Imperiul generalilor târzii

Bogdan Suceavă

Imperiul generalilor târzii

În fiecare dimineaţă, se trezea brusc, ridicându-se în capul oaselor încă mahmur, şi abia după câteva clipe deschidea ochii cu un efort cazon. Rămânea puţin nemişcat, fără să vadă nimic. Apoi pleca să se spele. Era un vechi obicei, păstrat de acum peste cincizeci de ani, de pe vremea primei şcoli militare, pe când nu putea şti dacă ceea ce l-a trezit a fost deşteptarea sau o alarmă de situaţie excepţională.

În acea zi de miercuri a fost la fel. Pe când apa îi răcorea pleoapele îngreunate de somn, îşi aminti de când aştepta ziua de azi. "O lovitură de maestru, gândi el. "O lovitură pe care puţini o pot da".

Trecea apoi la bucătărie, unde-şi lăsa de cu seară pregătită pipa, pe care-o aprindea cu gesturi grăbite şi nesigure. Se învăluia într-un nor de fum aromat care îi alunga repede, cu o ciudată alchimie a somnului şi treziei, orice urmă de mahmureală. Îşi imagină că Elena l-a auzit când a intrat în bucătărie, şi acum se dă jos din pat, îşi caută papucii şi se îndreaptă spre uşă. Nu mai dormeau împreună de peste douăzeci de ani, pentru că, noaptea, trupul ei se făcea rece, oasele ei îl atingeau cu un frig străin şi chemau în el visuri urâte şi gânduri negre.

Elena deschise uşa şi-l privi încercând să prindă dintr-o privire dacă va fi o zi bună sau una nefastă, în care soţul ei va fi prost dispus până seara din cauza imprevizibilelor lui insomnii.

- Bună dimineaţa, spuse ea. Apoi, fără a aştepta răspuns:

- Cum ai dormit?

El rostogoli cuvintele, pripit şi dezlânat:

- Aşa şi-aşa. Am adormit târziu. Iar astăzi mă aşteaptă o zi foarte importantă.

Ea nu era la curent cu nimic. De obicei ştia totul, dar de data asta el se pregătise îndelung şi meticulos, fără să scape către ea nici o vorbă. Elena tăcu şi se apropie de aragaz, ca să pregătească cafeaua. Făcuse de curând şaizeci de ani şi nu mai vedea bine, mereu punea prea puţin zahăr în cafeaua care nu trebuia să fie prea tare. Inima lui, se gândea ea în fiecare dimineaţă, inima lui. Îl cunoscuse pe când ea avea douăzeci de ani, el revenise de la studii şi lucra ca ofiţer de stat major la o mare unitate din Ardeal. Mai în vârstă decât ea cu şapte ani, cuvântul lui contase totdeauna în familie. Pentru el ea renunţase să aibă un loc de muncă, vreodată, şi îi dedicase întreaga viaţă. Tot ceea ce făcea ea acum, la bătrâneţe, ţinea de devotamentul de altădată, transformat demult în instinct. După ce băură cafeaua şi terminară primele felii de pâine cu unt, Elena se aşteptă ca el să înceapă să-i povestească. După decembrie 1989, când fusese reactivat în serviciul militar cu mai vechiul său grad de general maior, el reîncepu să o ţină la curent cu toată actualitatea politică şi militară a ţării, nu cea care se citeşte în ziare, ci cealaltă, cea reală, a adevăratei exercitări a puterii.

- Era mai simplu înainte, când lucrai la Armată, spunea ea uneori.

Soţul ei, generalul, trăia o a doua tinereţe, şi ea era cea dintâi care simţea asta. Îi iubea cu un devotament matern gesturile cu care îşi aprindea pipa şi îşi ştergea ochelarii, cuvintele care spuneau în trei silabe totul, deciziile cumpătate şi bazate pe tactica eternei aşteptări. Clipa micului dejun era pentru Elena de o intensitate atât de mare încât îi umplea toată ziua. Apoi nu-l mai vedea decât seara, târziu. El era toată societatea ei, cercul ei de cunoştinţe, de prieteni, el era ţara, el era lumea. Ascultându-l şi uneori dându-i câte un sfat, ea se simţea dispunând de o delicată putere, pe care nimeni n-ar putea-o înţelege. Prin asta, ea se simţea fericită. Uneori câte o timidă previziune a ei se adeverea, şi atunci spunea: "Ai văzut? Simţeam eu!" Sau: "Se va vedea la alegerile din septembrie! Le va veni lor rândul să iasă cu coada între picioare din Minister".

Pe când el ceru ceaiul medicinal, în acea dimineaţă de miercuri, ea îl întrebă:

- Azi aveţi conferinţă de presă?

- Ai început să uiţi, spuse el dând din cap. La Ministerul de Interne nu se fac conferinţe de presă miercurea, ci vinerea. Ne e tuturor mai simplu aşa.

Apoi ea încercă:

- Vroiai să-mi spui ceva?

El zâmbi şiret. Ştia foarte bine că o făcuse curioasă, dar încă nu considera că e timpul să-i spună. De aceea, o repezi:

- Nu-ţi mai băga nasul în toate! Pe toate vrei să le ştii!

- Tu ai vrut să-mi spui, se dezvinovăţi ea.

- N-am vrut să-ţi spun nimic. Decât că azi e o zi importantă.

După micul dejun, el trecu să se îmbrace. Îşi alese pentru început cămaşa, pe care nu o purta decât dacă avea un guler impecabil.

- Te îmbraci militar? se miră ea. În ultimele zile, el preferase costumul gri, civil. El nu-i răspunse nimic. Hotărâse singur şi nu avea nici un rost să se explice cu ea.

- Dacă nu este o conferinţă de presă importantă, atunci măcar o şedinţă a comisiei superioare...

Atunci el se întoarse către Elena şi o privi liniştit şi rece, cu acei ochi gri despre care toţi cei care i-au privit de aproape au susţinut că au forţă, dar în nici un caz nu au culoare. Era o privire pe care ea i-o cunoştea şi, ori de câte ori îi era adresată, îi făcea frică.

- Te rog, spuse el, te rog du-te în hol şi fă-mi pantofii.

