Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

La Piatra Craiului, în munte

În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici și colo cu ramuri și frunziș, întărite cu pământ ca de un lat de mână, erau botezate de noi tranșee și apărau un front de vreo zece kilometri.

În fața lor, câteva dreptunghiuri de rețele și „gropi de lup” erau menite să sporească fortificațiile noastre. Toate capetele acestea de tranșee, risipite ici-colo, supraveghind șoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci țigănești, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea Prahovei, cu rețele de sârmă și cu „gropi de lup” cu tot. (Gropile astea de lup erau niște gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut câte un mic țăruș, ascuțit apoi ca o țeapă în sus.) După socotelile Marelui stat-major român din 1916 — adică din timpul bătăliei de la Verdun — dușmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi și să se împungă în țepi, fie în talpă, fie în spate. Despre „valea fortificată” a Prahovei vorbea cu respect toată țara: Parlamentul, partidele politice și presa. Ca să nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu circulau decât cu perdelele trase, sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă. La 10 mai, în același an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an și mai bine, se găsea pe frontieră, deasupra Dâmbovicioarei în munți, tot pentru acoperire și fortificații. Aci, aceeași glumă: câteva sute de metri de tranșee-jucării erau menite să ilustreze principiile tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar spre stânga până la domul alb, de piatră, al culmii Piatra Craiului. Noi „fortificasem” însă, cu trei sute de metri de tranșee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura de iarbă verde dintre căsuța care ne slujea de popotă și căsuța unde locuia comandantul de batalion. Firește că dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci „să vadă” întăriturile noastre, ar fi fost arestat și probabil executat ca un spion.

În realitate, vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărțeam în români și turci, și năvăleam urlând unii într-alții. Știu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul țării că „suntem bine pregătiți”, că în doi ani de neutralitate „armamentul a fost pus la punct”, iar anumite persoane își luau răspunderea afirmării că suntem gata „până la ultimul nasture, până la ultimul cartuș”, iar cu știința luptei până la cucerirea oricărei poziții, fie ea socotită ca inexpugnabilă.

Pentru ceilalți, poate că aceasta vilegiatură militară n-ar fi fost prea mult dezagreabilă. Camarazii erau oameni cumsecade, care își credeau la necaz. Prânzurile și cinele luate laolaltă, în odăița scundă a popotei, treceau potolit, între mâncăruri de birt mic, tărăgănate convorbiri despre amărăciunile concentrării prea îndelungate, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi pentru pregătirea murăturilor și a borșului, menite să fie trimise prin scrisori acasă, și, în zile mai de seamă, despre partidele politice ale țării, când cei care citeau gazeta în fiecare zi aveau prilej să strălucească prin comunicări inedite.

Pentru mine însă această concentrare era o lungă deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri și să întărâte dureri amorțite. E îngrozitoare uneori această putere a unei singure propozițiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca să pornească dintr-o dată măcinarea sufletească, așa cum din zecile de combinații cu șapte litere ale unui lacăt secret, una singură deschide spre interior. În asemenea împrejurări, nopțile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate și mistuitoare.

La drept vorbind însă, în astă-seară nu atât discuția, care nu mai era o simplă aluzie, m-a aruncat în halul acesta de răscolire, ba era chiar prea directă ca să mai fie atât de otrăvitoare, cât încercarea neizbutită, pe lângă comandantul batalionului, de a obține o permisie la Câmpulung.

„Popota” unde suntem acum e într-o odaie mică, sătească, mai sus decât toate satele românești din munte. E abia mai mare ca o colibă, văruită în alb, cu două paturi înguste la perete, acoperite cu velințe vechi, și care acum ne slujesc și drept scaune de masă. O lampă de „gaz” dă o lumină gălbuie, aproape la fel de leșinată ca a vinului, din paharele mari de apă, de dinainte. Masa e, firește, de brad, ca la cârciumile de drum mare și acoperită cu pânză țărănească. Cum fiecare ofițer are tacâmul lui de acasă, ales cu dinadins de proastă calitate, „că se pierde”, avem dinainte o împerechere de farfurii, cuțite și pahare, adunate parcă de prin bâlci. Toți cei paisprezece ofițeri ai batalionului de acoperire suntem îngrămădiți aici și, în așteptarea cafelelor, se continuă, fără ca nimeni să se sinchisească de fumăria în care ne găsim, discuția începută o dată cu masa și iscată de o gazetă adusă de la aprovizionare.

Întâmplarea e între cele obișnuite, iar discuția e la fel cu toate discuțiile literare, filozofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de așteptare a dentistului, „își spun părerea lor” cu convingerea neînduplecată și matematică cu care larvele își țes în jur gogoși.

Un proces dezbătut la Curtea-cu-jurați din București a sfârșit printr-o achitare, pătimaș comentată. Un bărbat din așa-zisa societate bună și-a ucis nevasta necredincioasă și a fost absolvit de vină de către judecătorii lui.

Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, voinic, cu mustața bălaie, regulată ca insigna de pe șapca cheferistă, ceva mai mare însă, aproba fără codire hotărârea juraților...

— Domnule, nevasta trebuie să fie nevastă și casa, casă. Dacă-i arde de altele, să nu se mărite. Ai copii, ai necazuri, muncești ca un câine și ea să-și facă de cap?... Ei, asta nu... Dacă eram jurat, și eu îl achitam.

Căpitanul Dimiu e un conformist. Întârziat mult în grad, om cu rosturi gospodărești, nu și-ar permite să poarte la vârsta lui chipiu franțuzesc, moale, turtit, așa cum poartă căpitanii tineri, ci a rămas la modelul „Regele Carol I”, înalt, rigid ca de carton (că așa și era), teșit la spate numai.

Mai surprinzător părea că opinia contrară era susținută de căpitanul Corabu, tânăr și crunt ofițer, cu școală germană, justițiar neînduplecabil, „spaima regimentului”. Acum era de nerecunoscut. Păstra asprimea frazei scurte, dar sentimentele acestea de apărător al dragostei nu i le bănuise nimeni, niciodată.

— Cu ce drept să ucizi o femeie care nu te mai iubește? N-ai decât să te desparți. Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu poate cunoaște nici o silnicie. E preferință sinceră. Nu poți să-mi impui să te iubesc cu sila.

Căpitanul Floroiu, puțintel, delicat și cu fața blondă-șters, îmbătrânită înainte de vreme, era de aceeași părere.

— Cum poți să ai cruzimea să siluiești sufletul unei femei? Dreptul la dragoste e sfânt, domnule... Da, da... și aci lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi „a”. Îți spun eu... oricând... unei femei trebuie să-i fie îngăduit să-și caute fericirea.

Și toți ceilalți, tineri sau mai bătrâiori, lăsând ca discuția să fie dusă cum se cuvine de către superiori, erau, dealtfel, de aceeași părere.

Aș fi vrut totuși să spun și eu două vorbe. Simplismul convins al acestei discuții mă făcea să surâd nervos, căci se suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele ilustrate prost, unde roșul cade alături de conturul negru. Dar fiindcă vorbeam încet, nu eram auzit, și cum începeam fraza, câte o voce mai puternică mi-o lua cu hotărâre și pasiune înainte.

Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta așa. În literatură, de pildă, și în teatru era același lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele așa-zise bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decât „dreptul la iubire”, și în privința asta erau noi și revoluționare, față de piesele care proclamau în vremuri prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tânăr francez, ale cărui eroine „poetice”, elocvente, cu părul despletit și umerii goi, într-un decor de lux și muzică, își căutau „fericirea” trecând peste orice, târâte de patimă. Femeile din toate capitalele plângeau, înduioșate până la mistuire de neînțelegerea bărbaților brutali din piesă, incapabili să simtă frumusețea sublimă a iubirii.

Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia să dea „iluzia vieții” (presărat doar cu vorbe de spirit ici și colo), se obligase să dea deci imaginea exactă a publicului și a convorbirilor lui, publicul, la rândul său, împrumuta din scenă fraze și formule gata și astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităților comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori și spectatori:

— Nu știu, domnule — filozofă cu resemnare căpitanul Dimiu, stând mare, dar cuminte ca o fată, la masă — mie mi se pare că nevasta nu trebuie să-și facă de cap... mai e și obrazul omului în joc. Și dădu ordonanței șervetul împăturit cu grijă și chibzuială. Surâd călduț căpitanului, și pentru că are dreptate, și pentru că am nevoie de bunăvoința lui. Pândesc cu suflet de slugă momentul să-i cer o favoare.

— Domnule căpitan — căci căpitanul Floroiu era ceva mai nou în grad decât comandantul de batalion — admiți dumneata, te rog spune, admiți dumneata să ucizi o femeie care-ți declară că nu te poate iubi? Ei, cum vine asta?

— Nu știu cum vine, dar eu aș achita pe cel care și-a omorât nevasta din pricină că ea și-a părăsit bărbatul și copiii.

Am surâs din nou mieros și aprobator. Știu cât plictiseau pe camarazii mei aceste încercări care adulmecau bunăvoința comandantului, dar era peste puterile mele. Mă oferisem în ajun să execut cu plutonul o săpătură pe care alții nu o izbutiseră, și această ofertă a mea îi dezgustase. Înțelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? În mine era o foială de șerpi, care ajungea deasupra numai într-un surâs, înseriat vieții militărești.

Am crezut acum că e momentul propice și — în șoaptă bâlbâită, jucându-mă cu furculița și cuțitul, să nu trădez emoția de moarte care mă gâtuia — i-am repetat cererea din ajun.

— Domnule căpitan... știți... vă rugasem... am la Câmpulung... Trebuie să fiu mâine seară acolo. Știți, azi am aranjat cu serviciul...

Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hârtie albă, pe care le aruncă, prin cameră, copiii, jucându-se.

S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasă acră și plictisită:

— Domnule sublocotenent — cu un „domnule” trântit — ți-am spus că nu se poate, nu o dată, de zece ori. Nu se poate, și nu se poate... Aici nu sunt nici eu de capul meu.

Am devenit livid și am surâs ca un câine lovit, cerând parcă scuze că înghit puneri la punct atât de grave.

Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ură amară și seacă împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabilă, pripit, ca o încălzire și o iritație a pielii pe tot corpul. Nu așteptam decât să izbucnesc... Pândeam un prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o aruncătură de grenadă. Totdeauna, insuccesul mă face în stare să comit, după el, o serie interminabilă de greșeli, ca un jucător la ruletă, care, încercând să se refacă, mizează mereu în contratimp: de două-trei ori pe rând roșu și trece apoi pe negru, tocmai când acesta nu mai iese, revine, și așa la nesfârșit, cu îndârjire. Sunt în stare să fac față, cu un sânge rece neobișnuit, chiar întâmplărilor extraordinare, pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu.

Eram acum destul de lucid ca să-mi dau seama că sunt aproape în pragul unei nenorociri, căci în asemenea împrejurări consiliile de război sunt, ca și regulamentele, necruțătoare și dau pedepse absolut disproporționate — douăzeci de ani de muncă silnică pentru o palmă dată superiorului, de pildă — dar în același timp mă simțeam evadat din mine însumi, căzut ca pe un povârniș prăpăstios.

— Corabule, ascultă-mă ce-ți spun... Asta-i părerea mea cel puțin. Cum? admiți dumneata ca să... că așa vine, nu-i așa? — și aci întoarse capul ca să găsească măcar o aprobare inițială, dar nu mi-a întâlnit decât privirea tăioasă — în sfârșit, nu-i așa? ca să-și lase casa și copiii, să-ți spună „alivoar, stimabile” și tu să nu-i rupi picioarele?... Ba să faci și pe delicatu! „Noroc și să fie de-a bună, cucoană.”

— Domnule căpitan — căci Corabu nu numai că era cu mult mai nou, dar îi era acum și subaltern — eu vă întreb încă o dată: Admiteți dumneavoastră dragoste cu sila? Dacă o femeie zice „nu-mi mai placi... să ne despărțim”... Poți dumneata să spui: „nu... ești condamnată pe toată viața, n-ai drept să divorțezi...” Da?

— Ei bine, dacă e vorba de o despărțire în regulă, atunci e altceva, firește. Eu nu vorbesc de divorț... eu zic de femeia care-și înșală bărbatul.

Am intervenit nervos și aproape șuierat... Atât de viu și ca mimică, încât toți s-au întors spre mine.

— Nu, nici atunci.

Și am reluat mai scăzut, demascându-mi premeditarea, acum când toți mă priveau uimiți.

— Discuția dumneavoastră e copilăroasă și primară. Nu cunoașteți nimic din psihologia dragostei. Folosiți un material nediferențiat.

Dacă aș fi spus asta ca opinie obiectivă, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentația neologismelor, o nuanță de jignire și dispreț, încât toți m-au privit mirați, nedeprinși cu atitudini atât de puțin militărești, iar căpitanul Corabu, întărâtat, dar stăpânindu-se, s-a întors spre mine cu un fel de mică solemnitate acră de magistrat.

— Cum, domnule, dacă o femeie zice: „nu mai vreau”, dumneata zici: „ba da, să vrei?” Hăi?

— Dacă e vorba de o simplă împreunare, da... are drept să zică: nu mai vreau... Dar iubirea e altceva. Iar dacă nu știți ce e, puteți, cu noțiunile dumneavoastră cumpărate și vândute cu toptanul: „așa am auzit... așa vând” să dezbateți toată viața, că tot nu ajungeți la nimic. Și privindu-i disprețuitor: Discutați mai bine ceea ce vă pricepeți.

Au tresărit toți și apoi au rămas încremeniți de nedumerire, ca și când din tavan s-ar fi desprins, și ar fi căzut în mijlocul mesei, peste farfurii și pahare, o cobra încolăcită și împăiată. Izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgară, fără temei, între oamenii aceștia care vorbeau obișnuit după masă, dar musteala otrăvitoare din mine trebuia să răzbească. M-am sculat brusc și am ieșit bățos ca dintr-o plină ședință, mereu în uimirea tuturor.

M-a ajuns în prag, ca un cuțit în inimă, șuierătoare și groaznică, vocea căpitanului Corabu:

— Sublocotenent Gheorghidiu...

Și în aceeași clipă am auzit un rostogolit de tacâmuri, căderea unui scaun și am înțeles că, turbat, căpitanul Corabu sărise în mijlocul odăii.

Am încremenit o clipă cu spatele la ei și am gândit: sunt pierdut... liniștit și simplu, cum poate fi un medic care ar constata că are cancer. Știam că mai lovise un ofițer.

M-am întors dintr-o dată cu tot corpul și am făcut un pas înspre mijlocul odăii. Căpitanul Corabu, care, înfipt în picioare și mult mai voinic decât mine, mă aștepta, a înlemnit cu mâna ridicată când a văzut pumnul meu crispat, gata să lovească. Mă simțeam alb, cu tot sufletul în așteptare și liniștit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior în întreaga încăpere, care a făcut să nu mai respire nimeni. Căpitanul mi-a întâlnit privirea și a rămas ca o linie. Cred că mi-a văzut în ochi priveliști de moarte, ca peisajele lunare. Au înțeles toți că sunt hotărât să răspund și apoi să mă omor. Niciodată n-am fost lovit ca bărbat și cred că n-aș putea îndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de două ori poate, în viața mea, până în acest prag. Ba, copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog, care se năpustise asupra mea, dar i-am întâlnit într-o fulgerare privirea, și a încremenit pe loc, ca și mine, alb atunci, ca și azi, probabil. Niciodată simt că n-aș putea face asta cu voință, ca un exercițiu. Cred mai curând că această privire e ca o punte supremă de la suflet la suflet, de la element la element.

Am ieșit palid mereu, în tăcerea obosită și întinsă.

În sălița mică, aproape să mă lovesc de ordonanțele care scoteau tacâmurile...

— Domnule sublocotenent, la noapte compania noastră dă trei posturi!

Era plutonierul Raicu, care aștepta să terminăm masa.

— Lasă-mă în pace, și am ieșit în luminișul de iarbă și lună. E în mine acum o deznădejde mistuitoare, care numai la gândul că trebuie să mă duc acasă îmi îngroașă vinele gâtului. Simt nevoia să alerg, să umblu pe poteci. Nu știu ce să fac și mă ispitește, ca o șoaptă seacă, gândul să plec totuși la Câmpulung, acolo unde se aleg firele norocului meu. Un îndemn de prudență îmi spune însă că aș zădărnici poate totul, printr-o greșeală de impulsiv.

Orișan mă ajunge din urmă, îngrijorat, și mă întreabă de aproape:

— Gheorghidiule, ascultă, ce e cu tine?

Îmi ia brațul, dar caut să ocolesc răspunsul.

— Nimic.

— Ascultă, mă, ce a fost ieșirea de adineauri?

Nu mint deloc, firește, când, abia reținându-mă, continuu și acum o fierbere, nejustificată de temperatura locului și a momentului și deci retorică pentru spectator sau pentru cel ce nu se recunoaște în întâmplare.

— M-a scos din sărite atâta sărăcie de spirit într-o discuție. Cu noțiuni primare, grosolane, cu înțelesuri nediferențiate. Ce știu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din cărți și formule curente... Dogme banale, care circulă și care țin loc de cugetare.

— Dar... și rămâne în gol, căci simte, acum abia, că lămuririle sunt din altă „clasă” decât i se păruse izbucnirea insolentă de adineauri.

Și totuși el nu bănuiește nici acum, nu poate da la o parte perdeaua care-mi acoperă sufletul, ca să știe ce răni sunt acolo, cât de mult această izbucnire a mea e un istovitor și amar „pro domo”. Nu-l las să mă întrerupă măcar.

— Ce-i o iubire, ca s-o faci regulă casnică? A se șterge pe picioare la ușă... a nu-și înșela bărbatul... așa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalității? Dar infinit mai superficială încă e formula lui Corabu. Cum? se pot despărți așa de ușor doi amanți? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rană și se lipește de ea de nu-l poți desface decât cu suferințe de neîndurat... dar două suflete care s-au împletit... au crescut apoi laolaltă? Dacă admiți că o căsnicie e o asociație pentru bunul trai în viață, e rușinos, firește, să protestezi atunci când e dizolvată. Dar cum să primești formula de metafizică vulgară că iubirea sufletească e o conjugare de entități abstracte, care când se desfac se regăsesc în aceeași formă și cantitate ca înainte de contopire: doi litri de apă și sare, puși la distilat, dau un litru și jumătate de apă și o jumătate de litru de sare; amesteci iar și iar ai doi litri de apă și sare? A crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă înseamnă, firește, a discuta ca toată lumea, prostește... O femeie își dă sufletul și pe urmă și-l reia intact. Și de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cât a dat.

Fără să vreau, înfierbântat încă de propria mea izbucnire, de tot ce mocnisem în suflet, strâng furios brațul lui Orișan, care la început a încercat nedumerit să mă întrerupă și care acum, înțelegând, ca la lumina unei torțe, că e vorba de sentimente refulate, sugrumate îndelungă vreme, tace, ascultându-mă, pe poteca luminată de lună, sub cerul înalt, aci, între culmi de munți.

— O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obișnuiești greu, la început, să-ți placă femeia fără care mai târziu nu mai poți trăi. Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită, îți repeți că nu e loial s-o jignești, să înșeli atâta încredere. Pe urmă te obișnuiești cu surâsul și vocea ei, așa cum te obișnuiești cu un peisaj. Și treptat îți trebuiește prezența ei zilnică. Înăbuși în tine mugurii oricăror altor prietenii și iubiri. Toate planurile de viitor ți le faci în funcție de nevoile și preferințele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei. Psihologia arată că au o tendință de stabilizare stările sufletești repetate și că, menținute cu voință, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.

Îți construiești casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, îți fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor până la moarte sunt făcute pentru doi inși. A plecat de acasă, și ești necontenit îngrijorat să nu i se întâmple ceva... Te străpunge ca un stilet orice aluzie despre ea și ești nebun de fericire când, după greutăți materiale și umilințe uneori, ai izbutit să-i faci o surpriză care s-o uimească de plăcere. Ei bine, într-o zi vine femeia aceasta și-ți spune că toate astea trebuie să înceteze până mâine la ora 11,35, când pleacă la gară. Shylock n-a avut curajul să taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, căci știa că asta nu se poate. Totuși, femeia crede că din această simbioză sentimentală, care e iubirea, poate să-și ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului. Nici un doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuți uniți, căci le-ar ucide pe amândouă. Când e cu adevărat vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanți încearcă imposibilul, rezultatul e același. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide, dar întâi poate ucide. De altminteri așa e și frumos. Trebuie să se știe că și iubirea are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt.

Orișan nu vede că-mi sunt ochii plini de lacrimi în întuneric, dar fără îndoială simte asta din deznădejdea înmuiată a vocii mele. Tace, alături de mine, îndelung, din delicatețe... Abia târziu mă întreabă cu sfiiciune:

— Suferi, Gheorghidiule?

Nu răspund nimic, căci aș izbucni în hohote nervoase. Mușchii feței îmi sunt contractați.

Mă duce apoi până acasă. În prag, nu mă mai pot stăpâni.

— Dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez.

Pleacă fără să spuie o vorbă, dar ghicesc în strângerea de mână o nedumerire, o prietenie descurajată parcă.

Diagonalele unui testament

Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală.

Din cauza asta, nici nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanța unei rochii și din informarea lăturalnică despre cine știe ce vizită la vreuna dintre mătușile ei. Era o suferință de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanță. Ne luasem din dragoste, săraci amândoi, după rendez-vous-uri din ce în ce mai dese pe sălile Universității și după lungi plimbări pe jos, prin toate cartierele pavate cu asfalt ale capitalei, care erau și cele mai singuratice, pe atunci. După nunta noastră, care a fost într-un anumit fel tăinuită, mi-a murit un unchi considerabil bogat, a cărui avere împărțită în cinci părți de nepot a putut să însemne pentru fiecare o adevărată răsturnare socială.

Când zic „tăinuită” e un fel de a vorbi, căci eram major și din familia noastră nimeni nu m-ar fi putut opri. Mama trăia destul de greu, din pensia rămasă de pe urma tatălui meu, dimpreună cu surorile mele, dar cred că nu m-ar fi împiedicat niciodată să mă însor după voia inimii, deși, în general, cei care s-au căsătorit din dragoste împiedică pe copiii lor să facă același lucru. Rude apropiate nu aveam decât doi unchi, frații tatei. Cel mai mare, imens de bogat și aprig de avar, se dezinteresa cu totul de noi, ca să nu fie nevoit, cine știe, să se înduioșeze și să ne ajute. Celălalt, deputatul, cunoscut ca om de spirit și excelent orator, făcuse, pare-se, cândva, câteva glume pe socoteala mamei (o poreclise, de pildă, „văduva douairieră”, și porecla o supărase nu numai prin aluzia la moștenirea încurcată lăsată de tata, cât pentru că era de o asonanță ridiculă) și de atunci — de ani de zile — nu mai aveam nici un soi de relații. De aceea, tăinuită însemna că amânasem, deși căsătoriți civil, să întemeiem o gospodărie, până ce și eu și ea ne vom fi luat licența, căci cei o sută cincizeci de lei, pe care-i primeam ca funcționar la Senat, unde mă numise un fost prieten al tatei, nu ne-ar fi ajuns să trăim. Până atunci nu aveam decât situația mărturisită de logodnici. Situație prea delicată într-adevăr, dar la care ajunsesem datorită felului pasionat al nevestei mele. Ea locuia încă la mătușa ei, unde mai locuia, de asemeni, în pensiune, o colegă de Universitate, prin care o cunoscusem și care-mi plăcuse mult mai mult, căci era oacheșă, iar mie nu-mi plăceau deloc blondele. Și totuși ajunsesem aci, soluție care, dealtfel, pe prietenă o lăsa destul de indiferentă. Era atâta tinerețe, atâta frângere, atâta nesocotință în trupul bălai și atâta generozitate în ochii înlăcrămați albaștri, că a trecut biruitoare. Lungile convorbiri, acasă, în salonașul cu divane acoperite cu scoarțe și mormane de perne, deveniseră și pentru mine — e drept, mult mai târziu — o nevoie sufletească. Dealtminteri, era această fată un continuu prilej de uimire. Mai întâi prin neistovita bunătate pe care o risipea în jurul ei. Făcea toate lucrările mătușii ei, care era institutoare, prăpădea puținii bani în cadouri pentru prietene, iar pe colega ei bolnavă a îngrijit-o luni de zile ca o soră de caritate, cu o abnegație fără margini, de adolescentă. Pe când eu căutam să ascund oarecum dragostea noastră, ea ținea s-o afișeze cu ostentație, cu mândrie; încât, deși nu-mi plăcea, începusem totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri. Să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toți, să fii atât de necesar unei existențe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al personalității mele. De unde până aci, toate femeile bune, care treceau în trăsuri și echipaje luxoase, mă tulburau prin voluptatea cu care îmbiau pe oricine, în treacăt — și pe care mi-ar fi împărtășit-o, cine știe, în anumite condiții și mie — femeia aceasta începuse să-mi fie scumpă tocmai prin bucuria pe care eu i-o dădeam, făcându-mă să cunosc astfel plăcerea neasemănată de a fi dorit și de a fi eu însumi cauză de voluptate.

Amețind totul, această iubire înflorea fără seamăn, cum înfloresc sălbatic, în luna mai, nimfele lujerilor de crin.

Cu ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă și fragedă, cu o inteligență care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era, dealtfel, un spectacol minunat. Izbutea să fie adorată de camarazi, băieți și fete deopotrivă, căci înfrumuseța toată viața studențească. Știau toți orele ei de cursuri și i se prețuia prezența, ca unei adevărate vedete, fragile și mici, pe vastele culoare. Făcea totul cu pasiune. Uneori isprăvile ei țineau de miracol. Când am început să studiez filozofia din timpurile mai noi și mai ales problema spațiului și timpului, am simțit nevoia să audiez un an de zile un curs de matematici superioare, făcut de un profesor savant, de reputație europeană. Și ea, care nu urma decât franceza și româna, care avea oroare de matematici — fusese de două ori corigentă din cauza lor — numai ca să fim împreună, mă însoțea și asculta acum, o oră pe săptămână, serioasă și cuminte ca un cățeluș, principiile generale ale calculului diferențial. Partea năzdrăvană era că, deși în linii generale nu înțelegea nimic desigur, după curs punea surprinzătoare întrebări despre unele detalii (și cum întreba de pasionat...). Nu mai vorbesc că nu lipsea nici de la cursul de enciclopedia filozofiei, unde afla noutăți despre viața celulară. Dealtfel, în scurtă vreme, a trebuit să ne mutăm împreună,

pentru că nu mai puteam sta nici câteva ceasuri despărțiți unul de altul. Era o gospodărie boemă, cu prieteni și prietene, tineri, cu sărbători mici improvizate, pline de veselie și de neprevăzut. Mândria de a oferi o „masă” lua proporții de eveniment, care cerea preocupări de o săptămână, excursia la Moși și ștrengăria de a ne da în călușei, de a mânca floricele și a bea un țap de bere, era... orgie. Bucuria nevesti-mi, când — știind aniversările prietenilor noștri — le pregătea mici daruri, surprize, era tot atât de mare ca a lor. A fost poate vremea cea mai frumoasă din căsnicia noastră.

De Sfântu Dumitru, unchiul cel atât de bogat și de avar a oferit o masă mare rudelor. Au fost celălalt frate al lui, cu nevasta și băiatul, mama, sora mea cea mare cu bărbatul ei, cea mai mică, nemăritată încă, și eu cu nevastă-mea. Cine ar fi putut să lipsească de la acest prânz anual, când speranțele moștenirii erau atât de întemeiate?

Unchiul Tache locuia pe strada Dionisie, într-o casă veche, mare cât o cazarmă, fără să primească pe nimeni, mai avar și mai ursuz încă, de când era atât de bolnav. Propriu-zis nu locuia decât într-o cameră, care-i slujea și de birou și de dormitor și de sufragerie, ca astfel să nu mai cheltuiască cu lumina și încălzitul, căci era foarte friguros. Era îngrijit de bătrânul Gligore, a cărui nevastă, Tudora, era și jupâneasă, și bucătăreasă.

Masa era pusă acum în sufrageria cea mare și bogată ca în zilele tinereții. Era un lux prăfuit și întunecat parcă, fiindcă mobila era lăcuită castaniu și se stacojise, iar scaunele, reci și înalte. Unchiul Tache, cu un șal pe umeri, sta în fruntea mesei, dar mai mult se uita la noi, căci nu mânca decât cartofi fără sare și macaroane la tavă. Deputatul era, firește, în vervă și într-adevăr era amuzant. Cred că mama nu putea să-l sufere și avea o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. E și adevărat că era foarte temut ca „gură rea”, iar colegii lui spuneau despre el:

— Ascultă-mă pe mine, e mai bine să fii prieten cu Nae Gheorghidiu, decât dușman.

Era unul dintre puținii membri ai partidului liberal simpatizat nu numai de opoziție, dar chiar de gazetele de seară democrate până la socialism, căci „nu era sectar”. N-avea opinii exclusive, ci era cu lenevie sceptic, amabil și împăciuitor în principii. Fără să fie popular, era una dintre figurile bucureștene, socotit printre „intelectualii de rasă”.

— Ei, Nae, ce se aude, intrați sau nu intrați în război?

N-am înțeles bine dacă prin acest „intrați”, în loc de „intrăm”, unchiul Tache înțelegea să lase doar partidului liberal problema intrării în acțiune, sau folosea persoana a doua numai pentru că el se și considera mort.

— Nene Tache — căci deputatul era mai tânăr cu cincisprezece ani — de ce să intrăm, când putem avea Ardealul fără război? Înțelegi dumneata ce formidabilă situație va avea România când, la încheierea păcii, vom prezenta nota noastră, având la spate o armată intactă de opt sute de mii de oameni? Cine să îndrăznească să te refuze? Puterile, care până la sfârșit se vor fi măcinat unele pe altele, ajunse la istovire? Ionel Brătianu o fi știind el ceva... că nu degeaba e șef de partid. Dealtfel, eu am încredere în steaua României... în politică nimic nu se poate realiza decât prin încredere.

— Și atunci?

— Și atunci... stăm cu arma la picior și așteptăm.

Respectul pe care toți îl aveau pentru unchiul Tache era impresionant. Toată lumea căuta să-l mulțumească, să-i ghicească, de se poate, intențiile. Era acum — așa uscat, negricios, cu mustața mare — cu adevărat șeful familiei. N-aș putea spune însă că nouă, celorlalți, deputatul nu ne-a plasat câteva ironii, care nu au supărat deloc pe bătrân. Am impresia că nici unul, nici celălalt nu l-au iubit pe tata. Găseau amândoi — ei, care făcuseră avere — că fusese nepractic și neserios. Profesor universitar, fost secretar general, publicist apreciat, murise după o viață foarte agitată, încă tânăr, lăsând bruma de avere încărcată de datorii. Nu-i putuseră ierta că s-a însurat cu o femeie săracă și cred — după bunăvoința distinsă cu care au acceptat pe nevastă-mea — că nici mie nu-mi iertau asta. Dealtfel, către sfârșitul mesei a și venit vorba despre tata...

Deputatul, cu o amabilitate de unchi galant, a întrebat-o pe nevastă-mea dacă și ea urmează filozofia. Nu știu de ce, intimidată sau înțelegând că mă întovărășește pe mine la curs, i-a răspuns afirmativ.

— Așadar — și parcă surâdea — studiați amândoi filozofia? Răspică domol silabele cuvântului filozofie.

— ! ? Da...

— Ciudat... De obicei amorul e cel care duce la filozofie... — și încă și mai ironic — și ce filozofie! La dumneavoastră văd că drumul a fost dimpotrivă... filozofia v-a condus la amor. Rostea „amor” cu gura rotundă, de parcă ar fi fost numele cremei de curățat nasturi.

Toți au început să zâmbească, numai pentru că au văzut că unchiul Tache se amuză.

— Ceea ce vă doresc sincer e să nu reveniți vreodată la filozofie. Ar fi dureros. Mai rămâne să faci politică, tot în felul în care a făcut-o bietul Corneliu, care, dacă nu mă-nșel, era și el tot filozof. Și întorcându-se, cu obrajii aproape căzuți, ras de tot, către figura uscată și negricioasă: Nene Tache, orice ai spune, e fermecătoare naivitatea să crezi că tu poți îndrepta o țară.

Fierbeam de nemulțumire, căci mi-era penibil să aud vorbindu-se cu atâta ușurință despre tata, dar parcă eram și eu înrâurit de sfiala îngrijorată a celorlalți în fața unchiului de care depindea viitorul nostru.

— Își cheltuia leafa de profesor universitar ca să scoată gazete, mârâia cu acreală bogătașul, căruia cheltuiala îi făcea rău, chiar la alții și chiar după ani de zile.

— A, în privința asta, nene Tache, nu mă împac deloc cu dumneata. Corneliu era un entuziast, și Nae își mângâia grav și ironic reverul hainei. Iscălea cu același entuziasm un articol de gazetă ca și o poliță. Mie îmi plac și mi-au plăcut totdeauna entuziaștii... de la distanță. Vreau să-ți spun, de pildă, că n-aș vrea să fiu deloc copilul unui entuziast, și de câte ori pronunța cuvântul entuziast, îl dansa cu surâsuri, spre bucuria bătrânului inginer și antreprenor, care lucrase toată viața numai cu cifre.

O priveam pe nevastă-mea, cerându-i parcă iertare și ea îmi surâdea împăciuitoare și inteligentă.

— Drept să-ți spun, n-am pomenit un om care să fi avut mai puțin noțiunea banului ca el. De ce crezi că nu mi-a vorbit o jumătate de an? Scosese o gazetă, nu știu cum îi spunea, și mi-a trimis-o și mie. De cetit n-o ceteam, că nu mă interesau bazaconiile pe care le scria el acolo...

— A, nu... nene Tache, nu se poate spune că bazaconiile susținute de Corneliu nu erau amuzante, și, turnându-și anume cu încetineală în pahar, deputatul surâdea perfid. Cel puțin pe mine mă amuzau enorm discuțiile de principii.

— ...dar împacheta în ea Gligore ghetele, când mi le ducea la cârpit. Într-o zi mă pomenesc cu o carte poștală a administrației, ca să plătesc abonamentul. Am crezut că e o glumă. Peste vreo lună, altă carte poștală. Ei, m-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi, la poștă. Când, mă întâlnesc cu Corneliu. Că de ce n-am plătit abonamentul? Cum asta? „Abonamentul pentru gazetă”... De ce să plătesc? Ți-am cerut-o eu? Mi-ai trimis-o pentru că ai vrut... nu mai vrei... nu mi-o mai trimite... Și din cauza asta nu mi-a mai vorbit o jumătate de an. A... altfel, ca și Ștefan cel Mare, „de felul lui era iute la mânie”, după cum ne spune Ureche.

Afară de ai mei (care au zâmbit numai), ceilalți au râs zgomotos, amuzați de acest „joc” spiritual, care mi s-a părut stupid.

Masa era surprinzător de bogată, totuși toți mâncau puțin, de teamă să nu facă proastă impresie unchiului.

— Ei, Ștefane, dacă tată-tău ar fi fost ceva mai strângător, dacă n-ar fi risipit atât... v-ar fi lăsat și vouă să trăiți altfel decât trăiți (va să zică, deși avea aerul că ignorează, știa că trăim în dificultate, când părea că plutește pe deasupra). Dealtfel, îi semeni leit. Acum văd că te-ai însurat și tu tot din dragoste.

— Unchiule dragă — i-am spus, fără să îmi pot tescui în mine nemulțumirea — drept să-ți mărturisesc, am cam început să mă împac cu ideea că tata n-a agonisit avere, ca să ne lase moștenire. Căci moștenirile acestea nu sunt totdeauna fără primejdie. De cele mai multe ori, părintele care lasă avere copiilor le transmite și calitățile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze și ouă clocite, ceva din sluțenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o șiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu cocoașă rigidă ca o buturugă). Orice moștenire e, s-ar putea zice, un bloc.

Mai ales cu paranteza știam eu, și știau toți, la ce fac aluzie.

A fost o consternare. Uscat și negru, unchiul Tache a devenit parcă și mai uscat. S-a închis în el fără să spună o vorbă. Singurul care era vesel, deși eu pe el îl țintisem, căci el era însurat cu o sluțenie și avea un copil urât, era unchiul Nae. Mă și vedea dezmoștenit, cel puțin pe mine, dacă nu și pe toți ai mei. Chiar mama și surorile — deși fusese vorba despre tata — nu se simțeau parcă așa de bine. În fața mea am întâlnit însă ochii umezi de emoție și admirație ai nevestei mele și un surâs trimis ca o promisiune de sărut. Singuri noi riscam, cu voie bună, o moștenire, și ea se dovedea astfel atât de frumos dezinteresată, ca să apărăm memoria unui om.

Deputatul a început să facă exces de zel în dragoste, ca să-i arate fratelui mai bătrân că se desolidarizează de o atitudine atât de obraznică și că e și el de părere că nu e nimic de făcut din și pentru băiatul lui Corneliu. Dar toate drăgălășeniile au rămas de prisos. Bătrânul avar rămânea încruntat. Dealtfel, s-a și sculat numaidecât la sfârșitul mesei și ne-a dat mâna să i-o sărutăm, deopotrivă de rece cu toți nepoții. Celor bătrâni abia le-a întins degetele uscate. Deputatul era livid. Abia am ajuns în stradă, că nu aveam trăsuri, și, izbucnind, s-a apropiat de mine parcă gata să mă ia de piept.

— Bine, domnule, cum poți să faci una ca asta? Nemaipomenit... Auzi dumneata, noi nu știm cum să-l mai ținem pe maniacul ăla pe vârful degetelor și poftim... dumneata îi întorci rânza pe dos.

L-am privit scurt și fără echivoc.

— Te rog să iei notă că n-am de dat nici o explicație.

— Dar nu-i vorbă numai de dumneata aici, domnule, nu-ți dai seama? Dumneata știi că pe capul nebunului stau toată ziua fel de fel de escroci... Ba că să lase averea școlii, ba spitalelor, ba dracu mai știu eu cui?... Nimic din omul reputat, spiritual, nu mai era în izbucnirea asta de nenorocit... Dacă ne dezmoștenește pe toți? Și se plângea întinzând brațele ca o invocare: Ce gafă, domnule, ce gafă!

Am luat brațul nevesti-mi și m-am întors spre el.

— Te rog să iei notă că mie îmi place să vorbesc oricând despre frânghii. Cu atât mai rău pentru cei care au spânzurat în casă. În orice caz, o să mai stăm de vorbă numai după ce vei căuta în dicționar și vei pricepe ce înțeles are cuvântul gafă. Căci era evident dobitoc și nu cunoștea înțelesul cuvântului gafă, care presupune neapărat lipsa de intenție în a nemulțumi sau jigni pe cineva.

Era aproape de miezul nopții și cerul luminos, ca într-o înaltă noapte de toamnă senină. La colțul străzii Batiște, fără să se sinchisească de cineva, nevastă-mea mi-a dat, cu buze moi, sărutul făgăduit la masă. L-a prelungit ca să treacă în el bună parte din sufletul ei înduioșat de admirație.

Peste douăzeci de zile unchiul Tache era dus la cimitir, cu pompă mare și austeră, de către rudele îngrijorate toate. Deputatul era însă mai curând vesel. Mă bătea cordial pe umeri.

— Nu știu, amice, dacă să-ți prezint sau nu mulțumiri în numele rubedeniilor. Să vedem mai întâi testamentul. În orice caz ești epatant. Și prezentându-mă unui mic grup de domni bătrâni, în negru, care însoțeau la groapă pe prietenul cu care, desigur, nu se văzuseră de mult: Domnilor, la vârsta dumneavoastră nu vă sfătuiesc să-l invitați la masă. Nu dă greș, garantat.

Unii au zâmbit: Nae ăsta e incorijibil. Mie îmi era silă să-i spun măcar o vorbă.

— Dacă testamentul e bun, trebuie să-ți brevetezi neapărat sistemul. Dar, încă o dată, mi-e teamă ca nu cumva testamentul să ne facă vreo surpriză.

Testamentul conținea într-adevăr o surpriză. Printr-un codicil, datat cu ziua de 27 octombrie, mie mi se lăsa o quotitate dublă decât oricăruia dintre ceilalți moștenitori. Deputatul spiritual nu mai pricepea nimic, mai ales că era încă o altă măsură care i se părea lui că îl nedreptățește profund. Averea se împărțea, după o serie de legate deosebite, în trei părți. Două ne reveneau nouă și una lui. Între legatele deosebite, era și cel cuvenit mie: o vilă în împrejurimile Parisului, pe care unchiul o locuise, pe când stătea acolo, și pe care, în urmă, o cumpărase.

Bineînțeles că în casa noastră a fost o jale retroactivă. Abia după ce s-a știut conținutul testamentului, mama și surorile au început să-l plângă, așa cum se cuvenea, pe unchiul Tache: Nimeni nu l-a cunoscut. A strâns pentru noi etc.

Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. Unchiu-meu a descoperit, după câteva zile de meditație, că testamentul a fost greșit interpretat.

Am avut o discuție întărâtată, vie, dar a fost neînduplecat.

— Ascultă, unchiule, de ce crezi dumneata că testamentul a fost greșit interpretat?

— Citește și dumneata și vezi.

— Ba, tocmai că văd... și mi se pare clar. Două sunt aliniatele care ne privesc... nu? Să le citim...

— Să le citim, și-și trecea mâinile amândouă prin păr, cu privirea într-altă parte, greoi, cu obrajii mari, căzuți.

— „După ce se vor extrage legatele deosebite, restul se va împărți în trei părți. Două se cuvin familiei fratelui meu Corneliu Gheorghidiu, iar una familiei fratelui meu Nicolae Gheorghidiu. La rândul lor aceste părți se vor împărți în mod legal, cea dintâi cumnatei și copiilor ei, iar cealaltă lui Nicolae jumătate și copilului lui jumătate”. Până aici e clar, nu?

— Clar, de ce să nu fie clar, dar ia caută mai departe codicilul, și acum își zgâria, nervos și preocupat, podul palmei, cu coada tocului.

— „Las anume nepotului meu preferat, Ștefan, casa mea, cu parcul și cu biblioteca și tot ce cuprinde, din Bd. Daumesnil 119 bis, Paris, s-o stăpânească și s-o folosească în amintirea mea.”

— Ei?

— Cum ei, unchiule, cum ei? Las „anume...” vezi, „anume”? nepotului meu favorit, deci „favorit”.

— Da... Și cu ochii mari verzi, rătăciți, nu privea pe nimeni. Dar toți îl urmăreau nedumeriți.

— Va să zică îmi constituie legat deosebit.

— A, nu... Nu, nicidecum un legat deosebit... E o dorință a dumitale să fie legat deosebit, dar nu e... N-am ce să-ți fac.

Cu capul mare, puhav, ras de mustăți, cu ochii împungiți și tulburi, unchiu-meu bătea aprig și ritmic cu degetele-n masă. Respira greoi, îngânându-se: Nu... nu... văd de unde ai scos-o dumneata.

Nu eram supărat, căci eram convins că nu pricepe și de aceea stăruie:

— Domnule, scrie aici: „las anume...”?

— Scrie... Și încruntat, cu gura mare și buzele groase, mototolite de mânie, bătea mereu cu degetele-n birou, ca într-o tobă.

— Scrie aci „nepotului meu favorit, Ștefan”?

— Scrie și asta...

— Scrie mai sus că legatele deosebite se scad din total?

— O fi scriind, dar ăsta nu-i legat deosebit. A mutat, ca o concluzie, energic, tocul de pe masă.

Adevăru-i că toți erau tot așa de surprinși de atitudinea unchiului ca și mine.

— Atunci ce rost are, după dumneata, codicilul ăsta?

Era tot numai nervi și încăpățânare, deosebit până la răsturnare de filozoful blazat și amabil pe care îl știa lumea. Sufletul îi tremura ca o floretă întinsă de o mână întărâtată și fricoasă.

— Codicilul spune numai că în partea cuvenită dumitale să intre casa din Bd. Daumesnil. Nu că ți se cuvine peste quotitate.

Am fost pur și simplu uimit. Dar mânios nu eram.

— Cum, unchiule, când acolo scrie „las anume”, adică: las îndeosebi?

— Tocmai pentru că scrie „anume...”. Dacă n-ar fi scris „anume” atunci ai fi avut dreptate, evident.

Mama, surorile, toți cei de față erau surprinși până la nedumerire de noua interpretare și cred că toți, în sinea lor, au repetat: au dreptate cei care-l cred fenomenal de deștept pe Nae ăsta.

Pe cât de neliniștit era el (tremura aproape și nu știu de ce, pentru că în momentul când vorbeam nu avea să se decidă nimic), pe atât de calm erau eu. Cred că mi-am apărat totdeauna foarte abil interesele, cu multă voință, dar niciodată cu pasiune și cu panică.

— Ce crezi dumneata că l-a îndemnat pe unchiul Tache să-mi lase casa?

— Ca s-o păstrezi în amintirea lui... Scrie acolo... n-ai văzut și dumneata? și-mi arătă, vag, copia testamentului.

— Bun... de acord... va să zică nu mi-o lasă, în voia mea, să mă folosesc de ea... aproape că îmi impune s-o păstrez... Dar casa e aproape cât jumătate din quotitatea celorlalți. Ce mi-ar rămâne mie atunci? Ca să o pot valorifica așa cum vreau?

— Nu știu — și privea înverșunat în podea — dar se vede că a ținut „anume” — și apăsă cuvântul — ca să cadă în lotul dumitale casa... pentru că erai favorit.

Am început să râd.

— Ciudat mod de favorizare acesta de a-mi înjumătăți partea cuvenită.

— Nu mă privește. Eu atâta știu, că fac proces.

E adevărat că tocmai dorința unchiului Tache de a preciza punând accent pe acest „anume” ducea la confuzie, ceea ce nu mi se părea tocmai surprinzător, căci știam că adesea excesul de precizare duce la confuzii — e asta una din ciudățeniile logicii — și, dealtfel, cred că, de pildă, Kant intenționat recurge la prea mari precizări, care-l fac uneori așa de greu de citit.

Deputatul era din ce în ce mai descompuns de îngrijorare și mânie. Se plimba prin casă agitat, invocând anapoda devotamentul, cinstea, spiritul lui de sacrificiu. Era de o disperare penibilă. Îl priveam liniștit, ca pe un obiect de studiu, netulburat de teama de a pierde mai bine de o jumătate milion aur — deși îmi dădeam seama ce însemna asta în viața mea. Semăna în clipa asta cu filozoful sceptic și detașat de lucruri, cu blazatul care nu lua în serios nici o catastrofă, nici o dramă, pe care îl știau cititorii gazetelor tot atât de puțin cât seamănă cu portretul dăruit de o actriță admiratorilor ei fotografia instantanee făcută pentru pașaport.

Peste câteva zile a și început acțiunea juridică. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui și au pornit acțiuni paralele.

Dar asta n-a fost ultima surpriză a acestui testament. Nevastă-mea, cu ochii ei albaștri și neprihăniți, a intervenit în discuție cu o pasiune și o îndârjire de care nu o credeam în stare. Riposta indignată, amenința, cu un fel de maturitate care mă jignea oarecum.

— Fată dragă, te rog nu mai interveni... lasă-mă pe mine să mă descurc singur.

Mă privea uimită, și decolorată.

— Cum asta? Dar nu vezi că toți vor să te înșele... Pentru că ești prea bun...

Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată.

— Nu te înțeleg deloc, dragul meu; la ședințele de seminar, la Universitate, discuți cu patimă și te cerți cu toată lumea, pentru că susține că niște celule, acolo, mor sau nu, iar aci, când discuți cu el, te lași atât de moale.

Mă cuprindea o nesfârșită tristețe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înțelegea că poți să lupți cu îndârjire și fără cruțare pentru triumful unei idei, dar în același timp să-ți fie silă să te frămânți pentru o sumă, fie ea oricât de mare, să lovești aprig cu coatele.

