Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Întâia noapte de război

Timp de o oră e în tabără o învălmășeală de neînchipuit. Plutonierii majori se împart în zece, aleargă de colo până colo, înjură, strigă, aruncă efectele de tot soiul în brațele oamenilor. Mi se pare că totul merge însă prea încet, că nimeni nu va fi gata la ora ordonată. O parte din oameni s-au aliniat pe companii în fața bordeielor și primesc, răcniți pe nume de gradați, bocanci. Unii încearcă o veselie străpezită, la care alții surâd ca niște bolnavi. Gândul că la ora opt seara deschid focul, că în două ore, care totuși vor trece, așa cum au trecut de atâtea ori în viața mea, cum au trecut când așteptam într-o gară, când așteptam la birou, cum aștepți după-amiaza o vizită, mă sfârșește ca o febră uscată. Faptul că voi năvăli, ca în cărțile de citire, împotriva unor tranșee înțesate de armată dușmană, că voi fi sub baraje de artilerie, mă uluiește, pare scris de o mână nevăzută.

De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărțile de citire s-au oprit la pagina de la 77 și acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidențe ciudate, mari cât un orizont.

Ofițerii sunt toți mult mai tăcuți decât trupa. Căpitanul Floroiu, mic, blond, cu fața lui îmbătrânită înainte de vreme, mă îndeamnă să las oamenii în grija plutonierilor și să-mi fac bagajele.

Mi se pare o enormitate, ceva absolut fără sens.

Bagajele? Mai am eu nevoie de bagaje? Dar după primele cinci minute de luptă, voi mai fi oare în viață?

— Nu se știe, cine are zile scapă.

— Domnule căpitan, voi scăpa la opt și cinci, la nouă, voi trăi poate până la ora zece diseară...Dar crezi că vom mai vedea noi soarele de mâine?

Tace înfiorat de gânduri și, pe urmă:

— Scrie vreo scrisoare, și își urmează ața gândului din el.

Cui să scriu? Toți ai mei s-au depărtat în clipa asta, efectiv, la zecile și sutele de kilometri unde sunt. Nu-i voi mai vedea niciodată, ca pe locuitorii Norvegiei, ai Perului, ai Sidneyului, despre care știu că există totuși.

Îmi arde întreg corpul, e un neastâmpăr al trupului care contrastează cu liniștea și egalitatea imensă a gândurilor mele. Nu mai pot sta în loc, bănuind că diseară nu vom putea fi gata. Mă voi duce și-acasă, în odăița mea, căci, deși sunt înfrigurat și grăbit, n-am ce face.

În fața casei, Ioana cu cei doi copilași ai ei s-au rânduit ca la intrarea în biserică, iar micuții îmi strigă cu mânuțele căzute jos, cu glas înlăcrimat:

— Să trăiți, domnule...

Încremenesc: „Să trăiesc?” Ce sens de început de veac are vorba asta acum...?

Cum o să trăiesc diseară prin focuri de infanterie, prin lupte de baionetă, prin sute de explozii de obuze? Le dau bani și ei îmi sărută mâna, aci în munte, în asfințitul soarelui de vară. Niciodată n-am acceptat dovezi de acestea de respect și prietenie. M-au jignit, dar acum îi strâng la piept pe copiii aceștia, ca pe niște pui de pasăre.

— Dumitre, pune tot ce avem în lada de bagaje. Bagă de seamă!

— Am și încărcat lada, don sublocotenent.

S-a iscat parcă, străin de mine, un fluid care îmi ia înainte, oriunde merg. Doar la cincizeci de pași, dincolo, la ei nici un semn. E tot duminică și după-amiază goală și leneșă care stă în loc.

— ... dar au mai rămas lucruri...Ce facem cu ele?

— Lasă-le Ioanei aici.

— Nu puneți bocancii? Cum o să rămâneți așa?

Sunt îmbrăcat în aceeași bluză ușoară, pantaloni de raitcort și ghete de șevro subțire, cu moletiere.

Cum am fost ieri la Câmpulung.

— Nu, Dumitre, rămân așa. Până la ora zece e destul și așa... Îmi fulgeră o clipă prin minte să fug la Câmpulung, să am o explicație cu nevastă-mea. Risc cel mult să fiu împușcat... Tot voi muri la noapte...

Ce să-mi explice? Ce importanță mai au pentru mine lămuririle ei? Tot ce a fost aseară, absolut tot, e parcă numai văzut și înțeles de mine, nu și simțit, așa cum anestezia locală te lasă să vezi toată operația, să simți izbitura și tăietura bisturiului, dar să nu ai nici o durere. Din oamenii aceia, din lumea lor cu bucurii și deznădejdi, cu permise și aniversări, care era și lumea mea, m-am desprins odată cu camarazii mei — ca pe un vas nevăzut. De câteva zeci de minute, o parte dintre noi suntem morți, efectiv în starea unor condamnați cărora li s-a respins cererea de grațiere, în ajun.

Acum oamenii de aici, blestemații în uniformă, îmi sunt singurii aproape și sunt mai aproape de ei decât de mama și de surorile mele.

Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, și o altă problemă. Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n-aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea față de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare. Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum, pentru că aveam un motiv și o scuză: căutam o verificare și o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă și deci nici o putință de realizare sufletească. O asemenea carență, de nereparat, ar fi fost și o descalificare. Conștiința mea îmi permitea aseară să ucid, să mă judec deasupra legilor, pentru că nu aveam să-mi reproșez, în sistemul meu sufletesc, nimic, dar tocmai de aceea nu-mi permite lașitatea de a evita un pericol, pe care soldații cei mulți nu-l puteau evita. Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza — și am încercat-o — decât într-o dragoste absolută. M-am înșelat o dată, aș mai putea încă încerca, din nou, de aceea nu vreau să fiu scăzut, de la început chiar, față de femei, prin nici o lipsă în organismul sufletesc.

Mă grăbesc spre magazia de armament să număr cartușele, dar e de prisos, căci debandada e din cale afară de mare. Impresia asta de improvizat îmi dă o neliniște de panică. Alerg fără rost în toate părțile, în bâlciul ăsta de oameni, care diseară vor juca, fiecare în parte, tragedia pe care era s-o joc doar eu aseară.

Doi soldați de la aprovizionare umblă, de colo până colo, pe cărăruie, cu câte un sfert de bou pe umeri.

— Domnule sublocotenent, ce facem cu carnea asta?

Râd galben.

— Cine mai vrea să mănânce, mă?... Cine o să aibă chef de mâncare mâine, chiar dintre cei ce vor mai trăi?

— Dom sublocotenent, dar ce să facem cu ea?

— Aruncați-o.

Se întunecă înfiripat și timpul trece fără ca nimeni și nimic să-l poată opri. Îmi ard buzele.

În odăița popotei, comandantul companiei, cu ceilalți doi ofițeri de la companie, iau ca gustare chiftele prăjite (gătite, în gândul celui ce le-a frământat acum o oră, pentru altfel de oameni și altă seară) și câte un pahar de vin.

— Ia și dumneata ceva...mai prindem nițică inimă. Și... cine știe ce se mai întâmplă diseară.

Nu simt nici o nevoie, nici o dorință, și orice încercare, fie și de a mânca numai, ar strica plinul unui cerc.

— Cât e ceasul?

Și întrebarea halucinantă, acum, parcă picură în suflet.

— Șase fără cinci. Mai sunt cinci minute.

— La companie.

Încep șuierături, oamenii se încolonează cu zgomot de bidoane, arme și lopeți. Încă mai sunt strigăte: „Niculae Fira...Niculae Fira...vino de ia mantaua lui domn plotonier major”. Înserarea abate și pe cei care mai făceau glume. Coborâm șchiopătând pe alt drum, un drum de bolovani, decât cel străbătut de mine aseară. Nimeni nu mai scoate o vorbă. Jos ne așteaptă celălalt batalion, gata încolonat. Sunt peste toată valea, în înserare, numai grămezi și siluete mute de soldați, ca o turmă cenușie.

Mă cheamă colonelul, care a rămas comandant titular al regimentului. Caută să-și stăpânească dezarticularea, prin formule reglementare. Sunt de față și cea mai mare parte din ofițeri.

— Va să zică ești vârful avangărzii? Auz că te cunoști cu comandantul companiei din vamă. Uite ce faci.

Mi se pare de necrezut că mie mi se spune asta.

— ... Trimiți doi oameni ca să se apropie de bara vărgată... grănicerul nostru va cere foc finanțului ungur. În clipa aceea, cei doi oameni sar la el și îi pun baionetele în dreptul gâtului, strigându-i să tacă. Dacă țipă, îl străpung.

— Dar dacă...

— Taci. Locotenentul locuiește la vamă? nu? Cu patru oameni pătrunzi la el, cu armele întinse, și-i explici că s-a declarat războiul, că nu-i facem nimic dacă se predă. Ceilalți oameni năvălesc în cazarmă, apoi. Și, către căpitanul Floroiu: Dumneata, firește, vii imediat după el și înconjuri cazarma.

Pornim. Din cauza muntelui, s-a întunecat de tot. Ajung în șoseaua cea mare, cu regimentul după mine, și mă opresc. Un ofițer de legătură îmi spune că s-a contramandat ordinul, că va trece înainte regimentul XR, vecin de brigadă.

Încerc să pun orânduială între oamenii care se grămădesc unii într-alții.

— Cum te cheamă, băiete?

Mormăie ceva zdruncinat, de neînțeles.

— Dar tu cine ești...? în ce grupă ești?

— Nu... nu... eu... să...

Au trupuri de găini, moi. Îi mișc cu mâna din loc în loc și rămân unde îi pun, sleiți. Dealtminteri și vocile ofițerilor parcă șchioapătă. În jurul nostru, dincolo de cei cinci pași până unde vedem, cine știe ce prăpăstii de moarte, ce scene de bestialitate, ascunde noaptea asta, atât de neagră că nu se poate deosebi nici o siluetă măcar. N-or fi început alții lupta? Dac-au pornit în același timp cu noi, și ei, din întuneric?