Trecu prin faţa oglinzii şi se măsură în treacăt cu privirea. Uneori se juca atunci când făcea câte o nouă cunoştinţă (lucru greu şi rar să se mai întâmple, pentru că, în acest Bucureşti febril şi în plină schimbare, toată lumea părea să-i cunoască pe cei investiţi cu putere) şi întreba:

- Ce vârstă îmi daţi?

Acela, prevenit sau nu, estima după vârsta de pensionare a cadrelor din poliţia română:

- Cincizeci şi cinci? Ori poate cincizeci şi şase?

El tăcea şi zâmbea cu ochii pe jumătate închişi. Avea şaizeci şi şapte de ani, făcuse înalte studii militare la Moscova şi la Academia de la Frunze, şi inima începea să-i bată haotic la cea mai mică ironie din presă, relativ la vârstă, studii sau abstractă geografie a Estului. În fiecare dimineaţă, ca şi în aceasta de miercuri, se privea în oglindă cu un ochi rece şi cercetător pe care, în vremurile bune, l-ar fi rezervat pentru alţii. Se uită în treacăt la Elena, care, aplecată greoi pe un scaun din hol, îi lustruia pantofii şi trecu pentru ultima oară (conform tabietului dimineţii) în bucătărie. Pe o policioară, erau aşezate, ca un pluton al vieţii şi morţii, tuburile cu pastilele pentru inimă. Înaintea lor, în poziţie privilegiată, se aflau picăturile, pe care le numără încet, fără grabă, una câte una, într-o cană cu ceai care începuse să se răcească. Apoi strecură înăuntru cele două pastile efervescente. Iar la urmă înşiră pe masă celelalte şase pastile, pe care obişnuia să le ia cu ceaiul devenit amar de la picături şi vitamine. În fiecare dimineaţă urmau şase înghiţituri scurte, la intervale perfect egale, ritmat. Nu se gândea la nimic, nu era grăbit, nu simţea amărăciunea, nu simţea că ceaiul s-a răcit.

În dimineaţa aceea de miercuri, ieşi din bucătărie, se încălţă grăbit cu pantofii de-acum impecabili, nu auzi urările de zi bună ale Elenei, iar către ea nu mai spuse nimic.

***

Plutonierul Duma aşteptase în dimineaţa zilei de miercuri exact cinci minute în faţa blocului. Lucra de peste un an de zile cu generalul şi ajunsese să-l cunoască bine.

- Să trăiţi, domnule general, spuse el.

Dar acesta nu-i răspunse nimic. Intră în maşină şi-şi pregăti cu gesturile lui măsurate pipa cu tutun aromat. Când maşina porni, generalul spuse:

- Ce mai faci, Duma?

- Bine, domnule general. Apoi adăugă, după o clipă: Mulţumesc pentru întrebare.

- Prin oraş ce mai e?

- Linişte.

- Azi noapte la Minister a fost ceva?

Pentru că plutonierul Duma ridica maşina de la garajul Ministerului de Interne dis-de-dimineaţă, el era printre cei dintâi care se puteau informa dacă în cursul nopţii interveniseră schimbări spectaculoase sau evenimente excepţionale. Rareori se întâmpla cu adevărat ceva, dar schimbările erau atunci incredibile. În plus, toată lumea îşi dorea ca într-o dimineaţă, ca printr-o minune, lucrurile să fie altfel.

- Domnule general, raportez: n-am auzit să fie ceva nou.

În urmă cu exact şase luni, şoferii de la garaj fuseseră cei dintâi care aflaseră decizia surprinzătoare a preşedintelui de a trece în rezervă, peste noapte, opt generali în vârstă de peste 60 de ani, care fuseseră reactivaţi toţi în zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989, şi fuseseră toţi avansaţi cu atâta glorie, de parcă ar fi câştigat numai ei, singuri, războaiele reîntregirii. Ca să scape de trecerile în rezervă care se făceau în acest răstimp tulbure, generalul a avut nevoie de un abil joc de culise. Aici era neîntrecut. Nu era greu să obţii două avansări succesive în grad, cum făcuseră aceia care acum primeau pensia, ci ca vârsta să fie făcută neobservată celor care decid şi ar putea s-o vadă.

- Astăzi, Duma, o să lucrăm până târziu. După-masă am de făcut nişte drumuri. O să dureze până către seară.

- Cum ordonaţi, domnule general.

Maşina cotea pe lângă Casa Poporului şi se îndrepta, pe lângă Dâmboviţa, către capul Căii Victoriei, pe unde la prima oră a dimineţii treceau cei mai importanţi oameni ai momentului. Generalul spuse:

- Pentru început, mergem la Arhive.

Plutonierul Duma îndreptă maşina la stânga, pe chei, spre clădirea Arhivelor. E situată aproape de Ministerul de Interne şi de policlinica aceluiaşi Minister, în acea parte a oraşului unde dintotdeauna, la anumite ore ale zilei, străzile devin gri-albastre de uniforme. Pe una dintre acele străduţe aparent insignifiante îndreptă plutonierul Duma maşina. Era o Dacie albă, de serviciu, comună, pentru a nu atrage atenţia nimănui (de când maşini ale politiei arseseră în stradă ca nişte chibrituri în timpul unor manifestaţii), nu era nici prea curată şi nici murdară, era într-un mod atât de ostentativ obişnuită, încât pentru un ochi cunoscător nu putea să fie un secret cărei instituţii aparţine. De la general şi până la plutonierul Duma, nimeni în Minister nu părea să ştie lucrul acesta.

Când ajunseră la secţia de documente istorice, Duma parcă maşina cu gesturi scurte, nervoase, pentru a câştiga timp. Generalul sări din maşină şi, fără să mai aştepte ca Duma să-i aducă servieta diplomat, apăsă pe clanţa uriaşei porţi de metal.

Poarta masivă, veche de peste o sută de ani, nu se clinti.

Generalul se uită la ceas. Era opt fără zece. Înjură cu sete, birjăreşte, apoi spuse:

- Ăstora de la Arhive ar trebui să li se dea câte o alarmă pe zi. La ei nici plutonierul de la poartă nu-şi face datoria.

Nu putea tolera două lucruri: indisciplina şi lipsa de punctualitate. Găsea că în aceste două rele îşi află explicaţia totul, de la dezastrul economic al României, şi până la faptul că străzile sunt prost măturate. Văzându-i enervarea, plutonierul Duma încercă să-i spună:

- Domnule general, la Arhive programul începe întotdeauna la opt.