Am știut, mai târziu, că aveam o reputație de imensă răutate, dedusă din îndârjirea și sarcasmul cu care-mi apăram părerile, din intoleranța mea intelectuală, în sfârșit.

Toți, judecând după ei înșiși, aveau aerul să spună: dacă atunci când n-are vreun interes material e atât de pătimaș, ce trebuie să fie atunci când îi sunt interesele amenințate?

Am consultat doi dintre cei mai reputați membri ai baroului, care mi-au spus că dreptatea e de partea mea și că voi câștiga negreșit procesul. Între timp, ca să-și justifice cel puțin ei înșiși pornirea împotriva mea, ai mei, toți de acord cu unchiul, mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter și povesteau împrejurări din viața mea care ar fi justificat asemenea opinie. Ne-am întâlnit cu prilejul parastasului și abia de am schimbat câteva vorbe tot timpul. La ieșirea din biserică le-am spus că accept propunerea lor. Diferența, la drept vorbind foarte importantă pentru mine, împărțită în câteva părți, era pentru ei fără prea multă însemnătate; totuși, când le-am comunicat vestea, a fost o bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț. M-au îmbrățișat cu toți, chiar unchiul, mi-au spus, parcă plângând de satisfacție, că întotdeauna m-au știut om de inimă, că e un gest pe care nu-l vor uita. Inert, ca un manechin, și dezgustat, mă lăsam sărutat de buze fade, iar ei erau așa de plini de bucuria lor, că nici nu băgau de seamă dezgustul meu. Cred că erau acum tot atât de sinceri ca și atunci când mă calomniau. Un proverb e de părere că dacă vrea să-și înece câinele, țăranul spune că e turbat. Mult mai exact ar fi adevărul acesta formulat însă așa: Când țăranul are interes să-și înece câinele, începe să se convingă, din ce în ce mai mult, că e turbat. E greșit să socoți că la firile mediocre inteligența rămâne deasupra intereselor. La origine (Bergson are neîndoios dreptate) inteligența n-a fost decât un mod practic, un instrument de adaptare la mediu, un mijloc pentru apărarea intereselor. La imensa majoritate a oamenilor ea a rămas și azi același lucru. Ei nu pricep decât ceea ce au interes să priceapă. Ceea ce le contrazice interesele le contrazice fundamental și inteligența. În afară de un număr infim de perverși — dacă or fi existând cu adevărat — nimeni nu poate face răul, dacă inteligența lui nu-i primește asta. Numai că această inteligență e un consilier extrem de servil la cei neevoluați și, asemeni curtenilor lași, justifică orice. Lupul crede sincer că mielul îi tulbură apa, și despotul, care ucide mii de oameni, o face pentru că e crâncen convins că altminteri va fi ucis el.

Iată ce gândeam când cei din jurul meu nu mai conteneau cu laudele. Deputatul ne-a invitat pe toți la o masă mare, de împăcare. Nevastă-mea, care din cauza discuțiilor devenise odioasă tuturor celorlalți, acum, când a aflat de hotărârea mea, era nemângâiată și-i ura pe toți. Deși îmi dădeam seama că face asta în bună parte din dragoste pentru mine, totuși aș fi vrut-o altfel. Abia a primit invitația la masă.

A fost o mare și penibilă sărbătoare de familie. Flori pe masă, mici daruri, surprize pentru fiecare sub tacâmuri; o pereche de butoni, banali pentru mine, o brățară meschină pentru nevastă-mea, daruri care nu mi-au făcut nici o plăcere, căci nu erau dovada nici unui sentiment. Erau doar o introducere prost acoperită.

Deputatul a fost într-o vervă care a stârnit hohote de râs. Deși nu făcuse decât o vagă Facultate de drept, avea o avere frumușică, parte luată ca zestre, ca, de pildă, casa și o vie la Buzău, parte datorită politicii, căci era în vreo câteva consilii de administrație. Avea reputația că e un spirit al realităților, că nu lupta cu morile de vânt. Afară era un viscol care troienise străzile, oprise circulația tramvaielor și zgâlțâia ferestrele. Înăuntru era cald, era lumină multă, șampanie, iar senzația de bucurie pentru toți se găsea sporită de plăcerea de a fi într-un interior atât de agreabil și negreșit ospitalier.

După masă, prietenosul meu unchi ne-a luat, pe mine și pe cumnatu-meu, cu el în birou, a cerut cafele și lichioruri.

— Ia mai veniți încoace — și se lăsă intenționat greu în fotoliul de piele — că acolo a început să miroasă a chiloți nădușiți de damă. Mi-era penibil, dar ăsta era un „spirit” în genul lui, care făcea furori prin lumea politică și mai ales în saloanele bucureștene.

Și aprinzându-și țigara groasă de foi:

— Ascultă, ce aveți de gând să faceți voi cu banii pe care i-ați moștenit?

Cumnatu-meu l-a privit surprins de acest atac bruscat:

— Nu știu, să vedem...

— Dați-i încoa să vi-i țin eu.

Mi-era o silă imensă, căci știam că sub aparența teatrală de francheță se ascund intenții precise.

Și văzând că noi sorbim lichior din păhărele, fără să dăm urmare chestiunii, se decise să treacă la detalii.

— Am o fabrică de metalurgie...

— Unchiule, eu mă gândeam...

— Ce te gândeai? Las' că te-am văzut eu. N-ai spirit practic... Ai să-ți pierzi averea (cel puțin să rămână în familie, avea aerul să spună). Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale și cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânză. Eu sunt mai deștept ca ei, când e vorba de parale.

Cumnatu-meu râdea amuzat. I-am privit umerii largi.

— Unchiule, eu mă gândeam să nu mă încurc în afaceri. Cred că averea pe care o am îmi ajunge să trăiesc modest.

— Vorbești prostii — și-i sticleau ochii mari verzi — nimeni n-are de ajuns, niciodată! Ce știi tu? Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? Cu ciorapi de sfoară, cum ai ținut-o până acum?

Această integrare a nevestei mele în seria celorlalte femei mi-era de neîndurat. Știam că pentru ea n-au absolut nici o importanță asemenea fleacuri, că datorită frumuseții ei ar fi putut avea o viață oricât de luxoasă și că a preferat totuși viața alături de mine. O vedeam făcând sacrificii pentru mine, nu părăsindu-mă pentru o pereche de ciorapi.

Dar cum înțelegea că tot ezităm, a schimbat tonul.

— Și, pe urmă, mai e o chestiune... Ca să vă arăt că tot eu mă gândesc mai mult la interesele voastre, și întorcându-se către servitoare, pe care o sunase, o întrebă neaoș de tot, așa în prelungire, dacă e cafea ce i-a dat să bea sau alt lichid, greu de numit în scris. M-am gândit la voi. Nu se știe când intrăm în război...

— E vorba să intrăm într-adevăr? întrebă neliniștit cumnatu-meu, căci știa că partidul lui unchiu-meu e pentru rămânerea în neutralitate.

— Mă rog nu se știe, poate că azi, poate că mâine... poate că nu intrăm deloc... Trebuie să vă asigurați în orice caz. Deocamdată, unul dintre voi ar fi mobilizat pe loc, ca director al întreprinderii. Ce tăceți așa? A? Domnule filozof, ai aerul că n-ai vrea să fii mobilizat pe loc, ca să scapi de război?

Nu vream să se declare războiul, dar nici o secundă n-aș fi conceput posibilitatea de a fi mobilizat pe loc.

— Nu țin să fiu chiar așa departe de front.

S-a ridicat, enervat, cu gura coclită de dispreț sincer:

— Ascultă, dragă, mie-mi vinzi castraveți de-ăștia cât dovlecii...? Hî? Ai vrea să mergi la război, ai? Spune-i-o lui Kant ăla al dumitale, că poate o crede. Eu, nu. Și a plecat indignat în sufragerie.

Am vorbit apoi cu cumnatu-meu despre trenurile înzăpezite, despre luptele din Apus etc., dar gândul îmi era paralel.

Eu cu nevastă-mea am fi vrut să plecăm din țară, și să ne stabilim fie la Paris, fie la Berlin, pe care îl preferam din cauza preocupărilor mele în filozofie. Din pricina războiului — care, dealtfel, adusese înapoi în țară chiar pe cântăreții, artiștii, studenții, absolvenții, bonvivanții rătăciți pe aiurea, unii plecați încă de pe acum zece-cincisprezece ani — nu mai putea fi vorba de străinătate. Schimbare a fost, pot spune, deci, numai în faptul că închiriasem un apartament foarte încăpător și destul de curat, prin cartierul străzii Teilor, pe care — deși îmi aveam imobilizată jumătate din avere la Paris — îl mobilasem mulțumitor. Un dormitor mare, cu odaia de baie în majolică, un salonaș mic pentru ea, un birou pentru mine ne-au oferit un prilej de preocupări timp de două-trei săptămâni. Era pentru mine o bucurie nespusă s-o văd în fiecare zi uimită de schimbarea cea nouă, contemplându-și „sufrageria ei” ca un copil blond și pasionat.

Peste vreo săptămână i-am spus, așa în treacăt (și ca de o enormitate), despre propunerea unchiului deputat. Spre mirarea mea, în loc să râdă, a devenit serioasă. Pe deasupra, ideea de afaceri o interesa. Am primit propunerea unchiului.

Cum însă și eu aveam toată încrederea în puterea mea, ca un om care pleacă la drum știut periculos pentru că se simte în stare să se apere, n-aveam prea multă grijă. Mai mult mă nemulțumea pasiunea cu care nevastă-mea discuta afacerile și atenția matură cu care cântărea totul. Evident că era în această putere ceva din pasiunea care o făcuse să asculte un curs întreg de calcul diferențial, tot pentru mine; nu e mai puțin adevărat însă că în acest interes al tinerei mele neveste pentru afaceri, vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaică vag domesticită, în care se deșteaptă pornirea atavică, atunci când, culcată cu capul pe pieptul dresorului și-i linge mâna, dând de sânge, îl sfâșie pe imprudent, tot așa aveam impresia că întâmplarea cu moștenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau latent, din strămoși, în ea.

Altfel, viața noastră, cum am spus, nu se schimbase decât foarte puțin ca deprinderi.

Când către ora unu, auzea trăsura oprindu-se la poartă, ea sărea în sus de pe covor, unde croia, tolănită alături de croitoreasa cu ziua (tot aceea pe care o avea și la mătușa ei), alerga în rochia ușoară în casă, care-i descoperea umărul cu rotunjimi de măr alb, și striga, bătând din palme copilăroasă, luându-mi pachetele:

— Nu-mi spune, lasă-mă: compot de California, heringi cu vin... mreană afumată, iar ai luat cointreau? și schweizer? e a treia zi când iei mereu de prisos... Ei, dar pâté de foie gras? Cu ochii vii de cățeluș întrebător: Și pâté de foie gras?

— Nu e acolo? făceam eu cu o mirare ipocrită. Să știi că l-am uitat în trăsură.

Suna... striga...

— Anico... Anico... aleargă după trăsură... că a uitat domnu un pachet.

— Draga mea, cum să mai prindă acum trăsura? că a plecat... Îi știu însă numărul.

— Ei, nu, că ești revoltător... Și cât ți-am spus să ai grijă de pâté de foie gras (asta era adevărat).

Pe urmă își aruncă ochii distrați pe celălalt pachet...

— Ce-ai mai luat? și silabisea cu greu. Ernst Mach... Erkenntnniss und Irrtum... Jerusalem... Lehrbuch der Psychologie. Ți-a executat Alcalay comanda? serios?... Și ea, care nu le citea, era încântată pentru că știa că le aștept nerăbdător.

Așa o doream, răzvrătind, fermecător lacomă, pachetele de la băcănie și în același timp privind cu sfială pachetul de cărți, pe care ea nu le citea, dar știa cel puțin că prețuiau mult, ba chiar le frecventa și se interesa de ele, cu politețea cu care saluți și întrebi de sănătate pe domnul important pe care-l respecți, dar în a cărui companie te plictisești.

— Acum ia-ți-le pe toate și fugi în birou, la tine pe divan... Citește până la ora două și jumătate în liniște... că abia atunci mâncăm.

Credeam că n-am auzit bine și întrebam speriat:

— La două, fată dragă?

— La două jumătate... două și jumătate... Azi e ziua lui Gore și i-am invitat pe toți la masă. După prânz nu are nimeni curs. Până iese de la minister... până se bărbierește și se tunde... că i-am spus că nu-l primesc la masă nebărbierit și netuns... L-am mai prevenit că dacă vine și azi nespălat... îl bag în baie cu sila... Să vezi că țin focul aprins.

— Dragă, dar la două și jumătate? Sunt mort de foame.

— Da? Apucă de aici cu dinții! și-mi întinde mănușa de piele pe care o aruncasem pe masă.

— Cum o să mușc din mănușă?

— Ei, atunci nu ești chiar așa de periculos. A... că era să uit... I-am luat lui Gore un portofel... stai să ți-l arăt, și când vedea că admir monograma aurită din colț, râdea iluminată de plăcere. Nu-i așa că-i frumos? Știi, pierdea hârtiile și banii prin toate buzunarele și spunea că dacă are bani n-are portofel, iar dacă își cumpără portofel... nu mai are ce pune în el. Hai, fugi în birou.

Peste o jumătate de oră venea lângă căpătâiul divanului, liniștită și gravă ca un procuror preocupat.

— Ce-i asta?

— Ce să fie? un pachet... a, da... pachetul cu pâté de foie gras.

— Ziceai că l-ai uitat în trăsură?

— Se vede că l-am uitat în antreu, când m-am dezbrăcat.

— Așa, va să zică glumești pe socoteala mea? și își înșfăca mânuțele în părul meu.

O prindeam de braț ca să nu tragă prea tare, se zbuciuma să scape și când luneca jos pe covor, rochia ridicată în cădere lăsa să se vadă cele două coapse albe tari, care mă înfiorau între paralelele jartierelor de mătase. Nu se lăsa cu una cu două și lupta reîncepea, căci punea uneori în acest chef de pedeapsă o înverșunare de panteră tânără care se joacă.

Asta ne-a fost viața în iarna aceea. Eram mereu cu vechii prieteni, care, săracii, erau delicioși de îndrăzneală și sfială în același timp, toată lumea ținând să-mi placă mai ales mie, căci altfel nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecât pe oricine. Mergeam la teatru numai la piesele jucate mult, despre care auzeam că sunt bune (nu la toate premierele, cum făceam mai târziu, când am devenit mondeni). Cred că un fel de pudoare burgheză și vag intelectuală ne făcea să trăim îmbelșugat dar modest. Căci sentimentul care-l împiedică pe căpitanul Dimiu să puie chipiu modern franțuzesc e mai mult general. Nu toți tinerii au curajul să puie monoclu sau să-și radă mustățile, de pildă. Li-e teamă de ridicolul primului moment, cum, de altfel, eu însumi, deși mi se spunea că mă prinde mult pălăria tare, și uneori demonul vulgar din mine mă ispitea, n-aș fi avut curajul s-o pun pe stradă. E un flagrant delict de futilitate și bluff. Te gândești totdeauna la cei ce nu te-au văzut așa, și te întrebi ce-or să zică de schimbare, în loc să ții socoteală că sunt mai mulți cei ce nu te vor ști decât sub noua înfățișare.

Începusem să caut ca din scrisori și din amintirile altora să-mi reconstitui întrebătoarea ființă sufletească a omului care influențase, prin incomparabila lui danie, întreg destinul vieții mele. Între nedumerirea disprețuitoare pe care mi-o inspirase felul lui de a trăi și sentimentul imens de recunoștință și de emoționată dragoste pe care i-l purtam acum, era un gol pe care nu numai sentimentalismul, dar și logica voiau să-l umple. Mă gândeam dacă și eu vreodată voi putea schimba destinul unui om și-mi răsăreau dinainte ochii albaștri și obrazul oval al nevestei mele, înflorit într-un surâs. „Destinul tău, fată dragă, e și va fi schimbat prin mine”, îmi spuneam singur, rămânând îndelung cu privirea fixă.

Atât de mare era reputația de om de afaceri și de spirit practic a unchiului nostru, încât, cu toate că toți îl știau periculos, s-a hotărât să se adune suma de un milion jumătate, două la nevoie, în familie, ca să concurăm la licitația fabricii de metalurgie. Era proprietatea unui supus francez, mobilizat când venise rândul contingentului lui, care trebuia să lichideze urgent, căci avea și plăți de făcut și nici n-avea încredere în administrator. Înconjurată cu teren mare, în apropierea unei gări, cu linie de garaj până în ușa atelierelor, putea fi evaluată la vreo trei milioane. Poate mai mult. Unchiul meu era sigur că o va lua cu un milion și jumătate: „Am eu socotelile mele”.

Socotelile lui au ieșit însă prost, căci s-a ivit un concurent extrem de periculos în persoana unuia Tănase Vasilescu Lumânăraru, fost poate într-adevăr negustor de lumânări și care ajunsese la fabrica de aramă pe calea fabricilor de clopote. Știau unul de altul că vor fi concurenți și s-a încins între ei o luptă înverșunată.

Deputatul l-a chemat pe Lumânăraru acasă.

— Ascultă, mă Lumânărarule, mă, nu găsești că ești cam nespălat pe picioare, ca să-mi tulburi mie apa?

— Coane Nae, asta-i negustorie. Ești negustor... sunt negustor. Ce pot eu să fac dacă asta-i negustoria? răspundea, mascat de ochelari negri, Lumânăraru.

Unchiu-meu era, atunci când interesele îi erau amenințate, aprig, fără cruțare, mobilizat cu toate forțele sufletești, ca o fiară atacată. Știa că reputația lui de gură rea intimidează, și abuza de asta, ca de acele animale care secretează mirosuri scârboase ca să se apere. Pe urmă a trecut la amenințări directe.

— Ai să-ți muști mâinile, Lumânărarule, ai să te dai cu capul de toți pereții.

— Am mai văzut eu multe, coane Nae.

— Am să te pun să fluieri franțuzește, băiete, și să săruți mâna feciorului din casă.

Lumânăraru a oferit două milioane cinci sute de mii, și unchiu-meu, cu toate că își dădea seama acum că uzina face mai mult de patru milioane, s-a oprit. S-a cam râs la Cameră de acest duel și s-au făcut, de data asta, spirite pe socoteala lui. Lumânăraru i-a trimis la club o carte de vizită în care, protector, l-a asigurat de bunăvoința lui oricând în viitor.

Dar peste douăzeci și opt de zile, șase invitați la masă ai deputatului au asistat la o scenă impresionantă în felul ei, amintind de întâmplările de acum o sută și mai bine de ani, pe aici prin porturile de la gurile Dunării.

Lumânăraru, plângând, fără rușine de el însuși, implora pe Nae Gheorghidiu să nu-l nenorocească, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc.

Ieftin bonom, „filozof” de rând și lăsător, Lumânăraru, după ce depusese un milion și jumătate de lei, urma ca până la ultima zi a termenului legal de o lună să depună restul. Deputatul, care pândea, îi face sâmbătă poprire la bancă pentru o sută de mii de lei, depunând garanția de cincizeci de mii de lei. Prin urmare, depozitul Lumânărarului era în întregime lovit de indisponibilitate. Nu mai avea timp să consemne suta de mii de lei, licitația era anulată, un milion și jumătate, vărsat deja, pierdut, căci nu mai avea drept să se prezinte la noua licitație.

Din partea unchiului era o infamie, căreia el vrea să-i dea aer de farsă, cum făcea de obicei. Nefericitul concurent a fost pus să servească cu șorț alb, în locul feciorului, niște gustări celor invitați, și pe urmă a semnat un contract de asociație cu Nae Gheorghidiu.

În cercurile parlamentare s-a făcut haz îndestul de această întâmplare și mulți dintre cei care mai rezistau au căzut acum de acord că într-adevăr Nae Gheorghidiu e unul dintre cei mai deștepți și mai periculoși oameni din țara românească. Mai ales că în același timp mai dăduse, la o masă de la bufetul Camerei, un răspuns, pe care toți îl găseau extrem de spiritual. Invita, în glumă, pe un deputat opozant să se înscrie în partidul liberal, ca să-și asigure viitorul politic.

— Fugi de-aici... Ce-s nebun?... Să duc oala de noapte a lui Ionel Brătianu? Căci spiritul de disciplină în partidul liberal a fost totdeauna proverbial.

Nae Gheorghidiu l-a privit lung, uimit, și pe urmă, cu un joc de scenă de bătrân actor de provincie:

— Să duci oala de noapte a lui Brătianu? și-l măsura mereu disprețuitor, din cap până în picioare. Pe urmă, cu mândrie: Mă, oala de noapte a lui Brătianu o duce conu Alecu (important membru al partidului), eu o duc pe-a lui conu Alecu și tu, dacă vii în partid, o s-o duci pe-a mea. Și în hohotele de râs ale tuturor: Cum crezi tu?... Ăsta-i partid serios, cu ierarhie, mă, nu glumă.

Era „încă una de-a lui Nae Gheorghidiu”...

Când am luat fabrica în primire, s-a hotărât ca Lumânăraru să fie directorul ei tehnic (înțelegi, îmi spunea unchiu-meu, am dat o dublă lovitură: avem și fabrica și un specialist), ajutat de cumnatu-meu, iar mie mi s-a dat, mai mult de formă, conducerea biroului comercial. La început, Tănase Vasilescu Lumânăraru mi-a făcut o bună impresie. Cu veșnicii lui ochelari negri, cu secretarul nelipsit după el, inspectând necontenit, controlând, angajând și concediind, mi se părea un adevărat noroc și pentru fabrică. Mai ales grija meticuloasă cu care controla pe contabil, răbdarea cu care examina coloanele de cifre, cu niște ochelari de șapte dioptrii, păstrați în birou, că la el purta alții. În toate buzunarele avea, dealtfel, ochelari. Mai târziu am aflat însă că e un prea pasionat jucător de curse. Era cunoscut de toată lumea în incinta tribunei și jucătorii așteptau să vadă ce joacă el, ca să se orienteze. Dealtfel, foarte bogat, în primăvară a cumpărat și un grajd de cai de curse.

Pe la sfârșitul lui februarie, unchiu-meu a început să organizeze un fel de banchete la el acasă, invitând colegi parlamentari, oameni de bancă și demnitari influenți.

Firește, pentru prosperitatea întreprinderii, femeile mai tinere și mai frumoase din familie erau savant distribuite, ca să fie alături de cei a căror bunăvoință trebuia să fie captată. Familiaritățile erau îngăduite cu indulgență și se numeau atenție, amabilitate, deputatul însuși le încuraja, creând, prin limbajul lui neocolit, atmosfera necesară. Bineînțeles că nevastă-mea era momeala cea mai prețioasă. Eu credeam că înnebunesc privind spectacolul.

La a treia masă n-am mai putut răbda. Trecuserăm din salon în sufragerie și chiar în această trecere el o adusese pe nevastă-mea, ținându-i umerii părintește cu amândouă mâinile, atingându-i, fără să vrea parcă, sânii, iar totul avea aerul să spună bătrânului secretar general, lângă care trebuia să stea ea, că și el și-ar putea permite aceeași familiaritate. Nevastă-mea, pasionată mereu după afaceri, platonic măcar, ca un chibiț fără parale la bacara, nu avea aerul să observe aceste manejuri, sau nu le da importanță, jucând, cu o bunăvoință care mă plictisea, jocul lui unchiu-meu.

Către sfârșitul mesei, convivii deveniseră bine dispuși, făceau glume, se ciocneau pahare, cu urări anapoda. Secretarul general și-a întins mai întâi amândouă brațele pe spătarul scaunului lui, a spus glume la urechea nevestei mele, i-a pus apoi mâna pe braț și a sfârșit prin a îmbrățișa, deocamdată, spătarul scaunului ei. Unchiu-meu părea încântat de cum merg lucrurile. Din recunoștință pe jumătate, dar și din dorința de a o pune și mai mult în valoare, o bătea ușor pe obraz ca pe un copil și ea surâdea cu drăgălășenie, căci, drept mărturisind, nu-i mai era deloc antipatic acest unchi. El însă, în clipa asta, a întâlnit privirea mea ca o pâlpâire fixată și s-a zăpăcit, fără să se observe însă, căci era lume prea multă la masă, iar atmosfera, încărcată de larmă, flori și senzualitate. Până la sfârșitul mesei au fost între noi schimburi de priviri ca o luptă mută. Era vădit tulburat când a venit la mine, în birou, și m-a întrebat cu plictisit dezgust:

— Ce erau mutrele alea, domnule? Ei, drăcia dracului, ce te strâmbai așa? Mai au și alții neveste. Ce, era să ți-o răstoarne acolo pe masă? Ca de obicei, el spusese cuvântul nerușinat. Am crezut că-l voi lovi, însă respectul familial, de când, mic, îi sărutam mâna, a biruit. Dar la alte mese, eu și nevastă-mea n-am mai venit. Știu că lucrurile acestea nu sunt pentru alții vinovate. De cele mai multe ori femeile știu bine, din prima clipă, că nu vor da din ele nimic mai mult decât surâsul, atingerea de mână, o vagă pipăire pe sub masă. Mie procedeul mi se pare mai dezgustător însă chiar decât prostituarea completă. Căci adaugă jocului murdar și trișajul, tragerea pe sfoară, ca să folosesc cuvântul vulgar cerut aici și încă nici pe cel mai vulgar. Mi-e penibil să obțin cel mai neînsemnat sprijin datorită nevestei mele, și chiar când, de pildă, din cauza ei, nu mi se face și mie decât loc în compartimentul de tren plin, și tot parcă iau o doctorie.

Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului, căci, după ce se terminau discuțiile de afaceri, era cea dintâi care, plictisită, îmi făcea semne să plecăm acasă, dornică să se tolănească goală pe cuvertură și chiar jos pe covor, ca o mare pisică.

Afacerea cu uzina a fost însă dezastruoasă. În primul rând, odată cu proprietarul, care era într-adevăr foarte priceput, plecase și unul dintre ingineri, supus francez și el, fără care totul funcționa anapoda. Toată energia lui Lumânăraru, toată stăruința aprigă — și când era vorba de interesele lui era fără pereche de aprig — a lui unchiu-meu, n-au dus la nimic. Prea marea severitate a lui Lumânăraru a făcut să plece și unul dintre contramaiștri, poate cel mai bun, care a declarat că nici un ceas nu mai stă sub conducerea „unui astfel de dobitoc, care nu se pricepe la nimic”, și a ieșit trântind ușile. Pe urmă nu s-a mai găsit materie primă, căci începuse s-o adune Ministerul de Război. A trebuit să se facă o comandă de vreun milion de lei în Germania. Nae Gheorghidiu a făcut încă o dată dovada că e deștept. Uzina saxonă nu vindea decât predat în gara ei, și toate stăruințele reprezentantului bucureștean au fost de prisos. S-a hotărât ca în momentul când cumnatu-meu va da, împreună cu direcția comercială a uzinei, o telegramă că vapoarele încărcate au pornit, fabrica noastră să semneze un cec reprezentantului la București. A fost singura concesie făcută.

Când s-a primit telegrama însă, Nae Gheorghidiu era la Cameră și a rugat la telefon pe reprezentantul care-i vorbea să treacă a doua zi pe la birou.

— O zi nu-i nimic, nu-i așa, domnule Ziegler?

— Vai de mine, domnule deputat. Se poate?...

A doua zi a venit la birou, la ora anunțată, dar lipsea Lumânăraru și eu nu aveam procură să iscălesc alături de el.

Domnul Ziegler a început să-și șteargă nervos ochelarii, a întrebat unde poate fi domnul codirector...

— Unde să fie? După femei... nu-ți închipui ce porc bătrân e Lumânăraru ăsta... mă rog, dacă a fost în tinerețe țârcovnic?

Domnul Ziegler zâmbește, la al doilea spirit al domnului Nae râde... Acesta a câștigat partida.

— Ei, ai văzut, domnule, că te enervaseși degeaba? Când îți spuneam eu... că nu e nimic. O zi, două, de întârziere...

Domnul Ziegler regretă că a fost ieri puțin cam nervos, când oamenii sunt așa de cumsecade, se gândește că va mai face afaceri și se scuză amabil.

— Dar, domnule deputat... nici un moment... vai de mine... știți numai... așa-i comerțul. Tocmai avem și noi plăți de făcut lui Siscovitz... am primit ordinul centralei.

— Lui Siscovitz? chiar lui?

— Da... și știți cum sunt ovreii? nu mai scapi de ei.

— Pardon, Siscovitz susține că e numai pe jumătate ovrei...

— !?

— Păi, zice că de vreme ce e căsătorit cu o femeie botezată, el e numai pe jumătate ovrei. După ce toți râd, Nae Gheorghidiu îi oferă țigări nepuse în comerț „Alexandra” și îl întreabă pe creditor, cu o voce duioasă:

— Ai copii, domnule Ziegler?

— Am, domnule deputat, am doi băieți și-o fată, răspunde modest, dar căptușit cu mândrie, cel întrebat.

— Bravo, să-ți trăiască... Mari?

— Fata-i la institut, la Viena, e în clasa șasea, dar face și pianul...

— A, îi place muzica, bravo... Are talent?

— Profesorul Sauer spune că va obține mari succese dacă se va ocupa de aproape... Are simțul muzicalității...

— Bravo... Ce plăcut lucru e să ai o fată care să știe să cânte la pian. Vezi dumneata, domnule Ziegler, eu cred că nimic nu înalță pe om mai mult ca muzica. În vremurile astea materialiste, când omul se gândește numai la stomac, e un dar de la Dumnezeu... Dar, băieți ai?

— Sunt, aici la școala evanghelică, unul într-a treia, iar altul într-a cincea. Bucuros, domnul Ziegler, care ascultase cu ochii înduioșați și elogiul muzicii, dă o mulțime de detalii despre capacitatea sportivă și despre talentele fiilor lui.

Târziu de tot revine la obiectul apropiat al vizitei și își exprimă oarecare temere cu privire la vamă.

— Ei, cu vama... aranjăm noi, spune așa, într-o doară, Nae Gheorghidiu...

— Ați fost la Ministerul de Finanțe? Ați aranjat?

— Nu... da facem și noi ca țăranul din anecdotă...

— !?

— Nu știi ce-a făcut țăranul din anecdotă? Îl întreabă vameșul, bănuitor: „Ce-ai în sac?” „Păi, ce să am? Nutreț pentru iepuri...” „Nutreț pentru iepuri hai?” „Da, nutreț pentru iepuri.” „Ia dăsfă sacul”, iar când țăranul desface sacul, vameșul dă de tutun. Se uită la el amenințător: „Hai? nutreț pentru iepuri e ăsta? D-asta mănâncă iepurii?” Da țăranul de colo, ridicând din umeri: „Treaba lor, eu asta le dau să mănânce...”

Și urmează încă alte întrebări, alte anecdote.

Dar, dezastru: din vorbă în vorbă, a trecut timpul și casierul a plecat, cecurile sunt închise în casa lui specială (domnul Ziegler e uimit, căci n-a mai pomenit asta), dar domnii sunt atât de binevoitori... Totuși reprezentantul se simte dator să-i anunțe că va telegrafia la vamă să se oprească transportul.

Ziua următoare abia îl poate prinde pe Nae Gheorghidiu la telefon, acasă, în timpul prânzului. Deputatul e indignat până la cutremurare.

— Bine, domnule, pentru numele lui Dumnezeu, nici să mănânc în liniște, ca omul, nu mă lași? Îmi stă peștele-n gât și dumneata vrei să-ți vorbesc la telefon! Și i-a trântit aparatul în agățător.

A doua zi veni telegrama de la Berlin că exportul aramei a fost interzis, iar transporturile rechiziționate în drum. Suma de un milion era salvată. Ca să nu fi făcut drumul la Berlin degeaba, cumnatu-meu a adus un mare transport de mosoare.

Eram tot mai mult amenințați să închidem uzina, mai ales că acum greul cădea pe mine.

Băiatul deputatului era bolnav, avea o tuberculoză a intestinelor sau așa ceva, iar din cauza asta tatăl lui nu se dezlipea de lângă pat, decât ca să se ducă la doctori și să-i implore să vie la alte ore decât cele hotărâte, „că e grav”.

Lumânăraru începea muncile la moșie, căci eram la începutul lui martie, și venea din ce în ce mai rar pe la uzină. În ultimul timp începuse să publice într-o mare gazetă economică o serie de articole, despre valută și devize, care desigur îi luau timp și mai mult. Făcea profeții sumbre despre viitoarea scădere a tuturor valutelor.

În felul lui nu era lipsit de culoare acest Lumânăraru. Călca mărunt, deși era lat în spate, și avea mustață, lipitoare neagră pe buza groasă.

— Păi bine, domnule Vasilescu, dacă profeția dumitale nu s-o împlini?

— Nu s-o împlini și pace. O să mă omoare cineva? Totul e să ai și tu o părere acolo, că dacă se adeverește, pe urmă toți strigă: iată, Lumânăraru a avut dreptate. Dacă nu se împlinește, toți uită... Când însă n-ai nici o părere, nici nădejde să fii socotit profet nu poți să ai. Dacă iei bilet la loterie, nu e sigur că ai să câștigi... dar dacă nu iei, e sigur, negreșit sigur, domnule Gheorghidiu, că nu câștigi. D-aia m-am înscris într-un partid... Poate că n-o să izbutesc nimic... Ce are a face? Să fii înscris acolo... nu se știe.

Într-un fel, tipul începuse să-mi fie simpatic. Într-o zi, neliniștit de soarta întreprinderii, ba chiar destul de amărât, căci peste câteva zile închiderea fabricii era de neînlăturat, i-am spus privindu-l în ochi:

— Mi se pare că n-am făcut nici o afacere cu fabrica, domnule Lumânăraru.

Și competintele meu, simplu:

— Mi se pare și mie.

Am tresărit ca ars, căci o confirmare a unui astfel de specialist mi se părea definitivă.

— Cum? Chiar suntem amenințați cu lichidarea?

— De, eu știu? Mi se pare că ne-am cam încurcat... Așa sunt afacerile... a ieșit rău. Dacă ieșea bine... nu era bine?

— Cum asta: „dacă ieșea bine... nu era bine”?

— Așa, cum îți spun... ia cetește drăcia asta, că n-am ochelarii la mine, și-mi întinse o hârtie adusă de servitor.

— Societatea tramvaielor ne întrebă dacă-i putem livra, în termen de două săptămâni, o tonă de nituri de aramă și două tone de sârmă. Și am așteptat întrebător. Ei, ce zici?

— Cum: ce zic? De unde să știu eu?

Am rămas trăsnit... Dar asociatul meu era într-unul din acele goluri sufletești când, după o încordare prea lungă, personalitatea e incapabilă de cel mai mic efort, simțea venind lichidarea, sau ce, nu mai știu, destul că m-a privit lung, surâzând, și pe urmă, ghicind parcă în ochii mei o corectitudine fără margini, ca un câine în ochii stăpânului, când înțelege mai sigur de orice asigurare, gândul prietenos, s-a uitat lung la mine și și-a scos ochelarii.

— Domnule Gheorghidiu, îți fac o mărturisire, dar te rog să nu o spui la nimeni. Habar n-am de uzină, de durboren, de stosmașine, cum le mai spune... În viața mea n-am...

Eram uluit.

— Cum, în viața dumitale...? Ce vrei să spui? Păi n-ai avut o fabrică de clopote? Cum ți-ai câștigat averea?

A zâmbit larg și obosit parcă de digestie, jucându-se, așa, cu tamponul de pe masă.

— N-am avut nici o fabrică... Am avut o prăvălie de obiecte bisericești în piața mare... Asta-i tot ce am avut.

Mi se pare de necrezut.

— Și atunci, de ce ai luat uzina asta...?

— De ce să n-o iau? Nu-i o afacere?

— Dar dacă nu te pricepi?

— Ei asta-i, dacă nu mă pricep. Dar n-am avut și fabrică de săpun, n-am și acum tipografie, de tipăresc cărți, n-am cumpărat și cincizeci de vagoane de pește sărat, la Galați? Parcă la alea m-am priceput? Așa-s afacerile... unele ies... altele nu ies. Dar bilet de loterie trebuie să iei. Și-a pus, căci acum asta îi devenise tic, iar, ochelarii negri. Ei, dacă nu pleca inginerul, nu proprietarul... așa-i că mergea?

Nu pot să-mi adun mințile...

— Dar bine, domnule, dacă nu te pricepi? Mă miram încă... știam însă că într-adevăr, între altele, e și, așa gros, directorul unui institut de editură.

Și-a scos, cu un gest suspendat o clipă, ochelarii negri și, puțin enervat:

— Ești un copil, nu te supăra, domnule Gheorghidiu, că ți-o spun. Ce înseamnă aia, să te pricepi? Cine poate să prevadă totul...? Cine putea să prevadă că Germania va opri arama, chiar când făceam noi transportul? Dacă mai întârzia ordinul o zi, cinci milioane câștigam la comanda noastră. Așa... Dacă oprirea venea a doua zi, putea să se închidă de zece ori uzina, că noi vindeam arama... Negustorul care face socoteli și prevederi nu-i negustor, căci nimeni nu poate prevedea totul. Și dacă nu prevezi totul, e tot degeaba. Mergi la poștă, nu socoți pașii, mergi... Asta-i ca la curse. Parcă acolo cunosc caii? Că nu le pot pronunța uneori nici numele... Joc așa la întâmplare și câștig... pe când cei care pretind că se pricep, vorba vine, pierd.

Intră, cu șapca în mână, un contramaistru.

— Domnule... (și nu știa ce titlu să-i dea), s-a oprit frezmașina.

Lumânăraru deveni grav și sever:

— Cum s-a oprit?

— Nu știu ce are... trebuie să...

— Cum s-a oprit, domnule...? Ce păziți acolo? Vă pricepeți și voi ca niște cizmari. Irimescu a văzut-o?

— Domnul inginer e plecat în oraș... nu știu.

— Bravo, domnule, bine stăm... va să zică s-a oprit durboru și domnu inginer se plimbă în oraș?

— Nu durboru, domnu... frezmașina.

— A, frezmașina — și îngânându-se — frezmașina, bravo! O să vă dau pe toți afară, că nu sunteți buni de nimic. Va să zică eu trebuie să mă ocup și de fleacurile astea... că n-am altceva de făcut? Să amendezi oamenii de la mașină cu leafa pe-o zi. Hai, pleacă. Și, bondoc, a luat un aer napoleonian.

— Domnule...

— Hai, fugi de aici, am terminat.

Și după ce a ieșit contramaistrul, bonom:

— Ai văzut? Mă bagă pe mine în chestii de astea? De unde vrei să mă pricep eu?

Eram uluit, ca în fața unui scamator rar.

— Păi atunci de ce ai amendat pe lucrători...?

— Cum, de ce? Ca să aibă grijă... las' că amenda nu strică niciodată... sunt mai cu grijă. Să se știe că sunt stăpân aici.

Mi-e imposibil să-mi pot reveni.

— Dar e nedrept, domnule Vasilescu, să amendezi niște oameni care poate nici nu sunt vinovați.

— Domnule Gheorghidiu, nu mă învăța dumneata pe mine. Românul trebuie să creadă totdeauna că e vinovat... numai așa are grijă. Lasă, că banii tot îi ia înapoi... le dau bacșișuri mari din când în când. Și privindu-mă cu un val de dragoste, fără ochelari: Domnule Gheorghidiu, lasă-mă... că știu eu ce fac... în astea nici dracu nu se pricepe ca mine...

Sună telefonul și el l-a lăsat înadins să-l ridic eu.

— Păi spuneai că nu te pricepi? Alo... da... alo...

Surâde, uimit, cu lipitoarea neagră deasupra gurii.

— Cum nu mă pricep? Nu mă pricep la mașinile lor, acolo... nu știu toate dichisurile cum vin... dar când e vorba de clenciuri de astea în afaceri, nu mă bate nici dracu... Dar uite, domnule, că Ulguz (era secretarul lui) nu mai vine.

La telefon era inginerul Irimescu, care telefona de la o bancă din oraș. Lumânăraru îl chemă la aparat.

— Domnule inginer, te rog nu te supăra... dar dumneata știi ce se întâmplă aici? Știi că frezmașina s-a oprit? Că stau lucrătorii degeaba?... Nu-nu-nu. Frezmașina... asta nu e fleac. Nu-i așa... Ce vrei...? Eu să mă ocup de toate? Am și eu altele pe cap... Așa, te rog, vino imediat, și agăță aparatul, scoase o havană și, după ce mă învălui din nou într-o privire de dragoste, cu o emoție neașteptată, ca de homosexual, îmi mângâie încet mâna: I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că dumneata știi atât de multă carte? Eram profund înduioșat și nu știam de ce... Era parcă un mister, care dădea o altă atitudine unei situații care părea simplă.

Abia târziu, poate peste un an, am aflat, în împrejurări pe care n-am locul să le povestesc aci că Tănase Vasilescu Lumânăraru, om de douăzeci de ori milionar în aur, nu știa carte, nu știa decât să semneze... și că boala de ochi era numai un truc, ca să ascundă această infirmitate intelectuală. Atunci am înțeles de ce e nelipsit de lângă el secretarul, și de ce omul acesta se mișcă, în lumea afacerilor, atât de greu, jucând comedia cu o abilitate aproape genială, ca să înșele absolut pe toată lumea.

Acum mă mulțumeam numai să-l privesc, captiv al emoției lui.

— Oi fi știind eu carte... dar, uite, că-mi pierd banii din cauza dumitale... Mă gândesc să mă retrag.

Mi-a mângâiat mâna mai departe, cu ochi buni.

— Nu-i pierzi, domnule Gheorghidiu... nu-i pierzi... De ce să te retragi...? La urma urmelor, dacă nu merge afacerea asta... încercăm alta... mai vedem noi... Nu-i vorbă, că aș vrea o altfel de afacere cu dumneata... Să știi că dacă vrei să scrii vreo carte, să mi-o dai mie s-o tipăresc... Vreau să tipăresc cărțile dumitale.

Peste vreo două zile țineam acasă la unchiu-meu un fel de consiliu, căci oprirea transportului de aramă din Germania ne amenința să închidem fabrica. Dar nu era chip să vorbim cu Nae Gheorghidiu. Aproape zi și noapte la căpătâiul băiatului, devenise el însuși parcă bolnav: palid, cu obrajii grei și nervos, cu ochii tulburi.

Nicușor, fără sânge, de părea numai o mască albită pe fața de pernă albă, clătina, din când în când, capul din cauza febrei și atunci părintele, alături, tresărea tot:

— Dragul meu, spune ce ai... ce te doare? Mai iei puțină limonadă...? Copilul, recunoscător, îl privea lung, deznădăjduit și buzele arse încercau să murmure ceva, pe urmă nu era decât clătinatul capului, cu ochii sticloși, feriți.

Nae Gheorghidiu era parcă alt om... Nu numai că nu mai făcea nici un spirit, dar era mișcat când noi arătam interes bolnavului, asculta, cu răsuflarea oprită, orice sfat absurd pe care i-l dădeam, pe urmă arăta că a încercat, sau că, după doctor, e altceva.

În ultimul timp, mai ales, scriitorii au speculat adevărul că nu există oameni „numai buni”, sau „numai răi”, că doar în melodramă se întâlnesc astfel de varietăți extreme. Și s-a ajuns la o confuzie de trăsături morale, în care arbitrarul și întâmplarea joacă rolul esențial. Un asemenea scriitor ar fi fost înclinat să vadă în durerea deznădăjduită a lui Nae Gheorghidiu nuanță de bunătate și dovadă de suflet. Nu era decât exasperarea sentimentului părintesc pentru progenitură, lipsită de orice semnificație morală deosebită.

O explicație, în ordinul specific psihologic, a acestei bunătăți ar fi că oamenii ceilalți nu există pentru noi decât în măsura în care le cunoaștem dorințele, preferințele, nădejdile, actele și atitudinea în decursul vieții. Cum, însă, cei mai mediocri dintre părinți nu cunosc ca indivizi în lume — nu au reprezentarea lor efectivă — decât pe copiii lor (pe care i-au văzut crescând), e probabil că de aceea îi iubesc numai pe ei. Bunătatea adevărată cere neapărat inteligență și imaginație.

Sunt, dealtfel, gesturi și acte de pseudobunătate, care nu sunt decât variații periferice și nu îndreptățesc nici o concluzie. E chiar un soi de bunătate care seamănă la culoare cu cea adevărată, ca albina cu viespea, dar sunt la fel de deosebite. Când țărănimea unui sat oriental iese, cu donițe de apă și cu codri de pâine, înaintea unui convoi de ocnași, cei care vorbesc de frumusețea sufletului țărănesc văd aici o pildă incontestabilă de bunătate și omenie. Mai mult chiar, e lăudată și ostilitatea pe care cei de la porțile caselor o arată gardienilor „lipsiți de inimă”, care păzesc pe ocnași. Dar dacă se întâmplă ca în aceeași noapte să fie prins într-un grajd din sat vreun hoț de cai, tot satul tabără pe el și-l sfâșie fără milă. Femeia asasinată, copilul zdrobit de ocnașii duși în convoi erau din altă lume, de departe, dar calul, vezi bine, e din satul lor, al lor.

Alte specii, tot așa de false, sunt în general bunătatea celor amabili și indulgenți, a imensei majorități a oamenilor săraci, a chefliilor generoși, a poeților triști, a romancierilor, duioși, a cititorilor sentimentali. Mai ales sentimentalismul e un indice scăzut de tot, nu departe de perversiune (dacă aceasta o fi existând) pe scara morală. În afară de conștiință, totul e o bestialitate. Și sunt nenumărați oameni care, în bucuriile, în tristețile, în surâsurile, în pasiunile lor, în ideologia, în generozitatea, în dragostea, în indulgența lor, în gingășia lor, sunt numai bestiali.

După ce am aruncat câte-o privire cu compătimire înspre patul bolnavului, am ieșit și l-am așteptat pe unchiu-meu în birou. A venit numai după ce băiatul a ațipit puțin. Discuția a fost lungă și plină de reproșuri jalnice din toate părțile. Gheorghidiu părea înmuiat și absolut cu totul altul decât cel obișnuit, chiar când discuta afaceri. Parcă și aci făcea apel la compătimirea celorlalți. Nu părea să existe soluție, când Lumânăraru aruncă, așa într-o doară, că la Galați a văzut un depozit de fierărie și arămărie veche.

— Dragii mei, nu s-ar putea să cumpărăm noi depozitul ăla?... Ei, dragă Lumânărarule... tu, Ștefane, puiule, ce zici? La Galați, zici? Nu? Am acolo un prieten avocat... Vasile Stănescu, str. Domnească 26 bis... Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul... Dar și eu cred că e al statului. Dacă răspunsul e afirmativ, Ștefane, du-te mâine la minister și obține aprobarea lui. Îl luăm la prețul zilei. În trăsură, Lumânăraru e gânditor, întreabă aproape absent de ce s-o fi strâns lume în fața Cercului Militar și pe urmă, uitând de toate întâmplările parcă, și de când servise țuica în șorț de lacheu, murmură înduioșat:

— E om de inimă, domnule. Ai văzut ce prăpădit era?

Nae Gheorghidiu era într-adevăr de nerecunoscut. Abia a doua zi, când ne-a venit răspunsul, a redevenit o clipă el cel de totdeauna. Mi-a spus să mă duc imediat cu cererea la minister.