Sunt fericit că nu mai atac cel dintâi și mă trântesc jos în iarba caldă încă de soare.

Mă gândesc la măcelul care va fi peste 30-40 de minute. Cranii sfărâmate de paturi de armă, trupuri străpunse și prăbușite sub picioarele celor care vin din urmă. Facle și urlete. Explozii de obuze care să doboare rânduri întregi. Știu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care-mi va sfâșia trupul. Și un gând stăruie, plutind peste toate, ca o întrebare: pentru mine anume cum va fi? glonț... baionetă sau explozie de obuz?

„XX înainte...!” E o poruncă venită din om în om. Ridic oamenii ca pe bolnavi și pornim pe șoseaua care nu se mai vede albă. Singura apărare în noapte îmi sunt tovarășii, suntem ca niște călători atacați de lupi și trebuie să ne apărăm spate în spate, căci oriunde, de jur împrejur, e moartea de fier și gloanțe. În clipa asta încă, putem fi surprinși. Regulamentul cere patrule la câteva sute de metri pe dreapta și pe stânga. Numesc oamenii, dar nimeni nu se desprinde. Alerg și îi zgudui, trimițându-i în noapte, dar nu se duc, sleiți, decât trei pași și continuă să meargă apoi târât, alături de noi. Renunț...Fie ce-o fi.

Într-un tablou străin, în golul minții, văd în clipa asta limpede și departe de ai mei pe nevastă-mea, amantul ei, dar n-am timp să mă opresc, să-l fixez, ca să privesc. Bucuriile și minciunile lor sunt puerile față de oamenii aceștia, dintre care unii vor muri peste zece, cincisprezece minute, alții mâine, poimâine, săptămâna viitoare. Dintr-o dată, din noaptea dinaintea noastră, unde e viață și mișcare cu oameni, din care noi nu vedem și nu știm nimic, ca o solie dintr-un gol, din bezna unei odăi întunecate, s-aude o răpăială de focuri plesnite de armă. E singură în tot cuprinsul lumii. E originară ca întâiul om pe pământ și nu o voi uita până la sfârșitul vieții, niciodată. Parcă o morișcă mare, de Moși, s-a învârtit repede, dar sunetul, mă întreb, la ce corespunde în noapte, acolo, cine a tras, cine a căzut?

Zarurile au fost aruncate.

Compania și, bănuiesc, tot regimentul s-a întors răsucit în loc, de spaimă, și oamenii sunt gata de fugă. Urlu scos din minți la gândul goanei nebune, care ar fi mai rea ca moartea: „Pe loc, stați pe loc!”

Se opresc toți, sfârșiți, căci nu au voința să fugă și după câteva clipe reluăm marșul, târât ca după mort.

Identific, după dâmb și după ocolul șoselei, locul unde suntem. Fac socoteala aproximativă și găsesc că avangarda regimentului XR a trecut sigur dincolo de vamă. Așadar, evenimentul s-a consumat. Întâmplarea de vorbe și cărți a devenit piatră, stofă, aramă, o noapte anume. Am trecut dincolo, peste linia punctată, pe care am desenat-o zece ani în școală.

— Uitați... uitați...

Dinainte vine între două santinele, cu armele îndreptate spre el, un prizonier (nu mai încape îndoială). E plutonierul Bela Kiss, îl cunosc acum după pantalonii de dril alb.

Iată deci întâiul prizonier în acest război la care iau parte. Oamenii și-au mai revenit puțin. Seara de cenușă oarbă a devenit întuneric străveziu. Trecem și noi prin vamă. Bara e ruptă, jos lângă ea e un mort. Un rănit e sprijinit pe genunchi de către un soldat.

— Ce-a fost, camarade? întreb în treacăt.

— O luptă scurtă... domnul colonel P.B. e rănit de moarte. Uite-l.

Aflu ceva mai târziu că, în momentul când a fost somată, santinela ungurească a țipat, locotenentul Sigismund Lajos a ieșit în prag, a tras cu revolverul în direcția grupului, așa, în noapte, și glonțul lui a nimerit în cap pe colonel, care venise în fruntea avangărzii. Pe urmă, după un schimb de focuri, ungurii au fugit cu toții. Asta exista adineauri în noaptea neagră și noi nu vedeam nimic, ca și când n-ar fi fost așa: cum nu văd nimic, de pildă, vizitatorii într-un simplu parc comunal. Mi se comunică din urmă că regimentul XR a luat-o la dreapta, că nu mai am pe nimeni înaintea mea, de parcă s-ar fi dat la o parte o perdea, și deci să mă desfășor în avangardă. E o imposibilitate. Iau o distanță la o sută, două de metri înaintea companiei, dar patrulele nu se duc la mai mult de zece pași de mine.

Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu; în fața mea cu o șosea, cu garduri, cu întuneric și cu moartea plutind în toate.

Avem de la începutul serii toți baionetele la armă și formația de luptă.

Ordinul e să cercetăm tot ce întâlnim în cale. Mergem destul de încet, dibuit, și cei din fața mea sunt ca umbre închegate din întuneric. Ne așteptăm la un atac scurt, prin surprindere.

