Cantică pentru Leibowitz

24

În secolul acela existau din nou nave spaţiale, iar ele erau conduse de absurdităţi ameţite care păşeau pe două picioare şi aveau smocuri de păr în cele mai nepotrivite zone anatomice. Formau un neam vorbăreţ-certăreţ. Aparţineau unei rase capabile să-şi admire propria imagine într-o oglindă şi la fel de capabile să-şi taie propriile gâtlejuri în faţa altarului unui zeu tribal precum acela numit Bărbieritul Zilnic. Alcătuiau o adunătură care se considera în primul rând rasă de producători de unelte posedaţi de inspiraţie divină; orice formă inteligentă din Arcturus i-ar fi perceput în primul rând drept o rasă împătimită să ţină cuvântări, după o masă îmbelşugată.

Era inevitabil, era destinul de netăgăduit, aşa simţeau ei (şi asta nu se întâmpla pentru prima oară) ca această rasă să pornească în cucerirea stelelor. La o adică, dacă era nevoie, aveau să le cucerească de câteva ori, iar după aceea să ţină câte-o cuvântare, desigur. Dar era de asemenea inevitabil ca această specie să cadă iarăşi pradă vechilor boli ale noilor lumi, la fel cum făcuseră şi pe Pământ mai înainte, împlinind litania vieţii şi în special liturghia Omului: Versuleţe de Adam, corul interpretat de Cei Crucificaţi.

Noi suntem secolele.

Noi suntem dinţii care macină şi macaronarii daţi dracu'

şi în curând vom discuta cum să-ţi amputăm capul.

Noi, Doamnă şi Domnule, vă suntem gunoierii cântăreţi

şi mărşăluim cadenţat în spatele vostru, scandând rime care unora li se par stranii.

Un doi treei patru

Stâng!

Stângul!

Avea o soaţă buuună, însă el

A plecat!

Stâng!

Stângul!

Dreptul!

Stângul!

Şi cum se zice-n vechea patrie, Wir marschieren weiter wenn alles in Scherben fällt.

Avem eoliţii şi mezoliţii şi neoliţii tăi. Avem Babiloanele tale şi Pompeii, şi Cezarii şi artefactele tale cromate (impregnate cu ingrediente vitale).

Avem securile tale însângerate, şi Hiroshimele tale. Mărşăluim 'nainte sfidând Iadul, zău că da…

Atropie, entropie şi Proteus vulgaris,

spunând glume porcoase despre-o ţărăncuţă pe nume Eva

şi despre-un comis-voiajor numit Lucifer.

Noi vă-ngropăm morţii-mpreună cu reputaţia lor.

Noi vă-ngropăm. Noi suntem secolele.

Naşteţi-vă, deci, vânaţi vânt, scânciţi la palma calmantă a chirurgului, căutaţi-vă bărbăţia, gustaţi puţină dumnezeire, pipăiţi durerea, naşteţi, zbăteţi-vă niţel, daţi-vă duhul:

(După ce muriţi, ieşiţi discret pe uşa din dos, vă rugăm.)

Generare, regenerare, iar şi iar, ca-ntr-un ritual, cu straie mânjite de sânge şi unghii smulse din carne, copii ai lui Merlin, vânători de sclipiri. Copii ai Evei, construind etern Edenuri — şi făcându-le praf şi pulbere într-o furie nebună fiindcă, nu se ştie de ce, nu seamănă cu originalul. (AUU! AUU! AUU! — îşi zbiară un cretin chinurile demente în mijlocul ruinelor. Dar degrabă! acoperiţi-i glasul cu zvon de cor, cântând Aleluia la decibeli nouăzeci.)

Ascultaţi, prin urmare, ultimul Imn de Slavă al Fraţilor Ordinului Leibowitz, aşa cum fost-a el cântat de secolul ce i-a înghiţit numele:

LUCIFER A CĂZUT; cuvintele codului, transmise prin pâlpâiri electrice de-a lungul şi de-a latul continentului, s-au şoptit în săli de conferinţe, au circulat în forma unor rapoarte scorţoase, purtând ştampila SUPREME SECRE-TISSIMO, au fost puse la adăpost de ochii şi urechile presei. Cuvintele s-au înălţat într-un val ameninţător, în spatele unui baraj de discreţie oficială. În baraj au apărut fisuri, însă ele au fost astupate cu bravură de birocraţi sinucigaşi ale căror degete arătătoare s-au umflat peste măsură, deoarece au trebuit să se ferească de gloanţele verbale azvârlite de presă.

PRIMUL JURNALIST: Ce ne poate spune Domnia Voastră în legătură cu declaraţia lui Sir Rische Thon Berker, potrivit căruia nivelul radiaţiilor de pe Coasta de nord-vest e de zece ori peste cota normală?

MINISTRUL APĂRĂRII: Nu am citit această declaraţie.

PRIMUL JURNALIST: Presupunând că declaraţia ar reflecta adevărul, cine ar trebui să răspundă pentru o asemenea creştere?

MINISTRUL APĂRĂRII: întrebarea porneşte de la o presupunere. Pesemne că Sir Rische a descoperit vreun zăcământ bogat în uraniu. Nu, tăiaţi asta. N-am nimic de declarat.

AL DOILEA JURNALIST: Domnia Voastră îl consideră pe Sir Rische drept om de ştiinţă competent şi responsabil?

MINISTRUL APĂRĂRII: N-a fost niciodată angajatul ministerului meu.

AL DOILEA JURNALIST: Acesta nu e un răspuns care să ne satisfacă.

MINISTRUL APĂRĂRII: Trebuie să vă satisfacă. Întrucât n-a fost niciodată angajatul ministerului meu, nu pot fi la curent cu competenţa şi resposabilitatea sa. Eu nu sunt om de ştiinţă.

O JURNALISTĂ: Este adevărat că recent a avut loc o explozie nucleară, undeva, dincolo de Pacific?

MINISTRUL APĂRĂRII: Doamnă, după cum bine ştiţi, în conformitate cu actualele legi internaţionale, testarea armelor atomice de orice tip reprezintă o gravă încălcare a cutumelor şi un act de război. Nu suntem în stare de război. Răspunsul meu vă satisface?

JURNALISTA: Nu, Domnia Voastră, nu mă satisface. Eu nu v-am întrebat dacă a avut loc un test nuclear. Eu v-am întrebat dacă s-a produs o explozie nucleară.

MINISTRUL APĂRĂRII: Noi nu am efectuat nici o asemenea explozie. Dacă alţii au făcut-o, credeţi că acest guvern nu ar fi fost informat?

(Râsete politicoase.)

JURNALISTA: Răspunsul nu lămureş…

PRIMUL JURNALIST: Domnia Voastră, delegatul jerulian a acuzat Coaliţia Asiatică de asamblarea de bombe cu hidrogen în spaţiu şi, tot potrivit declaraţiei lui, Consiliul Executiv din ţara noastră nu cunoaşte nimic despre această problemă. Este adevărat?

MINISTRUL APĂRĂRII: Cred că este adevărat că Tribuna Opoziţiei a lansat nişte acuzaţii ridicole, asta da.

PRIMUL JURNALIST: De ce sunt acuzaţiile ridicole? Pentru că ei nu produc rachete spaţiu-pământ în spaţiu? Ori pentru că facem noi aşa ceva?

MINISTRUL APĂRĂRII: Oricum ar fi, rămân ridicole. Aş dori să declar, totuşi, că producerea de arme nucleare a fost interzisă prin tratate încă de la redescoperirea lor. Interzise pretutindeni: în spaţiu şi pe Pământ.

AL DOILEA JURNALIST: Dar nu există un tratat care să interzică transportul de materiale fisionabile în spaţiu, am dreptate?

MINISTRUL APĂRĂRII: Sigur că nu există. Vehiculele care circulă în spaţiu au acţionare nucleară. Trebuie să fie alimentate.

AL DOILEA JURNALIST: Şi nu există nici un tratat care să interzică transportarea pe orbită a altor materiale din care ar putea fi produse arme nucleare?

MINISTRUL APĂRĂRII (agitat): Din câte ştiu, existenţa materiei în afara atmosferei noastre nu a fost scoasă în afara legii de nici un tratat sau act al parlamentului. Înţeleg că spaţiul este sufocat de obiecte precum Luna sau asteroizii, care nu sunt alcătuiţi din caş.

JURNALISTA: Sugerează Domnia Voastră că armele nucleare ar putea fi produse fără materii prime de pe Pământ?

MINISTRUL APĂRĂRII: Nu sugeram asta, nu. Desigur, teoretic este posibil. Spuneam că nici un tratat sau lege nu interzice transportul pe orbită al materiilor prime speciale — ci numai al armelor nucleare.

JURNALISTA: Dacă recent a fost efectuat un test în Orient, ce consideraţi mai probabil: o explozie subterană care a produs fisuri în scoarţă, ori o rachetă spaţiu-pământ cu un focos defect?

MINISTRUL APĂRĂRII: Doamnă, întrebarea dumneavoastră este atât de prezumţioasă încât mă siliţi să răspund: „N-am nimic de declarat.”

JURNALISTA: Nu am făcut decât să repet cele declarate de Sir Rische şi delegatul jerulian.

MINISTRUL APĂRĂRII: Ei au toată libertatea să facă speculaţii fără acoperire. Eu nu.

AL DOILEA JURNALIST: Cu riscul de a părea bizar… Care este părerea Domniei Voastre despre vreme?

MINISTRUL APĂRĂRII: Foarte cald în Texarkana, nu? Înţeleg că s-au înregistrat câteva furtuni de praf destul de puternice în Sud-Vest. S-ar putea ca asemenea fenomene să se manifeste şi la noi.

JURNALISTA: Vă pronunţaţi în favoarea Maternităţii, Lord Ragelle?

MINISTRUL APĂRĂRII: Mă opun cu toată hotărârea. Exercită o influenţă nefastă asupra tineretului, îndeosebi asupra tinerilor recruţi. Serviciile militare ar avea soldaţi mai bine pregătiţi dacă luptătorii noştri nu s-ar fi lăsat corupţi de Maternitate.

JURNALISTA: Putem folosi această declaraţie?

MINISTRUL APĂRĂRII: Desigur, doamnă, dar numai în necrologul meu, nu mai curând.

JURNALISTA: Vă mulţumesc. Îl voi pregăti cu mult înainte.

La fel ca şi alţi abaţi dinaintea lui, Dom Jethrah Zerchi nu era din fire un bărbat deosebit de contemplativ, deşi, ca stăpân spiritual al comunităţii sale, depusese jurământ să se îngrijească de odrăslirea anumitor aspecte ale vieţii spirituale la membrii turmei sale şi, călugăr fiind, să încerce a cultiva o dispoziţie contemplativă în propria sa persoană. Dom Zerchi nu se prea pricepea la nici una dintre acestea. Firea îl îndemna spre acţiune chiar şi în gândire; mintea lui refuza încremenirea necesară contemplaţiei. Îl caracteriza o nelinişte care îl adusese în fruntea turmei sale şi-l ajutase să fie un conducător mai îndrăzneţ şi, uneori, mai plin de succese decât unii dintre predecesorii săi, însă aceeaşi nelinişte putea oricând să devină o a doua natură, dacă nu chiar viciu.

Zerchi îşi dădea seama vag, aproape tot timpul, de predispoziţia ce-o avea spre acţiunea pripită ori impulsivă, atunci când se trezea faţă în faţă cu balauri de neucis. Însă acum înţelegerea nu era vagă, ci de-a dreptul acută. Sentimentul funcţiona într-o retrospectivă nefericită. Balaurul îl muşcase deja pe Sfântul Gheorghe.

Balaurul era un Dezgustător Autoscrib, iar mârşăvia lui răuvoitoare, de natură electronică, umplea spaţiul câtorva dulapuri pătrăţoase de-a lungul peretelui şi o treime din volumul biroului său. Ca de obicei, aparatul era pe drojdie. Punea majuscule unde nu era nevoie, plasa semne de punctuaţie anapoda şi amesteca diferite cuvinte. Nu mai departe de o clipă în urmă comisese o lese majeste electrică asupra persoanei suveranului abate, care, după ce chemase un depanator de computere şi aşteptase trei zile apariţia acestuia, hotărâse să repare singur scârbosenia stenografică. Podeaua din biroul său era împânzită de peticele încercărilor de tipărire după dictare. Elocventă printre acestea era una care conţinea următoarele:

Zerchi rămase pe podea în mijlocul peticelor de hârtie şi încercă să-şi controleze tremurul involuntar din antebraţul care fusese curentat recent, în timp ce explorase zonele intestinale ale Autoscribului. Zvâcnirea musculară îi aminti de reacţia galvanică a piciorului secţionat al unei broaşte. Întrucât fusese prudent şi nu uitase să decupleze aparatul de la reţea înainte de a se ocupa de el, putea presupune doar că diavolul care-l inventase îl prevăzuse şi cu dispozitive de electrocutare a clienţilor chiar şi fără a fi alimentat. În vreme ce sucea şi trăgea de legăturile electrice, în căutarea vreunul fir dezlipit, fusese atacat de un condensator de filtrare de înaltă tensiune, care profitase de prilej pentru a se descărca la pământ prin mijlocirea persoanei Prea Cucernicului Părinte Abate, când cotul acestuia atinsese şasiul. Dar Zerchi nu avea cum să ştie dacă fusese o victimă a legii naturii condensatoarelor de filtrare sau a unei capcane iscusit plasată de fabricant, cu scopul de a descuraja depanarea de către amatori. Oricum ar fi fost, căzuse la podea. Ajunsese involuntar în poziţia în care stătea acum. Singura situaţie în care se putea lăuda că-şi dovedise competenţa în depanarea dispozitivelor de transcriere polilingvistică era aceea în care extrăsese un şoarece mort din compartimentul circuitelor de stocare a informaţiilor, corectând în felul acesta o înclinaţie misterioasă a aparatului de a scrie silabe duble (sisilalabebe dudubleble). Cum de data asta nu descoperise nici un şoarece mort, avusese ideea de a pipăi în căutarea unor fire dezlipite şi sperase că Cerul îl înzestrase cu darul de a tămădui produse electronice. Dar nu se întâmplase tocmai cum gândise.

— Frate Patrick! strigă el către biroul alăturat şi se ridică greoi în picioare. Hei, Frate Pat! strigă din nou.

Uşa se deschise imediat şi secretarul său păşi cu mers legănat în încăpere, aruncă o privire la fişetele deschise de-a lungul peretelui şi la labirintul ameţitor de circuite, trecu în revistă podeaua înţesată de hârtii, apoi studie cu precauţie expresia de pe chipul stăpânului său.

— Să mai chem o dată serviciul de depanări, Părinte Abate?

— De ce să te mai deranjezi? mormăi Zerchi. I-ai chemat deja de trei ori. Au promis tot de atâtea ori. I-am aşteptat trei zile. Am nevoie de un stenograf. Acum! De preferat să fie creştin. Obiectul acela… — făcu un gest către Dezgustătorul Autoscrib — e un necredincios blestemat sau poate mai rău. Scapă-mă de el. Vreau să dispară de aici.

— De APLAC¹ e vorba?

— Exact. Vinde-l unui ateu. Nu, ăsta n-ar fi un act creştinesc. Vinde-l ca piese de schimb. M-am săturat de el. De ce, pentru numele lui Dumnezeu, a cumpărat abatele Boumous, binecuvântat fie-i sufletul, un asemenea aparat stupid?

— Domne, se spune că predecesorul dumneavoastră ţinea la invenţii şi este folositor când trebuie scrise misive în limbi pe care noi înşine nu le stăpânim.

— Aşa să fie? Poate vrei să zici ar fi util. Minunea asta — ascultă Frate, se afirmă că gândeşte. La început n-am crezut. Gândirea presupune principii raţionale, presupune suflet. Poate oare principiul unei „maşini gândi-toare” — făcută de om — să fie un suflet raţional? Puah! La început mi s-a părut o idee cu desăvârşire păgână. Dar ştii ceva?

— Da, Părinte?

— Nimic n-ar putea fi mai pervers decât dacă premeditează! Aşa că sigur gândeşte! Deosebeşte binele de rău, te asigur, şi-l alege pe cel din urmă. Nu te mai hlizi atât, ai înţeles? Nu văd nimic de haz. Ideea nici măcar nu-i păgână. Omul a făcut aparatul, dar nu el i-a creat şi principiul. Se vorbeşte despre principiul vegetativ considerat suflet, adevărat? Un suflet vegetal? Şi unul animal? Atunci sufletul uman e raţional, iar asta-i tot ce cuprinde lista în materie de principii animatoare incarnate, îngerii fiind lipsiţi de trup. Dar de unde ştim noi că lista e completă? Vegetativ, animal, raţional — iar apoi, ce altceva? Ăsta-i acel altceva, chiar în faţa ta. Lucrul acesta. Şi a căzut. Scoate-l de aici… dar mai întâi trebuie să transmit o radiogramă la Roma.

— Să-mi aduc bloc-notesul, Prea Cucernice Părinte?

— Vorbeşti limba alegheniană?

— Nu.

— Nici eu, iar Cardinalul Hoffstraff nu cunoaşte limba din Sud-Vest.

— Atunci de ce nu scriem în latină?

— Care dintre ele? Vulgară ori modernă? Eu n-am încredere în propriile mele cunoştinţe de anglo-latină şi, chiar dac-aş avea, pesemne că el nu se încrede în ale lui. Privi încruntat către masivul stenograf robotizat.

Fratele Patrick se încruntă la fel ca şi stăpânul său, apoi se apropie de fişete şi începu să cerceteze din ochi învălmăşeala de componente şi circuite miniaturale.

— Nu-i nici un şoarece, îl asigură abatele.

— Ce-i cu butonaşele astea?

— Nu le atinge! strigă abatele Zerchi la secretarul său care pipăia curios câteva dintre zecile de reglaje cu cursor de sub şasiu. Aceste reglaje erau fixate în forma unui pătrat cochet, aşezat într-o cutie al cărei capac, scos de abate, purta irezistibilul avertisment: REGLAJE EFECTUATE EXCLUSIV DE PRODUCĂTOR.

— Nu l-ai mişcat, aşa e? întrebă el poruncitor, oprin-du-se lângă Patrick.

— Poate l-am atins puţin, dar cred că a rămas cum era.

Zerchi îi arătă inscripţia de pe capacul cutiei.

— Oo! făcu Pat şi rămaseră amândoi cu ochii la capac.

— E vorba de punctuaţie, Cucernice Părinte?

— Exact, şi de majuscule, care apar alandala, şi de unele cuvinte deformate.

Se uitară îndelung, într-o tăcere uimită, la buclişoare, înflorituri, chiţibuşuri, drăcii, chestii şi altele asemenea.

— Ai auzit vreodată de Cucernicul Francis din Utah? întrebă abatele într-un târziu.

— Nu-mi amintesc de numele ăsta, Domne. De ce?

— Speram să aibă posibilitatea de a se ruga pentru noi chiar acum, deşi cred că deocamdată n-a fost canonizat. Uite, să încercăm să răsturnăm chestia de aici pe-o parte.

— Fratele Joshua se mai pricepea la chestii inginereşti. Am uitat la ce anume. A fost şi în spaţiu. Unii ca el trebuie să ştie o groază de lucruri despre computere.

— L-am chemat deja. Se teme să atingă ceva. Uite, poate aici trebuie…

Patrick se trase deoparte.

— Vă rog să mă iertaţi, Sfinţia Voastră, dar eu…

Zerchi îi aruncă o privire scribului care încerca să se facă mic.

— Vai vouă, necredincioşilor! spuse el, corectând încă unul dintre acele REGLAJE EFECTUATE EXCLUSIV DE PRODUCĂTOR.

— Mi s-a părut că aud pe cineva la uşă.

— Înainte de cântatul cocoşilor, dar înainte de asta, ai atins primul buton, aşa e?

Patrick se crispă.

— Dar era scos capacul şi…

— Hinc igitur effuge. Ieşi, ieşi odată, până nu-ţi trec ţie greşeala în cont.

Rămas din nou singur, Zerchi introduse ştecherul în priza din perete, se aşeză la birou şi, după ce înălţă în surdină o rugăciune către Sfântul Leibowitz (care, în secolele din urmă îşi câştigase o mai mare popularitate ca patron al specialiştilor în electricitate decât ca fondator al Ordinului Albertian al Sfântului Leibowitz), apăsă pe comutator. Trase cu urechea la eventuale sfârâituri ori şuierături, dar nu auzi nimic. Auzi doar declicul delicat al releelor de temporizare şi torsul binecunoscut al motoarelor de aliniere care, încet-âncet, căpătau viteza de lucru. Amuşină. Nu detectă nici miros de fum, nici de ozon. Până şi luminiţele indicatoare ale panoului central de control ardeau ca de obicei. Într-adevăr, REGLAJE EFECTUATE EXCLUSIV DE PRODUCĂTOR!

Oarecum calmat, comută selectorul de format pe RADIOGRAMĂ, răsuci selectorul de prelucrare pe poziţia DICTARE-ÎNREGISTRARE, unitatea de traducere simultană pe INTRARE SUD-VEST şi IEŞIRE ALE-GHENIANĂ, se asigură că fixase comutatorul de transcriere pe poziţia ÎNCHIS, apăsă pe butonul de activare a microfonului şi începu să dicteze:

„Urgenţă Prioritară: Către înalt Preasfinţia Sa Eminenţă, Sir Eric Cardinal Hoffstraff, Numit Vicar Apostolic, Vicar Provizoriu Extraterrestris, Sacra Adunare a Propagandei, Vatican, Noua Romă…

Eminenţa Voastră: Ţinând seama de recenta reînnoire a tensiunilor pe plan mondial, de semnele unei noi crize internaţionale şi chiar de ştirile privind declanşarea unei curse clandestine a înarmărilor, am fi deosebit de onoraţi dacă Eminenţa-Voastră ar considera nimerit să ne sfătuiască în legătură cu situaţia actuală a anumitor planuri ţinute deocamdată în stare de aşteptare. Fac referire la problemele definite în Motu proprio de Papa Celestine al VIII-lea, fericită fie-i amintirea, emis de Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare, Anno Domini 3735, care începe cu cuvintele… — făcu o pauză pentru a le căuta printre hârtiile de pe birou — «Ab hac planeta nativitas aliquos filios Ecclesiae usque ad planetas solium alienorum iam abisse et numquam redituros esse intelligi-mus.» Mă refer de asemenea la documentul de confirmare din Anno Domini 3749, Quo peregrinatur grex, pastor secum, autorizând cumpărarea unei insule, ăă… a unor vehicule. În cele din urmă, fac referire la Casu belii nunc remoto al fostului Papă Paul, Anno Domini 3756, şi la corespondenţa ce a urmat între Sfântul Părinte şi predecesorul meu, culminând cu un ordin prin care ni se transferă sarcina de a menţine planul Quo peregrinatur într-o stare de… ăăă… suspensie, însă numai atâta vreme cât aprobă Eminenţa Voastră. Noi suntem pregătiţi cu privire la Quo peregrinatur, şi dacă se consideră recomandabil să punem planul în aplicare, am avea nevoie probabil de un preaviz de şase săptămâni…”

În timp ce abatele dicta, Dezgustătorul Autoscrib nu făcu altceva decât să-i înregistreze vocea şi să traducă vorbele într-un cod fonemic pe bandă. După ce termină de vorbit, comută selectorul de proces pe poziţia ANALIZEAZĂ şi apăsă un buton notat PRELUCRARE TEXT. Becul indicator se stinse. Maşina începuse prelucrarea.

În acest răstimp, Zerchi studie documentele aflate în faţa sa.

Se auzi un clinchet. Lampa care arăta că maşina e pregătită se aprinse. Aparatul rămase tăcut. Aruncând o privire încordată către cutia pe care scria REGLAJE EFECTUATE EXCLUSIV DE PRODUCĂTOR, abatele închise ochii şi apăsă butonul SCRIERE.

Scriptorul automat porni să bârâie: zbârr-zum-zzzt-clanţa-clanţ-durr-bârr-pac-hrr-ţiuu, efectuând ceea ce abatele spera să fie textul radiogramei. Primul zbârr zum-zzt-clanţa- clanţ sunase foarte autoritar. Încercă să distingă vorbirea alegheniană în ritmul tipăririi şi după o vreme socoti că în zdrăngănitul componentelor exista o oarece cadenţă care aducea cu exprimarea de acolo. Deschise ochii. De cealaltă parte a încăperii, stenograful robotizat lucra de zor. Se ridică de la masă şi se apropie să-l vadă funcţionând. Cu o precizie extremă, Dezgustătorul Autoscrib tipărea în alegheniană echivalentul următoarelor fraze:

folosind o pană de gâscă atent ascuţită şi o călimară de cerneală purpurie făcută din dude.

— Hei, Pat!

Nu primi răspuns imediat din biroul alăturat, însă după câteva secunde un călugăr cu barbă roşcovană deschise uşa şi, după ce aruncă o privire la uşile deschise ale cabinetelor şi la expresia de pe chipul abatelui, avu îndrăzneala să zâmbească.

— Ce s-a întâmplat, Magister meus? Nu vă place tehnologia noastră modernă?

— Nu în mod deosebit, nu! se răsti Zerchi. Hei, Pat!

— A plecat, Sfinţia-Ta.

— Frate Joshua, nu poţi repara maşina asta? Vorbesc serios.

— Serios? Nu, nu-s în stare.

— Trebuie să trimit o radiogramă.

— Mare păcat, Părinte Abate. Nici asta nu pot. Tocmai ne-au luat cristalul şi au pus lacăt la staţie.

— Au pus…?

— Departamentul Zonal de Apărare. S-a interzis accesul în eter al tuturor emiţătoarelor particulare.

Zerchi se îndreptă nesigur către fotoliu şi se prăbuşi pe el.

— O alarmă de apărare. De ce?

Joshua ridică din umeri.

— Se vorbeşte de-un ultimatum. În afară de ce-mi spune ţiuitul contoarelor de radiaţii, altceva nu mai ştiu.

— Tot în creştere?

— Tot.

— Cheamă-l pe Spokane.

Pe la mijlocul după-amiezii se iscă vântul aducător de praf. Veni măturând platoul şi orăşelul Sanly Bowitts.

Cuprinse peisajul înconjurător, fâşâind puternic prin porumbul de pe tarlalele irigate, smulgând ghirlande de nisip învălmăşit din straturile superficiale şi sterile. Gemu în jurul zidurilor de piatră ale vechii abaţii şi al clădirilor din aluminiu şi sticlă ce fuseseră adăugate abaţiei. Pângări cu praful pământului soarele roşiatic şi trimise vârtejuri de colb să gonească pe pavajul autostrăzii cu şase benzi de circulaţie care despărţea abaţia antică de anexele ei moderne.