Am trecut prin vreo două birouri de așteptare, pline de lume de tot soiul... Bătrâni uscați, femei tinere, cucoane grase și mustăcioase, domni cu înfățișare respectabilă așteptau, unii trântiți în fotolii, alții pe scaune, destui în picioare. Unui domn, care mi-a confirmat că e șeful de cabinet, i-am spus că vreau să intru la ministru și m-a poftit politicos să aștept. Ceva comun tot avea mulțimea asta pestriță. Un fel de așteptare nervoasă, care provoacă ticuri, un fel de febră în privirea abătută, care te face să te crezi în sala de așteptare a unui medic celebru de boli nervoase. Când ieșea cineva dinăuntru, toți se ridicau în picioare, dar șeful de cabinet făcea semn numai celui indicat. Un domn gras, cu cioc, a stat înăuntru, fără să se sinchisească de cei de afară, peste o oră. În timpul acesta, ceilalți duceau nervoși mâinile prin păr, schimbau locul pe scaun, unii întrebau câte ceva pe șeful de cabinet, citeau vreo hartă sau vreunul din numeroasele avizuri. Eram sigur că atunci când domnul cel gras și cu cioc va ieși, va fi linșat. După câtva timp a venit unul înalt și elegant, care, după ce și-a spus numele șefului și a explicat că este grăbit, a fost introdus cel dintâi. Îmi ziceam că, orice s-ar întâmpla, niciodată n-aș avea ineleganța să trec peste atâta lume care așteaptă. Și chiar am stat până la două după-amiază, lăsând să treacă mulți noi-veniți și mistuindu-mă de uimire că există, dincolo de ușă, un om care poate tolera spectacolul acestei așteptări. Mai târziu am aflat că unii miniștri înadins adună atâția nenorociți în sala de așteptare, ca să dea impresia că au resort important și că au ajuns departe în viață. De aceea ei amână, ca profesioniștii care vor să pară că au clienteală, cât mai mult, lasă să se îngrămădească lumea, și încă de pe scara automobilului, când sosesc, se întreabă cu îngrijorare dacă e plină sala de așteptare. Când i-am spus lui unchiu-meu că n-am putut intra, s-a crucit...

— Cum, domnule, ai stat două ore acolo, așteptând? Cum, nu i-ai spus șefului de cabinet cine ești? Asta-i extraordinar. Cât e ceasul? Nouă și jumătate... Du-te, imediat la ministru acasă.

— Acum, la ministru acasă? Surâdeam, crezând că glumește.

— Du-te imediat! și fierbea de enervare.

— Dar cum asta, unchiule? O fi omul la masă... Se poate una ca asta?

— Ce masă, domnule? Lasă-mă cu masa-n pace acum. Mi-e copilul bolnav, că m-aș duce eu... Stai să telefonez.

A telefonat și ministrul i-a spus să mă duc imediat acolo. Aștepta lume și la el acasă, dar o altă lume decât cea de la minister. Nu era nici o grabă. Într-un hol și un salon cu lumina gălbuie ca de candelă, cu mobila bogată, dar comună, deși erau ici-colo portrete de familie și fotografii, se discuta scăzut politică, se spuneau anecdote. Erau, după câte am înțeles, parlamentari, ziariști, lume de afaceri importantă. Se vorbea și despre război, dar mai puțin. Când m-am întors cu aprobarea, era unsprezece și jumătate.

Cum a văzut hârtia, Nae Gheorghidiu a examinat, pe gânduri, semnătura, a fumat și a trântit înfundat, în scrumiera de alamă, mucul de țigară. Pe urmă a cerut un număr la telefon. Nici nu putea măcar să stea în fotoliul adânc de piele cafenie, ci telefona din picioare. Ușile erau cu oglinzi, împărțite în mici careuri, totul încadrat în muchii aurite (casa trebuie să fi fost construită de vreun alt parvenit, dar aleasă apoi anume de unchiu-meu) și astfel îl priveam de două ori: o dată în picioare, greoi, aprig, sigur de el și combativ, iar a doua oară răsfrânt, fărâmițat de careurile oglinzilor din ușă, într-o multiplicitate de imagini tăiate, fără formă, lucioase și iuți. Nu putea obține numărul și s-a întors spre mine autoritar, deși sacoul larg îi atârna.

— Te duci imediat la Vasile Marinescu, secretarul general, și-i spui că-l rog să-mi lucreze mâine, neapărat, hârtia.

— Dar mâine e duminică, unchiule, nu se lucrează la minister.

— Taci din gură, că știu eu ce spun. Nu mă-nvăța tu pe mine... Luni trebuie să avem, la 9 dimineața, hârtia gata...

— Eu nu văd cum... Și pe urmă, acum? Aproape de miezul nopții?

— Miezul nopții? Acum se rezolvă, băiete, afacerile serioase la noi... ziua nu vin la minister, ca să aștepte acolo, decât nenorociții care cer câțiva poli ajutor, și strâmba buzele groase a scuipat.

— Și pe urmă, ce înseamnă o zi întârziere?

— Nu trebuie să pierzi nici o zi. Dacă mai află și alții de depozit? Hei, băiete, cum crezi tu că se mănâncă o pâine în țara românească?

Nu era întâia oară când îl auzeam spunând asta și nici nu era singurul om care o spunea. Atât de deseori am auzit exclamația asta, încât am impresia, falsă desigur, că în țara mea pâinea e supremul scop al oricui și măsurătoarea tuturor valorilor sufletești. „Vreau să mănânc și eu o pâine” (și nimic altceva). „A mâncat pâine în casa mea.” „Dă-i și lui, acolo, o pâine.” Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să câștige cât mai multe pâini, izbânda în viață și-o apreciază după numărul de pâini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacția „de a da și altuia să mănânce o pâine de pe urma ta” (dar nu mai multă, „că se obrăznicește”). Țară a grâului și a foamei cronice în trecut, trăiește și acum sub obsesia pâinii, care eclipsează oricare alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sunt aci în gradul „luptei pentru existență”, căci viața, infinit mai ușoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit și pentru cei care vor să rămână cinstiți, decât oriunde, în lume. Dealtfel, am aflat, în altă împrejurare, un fapt care îmi confirmă și mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemică științifică a unui coleg al său, un savant localnic l-a vestit că are „să-l facă să se predea prin foame” și a manevrat așa încât a izbutit.

Firește că viața ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioții noștri, în măsura în care toată observația ar putea fi adevărată, par să fie, ca toți orientalii, de un vulgar și aprig senzualism. Ceea ce nu se poate obține pe cale sufletească și de constrângere a conștiinței, se obține ușor prin femei, care, dacă știu să se refuze și să manevreze cu trandafirul roșu, nu cunosc refuzul. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obține după umilitoare audiențe, obține o actriță într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au același succes cei influenți, care pot practica dictonul: „Do ut des”; exact: dă-mi, dacă vrei să-ți dau și eu. Ca unchiu-meu, care, pierzându-și încrederea în mine, a încercat iar la telefon. De data aceasta a izbutit să obțină numărul dorit.

— Casa domnului secretar general Vasile Marinescu? Da? Da-da-da, aici eu sunt... Puiule dragă, uite ce te rog. Am obținut pentru fabrica noastră o aprobare de aramă veche de la Galați... Mulțumesc... mulțumesc... Dar uite ce te rog... ești drăguț, bravo... uite, am nevoie să mi se lucreze chiar mâine hârtiile... de... da, am nevoie de ele luni de dimineață... Puiule dragă, te rog foarte mult... Ce-are a face? Cheamă pe cineva... e un șef de birou Mișoiu, sau nu știu cum naiba îi mai zice, cheamă-l pe el... În zece minute, hârtiile sunt gata... Ei, asta-i... nu-i nimic... îi găsim noi adresa. Ce-are a face? Îi dai data de azi, ultima la ieșiri, și mi-o iscălești dumneata chiar mâine... Sper să nu mă refuzi. E, hai, copăcel... copăcel... Am eu omul meu care face toate... dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo... mulțumesc... Așa... sărutări de mâini doamnei... când veniți la noi la masă?

A așezat, învingător, receptorul pe aparat. I s-au luminat ochii groși, de obicei de un verde congestionat, iar obrajii mari și căzuți erau acum bine sprijiniți de gură, pe care lipsa mustății o vădea și mai goală în surâsul ei de satisfacție.

A fost pentru mine un nou prilej de nedumerire și reflecțiune. Mi s-a părut izbitor contrastul dintre încrederea senină cu care acest om privea destinele comunității (viitorul apropiat al țării nu-i da nici o umbră de îngrijorare, indulgența lui pentru greșelile împotriva statului era foarte mare și nici o măsură de prevedere nu i se părea necesară, deși era un om politic și ar fi trebuit să aibă simțul răspunderii), și faptul că era, cu toate acestea, continuu neliniștit de soarta afacerilor lui personale, bănuind pe oricine, neîncrezându-se în abstracții și numărând pe degete, de două ori de fiecare dată, îngrijorat de orice posibilitate de eșec, gata, ca o fiară, să reprime, fără cruțare, orice amenințare cât de vagă. Nu știu dacă am dreptate să trag concluzia că oamenii problemelor mari sufletești sunt tocmai dimpotrivă: neliniștiți de calea destinelor care li s-au încredințat și față de vinovații mari, atunci când e vorba de soarta colectivității; fără indulgență, dar optimiști, neglijenți și iertători, atunci când e vorba de interesele lor personale. Această constatare ar pune poate puțină ordine în frica pe care o au scriitorii de a nu vedea pe unii „prea în negru, iar pe alții prea în roz”. Negreșit, oamenii sunt și buni și răi, dar e necesar să se precizeze în ce împrejurări. Trei nule puse înaintea cifrei una sau după ea, nu înseamnă același lucru.

Totuși a fost nevoie să mă duc din nou la ministru. În sălile de așteptare cred că era aceeași lume din ajun. Șeful de cabinet al secretarului general a venit cu mine și a cerut să fiu introdus cât de repede. Aceste situații excepționale îmi sunt cu adevărat insuportabile. Aveam impresia că mi s-a uscat pielea. Negreșit, sunt nemăsurat de orgolios, dar, hotărât, asta ca personalitate sufletească numai: ca personalitate socială mă simt într-o situație falsă și nesigură când mă salută prea respectuos chiar un servitor. Parcă merg în călcâie. Împing neliniștea asta atât de departe, se vede, însă, încât aș putea să mă plâng de cele mai multe ori, și pe drept cuvânt, de exagerata familiaritate și lipsă de stimă socială care mi se arată.

Din punctul lui de vedere, Nae Gheorghidiu a avut dreptate. Luni a venit un referat de la Galați, anunțând că un localnic se oferea să cumpere arămăria cu un preț mult mai ridicat decât cel dat de fabrica noastră, dar era prea târziu, hârtiile erau semnate.

Peste vreo săptămână, în preajma Paștilor, am făcut un aranjament cu ceilalți și, cu toate că nevastă-mea insista să rămân, am ieșit din asociație.

E tot filozofie...

Îmi dădea o impresie de echivoc: mă simțeam în mâna celor doi oameni, care luau necontenit aere grave și atitudini importante, ca în mâna unui medic, care-ți aplică aparate și face încercări cu tine, fără să spuie exact ce vrea, pretinzându-ți, destul de nejustificat, absolută încredere. Dealtfel, mi-e greu să merg imediat în spatele cuiva, cu obligația să calc exact în urmele lui.

Mai ales că în timpul acesta munca mea la Universitate mă pasiona și fără îndoială că a fost cea mai rodnică din viața mea. Chiar în a doua jumătate a lui april am avut o lucrare de seminar, care a fost o adevărată lecție despre Critica rațiunii practice. Profesorul, foarte serios și foarte pretențios, obișnuia să lase pe catedră pe studentul care expunea lucrarea, iar el trecea în rândul auditorilor, în prima bancă. Noutatea era acum că, spre deosebire de toți colegii mei, care-și citeau lucrările, eu vorbeam, timp de o oră, despre tema dată, fără altceva dinainte decât o pagină cu note.

Negreșit, Critica rațiunii practice, excesiv dogmatică, prezintă mult mai puține greutăți decât aceea a rațiunii pure, chiar în textul kantian, ba încă, ținând seama mai mult de sală decât de profesor, căutasem să ocolesc cât mai mult dificultățile metafizice. Nevastă-mea a fost până seara gravă și tăcută. Faptul că fusesem tratat de profesor cu atâta deferență măsurată, că timp de o oră fusesem pe catedră obiectul privirilor unei săli pline, în care erau și câteva studente, frumoase, necunoscute nouă, de la altă facultate probabil, sfiala admirativă cu care eram felicitat de colegi și de roiul de fete care mă înconjurase, la sfârșitul orei lângă catedră, o intimidaseră.

S-a rezemat de brațul meu, caldă și îngândurată. Aveam de făcut cumpărături și simțeam nevoia să schimb oboseala în joc și destindere. Am fost cu trăsura după-masă la Șosea, până dincolo de vila Minovici. A vorbit în timpul plimbării puțin și părea mereu preocupată. Numai când a fost în patul jos și larg, ghemuită între pernele albe, după obiceiul ei, a șoptit, parcă mai mult pentru ea: „Uf... și filozofia asta!” Spunea „uf, și filozofia asta!” cu un fel de ciudă, cum ar fi spus: „uf, rochia asta!” sau „uf, pantoful ăsta!” care o strânge.

— Dar ce-ți face filozofia, fată dragă?

— Nu pricep nimic... nimic, și-i erau ochii mari și albaștri, încruntați de necaz.

— Cum, acum, după ce ai audiat aproape doi ani cursuri de filozofie, constați că nu pricepi nimic?

— Lasă-mă-n pace... niciodată n-am priceput nimic... ce naiba vor toți filozofii aceștia?

— Și-i iubești tu... cred că nimic mai mult... Așa o fată slută ca tine...

— Ascultă, vorbesc serios acum... Te rog foarte mult...

— Ei, cum vorbești serios, draga mea, dacă vrei să știi ce vor filozofii?

Lumina lămpii, strânsă și răsfrântă de abajur, îi poleia rotunzimile albe, în culcușul patului cu perne mari, pătrate, de olandă parcă scrobită.

— Ascultă, ți-a trecut vânătaia pe care ți-ai făcut-o la genunchi, când te-ai lovit de scaunul căzut ieri? și i-am ridicat cămășuța spumoasă de pe genunchi, ca să văd.

Și-a tras-o nervoasă la loc.

— Lasă asta și răspunde la ce te întreb.

— Cum, dragă, vrei să știi serios ce vor filozofii?

— Da... și era gravă ca un copil care cere luna sau pasărea de aur...

— Nu știu...

— Cum nu știi? Atunci de ce vorbești la Universitate?

— Ce vrei să fac? Vorbesc și eu așa...

— Dar lumea de ce spune că știi?

— Spune cineva enormitatea asta?

— Lasă-mă-n pace, că nu vrei să-mi spui, și albastrul ochilor i s-a întunecat, buza de jos, umedă, i s-a răsfrânt a ciudă.

Aș fi vrut s-o sărut, așa îmbufnată și copilăroasă ca o cadână.

— Fată dragă... zău dacă știu.

— Spune ce știi... Ce-ai vrut să spui azi când ai spus „neliniște metafizică”?

M-a mirat că a reținut expresia, dar pare-se că a frapat-o ca pe excursioniști un obiect de curiozitate colorată, în muzeu.

— Neliniște metafizică? și o priveam adânc în ochi... Neliniște metafizică e să privești o femeie în ochii mari.

— Ei, nu...

— ... Să simți că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumusețea are pete și e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem ști niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist... să iubești florile și să zâmbești când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic și își au socotelile lor.

Genele lungi se întind ușor ca o mirare peste apa albăstrie dintre ele.

— Nu putem ști adevărul? Cum? dreptatea nu se poate realiza? și ascultând în ea, o clipă, pe urmă: frumusețea are pete și e trecătoare?

— Da, fată dragă, adevărul nu-l putem ști niciodată, niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumusețea are pete și e trecătoare... Așa, ca pata asta, de deasupra genunchiului tău...

— Ei, ești revoltător, mârâia, păcălită în așteptarea ei.

— Iar acum două săptămâni ai avut și un guturai de nu avea nimeni curajul să te sărute, iar nasul ți-era inform și roșu... Ba încă ar putea fi și mai rău, zi Doamne ferește... ai putea fi bolnavă de stomac, de pildă...

— Ah, taci cu prostiile... spune-mi mai bine ce e filozofia...

— Tare mi-e teamă că dacă nu ți-o conveni nici ea, o să-i spui „să tacă” și filozofiei. Voi femeile...

— Te rog... nici un „voi femeile”... eu sunt eu... eu nu sunt „femeile”.

Am tras-o de nas, s-a apărat ca de o albină cu palma... și pe urmă iar a luat mutra întrebătoare.

— Stai întâi să îndrept abajurul, ca să-ți fie capul în lumină... Nu pot suferi să-ți vorbesc, fără să-ți văd ochii. Îmi dă „neliniștea metafizică”, și întorcând lampa cu abajur mare, verde, de citit seara, am scăldat-o în lumină. Cu formele ei calde și vii, era ca o bucurie a serii.

— Ah... iar începi... credeam că ai devenit serios, și trase de urechile de dantelă puișorul de puf.

— Dragă, filozofii, ca toți copiii, au vrut să știe la început „cine a făcut lumea?”.

— Cine s-o facă? Dumnezeu...

— Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?

— !?... se miră cu ochii măriți și gura micșorată.

— Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să știe ce se întâmplă cu omul după moarte... Dacă există suflet... și dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curând că aici dezlegare nu poate să fie și, modești, dându-și seama că nu pot cunoaște nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreșit, mai toți au făcut și metafizică religioasă, dar cei mai mulți, și în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea...

— Ce să fie? și era mirată că filozofii și-au pus o întrebare atât de simplă.

— Ce? ți se pare așa de ușor de răspuns?

— !?

— Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani — și, poate, mai demult — gânditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaște din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filozofi, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei stă așa-zisa teorie a cunoașterii. Motru, de pildă, e profesor de logică și de teoria cunoașterii.

Pare enervată, deziluzionată, își ridică ușor cămășuța albă pe umerii rotunzi și cruzi.

— Dar bine, cu această cunoaștere a lumii nu se ocupă știința? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoașterii?

E mirată, așa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor le par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decât o axiomă. Așa cum elevii, care urmează matematicile superioare, se miră că li se cere să demonstreze că 3x7=7x3.

— E cu totul altceva, fată urâtă... Dealtfel, cei mai mulți filozofi au tăgăduit posibilitatea științei.

— Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...

— Ei spun că, în afară de ce e formal și nu al realității, în afară deci de matematici și de ce se leagă de ele: geometria, mecanica și fizica, în genere, nu putem cunoaște nimic sigur. „Sigur”, înțelegi?

— Și cum asta? Dar medicina?

— De medicină nici nu mai vorbim. Indicațiile ei se bat în cap și determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar și ai văzut că eu a trebuit să aștept două săptămâni până să te pot săruta ca lumea...

— Ah! și-mi dă mânioasă cu puișorul de puf în cap.

— A recomandat, zeci de ani, dușurile reci pentru cei nervoși și acum le condamnă, găsindu-le omorâtoare mai ales pentru cei nervoși, de le-a înlocuit cu cele scoțiene. A recomandat o jumătate de veac mâncărurile fierte mult, cu grijă, și azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operația de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicația intensă, ca să revie pe urmă la stimulente și iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de râu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, și e deci împotriva filtrării. Ba se pare că unii medici sunt și împotriva aerației camerei de dormit, pentru ca să nu se consume oxigen în timpul somnului și odihna să fie deci completă și citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: „digerăm cu picioarele mai mult decât cu stomacul” și acum unii recomandă siesta liniștită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoșilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munților și, după ce au murit cu sutele și miile acolo, au fost coborâți, ceilalți, mai jos. Dealtfel, mulți se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentație, dovedind astfel că nu câștigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne lovește mai rău, mai cumplit. S-a observat, în orice caz, că populațiile care ignorează medicina trăiesc mai sănătos și mai mult decât cele care la tot pasul aleargă după doctori. Asta ca să-ți dau un exemplu. Așa cu toate... De istorie ce să mai vorbesc? Ai văzut cum își bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, filozofii nu se gândeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de știut. Nu putem cunoaște nimic cu adevărat.

— Tot nu pricep... cum nu putem cunoaște?

— Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaștem noi lumea?

— Prin simțuri...

— Foarte bine... dar simțurile sunt înșelătoare:

Urechea te minte și ochiul te-nșală...

Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic...

Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniștii văd verde în loc de roș. Dacă toți am fi daltoniști, toate lucrurile roșii ar fi verzi, ochiul suferă de atâtea ori, dealtfel, de halucinație... urechea de asemeni... „mi s-a părut că m-a strigat cineva”, pipăitul înșală, simțul inferior înșală... Cei cărora li s-a amputat piciorul se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile n-au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, n-ai văzut și în somn cum ne înșală simțurile? Trăiești în vis tocmai ca în viață. Soarele te arde, iarba e umedă, gheața rece, vezi ce nici n-ai gândi, câștigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuiești că ești în vis și îngrijorat, cauți să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gânditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simțuri. Totul e relativ. Născiorul dumitale pare un nas de Cyrano pe lângă o cârnă adevărată.

— Ascultă... și iar își arată amenințătoare dinții albi, dintre care doi din față, de sub buza roșie de sus, puțin mai lați, ca două minuscule petale, îmbietoare, de floare de cireș.

— Cine ar bănui că alămiul părului dumitale e făcut cu ajutorul ceaiului...? Pe toți îi înșală.

— Ah! și a început indignată să dea cu picioarele și pumnii în mine, arătându-mi șuvițe de păr auriu din creștet: Uite... uite.

— Dragă, mă lași sau nu să fac filozofie?

— Dacă spui infamii?

— Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi că dacă nu stai liniștită, vai de chica dumitale alămie. Și, după ce s-a potolit puțin: Îmi spui uneori că mă iubești. Și eu trebuie să cred asta... deși știu că e ceva foarte relativ... Cine știe...?

Mă privește cu ochi mari de copil furios.

— Ai spus că faci acum numai filozofie...

— Dar ce? Crezi că asta nu-i filozofie? Să știu dacă mă iubești sau nu? (Când îmi dau seama acum cât de puțin bănuiam ce sens profund avea să aibă într-o zi această afirmație pentru mine, ce înnebunitoare problemă fără soluție avea să-mi puie, cât aveam să-mi repet întrebarea la nesfârșit, îmi vine să surâd melancolic de seninătatea cu care glumeam atunci, cum ar glumi, fără să știe nimic, cei al căror tren a și pornit pe o linie pe care alt tren vine dimpotrivă.)

— Nu te iubesc deloc... continuă.

— Dar sub aparență, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Și fiecare a propus câte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuți au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet, dacă ai căuta și ai căuta, ai vedea că esența, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea decât mișcare și transformare, dimpotrivă: esența, absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alții, mai vechi, crezuseră că e pământul, alții aerul. De fapt, toți înțelegeau prin aceste „principii” ceea ce știința modernă înțelege prin „energie”, care, transformându-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau niște fizicieni. Erau, dealtfel, și buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparențele ar fi înșelând, dar numărul nu înșală niciodată, 3+4 fac oricând șapte. Alții au găsit că mișcarea e absolută. Zenon credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste acești primi filozofi, căci toți au dreptate, dar toți exagerează.

— Ascultă, nu pricep.

— Ei, mereu nu pricepi... Și pe urmă, surâzând: Un filozof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. Dealtfel, filozofii toți se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alții ininteligibili. Și dacă ei nu se înțeleg... atunci cum vrei să-i înțelegi tu?... Așa cum ești... Și o privesc cu o prefăcută desconsiderare.

E foarte atentă și nu ia în seamă nimic.

— Bine, dar nici profesorul nu-i înțelege?

— Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rând sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sunt capodopere de logică și metodă. Numai dacă le admiți însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii și nebunii sunt cei mai mari adepți ai logicii. Dacă admiți unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se ferește de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, își studiază greutatea, speră să devie sonor, și așa mai departe. Dealtfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiștii, care au împins îndoiala până la ultimele consecințe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă „omul e măsura lucrurilor” și, oricât s-ar trudi, nu descoperă decât minciuna, atunci să aleagă cel puțin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt strămoșii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă și el că orice idee se poate susține, că adevărul nu poate fi aflat și că singurul lucru care ne rămâne de făcut e să căutăm frumosul și agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă sau, și mai bine, o femeiușcă frumoasă ca o statuetă... Cu toate că nu împărtășesc convingerile lui, cu toate că ai sânii atât de urâți, uite, uneori privindu-te, simt și eu că are puțină dreptate.

S-a înfășurat de necaz, toată, de la picioare până sub bărbie, cu plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil în fașă.

— Foarte bine, spune mai departe.

— Spun, dacă dai iar plapuma deoparte.

— Dar să spui... auzi? și e mereu copilăroasă ca o cadână.

— Spun. Dar pe scurt acum, că, uite, se face ziuă. O privesc cercetător. Sunt singur acum, după miezul nopții, în tot cuprinsul pământului, al stelelor, al nemărginirii albastre, cu femeia aceasta, goală pe alba piramidă a pernelor, sub lumina lămpii.

— Ce-are a face că-i târziu...? spune.

— Ei bine, au urmat, lăsând deoparte pe cei mai puțin însemnați, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignați de atitudinea sofiștilor (căci aceștia, găsind că simțurile înșală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevărul. Și au găsit că rațiunea e un bun instrument și că ea ne poate ajuta să descoperim câteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sunt supuse schimbării. Animalul se naște, crește, moare; dar ideea de animal, speța, rămâne undeva, departe, în aer, în cer; Aristotel găsea că rămâne sigură activitatea, cine nu se mișcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea — și de aci deducea existența sigură a lumii. Spinoza, încă mai raționalist decât ceilalți, ajungea la concluzia că sigură e substanța, adică Dumnezeu, și tot ce există nu sunt decât moduri și forme ale substanței. E panteismul exprimat cu aproximație în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci că e toate: floare, pom, munte, om, gândire; Leibniz, tot pe calea rațiunii, găsea că absolut certă e existența substanței active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea. Aceștia au fost raționaliștii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulți, între care și pe religioși: Plotin din Alexandria, pe filozofii și sfinții creștini: sfântul Augustin, sfântul Anselm, sfântul Bernard, sfântul Toma d'Aquino și alții. Dormi cu ochii deschiși sau asculți?

Stă rezemată în cot:

Spune înainte... Și avea brațul alb și gol.

Așadar, timp de două mii de ani, aceștia și discipolii lor au căutat, îngroziți de nesiguranța simțurilor, să găsească sprijin în rațiune sau în credința în Dumnezeu. A venit însă școala filozofică englezească, știi că englezii sunt oameni practici, și a afirmat că nimic nu putem ști decât tot prin simțuri. Rațiunea nu duce decât la vorbe goale. Unul dintre acești englezi, Roger Bacon, și după el altul, Francis Bacon, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură și să nu credem decât ceea ce se poate controla. Ei sunt părinții științei moderne. Ceilalți englezi, care au filozofat, s-au mulțumit să tăgăduiască valoarea virajului rațiunii. Locke afirmă contrariul celor ce se susținuse două mii de ani. Numai prin simțuri putem cunoaște ceea ce e de cunoscut, prin experiență. Înainte de experiență sufletul e „tabula rasa”. Totul vine prin simțuri. Episcopul Berkeley trage concluzia că dacă totul nu există decât câtă vreme e cunoscut prin simțuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; și cum cunoașterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există și senzațiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, așa cum sufletul provoacă și trăiește visele. Viața și materia sunt numai un vis al spiritului: David Hume tăgăduiește spiritul și revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiștilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi și se reduce la legile asociației ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simțurile și care, firește, nu are nici o valoare științifică. Tot un englez, și încă față bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această filozofie a iluziei, spunând, între altele, și o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. „Mă întâlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John să-i spunem. Era foarte amărât. «Dar, John, ce s-a întâmplat cu dumneata?» «Sunt amărât. Mi-a înnebunit băiatul cel mare»... «Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?» «Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Firește că am găsit o masă bogată și, emoționat, l-am întrebat ce a învățat acolo la Universitate...» «Multe, tată, și lucruri pe care nici nu le bănuiești. Am învățat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creație a simțurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mâna mea e și ea creație a simțurilor mele. Tot ce mă înconjoară e o creație a simțurilor mele. Dumneata însuți, tată, ești o creație a simțurilor mele»... Când am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare și i-am spus, cuprins de mânie: «Bine, ticălosule, că vinul și paharul, și masa or fi creația simțurilor tale... poate... nu știu. Dar să-mi spui mie că eu sunt o creație a simțurilor tale, când știu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta e prea-prea. Ieși afară din casa mea și du-te la filozofii tăi».”

Râde amuzată cu dinții ca miezul unui fruct roșu.

— Episcopul ăsta avea dreptate...

— Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuștile frumoase. Dar acum am obosit... Dealtfel, am ajuns la Kant, care e cel mai mare dintre toți. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raționalism — adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată cu empirismul științific al englezilor. El a spus: nici rațiunea singură, nici simțurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Rațiunea singură o ia razna, simțurile singure sunt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stârnește impresiile, n-o cunoaștem. El i-a zis lumii aceleia „lucru în sine”, numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaște nimeni. Când vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simțuri și se organizează așa cum cere rațiunea noastră. Când acest numen vrea să intre în cetatea minții noastre, el trebuie să se supuie formalităților necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile și prescripțiile. Rațiunea nu poate ști nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetății, dar garantează pentru ordinea și siguranța celor dinăuntru. Prin urmare, și după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu așa la întâmplare, după regulile „casei” adică ale sensibilității, ale judecății și ale rațiunii.

Un vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi...

Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atât cât s-a putut, ca s-o înțeleagă și o proastă mică, așa ca tine...

S-a întărâtat ca o pisică în culcușul de olandă albă.

— Iar începi?

— Ei, atunci, poftim, retractez: o proastă mare.

— Ascultă, să nu mă scoți din sărite... Spune-mi mai bine acum altceva. Dacă lumea care există e un vis al fiecărui om, după reguli stabilite, cum se face că toți oamenii visează după aceleași reguli?

O privesc cu o nemaipomenită mirare.

— Zău că nu ești chiar așa de proastă.

S-a înfuriat, vrea să-mi prindă mâna ca să mi-o muște.

— Zău că nu glumesc... Asta s-au întrebat și ceilalți filozofi, citind pe Kant. El spusese că există o „conștiință în genere”. Dar, se vede că e prea puțin... Pe tine te mulțumește această afirmație, căci pe confrații tăi într-ale filozofiei nu...

N-am apucat să termin fraza, căci m-am pomenit cu amândouă pernele de puf și dantelă în cap.

— Dragă fată, nu mai știu cum să mă înțeleg cu tine... Dacă-ți spun...

Mă întrerupe poruncitor...

— Stai, acum vino aproape și-mi răspunde la o întrebare.

Iau o mutră supusă, cu ipocrizie, și aștept.

— Da?

— Cine era o fată blondă și uscată?...

— Care?

— Una urâtă... după lucrare, când tu vorbeai cu profesorul, câțiva băieți și vreo două fete discutau despre tine. Asta se lăuda că te cunoaște... Un băiat spunea și el că ați făcut liceul împreună.

— Cine, frate?

— Ei, cum cine? Una... blondă și urâtă. Era în capul băncii a cincea.

Nu știu nimic, dar spun la întâmplare:

— Care, aia din capul băncii a cincea...? A...! blonda... aia cu gura frumoasă...?

Strâmbă din buze.

— Da, frumoasă, dacă era vopsită ca o paparudă.

Am înțeles și joc mai departe, cu mutra cea mai convinsă:

— A, știu acum. E o fostă metresă a mea...

Mă privește o clipă uimită, cu sprâncene circomflexe.

— Mizerabile, și se năpustește asupra mea cu pumnii.

— A, da... frumoasă fată... ce gură avea...

M-a împins cu picioarele afară din pat și, ca să nu cad, a trebuit să cobor.

— Dragă, avea o gură caldă și lacomă...

Strigă la mine mânioasă:

— Taci... n-auzi, taci...

Și, lăudăros, din mijlocul dormitorului:

— Lacomă... dragă... Aia știa să sărute, nu ca tine.

Aruncă acum cu pernele în mine, strigând în genunchi, în mijlocul patului:

— Nu mă interesează... taci... nu vreau să aud... era slută.

— Când te strângea în brațe... niște brațe, cu adevărat colaci de salvare...

Vrea să-mi arunce cartea de pe mescioară în cap, dar sar mai înainte, o prind în brațe și o culc în pat. I-am fixat umerii în olanda albă a așternutului, petrecându-i mâna stângă pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul cu sânii mici. Îi prinsesem amândouă mâinile, căci cu cotul îi apăsam brațul stâng, iar cu degetele îi încleștasem brațul celălalt aproape de umăr. Corpul îi era de sub sâni în jos liber și gol tot, dar nu putea să scape din prinsoare, cu toată truda ei de zvârlugă. În felul acesta gura îi era în voia mea, căci stam în genunchi și aveam și brațul drept cu totul liber. N-o sărutam. Îmi apropiam numai buzele de colțul gurii ei și așteptam. Se smucea, arunca picioarele căutând să mă lovească, dar totul era de prisos. Cămășuța i se adunase spre gât. O întrebam ironic:

— Tot mai vrei să dai oamenilor cu cărțile în cap? și-i conturam, abia atingându-le cu gura, buzele moi și cărnoase, iar când înfiorat le simțeam întredeschiderea și respirația caldă de floare, mă depărtam de ele și mă apropiam ușor de urechiușe. Își răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptății, vădind goală, floarea de mătase palidă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.

— Mai ești afurisită?

Nu vrea să vorbească și, amărâtă, avea aerul să spuie că scapă ea din strânsoare și are să-mi arate mie.

Era vânjos și viu trupul, în toată goliciunea lui de femeie de douăzeci de ani, tare, dar fără nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea netedă și albă avea luciri de sidef. Toate liniile începeau, fără să se vadă cum, așa ca ale lebedei, din ocoluri. Sânii robuști, din cauza mâinii mele petrecute pe sub talie, prelungeau grațios, ca niște fructe oferite, coșul pieptului, ca sub ei, spre pântec, căderea să fie bruscă. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite înăuntru când erau alături, lung arcuite în afară, din șold la genunchi, ca și când feminitatea ei ar fi fost între două paranteze fine, prelungi. Cu toată înverșunarea împotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar când am simțit-o moale și bună, ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o dată drumul și-am sărit în mijlocul dormitorului, ca de frica unui șarpe.

S-a ridicat înfuriată, aprigă, în genunchi și în aceeași clipă mi-a zburat în cap cartea... și de abia am avut timp să mă feresc, căci flaconul cu apă de colonia de pe masă a zburat și el, prăbușind în spatele meu o etajeră cu vasul de flori cu tot, făcându-se cioburi.

Dacă mă lovea, nu știu ce s-ar fi putut întâmpla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei, căci avea în joc aceeași frenezie ca animalele din junglă. Niciodată n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe și ar fi putut să mă omoare, dar la ispita asta n-aș fi renunțat. E ceea ce n-am întâlnit niciodată la altă femeie, această impresie de a te juca pasionat cu o panteră întărâtată. Am prins-o din nou în brațe, și când mi-a simțit gura apăsată în plin, cald, pe a ei, s-a destins toată, s-a înmuiat ca o cârpă, și-a trecut brațul după gâtul meu și a rămas atârnată de gura mea.

Scăpat din strânsoarea sărutului ei, mi-am plimbat buzele de-a lungul taliei cu răsuciri molcome, mi-am lipit urechea și obrazul de pântecele neted și catifelat, ca o petală de trandafir galben, ascultând înăuntru viața femeii, în ovarele ei, ca o sevă, atent cum ascultă medicul pieptul celui pe care îl examinează. A prins să se frământe iarăși, se frângea ca o pâine a iubirii trupului tânăr, era lânced albă, și cu ochii închiși peste durerea dospită din ea, oferind între dinți, întinsă, garoafa însângerată a buzelor. Eu priveam ochii îndoliați, care vegheaseră nopți de-a rândul deasupra patului prietenei bolnave, mâna palidă care scotea din camera suferindei ligheanul cu pansamente murdare schimbate, aceeași mână palidă care copia zeci și zeci de pagini pentru mătușă. Am prins să caut în tot trupul acesta de prințesă dornică sufletul, floarea gândului și a loialității. Tăcut, voința dintre noi creștea, se exaspera ca sacadele unui spasm. Îmi gângurea numai, deodată învăpăiată și năvalnic rumenită, năucit și cald în ureche, vorbe fără șir: „Dacă nu... Viața mea... dacă nu...”

Până la minunea din urmă a îmbrățișării.

Nu mult după lucrarea de seminar, am întâlnit, într-o după-amiază, la Șosea, pe când eu și nevastă-mea ne plimbam pe jos, pe Anișoara, o verișoară de-a mea, măritată cu un proprietar de moșie de pe lângă Ciulnița. Era în primele zile de mai, mugurii plesneau în suluri mici de frunze, dar ramurile copacilor se vedeau încă mai negre. Primăvara scotea lumea la soare ca pe șopârle... Aleile erau zvântate și soarele tăia sectoare luminoase, proaspete, în toate părțile. Anișoara trimisese mașina înainte, la rondul doi, și ea venea acum pe alee încet, pe jos, frumusețe mlădioasă, brună.

Pe vremea când eram săraci nu ne vedeam aproape deloc cu această verișoară, care era foarte „mondenă”, trăia larg de tot, căci avea casă mare în București. Era una dintre acele femei elegante despre care, fie pe stradă, fie la teatru, toată lumea întreba numaidecât cine e. Avea obraji cu limpezimi de ou de porțelan, ochii negri, mari ca niște clasice migdale, sprâncenele drese, subțiri și ușor ridicate spre tâmple. Nasul, mult depărtat de gură, dar legat de ea printr-un suav șănțuleț, abia lămurit, era tot așa de fin și sigur desenat ca și buzele, cum îi erau, dealtfel, toate trăsăturile, și dădea o ușoară semeție întregii figuri. Un grain de beauté totuși, în stânga, deasupra gurii înroșite închegat, îmbia cu oarecare familiaritate. De aproape de tot însă, tăriei accentuate a trăsăturilor îi corespundea o frăgezime prea molatică, nesigură, a cărnii, ca la floarea crescută la întuneric. Probabil din cauza nopților nedormite, sau, cine știe, era poate bolnavă.

Acum a descoperit-o parcă pe nevastă-mea: „Zău, e încântătoare... Ia uite ce drăguță... Ei nu, zău...” Nevastă-mea era fericită și surâdea ca o școlăriță, gâdilată în orgoliul ei că place unei femei atât de pretențioase. Ele între ele, femeile, sunt foarte simțitoare la aceste preferințe. A urmat o serie de invitații reciproce și pe urmă nu ne-am mai despărțit aproape nici o zi, mai ales când a venit, după ce a terminat muncile, și bărbatul Anișoarei, Iorgu. A fost o schimbare rapidă ca topirea zăpezii albe pe câmp. Am devenit și mondeni. Sărbători în familii de cunoscuți, invitații la conacuri de prieteni, la restaurante de seară și grădini de vară, dansuri, deveniseră preocupări cotidiene. Au fost, în luna mai, câteva „grandioase” bătăi de flori la Șosea, între rondul întâi și hipodrom, la care am luat, bineînțeles, parte, în automobilul ascuns sub liliac, trandafiri și garoafe al Anișoarei. Sufeream, ca supus unui tratament dureros, cu fiecare prilej din acesta, dar nevasta își descoperise în angrenajul de lux posibilități noi, așa cum unii își descoperă într-o zi talente nebănuite și, mai ales, descoperă în fiecare zi prilejuri noi și diferite să și le exerciteze. O rochie nouă, un pantof fin, o pălărie, o masă cu invitați eleganți, care altora li se păreau aproape la fel sau fără nuanțe prea evidente, aveau între ele pentru nevastă-mea deosebiri categorice, așa ca în reclama din vitrina farmaciilor, în care o mână extrem de fină e alăturată de alta cojită și buboasă: înainte și după întrebuințarea cremei X.

De vechile prietenii nu mai putea fi vorba. Nu numai că n-ar fi fost suficient de bine îmbrăcați pentru localurile în care mergeam acum, dar n-ar fi avut nici posibilitățile materiale. Când mergeam înainte, în grup, plăteam eu nota totdeauna, bineînțeles, dar acum nici eu, din cauza costului mare, n-aș fi putut s-o fac. Dealtminteri, aceste despărțiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor. Când se ridică gradul de altitudine, unii rămân fatal jos, indiferent de sentimente.

Aproape chiar din această vreme, nevastă-mea a început să se ocupe cu superioritate și de ținuta mea. Știam că la Universitate trec printre studenții „bine”. Eram înalt și elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decât câte un costum de haine, pe care-l purtam până se uza și pe urmă îl înlocuiam cu altul. Cravată, de asemeni, cumpăram alta numai când cea de la gât era mototolită de-a binelea. Bineînțeles că și ghetele le pingeleam cât timp cizmarul socotea că se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram subțire, cum cumpăram obiecte pe care le credeam bune, n-aveam nici un motiv să fiu îngrijorat. La început, nevastă-mea s-a mulțumit să-mi calce hainele, să-mi aranjeze mai bine nodul de la cravată și să-mi puie, în fiecare zi, o batistă mai fină, în buzunarul de sus al hainei. Pe urmă mi-a cumpărat trei cravate noi și o jumătate de duzină de batiste fine de olandă. O stânjenea parcă neatenția mea în îmbrăcăminte. E drept că într-o după-amiază am observat și eu deosebirea dintre mine și dansatorii care veneau la Anișoara. Întâia dată mi-am dat seama că o cămașă nu se poate pune și a treia zi. Aveam, pe urmă, manșetele prea largi și cu colțurile sucite în afară, pe când „dansatorul” pe care-l priveam avea manșetele bine întinse, mici, care prindeau mâinile ca niște cătușe de mătase. Și pe când ghetele mele aveau o ușoară tendință să-și ridice boturile, ale lui erau întinse și parcă noi. Era tuns parcă de cinci minute, pieptănat lins. Părea nesfârșit mai curat și mai îngrijit ca mine, cu toată baia mea din fiecare zi. Peste vreo două zile nevastă-mea, cu oarecare stânjenire, mi-a dat un sfat căruia i-am ghicit resortul interior.

— N-ar fi bine să-ți comanzi, azi sau mâine, două costume noi? Căci hainele, dacă le porți cu rândul, se păstrează mai bine... zău, Ștefane... Și iar: Nu mai purta și tu cărți în buzunarele hainei.

— Fată dragă, o să am de lucru cu probele...

— N-are a face, și, uite, acum vine vara... N-ar fi bine să-ți comanzi trei cămăși de soie-écrue? Ba poate n-ar fi rău dacă ți-ai face o jumătate de duzină chiar...

Am înțeles că în sufletul ei se petreceau comparații care nu-mi erau favorabile și că suferea, fără să spună, din cauza asta.

Simțeam că nici nu era singura inferioritate pe care mi-o găsea. Pare-se că snobii, pe care ea îi admira acum, aveau un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările și admirațiile ei, de mine.

Viața mi-a devenit curând o tortură continuă. Știam că nu mai pot trăi fără ea. Ca o armată care și-a pregătit ofensiva pe o direcție, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopții în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea. Într-o zi, am găsit pe masa ei o scrisoare netrimisă încă, adresată unui domn la Bârlad. Am desfăcut-o cu grabă și cu silă de mine însumi: „Coane Costică, ar fi trebuit să vii aici... dar asta costă și, după sfatul deputatului, m-am adresat unui contencios. Trebuie să aștepți însă și nu te supăra dacă v-am trimis eu, înainte, 180 lei, pensia pe prima lună. Te pun în frigare și pe d-ta și pe coana Sofica, dacă nu mi-i înapoiați când luați pensia etc.”...

În casa Anișoarei, obișnuit acolo, cunoscusem un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei, pe care le învăța, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la modă: tango. Era uimitoare docilitatea cu care ele, atât de frumoase și calde, bune de îmbrățișat, executau în brațele lui mișcările pe care le dicta, răbdarea cu care refăceau de zece ori un pas, ca și autoritatea plictisită cu care le făcea observații. Venise și el de prin cabaretele Parisului, adus de război, și forma, cu noi și alte vreo trei-patru perechi tinere, „banda noastră”, cum spuneau, cu oarecare orgoliu, femeile.

Evident, mă întreb uneori dacă eu nu-mi fac singur această suferință, dacă nu cumva, prin excepție, oricine vorbește despre dragoste n-ar trebui să se îndoiască și să evite să vorbească în numele celorlalți — ba cred că niciodată n-ar trebui să folosească, vorbind, persoana a treia — pentru că sentimentele pe care le încearcă sunt incomunicabile, vorbele cu care sunt etichetate nu corespund aceluiași conținut și, chiar dacă e vorba de același conținut, intensitatea și durata sentimentului pot fi nesfârșit de felurite, căci unul poate suferi atroce că nevasta lui prinde pe sub masă mâna vecinului, pe când altul ia asta drept o nuanță fără importanță, încât oricine iubește e ca un călător, singur în speța lui pe lume, și nu are drept decât doar să bănuiască aceleași sentimente și la alții, câtă vreme nu corespunde cu ei decât prin mijloace atât de imperfecte de comunicare, cum e cuvântul. Îmi ziceam că văd poate prea mult rău acolo unde nu e. De pildă, cu una dintre acele formule simpliste și stupide, mi se spune de către cei din jurul meu că sufăr atâta numai din cauză că „sunt gelos”. Vor să spună că fără nici un motiv temeinic, mai mult dintr-un fel de structură vicioasă sufletească, neconformă cu normalul și realitatea. E încă una din formulele acelei enormități care e concepția metafizică a dragostei, formulă care nu explică în realitate nimic, cum, de pildă, altă formulă metafizică, folosită acum câteva zeci de decenii, nu explica în fizică nimic și totuși era folosită cu furie: „Natura are oroare de vid”.

Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deși am suferit atâta din cauza iubirii.

Iată, de pildă, această întâie zi când a început neliniștea mea, din cauza lui G. ... Anișoara, care într-un fel avea mania excursiilor „în bandă”, a căror promiscuitate mie îmi făcea silă, a hotărât ca de

Sfântul Constantin și Elena (cădea acum într-o sâmbătă, iar luni era o altă sărbătoare) să facem o excursie de trei zile la vie, la niște prieteni comuni, la Odobești, cu automobilele unora dintre ei. De la început m-a enervat urcarea în automobile. De vreo două-trei ori ne aranjasem în cele trei mașini și de două-trei ori ne-au schimbat, căci era cineva important care nu se simțea bine plasat. În realitate, femeile căutau să se găsească la un loc cu bărbații care le interesau, iar când nu izbuteau de la început, stricau totul, sub pretexte dintre cele mai neserioase. Partea dezagreabilă era că urcam și coboram fără să știm de ce, iar asta ni se comunica simplu de către cei îmbufnați și inițiați sumar.

— Iar ne dăm jos? Dar ce e, frate, nu se mai termină?

Aici răspundeau ridicături din umeri plictisite, ale celor care se aranjaseră bine și acum se temeau să nu li se strice socotelile.

Cea mai mare surpriză a fost pentru mine că nevastă-mea însăși, foarte ascultată din cauza frumuseții ei, și a cărei participare constituia un fel de motiv de succes pentru excursie, era aceea care a deranjat de două ori pe toată lumea, ca să izbutească să-l aibă în mașina noastră pe G., dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte. Eram obișnuiți, de doi ani de zile de când ne iubeam, să considerăm cu indiferență tot restul lumii, să ne simțim bine oriunde suntem împreună și mai ales singuri, în mult prelungite convorbiri, sfârșite adeseori în voluptate. Un drum, o expoziție de tablouri ne plăcea mult mai mult dacă ne puteam comunica și verifica reciproc impresiile. Când eram în lume și nu puteam vorbi unul cu altul, simple surâsuri sau priviri lungi explicau pentru noi situația, caracterizau momente, ca în baza unei înțelegeri atât de statornicite despre lume și a unei obișnuințe de a comunica atât de perfecte, încât vorbele erau oarecum de prisos. Socoteam că și această excursie va fi o voluptuoasă incursie în viața celorlalți, în folosul nostru, al amândurora, și iată că, de la început, stăruia să aibă în intimitatea noastră un dezagreabil intrus. Așa credeam numai, în prima clipă, dar am înțeles mai târziu, mai mult mort, că intrusul, în patima apropierii lor, eram eu.