Se mai uită o dată la ceas.

- Şi cu câteva minute înaintea începerii lucrului nu-i nimeni aici, nici măcar subofiţerul de la poartă?

Când generalul se aprinse şi începu să zgâlţâie poarta, nu-i răspunse decât fierul ruginit care duduia ca o tobă uriaşă, la intrarea în infern. Lângă el, plutonierul Duma stătea liniştit, îmbrăcat în civil, purtând în mâna dreaptă o servietă diplomat de general.

Undeva, în fundul curţii, fără să se grăbească, apăru un sergent major cu centura în diagonală şi cu banderola roşie, de serviciu, pe braţ. Îşi aranja cureaua de la pantaloni. Purta ochelari cu lentile groase, aşa că nu văzu la distanţă cine e omuleţul rotofei şi nervos care face atâta zgomot. Plutonierul Duma îl privi pe sergentul major care, deşi tânăr, avea să-şi petreacă toată viaţa în această curte, pentru defectul său la ochi care trebuie că se accentuase după admiterea în şcoala militară. Şi el, plutonierul Duma, lucrase cândva în direcţia a cincea, în serviciul cu cei mai buni şoferi din ţară, până când, la un examen medical de rutină la care unitatea prezidenţială era supusă periodic, i-au găsit ceva la ochiul stâng. De atunci, ajunsese la Ministerul de Interne.

Apropiindu-se, sergentul major, care nu vedea bine la depărtare, rămase înmărmurit:

- Să trăiţi, domnule general!

Acesta îi răspunse răcnind scurt ameninţări amestecate cu înjurături. În urma acestei întâmplări, sergentul major avea să aibă câteva săptămâni de insomnii, convins că e numai o chestiune de ordinul orelor ca să fie trecut în rezervă disciplinar, şi că va trebui să-şi caute de lucru.

Iritat, generalul intră val-vârtej în clădirea unităţii militare, pe care toţi o desemnau cu nume fără echivoc: Arhivele. În linie ierarhică era superiorul direct al acestei unităţi, de la înfiinţarea comisiei culturale a Ministerului, al cărei şef era, şi care se ocupa, printre altele, şi de patrimoniul istoric. În cei trei ani de nesiguranţă şi perpetuă virtualitate electorală, era mai simplu să se conducă mereu contestatul Minister de Interne prin comisii care se înfiinţau şi se desfiinţau periodic, cu o precizie de metronom. Fiecare comisie analiza activitatea cadrelor compromise în timpul regimului comunist şi înainta liste cu propuneri ministrului. Practic, în perioada existenţei unei comisii la eşalonul superior, toţi comandanţii care depindeau de ea i se subordonau orbeşte. De exemplu, generalul ştia de pe acum că, începând de săptămâna viitoare, comisia de cultură se va desfiinţa prin surprindere, pentru a face loc unei comisii de asigurare a liniştii în campania electorală, al cărei şef avea să fie numit. Se pregătea chiar să mimeze surprinderea la aflarea acestei veşti. În plus, aflase că vor exista trei comisii care se vor ocupa de campania electorală, cu atribuţii care se suprapuneau, pentru a fi obligate să se verifice una pe cealaltă.

Parcurse curtea, după ce îi smulse din mână plutonierului Duma servieta diplomat, fără ca acesta să fie mirat de vreunul dintre gesturile generalului. Acesta ştia unde se află biroul comandantului, ştia clădirea ca pe propriul său buzunar, cu labirintul ei de eternă arhivă prăfuită prin care rătăcise de zeci de ori. Îl irita faptul că pe coridoare nu întâlnea pe nimeni. Aici, viaţa militară nu se simţea.

În biroul de stat major se afla numai secretara, care aranja ceva lângă un platou de ceşti. Văzându-l pe general, zâmbi profesional şi, înainte de a apuca să zică ceva, auzi întrebarea:

- Maiorul Criuleanu a venit?

Nu venise încă. Generalul intră singur în biroul comandantului şi îşi puse cascheta în cuier ca un om care se ştie acasă. Cu un gest grăbit o concedie pe secretară, invitând-o să-şi vadă de treburi. Rămas singur, se aşeză la biroul din lemn lăcuit, cum au toate sediile de poliţie din ţară, şi puse servieta sa diplomat peste mapa de note a lui Criuleanu. Scoase din mapă un dosar cu câteva file, ostentativ de subţire, apoi aşteptă câteva clipe cu el pe servietă. S-ar putea să nu trebuiască să i-l arate. O lovitură de maestru, se gândi, cum nimeni altul n-ar fi conceput. Atunci se deschise uşa şi comandantul secţiei de documente istorice intră în birou cu o veselie atât de artificială, încât generalul nu se putu stăpâni să nu se felicite pentru alegerea acestei zile de miercuri.

- Am onoarea, domnule general.

- Ia loc, şi hai să stăm puţin de vorbă, îl invită generalul, ca şi cum s-ar fi aflat în propriul său birou.

Privindu-l pe general peste biroul cu care era familiarizat şi zărindu-i privirea gri, rece, care contrasta cu acea căldură teatrală din vocea superiorului, maiorul Criuleanu se simţi străin şi în nesiguranţă într-o încăpere departe de lume, dar care-i aparţinuse cândva.

- Măi băiatule... Te cunosc, printr-un joc al vieţii, de când erai în şcoala militară si v-am făcut o inspecţie. Îţi mai aduci aminte? Cred că sunt aproape douăzeci de ani! Pe vremea aceea, tu erai un tânăr timid şi subţire... Eu mă ocupam cu apărarea anti-aeriană la Marele State Major şi inspectam totul.

Se opri din cuvânt şi-şi puse pipa pe masă, privind-o pe ea, numai pe ea.

- Aş vrea din toată inima să te ajut. Numai tu să-mi dai prilejul s-o fac. În curând, îţi vor veni nişte controale serioase aici...

Maiorul Criuleanu zâmbi, cu veselia lui voluntară. Vru să spună ceva, dar generalul continuă, ridicându-şi privirea de pe birou, agresiv, în ochii celuilalt:

- Vreau să văd imediat, şi am ordin de la ministru să fac controlul ăsta, şapte documente. Le văd, şi apoi redactez un raport. Depinde de tine dacă numele tău o să stea scris în raport sau nu.