Pe drumul secundar, care pe o porţiune mergea paralel cu autostrada ducând de la mănăstire, printr-o suburbie, către oraş, un bătrân cerşetor înveşmântat în haine din pânză de sac se opri o clipă şi ascultă şuieratul aerului. Vântul aduse cu el bubuitul unor explozii dinspre sud. De la un poligon situat departe, dincolo de deşert, erau lansate rachete interceptoare sol-spaţiu împotriva unor ţinte situate pe orbită. Stând proptit în cârjă, bătrânul se uită lung la discul roşu-palid al soarelui şi apoi bolborosi către sine ori către soare:

— Semne rele, semne…

În curtea năpădită de bălării a unei case părăginite se jucau câţiva copii, iar jocul lor se desfăşura sub supravegherea mută, dar atotvăzătoare, a unei negrese uscăţive care fuma dintr-o pipă umplută cu ierburi şi, stând pe prispă, le adresa cuvinte de mângâiere sau de dojană copiilor care veneau smiorcăindu-se la ea să reclame ba una, ba alta, iar ea, ca un tribunal părintesc, rezolva toate plângerile.

Curând, unul dintre copii îl observă pe bătrânul vagabond care se oprise pe cealaltă parte a drumului şi răcni imediat:

— Uite la el! Uite! îi bătrânul Lazăr! Mătuşa zice că-i bătrânul Lazăr, acelaşi care l-a ridicat pe Domnul nostru Isuus! Uite-l! Lazăr! Lazăr!

Copii se buluciră la gardul dărăpănat. Vagabondul îi privi îmbufnat vreme de o clipă, apoi îşi continuă drumul. O piatră sări pe pământ la picioarele lui.

— Hei, Lazăr…!

— Mătuşica zice, dacă apare Domnul Isuus, asta e! Uitaţi-vă la dânsul! Hei! încă-l caută pe Domnul să-l ridice la cer. Mătuşica spune…

Încă o piatră lovi pământul lângă bătrân, dar el nu privi peste umăr. Bătrâna picotea. Copiii se întoarseră la joaca lor. Furtuna de praf se înteţea.

Dincolo de autostradă, faţă în faţă cu abaţia antică, urcat pe acoperişul unei clădiri din aluminiu şi sticlă, un călugăr lua mostre de aer. Făcea acest lucru cu ajutorul unui dispozitiv de aspirare care înghiţea aerul nisipos şi-l filtra, trimiţându-l către un compresor de aer plasat la etajul inferior. Călugărul nu mai era tânăr, dar nu ajunsese încă în floarea vârstei. Bărbuţa roşcovană părea să se fi electrizat, fiindcă de ea se agăţaseră serpentine şi firicele de nisip; şi-o scărpina nervos din când în când şi, la un moment dat, îşi apropie bărbia de furtunul aspirant; rezultatul îl făcu să bolborosească dezlănţuit şi să-şi facă apoi cruce.

Motorul compresorului tuşi o dată şi încremeni. Călugărul opri dispozitivul aspirator, decupla furtunul suflantei, târî totul către lift şi urcă în cabină. În colţurile cabinei se strânsese nisip. Închise uşa şi apăsă butonul de coborâre.

Ajuns în laboratorul de la ultimul etaj, aruncă o privire la cadranul indicator al compresorului — arăta MAX NORMAL — închise uşa, îşi scoase rasa, scutură praful din ea, o agăţă într-un cui şi trecu peste ea cu dispozitivul de aspirare. Apoi, mergând până la chiuveta adâncă din tablă de oţel situată la celălalt capăt al mesei de lucru din laborator, dădu drumul apei reci şi o lăsă până atinse semnul marcat cu 200. Vârându-şi capul în apă, îşi spălă noroiul format în barbă şi păr. Apa era rece şi îl învioră plăcut. Cu lichidul şiroindu-i pe faţă şi pufnind, se uită spre uşă. Îşi scoase lenjeria, se urcă în cuvă şi se lăsă pe spate oftând şi tremurând uşor.

Uşa se deschise brusc. În cameră intră sora Helene aducând o tavă cu sticlărie de laborator recent scoasă dintr-o cutie. Surprins, călugărul se ridică pe neaşteptate în picioare.

— Frate Joshua! ţipă ascuţit sora.

Câteva pahare de sticlă se sfărâmară de podea.

Călugărul se aşeză cu un pleoscăit care împrăştie apă pe pardoseală. Sora Helena spumegă, fumegă, răcni, aruncă tava pe masa de lucru şi o zbughi afară. Joshua sări din cuvă şi-şi puse rasa fără a se mai deranja să se şteargă ori să îmbrace lenjeria. Când ajunse la uşă, sora Helene dispăruse deja de pe coridor, pesemne că ieşise şi din clădire, alergând către capela surorilor de lângă autostradă, îngrozit, se grăbi să-şi încheie munca.

Goli conţinutul dispozitivului de aspirare şi colectă o mostră de praf într-o eprubetă. Duse eprubeta la masa de laborator şi, după ce conectă căştile, o ţinu la o distanţă precis măsurată de elementul detector al contorului de radiaţii, în vreme ce-şi consultă ceasul şi ascultă.

Compresorul avea un contor încorporat. Apăsă butonul pe care scria: INIŢIALIZARE. Registratorul zecimal reveni curând la zero şi începu să numere încă o dată.

După un minut îl opri şi scrise rezultatul pe dosul palmei. Era în principal aer curat, filtrat şi comprimat; dar mai avea o urmă de altceva.

Închise laboratorul, nemaiavând ce face aici în restul după-amiezii. Coborî în biroul de la etajul imediat inferior, notă numărul pe o diagramă agăţată pe perete, constată creşterea uimitoare, apoi se aşeză la masa de lucru şi deschise videofonul. Formă numărul mai mult pe pipăite, fiindcă ochii îi rămăseseră pironiţi la diagrama elocventă. Ecranul clipi, telefonul scoase un bip şi imaginea apăru, tremurătoare la început, apoi se concentră asupra spătarului unui fotoliu gol. După câteva secunde, pe fotoliu se aşeză un bărbat care se uită printre gene spre cameră.

— Abatele Zerchi, mormăi el. Aha, fratele Joshua. Tocmai mă pregăteam să te sun. Ai făcut baie?

— Da, Sfinte Abate.

— Ai putea măcar să roşeşti.

— Asta şi fac.

— Pe ecranul ăsta nu se prea vede. Ascultă. Pe partea asta a autostrăzii se găseşte un semn chiar în faţa porţilor. Sunt sigur că l-ai observat. Zice: „În atenţia femeilor. Nu intraţi decât…” şi aşa mai departe. L-ai văzut vreodată?

— Sigur, Sfinţia Voastră.

— Să faci baie numai pe partea asta a semnului.

— Am înţeles.

— Să te smereşti pentru c-ai adus atentat la pudoarea Surorii. Constat cu acest prilej că tu nu ai aşa ceva. Ascultă, am impresia că nu eşti în stare să treci pe lângă cuva aceea fără să te azvârli în ea, în pielea goală, ca să te bălăceşti precum un copil.

— Cine v-a spus asta, Sfinţia Voastră? Vreau să zic… eu doar am intrat…

— Zăău? în fine, să lăsăm asta. De ce m-ai chemat?

— Mi-aţi spus şă-l caut pe Spokane.

— A, da. Ai făcut-o?

— Da. Călugărul îşi prinse între dinţi o bucăţică de pieliţă uscată din colţul buzelor crăpate de vânt şi tăcu neliniştit. Am vorbit cu părintele Leone. Şi ei au băgat de seamă.

— Creşterea nivelului radiaţiilor?

— Nu-i numai atât. Ezită din nou. Nu-i făcea plăcere s-o spună. Comunicarea unei asemenea veşti părea să-i dea acesteia caracter de existenţă de netăgăduit.

— Hai, zi.

— E în legătură cu fenomenele seismice înregistrate acum câteva zile. E ceva purtat de curenţii de aer de înălţime din direcţia aceea. Dacă ţinem seama de toate elementele, se pare că ar fi vorba de o cădere radioactivă provocată de o explozie la joasă altitudine, de capacitatea unei megatone.

— Doamne! Zerchi oftă şi-şi acoperi ochii cu o mână. Luciferum ruisse mihi dicis?

— Da, Domne, regret, dar a fost o armă.

— N-ar putea fi un accident industrial?

— Nu.

— Dar dac-ar fi război, am şti şi noi. Vreun test neautorizat? Dar nici asta nu merge. Dacă voiau să facă un test, se duceau pe partea nevăzută a Lunii sau, mai degrabă, pe Marte şi nu i-ar fi prins nimeni.

Joshua încuviinţă.

— Deci, ce altceva ar putea fi? O demonstraţie de forţă? O ameninţare? O lovitură de avertisment trasă la întâmplare?

— Doar la asta mă gândesc.

— Deci aşa se explică alarma de apărare. Cu toate astea, la emisiunile de ştiri n-au fost decât zvonuri şi refuzuri de a face comentarii. Şi tăcere deplină din partea Asiei.

— Dar lovitura trebuie să fi fost detectată de pe unii dintre sateliţii de observare. Decât dacă… n-aş vrea să sugerez aşa ceva, dar… s-a descoperit modalitatea de a lansa proiectile spaţiu-sol pe lângă sateliţi, cu posibilitatea de detecţie doar când e deasupra ţintei.

— E posibil?

— S-a discutat despre asta, Părinte Abate.

— Guvernul ştie. Cei din guvern trebuie să fie la curent. Măcar unii dintre ei. Şi totuşi, nouă nu ne spun nimic. Suntem puşi la adăpost, să nu se declanşeze isteria. Nu aşa se cheamă? Maniacii! În ultimii cincizeci de ani, lumea a trăit într-o permanentă stare de criză. Dar ce spun eu? Cincizeci? E în situaţia asta de la început, numai că de cincizeci de ani încoace, ea a devenit insuportabilă. Şi de ce, pentru numele lui Dumnezeu? Care-i cauza principală a iritării, care-i esenţa încordării? Filozofiile politice? Problemele economice? Suprapopularea? Diferenţele culturale şi de credinţă? întreabă zece experţi şi vei primi tot atâtea răspunsuri. Acum iar a apărut Lucifer. Oare specia noastră e nebună congenital, Frate? Dacă suntem ţicniţi din naştere, atunci unde e speranţa să ajungem la Ceruri? Doar prin Credinţă? Ori nu-i nici o scăpare? Doamne iartă-mă, n-am vrut să spun asta. Ascultă, Joshua…

— Da, Sfinţia-Voastră.

— Imediat ce închizi laboratorul, vino aici. Radiograma aceea, a trebuit să-l trimit pe fratele Pat în oraş cu ea să fie tradusă şi transmisă telegrafic. Vreau să fii alături de mine când primesc răspunsul. Ştii despre ce e vorba?

Fratele Joshua clătină din cap a negaţie.

— Quo peregrinatur grex.

Călugărul păli treptat.

— Va intra în vigoare, Domne?

— Încerc doar să aflu stadiul la care a ajuns proiectul. Să nu spui nimănui de treaba asta. Sigur, te va afecta. După ce termini, te aştept la mine.

— Desigur.

— Chris'tecum.

— Cum spiri'tuo.

Închiseră, ecranul se stinse. În cameră era cald, dar Joshua începu să tremure. Privi pierdut pe fereastră la crepusculul căzut ceva mai devreme şi împâclit de praf. Nu reuşi să pătrundă cu privirea mai departe de gardul protector de lângă autostradă, unde farurile aprinse ale unui convoi de camioane în viteză dăduseră naştere unor aureole mişcătoare prin ceaţa prăfoasă. După o vreme, îşi dădu seama de prezenţa cuiva care stătea lângă poarta unde începea drumul de acces spre autostradă. Silueta abia se zărea ca o umbră, ori de câte ori aurorele farurilor treceau prin spatele ei. Joshua simţi un nou fior.

Silueta inconfundabilă a doamnei Grales. Într-o asemenea lumină n-ar fi recunoscut pe nimeni altcineva, însă forma umflăturii acoperită de glugă, aflată pe umărul ei stâng şi felul în care îşi ţinea capul înclinat spre dreapta, făcea ca silueta să fie exclusiv a bătrânei madam Grales. Călugărul trase perdelele şi aprinse lumina. Diformitatea bătrânei nu-l scârbea; lumea devenise cu totul nepăsătoare faţă de asemenea malformaţii genetice şi glume ale naturii. Până şi mâna lui stângă purta încă semnele unei cicatrici în locul din care, pe când era mic, îi fusese excizat cel de-al şaselea deget. Însă moştenirea de după Diluvium Ignis era ceva ce se cuvenea uitat deocamdată, iar doamna Grales era una dintre moştenitoarele mai remarcabile.

Îşi făcu de lucru cu globul lumii aflat pe birou. Îl roti astfel încât prin faţa ochilor îi trecu Oceanul Pacific şi Asia de Est. Unde? Unde, mai exact? Răsuci globul mai repede, lovindu-l uşor cu palma, mereu şi mereu, până când acesta ajunse să se rotească asemenea unei roţi a norocului, mai iute, tot mai iute, până când oceanele şi continentele deveniră o pată nedesluşită cu culori schimbătoare. Faceţi jocurile, Domnilor şi Doamnelor: Unde? Opri brusc globul cu un deget. Banco: India câştigă. Vă rog să vă ridicaţi câştigul, Doamnă. Ghicitul era o nebunie. Îl roti din nou până când tija de fixare începu să zăngăne; „zilele” defilau prin dreptul ochilor ca tot atâtea clipe… În sens invers, observă el, brusc surprins. Dacă Mama Gaia ar face piruete în acelaşi sens, soarele şi celelalte astre ar răsări dinspre vest şi ar apune în est. Oare s-ar răsturna şi timpul prin mişcarea asta? Spuse tizul omonimului meu: Nu te mişca, Tu Soare, către Gabaon, nici tu, Lună, către vale… un truc simplu, cum să nu, şi, în asemenea vremuri, util. Întoarce-te Soare, şi tu, Luna, recedite in orbitas reversas… Continuă să învârtă globul în sens invers, de parcă ar fi sperat că simulacrul acesta îl va cuprinde şi pe Cronos, pentru a descâlci timpul la loc. O treime de milion de rotiri ar fi de ajuns pentru a aduce Pământul înapoi la zilele de Diluvium Ignis. Mai bine să foloseşti un motor şi să-l învârţi până ajungi la originile Omului. Îl opri din nou cu degetul; încă o dată, ghicitul dădea un rezultat înspăimântător.

Cu toate astea mai zăbovi în birou, îngrozindu-l gândul de a se întoarce iar „acasă”. „Acasă” era doar dincolo de autostradă, în sălile bântuite de amintiri ale clădirilor antice, ale căror ziduri erau alcătuite din dărâmăturile unei civilizaţii moarte de optsprezece secole. Traversarea şoselei către vechea abaţie era sinonimă cu traversarea unui eon de timp. Aici, în clădirea nouă din aluminiu şi sticlă, era tehnician la masa de lucru într-un laborator, unde evenimentele existau doar spre a fi observate şi studiate pentru a răspunde la întrebarea Cum?, nu pentru a le încolţi cu De ce-uri. Pe partea aceasta a drumului, căderea lui Lucifer era numai o concluzie derivată de aritmetica rece din cârâitul contoarelor de radiaţii, din jocul brusc al unei peniţe de seismograf. Dar în vechea abaţie înceta să mai fie tehnician; acolo era călugăr al lui Cristos, contrabandist de cărţi şi memorizator în comunitatea lui Leibowitz. Dincolo, întrebarea va fi: „De ce, Doamne?” Întrebarea se pusese deja, iar abatele spusese: „Vino la mine.”

Joshua întinse mâna după bocceluţă şi plecă pentru a răspunde poruncii stăpânului său. Pentru a evita s-o întâlnească pe doamna Grales, folosi pasajul pietonal care trecea pe sub autostradă; nu era momentul conversaţiilor de plăcere cu bătrâna bicefală care vindea roşii.

25

Barajul de discreţie oficială se spărsese. Câţiva birocraţi neînfricaţi, dar sinucigaşi se treziră măturaţi de valul ce răbufnise cu furie; valul îi azvârli afară din Texarkana, la reşedinţele lor de la ţară, unde deveniră indisponibili pentru a face declaraţii. Alţii rămaseră la posturile lor şi încercară cu încăpăţânare să astupe alte găuri. Dar căderea anumitor izotopi aduşi de vânt dădu naştere unei noi parole, rostită la colţuri de stradă şi răcnită de titlurile de pe primele pagini ale publicaţiilor: LUCIFER A CĂZUT.

Ministrul Apărării, cu uniforma imaculată, cu machiajul impecabil, şi cu stăpânirea sa de sine inconfundabilă, dădu din nou piept cu fraternitatea jurnaliştilor; de data asta, conferinţa de presă era televizată pe întreg cuprinsul Coaliţiei Creştine.

JURNALISTA: Domnia Voastră pare foarte calmă în faţa faptelor. Recent s-au înregistrat două încălcări ale legilor internaţionale, ambele definite de tratate drept acte de război. Acest lucru nu creează deloc îngrijorare la Ministerul de Război?

MINISTRUL APĂRĂRII: Doamnă, după cum prea bine ştiţi, noi nu avem în ţară un Minister de Război; avem un Minister al Apărării. Şi, din câte ştiu eu, s-a produs doar o încălcare a legilor internaţionale. Vreţi să mă informaţi în legătură cu natura celeilalte?

JURNALISTA: De care nu aveţi cunoştinţă, de dezastrul din Itu Wan, ori de lovitura de avertisment din Sudul Pacificului?

MINISTRUL APĂRĂRII: (dintr-o dată foarte ferm) Sunt sigur că doamna nu are intenţia de a chema la revoltă, însă întrebarea dumneavoastră ia în serios, dacă nu chiar acordă credibilitate, acuzaţiilor cu totul false din partea Asiei care susţin că aşa- zisul dezastru din Itu Wan a fost rezultatul unor teste cu arme atomice efectuate de noi, iar nu de către ei!

JURNALISTA: Dacă este aşa, vă invit să mă azvârliţi în închisoare. Întrebarea mea s-a bazat pe o relatare a unui reporter neutru din Orientul Apropiat, care a afirmat că dezastrul din Itu Wan a fost rezultatul unui test nuclear subteran scăpat de sub control, efectuat de Asia. Aceeaşi relatare susţine că testul din Itu Wan a fost observat de către sateliţii noştri şi i s-a răspuns imediat cu o lovitură de avertisment spaţiu-sol la sud-est de Noua Zeelandă.Dar dacă tot aţi sugerat-o, dezastrul din Itu Wan a fost rezultatul vreunui test nuclear efectuat de către noi?

MINISTRUL APĂRĂRII: (silindu-se să rămână calm) Eu recunosc regulile obiectivitătii jurnalistice. Dar a sugera că guvernul Supremaţiei Sale ar viola în mod deliberat…

JURNALISTA: Supremaţia Sa este un copil de unsprezece ani, iar a-l numi guvernul său mi se pare o încercare, nu numai arhaică, ci şi deosebit de dezonorantă — chiar ieftină! — de a pasa răspunderea respingerii hotărâte din partea dumneavoastră pentru unele…

MODERATORUL: Doamnă! Vă rog să vă păstraţi firea…

MINISTRUL APĂRĂRII: Să trecem peste asta, să trecem mai departe! Doamnă, neg categoric, dacă trebuie neapărat să onoraţi acuzaţiile dumneavoastră cu totul nefondate. Aşa-zisul dezastru din Itu Wan nu a fost rezultatul vreunui test efectuat de către noi. Şi nici nu am fost încunoştinţat de altă explozie nucleară recentă.

JURNALISTA: Vă mulţumesc.

MODERATORUL: Cred că editorul ziarului Texarkana Star-Insight încearcă să spună ceva.

EDITORUL: Mulţumesc. Aş dori să vă întreb, Domnia Voastră: Ce s-a întâmplat în Itu Wan?

MINISTRUL APĂRĂRII: Nu avem conaţionali în acea zonă; de la ruperea relaţiilor diplomatice din timpul ultimei crize mondiale, nu avem observatori acolo. Prin urmare, mă pot baza doar pe probe indirecte şi pe unele relatări neutre care, în bună măsură, se contrazic.

EDITORUL: Acest lucru este lesne de înţeles.

MINISTRUL APĂRĂRII: Foarte bine, atunci înţeleg că a fost efectuată o experienţă nucleară sub scoarţă — aproximativ de domeniul unei megatone — şi aceasta a scăpat de sub control. Evident că a fost un test, nu se ştie în ce scop. Fie că a fost vorba de o armă sau, aşa cum susţin unii „neutri” din apropierea zonei asiatice, o încercare de a schimba cursul unui fluviu subteran, explozia reprezintă o ilegalitate, iar ţările învecinate pregătesc un protest pe lângă Tribunalul Mondial.

EDITORUL: Există riscul declanşării unui război?

MINISTRUL APĂRĂRII: Nu anticipez aşa ceva. Dar, după cum ştiţi, există anumite detaşamente ale forţelor noastre armate care efectuează serviciul militar obligatoriu pe lângă Tribunalul Mondial pentru aplicarea deciziilor acestuia, în caz de necesitate. Nu anticipez necesitatea folosirii lor, dar nu pot face declaraţii în numele Tribunalului.

PRIMUL REPORTER: Dar Coaliţia Asiatică a ameninţat cu o lovitură totală împotriva instalaţiilor noastre din spaţiu dacă tribunalul nu ia măsuri împotriva noastră. Ce se va întâmpla dacă tribunalul va întârzia să-şi intre în atribuţiuni?

MINISTRUL APĂRĂRII: Nu ne-a fost înmânat nici un ultimatum. Ameninţarea a fost făcută publică pentru domolirea spiritelor din Asia, după cum văd eu lucrurile; pentru a masca gafa din Itu Wan.

JURNALISTA: Cum mai staţi cu credinţa dumneavoastră în Maternitate, Lord Ragelle?

MINISTRUL APĂRĂRII: Sper că Maternitatea crede în mine tot atât de mult pe cât cred eu în Maternitate.

JURNALISTA: Sunt sigură că măcar atâta lucru meritaţi şi dumneavoastră.

Conferinţa de presă, transmisă de sateliţii de translaţie aflaţi la douăzeci şi două de mii de mile de Pământ, învălui aproape toată emisfera occidentală în licărul semnalului VHF care purta astfel de informaţii către ecranele lumi-niscente, mari cât pereţii, ale mulţimilor de spectatori. Unul dintre aceşti spectatori, abatele Dom Zerchi, închise aparatul.

Păşi agitat o vreme, aşteptându-l pe Joshua, încercând să nu gândească. Dar „a nu gândi” i se părea cel puţin imposibil.

Ascultă, suntem chiar neajutoraţi? Suntem sortiţi s-o facem iar şi iar şi iar? Nu găsim altă cale decât să ne jucăm de-a Pasărea Phoenix într-o serie nesfârşită de căderi şi ridicări? Asiria, Babilonul, Egiptul, Grecia, Cartagina, Roma, imperiile lui Carol cel Mare şi al turcilor. Măcinate până s-au făcut praf şi au fost arate şi s-a pus sare deasupra pământului. Spania, Franţa, Marea Britanie, America — arse spre uitarea veacurilor. Şi iarăşi, iarăşi, iarăşi…

Suntem pedepsiţi astfel, Doamne, înlănţuiţi de pendula propriului nostru ceas nebun, incapabili să-i oprim balansul?

De data asta ne va legăna până ne va arunca în uitare, gândi el.

Sentimentul de disperare îi trecu brusc în clipa când fratele Pat îi aduse cea de-a doua telegramă. Abatele o desfăcu grăbit, o citi dintr-o privire şi chicoti.

— N-a venit Fratele Joshua?

— Aşteaptă afară, Cucernice Părinte.

— Trimite-l înăuntru.

— A, Frate, închide uşa şi dă drumul la atenuatorul de zgomote. După aceea citeşte asta.

Joshua îşi aruncă ochii pe prima telegramă.

— Un răspuns de la Noua Romă?

— A venit azi dimineaţă. Dar întâi activează atenuatorul. Avem de discutat o serie de lucruri.

Joshua închise uşa şi activă un comutator de perete. Difuzoarele ascunse scoaseră un ţiuit în semn de protest.

După ce ţiuitul încetă, calităţile acustice ale încăperii părură să se modifice brusc.

Dom Zerchi îi făcu semn să se aşeze pe un scaun şi citi prima telegramă în linişte.

— …absolut nici o acţiune nu va fi luată de către dumneavoatră în legătură cu Quo peregrinatur grex, spuse el cu voce tare.

— Cu aparatul acela în funcţiune va trebui să strigi, spuse abatele arătând spre atenuator. Poftim?

— Citeam. Deci planul e anulat?

— Nu mai respira uşurat. Aceea a venit dimineaţă. Aceasta a sosit după amiază. Abatele îi aruncă a doua telegramă:

Călugărul se albi la faţă. Puse telegrama pe birou şi se rezemă de spătar, ţinându-şi buzele strânse.

— Ştii ce reprezintă Quo peregrinatur?

— Ştiu ce e, Domne, dar nu în detaliu.

— Păi, a început ca un plan de a trimite câţiva preoţi împreună cu un grup de colonişti care se îndreptau spre Alpha Centauri. Dar nu s-a materializat, fiindcă pentru a hirotonisi preoţi era nevoie de episcopi şi după prima generaţie de colonişti trebuiau trimişi alţi preoţi şi aşa mai departe. Chestiunea s-a limitat la o discuţie în care s-a pus întrebarea dacă aceste colonii vor dăinui şi, în caz că răspunsul era afirmativ, dacă trebuiau prevăzute unele reglementări pentru a se asigura succesiunea apostolică fără a se mai apela la autoritatea de pe Pământ. Îţi dai seama ce ar fi însemnat asta.

— Să se trimită cel puţin trei episcopi, bănuiesc.

— Exact, şi asta părea puţin ridicol. Grupurile de colonişti erau foarte mici. Dar în timpul ultimei crize mondiale, Quo peregrinatur a devenit un plan de urgenţă pentru perpetuarea Bisericii pe planetele-colonii, dacă se ajungea la o catastrofă pe Pământ. Avem şi o navă.

— O navă stelară?

— Nici mai mult, nici mai puţin. Şi avem şi un echipaj capabil să o conducă.

— Unde?

— Echipajul e chiar aici.

— Aici, la abaţie? Dar cine…? Joshua amuţi. Faţa îi deveni şi mai pământie. Dar, Domne, experienţa mea în spaţiu se limitează la vehicule orbitale, la nave stelare nu mă pricep nici pe departe! înainte de moartea lui Nancy şi de plecarea mea către Cisterc…

— Ştiu totul despre asta. Mai sunt şi alţii cu un trecut asemănător. Ştii cine sunt. Există chiar şi glume despre numărul de foşti călători prin spaţiu care par să-şi fi găsit vocaţia în rândurile Ordinului nostru. Nu e vorba de o întâmplare, desigur. Şi-ţi aminteşti că pe vremea când erai postulant ai dat un test privind experienţa ta spaţială?

Joshua dădu aprobator din cap.

— Atunci sigur îţi aduci aminte c-ai fost întrebat dacă mai doreşti să ieşi în spaţiu, în caz că Ordinul ţi-o va cere.

— Da.