Din întâia clipă, firește, preferința ei neocolită, neascunsă și lacomă, a pus între mine și acest domn, venit pe un drum necunoscut trecutului nostru, o senzație de stânjenire. El știa ce vrea ea, eu știam de asemeni, și mai ales amândoi știam unul despre altul că știam (și probabil și ea la fel) și nici o mărturisire nu ar fi avut nimeni curajul să facă. Am exagerat, evident, politețea, în exces de vorbărie, ca să mă arăt cu prisosință binecrescut.

— Dar nu... dar nu... poftiți... de ce nu...? Stau foarte bine... nu, nu mă deranjează. Dumneavoastră? A... bun atunci... perfect... Tu stai bine? (nevastă-mea era la mijloc între noi doi). A... atunci foarte bine, va fi o călătorie foarte frumoasă... Avem o vreme minunată, de mai, nici prea cald, nici prea răcoare... Când ajungem? Da? Tocmai la unu? Să sperăm atunci că nu o să avem nici o pană de motor.

Pe drum, nevastă-mea n-a trăit decât prezența lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el. Avea o voce ușor emoționată — la început am crezut că din cauza soarelui și aerului înrourat al dimineții și al câmpului — și releva cele mai neînsemnate nimicuri ale drumului, cu exclamații. Dacă mașina era să calce un cârd de gâște, ea scotea un fel de interjecție ușoară, vreun A! care pornea însă din toată intimitatea ei de femeie și vrea să spuie cu totul altceva decât spunea. Dacă era o casă cu pridvor frumos, ea arăta în grabă: Ai văzut? căci în timpul acesta mașina trecuse. Plouase puțin în ajun și nu aveam acum fir de praf ca să ne tulbure privirile, dar începutul de nelămurire era înăuntru. Nu îmbrăcaserăm nici halaturile de dril, nu pusesem nici coifurile de cârpă și nici ochelarii. Rezemată de noi doi, nevastă-mea era de o voie bună primăvăratică. Brațul stâng îi era petrecut peste brațul meu, drept în față, de i-l simțeam, de la cot până sus la încheietura omoplatului, și în același timp îi simțeam toată talia, parcă și cu viața organelor din ea, cum poate se simte seva în copaci, căci antebrațul meu era ușor sprijinit pe șoldul ei. Desigur că și el sta tot la fel.

Tot fiindcă nu era praf, mașinile mergeau una lângă alta, luându-se din când în când, la întrecere, și atunci preaplinul de viață al celor care treceau înainte se manifesta în interjecții biruitoare, în saluturi cu mâinile și batistele.

După Valea Călugărească, una dintre mașini a avut o pană și ne-am oprit cu toții pentru ca stăpânii și conducătorii să repare răul în grabă. Am întârziat totuși aproape un ceas. Nevastă-mea a vrut să aibă ramuri dintr-un măr înflorit, puțin mai în devale de unde eram noi, iar el s-a oferit să i le rupă. S-au dus amândoi și ea și-a umplut brațele cu ramuri, de părea, blondă și cu ochii albaștri, o icoană împodobită. Plăcerea lor trecea nepăsătoare peste faptul crud de a sluți un pom. S-a lăsat fotografiată apoi, căci el era „asortat” cu tot soiul de nimicuri, ca un snob la curse, și, firește, „aparatul” nu lipsea.

N-am putut să nu bag de seamă, de sus de unde eram, plăcerea cu care ea se lăsa sprijinită toată de el, când au urcat râpa iar, până în șosea, după ce mașina a fost reparată. După Buzău, am înțeles că nu mai putem fi la ora mesei la Odobești și ne-am hotărât să prânzim la Râmnicu-Sărat. Și aici, după ce ne-am așezat cu toții, nevastă-mea a găsit că ar fi mult mai bună altă masă, așezată mai în fundul grădinii. Și ne-am sculat toată lumea, ca să ne mutăm lângă ea, căci din pricină că întârziase puțin să se spele pe mâini și să se pudreze, locul lângă G. i-l luase alta. Firește că eu îi rezervasem locul lângă mine, dar a trebuit să fac la fel cu ceilalți. Acum erau amândoi alături, iar eu, cam la colț, între un domn bătrân și o doamnă urâtă. Fiecare credem că femeia care ne iubește are, păstrate pentru noi, anumite mici gesturi de mângâiere și frumusețe, gesturi cărora noi le dăm un anume înțeles și ne e o suferință crâncenă să vedem că le are și pentru altul. E stupid, dar faptul că ea a gustat din felul lui de mâncare cu poftă — și ea știa ce vie plăcere îmi face mie acest gest, căci îmi dădea poftă de mâncare chiar dacă eram bolnav — m-a abătut cu totul. Am surâs în dreapta și în stânga însă, făcând dureroase sforțări, ca să nu se bage de seamă că dau importanță unor asemenea nimicuri, căci ar fi atras atenția și comentariile tuturor. Dealtfel, cred că lumea le dă importanță numai atunci când observă că și bărbatul le dă, fiindcă pe ea numai „drama” o interesează.

La sfârșitul mesei au cerut singuri clătite și acest gest, făcut în comun, era la ei atât tendința de a se distinge ca adevărată pereche, cât mai ales un soi de educație a simțurilor, în vederea unei mari pasiuni. În genere, în toate gesturile unor amanți care se apropie e un fel de intenție de corespondență, nemărturisită dar evidentă, ca o convenție între cei care își scriu, fără să se cunoască, își dau un rendez-vous (el o floare albastră la butonieră, ea alta la fel la piept).

Am ajuns la Odobești pe la 4 după-amiază abia, căci masa s-a prelungit îndestul. A fost și acolo, se înțelege, o problemă a distribuirii camerelor, căci am fost împărțiți toți musafirii în trei familii deosebite. Am trecut un timp prin adevărate minute de groază. Au căutat, cred, să fie iar cât mai aproape, dar eu am izbutit, fără să am aerul, să locuim deosebit. Auzisem de scandaluri, când, noaptea, femeia a trecut în camera vecină, la un domn și mă gândeam ce ar deveni situația mea jalnică de la prânz, ridicată încă, la o potență înzecită, a doua zi, după o astfel de întâmplare. Sunt clipe când ura și dezgustul meu pentru femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poți aștepta la orice. Astfel ca, într-o excursie, s-o descoperi în camera unui domn, nu mai mi se pare imposibil, cu toată oroarea pe care mi-o inspiră o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedică pentru o femeie, care, când iubește iar, e gata pentru toate nerușinările și imprudențele. Bineînțeles, trebuie să fii dintre cei care cred în noblețea feminității în general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să vorbești de „nerușinare” și de „infamie”, altminteri totul rămâne un amuzant desen, o „fermecătoare aventură” bună de tratat cu indulgență și șarmantă ironie anatolfranciană, ca, de pildă, murdăria unui cățeluș de rasă pe covor.

În cele trei zile, cât am stat la Odobești, am fost ca și bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sunt cazuri când experții, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renașterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj și un cap străin și vulgar. Ei doi, oricum se formau grupurile, erau nedespărțiți. Dealtfel, erau și cei care își impuneau, cu autoritate parcă acceptată de toți, inițiativele. Vizite în împrejurimi, plimbări, sporturi și jocuri în vie. Ba, de multe ori, dispăreau singuri și se făceau așteptați. Așa, a doua zi, au venit la masă după ce toată lumea se așezase. Se știa că numai pe ei îi așteptam, deci situația mea era dintre cele mai ridicule, căci întârzierea lor, deși nu era poate din pricină că se găseau amândoi ascunși în vreo cameră, se preta totuși la cele mai dezagreabile sugestii. Îi rezervasem locul din dreapta mea, dar m-a deprimat că nimeni n-a ocupat locul care trebuia să fie în dreapta ei... Era un fel de oficializare a situației, care îmi înnegrea sufletul. Mă întrebam dacă ea nu-și dă seama de această realitate, dacă nu simte piedestalul de ridicul pe care mă suia... Când au venit (ea foarte afectată și surâzătoare), priviți cu capetele întoarse de către toată lumea, a ținut să mă mângâie pe obraji. Nu știu dacă a făcut-o numai pentru că se știa vinovată, sau dacă logica ei nu a vrut cumva să creeze și un soi de echilibru cu mângâierile pe care le distribuise.

Masa însăși a fost un nou prilej de chinuri. A luat, bineînțeles, iar din farfuria lui, i-a turnat din paharul ei, când el a cerut servitorului să-i dea vin. Încercam să înnod convorbiri cu o vecină destul de frumoasă din stânga mea. Aș fi izbutit poate să creez un fel de vitrină de amor propriu pentru salvarea situației, dar mi-era totul indiferent, căci eu știam că aici nu e vorba de o preferință sau de un joc de o clipă, ci de toată dragostea mea, de un trecut cald și luminos de doi ani, de o desfigurare iremediabilă. Eram deci trist, cu toată truda de a surâde. Orchestra, angajată de gazda noastră pentru tot timpul cât vom sta acolo, a cântat un vals-boston, din cele scrise pentru cerințele modei și clipei, dar cu adevărat frumos. Nevastă-mea și el l-au cerut de repetate ori, iar eu, care aveam, de asemeni, cu ea romanța noastră preferată, am bănuit că îl vor repeta, pentru că le place (pentru că e asociat cu o plăcere intensă a lor) și că îl vor face un fel de „memento” al acestei iubiri în viitor. Un cântec din acela pe care, chiar când dragostea s-a sfârșit, amanții nu-l pot asculta fără să simtă că pojghița de pe cicatricea sufletului se rupe încet. Eram, se vede, atât de palid, că o vecină din fața mea m-a întrebat, surâzând șters: „Ești gelos?” Am răspuns cu alt surâs grăbit: „A, de ce? așa glumesc femeile”... ca să arăt că nu sufăr, căci am înțeles că aci mai erau și alți bărbați în situația mea, ba aproape toți, dar nici unul nu suferea, și din cauza asta nu erau ridiculi, pe când eu singur făceam sforțări nereușite ca să arăt că nu dau importanță neplăcutei întâmplări. Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna și ochii îmi deveneau, de la ei, triști. Și dacă aș fi putut să mă stăpânesc în clipa asta, aș fi izbutit poate să întorc situația. Vecina mea din stânga era, dacă nu mai frumoasă, cel puțin tot atât de interesantă ca nevasta mea, și încă și mai tânără. Dacă nu „dicta” ca aceasta, era că, fiind, cel puțin în împrejurarea asta, mult mai delicată, nu căuta să-și impună cu vulgaritate capriciile, așa cum făcea femeia mea. În schimb, n-aș fi pierdut nimic, afară de amintirea atâtor nopți înalte și mai ales a atâtor tristeți trecute, devenite scumpe prin împărtășirea lor cu ea, iar toate acestea nu mi le putea da nimeni. Am răspuns deci cu jumătate suflet vecinei din stânga. Mă întrebam numai dacă nevastă-mea nu-și dă seama unde într-adevăr vor ajunge lucrurile, sau dacă o face cu intenție, căci în cazul acesta, oricât ar fi sângerat ruptura, oricât ar fi fost de grea părerea de rău, aș fi plecat imediat și în câteva săptămâni aș fi divorțat.

Între timp, enervat că ea asculta cu o atenție pasionată, de-i deveniseră ochii strălucitori de tot, ce spunea el, am căutat să prind cu urechea. Îi explica, numai, în termeni tehnici, și așa cum îi știa el, deosebirea dintre motoarele automobilelor franțuzești și cele americane. Mi-am adus aminte de vremea când audia la fel matematici complicate, pentru mine.

Către sfârșit, s-a mai petrecut o mică și semnificativă întâmplare. Noi rămăsesem încă la masă și în jurul nostru se făcuse grup. Câțiva comeseni se așezaseră în largi fotolii de trestie și se depănau banalități curente. Îndeosebi, o femeie urâțică și nu tocmai tânără provoca naiv pe G., care nu o băga în seamă decât atât cât îi trebuia ca să fie interesant față de nevasta mea. Și când această urâțică i-a cerut un pahar de vin, îngâmfat și cu voință prostcrescut, a refuzat să întindă mâna și să toarne din carafa de pe masă. A fost un moment penibil și femeia, care contase imprudent pe farmecele ei tomnatice, a rămas încremenită. A intervenit atunci nevasta mea, poruncind:

— Te rog să torni un pahar de vin doamnei.

Și cum el nu făcea nici o mișcare, iar eu mă consideram absent — s-a sculat și a oferit singură paharul de vin cerut. Era un gest al ei din vremea cea mai bună, dar în același timp și un indiciu că ea, simțindu-se preferată și stăpână, putea, ca o aristocrată a iubirii, să facă orice gest, fără să se umilească, așa cum regele Spaniei spală în Joia Mare doisprezece cerșetori pe picioare.

După-masă, s-au vizitat unele dintre pivnițele „celebre” ale Odobeștilor, de sute de pași sub pământ, cu butoaie mari cât rezervoarele de petrol parcă. Am gustat nenumărate soiuri și calități, după îndemnul podgorenilor, toți meridionali și flecari, când e vorba de vinul lor.

Cea mai dureroasă împrejurare pentru mine a fost masa de seară, din ajunul plecării. El s-a rătăcit, întârziind de data asta cu o brună mică și neastâmpărată, în timp ce toți ne așezasem la masă, nevasta mea acum lângă mine. Un fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit să stea, probabil, de vorbă cu ea la masă, a ocupat locul liber din dreapta ei, neștiind că e rezervat. A devenit lividă, dar n-a avut curajul să spuie nimic intrusului. În schimb, cum noi eram așezați cu spatele la intrare — luam masa într-un pridvor cu cerdac imens înflorit cu glicine și zorele — la fiecare două-trei secunde întorcea enervată capul, să vadă dacă vine. De la o vreme nu se mai putea stăpâni. Imenșii ochi albaștri de copil erau tulburi și își mușca îndurerată, deseori, buza de jos moale și roșie. Nu putea mânca nimic, căci de data asta cei întârziați n-au mai fost așteptați și se adusese la masă. Niciodată nu m-am simțit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atâta vreme că eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream că ochii ei sunt gata să plângă pentru altul, că suferea și ea, plăpândă, ceea ce eu înduram ros în adânc, de două zile, dar ea pentru un om care mie mi se părea cel dintâi venit. Erau aceiași ochi înlăcrimați din vremea care a precedat căsătoria noastră, când eu n-o iubeam și când o lăsam ușuratic să aștepte jumătăți de oră și mai bine, întârziind la rendez-vous-uri, când ea îmi făcea reproșuri înlăcrimate și sfâșietor resemnate, care mă tulburau adânc, mă revoltau împotriva mea însumi, și care au sfârșit prin a mă lega de ea cum se leagă o ruptură organică prin aderențe. Preferam, pe vremea aceea, pe o colegă a ei mai subțirică și mai spirituală. Ea suferea și nu ascundea nimănui că suferă, ca și acum, căci nu are orgoliul aspru de a nu se da în spectacol. E și una din cauzele pentru care eu acum îndur atâta, căci ea, nesuferind de acest exhibiționism sentimental, crede, neștiind cât de greu mă stăpânesc, că nici eu nu sufăr. Mai ales că eu, dacă mă răsucesc de durere e tocmai din cauza spectacolului pe care-l dă ea, fiind atât de ridiculă că suferă. Căci asta făcea situația mea și mai jalnică, deoarece păream și mai mult de prisos, dureri și bucurii se întâmplau fără mine, tocmai când ea atrăgea luarea-aminte a tuturor.

După ce ea și-a tot sucit gâtul, uitându-se înapoi, a venit și el, într-adevăr, cu femeiușca vie și neastâmpărată; și li s-a făcut numaidecât, prin înghesuirea celorlalți, un loc de favoare oarecum, căci alți întârziați trebuiau să se mulțumească să stea tocmai la coada mesei. El a continuat să-și învăluie vecina în griji mângâietoare și „tandre”, iar spectacolul acesta părea insuportabil nevestei mele. Nu putea mânca nimic și avea o figură de animal rănit. Mă întrebam: ea nu-și dă seama că și eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu putință atâta insensibilitate? Vecina fără lucru de vizavi a întrebat-o, ironic și, evident, destul de tare, dacă „suferă”, și mi se părea că în viața mea nu mi s-a adus o insultă mai mare decât să fie întrebată nevastă-mea, față de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gândit să las furculița în farfurie și să mă scol neîntârziat, mânios, de la masă, plecând apoi de-a dreptul la gară. Și aș fi făcut asta dacă eram numai un amant, nu și bărbatul acestei femei. Între doi amanți situația este, deși mai complicată decât se judecă în mod primar de către lume, negreșit infinit mai simplă decât între soț și soție. Nu ți-a plăcut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frământării ei sexuale, căci plăcerea și neplăcerea se caută și se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ți-ai ales-o ca nevastă. În realizările naturii orice om e un exemplar unic și inedit. Din toată filozofia se desprinde cel puțin acest adevăr că omul — cu conștiință — fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, odată cu moartea lui moare neîndoielnic și lumea. Și el își alege, liber, o altă conștiință, pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarășa și moștenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sunt religios, dar cred că, datorită unei pure elaborări spirituale, totuși, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această dogmă, că soțul și soția sunt predestinați de la facerea lumii, că peste catastrofele vieții, uniți și egali unul cu altul, față-n față unul cu altul, ca în această viață, vor fi și în veșnicia viitoare. E și una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenească. Nu-i vorbea aici despre „jurămințile amanților”, căci și eu avusesem amante care-mi „juraseră dragoste eternă” și pe care nu le luasem în serios, iar după „partide” mai mult sau mai puțin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate lacrimile lor, la cele dintâi cochetării cu alți bărbați... S-a ajuns, în acest veac, sub influența vulgară a literaturii, la concepția pleziristă a căsătoriei, când omul, în loc să se ducă la un stabiliment anume, își aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei luni, o concediază fără nici o altă formalitate decât, uneori, o despăgubire bănească.

Așa am gândit în vremea când, după ce atâta suferință din partea femeii mă înduioșase, i-am cerut să-mi devie nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o voi lua de soție și-mi răspunsese cu un surâs palid și dumnezeiesc: „Orice s-ar întâmpla cu mine, vreau ca tu să mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei simți în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat față de mine. Poți să mă gonești în zorii zilei și să nu mă mai primești niciodată în casa ta.” Firește, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o copleșitoare precizie. Fusese întâi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste câtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta nici una dintre surorile mele măritate. Și intimitatea noastră creștea și se adâncea ca o lume nouă cu priveliști prelungi de întâiul ceas.

Ce însemnau acum toate aceste simțăminte și gânduri pentru femeia de lângă mine? Absolut nimic. Și eu mă simțeam imbecil și ridicul, fără simțul realității, și naiv ca un predestinat „coarnelor”, ca să fi gândit atât de mult despre o femeie, care, punând în cumpănă tot acest aparat maiestuos și scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără grijă, lacom, strângerea în brațe a unui necunoscut până acum câteva zile. Prăbușirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totdeodată și axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire și alegere, în vigoarea și eficacitatea inteligenței mele. Sunt guverne, în țările din Apus, care primesc foarte des, și pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor naționale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aci vreo consecință. Câteodată, aceleași guverne însă așază toată greutatea existenței lor pe un lucru de nimic și „pun chestia de încredere” uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de lege. Iar dacă atunci votul le e împotrivă, se prăbușesc. Unii bărbați nu-și iau nevestele în serios (e drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci?) și nu găsesc niciodată că e cazul să tragă consecințele. Eu jucasem totul pe această femeie și trebuia să trag acum toate consecințele care se impuneau: desființarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă și de lângă această iubire, pentru totdeauna. Dar știu ce voință de fier și rece am — una dintre amante, care, în naivitatea ei vulgară, încercase să mă convingă pentru un târg conjugal, îmi cerea apoi cu groază să nu-i mai zâmbesc, căci zâmbetul meu plutea cu o indiferență de moarte, de neînvins — și știam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicații nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul până când voi fi singur cu ea, ca să am un cuvânt ultim. Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu știam singur dacă — oricât de îndârjită voința mea — siluindu-mi simțirea, voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, că încă nu s-a întâmplat nimic și că voi putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în „ipotezele”, pe care desigur ceilalți continuau să le facă asupra stărilor noastre sufletești, interpretându-le cum interpretează savanții microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca pe niște râme care urcă târându-se umed pe mine.

Acum era lângă mine, îndepărtată ca la mii de kilometri, jucându-se nervoasă cu furculița și cuțitul, privind palidă cu ochii mari albaștri, înduioșați, spre cel care, dinadins parcă, nici nu se uita la ea. Toată lumea își plimba privirea de la ea la el, afară de fostul ministru, care nu înțelegea, firește, nimic. Nu-i puteam surprinde privindu-mă și pe mine, dar îi ghiceam că mă găsesc, lângă această mică dramă amoroasă, ridicul și deplasat, ca un talger cu mămăligă lângă un compot.

Mă trudeam totuși să-mi creez un alibi moral. Am fost bucuros când, după-masă, s-au organizat partide de joc de cărți. Într-un salon mare, cu toate ferestrele deschise spre pridvorul cu masa pusă și spre cerdacul în care se dansa acum, s-au așezat trei mese verzi de pocher, complet înzestrate, de la brațele purtătoare de scrumiere și pahare, până la fise și cărți noi, așa cum se obișnuiește în provincie, unde jocul de cărți e practicat savant, cu toate dichisurile lui. Până după miezul nopții, am pierdut suma cu care poate aș fi putut cumpăra un automobil. Nu eram decât cu ochii pe fereastră, cu tot coșul pieptului devastat de șerpi vii ascunși sub cămașă... neizbutind să mă concentrez, cu toată îndârjirea mea. Schimbam mereu greșit, nu observam câte cărți au luat ceilalți, relansam fără să bag de seamă că așteaptă alții cu carte superioară, în dreapta mea. Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea sistem de joc, pe urmă, când văzuseră că pierd și că oarecum am de unde pierde, se gândiseră, practic, să profite de împrejurare.

Cei doi se împăcaseră acum și, cu fața înflorită de fericire, ea dansa, de la genunchi până la piept greu și cald lipită de el. Vorbea mult, fără să înțeleg, de departe, ce-i spune și, fiindcă fostul ministru era și el la cărți, acum amicul ocupa, când terminau dansul, locul liber de lângă ea.

Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile și durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine și din cauza asta simțeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constați că plăcerea pe care o dădeai și credeai că singur poți s-o trezești (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea mea. Când era jocul mai aprig și pierdeam mai mult, unul din partenerii groși, care credea că-și poate permite glume, îmi aruncă așa, cu jumătate voce: „Ciudat... și totuși pierzi”. M-am învinețit și era gata să-l lovesc, când ceilalți, simțind respirația mea oprită, au avut surâsuri amicale de destindere. Un domn bolocănos, cu mustața păioasă, tăiată scurt, cerând carte ne-a certat cu bonomie:

— Mai dați-le dracului de femei. Nu mai dați atâta importanță tuturor fleacurilor. Nu vezi că și nevastă-mea face la fel. Dansatorii aceștia se ostenesc și le încălzesc pentru noi. Eu am și cerut servitoarei să-mi puie un bideu pentru la noapte în cameră. Iar pe urmă, atent și important: „Plus potul!” Au râs cu toții, convenind, și au continuat plusurile.

Și era adevărat că mai toate femeile tinere și acceptabile ca femei „se distrau” la fel, cu aceeași intenție de publicitate, dar la unele dintre ele această intenție era justificată: nesigure de puterea lor de seducție, încercau nevoia să-și verifice, din când în când, armele și țineau să se știe că au, sau într-unele cazuri mai au încă, „succes”. Dar ea? ce nevoie avea ea de această verificare printr-un succes? Dealtfel, pasionată și destul de închipuită de frumusețea ei, nu o verificare căuta acum, ci mergea cu toate simțurile, indiferentă la tot ce se întâmplă, nu numai în jurul ei, dar în tot restul lumii, spre destinul ei, acum neinfluențat de mine, ca pe un drum nou la nesfârșit.

Îngăduința, răbdarea, siguranța celorlalți bărbați, după ce m-a uimit pur și simplu la început, mi-a devenit în urmă într-un fel explicabilă. Mai toți, desigur, trecuseră prin încercările prin care treceam eu, iar sensibilitatea lor nu mai reacționa, asemeni oarecum acelor organisme care devin imune față de o boală molipsitoare după ce au suferit-o o dată. Dealtminteri, înțelegeam că eu însumi, acceptând o dată situația, mă voi obișnui cu ea, nu o voi mai găsi deloc tulburătoare și nimic nu mă împiedica să văd că, mergând așa înainte, pe nesimțite — cum poți să ridici treptat temperatura apei în care te afli fără să simți deosebirea — aș fi putut constitui un tip de acelea de încornorat de operetă, fără ca vreodată, în această evoluție, să fi constatat ceva deosebit.

Din pricina unui jucător, partida s-a întrerupt pentru câteva clipe și am ieșit puțin în pridvorul larg. Dar nu i-am văzut. Am înțeles că o parte din perechi nu mai dansau și se plimbau prin grădina din jurul vastei locuințe, poate chiar — de ce nu? — și prin via imensă, în care se aflau și casă și grădină, de care nu era despărțită decât printr-un gard de sârmă, și care desigur avea destule portițe.

Gândul că nevastă-mea s-ar putea „da” așa, în timpul unei seri de dans, într-o grădină sau pe aleile unei vii (și aveam toată sugestia halucinantă a detaliilor), că ar putea reveni apoi sus, în pridvor, lângă mine, cu trupul poluat de această îmbrățișare, mi-a înnegrit sufletul și m-a făcut, rece, să mă clatin. Ca ea — pe care mi se părea că o jignește orice aluzie, încât dacă eram alături, înjurăturile atât de obișnuite și de plastice, pe străzile Bucureștilor, mă făceau să caut un fel de refugiu — să stea acum răsturnată și cu picioarele goale până la jumătatea corpului ca o târfă groasă și grăbită în grădina publică, mi se părea o catastrofă de neînchipuit. Dar înțelegeam încă o dată că femeia care iubește are toate nerușinările, cu o inconștiență care pare magnifică tuturor poate, în afară de soțul ei, și pe care eu însumi, înainte de a fi însurat, o admirasem la multe femei. Îmi aduceam acum aminte ceea ce una dintre marile scriitoare a exclamat cu groază: „Drepturi femeilor? Să facem din ele, de pildă, magistrați? Să încredințăm viața, libertatea, onoarea și norocul oamenilor unor femei, despre care știm că trei zile pe lună, cel puțin, sunt niște animale suferinde, inconștiente și turbate?” Mă gândeam și eu ce tristă experiență e să-ți condiționezi fericirea și cinstea ta de sexul capricios al femeii. Era în mine, orb, un îndemn de moarte, să pornesc să-i caut și să-i găsesc în vie.

Nu coborâseră însă nici în grădină. Erau numai așezați la capătul pridvorului, pe parmalâc, și, apropiați, stăteau de vorbă. A trebuit să mă reazem ca să nu cad, însă de altă emoție. Mă așteptam la atâta rău, încât acum aveam porniri de adevărată și înduioșată recunoștință pentru femeia care, totuși, n-a mers până la capăt în infamie. M-am întors cu o stranie liniște la jocul de cărți...

Petrecerea s-a sfârșit în zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. Mai rămăseseră câțiva dintre jucătorii de cărți, care, pierzând toată noaptea, căutau, acum, livizi și cu buzele vinete, să se refacă printr-o lovitură, dar mai rău pierdeau, încât, din plăcere, jocul avea, târziu, o nuanță de tragic vulgar. Izbeau cărțile de masa verde, fumau mult, că scrumierele pe care nu le schimbase nimeni erau ticsite de mucuri turtite. În pridvor și în cerdac, parte la mesele încărcate cu resturi de la banchet, parte în fotoliile de trestie și nuiele albe împletite, așteptau cu gurile coclite, dar cu buzele înroșite din nou, soțiile celor care încă mai jucau, gazdele, câteva perechi tinere, care nu se îndurau să se despartă și al căror organism biruitor se refăcea cu fiecare senzație nouă. Acum urmăreau înălțatul soarelui, care stropea cu apă de aur verdele albicios al viilor și negrul verzui al pădurilor. Era o impresie de răcoare și prospețime peste orășelul din vale, gata să se trezească, prospețime care aci sus nu putea birui totuși extenuarea fizică. Așteptam, cu seacă nerăbdare, o explicație îndârjită cu nevastă-mea, dar de vreme ce ea nu-mi ceruse să plecăm, căci încă nu se îndura să se despartă de el, răbdam. (Ce-or fi vorbit atât? ce aveau de „discutat”? cu ce fraze? la ce întâmplări au făcut aluzie? ce aveau să-și spună amândoi? căci eu nu-mi puteam reprezenta pe nevastă-mea vorbind decât cu mine). A trebuit să coborâm apoi în beciul unui proprietar vecin, care nu ne-a lăsat până nu vom încerca, împotriva oboselii de mahmuri, un leac paradoxal, un singur păhăruț dintr-un vin auriu și greu ca untdelemnul, care, luat lângă butoi, avea să ne limpezească desăvârșit mintea...

Era soarele sus când ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut, cu perdele de pânză de casă și borangic, cu fotografii străine, cu cărți, în care panglici erau rămase acolo unde se oprise atenția altora — și cu sticle de parfum și apă de colonia pe masa de toaletă, gătită cu oglindă legănată, începute de alte mâini.

N-am putut sfârși dezbrăcatul, dar cum nici nu vream să discut cu ea „academic”, i-am spus cu o voce de mort:

— Ascultă, dragă fată, sper că niciodată în viața mea nu voi mai trece prin clipele prin care am trecut ieri și azi.

M-a privit cu ochii mari albaștri.

— Nu înțeleg ce vrei să spui?

Eram uluit, am rămas cu haina în mână, am râs ca un cadavru.

— Sincer? nu înțelegi ce vreau să spun?

Și ea, afectat:

— Absolut sincer...

Tremuram, aprins și indignat de atâta crasă prefăcătorie.

— Ei bine, atunci poate ai să înțelegi altă frază ceva mai simplă. Să ne despărțim. La București începem numaidecât, cum ajungem, divorțul. Dacă vrei să rămâi cu amantul dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate că nu-mi mai pot face iluzii, după cele ce am văzut de ieri până azi, te rog totuși un lucru. Acum, când ai certitudinea că vei rămâne toată viața cu el, să evităm spectacolul și să nu ne oferim comentariilor adunării publice de aici.

N-am văzut niciodată o privire de înger atât de obosit și de mirat.

— Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?

— După cele ce ai făcut azi, mi se pare uluitor să mai întrebi despre ce e vorba.

Și, ca un bolnav, care nu știe ce s-a petrecut cu el în timpul delirului:

— Dar te rog... te rog, spune-mi ce-am făcut?

Indignat și revoltat de atâta îndrăzneală, am întors capul cu dinții încleștați.

— Nimic.

Simțindu-se tare, stăruia ea acum.

— Te rog, spune-mi ce-am făcut? Te rog.

Mi-era silă atâta, că simțeam că orice vorbă aș fi spus, ar fi căzut alături.

— Nimic... Vreau să ne despărțim.

Ne-am dezbrăcat, dar în pat, cum eu evitam chiar să o privesc, a început din nou.

— Ștefane, te văd așa supărat... și-ți jur că nu înțeleg de ce?

Am început să fierb de mânie.

— Îmi juri?

— Îți jur pe ce vrei.

Dar o clipă m-am oprit mirat, întrebându-mă dacă nu cumva greșesc, și m-am hotărât să-i explic ceea ce se prefăcea că nu pricepe. Dar când să caut, cu uimire, văd că nici eu nu am nimic de spus. Ce să-i reproșez? Că pe drum a stat lipită de mine și de el? Că s-au coborât să culeagă flori? Că s-a sprijinit de brațul lui? Că au făcut un mic grup aparte?

— Ai fost tot timpul împreună cu acel domn, ai dansat aproape numai cu el.

A râs indulgentă (ea).

— Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci când vii cu cineva pe drum, într-o excursie ca asta... Toate femeile au făcut grupuri. Se creează inevitabile izolări. Nu poți fi familiară cu toată lumea și atunci se pare că ești numai cu unii. Pe urmă, el e un bun dansator... toate femeile din lume dansează, cred.

— Da... însă nu numai cu un singur partener.

— Dar bine, aici nu e bal. Am venit împreună pe drum.

— Nu... nu... a fost un adevărat scandal. Toată lumea v-a privit.

— Ce scandal? Ți s-a părut ție. Nu ai văzut că — ți-am spus — toate femeile fac la fel? Așa sunt petrecerile astea. O dată acasă, nici una nu se mai gândește apoi la cunoștințele și întâmplările de aci. Ai să vezi că nici tu nu ai să te recunoști cu toată lumea de aci... Ești de o sensibilitate imposibilă.

M-a mirat această intenție de maturitate în judecata ei și eram indignat, dar tăceam. Firește că n-aveam de obiectat nici un fapt precis, dar asta nu însemna totuși că ea nu mersese, cu trup și suflet, într-o aventură. Aveam însă acum certitudinea ca a vinei unor miniștri care, respectând cu sfințenie litera legii, își permit orice, chiar cele mai veroase afaceri. Cuvântul e oricând un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevăr, tot ce e conținut real scapă, printre silabe și propozițiuni, ca aburul prin țevile plesnite.

Aveam totuși în plasa logicii un fapt precis.

— Aseară, credeam că ți-ai sucit gâtul, tot întorcându-te să vezi dacă vine la masă.

— A, mi-am sucit gâtul, ce idee...! mi-am sucit gâtul...! și încerca să bagatelizeze.

Dar a simțit, din privirea mea netedă ca moartea, că aici nu încape tăgăduială și, nenorocit inspirată:

— A, acum știu ce vrei să spui. E cu totul altceva... Dacă ți-aș spune ai vedea că...

— Dar spune-mi atunci.

— E un secret al nostru toate... madam Slugeru și madam Georgescu.

Ajunsesem și la „secretul de familie” din Boubouroche...

Și era în așternutul străin, de prisos aproape de mine cu tot trupul știut.

Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci când vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Când știam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgență, de înțelegere. Numai sufletul poate înlocui lipsurile. Și sufletul nevesti-mi...

Mi-era pielea uscată, capul dur și gol să poți lovi cu ciocanul în el, parcă tot gâtul plin de câlți.

Mi-am îngropat fața în perna care se încălzea numaidecât, de a trebuit să schimb mereu căpătâiul, dar fără să pot dormi și n-am mai scos o vorbă până târziu după-amiază. Ea a dormit, a nădușit sănătos, s-a împrospătat în obraz și în privire, reintegrată vieții, numai eu parcă eram bolnav de uremie.

Cum tot cearșaful și perna erau prea calde, cum toate cărțile, pe care am vrut să le citesc, mi se păreau uscate, am coborât către ora cinci în grădină. Se sfârșise parcă o sărbătoare, o întâmplare frumoasă în lume, care niciodată n-avea cum să se mai repete și eu supraviețuiam singur, dar cum dăinuiește o coajă de lămâie stoarsă, aruncată după-masă. Soarele mi se părea leșios și când am trecut pe lângă bucătărie am simțit mirosul de mâncăruri trezite. Au dat peste mine un grup de cheflii, care în zorii zilei se înfundaseră într-un beci și acum ieșeau beți turtă. Fostul ministru plângea și ținea să mă îmbrățișeze neapărat, umplându-mă de bale și vărsându-mi vin pe haine. Avea sentimentalismul gălăgios și plângăreț al moldovenilor la beție, cu promisiuni jurate la toată lumea, cu demonstrații și invocări lirice de frățietate, pentru ca a doua zi, treaz și revenit la sentimente normale, să se prefacă (și cu o tainică spaimă) că a uitat totul, afară doar de promisiile și legămintele celorlalți. Totuși e sigur că ei între ei, cel puțin în momentele acelea, se iau în serios.

Plecarea înapoi a fost la opt seara. Era între mine și el, ca la ducere. N-am vorbit decât, rezervat și politicos, numai cu el tot timpul, refuzând, cu silă, toate încercările ei de a-mi capta bunăvoința, prefăcându-se, dealtfel, că ia lucrurile în glumă. Mai târziu a adormit, sau s-a prefăcut că doarme, rezemându-se cu capul pe pieptul meu, ceea ce însă nu mi se părea decât un pretext ca să-i abandoneze lui cealaltă jumătate de corp.

Nimic nu mi s-a părut mai simbolic decât această așezare a ei. Dacă n-aș fi știut despre ce e vorba, dacă aș fi fost soțul naiv pe care-l voia ea, aș fi crezut că un subit și sincer acces de preferință o face să se agațe duioasă de gâtul meu, când ea nu făcea asta decât tocmai pentru că așa își putea culca picioarele și șoldurile, aproape în brațele celuilalt. Dealtfel, și mai general socotit, nu era oare cu un înțeles deosebit această împărțire a ei însăși, pe care o făcea, singură, între noi doi?

Încheiam bilanțul sinistru al acestei petreceri, ca un general înfrânt și fugărit, promis degradării și exilului, care compară resturile înspăimântătoare, cu armata frumoasă și strălucitoare de entuziasm pe care o comanda, la defilare, cu două zile înainte. Dealtminteri, aceste excursii împreună, de perechi tinere, când femeile sunt frumoase, devin mai totdeauna lupte „amicale”, tot așa cum amicale erau acele „tournoi” medievale, numai că atunci când totul trebuie să revină la normal, după furii nemărturisite și explicații amare, întocmai ca și în acele pomenite timpuri, de multe ori cadavre acoperite sunt aduse înapoi pe scuturi și tărgi acasă. Așa cum mă întorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisă.

Peste două zile ne-am dus întreaga „bandă” la deschiderea unui teatru de vară și de acolo la un restaurant de la Șosea. Ce-a fost la țară s-a repetat și aici. De abia mi-am mai stăpânit indignarea, indiferent la comentarii. O doamnă, poate încă tânără, faimoasă frumusețe aventuroasă pe vremuri, care mă privea cu afecție totdeauna, cu care adeseori aveam interesante convorbiri despre întâmplările din viață, căci în noua cochetărie pe care și-o permitea, de a se îmbătrâni cu intenție mai devreme, era parcă din eleganța unui general tânăr, retras voluntar la pensie, a încercat să mă împace.

— De ce atâta enervare?

I-am arătat, surâzând trist, pe nevastă-mea și mi-a spus, glumind frumos și cu emoție, încât nu mă puteam supăra:

— Știi o vorbă, și dacă nu o știi, ți-o spun eu: femeia înșală numai pe cel pe care-l iubește, pe ceilalți îi părăsește pur și simplu.

I-am spus că asta nu mă consolează, dar mi-a explicat că nu crede că e vorba de altceva decât de un „flirt”.

I-am turnat în pahar vin auriu, privind-o mirat:

— E o formulă greșită, fără înțeles la o femeie. Nu corespunde nici unei realități, decât dacă e vorba de o fată care vrea să petreacă, dar, în sfârșit, să-și păstreze totuși fecioria fizică (și care, dealtfel, s-ar da din toată inima), sau de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le împiedică ovarita de care suferă. Mai are sens acest „flirt”, atunci când o femeie urmărește vreun interes și, ca să-l realizeze, face toate „avansurile”, dar după ce a obținut ce țintea, se refuză. Sistem practicat de multe actrițe și profesioniste nemărturisite. Dar nevasta-mea nu e în nici una dintre aceste situații și pentru ea un „flirt” e o aberație.

— Ah, dumneata ești dintre acei care fac mofturi interminabile și la masă. Dintre cei care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare.

— Sunt eu de vină dacă mi se oferă fire de păr în mâncare?

— Nu, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. Îmi închipui că ești în stare nu numai să-ți examinezi exagerat partenera, dar că, în ultimele clipe ale îmbrățișării, să-ți dai seama exact de ceea ce simți, ca și când ai asista la un spectacol străin...

— Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiți, dar încheierea dumneavoastră — numai — e falsă. Atenția și luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, așa cum, dealtfel, atenția sporește și durerea de dinți. Marii voluptuoși și cei care trăiesc intens viața sunt, neapărat, și ultralucizi.

— Cu ce plăcere te-aș fi înșelat pentru această continuă neliniște și bănuială a dumitale, și desfăcea senzual o portocală. Avea o eleganță de marchiză.

— Deci... nu m-ai fi părăsit?

— Poate că atunci da, dar aș fi regretat-o toată viața. Suntem atât de toante când suntem tinere.

Surâdea îndepărtat și frumos, cu părul ei argintiu... și eu o admiram atât de pasionat, că toată lumea părea intrigată ca de o scenă de dragoste.

Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia aceasta de lângă mine? și ce înțeles adânc ar fi avut lucrurile... va fi fost această femeie la fel cu nevasta mea? și — imposibilă întrebare — vor mai fi altele acum? și — încă mai fără sens întrebare — de ce mi se pare posibil numai în trecut, de ce regret că am pierdut, venind cu douăzeci de ani mai târziu, trupul cald, cu zâmbetul bun și melancolic al acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne și mătase devin prea târziu, și de prisos, bune.

Asta-i rochia albastră

Nu i-am vorbit nevesti-mi o săptămână.

Am mâncat singur în birou. Peste câteva zile, la masă la prieteni, mi s-a părut însă că rezerva mea nu mai are sens, și am stăruit toată seara pe lângă o femeie frumoasă, aproape tot atât de înaltă ca mine. Când spun „am stăruit” e un fel de a vorbi. După un ușor început, ea, dezlănțuită, m-a copleșit cu prietenia ei. Tot ce a făcut nevastă-mea la țară, aci s-a reeditat într-o singură seară. G. nu era acum de față. Ca să nu pară prea supărător, femeia a dat o nuanță de glumă lucrurilor. A declarat că dăruiește pe bărbatu-său nevestei mele, că mă iubește, a făcut scandal când mi-a luat cineva locul de lângă ea. Am vorbit despre femeile grase și slabe și, ca să-mi arate că ea e numai înșelător slabă, în fața tuturor, mi-a luat mâna și mi-a pus-o, apăsat, pe șoldul ei plinuț... Strânge!... Eu, uluit, aveam aerul ridicul al lui Iosef în casa lui Putifar. Cum mă lăsa un moment liber fugeam, dar mă căuta și mă aducea înapoi. Sâcâită, dezorganizată, nevastă-mea era vânătă, glumea galben, iar de câte ori îmi aduceam aminte de ea și o priveam, îi întâlneam ochii mari și îndurerați asupra mea.

Noua mea entuziastă m-a silit să dansez cu ea, deși dansam prost. Pe urmă m-a luat de mână și m-a dus într-un salonaș cu divanuri: „Hai, să fim singuri”.

Eram stânjenit de parcă numai în străchini călcam. Ne-am rezemat, lungiți unul lângă altul și m-a întrebat tot soiul de prăpăstii. Când s-a abătut din întâmplare cineva pe la noi s-a înfuriat, s-a dus la birou, a luat un toc și hârtie, a scris un afiș: „Intrarea oprită... pereche amoroasă!” Cei care veneau, citeau, râzând ca de o glumă bună, și plecau, cerându-și scuze ipocrit. Glumea, firește, dar asta n-a împiedicat-o să-și frământe sânii de coastele mele și să mă sărute, când i se părea că nu vine nimeni.

I-am spus că trebuie să fim cuminți, m-am smucit și am plecat. Mi-era rușine de rolul grotesc, de siluit de o femeie, și mă gândeam la situația delicată în care soția asta vulgară — cu gluma ei menită să mascheze abil o purtare mai precisă — își punea bărbatul. Nu mi se părea suficientă scuza că e vinovat că nu știe să-și stăpânească nevasta și nici nu mi se părea că „trenurile nu trebuie lăsate să treacă” sau că trupurile „șarmante”, care se doresc și se întind, sunt deasupra oricărei „ridicole filozofii”. Dealtminteri, ca să se poată trece puntea periculoasă, se face aci un cadril de naivități. Femeile, ca să poată realiza toată aventura, se prefac că o socotesc ca pe un joc naiv, dar în același timp bărbatul serios „care nu știe să profite” e acuzat, el, de „naivitate”.

La ele însă naivitatea, prefăcută și cu scop precis, e dintre acelea pe care o practică unii escroci, în primele momente, „făcând pe proștii” în fața unui judecător de instrucție, declarând că au încasat cecul fals la bancă, în glumă, ca să facă o farsă unui prieten de la Hamburg. Dar judecătorul, știutor, cu privirea rece, pune zâmbind lucrurile la punct.

Fără grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă-mea se trântise într-un fotoliu și nu vorbea cu nimeni. Noua mea amică a venit după mine: „Ești un caraghios”, și mi-a fixat o întâlnire în oraș.

Cealaltă era geloasă și suferea. Simțeam acum că e o jucărie în mâna mea. Că puteam s-o umilesc, s-o fac să sufere și mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să-i spun: uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat?

Acasă, furioasă și îndurerată, mi-a spus:

— Acum cred că ai să-mi dai dumneata explicații mie.

I-am arătat că n-am făcut nimic mai mult decât ea la Odobești.

— Da? Eu nu m-am proclamat flirt cu G., nu m-am pipăit cu el, nu m-am înfundat, cu anunțuri obraznice, într-o cameră cu divanuri.

E adevărat că până acolo nu ajunsese, dar nu e mai puțin adevărat că tot eu mă simțeam în pagubă.

A ținut să-mi plătească însă, cu vârf și îndesat, întâia dată când ne-am găsit iar în „bandă” cu el. A stat mereu, aproape în brațele lui. Îmi spuneam că nu e decât o pedeapsă și că, dacă vrea să mă pedepsească, însemna că nu-i era indiferent că eu preferasem altă femeie, deci mă iubea. Cu toate astea, fizic ... spectacolul mi-era de neîndurat. Nu aveam tăria să văd, orice mi-aș fi spus, cum femeia pe care o iubesc e ținută în brațe de un bărbat, și i-am spus-o vecinei mele de rândul trecut și de data asta, care mă urmărea zâmbind.

— Dar dacă ai iubi o actriță, care, pe scenă, ar trebui să-și îmbrățișeze pătimaș partenerul, să-l sărute lacom pe gură?

I-am lămurit, cutremurat, cu cea mai simplă sinceritate:

— Cred că niciodată n-aș putea iubi o actriță.

M-am apropiat de divanul din colț unde se găsea nevastă-mea și i-am spus că plecăm acasă.

— A! Cum așa devreme? Nu; mai rămânem.

— Trebuie să plecăm neapărat, am de lucru mâine.

— Nu... asta nu se poate... nu... mai stăm... se supără oamenii dacă plecăm așa de repede. E nepoliticos. Scosese oglinjoara din poșetă și-și pudra obrajii.

— Cu neputință.

Și totuși am mai așteptat un sfert de oră. Era în mine ca o spaimă viu grăită.

— Dragă, nu mai pot rămâne nici un minut.

— Ei nu... trebuie să mai rămânem... vreau să mai stăm puțin, și-și desena acum cu roș buzele.

— Eu plec.

— Pleci fără mine.

Am privit-o, acum liniștit, ca un mort.

— Ela, îți dai tu seama de ce spui?

— Te rog... vreau să mai stăm.

— Nu se poate... sub nici un cuvânt, nu se poate să mai stăm.

Avea ochi mari, șterși și o cută între sprâncene.

— Ei bine, nu merg.

— Ela, te întreb încă o dată...?... Gândește-te bine ce faci. Dacă mă duc singur acasă, înseamnă că am pornit pe un drum de pe care nu ne mai putem abate.

Gândul că nevastă-mea ar putea veni singură, în zorii zilei, acasă, mi se părea o monstruozitate rece.