Întâlnim după un timp o casă pe stânga... are curte, cu gard înalt, iar înăuntru se văd lumini. Ne oprim, dau ordin oamenilor din față să sară peste gardul înalt, dar nu se mișcă nimeni. Sar eu ulucile, încurcându-mă în sabie, și atunci vin și ei după mine. În casa cu două odăi, în dreapta și în stânga, sunt aprinse zeci de lumânări ca la mort și o româncă, nouă parcă, se închină speriată. Cinci-șase copii stau lungiți pe jos. Îi întreb dacă au fost unguri, unde sunt, iau trei-patru lumânări în buzunar și pornim mai departe. Ordin din urmă vine să căutăm o călăuză.

Iată altă casă. E moartă și ghemuită în întuneric toată. Batem în poartă. O femeie ne lămurește că au fost ungurii chiar la ei, dar au fugit, lăsând în grabă, în bătătură, tot ce-au avut.

Pe prispă e o arătare de om.

— E bărbatul dumitale?

— Da, e bărbatul meu, dar e beteag, de aceea l-or fi lăsat.

— Nu-i nimic, merge cu noi, îl luăm călăuză.

E cu pantaloni albi, cu cămașă aspră, țăran de ai noștri, și opunerea lui deznădăjduită nici nu ne întârzie măcar. Îl luăm și pornim înainte.

Întunericul s-a făcut mai omenesc. Mă uit la ceas, e aproape zece seara. Așadar, au trecut cele două ore — așa au fost — și suprapuse imaginii mele dinainte sunt surprinzătoare prin golul lor.

Un pod, despre care știm că e minat. Ne oprim. Ordin din urmă iar, să treacă o grupă neapărat și fără întârziere. Oamenii șovăie, firește...

— Bine, atunci trec eu.

— Trec și eu, dom sublocotenent.

E ordonanța mea...

— Și eu.

E caporalul Nicolae Zamfir.

Trecem toți și nu se întâmplă nimic (tocmai a doua zi a sărit, sub o căruță).

O pădure mijită, mai mult ghicită, de o parte și de alta a drumului, ne dă un soi de atenție crispată, dar după ce trecem de ea și ocolim un bot de deal, mereu cu baionetele înfipte în întuneric, priveliștea se deschide larg de tot, imensă, fantastică, de parcă suntem în pragul altei lumi. Totul coboară ca înspre o vale dulce și vederea e înlesnită de zecile de focuri uriașe care ard pretutindeni. Cât ajungi cu ochii, case ard cu vâlvătăi care luminează ca niște înalte torțe. Ținutul Branului întreg, înconjurat de munți, apare astfel, cu drumurile lui, cu sate, biserici, grupuri de copaci care nu pot fugi de îmbrățișarea focului. Sublocotenentul Orișan vine din urmă să privească și el ridicarea și căderea flăcărilor, care înalță și coboară cerul. Ard și numeroase șire de paie, anume, se vede, ca să le lumineze lor — celor ascunși în întuneric, așezați cine știe cum — venirea noastră. Voi pricepe mai târziu că întunericul e de neîndurat în război, pentru toată lumea. Oamenii s-au mai dezghețat. Frumusețea priveliștii și gândul că, oricum, moartea nu vine din întuneric, de la doi pași, ca ăl necurat, că dușmanul e abia jos în vale, că nu e o chestie de secunde, iar clipa nu e definitivă, ne mai liniștește puțin. Pornim cu mai mult curaj, mai repede la vale, pe șoseaua de acum albă.

Dar când ne apropiem de Bran, vedem cu spaimă că înspre noi înaintează, plutind larg, un vultur uriaș de foc, pe care nu-l poți privi, ca pe discul soarelui. Batalionul întreg s-a trântit îngrozit în șanțurile șoselei și așteaptă sfârșitul lumii. Că s-a speriat e din pricină că la regiment nimeni nu ne-a arătat ce e o rachetă, iar că s-a trântit în șanț a fost mișcarea cea mai indicată.

Începe o răpăială de focuri care crește și descrește, ca și când ar fi pe un portativ în spațiu.

Înaintăm iar, când iată că pe șosea apar în lămurirea focului siluete omenești. În asemenea împrejurări toate siluetele sunt de dușmani. Ne apropiem și vedem totuși că sunt soldați din regimentul XR, care a pătruns în Bran ocolind și dă o luptă de stradă. Ne oprim în lumina ca ziua, chiar în marginea târgului. Sunt atât de prins de belșugul de vederi și de senzații dinafară, că nu am timp să-mi mai simt sufletul. Acum știu cum va fi. Mă uit la ceas, e miezul nopții. Răpăiala de focuri amuțește din când în când, pe urmă crește, dar nu se coboară niciodată de tot, ci urcă și scade capricios ca țâșnirea și jocul apei din avuzul în soare. Trage cineva din noapte în noi și aud primele gloanțe trecându-mi pe la ureche. Sunt ei, întâia dată de față. Voi ști mai târziu că toate gloanțele, mieunând, trec pe la ureche. Oamenii se aruncă disperați în șanțurile șoselei. Vâră numai capetele sub podețele din dreptul caselor, lăsând trupurile afară, ca niște struți. Îi strig pe nume pe câțiva din ei, dar e de prisos. Rămân în picioare pe șosea ca să le arăt că nu e nimic, cum gustă părinții din doctorie, ca să încurajeze copiii s-o ia. Dar doctoria e o noutate și fac o sforțare, căptușită. Gloanțele, e drept, vin rare, și lovesc rupând din copaci, în praful din șosea, în gardul caselor vechi care plesnește rupându-se zgomotos.