— Prin urmare, nu eşti cu totul în necunoştinţă de cauză că te-am inclus în planul Quo peregrinatur, dacă va fi vreodată pus în practică?

— Cred… cred că m-am temut de asta, Sfinţia Voastră.

— Temut?

— Mai curând, am bănuit. M-am şi temut puţin, fiindcă am sperat mereu să-mi petrec restul vieţii în cadrul Ordinului.

— Ca preot?

— Şi asta, dar încă nu m-am hotărât.

— Quo peregrinatur nu presupune că te scutim de jurăminte şi nici nu înseamnă abandonarea Ordinului.

— Merge şi Ordinul?

Zerchi zâmbi.

— Şi Memorabilia cu el.

— Chiar totul şi… A, vreţi să spuneţi, pe microfilm. Încotro?

— Colonia Centaurus.

— Cât vom fi plecaţi, Domne?

— Dacă vei pleca, nu te vei întoarce niciodată.

Călugărul respiră adânc şi rămase cu privirea asupra celei de-a doua telegrame, părând că n-o vede. Se scărpină în barbă şi lăsă impresia că e năucit.

— Trei întrebări, reluă abatele. Nu-i nevoie să-mi răspunzi pe loc, dar să te gândeşti la ele, şi foarte adânc. În primul rând, vrei să pleci? În al doilea, simţi că ai o vocaţie pentru preoţie? Şi, în ultimul rând, eşti dispus să conduci grupul? Iar prin dispus nu mă refer la „dispus pentru că trebuie să te supui”; mă refer la entuziasm sau la dorinţa de a atinge această stare. Gândeşte-te bine; ai trei zile la dispoziţie — poate chiar mai puţin.

Schimbările moderne nu atinseseră decât în trecere clădirile şi terenurile mănăstirii de odinioară. Pentru a apăra clădirile vechi de îngrădirile unei arhitecturi mai nerăbdătoare, se făcuseră anexe dincolo de ziduri şi chiar dincolo de autostradă, uneori cu preţul comodităţii. Vechiul refectoriu fusese condamnat din pricina acoperişului care se prăbuşise şi era necesară traversarea autostrăzii pentru a ajunge la refectoriul cel nou. Deranjul era oarecum îndulcit de pasajul subteran prin care fraţii mărşăluiau zi de zi să ia masa.

Veche de secole, dar recent lărgită, autostrada era aceeaşi care slujise armatelor păgâne, pelerinilor, ţăranilor, căruţelor trase de măgari, nomazilor, călăreţilor sălbatici din răsărit, artileriei, tancurilor şi camioanelor de zece tone. Traficul pe ea devenise sufocant sau sporadic sau se rărise cu totul, în funcţie de epoci şi anotimpuri. Odată, cu mult timp în urmă, existaseră şase benzi de circulaţie şi trafic robotizat. Apoi circulaţia se oprise, pavajul crăpase şi, după câte-o ploaie întâmplătoare, apăruseră şi fire răzleţe de iarbă. Apoi o acoperise nisipul. Locuitorii deşertului smulseseră bucăţile rupte de beton pentru a construi bordeie şi baricade. Eroziunea o transformase într-un drum oarecare de deşert, care traversa pustietatea. Acum însă existau iarăşi şase benzi şi trafic robotizat, la fel ca înainte.

— Traficul e mai redus în seara asta, remarcă abatele când ieşiră pe poarta principală. Să traversăm pe deasupra. Tunelul acela trebuie să fie inundat de nisip după furtună. Sau nu ai chef să te fereşti de autobuze?

— Să mergem, îl aprobă Joshua.

Camioane cu garda joasă şi faruri slabe (utile doar în scop de avertizare) goneau dement pe lângă ei, în timp ce pneurile fâşâiau şi turbinele gemeau. Supravegheau drumul cu ajutorul antenelor parabolice, iar cu ajutorul senzorilor magnetici urmau dungile de ghidare din oţel, încastrate în pavaj, năpustindu-se de-a lungul fluviului rozaliu şi fluorescent, de beton mânjit de ulei. Corpusculi economici din arterele Omului, namilele acestea treceau vuind nebuneşte pe lângă cei doi călugări care se fereau de ele, trecând de pe o bandă de circulaţie pe alta. De obicei, cel doborât de un camion putea fi călcat de un vehicul după altul, până când o patrulă de securitate a traficului să descopere amprenta unui om strivit pe pavaj şi să oprească circulaţia pentru a-l curăţa. Dispozitivele autopilot erau mai bune la detectarea obiectelor metalice decât a celor alcătuite din carne şi sânge.

— Mare greşeală am făcut, spuse Joshua când ajunseră pe refugiul din centrul autostrăzii să-şi tragă sufletul. Uitaţi-vă cine stă colo.

Abatele miji ochii o clipă, apoi se lovi peste frunte.

— Doamna Grales! Am uitat cu desăvârşire: e noaptea în care nu mă lasă să respir. Şi-a vândut toate roşiile refectoriului surorilor, iar acum n-o să-mi mai dea pace.

— Dumneavoastră? A stat acolo şi seara trecută şi acum două seri. Credeam că aşteaptă să oprească cineva s-o ia. Ce vrea de la dumneavoastră?

— Aproape nimic. Le-a pungăşit pe surori cu preţul roşiilor de le-au mers fulgii, iar acum o să-mi doneze mie profitul suplimentar pentru a-l pune în cutia milelor.

Totul nu-i decât un ritual. Ritualul în sine nu mă deranjează. Abia ceea ce urmează e tragic. O să te convingi imediat.

— Să ne întoarcem?

— Şi să-i rănim sentimentele? Ar fi o prostie. Ne-a văzut deja. Hai, curaj.

Se aventurară din nou prin şuvoiul rarefiat de camioane.

Însoţită de căţeaua cu şase picioare, femeia cu două capete aştepta lângă poarta cea nouă, ţinându-şi pe braţ coşul gol. Femeia vorbi împăciuitor spre căţea, încercând s-o domolească. Patru dintre picioarele ei erau sănătoase, însă perechea suplimentară se bălăngănea inutil pe crupă. În ce-o priveşte pe femeie, cel de-al doilea cap era la fel de nefolositor ca şi picioarele suplimentare ale câinelui. Era un cap de dimensiuni mici, ca de heruvim, care nu deschidea niciodată ochii. Nu lăsa nicicum impresia că respiră o dată cu femeia ori că înţelege ceva alături de ea. Se bălăbănea degeaba pe un umăr, orb, surd, mut şi viu doar din punct de vedere vegetativ. Pesemne că-i lipsea şi creierul, fiindcă nu dădea nici un semn de conştiinţă independentă sau de personalitate. Cealaltă faţă îmbătrânise, se umpluse de riduri, însă capul de prisos îşi păstra trăsăturile infantile, deşi pielea i se asprise şi se bronzase în vântul şi soarele deşertului.

La apropierea lor, femeia făcu o reverenţă, iar căţeaua se trase înapoi cu un rânjet ameninţător.

— 'Seara, Părinte Zerchi, bălmăji ea, o seară plăcută-ţi doresc şi ţie, ăă… Frate.

— A, bună seara, doamnă Grales.

Căţeaua lătră, se zbârli, începu un dans turbat şi, rânjindu-şi colţii gata să muşte, se azvârli spre gleznele abatelui. Doamna Grales o pocni imediat cu coşul de roşii. Colţii căţelei se înfipseră în coş, sfârtecându-l, apoi se repezi la stăpâna ei. Doamna Grales o ţinu la respect cu ajutorul coşului; după ce primi câteva lovituri straşnice peste bot, căţeaua se retrase către poartă, unde se aşeză jos mârâind.

— Ce năbădăioasă-i Priscilla în seara asta, remarcă Zerchi fără să se arate supărat. Iar o să aibă pui?

— Cer iertăciune, onoarea voastră, spuse doamna Grales, da' nu dân cauza asta-i aşa botoasă, bătu-o-ar diavolul!, ci din cauza lui bărbatu-meu. I-a solomonit puiul, asta a făcut, doar de dragul de-a o chinui, şi acum se teme de-orice. Să iertaţi dumneavoastră pentru răutatea ei.

— Nu-i nimic. Ei, noapte bună, doamnă Grales.

Dar n-aveau să scape atât de uşor. Femeia se agăţă de mâneca abatelui şi zâmbi irezistibil, arătându-şi gingiile ştirbe.

— O clipită, Părinte, doar o clipită, dac-aveţi să-i acordaţi femeii cu roşii.

— Dar bineînţeles. Sunt încântat să…

Joshua surâse din colţul gurii către abate şi se duse către căţea, încercând să vadă dacă poate trece pe lângă ea. Priscilla îl urmări cu un dispreţ total.

— Uite colea, Părinte, spuse doamna Grales. Ia ceva pentru cutia milelor. Uite, ia… Monedele începură să zornăie, iar Zerchi să protesteze. Nu, uite, ia de-aici, ia, insistă ea. O, ştiu ce spui mereu, păi zău aşa, da' n-oi fi eu aşa săracă cum credeţi dumneavoastră. Iar dumneavoastră faceţi o treabă bună. Dacă nu primiţi, bărbatu-meu o să-i ia pe toţi şi-i face praf. Uite, mi-am vândut roşile, mi-am scos banul sau cam aşa ceva, mi-am luat mâncare pe-o săptămână, ba chiar ş-o jucărie pentru Rachel. Vreau să iei şi tu o parte. Poftim.

— Sunteţi foarte amabilă…

— Mârrr! se auzi un lătrat autoritar dinspre poartă. Mrrr! Ham!Ham!Ham! Mârrr!! urmat de o serie rapidă de lătrături, scheunături şi de urletul Priscillei care bătea în retragere.

Joshua reveni cu paşi rari şi ţinându-şi mâinile vârâte în mânecile rasei.

— Ai păţit ceva?

— Mârr! făcu Joshua.

— Ce Dumnezeu i-ai făcut?

— Mârr! repetă fratele Joshua. Ham! Ham! Mrrr!, apoi explică: Priscilla crede în vârcolaci. Ea scheuna aşa tare. De-acum putem trece fără grijă pe lângă poartă.

Căţeaua se făcuse nevăzută; dar doamna Grales îl trase din nou de mânecă pe abate.

— Numa' o clipă, Părinte, nu te ţin mai mult. Vroiam să te văd pentru micuţa Rachel. Trebue să mă gândesc şi la botezul ei, şi vroiam să te rog să-mi faci onoarea şi s-o…

— Doamnă Grales, o întrerupse el delicat, mergi şi vorbeşte cu preotul din parohia dumitale. El trebuie să se ocupe de astfel de probleme, nu eu. Eu nu am parohie, ci numai abaţia. Discută cu părintele Selo de la biserica Sfântul Mihai. Biserica noastră nici măcar nu are cristelniţă. Femeilor nu li se permite accesul decât în tribună…

— Dar capela surorilor are cristelniţă, şi femeile pot să…

— Asta-i treaba părintelui Selo, nu a mea. Trebuie înregistrat în parohia dumitale. Numai în cazuri de urgenţă pot…

— Da, da, asta ştiu şi io, dar am vorbit deja cu Părintele Selo. Am dus-o pe Rachel la biserica lui şi nebunul ăla nici n-a vrut s-o atingă.

— A refuzat s-o boteze pe Rachel?

— Aşa cum spui, mare netrebnic de om.

— Doamnă Grales, nu vorbi aşa despre un preot, şi nici nu-i netrebnic, doar îl cunosc bine. Trebuie c-o fi având motive dacă refuză. Dacă nu eşti de acord cu argumentele lui, atunci mergi şi vorbeşte cu altcineva, dar nu cu un preot din mănăstire. Discută cu pastorul de la Sfânta Maisie, poate el…

— Vai, dar şi p-asta am făcut-o… Se porni într-o tiradă care promitea să devină o relatare exhaustivă a zbaterilor ei în numele nebotezatei Rachel. La început, călugării ascultară răbdători dar, în vremea ce-o privea concentrat, Joshua îl prinse pe abate de braţ, puţin deasupra cotului; treptat, degetele se înfipseră în carne atât de strâns, încât Zerchi se strâmbă de durere şi, cu mâna rămasă liberă, descleştă degetele lui Joshua.

— Ce faci? întrebă el în şoaptă, dar apoi observă expresia călugărului. Ochii lui Joshua o fixau pe bătrână de parcă aceasta ar fi fost vreo insectă ciudată. Zerchi îi urmă privirea, dar nu remarcă nimic ieşit din comun; capul suplimentar era pe jumătate ascuns de un soi de văl, dar fratele Joshua sigur mai văzuse asta de nenumărate ori.

— Îmi pare rău, doamnă Grales, o întrerupse Zerchi imediat ce simţi că femeia trebuie să-şi tragă sufletul o clipă. Acum trebuie să plec. Să-ţi spun ceva: O să vorbesc cu părintele Selo în numele dumitale, dar mai mult de-atât nu pot face. Ne mai vedem noi, sunt sigur.

— Mulţumesc din inimă, şi vă rog iertaţi că v-am reţinut atâta.

— Noapte bună, doamnă Grales.

Intrară pe poartă şi se îndreptară spre refectoriu. Joshua se lovi cu podul palmei în tâmplă de câteva ori, de parcă ar fi încercat să pună ceva la locul său.

— De ce te holbai aşa la ea? îl întrebă autoritar abatele. Mi s-a părut o impoliteţe.

— N-aţi băgat de seamă?

— Ce anume?

— Înseamnă că n-aţi observat. În fine, să lăsăm asta. Dar cine-i Rachel? De ce nu vor s-o boteze? E vorba de fiica femeii?

Abatele zâmbi amar.

— Tocmai de asta se zbate ea atât. Numai că se pune întrebarea dacă Rachel e fiica ei, sora, ori doar o excrescenţă care-i creşte pe umăr.

— Rachel, celălalt cap?

— Nu mai striga. Încă ne poate auzi.

— Şi vrea să-l boteze?

— Şi încă în regim de urgenţă, ce părere ai? Pare să fie o obsesie.

Joshua făcu un gest de nedumerire cu braţele.

— Cum se rezolvă asemenea lucruri?

— Nu ştiu, şi nici nu vreau să aflu. Slavă Cerului că nu eu sunt acela care trebuie să hotărască. Dacă ar fi un caz simplu de siameze, lucrurile s-ar simplifica. Dar nu e. Bătrânii susţin că Rachel nu era pe umărul doamnei Grales la naştere.

— Poveşti de adormit copii!

— Tot ce se poate. Dar unii sunt gata să declare asta sub prestare de jurământ. Câte suflete are o bătrână cu un cap suplimentar — unul care „a crescut”. Astfel de evenimente provoacă mari dureri ierarhiei noastre, fiule. Ei, dar ce-ai observat? De ce te holbai la ea şi încercai să smulgi carnea de pe mine?

Călugărul întârzie cu răspunsul.

— Mi-a zâmbit, spuse el în cele din urmă.

— Cine ţi-a zâmbit?

— Capul supli… ăă, Rachel. A surâs. Mi s-a părut că vrea să se trezească.

Abatele îl opri la intrarea în refectoriu şi-l privi cercetător.

— A zâmbit, repetă călugărul cu convingere.

— Ţi s-a năzărit.

— Da, Sfinţia Ta.

— Atunci să văd pe faţa ta că ţi s-a năzărit.

Fratele Joshua se strădui.

— Nu pot, recunoscu el.

Abatele dădu drumul monedelor primite de la bătrână în cutia milelor şi spuse resemnat:

— Să mergem.

Noul refectoriu era funcţional, având toate instalaţiile sanitare din crom, acustica dimensionată cu grijă, iluminarea antiseptică. Dispăruseră cu desăvârşire pietrele afumate de fum, lămpile cu seu de oaie, castroanele din lemn şi brânza mucezită. În afară de aranjarea meselor în formă de cruce şi a unui şir de imagini de-a lungul peretelui, acest loc semăna cu orice sală de mese a unei întreprinderi. Atmosfera ei se schimbase, la fel ca şi aceea a întregii abaţii. După secole de strădanii pentru a conserva rămăşiţele de cultură ale unei civilizaţii defuncte, călugării asistaseră la ridicarea alteia noi, mai puternice. Îndatoririle din vechime fuseseră împlinite; acum apăruseră altele. Trecutul era venerat şi expus în casete de sticlă, dar nu mai reprezenta prezentul. Ordinul se conforma vremurilor, epocii uraniului, oţelului şi rachetelor, înconjurat de geamătul industriei grele şi de scheuna-tul sfredelitor al convertoarelor de acţionare a navelor stelare. Ordinul se supunea — cel puţin în aspectele de suprafaţă.

— Accedite ad eum, intona lectorul.

Cât dură lectura, călugării înveşmântaţi în rase stătură în picioare, negăsindu-şi liniştea. Mâncarea încă nu apăruse. Mesele erau lipsite de farfurii şi tacâmuri. Servirea mesei de seară era întârziată. Comunitatea organică ale cărei celule erau oameni, a cărei viaţă mersese înainte de-a lungul a şaptezeci de generaţii, părea încordată în seara asta, părea să detecteze o notă acum falsă, părea să simtă, graţie unei comuniuni naturale a membrilor ei, ceea ce ştiau doar câţiva. Organismul trăia ca un trup, venera şi funcţiona ca un trup indivizibil şi uneori părea vag conştientă, ca o minte care îi anima pe toţi membrii şi-şi şoptea sieşi, dar şi Altuia, în lingua prima, limbajul primar al speciei. Probabil că încordarea crescuse atât din pricina mârâiturilor şi icnetelor slabe ale exploziilor ce răzbăteau dinspre baza de rachete antirachetă aflată undeva, departe, dar şi din cauza neaşteptatei amânări a servirii mesei.

Abatele bătu în tăblia mesei, cerând linişte, apoi făcu un semn către stareţ, părintele Lehy, să meargă la tribună. Vreme de o clipă, înainte de a spune ceva, stareţul păru îndurerat.

— Regretăm cu toţii obligaţia ce ne revine, începu el în cele din urmă, de a tulbura uneori liniştea vieţii noastre de contemplaţie cu veşti din lumea de afară. Dar trebuie să ţinem minte că suntem aici ca să ne rugăm pentru lume şi mântuirea ei, ca şi pentru mântuirea noastră. Mai ales acum, lumea are mare nevoie de rugăciuni. Făcu o pauză şi privi spre Zerchi.

Abatele încuviinţă din cap.

— Lucifer a căzut, spuse preotul şi tăcu. Rămase nemişcat, cu privirea spre pupitru de parcă ar fi amuţit brusc.

Zerchi se ridică.

— Fiindcă veni vorba, aceasta este concluzia fratelui Joshua, interveni el. Consiliul de Regenţă al Confederaţiei Atlantice nu a dat nici o declaraţie demnă de a fi citată. Dinastia nu a emis nici un act. Ştim doar cu puţin mai mult decât ieri, cu excepţia că Tribunalul Mondial se întruneşte într-o sesiune de urgenţă şi că funcţionarii de la Departamentul Zonal de Apărare acţionează cu rapiditate. S-a declanşat o alarmă de apărare, iar asta ne va afecta şi pe noi, dar nu vă neliniştiţi. Părinte…?

— Vă mulţumesc, Domne, spuse stareţul, care dădu de înţeles că-şi recăpătase glasul. Abatele se aşază. Prea Cucernicul Părinte Abate mi-a cerut să fac următoarele anunţuri:

Unu, în următoarele trei zile vom cânta Slujba Mică a Sfintei Fecioare înainte de utrenie, solicitându-i intervenţia divină în favoarea păcii.

Doi, instrucţiunile generale privind apărarea locală în eventualitatea declanşării alarmei în cazul unui atac cu rachete sau a unei lovituri din spaţiu pot fi găsite pe masa de lângă intrare. Fiecare să ia o broşură. Dacă aţi citit-o deja, o mai citiţi o dată.

Trei, în cazul că se declanşează alarma sonoră anunţând un atac, următorii fraţi se vor prezenta neîntârziat în curtea Abaţiei Vechi pentru a primi instrucţiuni speciale. Dacă nu se va declanşa alarma, aceiaşi fraţi se vor prezenta poimâine dimineaţă imediat după utrenie şi slujba de dimineaţă. Numele lor: Fraţii Joshua, Christopher, Augustin, James, Samuel…

Călugării ascultară într-o încordare reţinută, netrădându-şi vreo emoţie. Erau douăzeci şi şapte de nume în total, dar printre ei nu se numărau novici. Unii erau savanţi eminenţi, dar şi un îngrijitor şi un bucătar. La prima vedere, se putea crede că numele fuseseră extrase la întâmplare. Până când părintele Lehy termină lectura listei, unii dintre fraţi începură să se privească miraţi unul pe altul.

— Şi acelaşi grup se va prezenta la dispensar pentru un examen medical complet, mâine dimineaţă după utrenie, încheie stareţul. Se întoarse şi-l privi întrebător pe Dom Zerchi. Domne?

— Da, doar câteva lucruri, spuse abatele apropiindu-se de pupitru. Fraţi, să nu tragem concluzia că va avea loc un război. Să ne reamintim că Lucifer se află printre noi de aproape două secole. Şi a fost aruncat doar de două ori, de mărimi sub o megatonă. Ştim cu toţii ce s-ar putea întâmpla dacă vom avea război. Cumplitele modificări genetice există printre noi încă de ultima oară când Omul a încercat să-şi şteargă existenţa de pe faţa pământului. Atunci, demult, pe vremea Sfântului Leibowitz, poate că oamenii nu ştiau ce se va întâmpla. Ori pesemne ştiau, dar nu puteau crede decât dacă puneau armele la încercare — asemeneni unor copii care au idee de ce este în stare un pistol încărcat, dar n-au apăsat niciodată pe trăgaci. Încă nu văzuseră un miliard de cadavre. Încă nu văzuseră pe cei născuţi morţi, monştrii, dezumanizaţii, orbii. Nu avuseseră în faţă nebunia şi ştergerea raţiunii. Şi atunci au făcut-o şi au aflat.

Acum însă, acum, prinţii, preşedinţii, prezidiile ştiu, cu o certitudine absolută. Îşi dau seama după copiii pe care i-au zămislit şi apoi i-au încredinţat azilurilor pentru handicapaţi. O ştiu, şi de aceea au păstrat pacea. Nu pacea lui Cristos, desigur, dar pace, asta până în ultimul timp — înregistrându-se doar două incidente aproape războinice în tot atâtea secole. De această dată, ei cunosc amarul adevăr. Fiii mei, n-o vor face din nou. Doar o rasă de descreieraţi ar putea să repete aşa ceva…

Se opri. Cineva zâmbea. Era doar un surâs, dar în mijlocul unei mări de chipuri grave, el sărea în ochi precum o muscă moartă într-un castron cu smântână. Dom Zerchi se încruntă. Bătrânul continuă să surâdă strâmb. Stătea la „masa* cerşetorilor”, alături de alţi trei vagabonzi în trecere pe la abaţie — un bătrân cu o barbă stufoasă, pătată în galben în zona bărbiei. Drept haină purta un sac în care făcuse trei găuri pentru a-şi trece prin ele capul şi braţele. Continua să zâmbească spre Zerchi. Arăta ca un stei ros de ploi, şi părea un candidat potrivit pentru spălarea picioarelor în Joia Mare. Zerchi se întrebă dacă nu cumva avea să se ridice în picioare să adreseze o vestire către gazdele lui — sau să sune din corn, poate? —, dar aceasta era doar o nălucire produsă de zâmbet. Alungă imediat sentimentul că-l mai văzuse pe bătrân cândva, altundeva. Îşi încheie constatările.

În drum spre locul său se opri. Cerşetorul dădu din cap binevoitor spre gazda sa. Zerchi se apropie de el.

— Cine eşti, dacă-mi dai voie să te întreb. Te-am mai văzut vreodată undeva?

— Latzar shemi.

— Poftim?

— Latzar shemi, repetă cerşetorul.

— Nu prea în…

— Spune-mi Lazăr, atunci, zise bătrânul şi chicoti.

Dom Zerchi clătină din cap nelămurit şi se duse la loc. Lazăr? Prin ţinut circula o poveste de demult potrivit căreia… dar ce mit de duzină mai era şi acesta? Crescut de Cristos, dar încă necreştinat, se spunea. Şi totuşi nu reuşi să alunge senzaţia că-l mai văzuse pe bătrân undeva.

— Aduceţi pâinea pentru binecuvântare, strigă el şi tărăgănarea servirii mesei se sfârşi.

După intonarea rugăciunilor, abatele îşi aruncă din nou ochii către masa cerşetorilor. Bătrânul îşi făcea vânt cu o pălărie spartă. Zerchi îşi mută privirea în altă parte şi ridică din umeri, iar masa începu într-o tăcere solemnă.

Complina, rugăciunea de noapte a Bisericii, păru deosebit de profundă în noaptea aceea.

După care, Joshua dormi prost. În vis o întâlni din nou pe doamna Grales. Mai apăruse şi un chirurg care-şi ascuţea cuţitul, spunând: „Diformitatea asta trebuie extirpată înainte de a deveni malignă.” Şi Rachel deschisese ochii şi încercase să i se adreseze lui Joshua, însă el nu reuşise s-o audă decât foarte slab şi nici nu-i înţelesese vorbele.

— Imaculată sunt eu, excepţia, păruse să spună ea, eu măsor înşelăciunea. Sunt.

Nu fusese în stare să priceapă nimic, dar încercase să întindă mâinile pentru a o salva. În cale i se pusese un zid elastic din sticlă. Se oprise şi se străduise să-i citească pe buze.

— Eu sunt Neprihănita Zămislire, venise şoapta din vis.

Căutase să treacă prin sticla elastică pentru a o salva de cuţit, dar prea târziu, şi după aceea văzuse mult sânge. Se trezise din visul păcătos tremurând şi, o vreme, se rugase; dar imediat ce adormise la loc, doamna Grales îi apăruse din nou în vis.

Fusese o noapte de zbucium, o noapte ce aparţinuse lui Lucifer. Fusese noaptea în care se desfăşurase asaltul împotriva instalaţiilor spaţiale ale Asiei.

Ca măsură punitivă de răspuns, un oraş antic pierise.

26

— „Transmite Reţeaua de Avertizare a Pericolelor”, anunţa crainicul în clipa în care Joshua intră în biroul abatelui după slujba de dimineaţă, „pentru a vă prezenta ultimele veşti referitoare la situaţia căderilor de pulbere după atacul inamic cu rachete asupra Texarkanei…”

— Aţi trimis după mine, Domne?

Zerchi îi făcu semn să tacă şi-l îndemnă să ia loc Chipul preotului era crispat şi palid, o mască cenuşiu-oţelie de autocontrol glacial. Lui Joshua i se păru că faţa lui Dom Zerchi se chircise şi îmbătrânise peste noapte. Ascultară mohorâţi vocea care se stingea şi revenea slabă, la intervale de câte patru secunde, întrucât staţiile de retransmisie erau pornite şi oprite pentru a împiedica localizarea lor de către echipamentele duşmane:

— „…dar mai întâi, un anunţ transmis de Comanda Supremă. Familia regală este în siguranţă. Repetăm: suntem anunţaţi că familia regală este în siguranţă. După unele surse, Consiliul de Regenţă nu era prezent în oraş când acesta a fost lovit de inamic. În afara zonei de dezastru, nu s-au înregistrat tulburări civile şi nici nu sunt de aşteptat asemenea evenimente.