Am mai privit-o încă o dată, ca în clipa semnării unei sentințe, și am plecat. Am așteptat în stradă zece minute și n-a venit. Cunoșteam la unul dintre hotelurile mici o cocotă destul de frumușică, voinică și nespus de vulgară. I-am spus să se îmbrace, am luat-o cu mine, am dus-o acasă, am pus-o să scoată tot de pe ea și am culcat-o în patul tuturor durerilor, nebuniilor și lacrimilor iubirii mele.

Nevastă-mea a venit peste vreo două ore. Nu știu dacă servitoarea i-a spus totul, dar când a înțeles, s-a îngrozit, și nu-i venea să creadă. A căzut moale într-un fotoliu. S-a înfuriat apoi și a vrut să se repeadă asupra femeii, care nu prea avea de ce să se teamă.

— În patul meu, o adunătură de pe stradă?

Și cealaltă, cu o imensă și trivială doză de bun-simț:

— N-ai decât să dormi în el, madam, nu să umbli noaptea teleleică.

Vedeam, uimit și cu sufletul gol, unde ajunsesem.

I-am explicat că dacă face scandal și se află despre întâmplare, eu o să trec drept nebun, dar pe socoteala ei are să se râdă ca de o paparudă. A plecat trântind ușa, cu o energie pe care nu i-o bănuiam.

Am frământat întreaga noapte trupul femeii străine, cu o furie deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot ce oferă una, îți poate oferi și cealaltă și că nu merită, că e ridicul să suferi atât de mistuitor, pentru atât de puțin lucru. Și parcă am găsit adevărată părerea. Primele trei-patru zile, dospind de mânie, nu mi-a fost greu să îndur absența nevesti-mi. Pe urmă însă, am început o serie de ipoteze, în toate sensurile, ca să văd ce gândește și ce simte acum. Cum știam că iubește pe altul, nu-mi închipuiam că îndură prea greu purtarea mea și-mi recunoșteam dreptul, și mă felicitam chiar, pentru ideea bună de a-mi crea ultimul cuvânt. Mă întrebam vag dacă ne vom mai vedea, dacă ne vom revedea, vreau să spun, în continuarea liniei trecute, așa cum, când te deștepți după un vis atroce, reiei viața ta întreruptă seara. Și simțeam că nu, adică nu mai aveam reprezentarea unei viitoare împăcări, cum nu-mi pot închipui azi în ce fel aș putea deveni președinte de republică în America Centrală.

După o săptămână am simțit neapărat nevoia s-o văd, dar mi-am refuzat cu încăpățânare orice prilej. Am căutat însă pe o prietenă a ei, ca să aflu, prin ocol, ce gândește, ce face, dacă întâmplările acestea de răsturnare și eveniment egal cu mișcarea planetelor, pentru mine, aveau pentru ea vreo importanță. Nu mi-a fost cu putință să aflu ceva. Fiindcă pe stradă n-o întâlneam ca să-i cunosc noul surâs, am început să colind restaurantele, cu bătăi de inimă încă din stradă, cu examinări ușoare a tuturor femeilor la început, cu reveniri insistente apoi, de teamă să nu mă fi înșelat din cauza pălăriilor mari și cu o tristețe de moarte, cu impresia că totul e gol, când trebuia să constat că ea nu e acolo. Aș fi vrut să văd capul acela mic de statuie greacă, blond, cu ochii albaștri, cum e acum în formă nouă, să văd dacă mă privește cu ură, cu indiferență. Printr-o fatalitate de neînțeles n-am întâlnit-o nicăieri. Am reluat legăturile cu toate prietenele ei, mi-am făcut dintr-una amantă ca să-mi dea știri despre ea, dar cum venea vorba despre ea, totuși, de teamă că „nu se știe cum se întorc lucrurile”, nu-mi spuneau o vorbă, evitau orice discuție, iar detaliile pe care eu le ceream, dealtfel cu un ton vag indiferent, căci altfel n-aș fi avut nici o șansă să le am, mi-erau totuși, firesc parcă, refuzate. Am căutat să știe că petrec, că mă simt foarte bine, dar aceste gesturi ostentative erau ca niște scrisori încredințate unei poște lamentabile. Nu știam nici dacă le-a primit și mai puțin puteam ști ceea ce gândește aceea care le-a primit.

Să mă duc acasă la mătușa ei, nu putea fi vorba. Nu mi-aș fi iertat niciodată slăbiciunea asta și nici n-ar fi fost posibil, atât eram de definitiv în gândul meu. Am început să caut invitații în casele în care știam că ar putea să meargă, dar am nimerit-o mereu prost. Acum, toată nevoia de ea, comprimată în mine, se rezolva într-o otravă a întregului organism, înăuntru. N-am mai putut mânca aproape nimic. O rochie la fel cu a ei întrezărită pe stradă îmi punea un pietroi în stomac și un nod în gât. Slăbisem și-mi era teamă acum să nu afle că am slăbit din cauza ei. Eram alb ca un om fără globule roșii. Am sporit petrecerile, ca să afle, să creadă că sunt slab din cauza orgiilor. În a patra săptămână, un prieten doctor și un profesor consultant au fost de părere că s-ar putea să am un ulcer al esofagului. Și n-o vedeam nicăieri, parcă dispăruse în pământ.

Am întâlnit-o totuși, în penultima zi de curse. Era zăpușeală, lume multă, și un suflu de oboseală nădușită lâncezea în atmosfera prăfuroasă și încinsă. Am văzut-o înainte ca ea să mă vadă. Tot trupul mi s-a înfierbântat brusc, am căutat numaidecât una dintre acele nenumărate femei echivoce, dar nu declarate, care tapează, cerând bărbaților să le ia bilete pe cai, firește fără să dea bani, și am trecut vesel, radios și absent, pe lângă nevastă-mea. Era rezemată de grilajul alb din dreptul pariului mutual. Când am trecut din nou, înapoi, sta pe un scaun ca și când era frântă de mijloc, privindu-ne cu ochi îndurerați. Îndura parcă o suferință peste puterile ei. Nu mai voia, se vede, nici s-o ascundă, căci totul îi era indiferent acum. A fost o bucurie care m-a iluminat înăuntru ca un soare. Am mai văzut-o acolo nemișcată, tristă, până aproape de sfârșit. Și pentru întâia oară cineva mi-a vorbit de ea. O prietenă comună m-a întrebat cum pot fi atât de lipsit de inimă... Și eu, care m-aș fi dus s-o îmbrățișez, s-o întreb cu o nemărginită patimă: de ce? de ce ai început toate astea? am trecut din nou, am salutat-o foarte prietenos, mi-a răspuns doar privindu-mă în ochi, fără un surâs, fără nici o mișcare a mușchilor feței, ca o căprioară blondă, înjunghiată.

Peste câteva zile am întâlnit-o în fața chioșcului de ziare de la Independența. Ceruse o revistă de mode și tocmai o plătea, când a dat cu ochii de mine și a înțeles că o așteptam, oprit mai sus, la câțiva pași. A avut o clipă de plăcere, nu de bucurie. Și-a mușcat, cu o satisfacție vulgară, buza de jos, ca și când ar fi spus, câștigând prinsoarea: „A, domnule, în sfârșit!” Altfel întrevederea a fost frumoasă, cu lunecușuri de ironie voit banală și superficială, ca să pară tandră și indiferentă: „Speram că ai să te faci mai urâtă, departe de mine.” „A... da... am avut eu azi-dimineață o presimțire bună”. „Ți-ai oxigenat părul? Sau, nu, e din pricina soarelui.” „După cât știu, nu. Se vede că e tot soarele”. „A reapărut și el numai din cauza dumitale.” „Ce vrei, când întâlnim încăpățânați care vor să reziste, căutăm și noi complici.” Dar, spre mirarea mea, tot ea vrea să știe: „Ai mai sedus pe cineva?” și îi tremura vocea de parcă era o actriță la întâiul pas pe scenă... „Vreau să iau o trăsură”. Era ora 12 și jumătate poate. Mătușa ei sta pe strada Olari. Am pornit-o alături pe jos; în dreptul Universității, la stația de trăsuri, am fost bucuros că nu era nici una. Mi-a spus că are de gând să se înscrie din nou pentru licență la Universitate, că a fost plecată la Vaslui, la bunica ei, trei săptămâni. Prin fața Ministerului de Domenii, am avut oarecare teamă, căci venea agale o trăsură goală, pe care ea n-a observat-o însă. „Asta-i rochia albastră? dar parcă era mai puțin vie?” „Vai, mi-ai uitat rochiile?” Și sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, în ezitări, fâlfâiri, fixări, și iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante, care ar fi încet transportată pe drum. La Rosetti, despărțirea era inevitabilă. Era stație mare de trăsuri și automobile. S-a oprit pe trotuar... și în mine totul s-a oprit... dar a lăsat, fără s-o vadă, o trăsură, a strigat prea încet alta și pe urmă a întors capul să-mi spuie ceva. Am ajuns, poate pe la două, în fața casei mătușii ei... dar parcă n-ar fi observat că am ajuns, am trecut înainte, apoi, de vreme ce se crease un precedent, după vreo sută două de pași ne-am întors, și pe urmă iar, până la ceasul trei și ceva. Poate că nici unul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să mai rămâie. Eram așa de grăbiți și ne vedeam în treacăt numai.

— Ah, de tine nu se îndură cineva să se despartă, și era profund adevărat, dar o spuneam cu un surâs, ca să pară abia ceva mai mult decât o glumă indiferentă... sărut mâinile.

— Vai! o să mă ocărască mătușa-mea. Dar puțin îmi pasă. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surâdea cu ochii albaștri, plini de suflet ca de rouă.

Mă întorceam, în după-amiaza inundată de căldura uscată, chinuit de foame, adâncindu-mă ca în cauciuc în asfaltul încins, privind caii obosiți ai trăsurilor, storurile trase pentru siestă la mai toate casele, dar era în mine o tristețe ușoară și plăcută. Simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, așa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, și aveam să pierim la fel amândoi.

Eram ca într-o zi imensă și întâmplările acestea mici, amănunțite până în fracții de impresie, erau printre cele mai importante în viața mea. Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar și iar, că tot ce povestesc nu are importanță decât pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată în desfășurarea lumii, ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât șirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aștri în necuprins, căci singura existență reală e aceea a conștiinței. Și, în organizarea și ierarhia conștiinței mele, femeia mea era mai vie și mai reală decât stelele distrugător de uriașe, al căror nume nu-l știu.

Ne-am împăcat peste o lună, când a venit cu brațele pline de crini târzii, ca o amantă, și am fost împreună toată luna august la Constanța. Locuință tihnită, plimbări seara pe dig, împreună cu o familie cunoscută, aperitive în Piața Ovidiu, înțesată de lume, și uneori, în glumă, joc la bulă, când pierdeam regulat. Bineînțeles, în dimineața însorită eram și noi, ca toată lumea, încărcătură de tineri în pijamale și haine albe ușoare, în trenul de Mamaia. Pe plajă, ea era încă extrem de frumoasă, mai ales când tot corpul i se făcuse ca grâul copt. Aproape înaltă, cu talia subțire și șoldurile vânjoase, cu sânii răzbind ghiciți ca merele prin maioul negru (strâns pe ea cum e un șarpe în pielea lui), aduna toate privirile. Puțin prea înalt pentru subțirimea brațelor și coapselor, făceam totuși, cred, o pereche potrivită cu ea. Când, legată la cap cu un tulpan albăstrui, cum e uneori cerul senin, care îi iradia lumina ochilor și-i limpezea liniile desenate, pure, punea apoi pe umeri un fel de pelerină, ușoară de tot, poroasă și albastră, tare ca vopseala, părea întreagă zugrăvită pe smalț, cu fața aurie.

În septembrie, întorși în București, am avut o ceartă din cauza copilului așteptat. N-a vrut să-l aibă și a trebuit să stea în sanatoriu vreo două săptămâni. S-a făcut bine abia pe la Sfântul Dumitru.

A fost un timp destul de liniștit și am putut să fac vreo două drumuri la o pădure, care făcea parte din moștenire, pe lângă Curtea-de-Argeș. Era un sfârșit de toamnă de o frumusețe largă și potolită, și priveam de la fereastra vagonului dealurile lenevoase cu păduri îndesate, cu acea felurime de colorit care arată creșterile. Dacă vara e greu de osebit toate apele și asemuirile de verde, acum gama veștejitului cuprinde toate culorile tari. Câtă vreme unii copaci sunt încă verzi, alții au frunzele, pe negrul crăcilor, galbene ca niște caise străvezii. Unele frunzișuri sunt roșii sângerat, altele violete, cărămizii, albe chiar. Cerul e imens, și departe peste umerii dealurilor, peste sate, are un fel de maiestate senină, căreia lumina vie, dar gălbuie în culoare și potolită în căldură, îi dă o liniște melancolică.

Nu pot sta liniștit pentru că în compartimentul de alături (sunt vagoane vechi, clasa I-II) se aud hohote de râs, comentarii, aprobări călduroase. Sâcâit, renunț să mai privesc carele, care se depărtează domol pe drumuri albe, și trec și eu dincolo. Un domn, să tot aibă cincizeci de ani, cu gâtul în piele moale și roșie, ca al curcanului, cu ochii vii și mustața mare, pe figura pentagonal osoasă, explică de ce trebuie să intrăm în război. Dealtminteri, cam asta se discuta pe tot cuprinsul țării românești, când afacerile și plăcerile lăsau timp liber.

E de o vervă îndrăcită, gesticulează convins, bătând aerul cu amândouă mâinile. Esențialul, dealtfel, în replicile lui tumultuoase, sunt interjecțiile.

— Ee! ee...! Păi vezi! Când spun eu? și se scoală iar de pe fotoliul de piele. Cum o să reziste, domnule?... cum o să reziste? Vino-ncoa. Dacă eu pun aici o armată? și arată Orșova, iar aici alta? și arată la Sibiu, aici încă una? acum la Brașov.

Dar cineva obiectează:

— Bine, domnule Predescu... tocmai acum când nemții au terminat cu rușii, de au ajuns în inima Rusiei?

— Păi tocmai d-aia — răspunse domnul Predescu deznădăjduit și scrijelat — tocmai d-aia... Dumneata nu vezi cum vine planul? Eu încep așa — și începu să urce pe harta care indica stațiile, deasupra canapelei — și hai-hai, și hai-hai... A?... merge? și-așa mereu... și-așa mereu (în timpul acesta legănând urca și ocolea cu mâinile pe hartă, de la Arad spre Cluj, păscând parcă din urmă)... Ei, așa-i că i-am luat ca din oală?

— Domnule Predescu, dar Mackensen ăla și Hindenburg pretind că ei o să câștige războiul, adaose unul, nu pentru că ar fi crezut, dar mai mult ca să dea replica, și așa, ca să-l întărâte pe domnul Predescu.

— Daa? și își potrivește țigara răsucită, în țigaretul de trestie... O să câștige asta — iar aici face un gest foarte explicit, vârând degetul mare, printre arătător și mijlociu — auzi? O să câștige asta. Eu fac „pari”, domnule, că Hindenburg ăla al dumitale — și-și lățește buzele — daa, să vie el la mine... fac „pari” cu el... că mănâncă bătaie... pe oricât... Hei? se pune el cu mine?... Domnule, portar de hotel o să-l facem după război. Ceilalți aveau aerul că se miră de îndrăzneala lui Hindenburg de a se pune cu noi și cu domnul Predescu, iar unul sincer nu se mai putu stăpâni privindu-l și privindu-se parcă:

— Domnule, românii e deștepți... Ți-o spun eu...

— Păi bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intrăm? Că eu nu cred ce susțin unii, că nu suntem pregătiți...

— Ce pregătire, domnule? — și ridică ochii disperat în tavan — ce pregătire...? că mă omori cu zile. Ce să te mai pregătești?

— N-avem tunuri... cine știe?

Domnul Predescu râde acum indulgent și cu pielea de curcan a gâtului gâlgâind:

— N-ai tunuri? da intră-n război, domnule, și-ți dă franțuzul câte tunuri vrei: vrei o mie? îți dă o mie... vrei zece mii, îți dă zece mii. Și ridică brațele, apoi le lăsă să cadă, uimit și dezgustat. Dar de asta e vorba acum...? Ce nevoie ai de tunuri, domnule? și întorcându-se surâzător spre ceilalți, care ascultau mereu, cu interes (că acum venise și șeful de tren, mustața ciupită): Auzi, tunuri? Bine, domnule, de asta are nevoie neamțul și franțuzul ăla, că sunt crescuți în puf — și, brusc furibund: Dumneata știi cum e românul, domnule? Nădejdea lui e baioneta, domnule, baioneta, înțelegi dumneata?... Că o vâră până în prăsele... și dacă se rupe, dă cu patul armei... uite-așa... uite-așa — și lovea îndârjit și imaginar, înspre toate colțurile compartimentului, în timp ce ascultătorii îl urmăreau, ferindu-se încântați.

— Zi, baioneta și patul armei, domnule Predescu?

— Păi, sigur, domnule, exclamă îngăduitor... Asta-i arma românului... Aș vrea să văd eu pe neamțul ăla care să stea la baionetă... și se întoarce triumfător și dârz în dreapta și în stânga. Domnule, când or intra ai noștri cu patul armei printre tunurile lor, o să fie jale, că ai noștri numai la scăfârlie trag.

Domnul Predescu nu era de meserie, cum crezusem, nici cârciumar, nici comis-voiajor, că am întrebat pe urmă pe șeful de tren.

— Nu-l cunoști pe domnul Predescu? se mira ceferistul meu și avea dreptate, căci pe liniile astea secundare călătorii se cunosc între ei cum se cunosc clienții aceleiași cafenele. Domnul Predescu e de la Pitești, avocat... a fost și deputat o dată... merge la Curtea-de-Argeș că are o chestie acolo; și resemnat de admirație: Deștept om, domnule. Eu îl știu de pe linie. Când ți-o explica el ceva... Nu zic, mai e și domnul Adamici... dar parcă tot domnul Predescu e mai deștept.

M-am plictisit și m-am întors la locul meu, ca să privesc mai departe întinderile de porumbiște uscată, satele pe sub dealuri și surâsul melancolic al cerului înalt de toamnă în asfințit.

Dealtfel, și la Cameră chiar, după câte reieșea din ziare, discuțiile nu depășeau mult adâncimea celor din tren. Se anunțase o mare ședință de răfuială, între cei care cereau „intrarea în acțiune” și partizanii „neutralității espectative”. Am avut prilejul să asist la una dintre ședințele importante, când tribunele erau încă de cu vreme înțesate de public, căci se știa că guvernul va fi luat între două focuri. Partizanii Puterilor Centrale aveau să interpeleze banca ministerială „pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar, când nemții sunt dincolo de Varșovia și aproape de Salonic, fără să intrăm alături de ei?” Dimpotrivă, reprezentanții curentului antantist aveau să întrebe de ce nu intervenim să salvăm pe cei învinși?

Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de club prin verdele fotoliilor și al draperiilor, de catedrală prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Incinta era la început numai pe jumătate plină. Unii deputați își citeau gazetele, abia apărute de după-amiază, alții făceau cerc, discutând în fața vreunui personaj important. Pe banca ministerială numai doi miniștri care scriau absorbiți. Din când în când, câte un deputat venea în dreptul celui care scria și îi șoptea ceva, sau îi da vreo hârtie pentru aprobat.

Pe urmă au început soneriile, s-a mărit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Președintele, suit ca pe o scenă sau catedră, a bătut din ciocan și un domn a citit, probabil, sumarul zilei. Anișoara a descoperit cea dintâi, cu un fel de bucurie, că poate stabili o legătură între ea și această incintă inabordabilă, pe Nae Gheorghidiu, așezat pe băncile opoziției (așa, din cochetărie politică), obosit și preocupat.

Interpretarea deputatului „nemțofil”, făcută, de altfel, cu un fel de servilitate intelectuală și intenție de reacțiune mediocră, a provocat numai surâsuri ironice. Profundă impresie a stârnit însă discursul celui care cerea intrarea imediată în război. Pronunțată rar, cu vocea înfiorată, fraza: „Și veți lăsa acest popor erou, care e poporul sârb, să fie zdrobit, fără să faceți să cadă în balanță paloșul românesc, hotărâtor, în această mare, în această neasemănată clipă istorică?” a plutit sub vasta cupolă, încremenind privirile, dar entuziast aplaudată numai de opt sau zece deputați, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidențială în care ne găseam noi.

Celălalt deputat intervenționist a interpelat guvernul pe chestia înarmării. A declarat că știe că atelierele militare nu lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea armatei, că s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Și el e impresionant:

— N-avem artilerie, domnilor... Ce-ați făcut ca să dăm admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?

Aici, unchiu-meu, care se plimbase în timpul discursului prin fața primelor bănci, a întrerupt pe orator. Cum era cunoscut ca om de spirit, când a ridicat mâna, oratorul s-a oprit și privirile s-au întors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat cu o falsă gravitate:

— Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din cauză că ne lipsește artileria grea e puțin exagerată. Cred că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanați, domnul Cotârcea, ca să reducem toate tunurile nemțești la tăcere. Și la vorbele astea, arătă cu degetul înspre capătul rândului din dreapta, iar toate privirile s-au întors spre banca în care de-abia încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu mâinile atât de scurte că abia îi ajungeau pe pântece.

A fost o ilaritate imensă. A râs și banca ministerială, a râs și oratorul însuși. Tribunele înțesate — în cele rezervate doamnelor unele elegante stau chiar pe trepte, nemaigăsind alt loc, iar în cele ale bărbaților unii se sufocau, atârnați chiar de stâlpi — au răsunat și ele de hohote.

Nae Gheorghidiu, simpatizat și de opoziție pentru spiritul lui și pentru „lărgimea de vederi” care îl caracteriza, pentru aerul lui „frondeur”, revoltat parcă, deși militant liberal, era foarte apreciat pentru „destinderile” pe care le provoca între guvern și opoziție. Azi, de pildă, partida era ca și câștigată pentru guvern, numai prin această simplă glumă.

De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre membrii importanți ai guvernului.

S-a sculat grav și cu ochii puțin contractați, de pe banca ministerială și s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, spre tribună. Are fruntea înaltă, piezișă, ca de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu două cute, mustață de fante îmbătrânit. Acum, după un timp, își plimbă ochii, privind și inspectând parcă incinta. Ține mâna dreaptă înainte, cu două degete în buzunarul de jos al vestei. Începe încet dar sigur de ceea ce spune:

— Mi-ar fi foarte ușor, domnilor, dacă aș alerga după succese facile, să relev inconsecvența acestei opoziții, care pe de o parte ne reproșează că nu intrăm în acțiune, iar pe de alta se plânge că armata nu e pregătită. Dar țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori care m-au precedat, în parte.

Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă repede. Pe urmă:

— Domnilor, dați-mi voie să vă întreb: Ce înseamnă această lipsă de încredere în guvernul țării? Ați monopolizat singuri toată iubirea de neam? Credeți dumneavoastră că pe aceste bănci nu bate o inimă românească? și arăta acum, emoționat și solemn, banca ministerială și băncile majorității. Credeți dumneavoastră că viitorul acestui neam numai dumneavoastră vă provoacă nopți de insomnie?... (aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă cutremurați la gândul că ceasul sfânt al realizării naționale ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie să ne găsim? și fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată, cu mâna dreaptă ridicată, cu pumnul strâns, iar cu arătătorul întins, cu mâna indicatoare de pe afișe, e urmată de aclamații și aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastră a declarat săptămâna trecută aci că dacă ar avea doisprezece copii, pe toți i-ar trimite să lupte pentru țară. Ei bine, domnilor — și ridică tonul — eu declar că dacă aș avea douăzeci și patru de copii, n-aș ține nici pe cel mai mic lângă sânul mamei lui acasă... pe toți i-aș trimite în foc, în prima linie.

Și trecând mai târziu la cel de al doilea orator al opoziției, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.

— Domnilor, ați discutat și despre pregătirea militară a țării (și scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greșeală. (Iar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuție, și mai ales în discuție publică, pregătirea armatei românești (aplauze furtunoase). Domnilor, eu atât pot să vă spun: că suntem gata. Și aci rămâne îndelung nemișcat... (Adunarea aplaudă în picioare, aplaudă și tribunele.) A continuat pe acest ton câtva timp, pe urmă iar: Lăsând la o parte gluma, atât de amuzantă, a colegului nostru, domnul Nae Gheorghidiu, și (aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant și intens, și scandă fraza cu mâna îndoită paralel cu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvâcnind arătătorul intens, în afară) lăsând deoparte această acțiune condamnabilă de a strecura, de la tribuna Camerei, în sufletul oștenilor noștri, îndoiala în înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte de bravo), vă întreb, de unde această prețuire exagerată, dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat de armament în război, când e știut că marile victorii se câștigă numai prin moral? (aplauze). O armată care vrea, învinge fără tunuri, fără mitraliere și fără cartușe (aplauze furtunoase). Și eu vă spun că armata noastră vrea să învingă și va învinge! (aplauze entuziaste). Întrebați pe acești conducători ai oștirii, în care nu aveți totuși încredere (și aci arată, silabisind, cu degetul, înapoi, ca și când comandanții ar fi cam în lături și la spatele lui) și ei vă vor spune: Vom învinge pentru că soldații noștri se vor lupta cu baioneta — și nu e tun care să reziste baionetei românești — împotriva oricărui armament, iar când baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinții... (aplauze delirante). Domnilor, încrederea mea în viitorul mare al acestui neam e neclintită (aci deveni solemn), și-mi iau, împreună cu colegii mei, așa cum v-am spus de atâtea ori, răspunderea celor ce vor veni.

S-a așezat jos, parcă fără să observe aclamațiile delirante.

Deși în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, făcute de acest membru important al guvernului, succesul i-a fost imens și s-a vorbit de el zile întregi.

În mașina cu interiorul de bombonieră cafenie, în timp ce claxonul își cerea drum printre vehicule și pietoni, cele două femei fierbeau de admirație.

Le era, firește, mai aproape succesul unchiului. Niciodată n-am avut o prea bună părere despre așa-zișii oameni de spirit (nu vorbesc despre umorul inerent gândirii juste), care de cele mai dese ori sunt simpli nerozi vioi. Căci „spiritul” presupune lipsă de sensibilitate și un profund dispreț pentru oameni, cel puțin în clipa aceea. Chiar în formele lui superioare, ca uneori Anatole France, spiritul dă adesea o impresie de rece imbecilitate. Ce să mai spun de Nae Gheorghidiu, al cărui spirit nu era decât o formă de lichelism, căci nu „făcea spirite” decât pe socoteala celor mai slabi ca el, ca să amuze pe cei tari, de care avea nevoie? Era un fel de clovnerie obraznică, menită să mascheze un egoism vulgar. Dar nevoia, acum mai mult ca oricând, să țin sub înrâurirea mea sufletul și convingerile nevestei mele, și pentru că această protestare retorică nu e suficientă („dragă, orice ai spune, e deștept”), am oprit mașina și am intrat, invitându-le stăruitor, în librărie. Am cerut un dicționar medical străin și, la pagina știută, am citit, subliniind cu vocea:

„IMBECILITATE (fig. 1 100). — Imbecilul e un tip degenerat, caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin tulburări intelectuale și morale. Inteligența lui e mărginită, totuși are calități de memorie, de imitație și oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simțul moral îi e atins... Revoltat, nedisciplinat, mincinos și lăudăros, imbecilul caută totdeauna să facă vreo farsă neplăcută, sau să tragă pe sfoară pe unul sau pe altul. Camaraderia cu indivizii de teapa lui e totdeauna suspectă. Imbecilii sunt cele mai adeseori pederaști, sau nu se înțeleg decât ca să puie la cale infamii. Chiar prinși asupra faptului, mint cu un aplomb uimitor. Numărul imbecililor internați e infim, în comparație cu acela al imbecililor care circulă liberi și care trăiesc ca vagabonzi, hoți și pezevenghi.”

... Sau „oameni politici” în România, ar fi putut să adauge acest dicționar. Dacă „vivacitatea de spirit”, memoria și capacitatea „de imitație” sunt calitățile esențiale ale deșteptăciunii, atunci trebuie să recunoaștem, le-am spus femeilor, că ea e cam cuprinsă în explicațiile clinice ale dicționarului și că Nae Gheorghidiu e într-adevăr deștept, „pezevenghi”, cum zice el cu oarecare orgoliu național.

Dar n-am convins, poate, pe nici una dintre ele, pe nevastă-mea acum mai puțin decât pe cealaltă.

— Extraordinar cum exagerezi, mi-a spus Anișoara, privind indiferentă cu lornionul o mică vitrină de creioane de metal și de agende.

Iar nevastă-mea, grăbit, ca să nu creadă Anișoara că e de altă părere decât ea:

— Așa e totdeauna... pune în toate o patimă, iar către mine: Nu se poate vorbi uneori cu tine.

— Un filozof ar trebui să fie mai calm, zău, a întregit-o, surâzând, bruna mea verișoară, cu oval desăvârșit de Elviră romantică, dar cu simț practic și apropiat actualității, de nevastă de om de afaceri. Îmi spunea „filozof” căci știa că asta mi-e dezagreabil și ea o voia chiar ca insultă.

— Cum calm? De ce să nu pun patimă?... Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au. Obiectivitatea e necesară numai în actul judecății, cere adică să nu ai interese contrare și să iei toate măsurile de precauție intelectuală. Dar astea sunt de domeniul inteligenței și al onestității, nu al indiferenței sufletești. Un om poate să fie prost sau interesat, lipsit de luciditate, dar nu de „obiectivitate”. Și, în orice caz, după ce, judecând calm, ai ajuns la o opinie, ești dator s-o susții cu hotărâre și îndârjire, cât mai expresiv. Chiar oamenii de știință, după ce, pasionați și cu grija adevărului — căci nimic nu se poate face fără pasiune — au ajuns la o descoperire sau la o concluzie, o susțin cu tenacitate și cu dorința de a face să triumfe, chiar dacă ar fi amenințați cu rugul sau cu ocna. Entomologul își apără gândacii lui cu patimă. Nu se poate susține stupiditatea că nu există cauze și adevăruri care să merite să te pasionezi pentru ele, că totul e relativ și indiferent, în raport cu... eternitatea. Totdeauna indiferența asta ideologică și amabilă, prezentată sub unghiul veșniciei, ascunde mici aranjamente făcute sec, sub unghiul actualității și cu caracter strict personal. Să te consideri spectator indulgent și amuzat al lumii aceștia plină de infamie și de prostie e să faci parte din ea, să beneficiezi de infamiile ei, având aerul că-i ești deasupra.

— Obiectivitate înseamnă să recunoști că și adversarul are dreptate, uneori cel puțin, îmi replică ironic și suficient, din nou Anișoara, ducând, mioapă, cu grație, aproape de lornion și de punctul negru de frumusețe, din obraz, o agendă dintre cele de dinainte.

— Altă aberație... Raportate la același punct nu pot să existe două adevăruri, opuse, în același timp. Dacă adversarul meu are dreptate, nu uneori, ci foarte adeseori, atunci renunț eu la opinia mea — și pentru asta încă îți trebuie curaj — și o împărtășesc pe a lui, dar tot cu pornire și hotărâre. Indiferență nu poate fi în nici un caz, căci există o pasiune a adevărului însuși.

Au zâmbit și una și alta, cu îngăduință, și am înțeles, melancolic, că nevastă-mea nu mai are încredere în judecata mea, că steaua mea continua să se răcească. Anișoara trimisese mașina, și s-au depărtat amândouă, pe jos, prin mulțimea din care făceau parte acum, dar nu erau la fel cu nimeni, în rochiile lor de stofă de culoarea migdalei, pe care căutau să le ajungă, la jumătatea pulpei tulburător strânsă în ciorapul de mătase, cizmulițele de antilopă ale modei.

Se îmbrăcau de o vreme amândouă la fel, ca să-și sporească frumusețea, una blondă, alta brună, cum își sporesc valoarea perlele, dacă sunt colecție.

Am dat apoi examenul, amânat în iunie, de anul III. Cu G. ne întâlneam destul de rar și avea o atitudine mai curând rezervată. Nu-și vorbeau decât foarte puțin. Totuși, în decembrie, când am plecat pentru două săptămâni la țară, la Anișoara — pentru vânătoare și plimbări cu sania — a venit și el acolo. Mi-a fost destul de neplăcut, dar n-am dat nici un semn de nemulțumire. Ciudat a fost că ea s-a supărat pe Anișoara, a scurtat cu o săptămână această vacanță cu mese copioase și nici nu și-au mai vorbit. Și mai târziu am făcut destule mutre bănuitoare, am evitat gelos multe prilejuri care mi-ar fi fost dezagreabile, am tras cu urechea la multe, am spionat destule plecări în vizită ale nevesti-mi, căci mi-era teamă că nu se mai văd în lume tocmai pentru că acum se văd când doresc, în vreo garsonieră, dar niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit.

Între oglinzi paralele

În februarie însă, m-am întors prin surprindere noaptea, în automobil cu un prieten sportmen, care făcuse o excursie până la Predeal. Eu eram concentrat de două săptămâni la Azuga, ne-am întâlnit în restaurant și m-a luat cu el. Când am ajuns acasă, am găsit la ferestrele negre, perdelele nelăsate, ceea ce mi s-a părut ciudat, căci făceau întunericul gol, iar mutrele zăpăcite și somnoroase ale servitoarei m-au neliniștit. Era acum o realitate care nu-mi încăpea în simțuri: casa era goală ca un mormânt gol, fără nevastă-mea. S-a făcut în mine un pustiu imens, un nucleu de dureri. Servitoarea n-a fost în stare să-mi explice unde mi-e femeia: la teatru... la mătușa ei... lucruri vagi și imposibile pentru 1 jumătate cât era când sosisem eu. Nu știam ce se va mai întâmpla cu mine până dimineața. Îmi repetam necontenit, ca idiotizat: N-aș fi crezut-o niciodată în stare să facă asta... Am stat o bună bucată de timp, trântit într-un fotoliu, ca azvârlit dintr-un furgon. Știam că acum totul e sfârșit pentru totdeauna, că e sfârșit într-un mod cum nu merita loialitatea mea. Niciodată n-aș fi crezut o femeie atât de crudă, în stare să-mi facă, fără folos, atâta rău. Până a doua zi, care mi se părea la capătul unui lung, interminabil tunel, simțeam că voi înnebuni.

Știam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că sfârșiturile trebuie să fie cinstite, ca între oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart elegant, se salută cu cordialitate și, la nevoie, cu părere de rău că totul a durat atât de puțin, iar sfârșitul acesta de metresă-servitoare, cu atât dispreț față de o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată infamie. Mi-e cu neputință să notez toate încercările prin care am trecut, haosul de gânduri pe care le-am confruntat, întreagă această noapte cumplită, cum nu mai întâlnisem alta până atunci, și poate nici n-am întâlnit de atunci încoace. Ars tot trecutul, arsă casa, murdărit și dizolvat ca personalitate, iată ce găsisem după patru ore de drum cu automobilul.

Aș fi vrut să fie vis, ca să fie deșteptare posibilă, dar nu era decât încrustată realitate. După ce am fost în stare să mă ridic din fotoliu, am alergat așa, în necunoscut și, probabil, pe la casele rudelor ei. La „tanti Lucica” nu era, la surorile mele nu era, și n-aș fi dorit nici celui mai cumplit dușman al meu să caute în zorii zilei și să sufere cum sufeream eu, întrebând dacă nevastă-mea, plecată de acasă: „... e la domnia-voastră cumva?”

Misterul imens al fiecărei case, cu ferestrele în întuneric, speranța stupidă că e acolo și că totul, dacă n-a fost vis, a trecut ca un vis, nedumerirea celor întrebați și impresia că, față de cei cu viață sigură în casa lor, ești un lepros care merge, ferit de lume, numai noaptea, mă năucea. În orice caz, un accident, o întâmplare neprevăzută nu mi se păreau de presupus.

Pe urmă, am înțeles că totul e pierdut, că trebuie s-o părăsesc cu totul nopții și aventurii ei, întorcându-mă acasă. Aș fi vrut să alerg, să strâng sticlă spartă în pumni, să încerc orice, numai să pot fărâmița din noaptea care mă despărțea de zorii zilei. Când eram mic, în ajunul unei călătorii, nu puteam dormi și mi-era teamă, singur în noapte, că „a doua zi”, în mod excepțional, nu va mai veni. Iată, la fel, aveam impresia că întunericul se va dilata la infinit, dar nu o plecare în necunoscut frumos era acum, după noapte, ci plecarea pe alt drum, pur și simplu, decât cele de până acum. Credeam că niciodată nu voi mai fi în fața acelei femei, ca s-o pot zdrobi. Mi-era teamă că voi înnebuni până în zori. Aveam impresia că nu mai sunt stăpân pe destinele mele, ca și când aș fi fost într-o trăsură ai cărei cai sperioși s-au aprins și aleargă, neînduplecabil, cu mine, peste gropile și neprevăzutul unui câmp. Dacă adunam toată suferința din trecut, nu izbuteam să egalez pe cea de azi, care-mi părea și de o natură diferită. Mă lungisem pe un divan lung și, cu palmele lipite de obraji, așteptam cu neliniștea și teama cretinilor, care, incapabili să mai judece, cu ochii speriați, se chircesc și așteaptă... Cum a putut să facă asta? meritam trivialitatea acestui procedeu care mă murdărea de prisos... când fusesem atât de loial?...

A venit a doua zi abia, pe la opt dimineața. N-aș putea spune cum îi arăta obrazul, cum i s-au împletit intențiile de gesturi și explicații, pentru că eram așa de sfârșit, atât de departe de lume, că, întocmai ca un bolnav istovit de procedeele unei prea lungi operații fără anestezie, nu așteptam decât să vie ea, ca să pot adormi. Depindeam de venirea ei ca de o idee fixă, ca de un semnal că s-a sfârșit, pentru ca să închid ochii numai.

I-am șoptit, făcând, înjumătățit, o sforțare:

— N-aș mai vrea să te văd niciodată...

M-a privit cu o ură ștearsă, de rând.

— Atunci, mă gonești?

— Nu știu... Nu mai pot vorbi... Nu mai puteam cere nimic voinței mele...

— Așadar, mă gonești?

— Nu pot să-mi dau seama de nimic, și nu pot alege din mine nimic... Înțelege ce vrei... Spune-mi dacă ai ceva de lămurit...

A fost din nou un stâlp de ură, toată, înțelegând că lupta e mult mai grea decât o bănuise ea.

— N-am nimic de lămurit...

— Nu, n-ai să poți lămuri nimic. Poți să mai rămâi puțin dacă dorești... dar dacă vrei să știi, sincer, sentimentele mele, atunci pleacă neîntârziat, și-ți voi trimite eu absolut tot ce e de trimis.

Iar m-a privit cu alți ochi, răi, apăruți de din dosul ochilor ei știuți.

— Așadar, mă gonești?

Peste vreo câteva zile, i-am scris neted și convenabil, întrebând-o dacă nu preferă să divorțăm fără formalități, fără explicații multe, și a acceptat.

Am suferit din nou mistuitor. Ziua și noaptea (literalmente), nu puteam gândi decât la ea. Toate explicațiile, pe care i le refuzasem oarecum, mi le furnizam acum singur, construind o infinitate de ipoteze, ca un judecător de instrucție maniac, bolnav.

Să renunț la ea pentru viitor, să schimb tot peisajul planurilor mele, să las un drum alb în gol, mi se părea de neînlăturat și atroce.

Dar, mai ales, sufeream că trebuia să admit remanieri de ecuații întregi sufletești.

Tot trecutul îmi apărea cu alt înțeles decât cel cu care eram obișnuit, iar una dintre cele mai dureroase operații erau aceste concluzii pe care trebuia să le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu mă iubise. Reluam tot ce a fost la Odobești, la țară, și acum simțeam că acolo am avut dreptate, că atunci văzusem limpede, că seria ei aceea fusese. Nu mai exista acum pentru mine nici o plăcere. Era ca un doliu adânc și dureros. Dacă vedeam o pereche sărutându-se, eram ca acele mame care au pierdut un copil și văd, jucându-se în drum, frumoși copii străini. Piesele de teatru și filmele cu dragostea, care îndură orice și până la capăt tot biruie, îmi dădeau o înlăcrimată și stupidă melancolie.

Căutam din nou, în toate localurile, ca s-o văd dar dacă o găseam, plecam numaidecât, cu un cuțit înfipt și rămas în piept. De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea mai banală dintre convorbiri. Dealtminteri, toată suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente care se hipertrofiau, luau proporții de catastrofe. Bineînțeles că marile „scene” clasice ieșeau din câmpul sensibilității mele, ca marginile unui desen privit cu o lupă prea măritoare. Când sufeream atât din cauza unei priviri, nici nu-mi puteam închipui între mine și ea vreuna dintre aceste scene excesiv patetice, durabil aplaudate. Nu puteam vedea între noi o discuție ca în piesele de bulevard, cu implorări, cu explicații, cu stăruințe de a se împăca. Rula, de pildă, chiar în zilele acelea, un film în care nevasta își umilește îngrozitor bărbatul, fuge de la el cu amantul, părăsindu-și copiii, el o caută în toate părțile, o imploră să vie, se duce după ea într-o stație de băi mondială, iar când ea e părăsită de amant, își dă seama că numai pe el, pe bărbat, l-a iubit cu adevărat (?) și vine din nou acasă lângă copii. Și amândoi cred că ceea ce n-a fost cu putință pentru trecut va fi cu putință pentru viitor, că seriile lor sufletești s-au încheiat, când, pentru mine, o singură absență, noaptea, de acasă, era cât tot cerul de mare, și când odată ajunși și împăcați, să zicem, ar fi trebuit să înceapă drama trecutului. Cum mi-aș fi închipuit, de pildă, între noi, o scenă în care eu să urlu zvârlind banii în fața femeii, ca în Dama cu camelii? Crescând la scara sensibilității mele, scena aceasta ar fi de neexprimat cu cifre, ca rezultatul dublării boabelor de grâu pentru fiecare pătrățel al tablei de șah.

„Omul cu sensibilitate năzdrăvană”, îmi spunea doamna cu fața tânără și păr argintiu. E drept că sufeream, fără ca să vadă ceilalți de ce sufăr, ca un reumatic care simte ploaia înaintea celor din jurul lui. Găseau că sufăr pentru cauze futile. Într-un alt plan, trebuie să fie oameni, desigur, care nu pricep că unii suferă numai din pricină că nu se pot spăla pe dinți, sau că n-au o carte, sau că nu pot face cuiva un serviciu.

Într-o zi, de pildă, mă duc la minister, la un prieten, care mă primește, sub pretexte de aglomerație, grăbit ca pe un soi de creditor. Am crezut că am sfârșit cu el pentru toată viața. Totuși, peste vreo două zile, când ne-am întâlnit, a venit la mine, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Părea sincer (dacă n-o fi avut motiv să se schimbe între timp), absolut sincer. Dezolat chiar.

— Cum, dragă, ai putut să te superi din cauză că ți-am spus, cam răstit poate, „lasă-mă acum”? Dar n-ai văzut ce era pe capul meu?... că trebuia să introduc atâta lume la ministru?

Înțelegeam că pe el nu l-ar fi jignit, niciodată, un astfel de răspuns și că, deci, nici nu avea de ce să mă socoată jignit pe mine. Nu existase nimic, pentru el, ca un peisaj pentru un miop. Dar eu, care devenisem palid și care știam că, nici în clipele când aș fi fost dus la eșafod, n-aș fi spus unui prieten — fără să fiu supărat anume, pe el, ci numai așa, din cauză că-s prea ocupat — răstit: „Lasă-mă în pace acum!” i-am spus că aș fi făcut altfel, în locul lui, dar n-a crezut.

Simțeam din zi în zi, departe de femeia mea, că voi muri, căci durerile ulceroase — acum când nu mai puteam mânca aproape deloc — deveniseră de nesuportat. Slăbisem într-un mod care mă dispera, căci făcea o dovadă obiectivă că sufăr din cauza femeii, și oricât aș fi vrut să ascund cu surâsuri rănile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti, din cauza asta.

Mă gândeam zi și noapte, în afară de puținele ore de somn — când dealtfel de cele mai multe ori visam — neîntrerupt la ea, ca și când mi se lichefiase creierul și nu mai era în stare să schimbe „motivul”, ca un pian automat, stricat, cântecul.

Într-un timp m-am hotărât ca, de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puțin în anumite ore din zi să încerc precis să mi-o fac absentă. Și în nădejdea că voi influența restul zilei, era important ca aceste două ore hotărâte să înceapă de dimineață. Cum mă deșteptam însă din somn, nu aveam îndestulă voință, era ceva cu adevărat peste puterile mele, căci îmi era, automat, prezent gândul ei, odată cu lumina. Dar începeam acest exercițiu impus când mă aflam în baie. Căutam să mă gândesc la altceva, iar când imaginea ei se asocia și încerca să se însăileze restului, o goneam ca pe o albină, iar dacă, totuși, nu izbuteam, schimbam numaidecât obiectul gândului. Când, însă, nici astfel nu izbuteam începeam să număr, cu încăpățânare, cu nădejdea că niciodată vreun om nu va bănui un atât de copleșitor grotesc. Mi-era rușine, în adâncul intimității mele, ca și când aș fi suferit de o boală rușinoasă și penibilă... Uneori, când intervenea ceva vesel, aveam răgazuri de uitare, însă caracteristic de uitare, așa ca un bolnav după schimbarea pansamentului, sau când, după zile de ploaie, ar avea, prin fereastra înflorită de soare, lumină în cameră. Dar pe urmă iar cădeam. Am înțeles, mai mult ca oricând, legătura dintre moral și trup, pentru că era destul un incident sufletesc ca să declanșeze suferința fizică, fiindcă tot pieptul îmi era gata, supus, pentru asta. Zăceam așa, vreme după vreme, ca un bolnav de tifos, cu singura consolare că nu înduram și mizeria și urâciunea fiziologică a tifosului, dar încolo fără nici o altă deosebire. Am cunoscut bărbați care, aproape cu ostentație, arătau că suferă din cauza femeilor, am citit versuri în care poeții se vaită cu vorbe mari că au fost înșelați, și toți aproape își făceau un orgoliu din această suferință din dragoste... Mie mi-era o silă imensă de mine, de parcă aș fi avut păduchi, și orice aluzie la această suferință mi se părea o infamie.

De aceea, întâia mea grijă a fost să se știe că mă preocupă altă femeie... Am înțeles atunci chinul acesta, pe care pe urmă l-am văzut mult mai răspândit decât s-ar părea, al oamenilor care se simt osândiți să se arate cu multe femei ca să nu se bage de seamă că suferă din lipsa uneia.

Pentru proces am dat o scrisoare avocatului, prin care îmi luam toată vina asupra mea, ca să nu ne mai întâlnim printr-un prilej direct, dar altfel aș fi vrut oricând s-o întâlnesc, iar dacă aflam că a fost într-un restaurant de seară sau la vreun teatru, fără ca eu să știu, deveneam palid (n-am vrut să iert chiar binevoitoarei și înțelegătoarei prietene, când o dată a subliniat, cu familiaritate, această paloare a mea) și mi se părea că am lipsit de la o întâlnire vitală pentru rostul existenței mele.

Ne-am întâlnit într-o zi la teatru. Era cu două bănci înaintea mea. Am salutat, când am trecut prin dreptul ei, căutând să am un aer cât mai degajat și am făcut haz exagerat de comedia neroadă care se reprezenta, dealtfel, cu atât mai ușor, cu cât prezența ei, singură, era un fel de izbândă pentru mine. Eram încă mulțumit că, fiind oarecum în spatele ei, o puteam privi fără să par că o fac cu intenție. În schimb ea, ca să mă vadă, a trebuit să întoarcă de vreo câteva ori capul. Căutam cu abilitate să nu-mi întâlnească privirea și exageram încă veselia mea altoită.