Din urmă vine pe lângă oameni căpitanul. Îl văd parcă acum din nou. E mic ca o fetiță, cu mustața plină tunsă scurt, îmbătrânit de timpuriu.

— Ce facem?

— Așteptăm ordine noi, de la brigadier.

Coboară spre noi pe șosea, din târg, un grup. Gloanțe puține, numărând parcă rar și piuit, vin înspre noi, mușcând scurt din gard și din praful șoselei. Știu atât de bine că voi muri în noaptea asta, încât mi-e absolut indiferent pericolul localizat. Găsesc chiar că n-ar fi deloc mai dezagreabilă moartea aci, decât în flăcări.

Căci, iată, se aude o detunătură puternică, dar parcă nu în raport cu erupția de lumină și fărâmături negre, pe care o produce.

— Au aruncat podul, cu ai noștri, în aer, Gheorghidiule. Mă duc înapoi să văd se facem.

Încerc să trag de picioare oamenii, care-s mereu cu capetele vârâte sub podețe. Când, în sfârșit, au văzut cât de greu nimeresc gloanțele, și-au mai venit în fire.

Din târg, se aude acum un tropot ca de escadroane în galop pe șosea, înspre noi. Oamenii mei au sărit șanțul șoselei și întorcându-se ca într-o arie, au început fuga. Sar în mijlocul lor, strig pe nume pe gradați, pe cei pe care-i am în față și, scurt, cu răsuflarea suspendată, se opresc. Coboară iar în șanț, cu baionetele întinse alături.

Rămân singur în picioare și aștept să văd ce vine.

Știu acum că s-a apropiat, ca de fier nevăzut, clipa definitivă.

Coboară spre noi, alergând, zeci și zeci de oameni, cât e de largă șoseaua. Lumina flăcărilor e atât de albă, încât îi recunosc. Fac umbre negre lungite în praf. Sunt ai noștri. Întind brațele ca o barieră.

— Stați... ce e cu voi?

Gâfâie zbuciumat, vorbesc fără să privească:

— Ne-au prăpădit... ordin de retragere.

Am înghețat... e întâiul moment de groază acută pe care-l am și răspund sâcâit, uscat, grăbit:

— Nu e nici un ordin de retragere. Apoi, deznădăjduit: Plutonul întâi ocupă șoseaua.

Oamenii mei sunt la comandă, în mijlocul șoselei.

Și către grămada de zeci de fugari:

— Intrați în curtea asta.

Oprirea în loc i-a mai calmat, ca un exercițiu siluitor. Intră ca o turmă în ograda gospodărească, unde, dealtfel, sunt adăpostiți de casă.

Alt tropot pe șosea... alt grup, mai mare încă, vine din târg.

Oamenii mei strigă acum singuri, încălziți, când văd că sunt alții mai slabi de înger ca ei:

— În curte...în curte, pe dreapta.

Al treilea grup, o companie întreagă cu ofițerii ei, vine fugind îngrozită:

— Loc, faceți loc!

Ies înainte, răcnind, cu sabia întinsă:

— Stați!

Dar nu vor să asculte, zbiară numai:

— E retragere... suntem cu domnul căpitan.

Și s-au oprit în așteptare, cum pândește un om care vrea să scoboare, pe scara unei trăsuri. Îmi arată pe căpitan.

— Domnule căpitan, unde plecați?

— E retragere... ne-au prăpădit batalioanele. Și îmi spune cu ce companie e.

Cu vocea palidă, înălbit de această idee a fugii, îl lămuresc scurt:

— Nu e nici un ordin de retragere...intrați în curtea asta, și le arăt o curte pe stânga.

— Trebuie să trec.

Urlu către ai mei:

— Niculae Marin, băgați baioneta în cine vrea să treacă de voi.

Înmuiat, căpitanul intră cu compania în curte, după casă.

Iar se face liniște. Din urmă nici un ordin, dar vine căpitanul meu, căruia îi explic situația regimentului vecin.

— Noi nu intervenim?

— Mi se pare că nu.

Simt o bucurie de scurt zbor, ca și când nu mai sunt scos la lecție când nu știu nimic, de un profesor rău:

— Așteptăm aci?

— Ce vrei să facem?

Vine din urmă și sublocotenentul Orișan, ca să vadă ce e. Gloanțele s-au rărit acum și mai mult, răpăiala de focuri a devenit scăzută ca o cicăleală.

Orișan are obsesii tactice:

— De ce nu intervenim?