Tribunalul Mondial al Naţiunilor a emis un ordin de încetare a focului, cu o condamnare suspendată, ce presupune pedeapsa cu moartea împotriva şefilor de guverne ai ambelor naţiuni care se fac vinovate de cele întâmplate. Fiind suspendată, sentinţa devine aplicabilă numai dacă decretul nu va fi respectat. Ambele guverne au trimis telegrame către tribunal pentru a confirma primirea ordinului şi, prin urmare, există aproape certitudinea că această confruntare s-a încheiat, la câteva ore după ce s-a declanşat ca un asalt de descurajare împotriva anumitor instalaţii ilegal amplasate în spaţiu. În cursul unui atac-surpriză, forţele spaţiale ale Confederaţiei Atlantice au lovit noaptea trecută trei silozuri secrete asiatice, amplasate pe partea întunecată a Lunii şi au distrus complet o staţie spaţială a inamicului, despre care se cunoştea că face parte din sistemul de ghidare al rachetelor spaţiu-sol. Era de aşteptat ca inamicul să răspundă împotriva forţelor noastre din spaţiu, însă atacul barbar asupra oraşului-capitală a reprezentat un act disperat pe care nimeni nu l-a putut anticipa.

— Buletin special: Guvernul nostru tocmai şi-a anunţat intenţia de a onora ordinul de încetare a focului pe o perioadă de zece zile, dacă inamicul aprobă o întrunire de urgenţă a miniştrilor de externe şi a comandanţilor militari pe insula Guam. Se anticipează că inamicul va accepta propunerea.”

— Zece zile, gemu abatele. Asta nu ne dă prea mult timp.

— „Cu toate acestea, posturile de radio din Asia, susţin insistent că recentul dezastru nuclear din Itu Wan, care a provocat circa optzeci de mii de victime, s-a datorat unei rachete a Confederaţiei Atlantice scăpată de sub control, iar distrugerea oraşului Texarkana a fost, prin urmare, o măsură represivă de acelaşi fel…”

Iritat, abatele închise aparatul.

— Unde-i adevărul? întrebă el cu glas scăzut. Ce să mai credem? Sau are vreo importanţă? Când crimelor în masă li s-a răspuns cu crime în masă, violului prin viol, urii prin ură, nu mai are nici un rost să întrebi a cui secure e mai mânjită de sânge. Rău peste rău, deasupra altui rău. Acţiunea noastră „poliţienească” din spaţiu a avut vreo justificare? Cum putem afla? Bineînţeles că nu se poate găsi nici o justificare pentru ceea ce-au comis ei, sau există vreuna?

Ştim doar ce ne comunică obiectul acela, iar el este prizonier. Staţiile de radio asiatice trebuie să afirme ceea ce indispune cel mai puţin guvernul lor; ale noastre sunt obligate să susţină ceea ce deranjează cel mai puţin frumoasele noastre păreri patriotice, iar asta înseamnă, întâmplător, exact ce doreşte guvernul, prin urmare, ce diferenţă există? Doamne Dumnezeule, trebuie să fie jumătate de milion de morţi dacă au lovit Texarkana cu arme adevărate. Mă simt îndemnat să rostesc vorbe pe care nici măcar nu le-am auzit vreodată. Căcărează de broască râioasă. Puroi de târfă. Cangrenă a sufletului. Putreziciune eternă a creierului. Mă înţelegi, Frate? Iar Cristos a respirat acelaşi aer de împuţiciune alături de noi; cât de măreaţă e umilinţa Atotputernicului nostru Dumnezeu! Ce Simţ Infinit al Umorului — pentru ca El să devină unul dintre noi! — Rege al Universului, ţintuit pe cruce ca un Sehlemiel ebraic de către unii de teapa noastră. Se spune că Lucifer a fost zvârlit din cer pentru că a refuzat să adore Cuvântul Încarnat; Cel Rău trebuie să fie cu desăvârşire lipsit de simţul umorului! Dumnezeu al lui Iacob, Dumnezeu chiar al lui Cain! De ce o fac din nou?

Iartă-mă, am luat-o razna, adăugă el, adresându-se mai degrabă vechii sculpturi dintr-un colţ al biroului, înfăţişîndu-1 pe Sfântul Leibowitz, decât lui Joshua. Se oprise o clipă din mers pentru a arunca o privire la chipul sculptat. Imaginea era veche, foarte veche. Unul dintre stăpânii abaţiei poruncise să fie cărat în magazia de la subsol, unde rămăsese în praf şi întuneric până când lemnul fusese atacat de putregai care mâncase nervurile crescute primăvară, lăsându-le pe acelea de toamnă, astfel că acum chipul avea riduri adânci. Sfântul avea pe chip un zâmbet vag satiric. Zerchi îl salvase de uitare din pricina zâmbetului.

— L-ai văzut pe cerşetorul acela bătrân din refectoriu, seara trecută? întrebă el, oarecum fără nici o legătură cu cele discutate până acum şi privind printre gene la zâmbetul statuii.

— Nu l-am observat, Domne. De ce?

— Aşa, cred că mi s-a năzărit. Îşi trecu degetele peste maldărul de vreascuri care se aflau sub statuia de lemn a martirului. În aceeaşi situaţie ne găsim cu toţii în clipa asta, gândi el. Pe vreascurile, gata să fie aprinse, ale păcatelor noastre trecute. Iar unele dintre ele îmi aparţin. Ale mele, ale lui Adam, ale lui Irod, ale lui Iuda, ale lui Hannegan, ale mele. Ale tuturor. Care culminează întotdeauna în colosul numit Stat şi, într-un fel sau altul, înveşmântându-se cu mantia dumnezeirii, fiind doborât de mânia Cerului. De ce? Am strigat îndeajuns de tare — Dumnezeu trebuie ascultat atât de naţii cât şi de oameni. Cezar trebuie să fie poliţistul lui Dumnezeu, nu succesorul Lui plenipotenţiar, nu moştenitorul Său, Către toate veacurile, către toate popoarele — „Acela care proslăveşte o rasă, ori un Stat al unei forme sectare de Stat, ori pe reprezentanţii puterii… acela care ridică aceste noţiuni deasupra valorii lor adevărate şi le divinizează idolatru, sminteşte şi perverteşte ordinea lumii aşa cum a fost ea plănuită şi creată de către Dumnezeu…” Ale cui erau vorbele acestea? Pius al XI-lea — îşi aminti el, fără a fi sigur — a spus-o cu Optsprezece secole în urmă. Dar atunci când Cezar a avut la îndemână mijloacele de a distruge lumea, nu era el oare deja divinizat? Doar cu consimţământul poporului — aceeaşi mulţime proastă care strigase: Non habemus regent nisi caesarem, când s-a aflat faţă în faţă cu El — Dumnezeul Încarnat, batjocorit şi scuipat. Aceeaşi gloată care-l martirizase pe Leibowitz…

— Divinitatea lui Cezar ni se arată din nou.

— Poftiţi, Domne?

— Fă-te că n-ai auzit. Mai sunt Fraţii în curte?

— Când am trecut pe-acolo, jumătate dintre ei aşteptau. Să mă duc să văd?

— Te rog. Apoi întoarce-te. Vreau să-ţi spun ceva înainte de a ne alătura lor.

Până la întoarcerea lui Joshua, abatele scoase documentele Quo peregrinatur dintr-un seif aflat în perete.

— Citeşte rezumatul, îi spuse călugărului. Aruncă o privire la modul de organizare, citeşte problemele procedurale. Va trebui să studiezi restul în detaliu, dar mai târziu.

În timp ce Joshua citea, aparatul de comunicaţii scoase un bâzâit puternic.

— Cu Cucernicul Părinte Jethrah Zerchi, Abbas, vă rog, se auzi vocea monotonă a unui operator-robot.

— La aparat.

— Telegramă extrem de urgentă din partea lui Sir Eric Cardinal Hoffstraff, Noua Romă. La această oră nu există serviciu de curierat. Să citesc mesajul?

— Da, citeşte textul. Voi trimite pe cineva după aceea pentru a ridica o copie.

— Textul este următorul: Grex peregrinus erit. Quam primum est factum suscipiendum vobis, jussu Sactae Sedis. Suscipite ergo operis partem ordini vestro propriam…

— Poţi citi încă o dată în traducere pentru Sud-Vest? întrebă abatele.

Operatorul dădu curs cererii, dar mesajul nu părea să conţină nimic neaşteptat în nici una dintre forme. Era o confirmare a planului şi o cerere de a fi dus la îndeplinire cât mai curând.

— Confirmăm primirea, spuse el în cele din urmă.

— Aveţi vreun răspuns?

— Răspunsul este următorul: Eminentissimo Domino Eric Cardinali Hoffstraff obsequitur Jethra Zerchius, Abaţia Leibowitz, Abbas. Ad has res disputandas iam coegi discessuros fratres ut hodie parati dimitti Roman prima aerisnave possint. Sfârşit de text.

— Repet: Eminentissimo,…

— Exact, asta-i tot. Terminat.

Joshua încheiase lectura rezumatului. Închise dosarul şi ridică privirea încet.

— Eşti pregătit să te laşi ţintuit? întrebă Zerchi.

— Nu sunt sigur dacă am înţeles exact.

Obrajii călugărului îşi pierdură din culoare.

— Ieri ţi-am pus trei întrebări. Am nevoie de răspunsuri acum.

— Sunt gata să plec.

— Mai rămân două întrebări.

— Nu sunt sigur în privinţa preoţiei, Domne.

— Ascultă, va trebui să te hotărăşti. Ai mai puţină experienţă în ceea ce priveşte navele stelare decât ceilalţi. Nici unul nu este hirotonisit. Cineva trebuie să fie scutit parţial de îndatoririle tehnice, pentru a se ocupa de treburile pastorale şi administrative. Ţi-am spus că asta nu înseamnă abandonarea Ordinului. Nici vorbă de aşa ceva, însă grupul tău va deveni o fiică independentă a Ordinului, supunându-se unor reguli modificate. Superiorul va fi ales prin votul secret al celor ce au depus jurământul de călugărie, desigur — iar tu eşti aproape singurul candidat, mai ales dacă ai chemare spre preoţie. Ai sau nu? Asta-i inchiziţia ta, iar răspunsul trebuie să-l dai acum, şi acest acum e tare scurt.

— Dar, Prea Cucernice Părinte, încă n-am terminat studiile…

— N-are importanţă. În afară de echipajul format din douăzeci şi şapte de oameni — toţi fraţi de-ai noştri — mai merg şi alţii: şase surori şi douăzeci de copii de la şcoala Sfântul Iosif, câţiva oameni de ştiinţă şi trei episcopi, doi dintre ei proaspăt unşi. Ei pot hirotonisi şi întrucât unul dintre ei este delegatul Sfântului Părinte, ei vor avea chiar împuternicirea să ungă episcopi. Ei te pot hirotonisi când vei socoti că a sosit momentul. Te vei afla în spaţiu ani de zile. Dar noi vrem să ştim dacă simţi această vocaţie, şi vrem s-o ştim chiar acum.

Fratele Joshua se bâlbâi o clipă, apoi scutură din cap:

— Nu ştiu.

— Ai nevoie de jumătate de oră? Vrei un pahar cu apă? Te-ai făcut cenuşiu la faţă. Îţi spun, fiule, dacă va fi să conduci turma, va trebui să hotărăşti multe lucruri pe loc. Tot astfel şi acum. Hai zi, poţi vorbi?

— Domne, nu sunt… sigur.;.

— Dar oricum poţi scoate o vorbă, nu? Eşti gata să te supui jugului, fiule? Sau încă nu te-ai obişnuit cu gândul ăsta? Ţi se va cere să fii măgarul pe care El va intra în Ierusalim, dar povara e grea, şi-ţi va frânge spinarea, fiindcă El poartă toate păcatele lumii.

— Nu cred că sunt capabil.

— Geme şi gâfâie atunci. Dar poţi să şi mârâi, iar asta e bine pentru căpetenia haitei. Ascultă, nimeni dintre noi nu a fost cu adevărat în stare. Dar ne-am străduit şi am fost puşi la încercare. Te solicită până la distrugere, dar pentru asta te afli aici. Acest Ordin a avut abaţi de aur, abaţi din oţel dur şi rece, abaţi din plumb corodat, şi nici unul dintre ei n-a fost capabil, chiar dacă unii au fost mai capabili decât alţii, unii fiind chiar sfinţi. Aurul a fost strivit, oţelul a devenit casant şi s-a frânt, iar plumbul corodat a fost transformat în cenuşă de către Ceruri. Eu unul, am avut suficient noroc să fiu făcut din argint viu; mă împrăştii dar, într-un fel sau altul, mereu mă adun laolaltă. Simt o nouă dispersare care vine peste mine, Frate, şi cred că de data asta e pe vecie. Tu din ce eşti făcut, Frate? Cum să te pun la încercare?

— Sunt făcut din cozi de căţel. Sunt din carne, şi mi-e frică, Cucernice Părinte.

— Oţelul geme când este lucrat, gâfâie când este stins în apă. Scârţâie când e pus sub poveri. Cred că şi oţelului îi este frică, fiule. Îţi este de ajuns o oră să te mai gândeşti? O gură de apă? O gură de vânt? Clatină-te o vreme. Dacă ţi se face greaţă, atunci fă bine şi vomită. Dacă te îngrozeşte, atunci urlă. Dacă te face să simţi orice altceva, roagă-te. Dar vino în biserică înainte de Liturghie şi spune-ne din ce e făcut un călugăr. Ordinul se fisionează, iar aceia dintre noi care pleacă în spaţiu o fac pentru totdeauna. Eşti chemat să le fii păstor, sau nu? Mergi şi hotărăşte-te.

— Cred că n-am de ales.

— Ba sigur că ai. Trebuie doar să spui: „Nu am chemarea pentru asta.” Şi atunci va fi ales altcineva, asta-i tot. Dar du-te, calmează-te şi după aceea vino la noi în biserică cu un da sau un nu. Căci acolo mă duc acum. Abatele se ridică şi îi făcu semn din cap că e liber.

Întunericul din curte era aproape deplin. Doar o dâră subţire de lumină se strecura pe sub uşile bisericii. Luminozitatea palidă a stelelor era estompată de o pânză de praf. Dinspre răsărit nu venea încă nici un semn prevestitor al zorilor. Fratele Joshua umblă fără ţintă în tăcerea nopţii. În cele din urmă, se aşeză pe o bordură care înconjura câteva tufe de trandafiri. Îşi prinse bărbia între palme şi, cu piciorul, rostogoli de colo-colo o pietricică. Clădirile abaţiei erau umbre întunecate şi adormite. O felie delicată de lună galbenă ca un pepene atârna jos, spre sud.

Murmurul cântărilor din biserică ajunse până la el: Excita, Domine, potentiam tuam, et veni, ut salvos — Arată-ţi puterea, Tu Doamne, şi vino să ne salvezi… Pasajul acesta de rugăciune va fi spus mereu, cu fiecare respiraţie, atâta vreme cât va mai exista aer care să fie tras în piept. Chiar dacă fraţii ştiu că este zadarnică truda…

Dar ei nu puteau şti că e zadarnic. Ori ştiu deja? Dacă Roma ar mai avea vreo speranţă, de ce ar mai trimite nava? De ce, dacă mai credea că rugăciunile pentru pace îşi vor afla răspuns? Oare nava era un act disperat?

Retrahe me, Satanus, et discede! gândi el. Nava stelară e un act de speranţă. Speranţă pentru Om altundeva, pace undeva, dacă nu aici şi acum, atunci în altă parte: planeta din Alpha Centauri, Beta Hydri ori vreuna dintre coloniile nevolnice şi risipite, de pe planeta cum i-o fi zicând din Scorpius.

Speranţa, iar nu zădărnicia trimite nava, să ştii, Amăgitorule. E o speranţă istovită şi ajunsă la capătul puterilor, poate, o speranţă care spune: Scutură-ţi colbul de pe încălţări şi mergi să predici Sodoma la Gomora. Dar este o speranţă, altfel n-ar zice nicidecum: mergi. Nu e speranţa pentru Pământ, ci speranţa pentru sufletul şi esenţa Omului în altă parte. Acum, când Lucifer atârnă deasupra capului, a nu trimite nava ar fi un act de trufie, aşa cum tu, cel mai mârşav dintre toţi, l-ai ademenit pe Domnul Nostru: dacă tu eşti Fiul Domnului, azvârle-te de pe înălţimi. Pentru că îngerii te vor purta în zbor înapoi.

Prea multe speranţe pentru Pământ îi determinase pe oameni să încerce a-l transforma în Paradis, iar asta i-ar putea face să cadă pradă disperării până când va veni momentul ca lumea să ardă în…

Cineva deschisese uşile abaţiei. Călugării plecau tăcuţi spre chiliile lor. Dinspre uşă se revărsa în curte doar o lumină firavă. Lumina era scăzută şi în biserică. Joshua văzu numai câteva luminări şi ochiul roşu şi discret al lămpii din sanctuar. Cei douăzeci şi şase de fraţi ai săi se vedeau acolo unde rămăseseră îngenuncheaţi, în aşteptare. Cineva închise uşile din nou, dar nu de tot, fiindcă prin crăpătură mai putea vedea punctul roşiatic al lămpii din sanctuar. Foc aprins în semn de veneraţie, arzând ca laudă, arzând blând în adoraţie, acolo, în receptaculul roşu. Focul, cel mai îndrăgit dintre elementele lumii şi, de asemenea, un element al Iadului. În vreme ce arsese ca semn de adoraţie în inima Templului, tot el pârjolise şi distrusese viaţa unui oraş, în această noapte, şi-şi scuipase veninul asupra pământului. Ce lucru ciudat ca Dumnezeu să vorbească dintr-un tufiş cuprins de flăcări, iar Omul să facă dintr-un simbol al Raiului unul al Iadului!

Privi printre gene la stelele prăfoase ale dimineţii. Ei bine, acolo nu vor găsi Edenuri, li se spusese. Şi cu toate acestea, existau oameni care contemplau sori ciudaţi în ceruri şi mai ciudate, respirau un aer străin, lucrau un pământ străin. Pe lumi cu tundre ecuatoriale îngheţate, îndeajuns de asemănătoare cu ale Pământului, astfel ca Omul să poată supravieţui prin aceeaşi sudoare a frunţii sale. Nu erau decât o mână aceşti colonişti cereşti de Homo loquax nonnumquam sapiens, câteva colonii chinuite, insule de umanitate care până acum avuseseră prea puţin ajutor din partea Pământului; iar de aici înainte nu se vor mai putea aştepta să primească nici un sprijin, acolo în noile lor non-Paradisuri, chiar mai puţin asemănătoare Paradisului decât fusese Pământul. O şansă pentru ei, probabil. Cu cât oamenii ajung mai aproape de împlinirea unui paradis pentru ei înşişi, cu atât mai nemulţumiţi se arată faţă de el şi de ei înşişi. Au construit o grădină a plăcerilor şi, pe măsură ce ea a crescut în bogăţie şi forţă şi frumuseţe ei au devenit tot mai nenorociţi; pentru că atunci, probabil, le era mai uşor să bage de seamă că din ea lipsea ceva, vreun copac ori vreo tufă care nu vroia să crească acolo. Atunci când lumea era întunecată şi nenorocită, omul putea crede în grădină, tânjind s-o realizeze. Dar când lumea a început să sclipească de raţiune şi bogăţii, omul a simţit îngustimea ochiului de ac, iar asta aducea venin unei lumi care nu mai vroia să creadă ori să tânjească după ceva. Ei bine, oamenii aveau să distrugă din nou acest Pământ-grădină, civilizat şi atotcunoscător, aveau să-l sfârtece pentru ca Omul, aflat din nou într-o beznă demnă de milă, să poată spera.

Şi cu toate astea, Memorabilia avea să meargă împreună cu nava! Să fie un blestem? …Discede, Seductor informis! Această cunoaştere nu era un blestem, decât dacă era pervertită de Om, aşa cum şi focul fusese pervertit acum…

De ce trebuie să plec, Doamne? se întrebă el. Trebuie să merg? Şi ce încerc să hotărăsc: să plec, sau să refuz a pleca? Dar asta s-a hotărât deja; am depus cândva un jurământ. Egrediamur tellure deci, fiindcă a fost poruncit în urma unui jurământ pe care l-am făcut. Deci voi pleca. Dar să mă ating şi să-mi spun preot, să-mi spun chiar abbas, să fiu silit să grijesc de sufletele fraţilor mei? Trebuie ca Prea Cucernicul Părinte să insiste asupra acestui aspect? Dar el nu insistă; el vrea doar să ştie dacă Dumnezeu vrea acelaşi lucru. Numai că e într-o grabă cumplită. E chiar atât de sigur de mine? Dacă mi-a aruncat povara asta în spate, trebuie că e mai sigur de mine decât sunt eu însumi.

Vorbeşte-mi, destin, vorbeşte! Destinul pare întotdeauna la decenii depărtare, iar dintr-o dată se arată că nu e aşa de departe; e chiar acum. Dar poate că el este întotdeauna acum, chiar aici, poate chiar în această clipă.

Nu-i de ajuns că el e sigur de mine? Nu, nu e deloc de ajuns. Eu însumi trebuie să fiu sigur. Peste jumătate de oră. Adică în mai puţin de atât. Audi me, Domine — te rog, Doamne — sunt doar una dintre viperele acestei generaţii, cerşindu-ţi ceva, cerşind să ştiu, milogindu-mă pentru un semn, un semn, o dovadă, un însemn. N-am timp destul pentru a hotărî.

Tresări brusc. Ceva — târându-se?

Îl auzi ca un foşnet slab între frunzele uscate de sub. tufele de trandafiri din spatele lui. Încetă, foşni iar şi se târî. Oare un semn din Cer s-ar târî şerpeşte? Vreun semn rău ar putea. Tot astfel ar putea şi negotium perambulans in tenebris al Psalmistului. Un şarpe cu clopoţei, de exemplu.

Sau un greiere. Era doar un foşnet. Fratele Hegan ucisese odată un şarpe cu clopoţei în curte, dar… Acum se agita din nou! ca un târâş lent prin frunze. Oare ar fi un semn potrivit dacă s-ar strecura târâş şi l-ar muşca de spate?

Zvonul rugăciunilor se auzi din nou dinspre biserică: Reminiscentur et convertentur ad Dominum universi fines terrae. Et adorabunt in conspectu universae familiae gentiunu Quoniam Domini est regnum; et ipse dominabitur… Stranii cuvinte pentru astă-seară: toate capetele Pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce către Domnul…

Târâşul încetă brusc. Era chiar în spatele lui? Adevărat, Doamne, semnul nu-i absolut necesar. Adevărat, eu…

Ceva îl atinse pe încheietura mâinii. Sări în sus cu un ţipăt slab şi, cu un salt, se îndepărtă de tufa de trandafiri. Ridică o piatră desprinsă de undeva şi o aruncă în tufiş. Lovitura se auzi mai tare decât se aşteptase. Se scărpină în barbă şi se simţi ruşinat. Aşteptă. Din verdeaţă nu ieşi nimic. Nimic să se târâie. Aruncă o pietricică. Se rostogoli şi ea supărător în întuneric. Mai stătu puţin, dar din tufiş nu se clinti nimic. Cere un semn, apoi loveşte-l cu pietre când ţi se arată — de essentia hominum.

Limba rozalie a zorilor începu să şteargă stelele de pe cer. Curând va trebui să meargă să-i spună abatelui. Ce să-i spună?

Fratele Joshua alungă o gâză din barbă şi porni spre biserică, fiindcă cineva deschisese uşa şi privise afară — căutîndu-l pe el?

Unuspanis, et unum corpus multi sumus, veni murmurul dinspre biserică, omnes qui de uno… O pâine şi un trup, deşi multe, suntem, şi dintr-o pâine şi un potir ne-am împărtăşit…

Se opri în uşă să privească spre tufişurile de trandafiri. Era o capcană, nu? se gândi. Ai trimite-o, ştiind că aş azvârli cu pietre, aşa e?

O clipă mai târziu se strecură înăuntru şi merse să îngenuncheze laolaltă cu ceilalţi. Vocea lui se alătură celorlalte în implorare; o vreme, în tovărăşia viitorilor călători monahali prin spaţiu adunaţi acolo, încetă să mai gândească. Annuntiabitur Domino generatio ventura… Şi se va dărui Domnului o generaţie ce va să vină; iar cerurile vor arăta dreptatea Lui. Unui popor ce se va naşte, pe care Domnul l-a făcut…

Când îşi adună din nou gândurile, Îl văzu pe abate făcându-i semn. Fratele Joshua merse şi îngenunche alături de el.

— Hoc officium, Fili — tibine imponemus oneri? şopti el.

— Dacă mă vor voi, răspunse călugărul încet, honorem accipiam.

Abatele zâmbi.

— M-ai înţeles greşit. Am zis „povară”, nu „onoare”. Crucis autem onus si audisti ut honorem, nihilo errasti auribus.

— Accipiam, repetă călugărul.

— Eşti sigur?

— Dacă ei mă vor alege, voi fi sigur.

— Destul de bine.

Şi aşa rămase. În vreme ce soarele răsărea, un păstor era ales să conducă turma.

După aceea, urmă Liturghia mănăstirească pentru Pelerini şi Călători.

Nu fusese uşor să se închirieze un avion pentru un zbor spre Noua Romă, dar mai anevoioasă se dovedise obţinerea aprobărilor pentru zbor după închirierea avionului. Toate aparatele civile de zbor intraseră sub jurisdicţia militarilor pe întreaga durată a stării de urgenţă şi era nevoie de o asemenea aprobare. Departamentul Zonal de Apărare refuzase. Dacă abatele Zerchi nu şi-ar fi dat seama de faptul că un anume mareşal al forţelor aeriene era prieten cu un anumit arhiepiscop cardinal, probabil că pelerinajul a douăzeci şi şapte de traficanţi de cărţi cu bocceluţe, mărturisit a se face către Noua Romă, s-ar fi desfăşurat pe crupa iepelor, iar asta din cauză că le-ar fi lipsit aprobarea de a folosi un mijloc rapid de deplasare pe calea aerului. înainte de sfârşitul după-amiezii, totuşi, aprobarea fusese dată. Abatele Zerchi urcă la bordul avionului înainte de decolare, pentru a-şi lua rămas bun.

— Voi reprezentaţi continuitatea Ordinului, începu el. Cu voi pleacă şi Memorabilia. Tot cu voi merge şi succesiunea apostolică şi, probabil, Tronul lui Petru.