Generalul scoase o listă din buzunarul de la piept, din interior, al vestonului. Pe măsură ce citea, chipul maiorului Criuleanu devenea imobil, se pietrifica o dată cu fiecare cuvânt:

- Atestarea documentară a comunei Livada cu pecetea lui Vlad Ţepeş, vânzarea moşiei Dumbrava de Jos, din 1702, cu semnătura lui Brâncoveanu, testamentul boierului... (se opri o clipă, silabisind) Dumitrache Făgădău, de la 1743, atestarea comunei Lipova cu semnătura lui Radu de la Afumaţi. Şi încă trei: de la Mihai Viteazul, Caragea şi Alexandru Ioan Cuza. Le ştii tu. Toate astea, vreau să le văd.

Maiorul Criuleanu rămase imobil şi livid. Atât de înalt şi atât de ghemuit în fotoliu. Nu înţelegea. Dar nu arăta asta. Generalul izbucni într-un râs care ţinea loc de explicaţie, un râs cu un chicotit inconfundabil.

- Frumos. Documente puţin cunoscute, puţin importante la prima vedere, din punct de vedere istoric. Dar fiecare având ceva preţios: o pecete sau o semnătură rară, o autentificare dintr-un an de ciumă sau mai ştiu eu ce. Nu-i aşa? Şi fratele dumitale, care zboară întâi la Rotterdam, apoi la Bologna...

Dar maiorul Criuleanu îşi reveni repede:

- Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, domnule general. Cât despre documente, durează să le găsim. În câteva zile, le aduc eu la dumneavoastră, la Minister.

Generalul ridică din umeri:

- Nu mă pot întoarce în Minister fără. Ministrul mi-a ordonat aseară, târziu, să-l fac chiar în dimineaţa aceasta, după ce fac verificarea. El mi-a dat lista documentelor. Apropo, interesante gusturi, semnătura lui Dracula... Un colecţionar occidental, nu-i aşa? Şi, zicând acestea, pufni în râs.

Maiorul Criuleanu se făcu din nou că nu aude:

- Nu ştiu dacă sunt documente importante şi, vă mărturisesc, am avut un moment de ezitare, pentru că nu le cunosc. N-am auzit niciodată de ele. Durează să le găsim.

- Pe naiba! De-aia v-am adus calculatoare, ca să găsiţi orice hârţoagă în trei minute! Voi aţi raportat că aveţi nevoie, şi eu v-am aprobat tot ce vă trebuie ca să fiţi o super-arhivă!

Generalul se ridică în picioare şi parcurse, tăcând, jumătate din încăpere. Se aşternuse o tăcere penibilă. Murmură:

- Rotterdam sau Bologna? Mâine o să urle ziarele.

Maiorul se ridică în picioare. Îl întrebă:

- Vă servesc cu o cafea? Numai să spun secretarei.

Generalul îl privi din cap până-n picioare. La ce se gândeşte acum maiorul? Ce vrea? Ce fel de zi va fi aceasta?

- Măi băiatule... Te cunosc de când erai locotenent. Ştii câţi ani de muncă am eu? Cum crezi că aş putea reacţiona eu când aflu de "împrumutarea" peste hotare a şapte documente din patrimoniul naţional? Dar să ştii... mie nu-mi place nici să lovesc în cariera unui om... După cum vezi, nici nu mai vorbesc de dosarul penal! Ministrul îmi dă ordin să verific. Eu verific. Şi te cunosc de atâta vreme! Că veni vorba, ai un Cod Penal pe aici? Răsfoieşte-l şi ai să vezi.

Se aşezase la birou, în vreme ce maiorul Criuleanu rămăsese în picioare, ca la şcoală.

- Ai un foc?

Maiorul îi dădu cutia lui de chibrituri şi-l urmări pe când îşi aprindea pipa. Din clipa când realizase că s-ar putea discuta cu generalul, se mai liniştise. Dar senzaţia de ameninţare încă nu-i dispăruse.

Luă o carafă cu apă de ieri, stătută, şi-şi turnă în pahar. Bău repede, cu înghiţituri mari. Apoi zise:

- Nu ştiu cum aţi aflat.

- Lucrurile astea se află la noi cel mai repede. Şi uite că eu am aflat primul. Poate nu de la ministru. Poate de la un prieten.

Maiorul Criuleanu se încruntă, speriat de orice perspectivă de schimbare a jocului. Nu era sigur de unde vine ameninţarea. Zise:

- Vă pot ajuta cu ceva, domnule general?

- Dumneata nu. Dumneata chiar deloc. Dar fratele tău, da.

Fratele maiorului Criuleanu era un cunoscut om de afaceri, care licitase cu succes câteva spaţii de magazine pe Calea Victoriei, la Bucur Obor şi în Centrul Civic, crease o reţea comercială puternică şi învârtea Bucureştiul pe două degete. Între afaceri şi politică, nimeni nu a ştiut niciodată de unde a avut banii cu care şi-a început ascensiunea. Se vorbea însă tot mai mult despre influenţa lui asupra unora dintre persoanele importante ale momentului.

- Da, domnule general, spuse maiorul Criuleanu, luminat dintr-o dată. Fratele meu.

Din fotoliul său, generalul zâmbi:

- Şi ca să vezi că sunt om de cuvânt, înainte de a auzi ce-ţi cer să-mi rezolve fratele dumitale, am să limpezesc apele cu hârţoagele. O să dau două telefoane, sub ochii dumitale.

Puse mâna pe telefonul care dădea legătura cu oraşul şi, cu gesturi sigure, chemă redacţia celui mai vândut cotidian al ţării. Ceru cu secretarul general de redacţie. Îi vorbi cu "dragul meu", şi îi spuse:

- Te rog, trimite la Arhive un reporter, la comandantul unităţii, da, notează-ţi, maiorul Criuleanu. Da, ştiu că numele îţi sună cunoscut. El o să-ţi dea o listă cu documente care vor fi expuse marelui public începând de săptămâna viitoare, pentru prima oară în ultimii cincizeci de ani. Da, desigur... articolul poate să apară când vrei tu, azi sau mâine... Dar nu mai târziu.