— Nu știu.

— Domnule căpitan, văd că și artileria noastră e inactivă ca și a lor.

— E luptă de stradă... Ce să caute artileria?

— Să tragă în rezerve... în noi.

— Las-o mai bine așa.

— Ascultă, Gheorghidiule, hai noi în târg, să vedem ce e. Hai până la pod.

— Haide...

Căpitanul ne întreabă, nemulțumit:

— Ce să căutați acolo?

— Să vedem ce e.

Apăsarea asta, de a nu cunoaște ceea ce se întâmplă înainte, știu acum că e, în război, pentru unii de neîndurat, așa cum de neîndurat mi-era, în ajun, incertitudinea dacă sunt înșelat sau nu.

Casele cu curți mari sunt înspre marginea asta, mai aproape de felul românesc, dar au în față garduri înalte. Am luat călăuza cu noi și mergem înainte. Mai vin din sus răniți și oameni care au părăsit lupta, iscând, în lumina focului, forme dedublate.

Dintr-o curte suntem chemați.

— Cine sunteți?

— Din XX... dar dumneavoastră?

— Comandantul lui XR... Care-i situația?

— XX e încolonat pe șosea... două companii ale dumneavoastră sunt înapoi într-o curte.

— Faceți-le rezerve, întărește Orișan.

Suntem acum de-a binelea în târg și lumina a coborât.

La o mică răspântie, în fața unei brutării, pare-se cu masa goală de pâine în afară, câteva umbre... Încremenim pe loc.

— Cine-i? Stai!

Nici un răspuns, umbrele au dispărut.

— Gheorghidiule, revolverul tău e încărcat? că eu n-am nici un cartuș.

Revolverul meu... Îmi vine în minte toată întâmplarea de la Câmpulung, cum i s-ar aminti unui bolnav că a delirat. Caut în buzunar și nu găsesc nimic.

— Nu-l am, cred că l-am pierdut.

Și ne întoarcem la ai noștri.

Au scăzut focurile mari și impresia e poate din cauză că și lupta s-a domolit. Găsesc un grup întreg de ofițeri din XX, veniți dinapoi. Sunt toți cu sufletele îndoite.

— Cine ar fi crezut? aruncă unul și toți tac gândind la fel abătut.

Mai discutaserăm între noi la popotă și eu fusesem în discuție ceea ce se numea pe atunci un „antiintervenționist”. Pesimismul meu e și mai greu acum, iar purtarea mea în astă-noapte, destul de desprinsă, îmi dă un fel de obiectivitate, parcă științifică, atunci când spun:

— Am impresia că mâine vom lupta în jurul Rucărului.

Căpitanul micuț și prea gânditor întreabă cu teamă:

— Crezi că ne vor ataca?

— Socot că da... Azi au fost surprinși, dar dacă primesc întăriri, nu văd de ce nu ne-ar ataca.

Ofițerii mă aprobă cu privirile grele și obosite, cu gândurile aiurea.

Noaptea scurtă de vară e pe sfârșite. Focurile s-au stins târziu, ca după o serbare de noapte, și acum întunericul se strânge, fără să se facă opac.

— Cum vom putea sta mâine așa pe șosea? Ce facem?

— Hai la compănii și om vedea.

Oamenii mă întreabă și ei ce facem. Suntem neliniștiți, căci dacă ne apucă ziua, așa încolonați pe șoseaua albă, suntem pradă sigură mitralierelor. În târg e aproape liniște și liniștea asta, când știm că toți ochii sunt deschiși ca ai șerpilor în umbră, că și ceilalți așteaptă poate, ca și noi, e mai grozavă ca lupta.

Începe să se alburească întunericul care-și pierduse toată puterea. Acum oamenii, cenușii și ei, nu se mai disting deloc.

Sosește din urmă colonelul, greoi și masiv.

— Gheorghidiule, vino cu oamenii după mine.

Vrea să sară gardul unei grădini, dar gardul se prăbușește sub greutatea lui. O iau la fugă după el, și oamenii după mine, peste răsaduri de varză albăstrie și de morcovi. Ghetele subțiri de șevro se încalță cu pământ ca niște galoși. Om de cincizeci de ani, colonelul aleargă cu pașii mari, care fac să sară pământul fărâmițos în dreapta și în stânga. Mă întreb în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. Toată priveliștea cu linii subțiri, desenate ca în estampele japoneze, în zori a devenit viu liliachie. Înțeleg că vom înconjura târgul ca să dăm un „atac de flanc”. Călcăm prin albia unui pârâu până la genunchi, dar nu simt nici urmă de umezeală. Îmi trec limba peste buzele arse ca de o spuzeală. Intrăm într-o livadă și după ce am alergat prin ea, începem urcușul unei coaste. Înțeleg și mă îngrozesc. Stă deasupra noastră, ca o cetate de sute de metri înaltă, prăpăstioasă, Măgura Branului. Pornim la asaltul ei, mereu în fugă, târând după noi coloana care și-a pierdut, peste garduri și pârâu, forma.