— Nu, nu, adăugă Dom Zerchi drept răspuns la murmurul de uimire al călugărilor. Nu Sfinţia Sa. Nu v-am mai spus-o până acum, dar dacă pe Pământ se întâmplă o catastrofă, Colegiul Cardinalilor, ori ce va mai rămâne din el, se va întruni. Colonia Centaurus ar putea fi declarată în acest caz un patriarhat separat, iar jurisdicţia patriarhală deplină va fi preluată de cardinalul care vă însoţeşte. Dacă asupra noastră va cădea biciul lui Dumnezeu, atunci lui îi va reveni Moştenirea lui Petru. Pentru că, deşi s-ar putea ca viaţa de pe Pământ să fie distrusă, Doamne păzeşte, atâta vreme cât Omul trăieşte altundeva, moştenirea lui Petru nu poate să piară. Există mulţi care cred că dacă asupra Pământului pică blestemul, papalitatea îi va fi trecută lui, graţie principiului Epikeia, dacă aici nu vor mai exista supravieţuitori. Dar nu asta este grija voastră de căpetenie, fraţi şi fii, deşi veţi fi supuşi patriarhului vostru în virtutea unor jurăminte speciale ca şi acelea care îi leagă pe iezuiţi de Papă.

Veţi petrece în spaţiu ani şi ani. Nava are să fie mănăstirea voastră. După ce scaunul patriarhal se va stabili în Colonia Centaurus, veţi întemeia acolo o mănăstire-mamă a Călugărilor Vizitatori ai Ordinului Sfântului Leibowitz de Tycho. Iar nava va rămâne în mâinile voastre, la fel şi Memorabilia. Dacă civilizaţia ori vestigii ale ei se pot păstra pe Centaurus, veţi trimite misiuni către alte lumi-colonii şi, probabil, către coloniile coloniilor lor. Oriunde va merge Omul, veţi merge şi voi şi succesorii voştri, purtând documentele şi amintirile a patru mii de ani şi mai bine. Unii dintre voi, sau cei ce vă vor urma, vor fi călugări-cerşetori şi rătăcitori, propovăduind cronicile Pământului şi imnurile de slavă ale Celui ţintuit pe cruce către oamenii şi culturile care s-ar putea dezvolta din grupurile de colonii. Pentru că unii ar putea să uite. Poate că unii s-au rătăcit de credinţă. Învăţaţi-i şi primiţi-i în rândurile Ordinului pe aceia care au găsit chemarea. Asiguraţi prin ei continuitatea. Fiţi pentru Om memoria Pământului şi a Originii sale. Nu uitaţi acest Pământ. Nu-l uitaţi niciodată, dar — să nu vă întoarceţi nicicând. Vocea lui Zerchi deveni răguşită şi obosită. Dacă vă veţi întoarce, s-ar putea să-l întâlniţi pe Arhanghel la capătul răsăritean al Pământului, păzindu-i trecătorile cu o sabie de foc. O simt. Spaţiul e casa voastră pentru vecie. E un deşert mai pustiu decât al nostru. Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă rugaţi pentru noi.

Înainte de a coborî din avion, trecu încet pe culoarul dintre scaune, oprindu-se la fiecare pentru o binecuvântare şi o îmbrăţişare. Avionul rulă pe pistă şi se ridică cu un vuiet mare. Îl urmări până dispăru în cerul serii. După aceea se întoarse cu maşina la abaţie şi la restul turmei sale. Cât se aflase la bordul avionului, vorbise de parcă destinul fratelui Joshua era la fel de limpede ca şi rugăciunile prescrise pentru slujba din ziua următoare; dar atât el, cât şi ei ştiau că nu făcuse altceva decât să citească în palma unui plan, descrisese o speranţă, şi nu o certitudine. Pentru că grupul fratelui Joshua abia începuse prima etapă a unei călătorii lungi şi presărate de greutăţi, o nouă Fugă din Egipt sub auspiciile unui Dumnezeu care sigur se săturase de Om.

Cei care rămăseseră aveau misiunea cea mai uşoară. Îndatorirea lor era doar să aştepte sfârşitul şi să se roage ca el să nu vină.

27

— „Zona afectată de căderile locale rămâne relativ staţionară,” spunea crainicul, „iar pericolul de extindere a ei din cauza vântului aproape că a dispărut…”

— Bine măcar că nu s-a întâmplat nimic mai grav, remarcă oaspetele aflat în biroul abatelui. Până acum, aici am fost feriţi de căderi. S-ar părea că vom rămâne în viaţă, asta dacă nu cumva conferinţa va fi un eşec.

— Oare aşa să fie? mormăi Zerchi. Dar să mai ascultăm puţin.

— „Ultimele bilanţuri”, continuă crainicul, „ân această a noua zi după distrugerea capitalei apreciază numărul celor ce şi-au pierdut viaţa la două milioane opt sute douăzeci de mii. Mai mult de jumătate dintre aceştia reprezintă populaţia oraşului. Restul reprezintă o estimare care se bazează pe procentajul populaţiei aflate la marginea zonelor de căderi radioactive despre care se cunoaşte că au fost afectate de doze mari ale radiaţiilor. Experţii consideră că numărul victimelor va creşte, întrucât se înregistrează numeroase alte cazuri de infectare radioactivă. Prin lege, acest post de radio este obligat să transmită următorul anunţ de două ori pe zi pe întreaga durată a stării de urgenţă: «Prevederile Legii Publice 10-WR-3E nu împuternicesc sub nici o formă pe cetăţeni să asigure eutanasie victimelor bolii de radiaţie. Victimele care au fost expuse, sau consideră că au fost expuse la radiaţii care depăşesc cu mult doza critică, trebuie să se prezinte la cel mai apropiat Post de Ajutor Steaua Verde, unde un magistrat este împuternicit să emită un document de Mori Vult oricărei persoane care poate dovedi că este un caz disperat, dacă suferindul doreşte eutanasie. Orice victimă a bolii de radiaţie care îşi ia singur viaţa în alt mod decât cel prevăzut de lege va fi considerată sinucigaşă şi va pune în pericol dreptul moştenitorilor săi şi al dependenţilor de a solicita plata asigurărilor şi a altor beneficii cuvenite potrivit legii. De asemenea, orice cetăţean care se oferă să sprijine o astfel de sinucidere poate fi acuzat de crimă. Legea Dezastrelor Provocate de Radiaţii autorizează eutanasia numai după respectarea prevederilor legale. Cazurile grave de boală de radiaţie trebuie să se prezinte la un Post de Ajutor Steaua…»”

Brusc, şi cu o asemenea forţă încât smulse şi butonul din soclul lui, Zerchi închise aparatul de recepţie. Se ridică precipitat de pe scaun şi se duse la fereastră, de unde se uită în curtea în care o mulţime de refugiaţi se îmbulzeau în jurul unor mese din lemn, încropite în grabă. Abaţia, atât partea veche cât şi cea nouă, era năpădită de oameni de toate vârstele şi poziţiile sociale, ale căror cămine se aflaseră în regiunile lovite. Abatele reconsiderase zonele „exclusive” ale abaţiei pentru a le putea oferi refugiaţilor acces la aproape tot, în afară de locurile de dormit ale călugărilor. Tăbliţa din faţa vechii porţi fusese scoasă, întrucât acum trebuiau hrăniţi, îmbrăcaţi şi adăpostiţi copii şi femei.

Urmări doi novici care aduceau din bucătăria de urgenţă un cazan aburind. Îl ridicară pe o masă şi începură să distribuie supa.

Oaspetele îşi drese glasul şi se foi neliniştit pe scaun. Abatele se întoarse.

— Respectarea prevederilor, aşa i se spune? mârâi el. Respectarea prevederilor legale privind sinuciderile în masă sponsorizate de stat. Cu binecuvântările cuvenite din partea societăţii.

— Păi, începu vizitatorul, mai bine aşa decât să-i lăsăm să moară în chinuri groaznice, încetul cu încetul.

— Aşa? Mai bine pentru cine? Pentru măturătorii de stradă? Mai bine să aveţi voi cadavre vii care să ajungă la un post central de reciclare cât sunt încă în stare să păşească? Mai puţin spectacol public? Mai puţină groază în jur? Mai puţină dezordine? Câteva milioane de cadavre care ar zace pe străzi ar declanşa o revoltă împotriva celor răspunzători. Asta înţelegeţi voi şi guvernul prin mai bine, aşa e?

— Nu ştiu ce înţelege guvernul, spuse vizitatorul cu o umbră de iritare în glas. Când am zis mai bine, m-am gândit la „mai multă milă”. N-am intenţia de a dezbate probleme de teologie morală cu dumneavoastră. Dacă socotiţi că aveţi un suflet pe care Dumnezeu l-ar trimite în Iad în cazul că aţi prefera să muriţi fără dureri în loc să treceţi prin dureri groaznice, atunci faceţi cum vă îndeamnă cugetul. Dar să ştiţi că sunteţi în minoritate. Eu unul, nu sunt de acord, însă nu văd în asta un motiv de neînţelegere.

— Iartă-mă, spuse abatele Zerchi. Nu mă pregătisem să discut teologie morală cu dumneata. Mă refeream doar la spectacolul acesta al eutanasiei în masă din punctul de vedere al motivaţiei umane. Însăşi existenţa Legii Dezastrelor Provocate de Radiaţii şi a unor legi similare din alte ţări, reprezintă dovada cea mai elocventă că guvernele au fost pe deplin conştiente de consecinţele unui alt război, dar, în loc să încerce eliminarea oricărei posibilităţi de comitere a unui asemenea act demenţial, s-au străduit să prevadă măsuri pentru consecinţele unor asemenea gesturi criminale. Implicaţiile acestui fapt nu-ţi spun nimic, doctore?

— Sigur că nu, părinte. Eu sunt un pacifist. Dar deocamdată trăim în lumea asta, şi alta mai bună nu avem, iar dacă guvernele nu s-au pus de acord asupra unei modalităţi de a face imposibil orice act războinic, atunci e mai bine să avem unele prevederi pentru a face faţă consecinţelor decât să nu avem nimic.

— Şi da, şi nu. Da, dacă legea se face anticipând crimele comise de alţii. Nu, dacă îţi prevezi propriile fărădelegi. Şi îndeosebi nu, dacă prevederile menite a micşora consecinţele sunt şi ele criminale.

Vizitatorul făcu un gest de neputinţă.

— Cum ar fi eutanasia? Iertaţi-mă, părinte, eu consider că legile făcute de societate stabilesc ce este crimă şi ce nu. Înţeleg că dumneavoastră nu aprobaţi asta. Adevărat, pot exista legi proaste sau rău gândite. Dar în cazul de faţă, socot că avem o lege bună. Dacă aş crede că posed ceva numit suflet şi că ar exista un Dumnezeu răzbunător în Ceruri, poate aş fi de acord cu dumneavoastră.

Abatele Zerchi zâmbi dispreţuitor.

— Nu ai suflet, doctore. Eşti un suflet. Temporar, ai un trup.

Vizitatorul râse politicos.

— O confuzie semantică.

— Adevărat. Dar care dintre noi e confuz? Dumneata eşti sigur?

— Părinte, să nu ne certăm. Eu nu fac parte din Cadrele Carităţii. Eu lucrez în Echipa de Stabilire a Expunerii la Radiaţii. Nu ucidem pe nimeni.

Abatele Zerchi îl măsură tăcut câteva clipe. Vizitatorul era un bărbat musculos, având un chip cu trăsături rotunjite şi atrăgătoare şi un început de chelie ars de soare şi pistruiat. Purta o uniformă verde din serj şi o beretă cu însemnele Stelei Verzi pe care şi-o ţinea în poală.

Chiar, de ce să se certe? Omul era cadru medical, nu un călău. Activitatea de ajutorare depusă de Steaua Verde era demnă de toată admiraţia. Uneori se dovedea de-a dreptul eroică. Faptul că în unele cazuri, după părerea lui Zerchi, făptuia răul, nu constituia un motiv să considere faptele bune drept întinate. Majoritatea societăţii o aprecia, iar lucrătorii ei erau de bună credinţă. Doctorul încercase să fie prietenos. Nici nu ceruse mare lucru, nici nu se arătase autoritar sau supărător de serviabil. Cu toate acestea, abatele simţea o reţinere în a spune da.

— Activitatea pe care vrei s-o desfăşori aici… va dura mult?

Doctorul clătină din cap.

— Cel mult două zile, aşa cred. Avem două unităţi mobile. Le putem aduce în curte, legăm cele două trailere unul de celălalt şi ne începem treaba. Vom prelua în primul rând cazurile evidente de boală de radiaţie si răniţii.

Misiunea noastră e să facem testele clinice. Cei bolnavi vor primi tratament la spitalul de campanie.

— Iar cei grav bolnavi primesc altceva la spitalul de caritate?

Doctorul se încruntă.

— Doar dacă vor. Nimeni nu-i sileşte să meargă acolo.

— Dar dumneata scrii autorizarea care le permite.

— Da, am dat câteva bilete roşii. S-ar putea s-o mai fac. Uitaţi-vă… Se scotoci în buzunarul jachetei şi scoase un formular din carton roşu, ceva semănând cu un document de expediţie prevăzut cu un fir de sârmă pentru a fi agăţat de un nasture ori de centură. O puse pe birou. Un formular în alb de „doză critică”. Priviţi. Citiţi-l. Spune că omul e contaminat, grav contminat. Iar aici, uitaţi-vă, e un bilet verde. Îl asigură că e sănătos şi că nu are de ce să-şi facă probleme. Uitaţi-vă bine la cel roşu! „Expunere exprimată în unităţi de radiaţie.” „Analiza sângelui.” „Analiza urinei.” Pe o parte, e la fel ca şi cea verde. Pe dos, cel verde nu are nimic scris, dar vedeţi ce scrie pe cel roşu. Literele mici — citat direct din Legea Publică 10-WR-3E. Trebuie să fie acolo. Aşa cere legea. Trebuie să i se citească acest paragraf. Trebuie să i se comunice drepturile. Ce face persoana în cauză, e treaba ei. Acum, dacă preferaţi să parcăm unităţile mobile pe autostradă, putem…

— Doar îi citeşti textul? Nimic altceva? Doctorul rămase o clipă mut, apoi explică:

— Trebuie să i se explice, în caz că nu înţelege. Tăcu din nou, devenind tot mai nervos. Doamne Dumnezeule, părinte, când îi spui cuiva că nu mai are nici o şansă, cum să te exprimi? Îi citeşti câteva prevederi ale legii, îi arăţi uşa şi zici: „Următorul, vă rog?” „Matale ai să mori, aşa că, la revedere?” Sigur că nu-i citeşti asta şi gata, n-o faci, dacă ai vreun sentiment uman!

— Asta o înţeleg. Vreau însă să ştiu altceva. Dumneata, ca doctor, recomanzi cazurilor fără speranţă să meargă la spitalul de caritate?

— Eu… Medicul se opri şi închise ochii. Îşi rezemă fruntea în palmă. Se cutremură o clipă. Sigur că da, spuse el într-un târziu. Dacă aţi fi asistat la unele scene, aţi fi făcut-o şi dumneavoastră. Bineînţeles că da.

— Aici n-ai să faci aşa ceva!

— Atunci vom… Doctorul îşi stăpâni o izbucnire de furie. Se ridică, dădu să-şi pună bereta pe cap, apoi se răzgândi. Azvârli bereta pe scaun şi se duse la fereastră. Privi mohorât în curte, apoi spre autostradă. Arătă cu degetul. Ar fi parcarea de pe marginea drumulului. Putem instala totul acolo. Dar e la două mile depărtare. Majoritatea vor trebui să meargă pe jos. Aruncă o privire către abatele Zerchi, apoi se uită din nou, îngândurat, spre curte. Uitaţi-vă la ei! Sunt bolnavi, răniţi, înspăimântati, au fracturi. Copiii, la fel. Obosiţi, abia se târâie, se simt îngrozitor. I-aţi lăsa să fie mânaţi ca o turmă pe autostradă ca să stea în praf şi soare şi…?

— Eu nu vreau aşa ceva, îl lămuri abatele. Uite… dumneata îmi spuneai adineauri că o lege făcută de oameni te obligă să-i citeşti şi să-i explici unui iradiat în stare critică ce cuprinde textul. Eu nu m-am opus acestei proceduri în sine. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, în privinţa asta, pentru că aşa îţi cere legea. Nu poţi înţelege că eu mă supun altei legi, care îmi interzice să-ţi îngădui dumitale, sau oricui calcă pe această proprietate, aflată sub stăpânirea mea, ca prin sfaturi să-i îndemni pe oameni la fapte pe care Biserica le numeşte păcătoase?

— O, mi-e destul de clar.

— Prea bine. Trebuie doar să-mi promiţi ceva şi vei avea acces în curte.

— Ce să promit?

— Pur şi simplu că nu vei sfătui pe nimeni să meargă la un „spital de caritate”. Mulţumeşte-te să stabileşti diagnosticul. Dacă descoperi cazuri disperate, spune-le ce prevede legea, consolează-i cât poţi, dar nu le spune să meargă să se sinucidă.

Doctorul ezită.

— Cred c-ar fi nimerit să fac o asemenea promisiune cu privire la pacienţii care ţin de Credinţa dumneavoastră.

Abatele Zerchi îşi plecă ochii în pământ.

— Regret, dar nu-i de ajuns, spuse el după o vreme.

— De ce? Alţii nu cred în principiile dumneavoastră. Dacă cineva nu aparţine religiei dumneavoastră, de ce să-i refuzaţi dreptul…? Se înecă de furie.

— Chiar vrei o explicaţie?

— Da.

— Pentru că dacă omul nu ştie că ceva este greşit şi acţionează din neştiinţă, el nu poate fi învinovăţit, în condiţiile în care judecata lui naturală nu a fost de ajuns pentru a-i arăta unde greşeşte. Dar, deşi neştiinţa poate scuza omul, ea nu poate scuza actul, care e rău în sine. Dacă aş îngădui actul pur şi simplu, fiindcă omul nu-şi dă seama că el este rău, atunci atrag asupra mea vinovăţia, fiindcă eu ştiu că actul este rău. E dureros de simplu.

— Ascultaţi-mă, părinte. Stau acolo şi se uită la mine. Unii urlă. Alţii plâng. Unii rămân muţi. Dar toţi mă întreabă: „Doctore, ce să fac?” Eu ce să le răspund? Să tac? Sau să le zic: „Puteţi muri, asta-i tot.” Dumneavoastră ce le-ati zice?

— „Rugaţi-vă.”

— Da, aşa aţi face, nu? Uitaţi, durerea e singurul rău pe care-l cunosc. E singurul rău împotriva căruia pot lupta.

— Atunci să te ajute Dumnezeu.

— Antibioticele mă ajută mai mult.

Abatele se gândi la o replică tăioasă, o găsi, dar la fel de repede o făcu uitată. Căută o foaie albă de hârtie şi un stilou şi le împinse spre doctor.

— Scrie atât: „Nu voi recomanda eutanasia nici unui pacient, câtă vreme sunt găzduit de această abaţie,” şi semnează. După aceea te poţi instala în curte.

— Şi dacă refuz?

— Atunci presupun că vor trebui să se târâie două mile pe şosea.

— Dintre toate relele…

— Dimpotrivă. Ţi-am oferit o şansă să-ţi desfăşori activitatea aşa cum îţi cere legea pe care o recunoşti, fără a încălca legea pe care o recunosc eu. Depinde de dumneata dacă te duci pe autostradă sau nu.

Doctorul privi lung la foaia de hârtie.

— Ce putere are consfinţirea promisiunii pe hârtie?

— O prefer astfel.

Se aplecă tăcut şi scrise. Reciti ce scrisese, apoi se semnă cu o mişcare abruptă dedesubt şi se îndreptă de spate.

— Poftiţi, aveţi promisiunea dorită. Credeţi că valorează mai mult decât cuvântul meu?

— Nu. Sigur nu. Abatele împături hârtia şi o băgă în buzunar. Dar e aici, la mine, şi mă pot uita la ea din când în când, atâta tot. Apropo, doctore Cors, îţi respecţi promisiunile?

Medicul îl privi fix o clipă.

— Mi-o voi respecta. Îşi drese glasul, apoi, întorcându-se pe călcâie, ieşi din încăpere.

— Frate Pat! strigă slab abatele Zerchi. Frate Pat, eşti acolo?

Secretarul veni şi se opri în cadrul uşii.

— Da, Cucernice Părinte?

— Ai auzit?

— O parte. Uşa era deschisă, aşa că, vrând-nevrând, am auzit. N-aţi dat drumul la atenuator…

— L-ai auzit? „Durerea e singurul rău pe care-l cunosc.” Ai auzit asta?

Călugărul dădu din cap cu solemnitate.

— Şi că societatea este singura care stabileşte dacă o faptă e bună ori rea? Şi asta?

— Da.

— Doamne Dumnezeule, după atâta timp, cum de-au pătruns din nou aceste două erezii în lume? Iadul n-are multă imaginaţie. „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat.” Frate Pat, fă bine şi ieşi, altfel încep să-mi iau câmpii.

— Domne, eu…

— Ce mai e? Ce-ai în mână, o scrisoare? Bine, dă-o-ncoace.

Călugărul i-o înmână şi ieşi. Zerchi o lăsă nedeschisă şi-şi aruncă din nou ochii la legământul doctorului. Fără nici o valoare, probabil. Cu toate acestea, omul era sincer. Şi dăruit muncii lui. Trebuia să fie aşa, de vreme ce lucra atât de greu pentru un salariu ca acela plătit de Steaua Verde. I se păruse nedormit şi extenuat. Pesemne că trăia cu benzedrină şi brioşe încă de când fusese distrus oraşul. Văzuse pretutindeni nenorocire şi o detesta, fiind sincer.

În dorinţa lui de a face ceva. Sincer, tocmai aici era necazul. Văzuţi de departe, adversarii ţi se par monştri, dar de aproape descoperi sinceritatea care e la fel de necuprinsă ca şi a ta. Probabil că Satana e cel mai sincer dintre toţi.

Desfăcu scrisoarea şi o citi. Îl informa că fratele Joshua şi ceilalţi plecaseră de la Noua Romă către o destinaţie neprecizată din Vest. În acelaşi timp, scrisoarea îl avertiza că unele informaţii privind Quo peregrinatur ajunseseră la urechile celor de la Departamentul de Apărare Zonală, care trimiseseră oameni la Vatican să se intereseze dacă zvonurile privind lansarea unei nave neautorizate… Evident, nava nu ajunsese încă în spaţiu.

Vor afla destul de curând despre Quo peregrinatur dar, cu ajutorul Cerului, asta se va întâmpla prea târziu. Şi după aceea? se întrebă.

Situaţia legală era încurcată. Legea interzicea plecarea navelor fără aprobarea Comisiei. Aprobările se obţineau greu şi cu tărăgănări. Zerchi era sigur că Departamentul de Apărare Zonală şi Comisia vor considera că Biserica încalcă legea. Dar de un secol şi jumătate exista un concordat Stat-Biserică; prin acesta, Biserica era scutită de licenţierea procedurilor şi i se garanta dreptul de a trimite misiuni către „orice instalaţii spaţiale şi/sau staţii planetare care nu au fost declarate de către susnumita Comisie drept periculoase din punct de vedere ecologic sau interzise pentru acţiuni neaprobate.” La vremea când se încheiase concordatul, toate instalaţiile din sistemul solar erau „periculoase din punct de vedere ecologic” sau „închise”, însă actul legaliza, în continuare, dreptul Bisericii să „posede nave spaţiale şi să călătorească fără restricţii către instalaţii şi staţii deschise”. Concordatul era foarte vechi. Fusese semnat în zilele când acţionarea.

Berkstrun era doar un vis în imaginaţia câtorva care credeau că voiajele interstelare vor deschide universul în faţa unui exod neîngrădit al populaţiei.

Lucrurile se dovediseră a fi cu totul altfel. Când prima navă s-a născut ca proiect ingineresc, s-a văzut limpede că, în afară de guvern, nici o instituţie nu avea mijloacele financiare s-o construiască; că din transportarea coloniştilor către planetele exterioare sistemului solar, din motive de „mercantilism interstelar”, nu putea fi obţinut nici un profit. Cu toate acestea, stăpânitorii asiatici trimiseseră prima navă cu colonişti. Imediat după aceea, în Occident s-au auzit strigăte: „Vom îngădui raselor inferioare să cucerească stelele?” Urmase o activitate febrilă de lansare a unor nave stelare, şi oameni negri, cafenii, albi şi galbeni fuseseră azvârliţi spre Centauri, în numele rasismului. După aceea, geneticienii demonstraseră cu un zâmbet crispat că, dat fiind numărul redus de membri al fiecărui grup rasial, dacă descendenţii lor nu încheiau căsătorii mixte, vor suferi cu toţii degenerări genetice datorită endogamiei de pe planeta-colonie, prin urmare, rasiştii înşişi făcuseră din împerecherea încrucişată un element necesar supravieţuirii.

Spaţiul prezenta interes pentru Biserică doar în măsura în care coloniştii erau fiii ei, aflaţi la distanţe interstelare de restul turmei. Şi, cu toate acestea, nu profitase de prevederea din concordat care permitea trimiterea de misiuni. Existau anumite contradicţii între concordat şi legile Statului care împuternicea Comisia, cel puţin în măsura în care aceasta din urmă putea avea, teoretic, o influenţă serioasă în trimiterea de misiuni. Contradicţiile nu fuseseră niciodată soluţionate de tribunale, întrucât nu existaseră motive de judecată. Acum însă, dacă Departamentul de Apărare Zonală intercepta grupul lui Joshua în acţiunea de lansare a unei nave fără aprobarea Comisiei, avea să se declanşeze procesul. Zerchi se rugă pentru ca grupul să plece fără a mai trebui să apară în tribunal, lucru care putea dura săptămâni sau chiar luni. Desigur, după aceea va izbucni un scandal. Se va afirma atunci că Biserica nu încălcase doar hotărârile Comisiei, ci şi regulile carităţii, trimiţând demnitari ecleziaşti şi un grup de călugări ticăloşi, când ar fi putut folosi nava ca loc de refugiu pentru colonişti săraci, care tânjeau după terenuri. Conflictul între Marta şi Maria reapărea mereu.

Abatele Zerchi îşi dădu brusc seama că ţinta gânduri-lor lui se schimbase în ultimele patruzeci şi opt de ore. Cu câteva zile în urmă, toată lumea se aştepta să crape cerul. Trecuseră însă nouă zile de când Lucifer învinsese în spaţiu şi pârjolise un oraş, ştergându-l de pe faţa pământului. În ciuda morţilor, schilodiţilor şi muribunzilor, avuseseră parte de nouă zile de linişte. Întrucât mânia fusese împiedicată să se reverse până acum, pesemne că răul cel mare putea fi evitat. Se trezise gândindu-se la lucrurile care s-ar putea întâmpla săptămâna sau luna următoare, ca şi cum, la urma-urmelor, ar putea exista o săptămână sau lună viitoare. Şi de ce nu? Cercetându-şi conştiinţa, descoperi că nu abandonase cu totul virtutea speranţei.

În după-amiaza aceea, un călugăr trimis în oraş cu treburi aduse vestea că în parcul aflat la două mile depărtare de abaţie se ridicase o tabără pentru refugiaţi.

— Cred că-i finanţată de Steaua Verde, Domne, adăugă el.