Era într-o rochie neagră, de seară, oblic decoltată, care-i făcea brațele lungi încă mai albe, mai calde, plinuțe, voluptuos încheiate în umeri. Gâtul îi creștea ușor, cu linii suav răsucite din grumazul gol și alb, spre rădăcina părului, căci mușchii ascunși urcau în încolăcirea de spirală, sub pielea fără o pată, ca petala de trandafiri galbeni, a blondei.

Ca să poată privi bine spectacolul cum se afla spre capătul băncii, sta oarecum în profil față de mine. Fiindcă înspre sală era întuneric, iar partea dinspre scenă era luminată de rampă, capul ei avea profilul marcat (frunte pură dar nu piezișă, nas acvilin, bărbie ușoară) pe un fond de lumină, ca o aureolă, așa cum provoacă intenționat fotografii pentru blonde, în timp ce obrazul dinspre mine era într-o umbră dulce ca lumina de lună. Umerii se afirmau tari, căci, prin albeața lor palidă, adunau lumina, așa cum o adună în umbră rotunjimile lucioase. Nici cei care de obicei mă plictiseau cu aluziile lor nu bănuiau că tot teatrul era în sală, nu pe scenă, așa ca la spectacolele revuistice. Faptul că mă privea era pentru mine ca o scufundare în apa vieții. Am plecat de la teatru însănătoșit, pentru câteva zile, cel puțin. Dealtminteri, orice prilej de a o vedea îmi făcea bine.

Niciodată n-a apărut cu vreun bărbat și, cum știam că trebuie să aibă un amant, în toată nenorocirea mea îi purtam un fel de secretă și înmuiată recunoștință pentru acest fapt, deși eu, dimpotrivă, căutam să fiu văzut de ea numai cu femei.

Altă dată, ne-am întâlnit într-un restaurant de noapte, după ieșirea de la spectacol. Era într-o mare tovărășie de domni și doamne serioși, frumoasă, și părea destul de veselă.

Eu privisem mai întâi pe geam, ca să văd dacă e înăuntru și să nu fiu deci surprins de prezența ei (așa făceam la orice restaurant și teatru), ca să nu-i dau pe față tulburarea mea, ci dimpotrivă să intru cu o figură de om fericit. Și să o descopăr, cu indiferență abilă și plicticoasă, abia mai târziu. Eram întovărășit de o tânără actriță, renumită mai mult pentru frumusețea (caligrafică și mediocră, de altfel) decât pentru talentul ei. Nevastă-mea de unde părea vorbăreață, a devenit lividă și s-a întrerupt brusc. Pe urmă n-a mai scos o vorbă toată seara. Cum n-avea orgoliul să-și mascheze suferința, a rămas aproape necontenit cu privirea asupra noastră, examinându-mi mereu, apăsat, tovarășa de masă. Când o vedeam cât suferă, simțeam că în mine se cicatrizează răni (cărora altfel le-ar fi trebuit luni și ani), așa, în câteva minute, cum cresc plantele sub privirea magică a fachirilor.

După supeu, mi-am condus prietena acasă. Să rămân la ea, mă plictisea oarecum. Simțeam asta după oboseala anticipată, la gândul că va trebui să mă îmbrac apoi și să cobor în stradă (căci trebuia să fiu dimineața acasă). Mi se părea că o îmbrățișare a amicei mele nu merită atâta oboseală. Căci, în afară de clipa când azvârleau întâia oară cămașa de pe ele și când aveam impresia oricum, oricând, a unei neimaginate minuni pentru simțuri, aceste femei nu mă mai interesau, în urmă, deloc. Mi se părea că frământ în brațe manechine de lână.

Mai ales această actriță, pe care lumea o găsea frumoasă, mi se părea fără gust, ca de lemn vopsit. Tot ce spunea era o bălăbăneală plată și vorbea întruna, într-un jargon de culise, probabil:

— Nu-mi dă mie să joc, că le-aș trânti o creație, așa... Și la acest „așa”, făcea cu mâna arcuită un gest, scurt, zvâcnit, cu pumnul închis. Ai văzut la restaurant pe Nițeasca?... Crede că dacă și-a luat mașină acum...

Mă gândeam cu necaz că, întârziind, pierd tot mai mult timp din noaptea care mi se părea prețioasă. Avea un corp nici gras, nici slab, nici mare, nici mic, cu sânii ca niște mere de vată, fără rotunjimi nervoase, fără relief, perfectă ca un nud prost fotografiat în revistele cu poze, care fac economie de cerneală.

Începusem s-o examinez atent, cum examinezi, când nu ți-e foame, un fel de mâncare care nu-ți prea place, farfuria e puțin pătată, sosul e apos, carnea cu sugestii sălcii.

Pe urmă ne-am trezit totuși îmbrățișați, așa ca animalele, dar mă întrebam dacă voi merge până la capăt. Mi-a venit în minte, o clipă, femeia din cauza căreia sufeream atâta.

Am înțeles, din nou, că iubirea fizică frumoasă e o profanare. E nevoia amară de a zdrobi, de a răzbi într-o îmbrățișare, odată cu trupul frământat, și sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. Și cu atât mai aprigă e voluptatea acestei pângăriri, cu cât mai plină de noblețe e icoana răsturnată. Cauți, crescând în exasperata, în smintita înșurubare, durerile și bucuriile trecute, frumusețea luminoasă a fericirilor trăite, pălmuiești devotamente de înger lânced și gingășii înduioșătoare, jocuri de inteligență neasemănate și melancolii zâmbitoare. E bucuria de a vedea, răvășită, leșinată de voluptate — prin tine — femeia dragă cu sufletul zăpăcit de această goană continuă, și pe urmă încremenit în spasm, ca în fața unui miracol.

De aici nevoia atâtor amante și atâtor amanți de a striga, în clipele ultime, orori, vorbe deșuchiate, ca niște măști smulse, care să facă și mai aprig simțul, actul profanării. Dar eu, ce să profanez în inteligența și în sensibilitatea de cocotă ortografică a femeii de lângă mine?

Mă desfac plictisit, și, ca de obicei, mă las în voia mea interioară.

Interesul sexual e nul în afară de ideea de personalitate. De aci curiozitatea, ascunsă și vagă, despre anatomia sexuală a personalităților de noblețe și loialitate celebră. Au fost atâți obsedați de sexul Mariei Antoaneta, al Lucilei Desmoulins.

Într-o zi, la ora prânzului, prin aprilie, m-am întâlnit cu nevastă-mea într-o mare băcănie de pe Calea Victoriei. Ea făcuse să i se împacheteze tot soiul de târguieli și, deși viziunea unei mese cu prietenii ei m-a făcut să sufăr răsucit în mine, am salutat-o surâzând.

— Sigur, cumperi atâtea bunătăți și pe mine nu mă inviți?

Spuneam asta în glumă, firește, dar dacă m-ar fi invitat cu adevărat, nu știu, zău, ce aș fi făcut. Mi-a întins, cu voie bună, mâna subțire și moale, pătrunsă de Quelques fleurs, pe atunci parfum rar.

— Nu... Nu te invit, că nu ești cuminte...

I-am răspuns, cu dorință evidentă de a nu aprofunda nimic:

— Eu sunt băiatul cel mai cuminte din lume, în timp ce ea comanda, celui ce o servea, pâté de foie gras.

— Asta e pentru domnul...

Și râzând prietenos, cu o lumină jucăușă în ochi, s-a dus la casă, grăbit să plătească, floare de primăvară, în taiorul cenușiu.

Ce departe erau timpurile când, neastâmpărată, avea grijă să-mi amintească să nu-i uit gustarea favorită, între târguielile de la băcănie. Și acum, totuși, intrusiunea glumeață a ei, în meniul meu, avea un mic farmec senzual și sprinten, care m-a înveselit.

N-am mai văzut-o vreo două-trei săptămâni. Am făcut, întrebându-mă mereu, fel de fel de ipoteze.

Într-o zi, un fost coleg de Universitate, bun prieten și cu mine și cu ea pe vremuri, boem și ziarist acum, îmi spunea cu nedumerire și cu oarecare intenție de acreală:

— Dragul meu, nevastă-ta e puțin cam ingrată. Am întâlnit azi, la Muntele de Pietate — am eu chestiile mele acolo — pe mătușa ei; amaneta un inel. Spune-i să nu uite că a crescut în casa acestei mătuși.

Amicul meu habar n-avea de cum stau acum lucrurile.

M-am interesat, puțin mai de aproape, și am aflat că, de două săptămâni, nevastă-mea e bolnavă în pat. Am făcut un pachet de cărți, din librărie, am ales un braț de flori și i le-am trimis cu câteva rânduri, fără titlu.

„Am aflat că ești bolnavă... Îmi pare nespus de rău (exageram tonul, ca să-l creadă convențional). Ai aci câteva cărți, de Anatole France și Wilde, autorii d-tale favoriți, ca să-ți treacă mai ușor timpul. Ți-aș fi recunoscător dacă, având nevoie de ceva, mi-ai comunica prin comisionarul care-ți aduce rândurile acestea.

Cu prietenie și urări de sănătate,

Ș.”

Am așteptat răspunsul, ros de zeci și zeci de superstiții, cum de altfel îl și trimisesem: unui anume comisionar bătrân negricios, cu mustața mare, care totdeauna izbutea, i-am dat scrisoarea la o anumită oră, n-am scris plicul acasă, ci direct la tutungerie, nu i-am spus să-mi ducă răspunsul acasă, căci aveam superstiția că momentul găsirii unui plic alb, cu răspuns bun, pe masa mea, nu-l pot realiza și nici nu-l pot primi din mâna servitoarei, pentru că nu prea mi-o închipuiam spunându-mi: „A venit un comisionar cu o scrisoare”, iar scrisoarea să fie totuși plăcută. Îi spusesem că voi trece peste o oră pe la locul lui de așteptare. Nu a venit decât peste două ore. Am citit plicul, desfăcut cu nervozitate, stând rezemat de bara de alamă a unei vitrine cu pălării și cravate scăldate-n lumină. Era o scrisoare tot fără titlu, ca a mea.

„Într-adevăr, sunt de vreo două săptămâni în pat, dar cred că nu e prea grav. N-am nevoie de nimic, îți mulțumesc foarte mult, dar florile și cărțile mi-au făcut o nespusă plăcere. Toți prietenii mi-au trimis, de mi-e casa plină, însă liliacul e parcă mai frumos, acum, decât oricare altă floare.

Cu multe mulțumiri,

E.”

Am cerut amănunte comisionarului. A sunat mult, a bătut la o fereastră deschisă (casa mătușii e sistem „vagon”, are ferestrele joase în curte) și pe urmă a venit la geam o cucoană bătrână. Doamna tânără era în pat: a sprijinit hârtia pe o carte ca să-mi scrie. Și după câtva timp, cu nevoia de a-și cere iertare:

— Domnule, mi-a dat bacșiș un napoleon de aur. Am spus că mi-ați plătit comisionul, dar n-a vrut să mă lase până n-am primit. Vă spun, ca să nu socotiți că eu primesc bani, lăsând să creadă acolo că nu m-ați plătit. Mă cunoașteți.

— Ai văzut dumneata pe fereastră? Era în pat?

— Da, domnule, pot să vă spun: un pat mare, de stejar, pentru două persoane; deasupra, pe perete, erau două tablouri, un domn ofițer și o doamnă.

— Mai avea flori... multe în cameră?

— Flori? Flori... adică flori? Nu, nu mai avea. El repeta ca să aibă timp să se gândească.

Am crezut că mă minte, ca să se conformeze unei dorințe pe care mi-o atribuia, așa de la el.

— Cum, omule, nu erau flori?

— Zău dacă am văzut una măcar... dar poate or fi fost...

— Ah, afurisită femeie, dragul meu.

M-am gândit, până seara, dacă n-ar fi trebuit să mă duc eu și să terminăm totul printr-o împăcare. Dar mi-am spus că nimic nu mă îndreptățește la asta, că, de altfel, n-am nici măcar elementele care să mă facă să cred că ea ar primi o împăcare. Iar când mi-am adus aminte de noaptea de februarie, mi s-a înnegrit sufletul și am înțeles că e sfârșit până la sfârșit.

Am trimis peste câteva zile pe una dintre surorile mele, cea nemăritată, care era mai bună prietenă cu ea, să vadă ce face. Mi-a spus că nu e alarmant bolnavă, dar că i-a făcut o impresie de mizerie dureroasă. I-a repetat mereu însă, cu stăruință, că nu are nevoie de nimic, speră să meargă mai bine, a vorbit despre mine cu prietenie și indiferență, s-a interesat ce legături noi am. I-a spus, pe urmă, că așteaptă să se termine divorțul, ca să se mărite din nou. A găsit acolo și pe Anișoara, cu care deci se împăcase.

S-a făcut bine și, peste vreo săptămână, ne-am întâlnit către zece seara pe Calea Victoriei, în dreptul cafenelei Capșa. Eu conduceam pe actriță la teatru, ea era cu Anișoara și bărbatu-său. Am salutat-o, mi-a răspuns zâmbind și când, după zece pași, am întors capul, am văzut-o oprită în loc, rezemată de bara vitrinei, urmărindu-ne cu aceeași privire de căprioară blondă, înjunghiată.

Începusem să am un soi de nedumeriri, care aduceau mult cu părerile de rău... Suferă atât... poate că... în sfârșit... e atât de greu de fixat vina în dragoste.

Într-o seară, după ce o căutasem prin vreo două-trei restaurante, am renunțat la nădejdea că aș mai putea-o găsi și am rămas în tovărășia câtorva prieteni, într-un soi de cârciumă cu parc (adică grilaj de șipci vopsite cu verde, doi-trei leandri, grătar și lăutari). Evident că s-a vorbit despre femei. S-au rostit nume de neveste onorabile care merg la casele de rendez-vous (tremuram tot), s-a vorbit despre cele mai recente aventuri și amănunte din plin au fost date despre felul deosebit al câtorva femei cunoscute de noi toți de „a se da”. A uimit mai ales noutatea cea mai proaspătă.

Într-una din zilele trecute, un funcționar superior de tot, din minister — cel care povestea dădea nume precise — se trezise chemat la telefon pe la ora șase de către nevastă-sa, care îi făcea o adevărată scenă de dragoste. Că o neglijează, că e singură acasă și nu mai poate de dorul lui, că „să-l mai dea naibii de minister”. Directorul nostru general leșina de plăcere și o certa, cu o sigură de sine afecțiune și îngâmfare. În realitate, femeia îi telefona din dormitorul amantului ei, era cu totul goală, iar în tot timpul cât i-a telefonat bărbatului, își lăsa trupul pătruns și frământat de vigurosul ei tovarăș de aventură. Și când la urmă bărbatul a crezut că s-a întrerupt telefonul, nu era decât sfârșitul firesc al acestei întâmplări, care reedita în formă ultramodernă celebra istorioară morală din Boccaccio. La început ascultam cu respirația rărită, frământând nodul cravatei, mutând paharul și furculița din loc. Pe urmă n-am mai putut respira și eram livid ca un operat. Peste cinci minute am dat un bacșiș ispititor unui chelner, să alerge până la hotelul vecin și să caute, în carte, dacă G. are telefon. Mă chemase și nevastă-mea, de vreo două ori, la telefon, din casa unor prieteni. Întotdeauna istoriile astea cu femei, când se dădeau nume autentice — nu în simplă anecdotă — mă înnebuneau. Se zice că studenții în medicină, când citesc întâia oară în tratate descrise anumite cazuri, se cred și ei bolnavi de aceste maladii. Așa cum mulți dintre ei care aud pe altcineva dând lămuriri despre boala de care suferă simt și ei dureri, sau se sperie mulți dintre cei care vizitează muzeele spitalelor. Când se povesteau întâmplări despre bărbații înșelați, aveam impresia că și mie mi s-a întâmplat la fel. N-am fost liniștit nici când chelnerul mi-a spus că G. nu are telefon și nici nu m-am gândit decât cu oroare și dezgust la nevastă-mea și la toate femeile întreaga săptămână care a urmat.

Pe urmă, am început să uit îndestul.

În ziua de Sfântul Constantin și Elena, era la curse, tot cu Anișoara și bărbatu-său.

După luni de zile, am vorbit amândoi mai îndelung, plimbându-ne prin fața femeilor în rochii văratice, sprintene și luminoase ca niște afișe colorate, care stau urcate pe grilajul alb, prelungit de la foișorul de sosire, pe dinaintea tribunei înalte, elegante și albe ca o lebădă, până la capătul pajiștii fragede. A fost o broderie de dialog aerian, amabilă tachinerie și comentarii despre lumea de la curse.

Într-o vreme, tonul a devenit mai precis.

— Mi se pare că ai pierdut la primele curse?

— Da... se vede că din cauză că mă iubești dumneata.

— Sunt tentată, atunci, să joc și eu.

— Vrei să știi cu adevărat dacă te iubește? Și îmi era sufletul ca o pasăre grea, legănându-se, cățărată pe o ramură prea subțire. Căci mă gândeam și la mine și la amantul ei — și nu știam cum i se angrenează gândurile.

— Adică nu, mai bine nu joc. Incertitudinea e mai bună decât adevărul, și surâdea, răsfrânt în ea.

Mă gândeam ce bine i se potrivește, cât de a ei e această gândire.

Câtă lipsă de sensibilitate și ce acomodare grosolană îți trebuie ca să accepți o minciună! Și de ce? Ce voluptate poate fi în afară de aceea a iubirii absolute prin care și restul se valorifică? Această mulțumire a ei cu surogate, care nu pot satisface decât poftele mediocre, m-a făcut să încerc o undă de superioritate... Și totuși:

— Dar cu certitudinea din dumneata însăți, cum te împaci? am întrebat-o, învins iar de mistuitoarea îndoială. M-a privit surâzând și s-a ferit ca și când aș fi privit în cărțile ei, la joc.

— Nu știi niciodată... nu știm niciodată nimic.

A venit voinică, frumoasă și cu tot părul alb, tânără încă, prietenoasa mea protectoare.

— Am să-ți mărturisesc o slăbiciune.

— În sfârșit...

— A, nu e ceea ce crezi. Ceva mult mai grav. Îmi place să câștig bani. Fie și la curse... dar nu-mi place să mă înghesui acolo, strivită în mulțimea de la ghișeu. Înghesuiala, pentru o femeie tânără, mai merge, dar o babă ca mine ar face „gen operetă”. Ești drăguț să-mi iei niște bilete? și îmi întinse numaidecât câteva hârtii, ca să nu mă ofer cumva să plătesc de la mine. Pe dumneaei am să ți-o păzesc eu în timpul acesta.

— Sunt fără grijă, căci nu ar fi în orice caz mai rău păzită de cum am păzit-o eu singur.

Pe drum, mi-a venit poftă de glumă. Am luat biletele pentru doamna argintie pe alți cai decât mi-a cerut, hotărât, dacă vor câștiga caii ceruți de ea, să-i plătesc de la mine, puțin dealtfel, căci erau favoriți.

Pe aleea de lângă paddoc, femeile, stând pe bănci și arătându-se în rochii colorate viu, ca fluturii, examinau pe cele ce treceau întovărășite, care parcă defilau într-o grădină publică, la promenadă. Rezemată de grilajul paddocului, o cunoscută actriță, foarte inteligentă, fermecător dezmățată și bună camaradă, căuta să ia notă de starea cailor, plimbați în acest țarc cu nume englezesc, înainte de a li se pune șeile.

— Observi — mă întrebă zâmbind (îi spun de multe ori, în glumă, că e o reclamă de pastă de dinți, căci mereu râde și arată două șiruri mici de dinți desăvârșiți) — câtă noblețe au caii aceștia?... Câtă eleganță neafișată?

Observația ei e dreaptă: caii de curse par unui ochi nedibaci un fel de mârțoage slabe. Li se văd prea mult coastele și scheletul, merg obișnuit cu capul în jos, iar când nu sunt întărâtați, par niște indivizi foarte cumsecade.

— Uite roibul ăsta, care merge plictisit, mirosind pământul — și-mi arată un cal slab, dar cu mușchii atât de tari și de lămuriți că păreau și ei oase — n-a fost bătut niciodată. E mai de rasă, fără îndoială, decât stăpânul lui (era un fost postăvar îmbogățit din samsarlâcuri) care, dealtminteri, îl și speculează fără milă. Da... n-a fost bătut niciodată. Câți, între el și gloabele arătoase, care trag cu mofturi și figuri la trăsuri, ar ști să aleagă?

Și râdea mereu, arătând cele două rânduri de dinți regulați și albi, ca lucrați de mână.

— Acum vreo două luni, un prieten, a invitat la o masă, la Capșa, pe una dintre elevele de Conservator, fată foarte frumoasă, dealtfel. Ei bine, venea întâia dată, și visa de mult să vie, dar era pur și simplu intimidată de eleganța chelnerilor în frac, deși erau acolo în sală, fără ca ea să bănuiască, nume dintre cele mai frumoase ale societății românești, plus faimosul grup de băieți care conduc toate cotilioanele Bucureștilor. Căci tocmai acela era soiul ei ideal de eleganță, după cum pentru provinciali, tapeusele marilor palace-uri, zgomotoase, sunt alt ideal de eleganță.

— Dacă vrei să-ți completez justa dumitale observație, dă-mi voie să constat și eu că arhivarii singuri mai poartă mustăți războinice, că, dealtfel, plutonierii majori în armată fac infinit mai multă impresie de militari decât ofițerii de stat-major, că singurii care-și fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent și buclat, sunt profesorii secundari din țările balcanice, pe când, oriunde, adevărații savanți nu sunt decât niște simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gândit să îmbrace uniforma intelectualității... Pentru că toți cei pe care i-am enumerat noi amândoi, obsedați de o idee, se mulțumesc cu forma ei. Calul de trăsură îmbracă uniforma presupusă a pursângelui; chelnerul, uniforma lordului Derby, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorând că Napoleon n-avea mustăți, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenții majori și, cum ți-am spus, tot așa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie omului de știință. E și adevărat însă că ei toți știu că au de-a face numai cu semeni care judecă după uniformă.

— Mă întăresc în convingerea că novicea noastră invitată s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să știi că ai dreptate. Dar apropo — ea spune apropo tocmai pentru că simt că nu e nici o legătură și încearcă nevoia să creeze una, fie absurdă — te-am văzut adineauri cum făceai suferință cu fosta dumitale nevastă.

Mi-a încremenit un zâmbet pe buze.

E un barbarism monstruos care ar scoate din mormânt pe toți luptătorii limbii literare. L-au derivat cei din teatru, din franțuzește, mai întâi într-o locuțiune rămasă culiselor cu exclusivitate: „a face foame”. Când actrița, tânără și frumoasă, e îndrăgostită de un actor, tânăr și frumos și el, care-i cere să-l ia de bărbat, ea îi răspunde cu chibzuință: „Ești nebun? vrei să facem foame amândoi?” Acum, derivat, ea mi-l aplică mie, cu un teribil simț al grotescului. M-am crispat ca o meduză, dar râdea atât de frumos, cu toți dinții, ca un miez alb de fruct exotic, că m-am domolit într-o întrebare:

— E atât de grotesc să suferi din dragoste?

— Nu...

— Vorbești sincer?

— Te asigur! și râdea mereu.

Mi-am adus aminte că are un băiețaș de vreo cinci ani, pe care-l iubește ca o nebună, fără să știe sigur nici măcar cine i-a fost tată, așa încât uneori glumește: „În modul acesta fac o bună afacere, căci nu mă va iubi decât pe mine”.

— Ascultă, ai vrea ca, atunci când va fi bărbat, băiatul dumitale să fie indiferent femeilor, iar el să aibă alte preocupări exclusive?

Mi-a răspuns neted, fără ezitare:

— Nu...

— Ai vrea să fie iubit?

— Oh... da...

— Și să iubească?

— Mai ales...

— Să iubească, chiar de nu va fi iubit?

— Da... da... neapărat.

— Bagă de seamă, dumneata, care ești femeie, care ai fost și ești iubită, care ai înșelat poate...

— Nu „poate”... sigur.

— Ei bine, ai vrea ca fiul dumitale să iubească femeile, chiar dacă ar fi să fie înșelat? Ai vrea să sufere din dragoste? Și, cu toată dorința de amărăciune din mine, jucând ca pe o carte pe răspunsul ei, după ce am luat toate măsurile unei mărturisiri... sincere: Bagă de seamă...!

A devenit serioasă, ca într-o pauză de dramă.

— Ți-o spun din toată inima că aș vrea ca fiul meu să fie iubit de femei, și cred că va fi, dar îți jur că aș vrea să le iubească oricum, chiar cu riscul de a fi înșelat de ele. Și acum spune-mi pe ce cal să joc...

I-am zâmbit cu o neroadă recunoștință, i-am spus că eu joc anapoda, i-am dorit câștig și am plecat să dau biletele cumpărate.

Caii pe care dorise să joace „venerabila prietenă” au rămas pe drum, ca să-mi facă mie jocul, desigur, căci aveam nevoie de succese în fața nevesti-mi, ori de care naiba ar fi fost ele. A ieșit un cal aproape nejucat.

— Vai, am așteptat anume să îmbătrânesc, ca să pot juca la curse... Și tot pierd... Acum când nu mai pot spera nimic.

— Sunt dezolat, și nu știu ce sfat să vă dau... Cred, în orice caz însă că superstiția e neîntemeiată... Căci bănuiesc că ați câștigat... Ia vedeți biletele din poșetă.

— Calul numărul șapte? Ei nu!? De ce vă mirați? Acum priviți în fața tribunei tăblița indicatoare pe foișorul de la sosire... Șapte? Nu?

Râde, gâdilată, uimită, râde și nevastă-mea, atrasă în jocul acesta al întâmplării, femeie, cu tot ce e în ea femeie, justificând dorința mea de a avea un succes. Se revarsă și trece de noi lumea tribunei și a grilajului, aspirată spre paddoc și aleea umbrită.

— Trei bilete pe numărul șapte? Dar mi se pare că nimeni n-a jucat pe această fantezistă gloabă. Câștig o avere. Tânărul meu prieten, trebuie să constat că apropierea dumitale e prețioasă femeilor... cu dumneata, chiar când pierd, câștigă.

— Chiar când câștigă... pierd, o corectează nevastă-mea, îngreuind cu înțeles cuvintele, ca să i se ierte calamburul și ca să-i dea o anumită adâncime.

Pe lângă noi treceau grupuri care parcă nu aveau altceva de făcut decât să ne examineze. Și făceau asta cu o lipsă de discreție uimitoare. Bărbați și femei ne măsurau, ca pe niște manechine care poartă confecțiunile unor case de mode. Desigur că toate grupurile se examinau între ele, dar nu puteam să-mi dau seama efectiv de acest fapt decât când noi eram obiectul lui. Tot așa, de pildă, nevastă-mea, uneori, și astăzi chiar, privindu-mă în ochi, viu și cu o strălucire pasionată, îmi dădea impresia că numai pentru mine are această privire (când sufletul i se adună din trupul întreg, în ochi și în obraji). Bănuiam totuși că privește la fel și pe unii bărbați străini, dar văzută din profil figura ei nu mai avea acea pasiune nemeditată. Ar fi trebuit să mă găsesc și eu pe direcția privirii ei, ca să pot judeca. Dar, bineînțeles, asta era imposibil și a trebuit să adaug încă un fapt la capitolul incertitudinilor de nedezlegat ale iubirii.

Acum toată lumea se revărsa spre paddoc și aleea de castani de lângă el, desprinzându-se de grilajul alb, coborând din tribuna albă, pe scările înguste, aspirați toți ușor, parcă de o pompă nevăzută.

Eram mulțumit de această după-amiază și-mi era teamă să prelungesc încercarea, ca jucătorului la chemin-de-fer care a bătut câteva puncte și se codește să meargă mai departe, de frică să nu piardă totul. Pe urmă, eram chinuit de momentul despărțirii, pe care nu-l puteam închipui, căci mi-era greu s-o văd pe ea plecând, lăsându-mă în loc. Aș fi avut reprezentarea fizică a părăsirii și aș fi suferit ca întâia oară. Mi-am adunat rezervele de voință și i-am luat prin surprindere mâna, spunându-i destul de gângăvit și scurt:

— Sărut mâinile.

Zâmbind mirată, cu ochii mari albaștri, sculpta nervoasă grilajul alb cu umbreluța.

— Pleci?

— Nu mai stau și la ultima cursă.

— „Ai cucerit tot ce-ai avut de cucerit?” și surâdea, șoptind această aluzie la marșul cântat la toate mitingurile la care se cerea trecerea Carpaților.

— Ai fi putut să mă întrebi mai bine dacă „am recucerit tot ce-am avut de recucerit”.

— Ah?

— ...și atunci ți-aș fi răspuns că...

— !? Mă privește lung.

— ...nu. Spune, ce pot să răspund?

— Nu se știe — și surâde mai nervos, mai viu, mai ironic — nu se știe niciodată.

Doamna argintie venea cu brațele pline de bancnote, pe care le ținea la piept, ca pe niște flori, stârnind surâsuri de prietenie și de admirație în urma ei.

— Scumpă doamnă, n-am ce-ți face, dar soțul dumitale, după cum vezi, mi-a plătit croitoreasa pe un an de zile... Sunt sigură că a făcut-o pentru farmecul meu irezistibil. Iar ochii mari, cu pleoapele frumos îndoliate, surâdeau fără să creadă.

Am privit-o precis.

— Pe cuvântul meu, doamnă, că da...

A fixat-o cald pe nevastă-mea:

— Care din noi două să considerăm asta drept o impertinență? Ah, dar m-am zăpăcit cu totul... de-am ajuns la asemenea întrebare... Domnul ăsta tulbură situațiile cele mai limpezi și zăpăcește pe toată lumea.

Treceau pe lângă noi, plimbându-se prin fața meselor de la bufet, doamne tinere din lumea bună, mereu în rochii deschise ca pastelurile, cu brațele goale, și domni în jachetă, cu pălăria tare și binoclu atârnat de gât, această alee cu pietriș constituind între cântar, restaurant și intrările la tribuna Jockey-Clubului un refugiu al înaltei mondenități, câtă vreme marea mulțime se înghesuia la paddoc, la ghișeuri și pe aleea castanilor. Am stăruit să plec.

Afară, în fața porții, tot câmpul viran, care slujea drept piață, era plin de trăsuri și automobile. Altele începuseră clasicul circuit dintre rondul al doilea și casa doctor Minovici, în lumina vie, oblică și fără putere a asfințitului. N-am găsit trăsură și am pornit-o pe jos. Venea dinspre oraș, în trapul maiestuos al unor armăsari negri și mari, o trăsură nouă parcă, lăcuită în albastru, cu cauciucurile groase cât cele de automobil, cu pernele reliefate ca niște romburi bleumarin, fixate așa ca să se poată rezema clienții de ele, lăsând picioarele să fie mângâiate de blana roșie, așternută jos. Integrându-se arcuirilor largi de lac și stofă, o femeie tânără și palidă, a cărei linie incomparabil elegantă relua parcă motivul unduit al aripilor trăsurii, părea o „Damă cu camelii” visătoare și istovită, absentă cu totul la celelalte șiruri de automobile și trăsuri, din care zeci de ochi căutau s-o privească măcar în fugă. Era numai o banală și lacomă cocotă, fostă servitoare, care nu cunoștea Dama cu camelii nici măcar din traducerea apărută în „Biblioteca pentru toți”, dar care, cu ușurința levantinilor ori a specimenelor inferioare, frumoasă, neasemănat machiată, imita la perfecție modelele ajunse aci din a treia, a patra mână (când sensul și conținutul se evaporează și când imitatorul nu mai știe măcar pe cine imită).

Cu cât mă apropiam de oraș, aleile umbroase erau tot mai pline de lume, până am ajuns în centrul furnicarului popular și festiv de la „Bufet”.

Săptămânile următoare m-am simțit din ce în ce mai mult convalescent. Aceste întrevederi cu nevastă-mea mă făceau să suport nesfârșit mai ușor ruptura și eram foarte mulțumit de bunul gând pe care-l avusesem, provocându-le. Depărtarea nu mai era o dramă unică și distrugătoare de organe, exasperată de absolutul ei, voit la început, ci un sistem de acomodări.

Prezența femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui detracat, dar aveam norocul că o puteam izola de orice condiții logice și, indiferent dacă aveam noi motive de nemulțumire ca fapte și gânduri, eu tot îi simțeam binefacerea. O săptămână după ce o vedeam, eram totdeauna mult mai puțin obsedat de ea și aveam o senzație de vindecare.

Dar după aceea, ca și când s-ar fi strâns tot dorul de ea în mine, ca răul tot dintr-un abces, simțeam neapărat nevoia s-o văd. Încercam, e adevărat, noi rezistențe, izbuteam pentru câtăva vreme, dar căderea era mai puternică. Rezistam totuși, până în clipa când conveneam că trebuia s-o văd. Odată convenit acest lucru, ca și când un zăvor s-ar fi tras, nu numai că nu mai aveam puterea de a întârzia cât de puțin, dar eram cuprins de un adevărat iureș accelerat de nebunie, când nu mai puteam judeca nimic și când, orice s-ar fi întâmplat, trebuia s-o văd. Atunci o căutam anume într-o singură seară în restaurante, prin teatre, la prietene și, de vreo două ori, chiar la ea acasă. Am găsit-o în ambele rânduri când am căutat-o la mătușa ei, printr-un noroc la care nu mă așteptam, singură acasă, putând deci să mă primească. Veneam totdeauna cu motive bine alese și indiferente, căci altfel nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine. Aveam totuși, limpede, impresia unei probabilități de vindecare în viitor, firește fără să pot preciza cât de îndepărtat putea fi acest viitor. Un an, doi, sau poate mai mulți.

Într-o vreme parcă începusem s-o uit. Descoperisem un soi de preocupări, care o lăsau pe ea pe planul al doilea. Niciodată nu ajunsesem la o atât de mare putere de concentrare. Reluasem studiul apriorismului kantian, și câteva zile am avut impresia că am găsit o explicație menită să revoluționeze filozofia. Era în mine un luminiș egal, o claritate binefăcătoare, asemeni calmului de fulg pe care-l dă morfina.

Ajunsesem la concluzia că era o greșeală aceea pe care o făcea Kant, deducând caracterul de universalitate și necesitate al principiilor matematicii dintr-un apriorism, oricum metafizic. Dimpotrivă, rămâneam în lumea experienței și găseam mai mult decât suficientă explicație a universalității și necesității matematicilor în originea lor de ordin convențional. O bună parte din filozofia kantiană mi se părea prăbușită prin această descoperire.

Atunci am înțeles, am simțit înfiorat, că poate exista o lume superioară dragostei și un soare interior, mult mai calm și mult mai luminos în același timp. Gândeam neîntrerupt, cu o intensitate de halucinat. De la un exemplu treceam la altul și de la o descoperire la alta nouă.

De ce linia dreaptă e oricând și oriunde drumul cel mai scurt între două puncte? Pentru că așa am convenit să-l numim și, dacă nu ar fi așa, nu l-am numi așa. Universalitatea și necesitatea sunt ale limbajului.

Pe stradă umblam aproape automat, cu toată atenția răsfrântă înăuntru. Nu știam nici pe ce străzi merg, nu auzeam nimic în jurul meu și câteodată, traversând, dam buzna peste automobile. Tot ce era rază de lumină era absorbit în interior. Lumea automată și lumea conștiinței deveneau independente una de alta și își continuau seriile diferit. Mi s-au întâmplat și necazuri penibile, alteori numai ridicule. Căci puteam numai să încep seria automată, nu s-o și controlez mai departe. Dădeam, de pildă, douăzeci de lei la chioșc să iau ziarul, dar nu mai luam restul și uneori nici ziarul. Nu țineam minte nimic din ceea ce făceam. Era să am din cauza asta un duel. Am fost oprit pe bulevard de un domn și o doamnă, fostă prietenă din copilărie. Am început, pe jumătate prezent, să-i sărut mâna ei și pe urmă, continuând, i-am sărutat-o și domnului. A devenit palid, și-a tras mâna brusc și m-a dezmeticit și pe mine. Abia mai târziu lucrurile s-au lămurit. Era convins că nevastă-sa fusese dragostea mea și că revederea asta târzie m-a emoționat atât de mult, că m-am zăpăcit de tot. Când adevărul era că eu de abia luam notă, cu mijloacele de cunoaștere periferică, de această întâlnire.

Mai avusesem cândva un fel de reverii, care aduceau cu acest soi de adâncă și intensă interiorizare. Dar atunci aveau drept obiect motive fără noimă: cum aș cheltui un miliard, sau cum aș organiza o călătorie la Polul Nord, sau, când eram în primele clase de liceu, realizam un fel de Românie-Mare în harta geografică refăcută după mine, când nici nu bănuiam războiul care va veni.

Am descoperit într-o revistă însă un fragment de articol în care Giovanni Papini expunea exact aceeași opinie despre apriorism ca și mine. A urmat iar prăbușirea sufletească, iar golul canceros. Mai ales că Papini nu era nici măcar socotit filozof, ci ca un diletant pasionat și fantezist.

Într-o zi, căutam să refac ceva din prezența femeii, scotocind prin sertarele unui mic birou, pe care-l avea în odăița ei de primire, o încăpere îngustă, dreptunghiulară, lipită de dormitor. Cuprindea numai un divan acoperit cu scoarțe, câteva acuarele, etajera de cărți și biroul ei mic. Fotografii, tăieturi din revistele ilustrate, scrisori de la prietene, traduceri (vrusese să traducă Le lys rouge și nu avusese destulă răbdare). Erau note de croitoreasă de asemeni, firește răspunsuri la concursurile cu premii ale magazinelor ilustrate și tot soiul de alte nimicuri. Dealtfel, toate cărțile îi erau pline de note și scrisori uitate printre pagini. Am răsturnat, fără să vreau, un teanc de cărți și iată că dau peste un plic, cu scrisoarea în el, pe care nu-l descoperisem în numeroasele scotociri de până acum... Am avut un fior, ca și când aș fi pus mâna pe cifrul dorit al unei taine.

„Fetițo, diseară Iorgu pleacă la țară, că e 15 februarie și trebuie să tocmească oameni pentru arături. Mi-e urât de moarte singură acasă. Vino să mâncăm amândouă. Am și croitoreasa la mine, poate că-ți tai și tu taiorul... Seara dormi la mine, dacă vrei, stăm toată noaptea de vorbă.”

Era scrisul Anișoarei. Iorgu era bărbatu-său, 15 februarie, data când am venit de la Azuga.

Simt că amețesc; că mi se deschide o perspectivă uluitoare, deși dorită, ca putința de a merge a paraliticului, culcat în fața altarului pentru maslu. Caut să fiu cât mai liniștit, ca să pot înțelege bine. Așadar a jucat o comedie, ca să mă pedepsească, așadar sunt cu adevărat un tip imposibil, care complică absolut orice întâmplare, iar ea e femeia unică — și totul se poate șterge ca un vis îngrozitor. Îmi dau lacrimile și plâng încet de bucurie. Va să zică era totuși o soluție, când eu nu vedeam nici una...

Pe urmă a început bănuiala că aș putea fi victima unei abile manevre. Dacă scrisoarea a fost pusă cumva de curând acolo? Ea era certată, cel puțin așa știam eu atunci, cu Anișoara, de aceea nici n-am căutat-o acolo. Pe urmă, data e prea săritoare în ochi, prea cu intenție: 15 februarie. Și de ce n-a spus servitoarei atunci unde se duce? De ce nu mi-a lăsat un bilet? Rămân îndelungată vreme ros de îndoială. Dar pe urmă singur argumentez în favoarea ei. Probabil se împăcase cu Anișoara și eu nu știam. Ca să aducă ulterior scrisoarea, i-ar fi trebuit prea mari complicități și nici nu avea certitudinea că aș fi găsit-o. De asemeni, ce motiv ar fi avut să mi-o plaseze aci? De ce să ție să ne împăcăm? Ce interes ar fi avut? Când mi-a refuzat primirea oricărui ajutor material și când eu sunt cel care mă tem să n-o pierd? Numai dacă mă iubește e explicabil demersul ei, dar atunci apare mai curând verosimilă întâmplarea însăși. Dealtfel și suferința ei, în tot timpul acesta, suferință care acum îmi pare absolut certă, confirmă această părere.

Mă îmbrac repede și pornesc spre Anișoara. Pe drum, am însă o nouă îndoială. Dacă totuși scrisoarea e întocmită? E foarte posibil ca ea să nu vrea să divorțeze, căci ar pierde o bună situație materială, iar faptul că mi-a refuzat ajutoare pe care le putea bănui modeste nu înseamnă că e dezinteresată. Încep să judec și atitudinea ei, ca amantă. Dacă ar fi iubit, ar fi suferit atroce ca mine și ea. Ar fi avut momente de adevărată nebunie ca să mă vadă. Însă că suferea vizibil, poate fi și din cauză că suferea sincer la gândul că pierde o situație materială. Ca aspect, suferința sufletească și cea cu mobil material nu diferă și e greu să știi dacă o femeie suferă că nu-i vine amantul la rendez-vous sau că are de plătit o notă la croitoreasă. Iar dacă din orgoliu îmi ascundea că a dormit la o prietenă, pentru ce atunci nu avea orgoliul să ascundă și că suferă, în stradă sau la restaurant? Și dacă această suferință era atât de mare, de ce n-a făcut nici un demers să ne împăcăm? Dar dacă ar fi făcut acest demers, n-ar fi fost oare o dovadă pentru mine că ține la o situație materială? Am intrat într-o cafenea, am cerut o cafea și un cointreau, lăsându-mă mai departe pradă frământării din mine.

Când mi-a răspuns prin comisionar, mi-a spus că are casa plină de flori, deci un act de orgoliu sincer (căci nu-și putea închipui că are să fie demascată de comisionar). Dacă admit în principiu acest gest, pot să le admit atunci pe toate. Dar dacă și-ar fi făcut din comisionar un complice, dându-i, dealtfel, acel napoleon de aur? Atunci de ce comisionarul mi-a spus că i s-au dat bani și că i-a primit, de vreme ce era complice cu ea și știa că n-o să-l trădeze? Pe urmă, nu i-ar fi ei frică să n-o trădeze mai târziu Anișoara? Dar dacă amândouă au fost complice și ea o are pe vară-mea „la mână”, cum se spune? Ar trebui, pe de altă parte, să mă interesez ca să știu cu preciziune dacă Iorgu a fost într-adevăr la țară în ziua aceea. Dealtfel, chiar dacă el a fost, era posibil ca nevastă-mea să nu fi dormit la ei. Kant a arătat cândva că se poate demonstra, deopotrivă, și că spațiul și timpul sunt infinite, și că sunt finite. Tot o astfel de antinomie e și faptul de a ști dacă o femeie te iubește sau nu, căci îți poți demonstra cu ușurință, pornind de la aceleași fapte, și că te iubește cu istovitoare pasiune, și că te înșală, batjocoritoare. Numai dacă nu admiți că amândouă ipotezele sunt adevărate, și, ca teză și antiteză, se contopesc, ca să rămânem în filozofie, în sinteza hegeliană. Două lucruri mi s-au părut, totuși, convingătoare: că ea n-a evitat divorțul și, oricât aș crede în întâmplare, faptul că niciodată n-a fost în apropierea ei vreun bărbat, chiar când am căutat-o prin surprindere.

I-am telefonat Anișoarei că iau seara masa la ei.

Deși mai sunt numeroși musafiri la masă, n-am răbdarea să plece și tot timpul aducând vorba de agricultură, despre momentul când se încep muncile, fără să întreb însă de-a dreptul, căci știam perspicacitatea cu care se refuză bărbatului orice detaliu care l-ar lămuri asupra situației lui, am căutat să aflu dacă Iorgu fusese într-adevăr la țară, la 15 februarie. N-am putut afla nimic. Erau câțiva oameni politici, femei din cercurile care vânează cancanuri și întâmplări mondene. Unul dintre comeseni, aflând că sunt nepotul lui Nae Gheorghidiu, m-a considerat cu oarecare admirație și am avut impresia că și ceilalți împărtășesc aceleași sentimente. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului.

— O știți pe cea mai nouă a lui Nae Gheorghidiu? și — la întrebările întrebătoare: care? cum? — începe să povestească: Acum vreo câtva timp, eram vreo cinci-șase inși la casieria Camerii să ne luăm diurnele pe sesiunea asta, când Nae Gheorghidiu dă cu ochii de Vasilică Săvulescu de la Brăila, îl știți pe Săvulescu cum e totdeauna, lânos, netuns, cu gulerul murdar, cu pantalonii cu genunchi. Gheorghidiu, de colo, privindu-l cum numără banii: „Mă, Vasilică, acum că ai bani, mai du-te și tu la baie, mă”. Da Vasilică, de colo: „Zău, mă Nae, fac baie în fiecare zi”. Și serios, acesta: „Ascultă, Vasilică, atunci schimbă apa...”

Râd toți cu hohote, pe urmă unul întreabă dacă știm ce i-a făcut unui alegător al lui.

— Vine — spune povestitorul — un tip care-i cerea de doi ani să-l numească în vreo slujbă: „Coane Nae, acum a murit, de o jumătate de ceas, Iorgulescu de la primărie, vreau eu locul lui!” „Vrei locul lui, mă Vasiliule?” „Da, coane Nae!” „Bine, mă, uite-ți dau o scrisoare pentru primar.” Și scrise primarului o carte de vizită închisă, în care-l ruga să ia măsura lui Ghiță Vasiliu și, dacă i se potrivește coșciugul, să-i dea lui locul mortului.

Alte hohote de râs, alte exclamații de admirație pentru Nae Gheorghidiu. Aflu acum că a făcut împreună cu Lumânăraru o excelentă afacere cu statul. Fabrică muniții pentru armată, foarte scump plătite. Mi se pare că niciodată n-au să mai plece oamenii aceștia. Anișoara ține acum ca Iorgu să spuie alta bună a lui Nae Gheorghidiu. Firește că toți acceptă și Iorgu povestește:

— În prag, la Capșa, Nae se întâlnește cu un vag cunoscut, un tip de prin nordul Moldovei, unul Mihai Tutunaru. „Ce mai faci, Nae?” „Bine, dar tu?” „Păi să vezi, că am fost la Viena, că mi-e nevasta bolnavă în sanatoriu... am făcut acolo un consult... că a trebuit să las pe soacră-mea la moșie tocmai acum când e lucrul în toi, că am luat în arendă și o moșioară a lui frate-meu”, și dă-i, și dă-i... Nae, de colo, îl privește lung, așteaptă și, pe urmă, mirat: „Ascultă, dragă, ce te-ai apucat să-mi spui mie toate astea? Eu te-am întrebat ce mai faci, așa cum se întreabă. Ce, tu ai luat-o în serios?”

Alte râsete. Un tânăr povestește că Nae Gheorghidiu are aprobată în buzunar, de către un ministru, care fusese, e drept, numai interimar la Finanțe, o petiție, pentru două vagoane de radium, predabile în gara Ocnele-Mari, cu prețul de cinci mii de lei vagonul. Celor mai mulți nu le vine să creadă, dar tânărul își dă cuvântul că a văzut petiția și că Nae obține de la acest ministru acum ce vrea, numai să nu mai arate la toată lumea aprobarea dată. Eu aveam febră de nerăbdare.

Abia după-masă, târziu, când lumea plecase, aducând iar vorba, am aflat că într-adevăr Iorgu fusese la țară la 15 februarie.

Pe urmă am întrebat de-a dreptul, cu ochii vii, pe Anișoara:

— Te rog, spune-mi, a dormit Ela în februarie la tine?

Mi-a răspuns rece, calculat:

— Nu știu.

— Te rog, Anișoară, spune-mi... te rog mult.

Și făcând pe stânjenita:

— Nu știu... nu pot... sunt patru luni din februarie până acum, ce vrei!...

— Totuși...

— Ștef, te rog, nu insista, că nu pot să spun nimic.

Iar Iorgu, gros, cu fața mare, ștergându-și de vin mustața groasă și scurtă, nemaiputându-se stăpâni:

— A dormit... dragă, a dormit în vremea aceea cam de două-trei ori, de câte ori plecam eu la moșie... o chema Anișoara, că-i era urât singură.