Când închise telefonul, îi explică maiorului:

- Vom expune ceva şi toată lumea va vedea, nimeni nu se va gândi să verifice. Ziarele vor scrie, radioul şi televiziunea vor vorbi şi vor relata ce documente sunt expuse. Centrul atracţiei va fi nişte hârtii pe care o să le cauţi tu chiar acuma, după ce plec eu. Ştii tu, să coincidă semnăturile, Brâncoveanu, Cuza... Ce vrei mai clar ca dovadă că ele există? Iar un control amănunţit, aici, cu specialişti, am eu grijă să nu se facă în următorii zece ani. Între timp, o să rulăm trei-patru comandanţi în biroul acesta.

Apoi formă la telefon un al doilea număr, la Casa Centrală a Armatei. La celălalt capăt al firului, cu număr direct, un alt general, cu care era prieten din timpuri imemoriale.

- Deci ne dai sala voastră pentru expoziţia de documente? Da, desigur. Alo... Da, aşa cum am vorbit săptămâna trecută. De o lună pregătesc expoziţia, am lucrat cu băieţii. Da, şi ziarele voastre. Bineînţeles, şi emisiunea armatei de la televiziune. Ca un lucru bine făcut, cum ştiam noi să facem altădată...

Iar când încheie convorbirea telefonică, îl privi rece pe maiorul Ion Criuleanu:

- Cred că te-ai convins că acum pot semna un raport despre existenţa documentelor. Iar dacă, la un moment dat, eu nu le văd, nimeni nu le vede. Asta e clar. Ministrul vrea totuşi raportul. Eu i-l duc. Cât despre fratele dumitale, ascultă: el are relaţii pe care şi le-a făcut în ultimii doi ani şi care-l fac exact atât de influent cât avem noi doi nevoie. Aş vrea să-l întâlnesc în cursul serii de azi, după ce dumneata îi vei spune de mai vechea prietenie care ne leagă pe noi doi...

După ce rămase singur şi această întâlnire se încheie, maiorul Criuleanu îşi desfăcu larg nodul de la cravată, ca cineva scăpat din neaşteptata îmbrăţişare a unui leu.

***

De la clădirea arhivelor până la Minister sunt câţiva zeci de paşi. În dreapta, se vede Dâmboviţa. În stânga, dincolo de vuietul bulevardului, Cişmigiul. Plutonierul Duma aştepta în maşină, citind un ziar. Deschise uşa generalului şi fu fericit să-l vadă întorcându-se liniştit şi împăcat cu sine însuşi, cum nu-l mai văzuse demult. Poate că astăzi, deşi fusese prevenit că vor lucra până târziu, scapă mai devreme. Porni imediat maşina, acceleră, şi în câteva secunde o potrivi la intrarea în Minister. Abia atunci se întoarse să-l privească pe general.

Acesta aţipise. Tot mai dese şi neaşteptate, accesele lui de somn erau singurul semn exterior al bătrâneţii pe care nu voia să şi-o accepte. Nu trebuia să picotească decât o secundă pentru a se cufunda într-un somn surprinzător de adânc, punctat uneori de vise cu durata unui fulger, dar care în realitatea lor interioară păreau adevărate epopei, în sensul că îi puteau schimba dispoziţia pentru întregul rest al zilei.

- Domnule general, spuse încet plutonierul Duma.

El se trezi brusc, discernând între alarmă şi deşteptarea de altădată. Coborî din maşină fără să spună nimic şi intră în Minister, trecând grăbit printr-un şir de sergenţi majori care-l salutau pietrificaţi, şi un alt şir, de santinele inutile, păstrate pe coridorul de la intrare de pe vremea evenimentelor din iunie.

Ajuns pe scări, se opri şi-şi scoase din buzunarul de la piept o a doua listă. Erau sarcinile pe care singur şi le trasase pentru această zi de miercuri. La început trebuia să treacă pe la un birou situat la parter, pe latura clădirii dinspre sediul S.R.I., pe uşa căruia scria Comunicaţii speciale. În biroul din fund se afla colonelul Roşu, şi el un vechi cadru de infanterie, mutat după decembrie 1989 într-un serviciu al poliţiei.

- Mi-ai rezolvat problema? întrebă generalul.

- Domnule general, încă nu pot. Ştiţi bine...

- Nu credeam să mă blochezi tocmai tu, spuse el cu amărăciune.

- Nu vă blochez în nici un fel, dar un fir direct cu Cotroceni nu se mai dă decât cu ordin scris.

- Iar eu îţi spun că am ordin verbal de la preşedinte să am cea mai directă legătură, începând de săptămâna viitoare, când începe campania electorală.

Discutară câteva minute bune, amândoi în picioare, încercând fiecare să explice celuilalt fapte de domeniul evidenţei, învârtindu-se într-un cerc vicios care nu se rupea nicăieri.

- Mâine îţi aduc hârtie scrisă, încheie generalul discuţia. Dar am să te ţin minte pentru ce mi-ai făcut luna asta.

Generalul ieşi pe coridor şi urmă covorul lung de cincizeci de metri, roşu, care ducea la scări. Nu lua liftul pentru că (îi spusese doctorul) chiar şi acest singur etaj urcat zilnic pe jos îi făcea bine la inimă.

Avea un birou de şef de comisie ministerială, tip cabinet, cum aveau toţi cei douăzeci de generali aflaţi la etajul întâi al clădirii de pe Cheiul Dâmboviţei, fie ei bătrâni trecuţi pe linie moartă, fie potenţiali miniştri sau consilieri prezidenţiali. După birou, nici unuia nu puteai să-i ghiceşti viitorul.

Intră întâi în anticameră, unde secretara îi spuse "Să trăiţi!", deşi asta îl irita la culme. Nu erau cuvinte să fie rostite de vocea unei femei. De aceea nu-i răspunse, ci se încruntă cu ochii lui care întăreau aerul încăperii.

- Să vii să-ţi dau să baţi ceva la maşină.

Pregătit de cu seară, raportul către ministru relativ la Arhive consemna încă de ieri o anticipare: totul e în ordine, documentele sunt la locul lor.

Secretara luă raportul şi întrebă:

- În câte exemplare?

- În trei. Le vreau acum. Şi anunţă la cabinetul ministrului că solicit să fiu primit.