— Foarte bine! se bucură abatele. Noi suntem sufocaţi aici, şi a trebuit deja să refuz trei transporturi.

Refugiaţii făceau mult zgomot în curte, iar hărmălaia îi punea nervii la grea încercare. Tăcerea tradiţională din abaţie era tulburată de sunete ciudate: hohotele nestăvilite de râs ale bărbaţilor care spuneau glume, ţipătul unui copil, zăngănitul cratiţelor şi al oalelor, suspine isterice, câte-un medic de la Steaua Verde care striga: „Hei, Raff, du-te şi adu-mi un furtun pentru o clismă.” În câteva rânduri, abatele îşi pusese frâu dorinţei de a merge la fereastră şi a striga la ei să facă linişte.

După ce suportă cât putu, îşi luă un binoclu, o carte veche şi un rozariu şi urcă într-unui dintre turnurile de veghe de odinioară, acolo unde zidul gros atenua majoritatea zgomotelor ce veneau din curte. Era un volum subţirel de versuri anonime, dar atribuite de legendă unui sfânt mitic a cărui „canonizare” se făcuse doar în fabulele şi folclorul din Câmpii, nu printr-un act al Sfântului Scaun. Nimeni nu găsise vreo dovadă că persoana devenită Sfântul Poet al Ochiului Miraculos trăise în realitate: legenda îşi avea originea în povestea potrivit căreia unul dintre primii Hannegani primise un ochi de sticlă de la un fizician eminent care era protejatul său — Zerchi nu-şi mai amintea dacă omul de ştiinţă fusese Esser Shon sau Pfardentrott — şi care îi spusese prinţului că aparţinuse unui poet care murise pentru Credinţă. Nu precizase pentru care credinţă îşi dăduse viaţa poetul — cea a lui Petru ori cea a schismaticilor din Texarkana — dar se văzuse desluşit că Hannegan ţinuse la ochiul de sticlă, fiindcă pusese să fie prins între degetele unei mâini din aur care era încă etalată cu ocazia unor ceremonii de stat de către prinţii Dinastiei Harq-Hannegan. Primise diverse nume, între care Orbis Judicans Conscientias sua Oculus Poetae Judicis, iar în rândurile celor din Schisma Texarkana era incă venerat ca relicvă. Cu câţiva ani în urmă, cineva avansase ipoteza, cam neroadă, că Sfântul Poet era una şi aceeaşi persoană cu „versificatorul neruşinat” menţionat o dată în Jurnalele Cuviosului Abate Jerome, dar singura „probă” în sprijinul acestei versiuni era că Pfardentrott — ori era vorba de Esser Shon? — vizitase abaţia pe vremea Cuviosului Jerome, cam la aceeaşi dată la care apărea şi „versificatorul neruşinat” în Jurnal, şi că oferirea ochiului în dar către Hannegan avusese loc într-un moment ce putea fi plasat după acea vizită la abaţie. Zerchi bănuia că versurile fuseseră aşternute pe hârtie de vreunul dintre oamenii de ştiinţă laici care vizitaseră abaţia pentru a studia Memorabilia în respectiva perioadă şi că unul dintre ei putea fi identificat drept „versificatorul neruşinat” şi, probabil, cu Sfântul Poet din folclor şi legende. Versurile anonime erau cam prea îndrăzneţe, socoti Zerchi, ca să fi fost scrise de un călugăr al Ordinului.

Cartea era un dialog satiric în versuri între doi agnostici care încearcau să stabilească doar prin raţiune naturală că existenţa lui Dumnezeu nu putea fi dovedită exclusiv pe calea raţiunii naturale. Ei nu reuşeau decât să demonstreze că limita matematică a unei serii infinite de „puneri sub semnul întrebării a certitudinii cu care ceva pus sub semnul îndoielii este cunoscut ca incognoscibil atunci când «acel ceva pus sub semnul îndoielii» rămâne o formulare precedentă privind «incognoscibilitatea» acelui ceva pus sub semnul îndoială”, că limita acestui proces dus la infinit nu poate fi decât echivalentul unei formulări de certitudine absolută, chiar dacă este exprimată ca o serie infinită de negaţii ale certitudinii. Textul păstra reminiscenţe din calculul teologic al Sfântului Leslie şi, chiar ca dialog dintre un agnostic identificat doar ca „Poetul” şi celălalt doar ca „Thon”, el părea să sugereze o dovadă a existenţei lui Dumnezeu printr-o metodă epistemologică, însă versificatorul fusese un satirist; nici poetul, nici stăpânul nu-şi abandonau premisele agnostice după ce se ajungea la concluzia certitudinii absolute, în schimb încheiau prin: Non cogitamus, ergo nihil sumus.

Abatele Zerchi renunţă curând să mai stabilească dacă versurile reprezentau o comedie de un intelectualism ieşit din comun ori o bufonerie epigramatică. Din turn vedea autostrada şi oraşul până la podişul de dincolo de ele. Îşi îndreptă binoclul către podiş şi urmări o vreme instalaţiile radar, dar acolo nu părea să se întâmple ceva deosebit. Coborî obiectivul încet, până ajunse să urmărească noua tabără Steaua Verde, aflată în parcul de lângă autostradă. Zona fusese împrejmuită cu frânghie. Câţiva oameni înălţau corturi. Echipe de instalatori lucrau la conectarea liniilor electrice şi a conductelor de gaz. Alţii erau prinşi cu ridicarea unui panou la intrarea în parc, numai că îl ţineau întors într-o parte şi nu putea citi ce scria pe el. Într-un fel, activitatea febrilă îi amintea de un circ ambulant care sosise în oraş. Era şi un soi de locomotivă de culoare roşie. Părea să aibă un focar şi ceva amintind de un cazan, dar la început nu reuşi să ghicească la ce putea sluji. Câţiva bărbaţi purtând uniforma Stelei Verzi ridicau ceva aducând cu un carusel. Pe marginea drumului erau parcate cel puţin zece-douăsprezece camioane. Unele erau încărcate cu buşteni, altele cu corturi şi paturi pliante. Unul lăsa impresia că e plin cu cărămizi refractare, iar altul burduşit cu obiecte de ceramică învelite în paie.

Ceramică?

Studie mai atent încărcătura ultimului camion. Pe frunte îi apăru o cută. Era vorba de urne sau vase, toate identice, împachetate laolaltă cu baloturi de paie. Mai văzuse undeva vase la fel, dar nu-şi putea aminti locul.

Un alt camion nu avea în el altceva decât o statuie mare din „piatră” — făcută probabil din material plastic dur — şi o lespede rectangulară pe care avea să fie montată statuia, evident. Deocamdată era aşezată pe spate, sprijinindu-se pe un cadru din lemn şi pe un pat de material protector. Îi văzu picioarele şi o mână întinsă în lături, care ieşea din paie. Statuia era mai lungă decât bena camionului; picioarele desculţe treceau dincolo de oblonul care era lăsat în jos. Cineva legase un steag roşu de unul dintre degetele mari. Zerchi rămase nelămurit. De ce atâta cheltuială cu transportul unei statui când probabil că mai folositor ar fi fost un camion cu alimente?

Îi urmări pe oamenii care ridicau panoul. În cele din urmă, unul dintre ei lăsă în jos capătul de care ţinea pentru a aranja cei câţiva suporţi de deasupra capului. Având un capăt pe sol, panoul se înclină şi Zerchi, uitându-se cu capul aplecat într-o parte, reuşi să citească ce scria pe el:

Precipitat, mai privi o dată la camioane. Vasele din ceramică! îşi aminti imediat. Trecuse demult pe lângă un crematoriu şi văzuse nişte muncitori descărcând urne la fel dintr-un camion care purta aceeaşi siglă de firmă. Răsuci binoclul din nou, în căutarea camionului încărcat cu cărămizi refractare. Fusese mutat din loc. În cele din urmă îl reperă, de data asta parcat înăuntrul zonei împrejmuite. Cărămizile erau descărcate lângă locomotiva mare de culoare roşie. Ceea ce la început i se păruse un cazan arăta acum ca un cuptor sau furnal.

— Evenit diabolus! mârâi abatele şi porni spre scări.

Îl găsi pe doctorul Cors în unitatea mobilă din curte. Lega cu sârmă un bilet verde pe reverul hainei unui bătrân, spunându-i în acelaşi timp că trebuie să meargă la o tabără de odihnă pentru o vreme şi să asculte de surori, dar că se va însănătoşi dacă se va îngriji.

Zerchi rămase cu mâinile încrucişate, muşcându-şi colţurile buzelor şi urmărindu-l cu ochi reci pe doctor. Cors ridică privirea precaut.

— Da? Remarcă binoclul şi privi mai atent la expresia de pe faţa abatelui. Of, mormăi el. Ei bine, eu n-am nimic de-a face cu ceilalţi, absolut nimic.

Abatele îl ţintui cu privirea câteva secunde, apoi se întoarse şi plecă. Se duse în biroul său şi-l puse pe fratele Patrick să telefoneze celui mai important funcţionar de la Steaua Verde.

— Cer ca instalaţia să fie luată din vecinătatea abaţiei.

— Regret, dar răspunsul e un nu hotărât.

— Frate Pat, telefonează la atelier şi cheamă-l aici pe Fratele Lufter.

— Nu-i acolo, Domne.

— Atunci să-mi trimită un dulgher şi un vopsitor. Pe oricine.

Două minute mai târziu, apărură doi călugări.

— Vreau să-mi faceţi imediat cinci pancarte uşoare, le spuse. Să aibă beţe solide şi lungi. Destul de mari pentru a fi văzute de la distanţă, dar uşoare, să nu-i extenueze pe cei care le vor purta câteva ore. Poţi face asta?

— Desigur, Sfinţia Voastră. Ce să scriem pe ele?

Abatele Zerchi îi scrise textele.

— Să le faceţi mari şi în culori vii. Să sară în ochi.

După ce plecară, îl chemă din nou pe fratele Patrick.

— Frate Pat, mergi şi găseşte-mi cinci novici solizi, tineri şi buni, de preferat cu complexe de martiri. Spune-le că s-ar putea să, treacă prin aceleaşi chinuri ca şi Sfântul Ştefan.

Iar eu s-ar putea s-o păţesc şi mai rău, se gândi, când cei de la Noua Romă vor afla ce-am făcut.

28

Ultima slujbă de seară se încheiase, dar abatele rămase în biserică, îngenuncheat în întunericul înserării.

Domine, mundorum omnium Factor, parsurus esto imprimis eis filiis aviantibus ad sideria caeli quorum victus dificilior…

Se rugă pentru grupul lui Joshua, pentru oamenii care plecaseră să se îmbarce pe nava stelară pentru a urca la ceruri, într-o incertitudine mai nesfârşită decât oricare nesiguranţă de care Omul era pândit pe Pământ. Au nevoie de multe rugăciuni; mai cumplit decât călătorul nu-i nimeni mai expus la relele care lovesc spiritul, torturând credinţa şi punând la încercare speranţa, făcând mintea să se frământe sub povara îndoielilor. Acasă, pe Pământ, conştiinţa îşi află îndrumători şi supraveghetori, dar acolo în ceruri, rămâne singură, sfâşiată între Dumnezeu şi Cel Viclean. Fă-i să fie incoruptibili, se rugă el, fă-i să ţină drept calea Ordinului.

Doctorul Cors îl găsi în biserică la miezul nopţii şi-i făcu semn discret să vină afară. Doctorul arăta tras la faţă şi la capătul puterilor.

— Tocmai mi-am călcat promisiunea, afirmă el provocator.

Abatele rămase tăcut.

— Şi eşti mândru de asta? întrebă într-un târziu.

— Nu în mod deosebit.

Păşiră către unitatea mobilă şi se opriră în conul de lumină albăstruie care se revărsa pe uşă. Halatul de laborator al medicului era îmbibat de sudoare şi bărbatul îşi şterse fruntea cu mâneca. Zerchi îl urmări cu mila pe care oamenii o resimt de obicei faţă de cei rătăciţi.

— Vom pleca imediat, bineînţeles, spuse Cors. M-am gândit că e mai bine să ştiţi. Se întoarse pentru a intra în unitatea mobilă.

— Aşteaptă puţin, zise preotul. Vreau să-mi spui şi restul.

— Eu? Tonul provocator se făcu simţit din nou. De ce? Ca să mă ameninţaţi cu focul veşnic? Femeia e foarte bolnavă, şi copilul la fel. N-o să vă spun nimic altceva.

— Ai făcut-o deja. Ştiu de cine vorbeşti. Şi copilul, presupun?

Cors ezită.

— Boală de radiaţie. Arsuri provocate de explozie. Femeia are fractură de şold. Tatăl a murit. Plombele din dinţii ei sunt radioactive. Copilul aproape că emite lumină pe întuneric. Stări de vomă imediat după explozie. Greţuri, anemie, foliculele distruse. Oarbă de un ochi. Copilul plânge continuu din cauza arsurilor. Mi-e greu să înţeleg cum de-au supravieţuit undei de şoc. Nu pot face nimic altceva pentru ele decât să le trimit echipei de eugeniecremare.

— Le-am văzut.

— Atunci ştiţi de ce mi-am călcat cuvântul. Trebuie să trăiesc cu mine însumi după aceea, domnule! Nu vreau să mă consider torţionarul acestei femei şi al copilului ei.

— E mai plăcut să trăieşti ca ucigaş al lor?

— Cu dumneavoastră nu se poate discuta logic.

— Ce i-ai spus?

— „Dacă-ţi iubeşti copila, scuteşte-o de chinuri. Mergi să dormi caritabil, cât de repede poţi.” Asta-i tot. Noi vom pleca imediat. Am terminat cu cazurile şi cu cei care erau mai grav. Restul n-o să păţească nimic dacă o să meargă pe jos câteva mile. Nu mai sunt cazuri de persoane cu doze critice.

Zerchi se îndepărtă, apoi se întoarse şi strigă cu voce răguşită:

— Termină. Termină şi pleacă. Dacă mai dau cu ochii de dumneata… nu ştiu ce-o să-ţi fac.

Cors scuipă.

— Aşa cum dumneavoastră nu mă mai suportaţi, nici mie nu-mi place să mă aflu aici. O să plecăm acum, mulţumesc.

Găsi femeia culcată pe un pat de campanie, împreună cu fetiţa, pe coridorul supraaglomerat al casei de oaspeţi. Stăteau ghemuite alături, acoperite cu o pătură şi amândouă plângeau. Întreaga clădire mirosea a moarte şi a antiseptice. Femeia ridică ochii spre silueta neclară inundată de lumină.

— Părinte? Avea o voce speriată.

— Da.

— S-a zis cu noi. Vezi? Vezi ce mi-au dat?

Nu văzu nimic, dar auzi foşnind între degetele ei colţul unei hârtii. Biletul roşu. Glasul îi pieri când vru să-i vorbească. Se apropie şi rămase aplecat deasupra patului. Băgă mâna în buzunar şi scoase un şirag de mătănii. Ea auzi clinchetul mărgelelor şi ridică mâna.

— Ştii ce e?

— Sigur, părinte.

— Atunci păstrează-l. Foloseşte-l.

— Mulţumesc.

— Poartă-l şi roagă-te.

— Ştiu ce am de făcut.

— Nu deveni complice. Pentru numele lui Dumnezeu, copila mea, nu…

— Doctorul a zis…

Tăcu brusc. El o aşteptă să termine ce avea de spus; ea rămase mută.

— Să nu fii complice.

Ea tot nu-i răspunse. Le binecuvântă şi plecă grăbit. Femeia pipăise mărgelele de parcă le-ar fi cunoscut; nu-i putea spune lucruri pe care ea să nu le ştie deja.

„Conferinţa din Guam a miniştrilor de externe s-a încheiat cu puţin timp în urmă. Nu a fost dată publicităţii nici o declaraţie comună privind calea de urmat; miniştrii se întorc în capitalele lor. Importanţa acestei conferinţe şi încordarea cu care lumea aşteaptă rezultatele ei, îl determină pe comentatorul care vi se adresează să creadă că ea nu s-a încheiat încă, ci a fost doar amânată astfel ca miniştrii de externe să se consulte cu guvernele lor, vreme de câteva zile. Ştirea anunţată cu câtva timp în urmă, potrivit căreia conferinţa s-a încheiat într-o atmosferă în care s-au adresat invective, a fost dezminţită de miniştri. Primul ministru Rekol a declarat presei doar atât: «Mă voi întoarce pentru a discuta cu Consiliul de Regenţă. Dar vremea a fost plăcută aici; s-ar putea să revin curând la pescuit.»

Perioada de expectativă de zece zile se încheie astăzi, dar se afirmă în general că acordul de încetare a focului va fi în continuare respectat. Alternativa este distrugerea reciprocă. Au pierit două oraşe, dar nici una dintre părţi nu a răspuns cu un atac total. Conducătorii asiatici susţin că s-a plătit ochi pentru ochi. Guvernul nostru susţine că explozia din Itu Wan nu s-a datorat unei rachete din Atlantic. Deocamdată, ambele capitale păstrează o discreţie ciudată şi ameninţătoare. Nici una dintre părţi nu a încercat să agite spiritele, puţine voci s-au pronunţat în favoarea răzbunării până la capăt. A predominat un fel de furie mută pentru crimele comise, pentru că nebunia pare stăpână, însă nici una dintre părţi nu doreşte război total. Apărarea rămâne în alarmă de luptă. Statul Major General a dat un comunicat, aproape un apel disperat, în care se spune că noi nu vom apela la forţă dacă şi Asia se va abţine. Dar comunicatul spune în continuare: «Dacă vor folosi arma nucleară, vom răspunde cu aceeaşi monedă şi cu o asemenea forţă încât nici o fiinţă nu va mai putea trăi în Asia vreme de o mie de ani.»

În mod ciudat, tonul cel mai disperat nu vine din Guam, ci din partea Vaticanului, de la Noua Romă. După ce conferinţa din Guam s-a încheiat, s-a anunţat că Papa Gregory a încetat să se mai roage pentru pacea lumii. Au fost cântate două liturghii speciale în basilică: Exsurge quare abdormis, Misa împotriva Păgânilor şi Reminiscere, Misa la Vreme de Război; se afirmă că Sfinţia Sa s-a retras în munţi să mediteze şi să se roage pentru dreptate. Iar acum o veste de la…”

— Închide-l! gemu Zerchi.

Tânărul preot care era cu el închise repede aparatul şi-l privi pe abate cu ochi dilataţi de uimire.

— Nu pot crede!

— Ce? Despre Papă? Nici eu. Dar am auzit asta şi ceva mai devreme, iar dacă nu era adevărat, Noua Romă avea vreme să dea o dezminţire. Nu au scos nici o vorbă.

— Ce înseamnă asta?

— Nu ţi-e clar? Serviciul diplomatic al Vaticanului ştie totul. Evident că s-a transmis un raport privind conferinţa din Guam. Sfântul Părinte este îngrozit.

— Ce avertisment! Ce gest!

— A fost mai mult decât un gest, Părinte. Sfinţia Sa nu cântă Mise pentru Bătălie pentru a obţine un efect dramatic. Pe de altă parte, majoritatea oamenilor vor socoti că Misa „âmpotriva păgânilor” se adresează celor de peste ocean, iar cea „pentru dreptate” nouă. Dacă ar înţelege mai bine, s-ar vedea pe ei înşişi. Îşi îngropă faţa în palme şi se frecă la ochi. Somn. Ce e somnul, Părinte Lehy? Îţi aminteşti? Eu unul, de zece zile n-am văzut pe cineva care să nu aibă cearcăne. Din cauza plânsetelor din casa de oaspeţi, abia dac-am dormit vreo câteva ore pe apucate, noaptea trecută.

— Lucifer nu-i Moş Ene, asta-i adevărat.

— La ce te tot uiţi pe fereastră? întrebă Zerchi, autoritar. Ăsta-i alt lucru care mă scoate din sărite. Toată lumea se uită tot timpul la cer, fără ţintă, şi-şi pune întrebări. Dacă va cădea, nici n-o s-apuci s-o vezi decât atunci când explodează şi decât să te lovească lumina în ochi, mai bine lipsă. Încetează. Nu-ţi ajută la nimic.

Părintele Lehy se îndepărtă de fereastră.

— Ai dreptate, Cuvioase Părinte. Numai că nu după asta mă uitam. Urmăream vulturii.

— Vulturii?

— Sunt o mulţime, toată ziua i-am văzut. Zeci şi zeci, dând roată.

— Unde?

— Deasupra taberei Steaua Verde de lângă autostradă.

— Atunci nu-i un semn. E vorba de pofta lor sănătoasă de mâncare. Uff! Mă duc să iau puţin aer.

În curte o întâlni pe doamna Grales. Ducea pe braţ un coş cu roşii pe care, văzându-l pe abate că se apropie, îl puse jos.

— V-am adus oareşce, părinte Zerchi, îi spuse ea. Am văzut c-aţi dat jos semnul cela, apoi o fată dincolo de poartă şi ce m-am gândit eu: n-o să vă supăraţi de vizita bătrânei care vinde roşii. V-am adus câteva şi dumneavoastră, vedeţi?

— Mulţumesc, doamnă Grales. Am scos semnul din cauza refugiaţilor, dar nu-i nici o supărare. Pentru roşii, însă, va trebui să mergi la Fratele Elton. El se ocupă de aprovizionare bucătăriei.

— Da' nu-s de vânzare, părinte. He-he! Ţi le-am adus pe degeaba. Ai atâtea guri de hrănit, dac-ai primit atâţia sărăntoci. De aia-s pe gratis. Unde să le pun?

— Bucătăria de campanie e în… ba nu, lasă-le acolo. O să pun eu pe cineva să le ducă în casa de oaspeţi.

— Le duc io. Dacă tot le-am cărat atâta drum… Îşi puse din nou coşul pe braţ.

— Mulţumesc, doamnă Grales. Se întoarse să plece.

— Părinte, aşteaptă niţel, strigă ea. O clipită, sfinţia ta, doar o clipită…

Abatele îşi stăpâni cu greu un oftat.

— Iartă-mă, doamnă Grales, dar rămâne cum ţi-am mai spus… Se opri şi ochii îi căzură pe faţa lui Rachel. Vreme de un moment, i se păruse… Oare fratele Joshua avusese dreptate? Sigur nu. E… e o chestiune pe care trebuie s-o rezolve parohia şi dioceza dumitale, iar eu nu pot…

— Nu, părinte, nu-i vorba de asta! îl linişti ea. Altceva vroiam eu să te rog. (Ia te uită! Zâmbise! Era sigur că nu i se păruse!) Vrei să-mi asculţi mărturisirea, părinte? Cer iertăciune că te năcăjesc, dar regret relele făcute şi-aş vrea ca dumneata să mă împărtăşeşti.

Zerchi ezită.

— De ce nu Părintele Selo?

— Să-ţi spun drept, sfinţia ta, când îl văd pe omul acela, îmi vine să intru la păcat. Eu mă duc cu gând curat la el, dar când îl văd, uit de mine şi de tot. Să-l iubească Dumnezeu, dar eu nu pot nicicum.

— Dacă te-a supărat cu ceva, iartă-l.

— L-am şi iertat, ce să fac? Dar de la distanţă. Mă sileşte să intru în păcat, îţi zic eu, findcă îmi ies din fire de cum dau cu ochii de el.

Zerchi chicoti.

— Bine, doamnă Grales. O să-ţi ascult confesiunea, dar mai întâi am de rezolvat ceva. Vino la Capela Sfintei Fecioare peste vreo jumătate de oră. E bine aşa?

— Daa, fii binecuvântat, Părinte. Dădu din cap recunoscătoare. Abatele ar fi putut să jure că şi Rachel dăduse din cap, imitând mişcarea femeii.

Alungă acest gând şi se îndreptă spre garaj. Un postulant îi aduse automobilul. Sui în el, formă destinaţia şi se rezemă de spătarul scaunului în vreme ce dispozitivul automat de control băgă în viteză şi porni automobilul spre poartă. Când să iasă, abatele o văzu pe fată stând pe marginea drumului. Avea copilul cu ea. Apăsă grăbit pe butonul ANULAREA COMENZII. Automobilul se opri. „Aştept” se auzi vocea robotului.

Fata purta un aparat gipsat care-i prindea şoldurile de la brâu până la genunchiul piciorului stâng. Se sprijinea într-o pereche de cârje şi gâfâia, ţinându-şi capul în pământ. Reuşise cumva să iasă din casa de oaspeţi şi să treacă de poartă, dar se vedea limpede că nu putea ajunge mai departe. Copilul se ţinea de una din cârje şi privea cu ochi mari la traficul de pe autostradă.

Zerchi deschise portiera şi coborî încet. Ea ridică ochii din pământ şi-l văzu, apoi îşi mută privirea în altă parte.

— De ce te-ai dat jos din pat, copila mea? întrebă el blând. N-ar trebui să umbli, mai ales cu fractura aceea de şold. Unde crezi c-o să ajungi aşa?

Ea îşi mută greutatea de pe un picior pe altul şi pe chip îi apăru un rictus de durere.

— În oraş, răspunse ea. Trebuie să plec. E urgent.

— Nu poate fi atât de urgent să n-o poată face altcineva în locul tău. O să-l chem pe Fratele…

— Nu, părinte, nu! Nimeni n-o poate face în locul meu. Trebuie să ajung în oraş.

Minţea. Era sigur că minţea.

— Bine, atunci. Te duc eu în oraş. Tot merg într-acolo.

— Nu! Merg pe jos! Sunt… Făcu un pas şi icni. Zerchi o prinse să nu cadă.

— Nici măcar dacă ţi-ar ţine Sfântul Cristofor cârjele şi tot n-ai putea merge pe jos până în oraş, copilă. Hai, uşurel, să te ducem înapoi în pat.

— Trebuie să merg acolo, serios! strigă ea, furioasă.

Speriat de explozia de furie a mamei, copilul începu să plângă monoton. Ea încercă să-l liniştească, apoi se înmuie.

— Bine, părinte. Mă duci până în oraş?

— N-ai ce căuta acolo.

— Dacă-ţi spun că trebuie să ajung acolo!?

— Bine, bine. Să te ajut să urci… copilul… acum tu.

Copilul urlă dezlănţuit când preotul îl ridică şi îl puse în automobil, alături de mamă. Se agăţă disperat de ea şi continuă să scâncească monoton. Din cauza pansamentelor largi şi umede şi a părului pârlit, abatelui Zerchi îi veni greu să stabilească sexul copilului dintr-o privire, dar bănui că era fetiţă.