E în mine o lumină care-mi umple ochii de lacrimi.

— Și de ce nu mi-ați spus până acum?

— De unde știam noi de ce v-ați certat? Și pe urmă, naiba să le ia de femei, că încurcă lucrurile de nu le mai descurcă nimeni. Și-a ales o scobitoare, a pus-o între dinți și apoi a măsurat liniștit farfuria cu brânzeturi.

O săptămână întreagă, o lună, a fost o beție de dureri amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Tot trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicații, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită.

Am mai rămas două săptămâni în București, pe urmă am fost concentrat și asta mi s-a părut o calamitate, dar am aranjat așa ca ea să petreacă vara la Câmpulung.

Pe o stradă albă, care ducea spre Mateiaș, găsisem la o familie, mai demult cunoscută, o cameră mare, curată, cu sofale jumătate din cuprins, iar alături o odaie mică, pentru bucătăreasa adusă de la București. Era destul de aproape de mine, căci de la Dâmbovicioara la Câmpulung să tot fie treizeci și ceva de kilometri și avea deci mereu amenințarea venirilor mele neprevăzute, asemeni unui rond de noapte pasional.

La început eram, oarecum, într-un anumit sens, liniștit. Îmi scria că se simte mulțumită, că aerul limpede și cu miros de brad îi face bine, mai ales după iarna de petreceri, că n-a făcut nici o cunoștință nouă, că e „încântată”, că nici una din vechile noastre cunoștințe nu e în Câmpulung.

Îmi descria micile ei bucurii singuratice în această stațiune de vară. Să citească dimineața câte o carte, pe bancă, pe bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor, cu bonele lor, să se ducă la piață să cumpere brânzeturi, zmeură și mere, să doarmă leneșă după-masă; la șase, să ia dulceața și cafeaua cu coana Atena, gazda și vechea prietenă. Că seara, uneori, făcea plimbări cu Tanți și Zoica, nepoatele coanei Atena, pe bulevard, ca să asculte muzica.

Aproape în fiecare zi, la popotă, primeam câte-o scrisoare, cam cu același cuprins, care mă liniștea ca o binefăcătoare promisiune.

Ultima noapte de dragoste

Dar ultima scrisoare mă chema „negreșit” la Câmpulung, pentru sâmbătă, sau cel mai târziu duminică. Era o impresie tulbure, care mă neliniștea. Încercasem în toate chipurile să obțin o permisie de două zile, fără să izbutesc. Pândisem ca să găsesc în toane bune pe comandantul de batalion, căutasem să-mi atrag laude pentru modul în care îmi conduceam plutonul și izbutisem. Arătos și cumsecade oriunde, căpitanul Dimiu devenea de neînțeles când era vorba de această permisie. Miercuri seara, după-masă, căpitanul Corabu trimisese, rugat de toți, ordonanța să-i aducă flautul și ne-a cântat câteva bucăți nemțești, de un sentimentalism luminos și catifelat, cu totul în contrast cu firea cruntă și iute a acestui om, care îngrozea până și pe superiorii lui. La Viena, când era ofițer în regimentul 5 vânători, luase și lecții la conservator și era prețuit ca un adevărat artist de camarazii lui nemți. Îi făcuseră cadou, la plecare, după obiceiul regimentelor austriace, o tabacheră de preț, plată, cu o potcovioară într-un colț, cu inițialele lui împletite, de aur, într-alt colț, cu semnăturile tuturor săpate, în facsimil, înăuntru. Acum căpitanul Dimiu, cu mâinile puțin cam scurte, încrucișate peste talia care nu mai încăpea în veston, asculta grav muzica, asemeni unui epitrop de biserică de sat, cazania. N-a zâmbit decât când căpitanul Floroiu, care, cu mustața bătrânicioasă și blondă, trecea, oarecum, drept intelectualul batalionului, a rugat pe Corabu să cânte doina, a cărei execuție e tradițională la flaut, ca ouăle roșii la Paști. Căpitanul s-a executat și a cântat-o cu un simț al melancoliei, al dorului, aici, între pustiurile muntoase, crescute în noaptea rece, de ne-a copleșit pe toți.

Mi-am lungit gâtul după Dimiu și, încet:

— Domnule căpitan, v-aș ruga să-mi dați voie sâmbătă și duminică la Câmpulung. Vorbeam cu răsuflarea rărită, în șoaptă miloagă, aproape.

Mi-a răspuns, fără să se uite la mine, scurt:

— Nu se poate, și a ascultat mai departe flautul.

A doua zi l-am pândit când a apărut pe platoul de instrucție, trecând de la companie la companie, cu mustața cuminte și groasă, ca un harnic arendaș de la un ogor la altul. N-am putut să-i vorbesc, căci se încurcase în probleme de tactică, pe care le-a descurcat pe urmă, simplu: „Domnule, trebuie să-l prinzi totdeauna pe flanc”, spre deosebire de căpitanul Floroiu, care expunea erudit o temă, și de căpitanul Corabu, care își pedepsise compania, cu ofițeri cu tot, să urce de douăzeci de ori în fugă un povârniș apropiat și deci era alături, atent, cu încruntare, să vadă dacă i se execută ordinul.

La ora raportului, când am venit în odăița care slujea de cancelarie batalionului, l-am găsit iar cu căpitanul Floroiu, cu vreo doi sergenți de la popotă. De o săptămână, socoteau mereu, cu energie tăcută, ca să iasă la capăt. Sâmbăta trecută, regimentul avusese inspecția generalului comandant de divizie și batalionul nostru primise ordin să pregătească, jos în tabără, o masă după cuviință. Oamenii clădiseră un umbrar de frunze proaspete, lăutarii primiseră vestoane noi. Vreo trei-patru, reputați ca vânători, fuseseră trimiși în munte să aducă vreo capră neagră, căci mergea vestea că peste prăpăstiile și piscurile Pietrei Craiului ar fi câteva capre negre. În realitate, vânătorii n-au adus decât o căprioară și, sub supravegherea unui comandant ofițer, care trecea drept mare meșter, s-a servit spinarea de căprioară cu sos și cu ciuperci. Multă bătăie de cap i-au dat meșterului camarad însă păstrăvii. Bucătarul nostru era prea neșlefuit ca să poată găti o masă atât de subțire ca păstrăvii fripți în pesmet. Nu mai spun că și vânatul lor a fost o problemă foarte complicată. Pentru noi, mai vânam și cu granatele Savopol, că tot nu erau bune de altceva, cu toată paza. Acum însă, ca să nu se sfărâme carnea fină, trebuiau prinși cu mâna, pe sub pietre, în apa tăioasă de rece, de la izvoarele Dâmbovicioarei, dar prinși chiar în zorii zilei de sâmbătă, pentru că: „Ascultă-mă pe mine, domnule, păstrăvul nu e de mâncat decât viu... nici câteva ceasuri nu ține. Dacă vrei să mănânci păstrăv după cinstea lui... Și pe urmă, dacă nu l-ai gătit, s-a isprăvit. Dacă nu e untul bine încins, nu mai e păstrăv, e terci. Asta nu orice bucătar știe s-o potrivească după dichisul ei, că dacă-i prost, îl usucă, dar la mijloc îl lasă crud de-ți dă greață.”

Explicații care dădeau răcori celor cu răspundere: „Vasiliule, frate, să nu ne lași”. Doi inși aveau să îngrijească de ale băuturii: niște braghină vestită de pe lângă Golești, țuică de Câmpulung, „dacă n-o găsi de Văleni”, și zece sticle de șampanie, Mumm Very Dry, „căci numai de asta bea”. Cașcavalul proaspăt de Câmpulung, zarzavaturi și legume, alese cu grijă, cădeau în sarcina popotarului obișnuit. Dar ceea ce a dat mai multă emoție căpitanilor noștri (generalul venea să facă o inspecție în vederea înaintărilor la gradul de maior) a fost că a trimis vorbă anume să i se dea la începutul mesei două ouă fierte, numai două, „dar dacă nu se pot găsi absolut proaspete, mai bine să se renunțe”! Câtă bătaie de cap pe bieții oameni, că au dat în grija unei ordonanțe anume supravegherea unui cuibar și tot le era teamă că s-ar putea produce vreo încurcătură, încât ordonanța să dea dintre cele mai puțin proaspete... Dar, în sfârșit, totul trecuse cu bine, ouăle fusese într-adevăr proaspete, iar diferitele bunătăți îngurgitate, digerate cu laude.

Acum toate cheltuielile prânzului era îndemn să fie scoase din „economii”, exact de la „ordinar”, adică de la masa trupei, căci regimentul nu avea fonduri speciale. Rațiile celor care erau în permisie, ajustări de carne la cazan și ceva mai puțin zahăr la ceai, toate cumpănite cu chibzuință, de la o zi la alta, trebuiau să acopere deficitul. Am așteptat zadarnic să se termine adunările de cifre și cercetarea tablourilor. În cele din urmă am plecat, căci am înțeles că nu pot obține, întrerupând o asemenea discuție, ceea ce nu obținusem când se cânta doina.

După-masă ne-a chemat să ne împartă niște broșuri trimise de la regiment. Erau câteva cărțulii subțiri, tipărite prost, pe hârtie de jurnal, cu coperte verzi sau galbene, ca „legea chiriașilor”, de pildă. Noi învățăminte de pe frontul occidental se numea una. Alta: Rolul artileriei în războiul actual. În sfârșit, o a treia: Notele unui căpitan din armata germană. Câte un căpitan sau maior, din birourile statului-major, traducea și tipărea astfel de broșuri, fie că-l interesau, fie că voia să arate că are de lucru, dar nimeni nu le dădea nici o importanță, și, trimise la corpurile de trupă, zăceau prăfuite în pachete, ca teancurile de broșuri patriotice prin pivnițele prefecturilor. Din când în când, „ca să se descarce”, aghiotanții de regimente le distribuiau la ofițeri. La drept vorbind, ele ar fi trebuit să fie citite de către generali și state-majore, căci era vorba de învățăminte pentru conducere, la început, iar eu și cu Orișan eram convinși și chiar uimiți de seriozitatea cu care se documentează ofițerimea noastră superioară — căci aceste cărțulii erau cu adevărat extrem de interesante — dar mai târziu am înțeles că supraevaluasem anumite inteligențe. Deci, în timp ce luam bucuros broșurile:

— Domnule căpitan, vream să vă rog, ca și-aseară, pentru o permisie de două zile la Câmpulung... Am acolo...

— Dragul meu, îmi pare rău, dar nu se poate, ce să-ți fac?

— Domnule căpitan, nici nu vă închipuiți ce serviciu mi-ați face...

— Cum să nu știu... știu... dar nu se poate...

Aseară, la popotă, în sfârșit, a fost a treia încercare, mai nefericită decât toate. Eram cu gura arsă, cu ochii tari în cap, căci simțeam că nu voi putea fi la Câmpulung decât dezertând și, prevăzând toată nenorocirea, eram totuși hotărât să dezertez. Toată noaptea m-am frământat mistuitor.

Iată, au început să se albească ferestrele, în casă întunericul se rărește ca un praf și eu n-am închis încă ochii. Cearta cu Corabu mi se pare ștearsă.

— Dom sublocotenent, vă cheamă dom căpitan Dimiu... a venit după dumneavoastră Nistor Oancea.

Căpitanul Dimiu e în cămașă de noapte țărănească și în papuci.

— Domnule... vrei să pleci la Câmpulung?... Ai treabă acolo?

— Domnule căpitan, trebuie să mă duc negreșit...

Tace îndelung, pe gânduri, ca și când m-ar fi chemat doar așa, ca să-mi puie o întrebare acolo, și numai după un timp:

— Deh! domnule...

— Domnule căpitan...

Acum soldatul îi aduce pe masa țărănească, acoperită cu pânză de casă, o dulceață și o cafea neagră.

— Mai adu o dulceață, Gligore, și o cafea pentru domnul sublocotenent. Și, întorcându-se spre mine: Eu m-am deprins să mă scol de dimineață și asta e „cafeaua mea cu lapte”.

Mă măsoară din cap până în picioare și iar tace. Îl măsor și eu încercând să ghicesc ce gânduri are, ba sunt ispitit să-i dau brânci, înspre cel bun.

— De, domnule... știu eu ce să fac?... Deh... i-am spus-o și lui Orișan aseară. E ordinul regimentului să nu părăsească nimeni unitatea. Uite ce... Ia un om cu dumneata, care știe să te ducă pe deasupra, să ocolești Dâmbovicioara, dai drept în șoseaua mare, ca să nu întâlnești pe nimeni de la regiment. Dar și dacă te întâlnește cineva, să spui că te-am trimis să faci o recunoaștere spre Rucăr.

Am crezut că irumpe totul în mine de atâta frenezie.

— Domnule căpitan, n-aveți nici o grijă.

Aș fi vrut să trec pe la Orișan să-i mulțumesc, dar mi-era să nu întârzii. Probabil că aseară, la popotă, au discutat cu toții întâmplarea, datorită lui.

Am luat un soldat care știa drumul peste culme și am pornit-o așa cum mă găseam.

Mai întâi spre Giuvala, urcând încet, pe urmă am ocolit, vâslind peste pășuni și fânețuri, până deasupra șoselei mari. Era un soare viu, ca de cristal apos și cu raze evidente, care dădea reverberații umede culmilor stâncoase și făcea proaspăt verdele vegetal. Roua se uscase, dar tot mai dăinuia cât să ne ude încălțămintea. Munții cei mari, priviți cum veneau amenințători spre noi, de sus, creșteau, desființând depărtarea. În stânga, Ghimbavul, nemaipomenit de masivă moschee de piatră (pe lângă ea, Sfânta Sofia să pară jucărie de copii), are de jur împrejurul cupolei de piatră povârnișurile de sute de metri, drepte ca niște pereți din care însă crește o vegetație de stânci, ici-colo amestecată cu cea de brazi. Aceste povârnișuri sunt atât de apropiate de cele ale munților vecini, numai câțiva metri uneori, că fundul prăpăstiilor, cu pâraiele lor, n-au văzut de când e lumea, niciodată, soarele... ici-colo, nici lumina lunii. Povârnișurile acestui munte, necercetate de nimeni, l-au făcut un adevărat cuib de urși.

La dreapta, apropiată, mărită încă, Piatra Craiului, cu aspectul ei de dom gotic, de stâncă dantelată; iar în fund, alergând puternic și acoperitor spre noi, umplând jumătate din vedere, Păpușa, unul dintre munții mari ai țării, deasupra Iezerului, pare, ca să completăm tripticul impresiilor acestea, o turlă deasupra unei înalte și lungi biserici românești. În valea dintre acești munți e Dâmbovița cu pâraiele ei, luptând cu stâncile ca să răzbată, bolovănindu-se, strălucind la ocolurile însorite, ca argintul, mai ales lângă podul alb de piatră, asemeni totuși celor din București. Prăbușite în adâncul larg, dâmburi împădurite, coline și plaiuri cu fânețe (ca acela unde ne găsim acum), ici-colo căsuțe și, în sfârșit, șarpele alb al șoselei dau conținut văii. Fânețele sunt împărțite prin mari poligoane neregulate de garduri mici de bolovani, după proprietarii lor. În mijloc, închise în țarcuri, ca niște oi prea mari, căpițele de fân de la al doilea cosit. Aerul e rar, miresmat de rășina de brad, de fân copt, de fragi trecuți la vremea asta, și amețește, tare ca drojdia. Lăcustele ne sar din cale, sprintene ca și dimineața asta întreagă.

Să fii acum aici, fată dragă, lungită lângă mine, pe o căpiță de fân așternută jos, să privești cerul înalt și proaspăt, departe de „bandă” și de meschinăriile saloanelor, să respirăm aci adânc și să-ți încălzească trupul plin soarele, să-l încingă până în miezul zilei, așa cum încinge, vara, de la facerea lumii, toată priveliștea de aici. Dacă nu rămân, e că trebuie să ajung mai curând — fie și acolo — să-ți prind mijlocul viu între brațele mele cu coatele lipite de șolduri.

Am început, firește, iar, să merg întins, căci dacă suferisem până să obțin învoirea, acum păream scăpat ca dintr-o praștie și nebunia revederii creștea în mine ca un spasm, pe care nimic nu l-ar mai fi putut opri până la istovirea lui.

Un muntean în ițari și cămașă, cu pălărie „ungurească” pe cap, se oprește din plimbarea coasei, ca să ne arate un drum mai scurt. Lângă el, o femeie voinică, tânără, cu picioarele în iarba umedă, goale până sub genunchi, cu carnea pietroasă, cu aceeași pălărie de pâslă neagră bărbătească pe cap, ne privește mirată. Are șoldurile puternice și sânii ca puii închiși în cămașa învârstată cu negru. Într-un măr sălbatic, cu fructe închircite și multe ca zarzărele, au spânzurat o desagă cu merinde.

Așa trebuie să i se fi cântat femeii acesteia vânjoase, făcută pentru luptat cu ea — mamei ei, bunicei ei. Până la Sfântă Marie... Până poimâine...

Grăbim iar pasul, căci soarele a început să urce. Cu cât ne apropiem de sat, de o parte și de alta a șoselei, sunt acum gardurile de uluc ascuțite ca săgețile, toate la fel și care închid livezile de pruni. Gâtroși și codobature isterice zboară de ici-colo peste pietre de râu, peste pomi.

Ajuns încă dimineața în piața Rucărului, simțeam că mi se dilată inima, căutând o trăsură pentru Câmpulung. Neveste cu coșulețe ca niște căldărușe de răchită, pline cu zmeură culeasă din coclauri stâncoși, pe unde întârzia, nu bănuiau ce neliniște făcea să-mi ardă privirea. Munteni frumoși și muntence umblau forfota târguind, așa de curat proaspeți în portul alb-negru, că păreau figuranți de teatru dacă n-ar fi fost de jur-împrejurul acestui sat culmile verzi sau stâncoase, strălucitoare toate de oglinda înrourată, albastră, a cerului și aurul luminii de dimineață. Simțeam în mine acea vagă importanță, pe care, indiferent de alte sentimente, o simte în timpul pregătirilor cel care are să se supuie unei operații, într-o zi frumoasă. Rezemat de bara de fier a micului chei de piatră, priveam apa dumnezeiesc de limpede, făcută anume pentru creșterea și bucuria păstrăvilor parcă, rostogolindu-se peste pietroaie, auzeam uruitul ferăstraielor care tăiau în lung bușteni și zâmbeam gândind la trupul gol și auriu al nevesti-mi, în așternutul alb, pe sofaua de la Câmpulung. Pentru ce viața, pentru ce nebunia acestei organizări sociale contrariază fericiri atât de firești? și pe care le dorim atât de mult?...

Treceam uruind podul de lemn, lung de tot și negru cu picioarele lui multe, ca un gândac nesfârșit peste Dâmbovița, desfăcută în șuvoaie, încărcată de bușteni cojiți, bolovani și pietriș. După Dragoslavele, alături de carele lungi de 8-10 metri, cu bușteni (căci au osiile desfăcute de leagăn și roțile mutate la un capăt și la celălalt al celor trei trunchiuri de brad menite căratului), întâlnim adesea femei călare pe cai mici, cu șei mari de lemn, acoperite cu blană de oaie, mereu cu pălăriuțe negre, uneori peste marame, cu ii, înflorite altițe și cu șabace, în opinci scorțoase.

Spre Mateiaș, șoseaua pietruită văros urcă întortocheat, pare că dă uneori în gol, într-o apă a cerului, pentru ca, trecut de ocol, valea să se prăvălească jos de tot, cu drumuri și sate acolo, în fundul larg al ei.

Am ajuns aproape de amiază. Într-un pavilion în grădină, ni se așeza masa, dar până la ora prânzului am ieșit în oraș și ne-am plimbat pe bulevard. Am fost înduioșat de bucurie când am văzut că pe nevastă-mea n-o salută nimeni. Aveam orgoliul secret de a fi posesorul unui exemplar a cărui raritate trecătorii n-o bănuiau decât vag, după frumusețea femeii, fără să știe amara voluptate a vieții noastre sufletești. Era în această plimbare de amanți prin marea mulțime ceva din plimbarea unor ofițeri superiori, îmbrăcați civil, pe care soldații, dacă ar fi știut cine sunt, i-ar fi salutat înlemniți.

Amiaza era învolată și lumina fierbea, ca în cupă șampania rece.

Prin fața grădinii publice, mulțimea vilegiaturiștilor în haine și rochii deschise ca de Paști se îmbulzea primăvăratică. S-a oprit mirată, ca o fetiță, în fața unei fântâni țâșnitoare, pe umbrele de apă ale căreia, un savant localnic, probabil, avusese ideea să arunce o minge de tinichea vopsită, care juca neobosită. Am trecut prin piața cu grămezi de mere, pere și prune, coșulețe cu zmeură și mure, așezate pe tarabe aliniate ca soldații. Untul era adus în putineiul cât o donicioară în care a fost bătut. De acolo, ne-am dus spre parcul băilor, prin orașul cu casele luminoase, parcă în fiecare noapte spălate de ploaie sau de rouă, ceea ce nu împiedica soarele de amiază să fie viu și neastâmpărat. Pe aleile cu brazi și molifți, cu copii care alergau și bătrâni care jucau table, așteptându-și rândul la baie, ne-am plimbat și noi, până în albia nesfârșit revărsată, cu prundișuri și șuvoaie împletite, a Râului Târgului. Nu vream să cunosc pe nimeni, nu exista pentru mine decât femeia aceasta cu rochie de culoarea caisei, cu brațele goale, lungi și plinuțe, pe care în fiecare clipă eram isptit să-mi alipesc podul palmelor. Pe podețul de lemn, care e la intrarea în parc, peste pârâiaș, s-a oprit să cerceteze mirată moara mică și scocul ei de lemn, cu mușchi verde. O priveam eu, și o privea toată lumea, pe femeia asta întoarsă cu spatele la noi, a cărei siluetă aurie toată parcă dădea încă răcoare priveliștii rustice. Când a întors ochii albaștri, erau tot așa de limpezi ca apa care gonea peste podeala cu mușchi verde. Masa ne aștepta în chioșcul din fundul grădinii, proaspătă și ademenitoare, cu supă de pasăre, pui fripți, brânzeturi și zmeură, cu vizita — oprită în prag și curioasă — a doamnei Atena, care vrea să afle ce facem pe graniță. Pe urmă am fost singuri.

Simțeam un val de recunoștință umilită pentru femeia aceasta care n-avusese măcar curiozitatea să se intereseze de ceilalți oameni. Mi se părea concludentă această atitudine a ei... și-mi reproșam neîncrederea și neliniștea de altădată. Simțeam voluptatea unei posesiuni depline a trupului și a sufletului ei.

Siesta, în orășelul obosit de aerul tare al dimineții și cu perdeluțele trase pretutindeni, a fost pentru noi o după-amiază de istoviri exasperate și de bucurii, care, deși așteptate, erau cu atât mai prețuite. Negreșit, trupul alb-auriu al acestei femei nu era fără cusur. Evitând să aibă un copil ca să nu-și diformeze corpul, din cauza brutalității tratamentului ajunsese la rezultat opus. Când eram furios și sufeream din pricina ei, simțeam un fel de drojdie de satisfacție că sânii, nici chiar atunci când era culcată pe spate, nu mai aveau acea elasticitate dură de fructe, că acum, când se măriseră, alunecau ușor, firește prea puțin, înspre coaste fără să mai afirme neastâmpărata mură, ca un sigiliu al voluptății, din vârful lor. Plinul șoldurilor nu mai avea liniile de liră de la început și era ciudată corespondența între impresia aceasta de scădere, de atrofiere pură a lor și înflorirea molatică a sânilor. Mușchii coapselor, care erau, în zilele dintâi, întinși, semeț, de la genunchi până la șold, acum se relaxau, mai catifelați, mai dulci la pipăit, imperceptibil, spre interiorul picioarelor. Dar atât de inexplicabile sunt întortocherile iubirii, că acum, când o simțeam înduioșat alături, tocmai aceste scăderi erau pentru mine prilejuri de voluptate. Îmi plăceau, parcă mai mult ca oricând, acești sâni molatici și ascultători, care îmi umpleau, cu greutatea lor dragă, palmele, luându-le forma, și îmi lipeam, cu o dureroasă bucurie, obrajii de coapsele cu frăgezimi molcome de petale, care altădată tresăreau elastice și nervoase.

Vorbisem puțin de tot, întreaga după-amiază, căci simțeam că vorbele, față de gesturi și prezență, erau de prisos, ca hârtiile monetă în țările cu acoperire totală în aur. Cândva însă, nevastă-mea duse mâna la căpătâi, luă din tabacheră o țigară, o puse în vârful unei țigarete și o aprinse gânditoare, cu chibritul. Gestul acesta avea o eleganță, acum naturală, dar la început trebuie să fi fost socotit de ea, cu convingere, ca un semn de „distincție”. Acum nu era, mai aproape vorbind, decât un gest de acreală distinsă. Era un gest absolut mărunt, dar parcă ar fi trecut un nor stupid peste toată voluptatea.

Aș fi vrut să nu mi se întunece figura și nu puteam rezista.

În zilele noastre de dragoste adevărată, nevastă-mea n-avea niciodată, goală, poze de eleganță studiată. Frumusețea ei era toată spontaneitate și mișcare. Trântea cu picioarele în perne, se înghesuia sau se răsucea ca să-și caute ciorapii și orice mișcare a ei crea o atitudine de nud în pictură, neasemănat de frumos, de care ea nu-și dădea seama. Ca să ia o țigară ca acum, și-ar fi răsucit mijlocul, sau ar fi întins amândouă brațele, sau ar fi făcut orice altă mișcare, dar gestul acesta „distins” mă îmbolnăvea prin sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă că mă înșela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de „a face impresie”, de care ea nu-și mai dă seama, și care era revelator pentru ceea ce nu știam eu. Pe urmă nevastă-mea se socotise, până la raidurile noastre mondene, inferioară mie și asta se simțea din modul în care se purta în fața mea și față de mine. Mai târziu, pare-se, a descoperit că neștiința mea la dans e o inferioritate, că neglijența (relativă, foarte relativă) în îmbrăcăminte e un fel de dovadă de „lipsă de rasă”, când comparația se impunea cu cei pe care ea și prietenele ei îi numeau între ele „tirés a quatre épingles”. Acum, în acreala blazată a gestului ei, în poza independentă cu care aprindea, cu degetele întârziat resfirate, chibritul, vedeam o nouă întărire a bănuielii că sunt înșelat. În lumea ei, asemenea atitudini trebuie să fie foarte prețuite...

— Ascultă, Ștef, voi ce faceți acolo, pe graniță? Vă pregătiți de război?

I-am răspuns, sărutându-i pentru mine umărul rotund, că nu facem nici o pregătire și că, de altfel, sunt sigur că nu vom intra în război.

— De unde... acum e absolut sigur, dragul meu, mâine e consiliu de coroană, și se înveli iar într-o rotocoală importantă de fum...

I-am arătat că au mai fost consilii de coroană, că nu e nici un pericol.

— Mai bine... ah, ce bine ar fi să se termine odată povestea asta... Nu ți-e frică să mergi la război?

Eu mă gândeam că aș fi înnebunit de teamă s-o las pe ea cu absoluta certitudine că n-are nici un control. Toată fața mi s-a crispat, întunecat de gândul acesta.

A băgat de seamă și m-a întrebat numaidecât:

— Ți-e frică într-adevăr?

În clipa asta am simțit că voi dezerta pentru trei zile, orice s-ar întâmpla cu mine, ca să viu prin surprindere să văd ce face. I-am răspuns că nu știu, că nu m-am gândit la asta. Adevărul e însă că mă gândisem. De multe ori imaginam câte o bătălie și mă vedeam conducându-mi plutonul cu o bravură atât de extraordinară, încât toți șefii mei să se entuziasmeze. De pildă, să merg în picioare pe tot câmpul cu oameni culcați. Să pot fi văzut de departe cu binoclul, iar acasă, peste câteva zile, toată lumea să fie uimită de isprăvile mele, să am un fel de legendă, iar nevastă-mea să protesteze ușor și orgolios, când toată lumea îi va vorbi despre purtarea mea în război.

— A, nu-l știți?... E un nebun și jumătate... I-am spus să se astâmpere, că nu vreau să mă lase văduvă.

Și totuși, când visam noaptea că iau parte la lupte, eram ca paralizat de groază.

Cu mâna sub sânul cald al femeii, căutam acum să descifrez, în ritmul ei interior, ce gândește.

— Ascultă, Ștef, tu știi că dacă, Doamne ferește, mori în război, situația mea e foarte nelămurită?

Am început să zâmbesc, pe jumătate ironic, dar pe jumătate mirat de preocupările ei — și i-am șoptit în ureche ca un secret cald:

— Dacă n-ai vrut să ai copii...

— Eu? Tu n-ai vrut, de ce mă acuzi acum pe mine?

Am privit-o, mirat de lipsa ei de memorie, de ușurința cu care, adevărată femeie, trecea peste logică.

Am sărutat-o pe colțul gurii.

— De ce ești îngrijorată? Tu știi că voi face un testament.

— Chiar cu testament. Va trebui, cine știe, să mă judec cu mama ta, cu rudele tale.

Eram mirat:

— Atunci, ce vrei?

Mi-a cuprins umerii cu o feminitate aprigă și m-a privit de aproape.

— Ascultă, Ștef, trece o parte din lirele englezești de la Banca Generală pe numele meu.

Am înțeles, mort, tot tâlcul acestei zile infame. În timpul războiului, în ziarele franțuzești, la mica publicitate, apăreau anunțurile spionilor germani în limbaj convenit. Și anunțul următor:

„De închiriat apartament mare, șapte odăi, din cauza plecării. Adresați ziar 235”.

însemna în realitate:

„Ieri au trecut spre gara Amiens șapte regimente cu destinație necunoscută. Planul 653 expediat prin agentul H33.”

Așa îmi apărea mie, având cu totul alt înțeles, această zi de dragoste prea arătoasă.

Am tăcut îndelung, cu încăpățânare, și când ea a stăruit, a izbucnit cearta. Mi-a reproșat egoismul meu, mi-a arătat că m-a iubit și când eram sărac și că acum mă îngrijorează atât de puțin soarta ei. I-am repetat că îi voi lăsa prin testament tot, dar ea insista, cu mânie și dispreț, abia stăpânit, să-i fac donația.

Pentru mine, dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, în care eram veșnic de veghe, cu toate simțurile la pândă, gata să previu orice pericol.

Am înțeles dintr-o dată, deci, ce vrea femeia. Dorea, fără îndoială, ca, adăpostită de griji, să se despartă de mine.

M-a cuprins o furie abia stăpânită. Priveam cu ură și dispreț corpul acesta amenințat de îmbătrânire timpurie, care vrea să mi se sustragă, să mi se înstrăineze. Desigur a simțit asta, căci imediat a tras cearșaful pe ea, și-a sprijinit capul pe braț și a început, sau a încercat, să plângă:

— Nu mi-aș fi închipuit niciodată că am să ajung să fiu tratată astfel. Și de către cine? De către acela pe care-l ador, pentru care-mi sacrific prieteniile.

Vulgaritatea frazei nu m-a surprins, căci acum o vedeam aservită stilului vulgar al lumii pe care o admira.

Ba chiar, mi-am dat seama că încă aș putea să-l gândesc cu alt înțeles. „Să sufăr eu atât din cauza unui bou, care nici nu știe să danseze și când e alături de mine, la restaurant, mă plictisește cu mutrele lui tâmpite...” Sau către amant: „Dragă, am să-ncerc totul, dar nu știi ce încăpățânat e dobitocul ăla? Parcă eu nu aș vrea să fim amândoi, singuri în străinătate?”

Mi-a reproșat apoi o mulțime de gesturi nedelicate din trecut, jignirile ei, a făcut profeții în ceea ce privește purtarea familiei mele, și, în tot ce spunea, eu nu vedeam decât furia de animal care nu izbutește să obțină ceea ce îi vor simțurile.

Bătăi în ușă au răsunat înăuntru ca intrarea materială a unui spirit.

— Ei, somnoroșilor, îmbrăcați-vă, că a început lumea să iasă la plimbare pe bulevard.

Era coana Atena, care „frola” în modul acesta prezența mea în casa ei și ne sublinia calitatea de amanți.

M-am îmbrăcat, tăcând cu ostilitate, și am lăsat-o mânioasă și îmbufnată pe așternutul sofalei.

Lumina soarelui își pierduse tăria, avea acum prelungi clinuri gălbenii, de asfințit. Pe strada întortocheată și pavată cu bolovani de munte, grupuri de vilegiaturiști coborau spre parc și bulevard. Erau fete și femei tinere, în rochii albe, ușoare, cu voaluri spumoase pe umeri, ofițeri, liceeni, fete de școală (backfischuri pe vremea aceea), care coborau din toate direcțiile spre centrul orașului, ca spre un rendez-vous general. Pe urmă se înghesuiau toți, defilând unii prin fața altora, remarcându-se sau nu, provocând sau prelungind mici discuții cu surâsuri și priviri.

La colț, m-am lovit față în față cu un grup, care, în alb și cu pantofi fără toc (și cei doi băieți și cele două fete brune), mergeau fiecare, purtându-și rachetele ca o solie, la tenis.

M-am oprit la o masă, pe trotuarul din fața cofetăriei, și am cerut un lichior, privind fără interes mulțimea care se grămădea până și printre mese, când, am înghețat: pe partea cealaltă a bulevardului trecea G. într-un costum de culoarea nisipului, parcă nou, cu cravata roșie, în capul gol. Cu mustața mică neagră, cu obrazul ras proaspăt și pudrat, cu mersul elastic, atrăgea luarea-aminte a tuturor. Nu mă mai îndoiam acum, venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant. Poate că împreună hotărâseră chemarea mea de pe graniță, pentru actul de donație.

Parcă din tot corpul s-a scurs sângele din mine, prin picioare, în pământ. Aveam impresia că am devenit ud, neputincios și bolnav. Era în sufletul meu ca un peisaj nou, ca ajungerea trenului într-o stație de ocnă.

Stăteam așa, părăsit, paralizat, fără să pot gândi nimic. Totul era amorțit în mine. Pe urmă mi-am spus că trebuie să-i omor.

M-am dus acasă ca un somnambul, fără să văd și să aud nimic din jurul meu, fără să știu nici în amintire, acum, ce era în străzile pline de lume străină, ca o figurație. Ea era încă acasă. I-am spus că m-am întâlnit cu colonelul, care mi-a dat ordin să plec imediat la regiment. Mă privea nedumerită, suspectând această bruscă hotărâre.

— Spuneai că de-abia ai plecat? Că tocmai ai ocolit Dâmbovicioara, ca să nu-l întâlnești pe colonel. Ce să caute aici?

A trebuit să afirm cu grabă, surprins de această ținere de minte a ei:

— E aici în Câmpulung. Era cu încă un ofițer de la divizie... M-a chemat și mi-a spus că neapărat, astă-seară încă, să fiu la regiment.

Mi-am încins sabia, mi-am verificat steyerul de buzunar, am sărutat-o chiar, pe această femeie care nu mai era a mea, care era a morții. Am privit-o cu indiferența cu care privești un tablou. Și frumusețea ei blondă era acum de reproducere în culori, vreau să spun că avea ceva uscat, fără viață, așa cum e diferența între culoarea uleioasă și grea a tabloului original și între luciul banal al cromolitografiei.

Îmi spuneam, în gând, cu simplitate: voi fi dus în fața juraților. Totdeauna am avut obsesia lor și acum mă vedeam ajuns acolo, ca și când, încă de când eram mic, primisem un bilet cu destinația asta. Nici un moment însă nu m-am gândit să mă sinucid și eu. Femeia aceasta, omul acesta mă mințiseră, jucaseră cu mine o comedie sinistră al cărei sfârșit nu putea fi decât pedeapsa lor.

Și, cu același automatism de om purtat de o idee fixă, am pornit-o pe strada bolovănoasă în jos.

Pe bulevard, cred, mă oprește o voce scurtă și tăioasă:

— Domnule sublocotenent...

Era locotenentul-colonel, ajutorul comandantului.

— Dumneata ești din **? și-mi spuse numele regimentului. Nu vorbisem, de aproape, niciodată amândoi. Ce cauți aici?

M-am gândit la tot răul pe care puteam să-l fac comandantului de batalion și am mărturisit că, fiind trimis la Rucăr, m-am abătut până aici.

— Am dat ordin să nu-și părăsească nimeni unitatea. Ai să pleci imediat la Dâmbovicioara.

Cât timp eu conduceam lumea, o conduceam în mod logic. Acum, eram la deriva unor puteri superioare mie și nici o întâmplare nu mă mai putea mira. Această întâlnire cu colonelul, pe care o mințisem cu un sfert de oră mai înainte, nu făcea decât să-mi întărească și mai mult convingerea amorțită că tot ce e de întâmplat trebuie să se întâmple.

M-am închis într-o cameră de hotel, la capătul micului bulevard și cum clădirea, veche, era latură curmezișă la capătul lui, de la fereastră priveam în plin, în față, mulțimea care se plimba. Am tras perdeaua, am spionat câteva clipe și pe urmă m-am lungit pe patul destul de murdar, cu cuvertura ieftină și perna prea mică.

Fac, cu o plictiseală indiferentă, planul răzbunării. La ora zece mă voi ascunde pe o uliță vecină, de unde pot supraveghea intrarea și ieșirea din casă. Dacă ea pleacă de-acasă, o voi urmări până la locuința lui. Dacă vine el la ea, voi bate întâi, iar dacă nu mi se va deschide imediat, voi sparge ușa și pe urmă ce va fi voi vedea.

Dacă până la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă și trebuie s-o găsesc culcată, căci mi-a spus că se culcă devreme și deci minciuna e un indiciu de vinovăție. Înseamnă, nu-i așa? că e la amant. Dar cum să găsesc locuința lui? M-am gândit să trimit pe cineva să afle adresa, îmi dau seama însă că e o copilărie. Dealtfel, am certitudinea că el va veni la ea. Bătaia în ușă a coanei Atena, reamintită, mi se pare acum suspectă, așa ca un soi de exces de zel cu înțeles.

Beam un pahar gros de apă verde și vroiam să pun revolverul pe măsuța de noapte, când aud bătăi sfioase în ușă. Chelnerul îmi spune că mă cheamă cineva numaidecât jos. Nu pricep nimic și cobor.

E colonelul.

— Haide, domnule, la regiment. Ce mai întârzii? E ordinul grupului de acoperire ca mâine absolut toată lumea să fie prezentă la unități. N-ai să ai trăsură. Te duc până la Dâmbovicioara și de-acolo o iei pe jos. Mâine în zori ești la companie.

Nu mai simt oboseală. Îmi ard acum ochii, tari în cap, și de abia mă stăpânesc.

— Domnule colonel, mi-e imposibil să merg acum, mai lăsați-mă... Voi veni la noapte.

— Ce la noapte, domnule? Vii cu mine sau te arestez imediat.

Mă cuprinde o agitație cumplită. Simt că înnebunesc la gândul că aș putea pleca fără să lichidez drama căsniciei mele.

Poate că ochii mi-au ieșit din orbite, buzele mi le simt arse, tremur tot.

— Domnule colonel, viu diseară. Am trăsură, lăsați-mă.

Vorbește hotărât și calm, de parcă ar fi la celălalt capăt al telefonului, unde se aude bine și numai eu mă zbucium aici, unde totul e neangrenat.

— Fugi de-acolo... vii cu mine... mai lasă-le dracului, damele alea. Vasile, du-te sus și adu bagajul domnului sublocotenent. Și îndoind toată trăsura, când pune piciorul pe scară: „Hai, vino sus”.

— Mă duc să-mi iau singur ce am în cameră și viu.

Simt că sunt între viață și moarte. Dacă mă arestează colonelul, sau dacă fac cumva vreun gest de insubordonare, complic totul și niciodată nu voi putea afla adevărul. Mă prind în imposibilitate, ca acela care e căzut în mlaștină și cu cât mă voi zbate, cu atât voi coborî mai adânc.

Mă gândesc la o ultimă soluție. Îi spun colonelului că am bagajul la un prieten, ca să pot trece astfel pe la mine... Nu este exclus ca amantul femeii să fi și venit, crezându-mă plecat... Și atunci totul găsește dezlegare. Dacă nu-l găsesc acolo, cel puțin să-i urlu ei că știu tot, că, dacă își închipuie că își bat joc de mine, se înșeală, să-i spun că poate să plece, că adineauri am refuzat donația pentru că știam totul. S-o strâng de gât și să-i răcnesc cât voi putea de îndârjit și exasperat: „Știam totul... știu absolut totul”.

Căci, într-adevăr, ceea ce mă doare mai mult e gândul că ei socot că nu știu nimic.

Ca un resort împins, strâns la maximum, trebuie să izbucnească tot ce am comprimat în mine. Umilință, neliniște și furie.

Colonelul convine să treacă pe la mine și eu strâng, crispat, revolverul în buzunar.

Treceam cu trăsura încet, căci cofetăriile au scos mesele nu numai pe trotuarul strâmt, ci până în mijlocul străzii înguste. Doi domni joacă table și cu ei nu se întâmplă nimic acum în clipa asta cumplită, ca și cu toată mulțimea în culori de bâlci, care forfotește. O luăm pe la primărie în sus, trecem pe lângă o farmacie, ocolim colțul, unde, în pragul prăvăliei cu opinci, lumânări, pălării și arnici, își așteaptă mușteriii negustorul în ițari și cămașă. Cu nimeni nu se întâmplă nimic.

La ferestrele noastre, perdelele gălbui sunt lăsate. La fereastra de la camera ei, coana Atena privește rezemată lumea de pe stradă. „Ei, n-ai plecat, domnule Gheorghidiu?” „Bună ziua, domnule colonel, iar ai venit pe la noi?” Cunoaște pe toată lumea.

Tremur tot. Perdelele lăsate mi-au turnat otravă în sânge. Bat în ușa, care e închisă, și dinăuntru vocea ei întreabă obosit: „Cine e?” Iar când deschid, și ea în cămășuță, și sofaua, cu așternutul mototolit, sunt tot cum le-am lăsat.

E mirată vag, nu însă surprinsă, că m-am întors. I-am explicat că am pierdut un ordin al regimentului și că socot că l-am uitat acasă. Caută puțin și, în loc de ordin, îmi dă o scrisoare cu scris mare și aplecat spre dreapta:

„Doamnă, sunt de azi, de la prânz, la Câmpulung ca să-mi văd o mătușă și niște verișoare. Dacă vreți, răspundeți-mi când pot veni să depun omagiile mele la picioarele d-voastră.”

Și iscălește G.

Privesc biletul cu neîncredere. Simt însă că lucrurile au intrat într-un făgaș normal. Momentul de criză e trecut. Plasez, cu oarecare abilitate, ordinul la capătul sofalei, îl iau și după ce lămuresc amănuntele, cerute de ea vag și obosit, o îmbrățișez automat și cobor. Apare din nou la fereastră, pe umeri cu o hăinuță de mătase albă și puf, și-mi trimite un surâs ca un sărut de madonă rănită. E o frumusețe dolentă, descurajată și loială. Are părul auriu și albastrul ochilor palid. Mai mult ca oricând pare pictată pe smalț.

Colonelul nu mai pricepe nimic. E impresionat de frumusețea femeii și nu știe ce atitudine să ia. S-o considere soldățește ca pe o cocotă, căci frumusețea ei are ceva de cocotă, sau să ia un fel de „drepți” sufletesc în fața unei femei din lumea bună și a unei scene de dragoste înduioșătoare.

Abia când ieșim pe șoseaua albă, care, departe, ocolește Mateiașul la mijlocul înălțimii lui ca o balustradă, îmi spune cu o timiditate de mustăcios strâns în veston militar:

— De aceea spunei că nu vrei să pleci? Hă?

Îi explic că e nevastă-mea și rămâne uimit. Pe urmă, ca să câștige timp să gândească, strigă către vizitiu:

— Hai, dă-le bice, Vasile, că ne-a apucat noaptea; și mai încolo, când s-a hotărât: Păi bine, domnule, atunci ce căutai la hotel? În cazul ăsta, nu vreai să mergi... din cauza ăleia de la Splendid?

Ce i-aș putea explica? Îi spun așa, într-o doară, uitând că era vorba să trecem pe la un prieten, că acasă aveam să rămân, iar la hotel nu căutam decât niște cunoscuți.

— Frumoasă femeie! drept să spun.

Complimentele care mi se fac pentru nevastă-mea mă scot din sărite. E, în oricare din ele, un regret, o dorință confuză. Alături de fiecare cuvânt e prezent ca umbra lui un sens nemărturisit, dar care e știut de toți același, iar orice ocol nu face decât să-l sublinieze și orice intenție de explicație să-l agraveze. Dar acum suntem departe și — e poate și o infinitezimală doză de lichelism ierarhic — o clipă sunt vag măgulit că șefului meu îi place nevastă-mea. Rămânem amândoi îndelung pe gânduri.

În legănatul trăsurii regimentului, lăsăm de o parte și de alta ultimele case ale Câmpulungului. Coboară mai toate până în prundișul râului cu șivoaie împletite. Unele par cu etaj, căci au pivniți ca un subsol înălțat, iar deasupra lor pridvorul. E ciudat să vezi pe unele reclame de firme ultraoccidentale: „Pneu Michelin” sau „Vermouth Cinzano”. Soarele coboară după culmile Iezerului și Păpușii, văzute acum din partea astălaltă, și încoace, sub ele, e turla schitului Nămăești. S-a înserat de-a binelea și pe coasta goală a Mateiașului au început să ardă varnițele. De departe par niște vulcani în plină erupție, dar, pe măsură ce trăsura se apropie de ele, își scad mărimea și forma, devin numai niște clăi mari de piatră, cu cratere albe de jăratic care luminează seara cerul ca niște proiectoare. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit, și ca să ne facă loc oamenii îndeamnă boii cu chibzuială, căci sunt porniți la drum lung. E un larg fior spațial care precede întunecarea adevărată. Dincolo de spinarea goală care coboară din vârful Mateiașului, ni se pare că ard nemărginit pădurile, pe care nu le vedem, dar le știm bogate, pe povârnișuri de munți. Când ocolim însă pe șoseaua pietruită tot cu var, încolăcită pe trupul muntelui, vedem că nu sunt decât varnițele de pe povârnișul celălalt, aceleași clăi mari de piatră cu cratere de jăratic alb, la cincizeci, o sută de pași de șosea.

Mersul în trăsură, mult mai mult decât cel în mașină, a fost și e încă una din voluptățile alese, pentru mine. Legănarea arcurilor e cel mai bun și îmbolditor ison ritmic al gândurilor. Așezarea corpului, ca într-un fotoliu scund, e dintre cele mai tihnite. Și mai ales e faptul osebit de prețios că, fiind condus de alții, nu ai nevoie să fii atent la incidentele drumului. E un „abandon” total, ca într-o îmbrățișare a întregului suflet.

Pe stânga și pe dreapta, la înălțimea capului, nu sunt, și de o parte și de alta, decât două paliere de întuneric vag și forme nelămurite, care se deșiră după un sul abstract. Mă gândesc cu bucurie că m-am înșelat. Că e probabil că femeia mă iubește. Bucuria ei azi, când m-a văzut, de ce aș suspecta-o? Pentru că mi-a cerut o sumă de bani? Poate că e o dovadă de egoism refuzul meu. N-am nici un motiv să cred că minte. Într-adevăr, n-a făcut nici un soi de cunoștințe, a fost tăcută, retrasă. Niciodată, de vreun an încoace, n-aș fi crezut că femeia aceasta poate trăi astfel, numai a mea. Și iată că tocmai acum eram în pragul nebuniei. Bucuria acestei regăsiri sufletești îmi e cu atât mai intensă, cu cât vine după disperarea care mă împingea la asasinat. Și graba firească și indiferentă cu care mi-a arătat scrisoarea... De ce mi-ar fi arătat-o, dacă ar fi avut motive să ascundă ceva? Mai ales gestul acesta mă dezarmează.