Ne-au văzut și începe miorlăitul lung al gloanțelor. Aud în urmă vaiete: primii căzuți... Mă emoționează abstract ca un număr etichetat de muzeu. „Primii răniți în acest război.”

Gâfâi, îmi arde gura... Mă abat, tot din fugă, și culeg din merele scuturate, cine știe, trântite de gloanțele care lovesc în trunchi.

Îi văd acum pe cei de sus ca pe parapetele și balustradele unui castel medieval, dar alergăm mereu urcând spre ei, toți după colonel, de parcă ne-am ține de mână.

Ajungem într-o parte unde peretele e atât de drept și înalt, că nu mai pot trage nici ei. Comunicăm în urmă: „Regimentul se adună în unghiul mort”.

Iată-ne pe toți, mai mult îngrămădiți, ca într-un repaos tihnit în livadă. A răsărit soarele peste câmpul de luptă. Deasupra noastră e peretele Măgurii cu stâncile lui, dar înapoia noastră spectacolul e neasemuit. Ca într-un tablou istoric vin din țară, paralele, coloane de soldați. Pe șosea și peste livezi. Vine și artilerie, vin și căruțe. Acum trage pe deasupra capetelor noastre artileria austriacă. Numai două tunuri, care ajung însă departe înapoi, spre vamă, și lovesc pare-se în plin. E uimitoare această punere cu mâna, acest braț nevăzut, întins înalt pe deasupra capetelor noastre, care cade acolo, poate la opt-nouă kilometri, precis ca un pumn.

Ziua aceasta, pe care n-o mai așteptam, e altfel pentru mine. Parcă sunt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie să simtă morții când străbat livezile și plaiurile văzduhului. E parcă mai ușoară lupta ziua. Oamenii s-au înviorat cu toții. Sunt sigur că o să mor, dar prefer să-mi aleg singur moartea. Acum înțeleg de ce întotdeauna condamnații au avut preferințe între cap tăiat, spânzurătoare, împușcare. Am și eu acum preferințe. Vreau să provoc admirația sfioasă a camarazilor, singurii care există acum real pentru mine, căci tot restul lumii e numai teoretic. Așa cum cei care mergeau la ghilotină preferau, în loc să urle de durere, să ia atitudini. I-am văzut pe camarazii mei ce sensibili sunt și voi continua. Mă gândesc în treacăt că mâine seară cei de acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, așa cum mă gândeam uneori înainte de război (vis de băiat care vrea să se facă mare actor), dar acum, și admirația, și ura lor îmi sunt șterse, indiferente.

Declasații în societate, sau chiar numai cei ocoliți într-un salon, încep să aibă un orgoliu de izolați, de nedreptățiți, care caută să transforme excluderea în avantaj. Oamenii de aci împărtășesc destinul meu și a trebuit un neînchipuit concurs de întâmplări ca să fim toți aci, care suntem, adunați pe fire deosebite, în clipa hotărâtoare.

Stăm aproape două ore așa. E răcoritor ce sentiment de încredere îți dă superioritatea pe care ai tăi o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci și nu când fugi. Cred că senzația aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îți alegi tu, parcă, moartea: urmărit de altul și ajuns din urmă, moartea ți-e impusă. Ești în clipa morții, în întâiul caz, un sinucigaș, în al doilea un ucis, și încerci toate sentimentele celui asasinat.

V-ați întrebat, dealtfel, ce s-ar întâmpla cu un om care are intenția să se sinucidă, dacă în aceeași clipă cineva ar voi să-l asasineze?

Acum când văd batalioanele noastre venind peste plaiuri și dealuri, mă gândesc îndeosebi la sentimentele pe care le încearcă, privind, mai ales ei, cei cu care luptăm.

Sublocotenentul Popescu, camarad de companie, mănâncă mere.

— Gheorghidiule, cum o fi țara asta, când nu e război?

Ar fi simplu să ți-o imaginezi fără soldați, dar ei fac azi esența acestui peisaj, încât nu-l poți gândi fără ei, cum nu poți gândi a patra dimensiune în natură. Soarele e acum deasupra dealurilor, care poartă dreptunghiuri de pădure negre, golurile de topaz ale pășunilor și, ici-colo, vile verzi cu acoperișurile roșii de țiglă, care-ți dau impresia că ești în străinătate.

Colonelul, care își ștersese timp de două ceasuri chipiul și fruntea de nădușeală, stând în iarba măruntă ca la o partidă de odihnă, și în jurul căruia eram ca o turmă, hotărăște plecarea.

— Azi-noapte al III-lea a început? Acum plecați întâi voi, Dolescule.

Maiorul Dolescu, care comandă batalionul II, măsoară speriat peretele.

— Nu pe aici, bre omule, luați-o mai la stânga, că e povârnișul mai dulce. Mergi cu oamenii pe lângă peretele ăsta, unul după altul, și pe măsură ce ieșiți în bătaia focurilor, vă desfășurați.

Peste vreun sfert de oră, răpăiala vie de păcănituri ne arată că în clipa asta cei care au plecat au dinainte o priveliște pe care noi, rezerva, n-o avem. E în mine ca o strângere de lumină și, cu toate că am mâncat câteva mere, buzele îmi ard mereu, uscate. Peste vreo jumătate de ceas, colonelul se scoală și comanda n-are nimic militar în ea.