Formă din nou destinaţia. Automobilul aşteptă până apăru o breşă în trafic, apoi intră pe autostradă şi se înscrise pe banda de viteză medie. Două minute mai târziu, apropiindu-se de tabăra Steaua Verde, dădu comanda de trecere pe banda de viteză minimă. Îmbrăcaţi cu rase şi cu glugile pe cap, cei cinci călugări mărşăluiau cu paşi rari şi solemni, formând un şir în faţa cortului. Se deplasau încoace şi încolo sub panoul anunţând că acolo se afla Tabăra de Caritate, dar atenţi să nu treacă dincolo de el. Pe pancartele cu vopseaua încă umedă scria:

Zerchi avusese de gând să oprească şi să discute cu ei, dar, având fata în automobil, se mulţumi să-i privească atent când trecu pe alături. Cu glugile raselor pe cap şi mergând ca într-o procesiune lentă şi funerară, novicii creau, într-adevăr, efectul dorit. Era puţin probabil că funcţionarii de la Steaua Verde se vor ruşina si vor muta tabăra mai departe de mănăstire, mai ales că un grup zgomotos de zurbagii, lucru de care ştia încă de când pornise de la abaţie, apăruse ceva mai devreme, proferând insulte şi aruncând cu pietre în pancartele purtate de pichetul format din călugări. Pe marginea autostrăzii erau parcate două maşini de poliţie, iar câţiva poliţişti stăteau în apropiere, urmărind totul cu chipuri impasibile. Întrucât grupul de zurbagii apăruse ca din senin, iar maşinile de poliţie sosiseră imediat după aceea, exact la vreme pentru a împiedica pe unul dintre ei să smulgă o pancartă din mâinile unui novice, şi întrucât un funcţionar de la Steaua Verde plecase valvârtej să obţină un ordin judecătoresc, abatele bănuia că acţiunea de şicanare fusese plănuită tot atât de atent ca şi demonstraţia de protest, tocmai pentru a permite funcţionarului să facă rost de actul oficial. Probabil că acesta va fi emis, dar, până când urma să fie pus în aplicare, abatele Zerchi nu intenţiona să-i retragă pe novici.

Aruncă o privire la statuia pe care muncitorii taberei o înălţaseră lângă poartă. Îl făcu să se cutremure. O recunoscu drept una dintre imaginile umane alcătuite din elemente disparate, derivate din teste psihologice pe eşantioane mari, în care subiecţilor li se dădeau desene şi fotografii ale unor persoane necunoscute şi li se puneau întrebări de genul: „Pe care aţi dori să-l cunoaşteţi?” sau „Care credeţi că ar fi părintele cel mai bun?” sau „Pe care l-aţi ocoli?” sau „Care credeţi că e criminal?” Din fotografiile alese ca fiind cele mai „iubite” sau cele mai „detestate”, în funcţie de întrebări, computerul formula, în urma rezultatelor testului de masă, o serie de „chipuri agreate” de oricine, fiecare capabile să evoce o judecată la prima vedere a personalităţii respective.

Zerchi observă cu groază că această statuie semăna în mod vădit cu unele dintre cele mai efeminate imagini prin care artişti mediocri ori submediocri deformaseră în mod tradiţional personalitatea lui Cristos. Chipul dulce-bolnăvicios, ochii goi de expresie, buzele trădând nemulţumirea şi braţele răsfirate în lături închipuind un gest de îmbrăţişare. Şoldurile îi erau late ca ale unei femei, iar forma pieptului sugera existenţa sânilor, doar dacă nu era vorba cumva de faldurile veşmântului. Sfinte Dumnezeu al Golgotei, suspină abatele Zerchi, aşa Te vede gloata?

Doar făcând un mare efort îşi putea imagina statuia spunând: „Lăsaţi copiii să vină la mine”, văzând-o mai curând rostind: „Dispăreţi de lângă mine în focul etern, blestemaţilor”, ori biciuind zarafii şi alungându-i din Templu.

Ce întrebare li se pusese subiecţilor, pentru ca în mintea lor să se nască acest chip care să satisfacă sentimentele gloatei? Era un christus anonim. Explicaţia de pe soclul statuii spunea: ALINARE. Fără îndoială că funcţionarii de la Steaua Verde constataseră asemănarea acestei statui cu reprezentarea lui christus, tradiţional înfrumuseţată de artiştii proşti. Numai că acum o aruncaseră pe platforma unui camion, cu un steag roşu legat de un deget, iar asemănarea dorită era greu de dovedit.

Fata ţinea o mână pe clanţa portierei; urmărea tabloul de comandă al automobilului. Zerchi formă repede BANDA DE VITEZĂ. Automobilul ţâşni din nou înainte. Ea îşi luă mâna de pe clanţă.

— O mulţime de vulturi astăzi, spuse el încet, aruncând o privire pe geam.

Fata rămăsese cu chipul împietrit. O privi cercetător o clipă.

— Ai dureri, fiica mea?

— N-are importanţă.

— Oferă-le Cerului, copilă.

Ea îl măsură cu răceală.

— Crezi că-i va aduce bucurie lui Dumnezeu?

— Dacă tu le oferi, da.

— Nu pot înţelege un Dumnezeu care se bucură de durerea copilului meu!

Preotul se crispă.

— Nu, nu! Nu durerea îl bucură pe Dumnezeu, copila mea. Cerul se bucură de puterea sufletului în credinţă şi speranţă şi dragoste, în ciuda suferinţelor trupeşti. Durerea e aidoma ispitei negative. Dumnezeu nu se bucură de ispitele care vatămă trupul; El se bucură atunci când sufletul se înalţă dincolo de ispită şi spune: „Pleacă, Satana.” E acelaşi lucru cu durerea, care e adesea o ispită spre disperare, furie, pierdere a credinţei…

— Nu-ţi mai bate gura degeaba, părinte. Eu nu mă plâng. Copilul însă, da. Numai că el nu-ţi înţelege predica. Dar îl doare. Poate suferi, dar nu poate să înţeleagă.

La asta ce pot răspunde? se întrebă, mut, Zerchi. Să-i mai spun o dată că Omului i s-a oferit o nepăsare divină, dar a renunţat la ea în Eden? Că acest copil era o celulă din Adam şi, prin urmare… Era adevărat, dar ea avea un copil bolnav, suferea şi n-ar fi vrut să-l asculte.

— N-o face, fiica mea. Te rog să n-o faci.

— O să mă mai gândesc, spuse ea cu răceală.

— Demult, când eram copil, am avut o pisică, murmură rar abatele. Era de fapt un motan mare şi cenuşiu, cu omoplaţi solizi ca de buldog, iar capul şi gâtul la fel, şi avea acea insolenţă lenevoasă care le face pe unele pisici să arate ca însuşi Diavolul. Era un motan în stare pură. Te pricepi la pisici?

— Puţin.

— Cei care le iubesc nu se pricep la pisici. Nu poţi iubi toate pisicile dacă le cunoşti, iar cele pe care le poţi iubi, dacă le cunoşti, sunt acelea care nu plac iubitorilor de pisici. Zeke era exact tipul ăsta de pisică.

— Asta are o morală, nu? Fata îl urmărea bănuitoare.

— Numai că l-am ucis.

— Încetează. Nu mă interesează, indiferent ce-ai spune.

— L-a lovit un camion şi i-a strivit picioarele dinapoi. S-a târât în beci. Din când în când scotea câte-un sunet, aşa cum fac pisicile când se încaieră, şi se zbătea puţin. „Ar trebui omorât”, îmi ziceau mereu ai mei. După câteva ore a ieşit târâş. Mieunând, cerând ajutor. „Trebuie distrus,” spuneau ai mei. N-am vrut să-i las s-o facă. Spuneau că-i o cruzime să-l las să trăiască. Până la urmă, am zis că o voi face chiar eu, dacă tot trebuia. Am luat o puşcă şi un hârleţ şi l-am dus la marginea pădurii. L-am întins pe pământ cât am săpat groapa. Apoi l-am împuşcat în cap. Puşca era de calibru mic. Zeke s-a zvârcolit de câteva ori, apoi s-a ridicat şi a început să se târâie către nişte tufe. L-am împuşcat din nou. A rămas nemişcat, de aceea am crezut că murise şi l-am pus în groapă. După ce am pus peste el câteva hârleţe de pământ, Zeke s-a ridicat şi a ieşit din groapă, începând să se târâie din nou către tufiş. Eu plângeam mai tare decât motanul. A trebuit să-l ucid cu hârleţul. A trebuit să-l pun înapoi în groapă şi să folosesc lama hârleţului ca pe un satâr şi, cât l-am hăcuit, Zeke s-a zbătut. Mai târziu, mi s-a spus că era doar reflexul nervilor spinali, dar eu n-am crezut. Voia să ajungă la tufişurile acelea şi să moară ca o pisică, numai să fie lăsat în pace — în demnitate. Zeke n-a fost decât o pisică, dar…

— Taci! şuieră ea.

— …dar până şi păgânii din antichitate băgaseră de seamă că Natura nu-ţi cere nimic fără să te fi pregătit ea însăşi pentru poverile pe care trebuie să le suporţi. Dacă acest lucru e valabil chiar şi pentru o pisică, atunci nu e cu atât mai adevărat pentru o fiinţă înzestrată cu voinţă, intelect şi raţiune? Asta, indiferent ce crezi despre Dumnezeu…

— Taci, lua-te-ar naiba, taci odată! şuieră ea.

— Dacă sunt puţin brutal, spuse preotul, o fac pentru tine, nu pentru copil. Copilul, aşa cum zici, nu poate înţelege. Iar tu, după cum spui, nu te plângi. Prin urmare…

— Prin urmare, îmi ceri să mor încet şi să…

— Ba nu! Nu ţi-o cer eu. Ca preot al lui Dumnezeu, îţi poruncesc prin autoritatea Atotputernicului Dumnezeu să-ţi iei mâna de pe copil, să nu oferi viaţa lui ca sacrificiu unui zeu fals al mizericordiei expeditive. Eu nu te sfătuiesc, eu te conjur şi-ţi poruncesc în numele lui Cristos Regele. Ţi-e limpede?

Dom Zerchi nu mai vorbise niciodată cu o asemenea voce, şi uşurinţa cu care îi veneau cuvintele pe buze îl surprinse până şi pe el. Continuă să o privească, până ce fata îşi coborî ochii în pământ. Vreme de o clipă se temuse că ea îi va râde în faţă. În aceste vremuri, când Sfânta Biserică dădea de înţeles că autoritatea sa era încă supremă peste toate naţiunile şi superioară autorităţii statelor, oamenii se simţeau îndemnaţi să pufnească în râs. Şi cu toate astea, încrâncenată din pricina copilului muribund, fata simţise seriozitatea din tonul poruncitor. Comisese o brutalitate.

Încercând s-o convingă cu vorba bună, iar acum îi păru rău. Printr-o poruncă simplă şi directă putea realiza mai multe decât prin insistenţă. Acum fata avea nevoie de un glas autoritar, mai mult decât de convingere. Zerchi îşi dădu seama de asta din felul cum se muiase, deşi îi adresase ordinul cu o voce cât se poate de blândă.

Intrară în oraş. Zerchi opri pentru a trimite o scrisoare, apoi zăbovi câteva minute la Biserica Sfântul Mihai pentru a discuta cu părintele Selo problema refugiaţilor, mai opri o dată la Departamentul pentru Apărare Zonală să obţină o copie după ultima circulară privind apărarea locală. De fiecare dată când se întorsese la maşină crezuse că n-o va mai găsi pe fată, însă ea îl aşteptase mereu tăcută, cu copilul în braţe şi privind în gol.

— Vrei să-mi spui şi mie unde aveai de gând să mergi, copila mea? întrebă el în cele din urmă.

— Nicăieri. M-am răzgândit.

Dom Paulo zâmbi.

— Dar păreai foarte hotărâtă să ajungi în oraş.

— Las-o baltă, părinte. M-am răzgândit.

— Bine. Atunci mergem înapoi acasă. De ce nu le laşi pe surori să se ocupe câteva zile de fiica ta?

— O să mă mai gândesc.

Automobilul goni înapoi spre abaţie. Când se apropiară de tabăra Steaua Verde, îşi dădu seama că se întâmpla ceva. Demonstranţii nu-şi mai făceau turul obişnuit. Stăteau adunaţi laolaltă şi păreau să discute cu poliţiştii şi cu încă un bărbat pe care Zerchi nu-l recunoscu. Trecu pe banda de viteză redusă. Unul dintre novici văzu automobilul, îl recunoscu şi începu să facă semne cu pancarta. Dom Zerchi nu avea de gând să oprească atâta vreme cât fata era în maşină, însă unul dintre poliţişti se aşeză în faţă şi semnaliză cu bastonul de dirijarea traficului către detectorii de obstacole ai vehiculului; autopilotul reacţionă imediat şi opri motorul. Îi făcu semn să scoată maşina pe marginea autostrăzii. Zerchi nu avu încotro. Cei doi poliţişti se apropiară, se opriră să-şi noteze numerele de înmatriculare şi-i cerură actele. Unul dintre ei se uită lung la fată şi la copil, observând biletele roşii. Celălalt flutură din mână către demonstranţii care stăteau locului.

— Deci dumneata eşti autorul întregii poveşti, nu? mârâi el către abate. Uite, domnul în tunică cenuşie de colo are o veste pentru dumneata. Te sfătuiesc să te porţi frumos. Arătă cu capul către un mic trepăduş de la tribunal care veni înţepat spre ei.

Copilul începu să plângă din nou. Mama se frământă, incapabilă să-şi găsească liniştea.

— Domnilor poliţişti, fata asta şi copilul nu se simt bine. Sunt de acord cu hotărârea tribunalului, dar vă rog să ne lăsaţi să ajungem la abaţie. După aceea mă voi întoarce.

Poliţistul se uită din nou la fată.

— Doamnă, ce ziceţi?

Ea privi lung spre tabără şi măsură din ochi statuia care străjuia intrarea.

— Cobor aici, le spuse ea fără nici o inflexiune în glas.

— Aşa e mai bine, doamnă, spuse poliţistul uitându-se cu subînţeles la biletele roşii.

— Nu! Dom Zerchi o prinse de braţ. Copilo, îţi interzic.

Cu o mişcare fulgerătoare, poliţistul îl înşfăcă pe preot de încheietură.

— Dă-i drumul! se răsti el, apoi, adresându-se fetei, vocea îi deveni blândă: Doamnă, sunteţi cumva sub tutela lui?

— Nu.

— Cum de-ţi permiţi să-i interzici doamnei să coboare? întrebă autoritar poliţistul. Domnule, curând o să ne pierdem răbdarea, şi-ar fi mai bine…

Zerchi nu-l luă în seamă şi-i vorbi grăbit fetei. Ea scutură din cap.

— Măcar copilul. Lasă-mă să duc copilul la surori. Insist…

— Doamnă, e copilul dumneavoastră? întrebă poliţistul. Fata coborâse deja din automobil, dar Zerchi reţinu copilul.

— E al meu, spuse fata, însoţindu-şi răspunsul cu o încuviinţare din cap.

— Vă ţine prizonieră sau ostatecă?

— Nu.

— Doamnă, ce vreţi să faceţi?

Ea rămase tăcută.

— Treci înapoi în automobil, îi spuse Zerchi.

— Termină cu tonul ăsta, domnule! strigă cu voce lătrătoare poliţistul. Doamnă, ce-i cu copilul?

— Coborâm amândouă aici.

Zerchi trânti portiera şi încercă să pornească motorul, dar poliţistul băgă mâna fulgerător pe fereastră, apăsă pe butonul ANULARE şi luă cheile.

— Tentativă de răpire? mârâi celălalt poliţist.

— Probabil, răspunse primul şi deschise portiera. Dă-le drumul femeii şi copilului.

— Să le las să fie asasinate aici? întrebă abatele. Va trebui să mă convingeţi cu forţa.

— Du-te pe cealaltă parte a maşinii, Fal.

— Nu!

— Aşa, să simţi bastonul subsuoară. Gata, trage! S-a rezolvat, doamnă — uitaţi copilul. Nu, cred că nu veţi putea cu cârjele. Cors? Unde-i Cors? Hei, doctore!

Abatele Zerchi surprinse chipul cuiva cunoscut strecurându-se prin mulţime.

— Ridică fetiţa cât îl ţinem pe trăsnitul ăsta, te rog.

Doctorul şi preotul schimbară o privire în tăcere, apoi poliţiştii luară fetiţa din automobil. Poliţiştii îi eliberară mâinile. Unul dintre ei se întoarse şi se văzu blocat şi înconjurat de novicii care ţineau pancartele sus. Interpretă pancartele drept potenţiale arme şi duse grăbit mâna către pistol.

— Înapoi! se răsti el.

Luaţi prin surprindere, novicii se retraseră.

— Dă-te jos!

Abatele coborî din automobil. Se trezi faţă în faţă cu funcţionarul rotofei de la tribunal. Acesta îl bătu uşor pe braţ cu o hârtie împăturită.

— V-i s-a trimis un ordin de interzicere pe care tribunalul m-a însărcinat să vi-l citesc şi explic. Poftiţi exemplarul pe care-l puteţi păstra. Poliţiştii sunt martori că v-a fost prezentat, deci nu vă puteţi opune…

— Aha, dă-l încoace.

— Aşa trebuia să vă comportaţi de la început. Tribunalul vă comunică următoarele: „Întrucât reclamantul susţine că s-a comis o tulburare a ordinii publice…”

— Aruncaţi pancartele în pubela aceea cu cenuşă, le porunci Zerchi novicilor săi, dacă nu se opune cineva. Apoi urcaţi în automobil şi aşteptaţi-mă. Nu dădu nici o atenţie citirii ordinului, în schimb se apropie de poliţişti.

Sujbaşul tribunalului se ţinu după el, continuând lectura cu o voce monotonă şi supărătoare. Sunt arestat?

— Vedem noi.

— „…să se prezinte în tribunal la data sus menţionată pentru a indica motivele pentru care s-a obstrucţionat…”

— Există vreo acuzaţie anume?

— Am putea găsi vreo patru-cinci care să ţină, dacă vrei neapărat.

Cors apăru pe poartă. Femeia şi copilul fuseseră conduse în interiorul taberei. Doctorul avea pe chip o expresie gravă, dacă nu chiar de vinovăţie.

— Ascutaţi, părinte, spuse el, ştiu părerea dumneavoastră, dar…

Abatele Zerchi îl lovi pe doctor cu o directă fulgerătoare de dreapta, exact la figură. Luat pe neaşteptate şi dezechilibrat, doctorul se prăbuşi în fund în mijlocul drumului. Se uită în jur uimit. Pufni de câteva ori. Deodată, din nas începu să-i curgă un firicel de sânge. Poliţiştii îl prinseră pe Zerchi şi-i ţintuiră braţele la spate.

— „…şi dacă nu se prezintă…” bodogăni mai departe slujbaşul, „pentru ca o hotărâre judecătorească pro confesso…”

— Duceţi-l la maşină, spuse unul dintre poliţişti.

Aceştia nu-l conduseră la maşina lui, ci către maşina de poliţie.

— Judecătorul o să se arate cam dezamăgit de purtarea ta, îi spuse acru poliţistul. Acum stai locului şi nu te clinti. Dacă mai faci o mişcare, îţi pun cătuşele.

Abatele şi poliţistul aşteptară lângă maşină cât slujbaşul, doctorul şi celălalt poliţist avură o discuţie pe alee. Cors îşi ţinea o batistă apăsată pe nas.

Discutară vreo cinci minute. Din cale-afară de ruşinat, Zerchi îşi lipi fruntea de portiera rece a maşinii şi încercă să se roage. Îi păsa prea puţin ce hotărâre aveau să ia ceilalţi. Fata şi copilul nu-i ieşeau din minte. Era sigur că fata fusese pe punctul de a se răzgândi, având nevoie doar de un îndemn: Eu, preot al lui Dumnezeu, te implor, şi de bunăvoinţa de a-şi pleca urechea — numai dacă n-ar fi asistat la scena în care „preotul lui Dumnezeu” fusese lesne înfrânt de „poliţistul lui Cezar”. Niciodată nu i se păruse mai irealizabilă Regalitatea lui Cristos.

— Gata, domnule. Mare noroc ai avut, asta-i limpede.

Zerchi ridică ochii spre poliţist.

— Poftim?

— Doctorul Cors refuză să depună plângere. Spune că o merita. De ce l-ai lovit?

— Întrebaţi-l pe el.

— Am făcut-o. Acum încerc să iau o hotărâre dacă e cazul să te luăm cu noi ori să-ţi dăm o citaţie. Funcţionarul de la tribunal susţine că eşti bine cunoscut prin zonă. Cu ce te ocupi?

Zerchi roşi.

— Asta nu înseamnă nimic pentru dumneata? Îşi duse mâna la crucea care-i atârna la piept.

— Nu, dacă cel care-o poartă loveşte pe cineva în plină figură. Ce ocupaţie ai?

Zerchi făcu uitate şi ultimele vestigii de mândrie.

— Sunt abatele Fraţilor Sfântului Leibowitz de la abaţia ce-o vezi în apropiere.

— Şi asta îţi dă dreptul de a molesta pe cineva?

— Regret. Dacă doctorul Cors vrea să mă asculte, îi voi cere scuze. Dacă-mi daţi o citaţie, promit că voi veni.

— Fal?

— Închisoarea-i plină de persoane refugiate.

— Ascultă, dacă facem toată chestia asta uitată, promiţi să nu te mai apropii de locul ăsta şi să-ţi ţii oamenii la treburile lor?

— Da.

— Bine, atunci. Poţi pleca. Dar dacă mai să treci pe-aici şi îndrăzneşti măcar să scuipi, ai încurcat-o.

— Mulţumesc.

Când trecură cu automobilul prin dreptul parcului, auzi de undeva muzica unei flaşnete; privind în urmă, Zerchi văzu caruselul învârtindu-se. Unul dintre poliţişti îşi şterse faţa, îl bătu pe umăr pe slujbaşul de la tribunal, apoi se urcară cu toţii în maşini şi plecară. Cu toate că-i avea pe cei cinci novici în automobil, Zerchi se simţea singur şi apăsat de ruşine.

29

— Cred că ţi s-a mai atras atenţia în privinţa firii impulsive?! îl cercetă părintele Lehy pe păcătos.

— Da, Părinte.

— Îţi dai seama că intenţia a fost aproape ucigaşă?

— Nu am vrut să ucid.

— Încerci să-ţi cauţi scuze? întrebă duhovnicul.

— Nu, părinte. Am vrut să provoc durere. Mă acuz că am încălcat spiritul celei de-A Cincea Porunci cu gândul şi cu fapta, şi că am păcătuit faţă de dragostea de semeni şi dreptate. Am atras ruşinea şi vina asupra funcţiei mele.

— Înţelegi că ai încălcat jurământul de a nu recurge niciodată la violenţă?

— Da, părinte. Regret amarnic.

— Şi singura circumstanţă atenuantă e că ai văzut roşu dinaintea ochilor şi ai lovit? Ţi se întâmplă des să abdici de la comandamentele raţiunii?

Întrebările inchizitoriale continuară, cârmuitorul abaţiei rămânând în genunchi, iar stareţul stând în picioare şi judecându-şi stăpânul.

— Bine, spuse părintele Lehy în cele din urmă, drept penitenţă promite să rosteşti…

Zerchi mai zăbovi o oră şi jumătate până să ajungă la capelă, dar doamna Grales încă îl aştepta. Stătea în genunchi, într-o strană de lângă confesional şi părea pe jumătate adormită. Ruşinat de sine însuşi, abatele sperase să n-o mai găseasscă în capelă. Înainte de a putea s-o asculte, trebuia să-şi facă penitenţa. Îngenunche lângă altar şi-i trebuiră douăzeci de minute să-şi termine de spus rugăciunile pe care părintele Lehy i le dăduse drept canon pentru acea zi, dar, când se întoarse către confesional, doamna Grales era tot acolo. I se adresă de două ori până să-l audă şi, când se ridică, o văzu împleticindu-se puţin. Ea se opri o clipă să pipăie faţa lui Rachel, cer-cetându-i pleoapele şi buzele cu degete uscate.

— Ai păţit ceva, fiica mea? întrebă abatele.

Femeia ridică ochii spre ferestrele înalte. Privirea ei dădu roată tavanului boltit.

— Da, părinte, şopti ea. Îl simt pe Necuratul prin preajmă, zău. Necuratu-i aproape, tare aproape de noi. Simt nevoia să mă spovedesc, părinte… şi mai e ceva.

— Altceva, doamnă Grales?

Se aplecă spre el şi-i şopti ţinând mâna la gură:

— Trebuie să-i caut iertare şi Lui.

Preotul tresări imperceptibil.

— Cui? Nu înţeleg.

— Iertare… Lui, care m-a făcut aşa cum sunt, scânci ea. Apoi pe buze îi apăru un zâmbet larg. Eu… eu nu L-am iertat niciodată.

— Să-L ierţi pe Dumnezeu? Cum îndrăzneşti? El este drept. El e Dreptatea, El e Iubirea. Cum poţi spune…?

Îi ceru iertare din priviri.

— Nu poate o femeie bătrână să-L ierte puţin pentru Dreptatea Lui? Înainte de a cere iertare pentru ea însăşi?

Dom Zerchi îşi înghiţi nodul din gât. Aruncă o privire către umbra cu două capete profilată pe pardoseală. Forma aceea sugera o Dreptate îngrozitoare. Nu reuşi să-i găsească vină pentru că alesese cuvântul iertare. În lumea ei simplă, era posibil ca dreptatea, la fel ca şi nedreptatea, să fie iertată, ca Omul să-i acorde iertare lui Dumnezeu, tot aşa cum Dumnezeu putea să-l ierte pe Om. Fie cum zice ea, şi rabd-o, Doamne, gândi el, şi-şi netezi stola.

Femeia făcu o plecăciune către altar înainte de a intra amândoi în confesional şi preotul băgă de seamă că atunci când îşi făcea cruce, mâna ei atingea şi fruntea lui Rachel, nu numai pe-a ei. Dădu în lături perdeaua groasă, trecu în partea sa şi şopti printre zăbrele:

— Ce doreşti, fiica mea?

— Binecuvântare, Părinte, pentru c-am păcătuit…

Femeia vorbea poticnit. Nu reuşea s-o vadă bine prin reţeaua deasă care acoperea grila. Se auzea doar scâncetul slab şi ritmat al Evei. Acelaşi, acelaşi, veşnic la fel, şi nici măcar o femeie cu două capete nu putea găsi căi noi de a ieşi în calea răului, nereuşind decât să calce pe urmele Originalului şi să-l maimuţărească. Simţind încă ruşinea propriei sale purtări faţă de fată, poliţişti şi Cors, îi veni greu să se concentreze. Cu toate acestea, cât timp ascultă confesiunea, mâinile îi tremurară. Din cauza grilei, ritmul vorbelor ajungea amorţit şi înfundat până la el, precum bubuitul îndepărtat al unor baroase. Cuie bătute în palmă, străpungând lemnul. Ca alter Christus, vreme de o clipă simţi apăsarea fiecărei poveri înainte de a o da Celui care le răbda pe toate. Era vorba de omul ei. Erau lucruri secrete şi pângărite, evenimente care meritau învelite în ziare vechi şi îngropate la adăpostul nopţii. Faptul că nu reuşea să înţeleagă decât o parte dintre ele părea să facă ororile şi mai cumplite.

— Dacă încerci să-mi spui că eşti vinovată de păcatul avortului, şopti el, trebuie să te anunţ că iertarea îţi poate fi acordată doar de episcop, iar eu…

Tăcu. Se auzi un muget îndepărtat şi mârâitul pufnit al rachetelor lansate de pe poligon.