Cât îşi aşeză cascheta şi mapa diplomat la locurile lor, secretara îi dădu răspunsul:

- Domnul ministru este la Palatul Victoria. Cum soseşte şi vă poate primi, ne anunţă de la cabinet.

- Bine. Tu bate materialul la maşină şi trimite-i la naiba pe toţi cei care sună la telefon, cu excepţia ministrului.

Se aşeză pe fotoliu, cât mai comod cu putinţă şi, dintre toate mapele câte se aflau pe birou conţinând corespondenţă, cercetări deschise şi dosare de avansări, toate primite în dimineaţa aceea cu curierul de la ora opt, el alese mapa cu presa.

La prima oră, fiecare personaj important al Ministerului îşi primeşte propria sa mapă cu presă. Ofiţerii de la biroul de presă începeau să lucreze la ora patru dimineaţa, când primeau primele cotidiene, citind şi selectând absolut toate ziarele care apăreau pe teritoriul României. Articolelor pe care le considerau interesante, în sensul că vizau instituţia, le făceau un număr de copii egal cu numărul mapelor pe care le aveau de pregătit. Calomniilor, ştirilor de senzaţie, le făceau mai puţine, doar pentru persoana vizată şi ceilalţi doi-trei oameni din Minister direct interesaţi de cariera aflată în discuţie. Citind mapa cu presă, fiecare risca să afle din ziare senzaţionala avansare a unui rival de-o viaţă, pe care nimeni nu îndrăznea, de câteva zile, să i-o raporteze. Anul trecut, generalul maior Dumitraşcu, care avea şi el aproape şaptezeci de ani şi fusese reactivat în decembrie '89 pentru că era specialist în lupta antiteroristă, a făcut preinfarct citind în mapa de presă că nu este tatăl singurului său copil, zvon care fusese notoriu în Bucureştii de acum patruzeci de ani şi care azi nu mai interesa pe nimeni altcineva decât pe el. Articolaşul, publicat într-un ziar de scandal, fără semnătură, fusese copiat de biroul de presă numai pentru generalul Dumitraşcu, întrucât instituţia Ministerului ci articolul discuta doar persoane particulare. Pentru gestul său de slăbiciune (preinfarct!), generalul Dumitraşcu a fost repede trecut în rezervă, pe motive de sănătate.

Răsfoind articolele, generalul căzu toropit de o nouă criză de somn. Puse capul pe birou şi rămase aşa, sprijinit pe mâini, câteva clipe. Se gândi: "Numai de-ar ţine combinaţia!" Apoi adormi. De data asta visă ceva. Se făcea că se văd din nou gutuile din copilărie, undeva pe Calea Victoriei, foarte aproape de Minister. Erau mari, galbene şi parfumate, semn că s-au copt de curând.

Peste câteva clipe, secretara îl deranjă:

- Domnule general... domnule general... s-a întors domnul ministru şi vă aşteaptă chiar acum.

Se trezi perfect lucid, fără nici o ameţeală, cu dunga mânecii de la vestonul de general întipărită pe obraz. Întrebă:

- Ai dactilografiat raportul?

Da, raportul era gata. Se ridică în picioare, trecu în anticameră, apoi ieşi pe culoarul cel lung, încadrat de atâtea uşi capitonate, încât ai fi zis că aici cuvintele rămân prizoniere în încăperile unde au fost rostite. Când ajunse în holul principal, de la etajul întâi al Ministerului, privi coloanele aurite care imitau caricatural stilul doric, apoi tablourile mari, cât tot peretele, înfăţişând fiecare câte un alt tip de furtună, a căror oribilitate li se părea tuturor celor ce treceau prin acel hol artă. De acolo, generalul intră fără să bată la uşă în anticamera de la cabinetul ministerial. Şeful de cabinet nu se ridică în picioare. Era un locotenent foarte tânăr şi foarte îndrăzneţ, care le vorbea cu "dumneata" generalilor. Pe ei îi deranja asta, dar nu aveau cum riposta. În plus, era la curent cu toate zvonurile despre treceri în rezervă surpriză şi despre avansările neaşteptate şi se comporta ca atare, ca cineva care poate anticipa realitatea. La intrarea generalului, nu se ridicase niciodată în picioare. "Pe ăsta trebuie să-l ţin minte. Pe ăsta şi pe ăla de la telefoane", se gândi generalul. Pe când se pregătea să intre, fără a-l privi măcar pe şeful de cabinet, acesta şuieră printre dinţi:

- Să ştiţi că domnul ministru e foarte obosit.

Aşa era. Generalul pătrunse în cabinet şi privi lungul covor persan îmbâcsit de praf, masa lungă pentru şedinţe, cu douăsprezece scaune, fotoliile de catifea cu dantele, biblioteca cu operele complete ale lui Rebreanu şi Slavici rămase în vitrină de pe vremea lui Postelnicu, volume pe care nimeni nu le răsfoise niciodată, şi, într-un târziu, zări în semiîntunericul încăperii capul creţ şi figura cu buze groase a ministrului, cu ochii închişi sub o frunte încruntată. Spuse:

- Să trăiţi, domnule ministru.

Nici o mişcare. Într-un târziu, ministrul îi făcu semn să se apropie, undeva lângă cele două fotolii de catifea. Generalul nu înţelese dacă trebuie să ia loc sau nu, şi preferă să rămână în picioare.

- Domnule ministru, am efectuat controlul pe care l-aţi ordonat la Arhive. Permiteţi să raportez că totul e în regulă. Am redactat şi semnat raportul.

Apropiindu-se, simţi că ministrul mirosea teribil a coniac. Era mai tânăr cu treizeci de ani decât generalul şi venise la Interne în urma unor evenimente care făcuseră să ardă câteva instituţii din Bucureşti şi să fie devastată Universitatea. Era nevoie de un tânăr la Interne, cu o activitate subţire înainte, necompromis, jurist, şi un om cât mai de înţeles, pentru că veneau vremuri tulburi. Aşa ajunsese ministru. Nu avea decât meteahna băuturii, de care poliţiştii, oameni versaţi şi oricând pregătiţi să speculeze fantoma oricărui viciu, aveau grijă cum ştiau ei mai bine. În fiecare seară avea invitaţii la câte o degustare şi, în câteva săptămâni de la sosirea în Minister, nu mai avea de făcut altceva decât să accepte ori să respingă ofertele care veneau o dată cu ora asfinţitului. Într-o seară, au amânat o importantă şedinţă a consiliului de comandă al Ministerului, pentru că ministrul era atât de "obosit", încât nu se mai putea ţine în scaun.