— Dormi, domnule?

— Nu, domnule colonel, mă mai gândeam... așa. Eram acum tot învăluit în amintirea surâsului îndurerat și a ochilor mari ai nevestei mele, la plecare. Mă gândeam, cu recunoștință, că femeia aceasta merită toate sacrificiile din lume. Ce ar fi fost viața mea fără ea? Și ce nebunie îmi ardea sufletul?

Merita ziua de azi sfârșitul pe care i l-am dat eu?

Farurile puternice ale unui automobil ne-au prins într-o prelungă și inefabilă plasă de lumină, prin care, oferiți captivi celor dimpotriva noastră, alunecăm treptat. Colonelul tace cu ochii deschiși și mă surprinde atâta preocupare la un militar. Dar se și explică, fără să fie întrebat.

— Domnule, asta nu e viață. Iată doi ani de când sunt aici pe frontieră. Nu mi-e casa casă, nu mi-e masa masă. Uite, acum vine toamna, mai sunt două săptămâni până-mi merg copiii la școală.

— Aveți copii mici, domnule colonel?

— Am doi. O fată într-a cincea. E tocmai la Madona Dudu, la Craiova, și un băiat la noi acasă, la liceu. Acum, ce mai știu eu de ei? Aproape ne-am înstrăinat. Stăm așa, în satul ăla bătut de Dumnezeu, în creierii munților. Mai bine am intra odată în război, să se termine.

— Credeți că mai intrăm? Eu socot că vom rămâne neutri până la sfârșit. Unde mai pui că riscăm să fim zdrobiți?

Își aprinde țigara și, firesc, fără importanță:

— De bătut n-au cum să ne bată, că și ei sunt pe sfârșite. N-au picior de soldat în Transilvania și au ajuns să mănânce până și mortăciuni. Moare lumea de foame la Budapesta, nu se mai dă decât cu condicuță pâine. Dar n-ai manta, văd că ți-e frig? Ești cam subțire îmbrăcat. Vasile, dă pătura de sub tine.

Era într-adevăr, răcoare. De peste vârfurile de brazi venea un suflu rece ce mă făcea să-mi simt pielea. Nu aveam decât o bluză de șeviot verde, de vară, pe mine și pantaloni de raitcort, subțiri ca pânza. E mai bine cu picioarele învăluite în pătură.

Casele din Dragoslavele, înșirate pe stânga și pe dreapta șoselei, par, în întuneric, mai toate la fel. Oprim la o crâșmă de drum mare.

— Hai să ne dăm și noi jos... Mai luăm un pahar cu vin, până răsuflă puțin caii. Vasile, vezi de ei. Poate să și îmbucăm ceva, că am plecat cu nepusă masă.

Sub umbrarul luminat de un felinar alburos, mai sunt câteva mese. În jurul lor, munteni stau încet de vorbă. Lângă ceteraș, singur un voinic cu privirea închisă, cu mustața mare. E beat. Știe că îl privim toți, dar pare plecat într-o lume, a lui. Pe masă, are și patru pahare pentru cântăreți. Cere din nou băutură. De la o masă vecină (pat de scânduri pe bulumaci subțiri), îi strigă un vecin:

— Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat...

Surâde, mustața îi mărește parcă surâsul.

— Se țin după mine puii de lele... simt, afurisiții! și surâde unei vedenii din el.

— Mă Nistore, mai păstrează, mă... o fi azi sâmbătă, dar sunt două sărbători la rând, că luni e Sânta Maria, nu se lucrează la Dârste, oprește bani ca să poți bea și mâine seară.

— Bine... bine... am să beau până poimâine seară. Și voi ce ați stat, mă?

Lăutarii nu sunt țigani, ci săteni din munte. E un cobzar, un viorist, altul cu nai și un țambalagiu. Cântecul le e trist, cu prelungiri care n-au nimic din sentimentalismul urlat din bojoci, țigănește. E adevărat că fiecare cântec aproape are versurile dublate de câte două-trei ofuri sau măi... măi, dar nu sunt răcnite din piept (de parcă plesnesc ochii celui care le cântă), ci sunt răsfrânte înăuntru. Glasul celui care le zice, din gură, urcă fără sforțare și e acoperit de un simț de omenie ca de o surdină, căci izbucnirile au răsuciri amare. Sunt departe de cântecele „armonizate” fad de profesorii de muzică, cum nu au nimic ciobanii de pe calendarul poleit de perete, cu cei adevărați. Pe când cucoanele izmenite național, la oraș, cântă Du-te dor la badea-n sân, Mândruliță de la munte, sau doina, devenită odioasă la toate „festivalurile artistice”, cântecele celor de aici au un gust adevărat și amar de piatră, de scoarță de stejar, de suflet pustiit, ars de dragoste și de păreri de rău. Dragostea nu e „idilică”, ci are o drojdie grea de amărăciune. E vorba, mai totdeauna, de bărbați care au iubit mistuitor, de femei care au iubit mai mulți bărbați. E o beție de păcat în cântecul de munte, căci în mai toate femeia e iubită, cu toată necredința ei (și e ciudată întâlnirea aici, dintre cea mai rafinată poezie baudelaireiană și verlaineiană, cu voluptatea străveche a păcatului). Trupul femeii dragi și necredincioase, vroit bun, întreg la lumină, devine adesea mai scump, mai dureros prețuit, prin toți cei care l-au frământat în brațe, și ei deznădăjduiți și înfrânți, ca și cel ce cântă. E un fel de sfințenie și de voluptate prin păcat. Dragostea e, cele mai adeseori, frățietate în amar. Dar și cântărețul de astă-seară e cum n-am întâlnit alții până acum.

A cântat și cântecul prea de multe ori știut:

Cuvintele sunt legate amar, cu un surâs adânc, și, totuși, totul pare șoptit pentru cel cu paharul dinainte. Îndepărtat în tristețe e cântecul oltenesc:

Iubirea mea vine aci și ea, ca o stafie a păcatului. Colonelul a cerut și ceva de luat în gură cu vinul, și întârzie, prins de frumusețea dintâi a cântecului. E în mine o fâlfâire ușoară de aripi, o duioșie de prisos. Aci, la răspântia de drum mare, îmi simt tot sufletul deschis ca o rană. E o întâlnire cu cântecul pământului, și stranie transpunere între chinurile iubirii mele de oraș și chinurile adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obștesc de răspântie. Cel care-și frământă mustața și bea și ascultă de unul singur, cu mâna la tâmplă, se întoarce spre cântăreț: „Zi-l iar”. Și ascult cel mai amar cântec de dragoste, de blestem, de păcat, al acestor văi de munte:

Vocea, caldă ca vinul, începe cu un ison bărbătesc și plin ca o invocare, apoi „foaie verde firul ierbii” e spus ca un târât viu de șarpe, pentru ca prima silabă din „ierbii” să se adâncească întins, ca o arcuire de durere, tămâioasă. Pe urmă, în chemare, acel „Leano” e nemeșteșugit și de-a dreptul ca un piept sfâșiat, dar numaidecât totul e readus înăuntru cu bărbăție, ca să se încheie într-un joc cu surâsuri și încercări de șăgalnic, pe când țambalul picură lacrimi. Totul cade adânc în piept, lungind prima silabă din „negri” într-o volută de jale. Și tot cântecul e din simțiri, care ar vrea, fără voia bărbatului, să fie strigate, să se înalțe în răsuciri de patimă, dar sunt cu mândrie și amărăciune gâtuite și răsfrânte în largi învăluiri de jale, ca o încercare de zâmbet rezolvat în strâmbături de durere. Amestecă acel rar „puiul cerbii” cu reflexul puhav al orașului:

Și deodată iar iubirea, plămădeală de nebunie, de dezgust, de jaf, de setea de a lepăda tot ce-i străin, de a evada, de a învia într-o formă sau alta:

Fată dragă și zăpăcită, dacă am putea și noi fugi... și noi, dacă ne-am putea dezbrăca de tot ce-a fost... Nu vezi că nu mai poate dura așa?

Să ne schimbăm felul... să fugim din lavra meschinăriilor, să uităm îndoielile și furiile și deznădejdile... să fie ca în ceasul dintâi.

O cruce de voinic s-a frânt înăuntru, ca ros de o boală fără leac, eu am golit nu mai știu al câtelea pahar, fiorul nemărginirii întunecate ne-a făcut să tremurăm ușor și, plutind greu în noi înșine, am plecat.

De la Rucăr încolo suntem opriți la toate posturile de santinele care ne recunosc. În zona asta de acoperire nu se mai circulă de multă vreme decât cu o învoire specială.

Întunericul s-a mai rărit, și în stânga și în dreapta întâlnim din când în când și luminișuri, în care siluetele copacilor pun umbre catifelate. Mă simt bine, ca un bolnav după o criză acută și, deși nu e nici o adiere, simt venind din stânci ca un fluid răcoros și mângâietor, care-mi dă o senzație de prezență a întregului meu corp.

E mereu o mireasmă de brad și de fân copt, care împrospătează simțurile.

Colonelului i-a venit acum poftă de vorbă.

— Mă uitam, domnule, azi la cafenea. Că n-am ce face la Câmpulung, dar mă duc așa, duminica, să mai văd lume, să mai schimb o vorbă acolo, că mi s-a urât la stâna noastră de la Dâmbovicioara numai cu soldați...

— Bine, dar azi e sâmbătă! De ce n-ați rămas pentru mâine acolo?

— Generalul, azi pe la patru, când am ajuns, că știa că viu, mi-a trimis vorbă să caut să-l văd. Ei știu, toată lumea, obiceiul meu acolo, când viu. Las caii să se odihnească la Splendid, mă scutur puțin și o pornesc la cafenea pe bulevard. Acolo ne găsim toți. Ne uităm la lume și mai povestim ce știm, mâncând brânzoaice de zmeură și ciocnind șprițuri. Pe urmă, la masă, la Spirea, și iar la cafea, la Tudose. Azi, cum îți spun, generalul parcă mă aștepta, că mă și cheamă la el. Mi-a spus să plec la regiment. Mâine dimineață să fiu acolo. I-e frică, se vede, de vreo inspecție. Așa că am lăsat caii să se odihnească puțin. Până atunci cerusem un șpriț rece lui Cyrano la o masă afară, când tocmai te-am văzut pe dumneata trecând și pe urmă intrând la Splendid. Ei, mi-am zis, ăsta e de la mine. Ce caută aici? Și am trimis să te aducă. Nu știam că ești cu nevasta. Trebuia să vii să-mi ceri permisie... că-ți dădeam. Acum e altceva, cu ordinul generalului. O fi în legătură cu războiul, cine știe?!

— Credeți că vom intra în vara asta?

— Noo... nu cred... Dacă n-am intrat până acum... Dar poate că e ceva. Tocmai îmi spunea un jurnalist din București că mâine va fi un consiliu de coroană. Că la cafenea, ce naiba să faci între două și patru, până iese lumea iar la plimbare? Mi-a tot povestit tânărul ăsta...

— Ce ziarist? din București?

— Da, din București; pare să aibă legături sus, acolo... Că știa al naibii o mulțime de lucruri. Mi-a dat numele unui deputat care a obținut un permis pentru zece vagoane de untură. Domnule, zece vagoane de untură. O jumătate de milion de lei a luat numai la asta, că plătesc ungurii ca disperații. Hai, Vasile, mai pișcă roibul ăla că se lasă greu... Ieri, îmi spunea, le-a și trecut prin vamă, la Predeal. Dar parcă deputatul ăsta e singurul? Toți, domnule s-au îmbogățit... Cică umblă cucoanele din birou în birou, nu lasă petiția aprobată nici un moment din mână, până nu au hârtia de permis lucrată gata...

— Credeți asta?

— Da câte mi-a spus!... Că nici el n-avea pe nimeni în Câmpulung și cum n-avea loc la masă, mi-a cerut mie voie... Că pe urmă am trecut amândoi la Tudose. Dealtminteri, e un om cu legături... Dumneata nu ești din București? Ei, atunci trebuie să-l cunoști... Stai, că-ți spun numele acum... așa, Grigoriade mi-a spus că-l cheamă.

Cred că n-am mai avut o picătură de sânge în obraz. Parcă tot sufletul îmi plecase spre capătul lumii. Colonelul n-a observat, pentru că eram în întuneric. L-am văzut trăgând din țigară, în para roșiatică, așa ca și când în clipa asta nu se întâmplase una dintre cele mai mari catastrofe cu putință... Am întârziat răspunsul, căci nu puteam scoate o vorbă. Și pe urmă, ca un animal sfârșit:

— Un domn tânăr? de vreo treizeci de ani? nu?

— Da... cam așa.

Și, lipsit de respirație, clătinându-mi-se tot sufletul:

— Cu ochii mari, mustața mică, neagră?

— Ei, ăla e... Îmi închipuiam eu că-l cunoști.

Da... era amantul nevestei mele. Mi-am spus că dacă nu voi avea calmul desăvârșit, nu voi putea afla nimic din ceea ce mă înnebunea să aflu, nici un amănunt nou, care să-mi dea satisfacția monstruoasă a certitudinii. Am făcut o sforțare dârză să mă înfrâng și, cu o notă mai sus poate, mi-am cântat totuși rolul:

— Îl cunosc... Nu e ziarist propriu-zis... E un fel de cronicar monden... Dar are legături frumoase. Ce caută la Câmpulung?

Colonelul era mereu tihnit și familiar, ca și când n-ar fi observat că în loc de călătorul cu care pornise la drum, avea acum alături un strigoi.

— Nu știu... dar... l-am mai întâlnit și altă dată.

Am întrebat în continuare, cu buze arse:

— Stă atunci toată vara la Câmpulung?

— Nu cred... mi-a spus că n-are pe nimeni (că a luat masa cu mine la restaurant...), dar pare că l-am mai văzut și altă dată. Vine așa, câte două-trei zile, și pleacă.

„Spune... spune tot! îmi ziceam în gând. Dă-mi pe gât tot paharul de otravă până la fund, până la drojdie, îl și simt în sânge.”

— După câte am mirosit eu... trebuie să fie vreo femeie la mijloc.

Eram singur, în gol, atârnat ca și când îmi căzuse o scară de sub picioare.

— Da... asta cred și eu.

— El — și apăsă pe „el” — mi-a spus că mâine, la consiliul de coroană, e chestie mare...

După socotelile mele, eram cam la vreo treizeci de kilometri de Câmpulung. Pe jos, alergând îi puteam face în trei ore. I-aș fi găsit pe amândoi în zorii zilei, în pat.

— Spune că Take Ionescu, înțeles cu Filipescu, dar eu cred că mai mult îmboldit de ăsta... de Filipescu... E om năprasnic, l-am cunoscut pe la noi, pe la liceul militar... că el l-a făcut... zic, s-au înțeles să spună regelui: ori-ori! Regina e cu ei.

Răsărise luna și șoseaua albă părea catifelată și umedă, ca și poienile de iarbă, ca și grupurile negre de brazi din vâlcelușile pe lângă care treceam.

— Domnule colonel, nu vă supărați, mai aveți vreo țigară?

— Cum nu, dragul meu, cum nu... De ce nu mi-ai spus că fumezi? Că eu fumez întruna ca să mai treacă drumul ăsta, că e lung al dracului.

Nu fumam de obicei și nu știu de ce am vrut să fumez acum. Am înțeles că bonomia colonelului meu e pricinuită de plictiseala drumului și că asta l-a făcut, mai ales, să mă ia cu el. Aș putea să mai insist, dar prefer să-l las să spună la întâmplare, ce-i dictează pofta de vorbă, iar eu să trag numai cu cangea, la malul meu, amănuntele care mă privesc. Aduc, cu încăpățânare în martiraj, iar vorba:

— E băiat de viață, Grigoriade ăsta... Îmi pare rău că nu l-am întâlnit și eu. Cât spunea că stă la Câmpulung?

— Zicea că de data asta stă până luni... marți... poate... Să vadă ce se mai întâmplă.

Țigara îmi amărâse și ea gura.

— Cu siguranță că pentru o femeie a venit...

— Așa cred și eu... Ce să-i faci...? Nu le-ai văzut pe toate, că la șase bulevardul e ticsit, cum umblă forfota... gătite și sulemenite toate... fără bărbați?

Asta era și nevasta mea... Așadar acesta e datul... realitatea.

O clipă surprins, ca și când ar fi trecut un automobil cu viteză numai la o jumătate de pas de mine, mi-a fost teamă să nu-și dea seama, subit, colonelul, că sunt și eu printre acești bărbați.

Dar trebuia neapărat să știu amănunte. Trebuia să joc teatru, căci numai tras de limbă cu abilitate, colonelul îmi va da cifrul care să-mi explice catastrofa. Cel mai bun lucru e să-l las să spuie tot ce-i trece prin cap și eu, dintr-o defilare, să rețin ceea ce mă privește.

— A... și Grigoriade ăla... e un tacâm...

Bun, bine, totul e să fiu vesel, deci surâd:

— Da... cum să nu-l știu, are o trecere nebună la femei.

— Da parcă numai la femei se pricepe? În toate... E dat dracului... Uite, la table... De două săptămâni de când e aici, i-a smintit pe toți... le-a luat o mulțime de parale. Și sunt printre ei scule istețe... care de patruzeci de ani freacă zarurile.

Simt un nou fior care mă dizolvă. „De două săptămâni” e aici? Dar adineauri colonelul vorbea de câteva zile... Nu cumva știe ceva...? nu cumva e un soi de complice și acum l-a luat gura pe dinainte? Și gândul îmi aleargă ca o suveică, în urzeala posibilităților.

— Ascultă una bună de-a lui. Că dă cu zarul, dar gura nu-i tace. Zice că la Paris, după ce și-a tocat averea, rămăsese fără sfanț. N-avea ce mânca. Și atunci, ascultă ce pune la cale cu un amic, tot așa de curățat ca el. Angajează pe Caruso pentru un concert și semnează, dar cu condiția că — asta era cu trei luni înainte — are drept, cu o lună înainte, să renunțe la concert, plătind o sumă oarecare, nu prea mare, dealtfel. Tipărește afișe, anunță la gazetă și pune în vânzare biletele — dar aici să vezi abilitate — cu un preț abia dublu decât la orice concert obișnuit. Nu pune însă în vânzare decât vreo cincizeci de bilete, iar restul le plasează pe sub mână, cu prețuri de șase-șapte ori mai mari. Și, bineînțeles, se vând toate. Cu o lună înainte însă, anunță pe Caruso că renunță la concert, plătește despăgubirea și dă de știre la gazetă că nemaiavând loc concertul din ziua cutare, persoanele care au cumpărat bilete sunt rugate să se prezinte la agenție să li se restituie banii. Adică atât cât era scris pe bilet. Restul l-au băgat ei doi în buzunar. Nici justiția n-a avut nimic de zis. Zice că un an a trăit larg la Paris din ce-a câștigat din afacerea asta. Când îți spun că e un tip...

Colonelul e foarte amuzat și eu fac mult haz ca să-l antrenez.

— Dar lui văru-meu? Ce crezi că i-a făcut lui văru-meu? Că mi-a spus-o și pe asta. Era încântat când a auzit că Dinculescu mi-e văr. Într-o zi, iar îi crăpa buza de câțiva franci, acolo. Dar nu mai avea de la cine să împrumute, că împrumutase de la toți. Barem de la Dinculescu luase de zece ori... Ei bine, se duce tot la el. Dar cu doliu la braț și cu o mutră deznădăjduită: „Dragă domnule Dinculescu, mi-ai făcut multe servicii și-mi pare rău, căci nu vreau să crezi că abuzez de bunătatea dumitale. Dar uite, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Am primit chiar acum o telegramă — și vrea s-o arate, dar Dinculescu refuză — că mi-a murit tata... Te rog, dă-mi doi-trei napoleoni, să dau și eu o telegramă și să trimit să cumpere un buchet de flori acolo...” Bietul Dinculescu, speriat, înduioșat, a scos imediat un bilet de o sută și a început să ceară detalii... să întrebe ce vârstă avea bătrânul... de când nu l-a văzut, dacă a fost cumva bolnav.

Dar după ce pleacă Grigoriade, găsește telegrama „uitată” pe masă. Vrea s-o ia, să alerge după amicul nostru, când privirea îi cade pe text... și ce citește? Un singur rând: „Dacă n-ar fi proști, deștepții ar muri de foame”.

Grigoriade spune că pariase cu un amic că Dinculescu va „marșa”, ba că era sigur că va refuza să citească telegrama ticluită.

Râd așa de stupid, ca un detectiv neghiob, prost machiat.

— Domnule, al dracului... strașnic tip. Știam și eu câteva de-ale lui, cu femeile...

— Ascultă și cu femeile una bună... Cunoscuse, spunea el, la o recepție la legație, o femeie splendidă. Și cum o cucerise e o poveste. Nu știu cum făcuse rost de invitație la legație, se vede că era cunoscut din vremea când avea parale, dar acum n-avea cămașă la frac. Ei bine, spunea că și-a făcut un plastron din carton, pe care a lipit hârtie albă de lux. Și așa, era printre cei mai bine. Îi trece prin cap să facă partenerului de vizavi, la cadril, o farsă, dar să vezi ce farsă. Îi spune în șoaptă, în treacăt, în timpul dansului: „Încheie-te la pantaloni”. Bietul om să-i vie rău. Știi... Știi cum e fracul desfăcut în față, nici vorbă să ducă mâna. Făcea fețe-fețe și-l treceau sudorile. După dans, când a văzut că și-a bătut doar joc de el, a vrut să facă scandal, dar s-a terminat cu bine și a râs toată lumea. Ei bine, domnule, îți vine să crezi? cu gluma asta a cucerit femeia... una din cele mai bine femei de la Paris, nevasta unui consilier de legație cu nume mare, foarte bogat.

Nimic nu mă interesează din flecăreala asta, mai mult pare-se ticluită din anecdote, dar ea îmi zugrăvește de minune tipul meu, care își făcea un ideal din asemenea ispravă, și erau toate din bagajul admirației lui sincere. Mă gândesc în ce mocirlă te poate băga o femeie. Colonelul se amuza și el cu simplitate, povestindu-le. Dar ardeam să vie la lucruri mai apropiate de mine.

— A, eu știu o întâmplare a lui cu o femeie din București.

— Stai-stai, că și asta e interesantă. Într-o zi, când femeia era la el în garsonieră, și-l credea pe bărbatu-său plecat pentru trei zile la o conferință diplomatică, nu știu unde, ea se hotărăște să rămână toată noaptea la Grigoriade, dar, pentru orice întâmplare, trimite acasă un plic desfăcut, ca din partea celei mai bune prietene — Madeleine o chema, zice el — prin care asta o roagă să vie să doarmă la ea, că-i e urât singură, căci bărbatul ei e plecat. Și, sigură de această prietenă, cea mai bună a ei, nici nu o mai întreabă măcar. Trimite biletul cu indicația printr-un comisionar, să spuie cameristei să-l puie chiar pe măsuța din dormitorul ei. Catastrofă. Bărbatul vine de dimineață de tot, îi face un scandal imens. Pasămite, el petrecuse toată noaptea chiar cu „cea mai bună prietenă” a nevesti-si... Femeia, uluită, prinsă așa în cursă, se stăpânește, nu spune o vorbă și pleacă. Dar cum tipul vrea să divorțeze, ea își aduce aminte că mai are o prietenă, Madeleine, o roagă, o imploră pe ea și pe bărbatul ei să declare că ea a scris scrisoarea și, după destule peripeții, izbutesc să-l convingă și pe bărbat de acest lucru, că voia nebunul să strice casa.

Tot sufletul mi-a devenit alb ca pielița pe care o atinge termocauterul. Îmi închipui seria de complicități care s-au contractat pe socoteala mea. Cu Anișoara, cu bărbatu-său, cu servitoarea mea (ca să-mi puie scrisoarea la îndemână). Toți știau... și eu mă împăcasem convins și fericit.

Colonelul a mai povestit și alte isprăvi, dar eu n-am mai ascultat nimic. A trecut, nu știu când, la alte chestii, a vorbit despre consilii de coroană, despre armament și altele. Nu auzeam decât tonul lui, urcând și coborând, ca și liniile de întuneric de pe lături, fără să înțeleg nimic. Ca să nu prindă de veste, îi parodiam finalurile de frază.

— ...rege... răspicat... tată-său... „mie-mi trebuie un liceu militar”.

— (scăzut) liceu militar... sigur...

— săptămâni... Anglia... alb... patru sute de mii... îți vine să crezi?

— (absent și mirat, cu vocea uscată) Extraordinar!

Simțeam că nu voi mai apuca ziua de mâine. Dacă aș putea să mă întorc, și simțeam, material, că drumul vieții mele o ia acum pe o perspectivă de judecăți, ecouri de gazetă, ocnă. Că de pe acum nu mai sunt ce am fost. Dacă nu mă întorc însă, înnebunesc. Tot ce era în mine căpătase o viață exasperată, ca și când un virus puternic rupsese țesuturi abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în organ și-l izbea în creier, ca un puhoi în mal. Tot ce fusese fericire, culoare și lumină înduioșată în trecutul iubirii mele, acum deveneau motive de furie. Gândul că am „marșat” (vorba colonelului) făcea să-mi fiarbă mai mult sângele. Din trecut îmi veneau unele peste altele, ca peisaje și momente diverse suprapuse în film, fragmente de scene, când eram nebun de fericire și încredere. Avusesem îndoieli, care erau urmate și anulate de scene verificatoare oarecum. De atâtea ori în trecut avusesem bănuiala că eram înșelat, interpretând o serie de gesturi și momente într-un anumit sens. Dar privind altfel punctul de plecare, seria avea alt sens. Era pe atunci un joc de alb și negru. O foaie era împărțită în romburi alăturate, albe și negre. Uneori, când priveai, aveai impresia că sunt cuburi pline, cu muchiile spre tine, dar alteori, aceleași romburi erau goluri cu muchii adâncite. Lucruri pe care le interpretasem într-un fel, le înțelegeam acum altfel. Când n-a vrut să plece la țară, când a vrut mai ales să vie de la țară, deși el era acolo (eu am crezut atunci că o plictiseau toți și că vrea să fim noi amândoi, acasă; iar acum înțeleg că probabil era geloasă și că se certase cu el), când mergeam la teatru, când nu și-a mai vorbit cu Anișoara, când mi se dădea și când nu mi se dădea. Pentru tot trecutul acesta, aș fi vrut acum o explicație care să răsucească totul, o răfuială înnebunitoare.

Intram, ca printr-o poartă, în Cheile Dâmbovicioarei, în spărtura cărora era întuneric răcoros și deplin, căci luna nu mai răzbătea. Erau luminate, ca de o candelă, numai sus de tot, amețitor, stâncile și muchiile de creastă cu brazi singuratici. Pe tot drumul de la Rucăr, n-am întâlnit nici un trecător și iată acum în defileu câțiva inși într-o căruță par diavoli, de neașteptat acolo. Ne fac loc, oprind, dându-se la o parte, până în șivoiul urlător, de parcă ne pândesc.

Din cauza apei nu mai putem vorbi și tovarășul meu de drum tace și el. Eu fac planul cum să reviu în sat, după ce mă despart de colonel, ca să mă întorc la Câmpulung. Voi promite o avere vizitiului ca să întoarcă numaidecât cu mine, până întâlnim altă trăsură. Pot să mă dea, dacă vor, dezertor. Până când nu s-a luminat încă de ziuă, trebuie să se hotărască, să se sfârșească totul. Restul pe lumea aceasta nu are nici o importanță. Colonelul și-aprinde iar țigara și, la lumina roșiatică a chibritului, mă privește lung.

— Ce ai? Nu ți-e bine? Nu mai pleca la drum fără manta. Sau ia-ți cu dumneata și un veston mai gros.

Îmi aduc aminte că dimineața trecusem pe același drum, uluit de soarele și de mirosul dimineții de munte, fierbând de nerăbdare să ajung mai repede, căci îmi cerea să viu negreșit și gândeam că suferă fără mine. Ieri credința asta că „suferă fără mine” îmi dădea o beție înduioșătoare, iar azi amintirea acestei încrederi îmi provoacă greață, de mi se strâmbă buzele. Și, cum bate la un organism bolnav pulsul, cu atât mai tari erau zvâcnirile de silă, cu cât mai vii fuseseră bucuriile.

Ah, mascarada când sărbătorisem doi ani de la căsătoria noastră. Invitasem la Flora, care era pe atunci cel mai căutat restaurant de petreceri, peste douăzeci de prieteni, perechi tinere, care duceau viață „mondenă”, de asemeni și câțiva colegi și fete care erau încă liberi. Eram fericit ca un copil. I-am făcut ei dar un inel de preț, masa era încărcată de flori și cristaluri, s-a băut șampanie până în zorii zilei. Toți mă priveau cu duioșie și oarecare invidie. Ah, aș vrea să cadă o stâncă din peretele ăsta al defileului, să mă strivească, pentru că înțeleg că privirile erau mai mult de ironie, pentru că desigur se vorbea de pe atunci de amorul nevesti-mi, pentru că, radios și înduioșat, jucam un rol nesfârșit ridicul. Va trebui să alerg în noapte până or plesni caii, dar să-i găsesc culcați, alături pe sofa și să mă răfuiesc cu ei.

Îmi amintesc și de începutul toamnei, când era însărcinată și nu voia să aibă copil, iar eu eram nebun de bucurie, îi sărutam, cu ochii în lacrimi, mâinile, o rugam să nu facă nelegiuirea de a înlătura, realizată, îmbrățișarea noastră.

Pe patul alb înflorit, al sanatoriului, unde o dusese voința ei îndârjită, sărutam pe umeri, pe brațele albe, pe sâni, trupul care avea să-mi dea un suflet din sufletul meu, smuls din femeia cea mai dragă. Ea nu vrea și eu țineam, făcând un exces de zel ridicul, să aibă un copil care probabil nu era al meu... Aș vrea să fiu biciuit până la sânge, să fiu călcat în picioare. Când ea vrea să mă cruțe... căci al lui era desigur copilul... (de ce nu l-a avut din primul an cu mine? pentru că o legătură cu un amant presupune imprudențe, acum înțeleg). Probabil că au început de când s-au cunoscut. Cu strângeri de mână prelungite, cu pipăiri pe sub masă, cu potriviri de vizite la prieteni comuni...

— Gheorghidiule, uite că am ajuns... Știi ce zic eu? Caii sunt obosiți rău, că au călcat azi peste șaizeci de kilometri, iar drumul în munte nu e lung, vreo cinci kilometri de la biserică, dar e greu, pieziș, șerpuiește pe coastă numai. Rămâi până mâine la Dâmbovicioara. Găsești un pat, fie la batalion, fie la aprovizionare. Vorbești cu ofițerul de serviciu. Poate rămâi chiar la el. Ca să pleci singur în munte e pericol și de dihănii.

— Domnule colonel, v-aș ruga... aș vrea să fiu încă în noaptea asta...

— Băiete, sunt prăpădiți rău caii... Ce zici, Vasile?

— Rău, domnule colonel... credeam că nu mai ajungem...

Trăsura s-a oprit în fața unei prăvălii și coborâm amândoi.

— Spune-i căpitanului Dimiu să fie cu băgare de seamă mâine, că-mi miroase a inspecție... Nu știu ce vor cei de la corpul de armată. Dacă n-o fi nimic, poimâine să vii să-ți dau o permisie de trei zile, ca să-ți vezi nevasta la Câmpulung.

Cum mă despart de colonel, alerg după Vasile, într-o curte, în care a intrat, uruind de pietre, trăsura.

— Ascultă, Vasile, ai zece poli de la mine dacă te întorci acum cu trăsura la Câmpulung.

— Domnule sublocotenent...

— Până la Rucăr, Vasile.

— Domnule sublocotenent, nu merg caii...

— Schimbă-i... ia alții...

— Domnule sublocotenent, sunt caii regimentului... intru-n pușcărie...

— Vasile, îți dau douăzeci de napoleoni... Poți cumpăra o pereche de cai de trăsură.

— Domnule sublocotenent, asta e un fel de dezertare, mă nenorociți. Nu se poate... Mai bine merg să vă duc la domnul ofițer de serviciu.

— Lasă-mă în pace.

Sunt acum singur în mijlocul cătunului de munte. De jur împrejur, culmi cu creste de piatră, înălțate drept, încălecate, cât poți întinde pe pământ gândul. Rupturi de stânci, șivoaie, păduri, prăpăstii, poteci întortocheate. Lumina de lună dă peste tot o impresie dură de veșnicie. Și, la peste treizeci de kilometri, fără ca eu să pot ajunge acolo, pe un așternut molatic de sofa, trupul nevesti-mi și al amantului ei, încolăcite ca ale pisicilor dormind... Mai sunt două ore din noaptea asta, atât de eternă și calmă în afară, și cu atâtea viziuni de sânge și întuneric în mine. M-am oprit să mă gândesc pe o bancă de mesteacăn, făcută de trupă ca să înfrumusețeze cantonamentul. Înțeleg că nu voi mai putea fi la Câmpulung până în zori. Îmi spun că trebuie, acum, când știu totul, să am tăria să aleg alt prilej. Dar nici pe loc nu pot sta până la ziuă. Trebuie să mă mișc. E în mine o fierbere de șerpi înnebuniți. Plec pe drumul din pădure spre cantonament. Ocolesc cimitirul cu mici cruci albe, neîngrădit parcă, așa pe coastă, las bisericuța cu turla galbenă sub lună (de unde atâția morți aci?) și urc drumul lucrat de soldați, care se deosebește greu. De la o vreme merg prin pădure, fără să mai văd nimic, fără să știu dacă luna a apus sau dacă e împiedicată de copacii deși să răzbată până la mine. Urc mereu, repede, gâfâind și iar oprindu-mă. Când scap de întunericul pădurii, și întunericul dinafară a devenit apos parcă... E mai șters, se pregătesc zorile. Căsuța Ioanei, unde stau, e retrasă spre stânga, la vreo douăzeci de pași de frontieră. Dealtfel nu sunt zece case, toate cu prispă, împrăștiate pe dâmburile acestea mici, acoperite cu pășune, și sunt mai curând legate de casele de dincolo decât cu cele din țara românească. Acum e în jurul meu o ceață viorie, aproape violetă, ca în cel mai modernist tablou. Pe urmă, în stânga, aproape de cătun, Piatra Craiului, care mi-a părut totdeauna — dominatoare cum e și singură — o imensă catedrală de piatră violetă, începe să-și lumineze cu aur creasta cu șapte turnuri în linie.

Alergarea asta de cinci kilometri, în urcuș, m-a istovit și mi-a făcut bine. Mă trântesc pe patul acoperit cu pături, îmbrăcat, cu fața înfundată în pernă. Trupul, de la gât în jos, mi-e din pietroaie.

A doua zi e numai soare alb și verdeață vie pretutindeni. Ceasul cu brățară, de campanie, îmi arăta 11 și jumătate. Mi-e gura uscată, obrajii parcă scorojiți, ochii bombați în pleoape. Ocolesc cu gândul ce a fost ieri, cum aș ocoli o locuință contaminată. Dumitru, lung și zănatic lucrat, îmi toarnă cu căldarea apă rece de mă răcoresc, gol până la brâu. Sunt un bolnav care a suferit tăieturi, injecții, masaje; acum mă simt mai bine, dar cred că orice gândire precisă mi-ar face rău, ca unui trup bandajat o atingere sau o mișcare greșită. Trec peste comicăria de tranșee care îmi înconjoară casa ca o potcoavă și cobor în vatra taberei, unde sunt bordeiele trupei.

— Don sublocotenent...

— Ce e, mă țigane?

— Don sublocotenent, trăi-v-ar Dumnezeu... faceți ceva și cu mine...

— De... mă!

— Dați-mi drumul de aci...

— De, mă Vărarule, știu eu? n-ai văzut ce a spus domnul căpitan? Să vedem ce mai zice și azi.

Văraru, țigan ca de patruzeci de ani, pletos și cu mustața ca vrabia, neagră, a fost încorporat, mi se pare, mai mult în glumă. L-o fi întâlnit vreun ofițer, l-a întrebat dacă a făcut armata și l-a adus la regiment. Nimeni nu prea știe cum a ajuns la compania noastră.

— Don sublocotenent, să trăiți, am trei copilași, n-au ce să mănânce. Așa sunt, și arată cu palma de la pământ.

— Să-mi spui când o fi domnul căpitan.

Sublocotenenții Haranoiu și Mitică Rădulescu sunt mirați când mă văd.

— Dar era vorba să fii la Rucăr, dragă...?

Le spun că m-a întors colonelul și că se așteaptă o inspecție.

Au amândoi „alpenstockuri” frumos lucrate de către ordonanțe și acum sunt cam la plimbare în dimineața asta însorită. Plutonierul Neagu ne iese înainte și ne invită pe toți la singular:

— Domnule sublocotenent, poftiți și dumneavoastră.

— Unde, Neagule?

— La compania a 12-a. Au prins soldații niște iepuri azi-noapte și am făcut și noi o mică petrecere... Mâine e ziua lui Marin Dumitru, plotonierul de la a 12-a. Poftiți să luați o gustare.

Sub un umbrar de crăci și frunze, e o adevărată cârciumă. Au un violonist și un diblar, care cântă și din gură. Mai întâlnim și alți ofițeri, care gustă cu condescendență de pe farfurioarele cu friptură și din paharele groase, aburoase, cu vin roz. Un plutonier se apropie de mine.

— Domnule sublocotenent, ce ziceți? când om pleca de aici?

— De, mă Vasile, știu eu... Văd că nu e rău nici aici, și arăt cu privirea cârciuma.

— Domnule sublocotenent, avem și noi neveste și copii.

O durere amorțită mă înjunghie între coaste, dar lăutarii cântă mereu. Când, dau iar cu ochii de Văraru.

— Domnule căpitan, ce facem cu Văraru ăsta?... Îl mai ținem?

Văraru a priceput și se apropie, spre bucuria ofițerilor, pe care-i amuză nesfârșit cu răspunsurile lui nemilitărești.

— Ce, mă, vrei să pleci? Tu nu vezi ce tânăr și voinic ești?

— Nu sunt, domn căpitan, să trăiți... Sunt bătut de Dumnezeu, și e gata să ne arate o hernie, în hohotele de râs ale tuturor.

— Te facem capural, mă Vărarule, încearcă unul să-l parodieze... Când te-oi duce acasă, se sperie țiganii tăi.

— Mă faceți... păcatele mele... că eu n-am făcut militărie... nu știu nimic.

— Ascultă Vărarule, cum îl cheamă pe rege?

Văraru nu poate pronunța niciodată „Ferdinand” și acum refuză, izmenindu-se ca o fată:

— Da lăsați-mă, dom locotenent... Că dacă nu-s militar...

Ofițerul se înfurie:

— Ia ascultă, mă țigane, ce? noi glumim aici?... ei, al dracului: „drepți”!

La strigătul crispat al ofițerului, omul îngheață, luând o poziție aproape soldățească, pe urmă comanda tună: Culcat... drepți, culcat... drepți. Și Văraru se trântește și se ridică de la pământ în măsura comandei, ca o broască automată.

— Văraru, cum îl cheamă pe majestatea-sa regele?

Prăpădit rău, răspunde din suflet și fără să privească pe nimeni:

— Să trăiți, pe domnul... rege îl cheamă Lisandru.

E un hohot general de râs. Cel mai frumos nume i se pare lui Văraru acesta de Lisandru și-l dă bucuros regelui, când nu poate ști numele adevărat.

— Cum Lisandru, mă? Vezi că la noapte faci trei schimburi de planton.

— Îl cheamă pe regele... pe regele, îl cheamă „don colonel Lupașcu...” strigă disperat Văraru de frica serviciului.

E singurul nume oficial pe care l-a putut reține și-l dă în extremis tuturor pentru că probabil socoate că, fiind cel mai înalt, e cel mai aproape de al regelui, dar pare că știe că nu e chiar al regelui.

— Domnule căpitan, dar în definitiv ce facem cu el?

— Eu știu? să-i dăm drumul... Dar n-are nici un fel de act... nu poate dovedi că a trecut de treizeci de ani...

Îl ținem să-l facem lăutar.

Intervine camaradul Popescu, flăcăul, surâzând:

— Dă-l dracului, domnule căpitan, că are patruzeci de ani bătuți. Și nici nu știe să cânte, că e lăieț pădurar.

Căpitanul ne asigură că mâine-poimâine îi dăm drumul.

— Gheorghidiule, un bilet de la amicul tău Lajos. Toți camarazii urmăresc cu interes prietenia mea cu ofițerul ungur, care comandă compania de acoperire a vămii.

Mă invită, ca de obicei duminica și sărbătoarea, pentru după-masă, către ora patru, la o partidă de popice și de halbe de bere, cu vameșul lor, cu vameșul nostru, cu polițaiul de frontieră și cocoanele lor. Sunt petreceri inimoase, cu râs mult, cu glume strașnice. Căpitanul mă sfătuiește, cu o autoritate potolită, să renunț azi la această petrecere. „Să treacă inspecția asta.”

Are dreptate. Am azi mult mai multă nevoie să stau liniștit. Fraza „să treacă inspecția asta” răsună iar cu ecouri, în golul gândurilor mele. Dacă „mâine” e trecut?... Simt un fel de creștere dureroasă în mine, de parcă m-aș ridica în vârful picioarelor.

După masa de la popotă, pe potecă, peste tranșee, mă duc să mă culc acasă. Dar cum rămân singur între pereți, se redeșteaptă în mine gândurile ca stafiile. Dacă Grigoriade pleacă luni dimineața, nu voi mai putea avea niciodată acea certitudine, care singură ar pune capăt — într-un fel sau altul — iadului sufletesc în care mă zbucium. Gândul plecării, cu fiecare ipoteză nouă, se încinge în mine ca un foc. Îngrozit, mă scol din pat și hotărăsc să mă duc la prieteni. Sunt doi sublocotenenți, care locuiesc amândoi într-o odaie mare cu două paturi. Joacă domino. S-au dezbrăcat de vestoane, și-au scos bocancii. Se păcălesc unul pe altul și jubilează zgomotos. Intru și eu al treilea. Fac sforțări disperate să mă angrenez jocului și dispoziției camarazilor mei. Haranoiu își așează plăcile.

— Să știți că dacă vă bat în partida asta, am noroc. Mi-aprobă colonelul mutarea de la a II-a... Scap de Corabu.

Căpitanul Corabu, cum am spus, e spaima regimentului. Are o figură de inchizitor tânăr, cu fața osoasă, cu mustața tunsă scurt, neagră. Și-a înnebunit oamenii și ofițerii cu severitatea lui, chiar comandantul „cel mare” al regimentului, speriat de atâta disciplină, a scris că socoate că primul glonț al companiei a II-a va fi pentru comandantul ei. În batalionul nostru de oameni cumsecade și necăjiți, cum ne erau toți ofițerii, de păreau mai curând niște dascăli provinciali cu ticuri și nevoi, Corabu era militar cu studii severe la Viena.

— Eu sunt mai generos, adaugă Săvulescu. Dacă voi câștiga, la sfârșitul lunii ne schimbă de pe frontieră... Mergem la R..., dansăm la iarnă și ne revedem damele, fraților.

Dar eu? Ce caut eu cu exasperatele mele complicații în această lume? Eu ce să doresc, ce să izbândesc eu, dacă voi termina cel dintâi plăcile albe, cu jumătăți și puncte negre?

Către patru după-amiază năvăli în odaie un gradat, care luă speriat drepți:

— Trăiți, domnule sublocotenent... Poftiți jos în tabără.

— Toată lumea, mă băiete? Ori numai a 11-a?

— Toată lumea. E ordin să echipăm oamenii și să ridicăm posturile de pe frontieră.

Încremenim cu toții.

— Să ridicăm posturile, băiete?

— Așa e ordin... până într-un ceas să fim gata. Au și început să se adune domnii ofițeri jos.

Săvulescu a început să chiuie... să facă tumbe în așternutul patului:

— La R..., fraților... ne revedem damele.

Chiuie și urlă, Haranoiu nu-și găsește, de zorit ce e, bocancii.

— Mă băieți, dar dacă o fi război? întreb eu bănuitor.

— Ce război, Gheorghidiule băiete, ce război? Ar fi venit ordin să retragem posturile de pe frontieră? sau dimpotrivă să le întărim? Acasă, băiete... Mergem la R...

Coborâm în vâlcea, peste garduri și fânețuri, ca nebunii. Jos în vatra taberei, între bordeie, e mare mișcare. Ofițerii de la celelalte companii sunt nedumeriți. Aflăm un lucru nou: e ordin să se împartă muniția de război pe oameni.

— Ce-are a face, explică unul. E mai ușor de transportat așa, împărțită.

E o lumină de după-amiază duminicală, cu soare care pare și el mai curând la plimbare decât la lucru.

Orișan scoate o foaie de ziar, scrisă numai pe o față, cu litere negre enorme. E o ediție specială: Mâine la ora cinci după-amiază e convocat un consiliu de coroană.

Răsuflăm ușurați... vom pleca de aci.

În timpul acesta, depozitele se împart pe spinarea oamenilor.

— Să știți că s-a hotărât neutralitatea definitivă... Se retrag toate trupele. Uite pe căpitanul Dimiu.

Pe potecă, greoaie și masivă, silueta verzuie a comandantului de batalion se desenează ca a unui uriaș tihnit.

— Hai să vedem ce e, că vine de la regiment.

Și-l întâmpinăm în grup, încă înainte de a coborî ca un cioban pe coastă.

Scoate chipiul, se șterge de nădușeală și pe mustața plină, blondă, și apoi, cu mai multă spaimă decât solemnitate:

— Domnilor, e război... și m-a făcut maior. Ne arată pe umeri galonul lat. Acum stați jos, aici pe iarbă, să vă dictez ordinul de luptă, și iar, mânios, către un soldat care ascultă încremenit: Ce e, mă? du-te-n mă-ta de-aici...

Nimeni nu spune o vorbă. Noul maior reia, după ce ne-am așezat:

— Domnilor, vă atrag luarea-aminte că e ordin de război... nu de manevre, ca altădată.

Precizarea e de prisos. Cu picioarele înmuiate, ne-am înghesuit alături pe iarbă. A scos din buzunar un carnet și dictează:

— „La ora 5 adunarea batalionului pe compănii, jos în tabără.

La ora 51/2 se împart efectele de mobilizare.

La ora 53/4 se împart, de fiecare om, două sute de cartușe de război.

La ora 6 batalionul III se pune în coloană de marș cu direcția satul Dâmbovicioara, spre regiment.

XX se încolonează pe șoseaua Vama Giuvala, în ordinea următoare:

Batalionul III cu compăniile în ordine 9, 10, 12.

Batalionul II cu compăniile în ordine 5, 6, 7, 8.

Compania 9 constituie avangarda regimentului.

Compania 11 la dispoziția brigăzii.

La ora 8 p.m. regimentul se pune în mișcare cu direcția Vama Giuvala.”

Scriu, lungit în iarbă, acest întâi ordin de luptă al armatei române în războiul cel mare, pe o carte poștală, cu colțurile răsucite, luată cu cine știe ce gând, singurul petic de hârtie pe care-l am. Mă gândesc cui să o trimit mai târziu și mi se face în suflet un gol cât lumea, neașteptat. Peisajul muntos are acum sectoare de umbre lungi crepusculare și de soare viu.

Maiorul face un efort de concentrare:

— Cine comandă plotonul I de la a 9-a?

Cineva dă numele meu și mi se pare că nu mai e al meu.

— Gheorghidiule, ai să fii diseară vârful avangardei; știi să te desfășori? Să-ți alegi oameni zdraveni de patrulă. Domnilor, alegeți din vreme patrulele de siguranță pe flancuri. Și acum, vă rog, treceți la executare... Dumnezeu să ne ajute.