— Cel Rău! Cel Rău! scheună bătrâna.

Simţi un fior în creştetul capului: o tresărire de spaimă dementă.

— Repede! Un act de pocăinţă! murmură el. Zece Ave Maria, zece Tatăl Nostru drept pedeapsă. Va trebui să-ţi repeţi confesiunea cu altă ocazie, dar, deocamdată, un Act de Păcăinţă.

O auzi şopotind de cealaltă parte a grilei. Grăbit, rosti o rugăciune pentru iertarea de păcate: Te absolvat Domi-nus Jesus Christus; ego autem eius auctoritate te absolvo ab omni vinculo… Denique, si absolvi potes, expeccatis tuis ego te absolvo in Nomine Patris…

Înainte de a încheia, prin perdeaua groasă a confesionalului se strecură o sclipire. Ea crescu tot mai mult în intensitate, până când în interiorul confesionalului se făcu lumină ca la amiază. Din perdea începu să iasă fum.

— Aşteaptă, aşteaptă! şuieră el. Aşteaptă până se stinge.

— aşteaptă aşteaptă până se stinge, răsună o voce stranie şi moale venind de dincolo de grilaj. Nu era vocea doamnei Grales.

— Doamnă Grales? Doamnă Grales?

Ea îi răspunse într-un murmur somnoros, împleticit:

— N-am vrut să… niciodată n-am vrut să… nu iubesc… Iubire… Glasul i se stinse. Nu era aceeaşi voce care-i răspunsese cu câteva momente mai devreme.

— Hai, repede, fugi!

Fără să mai aştepte pentru a vedea dacă-i ascultase sfatul, ţâşni afară din confesional şi alergă pe intervalul dintre bănci către altarul secundar. Lumina mai pălise, dar încă ardea pielea cu strălucirea ei orbitoare ca a soarelui la amiază. Câte secunde au mai rămas? Biserica se umpluse de fum.

Intră valvârtej în sanctuar, se împiedică de prima treaptă, socoti asta drept o îngenunchere şi se duse la altar. Cu mâini tremurânde, luă de pe tabernacul ciboriul plin cu trupul lui Cristos, făcu din nou o genuflexiune în faţa Sfintei Fecioare, înşfăcă trupul lui Dumnezeu şi încercă să scape cu fuga.

Clădirea se prăbuşi asupra lui.

Când se trezi, în jur nu văzu decât praf. De la brâu în jos, era ţintuit la pământ. Zăcea pe burtă în moloz şi încercă să se mişte. Un braţ îi rămăsese liber, însă celălalt îi fusese prins sub greutatea care îl apăsa. În mâna încă liberă ţinea ciboriul, dar în cădere îl înclinase, şi capacul se desprinsese, astfel că pe pământ se vărsaseră câteva dintre cuminecături.

Suflul exploziei îl azvârlise din biserică, socoti el. Zăcea pe nisip şi văzu resturile unei tufe de trandafiri acoperite de moloz. O floare rămăsese încă prinsă de crenguţă — era un exemplar de salmon armenians, remarcă el. Petalele erau pârlite.

Din cer răzbătea un vuiet intens de motoare şi prin praful care plutea în aer sclipeau când şi când lumini albăstrui. La început nu simţi nici o durere. Încercă să-şi întoarcă puţin capul pentru a arunca o privire la monstrul care îl ţintuia la pământ, dar îl străfulgerară durerile. Ochii i se împăienjeniră. Strigă moale. Nu voi să mai privească peste umăr. Fusese prins sub cinci tone de pietre. Ele înghiţiseră ceea ce-i mai rămăsese din partea de jos a corpului.

Începu să adune cuminecăturile una câte una. Îşi mişcă braţul liber cu fereală. Precaut, le culese din nisip. Vântul ameninţa să împrăştie bucăţelele din trupul lui Cristos în toate părţile. Măcar m-am străduit, Doamne, gândi el. Îi mai trebuie cuiva ultima împărtăşanie? Ultima grijanie? Va trebui să se târâie până la mine, dacă are nevoie. Dar o mai fi rămas cineva în viaţă?

Nu reuşi să audă nici o voce, totul era acoperit de vuietul îngrozitor.

Un firicel de sânge îi curgea în ochi. Şi-l şterse cu mâneca pentru a nu păta anafura cu degetele însângerate. Nu e sângele care trebuie, Doamne, e al meu, nu al Tău. Dealba me.

Recuperă mai toate bucăţile împrăştiate, dar la câteva, răzleţite de vânt, nu putea ajunge. Se întinse după ele, dar văzu negru înaintea ochilor, cât pe ce să-şi piardă cunoştinţa.

— Isuse Maria Iosif! Ajutor!

Auzi o şoaptă slabă, îndepărtată şi abia perceptibilă, pe jumătate acoperită de urletele ce veneau din cer. Era vocea stranie şi dulce pe care o auzise în confesional care îi reluă iarăşi cuvintele ca un ecou:

— isuse măria iosif ajutor…

— Poftim? strigă el.

Strigă de câteva ori, dar nu mai primi răspuns. Praful începuse să se aştearnă pe pământ. Puse capacul pe ciboriu pentru a împiedica nisipul să se amestece cu anafura. Rămase nemişcat o vreme şi-şi ţinu ochii închişi.

Nenorocirea e că, atunci când eşti preot, trebuie să urmezi sfaturile pe care le dai altora. Natura nu-ţi cere nimic fără să te fi pregătit ea însăşi pentru poverile pe care trebuie să le suporţi. Asta mi-e răsplata pentru că i-am spus vorbele Stoicului înainte de a i le fi spus pe cele ale lui Dumnezeu, gândi el.

Durerile erau suportabile, dar simţea o mâncărime îngrozitoare în partea de trup rămasă prizonieră sub dărâmături. Încercă să se scarpine; degetele nu întâlniră decât piatră colţuroasă. Strânse degetele în jurul unei pietre, apoi, după un moment, se cutremură şi-şi retrase mâna. Terminaţiile nervoase vătămate lansau cereri nebuneşti să fie scărpinate. Se simţi lipsit de demnitate.

Ei, doctore, cum de n-ai ştiut că mâncărimea e un rău mai cumplit decât durerea?

Gândul îl făcu să râdă puţin. Hohotul aduse cu sine o nouă întunecare a privirii. Se târî spre lumină, însoţit de urletul cuiva. Îşi dădu seama dintr-o dată că urletul era al lui. Îl cuprinse spaima. Mâncărimea se transformase în chin, dar urletele fuseseră produse de groaza în stare pură, nu de durere. Acum chiar şi respiraţia devenise un calvar. Chinul persistă, însă îl putea îndura. Groaza crescuse din acel ultim sentiment de beznă cumplită. Ea părea să plutească nemiloasă în jurul lui, să-l inunde, aşteptându-l hămesită — o poftă neagră, de neostoit, doritoare de suflete. Durerea o mai putea îndura, dar acel Întuneric Îngrozitor, nu. Ori poseda ceva necuvenit, ori aici rămăsese ceva nefăcut. De îndată ce se va lăsa să cadă pradă beznei, nu va mai putea face sau desface nimic.

Ruşinat de sentimentul de frică, încercă să se roage, dar rugăciunile păreau oarecum păcătoase — ca nişte scuze, dar nu asemeni implorărilor — ca şi cum ultima rugăciune fusese deja spusă, iar ultimul imn de slavă ar fi fost deja cântat. Teama nu se risipi. Încercă să o convingă cu vorba bună. Ai mai văzut oameni murind, Jeth. Mulţi. Pare uşor. Se sting încet, iar apoi mai e un ultim spasm, şi gata. Bezna aceea înnegurată — golul dintre Aham şi Asti — cel mai întunecat Styx, abis între Dumnezeu şi Om. Ascultă, Jeth, tu chiar crezi că există Ceva dincolo de beznă, nu? Atunci de ce tremuri atât?

În minte îi veni un vers din Dies Irae, care nu-i dădu pace:

— Ce-ar trebui să spun eu, cel lovit? Cui să-i cer să-mi fie protector, când nici omul cel drept nu-şi află siguranţa? Vix securus? De ce „abia pus la adăpost”? E sigur că El nu i-ar osândi pe cei drepţi? Atunci, de ce tremuri?

Zău, doctore Cors, răul la care merita să te referi nu era suferinţa, ci teama care nu-şi afla originea în suferinţă. Metus doloris. Pune-o alături de echivalentul ei pozitiv, aspiraţia după starea de siguranţă, după Eden şi aşa ai putea afla „rădăcina răului”, doctore Cors. Reducerea suferinţei şi creşterea siguranţei vieţii erau ţintele de dorit ale societăţii şi ale lui Cezar. Mai apoi însă au devenit doar scopuri şi reazem unic al legii — o pervertire. Şi atunci, în mod inevitabil, căutându-le exclusiv pe ele, noi, oamenii, am descoperit doar reversul: suferinţa extremă şi siguranţa minimă.

Ceea ce aduce nenorocirea pe lume este vorba eu. Încearcă asta pe propria-ţi piele, doctore Cors. Trei de eu: Adam, Omul, noi. Nici un „rău lumesc”, în afară de acela care este adus în lume de către Om — eu tu Adam noi — cu puţin ajutor de la părintele minciunii. Învinovăţeşte totul, învinovăţeşte-l chiar pe Dumnezeu, dar, vai, nu mă învinovăţi pe mine. Singurul rău de pe lume, în clipa asta, este că lumea nu mai există. Ce-a făurit durerea?

Râse încet din nou, şi întunericul sosi nechemat.

— Eu noi Adam, dar Cristos, Om eu; Eu noi Adam, dar Cristos, Om eu, spuse el cu voce tare. Ştii ceva, Pat? Ei ar… Împreună… mai curând s-ar lăsa crucificaţi de ea, dar nu singuri… când sângerează… vor tovărăşie. Fiindcă… Fiindcă asta e. Tocmai de aceea îl vrea Satana pe Om plin de Iad. Vreau să spun că din pricina asta Satana vrea ca Iadul să fie plin de Om. Pentru că Adam… Şi totuşi, Cristos… Dar şi eu… Ascultă, Pat…

De astă dată îi trebui mai multă vreme să alunge Întunericul, dar trebuia să-l lămurească pe Pat înainte de a pătrunde pe deplin în beznă.

— Ascultă, Pat, fiindcă… de ce i-am spus că fetiţa trebuie să… de aceea eu. Cu alte cuvinte. Vreau să spun că Isus nu i-a cerut niciodată cuiva să facă altceva decât a făcut el. La fel ca şi de ce eu. De ce nu pot să plec. Pat?

Clipi de câteva ori. Pat dispăru. Lumea se închegă la loc, iar întunericul se risipi. Fără să-şi dea seama cum, reuşise să descopere lucrul de care se temea. Era vorba de ceva ce trebuia să împlinească înainte ca Întunericul să-l inghită pentru vecie. Doamne Dumnezeule, lasă-mă să trăiesc atât cât să împlinesc. Se temea să nu moară înainte de a fi acceptat tot atâta suferinţă cât copila aceea care n-o putea înţelege, copila pe care încercase s-o salveze pentru alte suferinţe — ba nu, nu pentru aşa ceva, ci în ciuda suferinţei. Îi poruncise mamei în numele lui Cristos. Nu greşise. Dar acum se temea să nu alunece în întuneric înainte de a fi îndurat atât cât îl putea ajuta Dumnezeu să îndure.

Fie, atunci, pentru copilă şi pentru mamă. Ceea ce cer altuia trebuie să accept şi eu. Fas est.

Hotărârea păru să-i mai aline durerea. Zăcu liniştit o vreme, apoi privi din nou uşor către mormanul de pietre. Mai mult de cinci tone. Optsprezece secole de pietre. Suflul desfăcuse criptele, pentru că observă câteva oase prinse între dărâmături. Bâjbâi cu mâna liberă, dădu de ceva neted şi, în cele din urmă, îl desprinse. Îi dădu drumul pe nisip alături de ciboriu. Falca lipsea, însă craniul era intact, cu excepţia unei găuri în frunte, din care ieşea o bucată de lemn uscat şi pe jumătate mâncat de vreme. Păreau a fi resturile unei săgeţi. Ţeasta părea foarte veche.

— Frate, şopti el, pentru că în acele cripte nu putea fi îngropat decât un călugăr al Ordinului.

Ce faci pentru ei, Osule? Îi înveţi să citească şi să scrie? Îi ajuţi să reconstruiască şi să refacă o cultură? Ţi-ai făcut datoria să-i avertizezi că lumea n-ar putea fi niciodată Eden? Sigur că da, Osule, gândi el, şi făcu cruce cu degetul pe frunte. Pentru toate strădaniile tale, te-au răsplătit cu o săgeată între ochi. Fiindcă sunt mai bine de cinci tone şi optsprezece secole de piatră în spatele meu. S-ar putea să fie aproape două milioane de ani acolo — încă de la primul dintre Homo inspiratus.

Auzi vocea din nou — dulcea voce-ecou care-i răspunsese cu câtva timp în urmă. De data asta suna ca un soi de lălăială de copil: „la la la, la-la-la…”

Deşi părea să fie acelaşi glas pe care-l auzise în confesional, sigur nu putea fi al doamnei Grales. Dacă ar fi apucat să iasă la vreme din capelă, ea l-ar fi iertat pe Dumnezeu şi ar fi dat fuga acasă — şi te rog să ierţi inversarea, Doamne. Dar nici nu mai era sigur că era o răsturnare. Ascultă, Os Bătrân, trebuia să-i spun asta lui Cors? Ascultă, dragul meu Cors, de ce nu-l ierţi pe Dumnezeu că îngăduie existenţa durerii? Dacă el nu ar îngădui-o, curajul uman, bravura, nobleţea şi sacrificiul de sine ar fi nişte noţiuni lipsite de sens. Pe de altă parte, ai rămâne fără slujbă, Cors.

Poate că asta am uitat să spunem, Osule. Bombele şi accesele de turbare, atunci când în lume a crescut înverşunarea că ea nu semăna cu Edenul pe jumătate uitat. Furia era îndreptată în primul rând împotriva lui Dumnezeu. Ascultă Omule, trebuie să renunţi la înverşunare — „să acorzi iertăciune lui Dumnezeu”, cum ar zice ea — înainte de toate; înaintea iubirii.

Dar bombe şi accese de turbare. Ele nu iartă.

O vreme, dormi. Un somn natural, nu acea scufundare a minţii în nimicnicia Întunericului. Veni şi ploaia, care alungă praful. Când se trezi, nu mai era singur. Îşi ridică obrazul din noroi şi privi cruciş spre ei. Trei dintre ei stăteau pe movila de moloz şi-l fixau cu o solemnitate funerară. Făcu o mişcare. Ei îşi desfăcură aripile şi tistuiră agitaţi. Azvârli cu o pietricică în direcţia lor. Doi dintre ei îşi luară zborul şi se ridicară în aer să dea roată, dar al treilea rămase locului, făcând un soi de dans înfoiat şi pri-vindu-l cu un aer grav. O pasăre întunecată şi urâtă, dar diferită de Celălalt Întuneric. Acesta îi poftea doar trupul.

— Masa nu e gata încă, frate pasăre, îi spuse el nervos. Va trebui să mai aştepţi.

Nici pasărea nu mai avea mult de aşteptat, remarcă el, până să devină masă pentru altele ca ea. Penele îi erau pârlite de explozie şi-şi ţinea un ochi închis. Era murată de ploaie şi abatele bănui că şi apa în sine era încărcată de moarte.

— la la la, la-la-la aşteaptă aşteaptă până se stinge la…

Vocea răsuna din nou. Zerchi se temuse că putea fi o închipuire. Dar şi pasărea o auzise. Se uita mereu la ceva aflat în afara razei de percepţie a lui Zerchi. În cele din urmă, sâsâi răguşit şi îşi luă zborul.

— Ajutor, strigă el cu glas pierit.

— ajutor, îl maimuţări vocea stranie.

Şi femeia cu două capete apăru în faţa ochilor lui Zerchi de după un morman de moloz. Se opri şi-l privi.

— Slavă Cerului! Doamnă Grales! Vezi dacă nu-l poţi găsi pe Părintele Lehy…

— slavă cerului doamnă Grales, vezi dacă nu-l…

Clipi să-şi îndepărteze de pe ochi vălul de sânge şi o studie îndeaproape.

— Rachel, şopti el mirat.

— Rachel, răspunse creatura.

Îngenunche în faţa lui şi se se sprijini cu fundul de călcâie. Îl cercetă cu ochii ei verzi şi reci şi-i zâmbi cu nevinovăţie. Privirea îi era alertă, plină de mirare, curiozitate şi… probabil şi altceva —, dar era limpede că nu-şi dădea seama de suferinţa lui. Mai era ceva în ochii aceia, şi acest lucru nu-i îngădui să vadă nimic vreme de câteva secunde. Abia după aceea observă capul doamnei Grales care dormea buştean pe celălat umăr, în timp ce Rachel zâmbea. Părea un zâmbet sfios, de copil care spera să găsească prietenia cuiva. Încercă din nou.

— Ascultă, a mai rămas cineva în viaţă? Du-te…

Răspunsul veni melodios şi solemn:

— ascultă a mai rămas cineva în viaţă…

Savura cuvintele. Le pronunţa unul câte unul. Auzindu-le, zâmbea. Buzele reformulau cuvintele după ce vocea le făcea sonore. Era mai mult decât o imitaţie inconştientă, socoti el. Încerca să-i transmită ceva. Prin repetiţie, se străduia să-i comunice ideea: Sunt oarecum asemănătoare cu tine.

Dar ea abia se născuse.

Şi tu eşti oarecum diferită, observă Zerchi cu o umbră de groază. Îşi aminti că doamna Grales suferea de artrită la ambii genunchi, dar trupul cărora îi aparţineau acum stătea îngenuncheat, rezemat pe călcâie în postura nepăsătoare a tinereţii. Pe de altă parte, pielea bătrânei părea mai puţin zbârcită decât până atunci şi dădea impresia că sclipeşte vag, de parcă ţesuturile bătrâne şi cornoase căpătaseră o nouă viaţă. Deodată, îi observă braţul.

— Eşti rănită!

— Eşti rănită.

Zerchi arătă spre braţul ei. În loc să se uite spre locul indicat, ea îi imită gestul, privindu-şi degetul şi întinzându-l pentru a se atinge, folosindu-şi braţul rănit.

Era doar puţin însângerat, însă avea numeroase tăieturi şi una dintre ele părea mai adâncă. El îi apucă degetul pentru a-i aduce braţul mai aproape. Îi scoase cinci aşchii de sticlă spartă. Ori băgase braţul printr-un geam, ori se aflase în calea unei ferestre care explodase când se pornise suflul. Sângele porni să curgă din nou doar când extrase o ţepuşă de sticlă de câţiva centimetri lungime. Când le scoase pe celelalte, ele nu lăsară decât urme albăstrii şi mici, fără să producă sângerarea. Efectul îi aduse aminte de o demonstraţie de hipnoză la care asistase cândva, considerând totul drept o farsă. Când privi din nou spre chipul femeii, se miră şi mai mult. Ea încă îi zâmbea, ca şi cum extragerea aşchiilor nu-i provocase nici o durere.

Căută din nou din ochi spre faţa doamnei Grales. Se făcuse pământie, căpătând aspectul impersonal, ca de mască, pe care-l aduce coma. Buzele păreau să-i fie lipsite de sânge. Avu sentimentul că era pe moarte. Şi-o imagină uscându-se şi căzând, ca o coajă uscată de pe o rană sau ca un cordon ombilical. Atunci cine era Rachel? Şi ce?

Pietrele udate de ploaie erau încă jilave. Îşi înmuie vârful unui deget şi-i făcu semn lui Rachel să se aplece mai mult spre el. Indiferent ce era, probabil că fusese supusă la prea multe radiaţii pentru a trăi mult. Cu degetul umezit, începu să facă semnul crucii pe fruntea ei.

— Nisi baptizata es te nisi babtizari nonquis, te babtizo…

Nu reuşi să treacă mai departe. Ea îşi înălţă capul, îndepărtându-se de el. Zâmbetul îi îngheţă pe chip şi se risipi. Nu! părea să strige întreaga ei înfăţişare. Îi întoarse spatele. Îşi şterse dâra de umezeală de pe frunte, închise ochii şi-şi lăsă mâinile să-i cadă în poală. Faţa ei căpătă o expresie de pasivitate desăvârşită. Ţinându-şi capul plecat aşa, postura ei amintea de cineva care se roagă. Treptat, starea de pasivitate se risipi şi reapăru un zâmbet care-i inflori pe toată faţa. Când deschise iarăşi ochii şi-l privi, radie aceeaşi căldură de mai devreme. Cu toate acestea, se uită în jur, de parcă ar fi căutat ceva.

Ochii abatelui căzură pe ciboriu. Ea îl luă de jos înainte ca el să reuşească s-o împiedice.

— Nu! icni răguşit şi încercă să-l prindă între degete.

Se dovedise mai iute decât el şi trebui să plătească sforţarea printr-o nouă întunecare a minţii. Când îşi recăpătă cunoştinţa şi înălţă capul, nu reuşi să vadă decât ca prin vis. Ea era încă în genunchi şi stătea în faţa lui. Într-un târziu, îşi dădu seama că ţinea cupa în mâna stângă, iar în dreapta, între degetul mare şi arătător, strângea delicat o singură împărtăşanie. Oare i-o oferea lui, ori era doar o nălucire, aşa cum îşi închipuise mai devreme că vorbise cu Fratele Pat?

Aşteptă ca pânza aburoasă să i se ridice de pe ochi. De astă dată, privirea nu voi să i se limpezească decât parţial.

— Domine, non sum dignus…, şopti el, sed tantum dic verbo…

Primi cuminecătura din mâna ei. Ea puse capacul pe ciboriu şi aşeză vasul într-un loc mai ferit, sub o piatră ieşită în afară. Nu apelă la gesturi convenţionale, dar delicateţea cu care se purta cu vasul îl convinse de un singur lucru: simţea Prezenţa Sfintei Fecioare de sub văluri: ea, care deocamdată nu putea folosi cuvinte şi nici nu era în stare să le înţeleagă, făcuse totul de parcă ar fi primit îndrumări directe, ca răspuns la încercarea lui de a o boteza fără consimţământul ei.

Încercă să-şi concentreze privirea, pentru a vedea încă o dată chipul acelei fiinţe care îi comunica doar prin gesturi: „Eu” n-am nevoie de prima ta Împărtăşanie, Omule, dar sunt vrednică să-ţi ofer această Împărtăşanie a Vieţii. Acum înţelese ce reprezenta ea şi scânci moale când încercă din nou, fără a reuşi, să-şi concentreze privirea asupra ochilor reci, verzi şi neclintiţi, ai celei ce se născuse liberă.

— Magnificat anima mea Dominam, susură vocea lui. Sufletul meu dă măreţie lui Dumezeu, iar spiritul meu se bucură întru Dumnezeu, Mântuitorul meu: fiindcă El şi-a coborât ochii asupra slujnicei Sale… Vru s-o înveţe aceste cuvinte ca ultimă faptă a sa pe Pământ, fiindcă era sigur că ea avea ceva în comun cu Fecioara care le rostise.

Magnificat anima mea Dominum et exultavit spiritus meus in Deo, salutari meo, quia respexit humilitatem…

Până să termine de spus vorbele, rămase fără vlagă. Ochii i se împâcliră şi nu reuşi nici măcar să-i distingă prezenţa. Simţi însă atingerea degetelor reci pe frunte şi o auzi spunând un singur cuvânt:

— Trăieşte.

Apoi dispăru. Îi auzi vocea îndepărtându-se printre ruine:

— la la la, la-la-la…

Imaginea acelor ochi reci şi verzi dăinui cât viaţa în mintea lui. Nu se întrebă de ce voise Dumnezeu ca din umărul doamnei Grales să crească o creatură de o nevinovăţie primară, sau de ce îi dăduse darurile supranaturale ale Edenului — acele daruri pe care Omul încercase să le smulgă înapoi, cu forţa, Cerului, după ce le pierduse prima oară. În ochii aceia văzuse nevinovăţia dintru început şi promisiunea renaşterii. Singura privire fusese pentru el un dar şi, de aceea, vărsă lacrimi de recunoştinţă. Mai apoi îşi lăsă faţa în noroi şi aşteptă.

Ochilor, urechilor sau simţurilor nu li se mai revelă nimic altceva.

30

Cântând, urcară copiii pe navă. Rostiră îndemnuri vechi, cântate dintotdeauna de călători prin spaţiu şi-i ajutară pe copii, unul după altul, să ajungă în braţele surorilor. Cântară din inimă, încercând să risipească teama celor mici. Când orizontul se lumină a erupţie, cântecul încetă. Ultimul copil urcase în navă. În timp ce călugării suiau treptele, orizontul se trezi la viaţă. Zarea deveni o dungă roşiatică. O formaţiune de nori se formă instantaneu pe cerul adineauri senin. Călugării aflaţi încă pe scară îşi feriră chipurile de luminile orbitoare. Când acestea dispărură, îşi continuară urcuşul.

Chipul lui Lucifer apăru ca o ciupercă înfiorătoare deasupra norilor proaspăt născuţi, înălţându-se încet, ca un titan care se ridica în picioare după secole de întemniţare pe Pământ.

Se auzi un ordin răstit. Călugării reîncepură să urce. Curând, ajunseră în navă.

După ce păşi înăuntru, ultimul dintre călugări se opri o clipă. Rămase în bocaportul deschis şi-şi scoase sandalele.

— Sic transit mundus, murmură el, întorcându-şi privirea spre strălucirea din depărtări.

Bătu tălpile sandalelor una de alta, scuturând praful de pe ele. Aureola cuprinsese deja o treime din ceruri. Se scărpină în barbă, mai aruncă o ultimă privire spre ocean, apoi se trase înapoi şi închise bocaportul.

Urmă o înceţoşare, o explozie orbitoare, un ţiuit sfredelitor şi nava se azvârli spre cer.

Brizanţii se izbeau monoton de ţărmuri, azvârlind resturi plutind în derivă. Un hidroavion abandonat ajunse dincolo de zona brizanţilor. După o vreme, talazurile îl prinseră în încleştarea lor şi-l azvârliră pe ţărm, alături de resturile aduse de ape. Se lăsă pe o parte şi-şi frânse o aripă.

În valuri se zbenguiau creveţii, peştii ce se hrăneau cu ei şi rechinul care, în brutalitatea oarecum sportivă a mării, îi socotea o hrană grozavă.

Vântul se stârni de peste ocean, aducând cu sine un giulgiu de cenuşă fină şi alburie. Vânturată de brizanţi, cenuşa se duse la fund. Brizanţii purtară creveţii morţi către ţărm, laolaltă cu resturile. Apoi măturară şi peştii. Rechinul înotă spre apele cele mai adânci şi rămase în aşteptare, în curenţii reci şi curaţi. Se vădeau semnele unui anotimp foarte sărăcăcios.