În ziua aceea de miercuri, ministrul venise de la Poiana Braşov, unde un şef de poliţie din Ardeal îi pregătise o ladă de coniac franţuzesc şi-l invitase la o cabană a Ministerului. Era după o noapte albă, încheiată cu o şedinţă de guvern la Palatul Victoria, de care nu ştiuse dinainte, şi unde a trebuit să tacă, să nu se vadă nimic.

Acum era înnebunit de somn, îşi simţea capul greu şi voia să expedieze toate problemele cât mai repede.

- Acesta este raportul, spuse generalul, întinzându-i o foaie de hârtie. Iar pentru expoziţia de la Casa Centrala a Armatei, am anunţat presa, după cum aţi aprobat ieri.

Ministrul îl privi confuz pe general şi încercă să-şi amintească exact când şi ce aprobase. I se păru că generalul se uită la el ca la un cadavru. Era o privire cenuşie care îl înspăimânta. Pentru a-şi reafirma autoritatea, spuse:

- O să verific personal prezenţa documentelor în arhivele noastre. Poate la expoziţie.

"O să verifici pe dracu", gândi generalul. "Vezi şi nici nu ştii ce vezi, te joacă ăştia pe degete". Ministrul continuă:

- Să pregăteşti dumneata personal dosarul comisiei culturale, al cărei raport îl vei susţine săptămâna asta, sâmbătă dimineaţa. Apoi, vreau să văd mâine dosarul acela de la Bacău, cu care te-am amânat luni.

Tăcu o clipă, epuizat de exercitarea puterii, apoi zise, vrând parcă să-i arunce celuilalt oboseala lui:

- Săptămâna asta am de redactat raportul cu trecerile în rezervă la limită de vârstă. Nu l-am făcut încă. Pentru că nu m-am hotărât încă. Mai ai ceva de raportat?

***

Secretara îl aştepta cu notiţa zilnică de cereri ale statului major, ale telefoanelor care l-au căutat, majoritatea importante, şi de care el nu vru să ştie.

- Mai târziu, îi spuse secretarei. Acum să nu mă deranjeze nimeni.

Îl dureau umerii şi ameţea puţin. Se întinse pe canapeaua din birou şi se gândi că în aceeaşi clipă, în cămăruţa din spatele cabinetului de ministru, şi ministrul face la fel: se aşează pe spate şi încearcă să adoarmă. Generalul îşi spuse: "E o formă de şantaj de cea mai joasă speţă. De săptămâna viitoare, sunt desemnat să răspund de alegeri. Nu vrea să mă treacă în rezervă, nici nu poate, vrea numai să facă presiuni asupra mea. Are ceva să-mi ceară!"

Adormi pentru că nu mai vroia să se gândească la asta. Adormi pentru că ameninţarea cu scoaterea la pensie, de data aceasta pentru a doua oară şi pentru totdeauna, i se părea mai cumplită decât moartea.

Toată lumea ştia cât de vulnerabil este la punctul acesta. Inclusiv ministrul. De aceea se purta aşa. De aceea şi încerca să-l folosească. Ce golan! Cum l-au adus anii aceştia în prim-planul vieţii politice! Un tânăr care altădată n-ar fi avut nici o perspectivă sau care ar fi rămas ani de zile jurist-consult la vreo fabrică de conserve ori secretar de partid cine ştie pe unde. Asta în cel mai bun caz pentru el.

Nu visă nimic.

Trecuse peste o jumătate de oră, poate o oră, când cineva îl prinse de umăr şi îl legănă uşor. El mormăi:

- Şi-am ordonat să nu mă deranjezi.

- Eu sunt, măi, nu mă recunoşti? Deschise ochii abia acum, şi preţ de câteva secunde nu văzu nimic. Apoi încăperea începu să se lumineze şi zări draperiile, harta politică a lumii mare cât tot peretele, apoi chiar în faţa lui o uniformă kaki. Era generalul Petru Mihalache, care lucra acum la Armată, ca şi totdeauna, un prieten vechi, de pe vremea studiilor la Moscova. Acesta îl întrebă ceva.

- Tu nu mă deranjezi niciodată, îi răspunse generalul, fără a fi înţeles întrebarea. - Numai că sunt puţin obosit...

- Dacă lucrezi şi tu prea mult...

- N-am avut şi eu norocul tău, să mă întorc la noi, la armată.

Toţi militarii puşi la comanda poliţiei, fie că erau marinari avansaţi amirali, fie că erau aviatori sau artilerişti şi primiseră stelele de generali la Ministerul de Interne, regretau poziţia avută cândva în Armată şi se visau la conducerea ei.

- Lasă, zise Mihalache, că nu ai de ce te plânge. Am auzit că-ţi merge bine.

- Cât e ceasul? întrebă celălalt, încă pe canapea.

- E aproape de prânz.

- Aş avea nevoie de o cafea.

Chemă secretara şi îi ordonă să comande la bufet două cafele, şi să amâne toate telefoanele pentru mai târziu. Acum să nu-l deranjeze nimeni. După ce veniră cafelele, de la bufetul care se afla la etajul întâi al Ministerului, de unde nu puteau comanda decât funcţionarii cu rang de la director în sus, cei doi rămaseră de vorbă.

- Am auzit două zvonuri despre tine, zise generalul Petru Mihalache. Numai că se bat cap în cap.

Petru Mihalache era mai în vârstă şi recunoştea, glumind, că nervii i-au cedat demult. Era aproape senil. Din pur noroc nu fusese trecut în rezervă de conducerea Armatei, poate pentru că se arăta resemnat şi nu părea c-ar vrea să obţină nici funcţii, nici mai multe stele pe umăr. Aceasta, doar aparent. Părea veşnic distrat. Umbla tot timpul îmbrăcat militar. Pe cap, părul îi mai creştea doar pe tâmple, unde-i stătea mai totdeauna zbârlit, şi era cu desăvârşire alb. Fuseseră pensionaţi împreună în 1980, şi ani de zile se întâlniseră să joace şah, vara în Cişmigiu, iarna la unul dintre ei acasă. Pe vremea aceea, umbla mereu cu o cutie de şah sub braţ, cu carouri roşii şi negre, cu piese sculptate în fildeş şi lemn greu, primită cadou într-o vizită oficială în Ghana. Nu obişnuia să joace şah cu civilii. Îi plăcea să vorbească mult în timpul partidei, şi mereu de-ale lor, despre armată. Începea toate partidele cu un gambit spectaculos, cu două sacrificii interesante, o combinaţie pe care o învăţase de la un gruzin pe vremea când studiase la Academia de la Frunze.

- Ce zvonuri?

- Primul dintre ele, şi care zic eu că te interesează cel mai mult, e că după alegeri eşti vizat pentru numirea ca Ministru al Apărării. Am auzit că ai pe rol nişte combinaţii prin care toate partidele te vor cere. Al doilea zvon, invers, e c-ar exista un decret prin care, curând, urmează să fii trecut în rezervă.

Generalul nu reacţionă în nici un fel. Celălalt îl privi descumpănit. Chiar nu-l interesa? De aceea îl întrebă:

- Nu e asta? Atunci ce? Consilier la Preşedinţie! Sau poate la conducerea Gărzii Financiare?

Nu răspunse, ci zâmbi:

- Mai bine hai să jucăm un şah.

Generalul Mihalache, care altădată numai de şah avea chef, făcu un gest de lehamite:

- Lasă asta acum! Vine campania electorală. Sorţii, ştii şi tu, se pregătesc cu mult timp înainte.

Ştia că celălalt fusese întotdeauna mai bun ca el, atât în şah, cât şi în combinaţiile de culise.

- Spune-mi ce pregăteşti! Şi, mai ales, nu mă uita şi pe mine... Ştii că nu vreau nimic. Să mă facă general-colonel - şi apoi ies la pensie. Singur o să cer. Cât despre tine, sunt sigur că lucrurile se vor aranja. Sunt sigur! Ne cunoaştem de atâţia ani, de pe vremea şcolii... Ştiu că dacă o să poţi, o să ai grijă de mine. Pe ăştia tinerii, care sunt acum în conducere, nici nu-i cunosc bine. Eu eram făcut deja general când ei nu erau nici măcar soldaţi.

Generalul îi spuse:

- Azi am pus în aplicare o schemă perfectă. Nu are nici o breşă. Am şi eu garanţiile mele. Am şi o întâlnire, pentru diseară. Cred că azi e cea mai importantă zi din viaţa mea.

Se ridică şi deschise fereastra. Se sufoca şi avea nevoie de aer. Trase îndelung, în piept, aerul zgomotos şi prăfuit adus de vânt dinspre Lipscani, şi continuă:

- Ministrul îmi face mereu mizerii. Nu ştiu încă ce vrea să-mi ceară, dar e şi ăsta un semn. Cu el mă descurc eu.

Celălalt se simţi dintr-o dată, ascultându-l, mai puţin singur în lumea aceasta de tineri.

- Tu te-ai descurcat întotdeauna, spuse.

- Dar acum e un pas mult mai important şi mai greu. Noi facem parte din generaţia care nu umblă nici după bani, nici după afaceri. Şi nu ne-ar fi fost mai simplu să ne mulţumim doar cu atât?

Celălalt râse şi el.

- Aşa ne-a învăţat viaţa.

- Da, confirmă, aşa ne-a învăţat, şi de aceea uneori mă întreb: ce învârtim noi aici?

Amândoi râdeau sincer. Aveau aceleaşi păreri, se înţelegeau din jumătăţi de cuvinte. Şi din priviri. Generalul era mulţumit de el şi aştepta cu încredere săptămânile care urmau să vină. Celălalt, deşi obişnuia să stea cu orele când îi făcea câte o vizită (pentru că nu avea nici o treabă), se ridică în picioare. Spuse că pleacă, adăugând:

- Trebuie să mai trec pe undeva şi, uite, e aproape unu.

Se sărutară la despărţire pe amândoi obrajii, apoi dădură mâna. După aceasta, se salutară milităreşte, cu capul gol, în joacă.

Când generalul rămase singur, se duse lângă fereastră şi privi afară. Trase îndelung aer în piept şi-şi pregăti pipa. Îşi simţea gura uscată şi amară. Foarte amară. Gândi: "Ce ciudat! Aveam chef să joc şah cu el. Îmi plăcea să-l bat mereu, să-l văd cum se străduieşte, şi eu să-l bat". Veni la birou şi se aşeză în fotoliu. "Doar un fotoliu de şef de comisie", se gândi din nou. Apoi privi masa de lemn lăcuit, ca la toate sediile de poliţie din ţară, pe care şedeau două ceşti de cafea, goale, pe fundul cărora se vedea zaţul. Somnul i se risipise, era perfect odihnit. Îşi aminti de influentul frate al maiorului Criuleanu şi de norocoasele sale relaţii de la care aştepta aproape totul. Văzu apoi mapele de lucru pe care trebuia să le citească şi să le semneze. Gustul amar din gură deveni insuportabil, greu, greţos. Simţi o gheară în piept, de muşchi rebel care strânge când nu trebuie. Vru să strige după secretară, dar nu putu scoate decât un sunet răguşit, nearticulat. Vru să se ridice de la birou şi să iasă în anticameră, în cabinetul său era prea puţin aer şi din cauza asta se sufoca. Căzu pe covor. Vru să se ridice. Vedea picioarele scaunului, coşul de hârtii, pipa care se rostogoli până în pragul uşii, burta de lemn a mesei, canapeaua pe care acum o jumătate de oră dormea. În cuier, o caschetă de general. Prin fereastra deschisă bătea vântul. "Şi ce combinaţie fericită aveam!" îi trecu prin minte. Când, într-un târziu, secretara intră în birou să ceară mapele semnate, călcă pe pipă, care pocni sonor şi se sparse. Ea îi văzu privirea cenuşie, devenită acum de un albastru spălăcit, purtând în ea accentele aceluiaşi fel de îngheţ ameninţător. Secretara se sperie şi alergă pe hol, printre falsele coloane dorice, de-a lungul unui nesfârşit şir de uşi capitonate care acum nu mai dădeau nicăieri, neştiind pe cine să anunţe, pe cine să cheme, cui să se roage şi ce.

1992