— Haideți.

Pornim după el. După vreo câteva sute de metri, la dreapta, povârnișul e atât de dulce, că poți urca alergând. Comanda se dă iar apropiat, ca o așezare la masă.

— În trăgători și ocolire la dreapta.

Risipiți pe urmă, începem urcușul.

Îi văd pe cei porniți înaintea noastră, adăpostiți după sfărâmături de stânci, trăgând mereu focuri, fără să ochească și fără să înțeleg, acum, în cine trag.

Mă miră, de asemeni, în prima clipă, că gloanțele vin destul de rar, cu piuitul lor dur, de cearșaf sfâșiat în lung.

Colonelul aleargă acum lângă mine.

— Hai repede, înainte, repede.

Alerg mai iute și reiau urlând:

— Înainte. Sunt la zece pași înaintea tuturor, strigând necontenit „înainte”. Cei de sus, care trag în noi, acum îi văd, sunt cățărați pe crestături de stâncă, așa ca vulturii într-o imitație de munte, în cușcă. Ajung în dreptul unui soldat cu fața culcată pe brațul drept, cu piciorul drept îndoit ușor de la genunchi. Și ca mine, toți oamenii îl privesc cu coada ochiului. Iată o mică tufă, cu câțiva oameni, între copăcei subțiri. Mi-aduc aminte că am citit într-o carte despre războiul de la 1870 a unui ofițer german că oamenii, ca să evite atacul, se prefăceau răniți, morți, și că se ascundeau câte cinci-șase în dosul câte unui arbust, care n-ar fi putut adăposti nici unul măcar. Ocolesc în fugă, pe la ei.

— Ce e cu voi, aici?

Gem toți „suntem răniți”. Și sunt plini de sânge.

Oamenii mei mă ajung și se lungesc jos.

Colonelul a obosit, se înăbușă, cu obrazul văpaie.

— Domnule colonel, nu-i pentru dumneavoastră urcușul ăsta... Lăsați-ne pe noi.

Gros și înalt, cu ochii albaștri și cu mustața plină, bălaie, i s-a înmuiat parcă și gura de nădușeală. Își rupe copcile de la guler:

— Mergeți înainte că vin și eu.

Urlu mereu: „înainte”. Știu bine că nu voi avea tăria să vâr sabia mea șubredă în nimeni, dar poate ajuns la baionetă, totul va trece într-o clipă. Va fi năucitor, va fi ca într-o viziune. Voi pieri ca pe eșafod. Unii dintre oameni se lasă în genunchi, alții se culcă.

Merg de-a-ndaratelea, îi strig pe nume pe care vor să stea:

— Coltu, înainte!... Niculae, fuga, haide, nu sta!

Cei strigați încep și ei să urle: „înainte, înainte!” Merg așa de-a-ndaratelea, cu sabia scoasă, la șapte pași înaintea oamenilor, ca un șef de muzică militară la defilare. Ca o paranteză clipită, gândesc că asta nu e chiar „ploaie de gloanțe” și constat că din cauză că oamenii sunt unii culcați, alții în genunchi, ca și atâți în picioare, nu-ți poți da seama de pierderi.

Am trecut de cei din batalionul plecat înaintea noastră. Au rămas pe loc, prinși pe colțuri de stâncă și de blocuri prăbușite.

Toată lumea urlă mereu: „înainte!” și am ajuns la douăzeci de pași de creastă, dar sunt mai mult cu spatele întors, chemând oamenii pe nume. Spre norocul meu de ultim prag. Căci văd deodată inși mulți privindu-mă speriați, urlându-mi:

— Culcat, culcat...

Mă întorc cu fața spre creasta sură, de care eram acum la șapte-opt pași, și văd în același timp parte din unguri coborând dincolo de coastă, dar și o țeavă de armă întinsă arătător spre mine. Îmi dau drumul jos, prăbușit, și mă nimeresc cu capul în dreptul unui bolovan cât o căldare de mare. Glonțul izbește în piatră ca în fruntea mea, cineva a țipat în urmă. Cobor acum după cei fugiți, dar simt că zgomotul rămâne în urma mea, și, întors, nu mai văd pe nimeni. Înapoi. În plină culme, un ofițer îmi sare de gât, îmi pune mâna în guler.

— Prizonier, prizonier.

Când lucrurile se lămuresc, ne pufnește pe toți un râs ca de morți.

Cadavrele și cei rămași sunt înconjurați de soldați, care parcă s-au trezit și privesc. E mai ales cercetat ungurul care trăsese în mine și care, o clipă în urmă, fu străbătut de cinci-șase gloanțe. E cu mustața mică, aspră, blondă, gura groasă, ochii mici și umerii obrajilor rotunji, ieșiți. Oamenii i-au luat mantaua, ranița. În buzunarul vestonului are scrisori și două mere. Iau merele, mort de sete cum sunt, și le mănânc. Din scrisori nu înțeleg nici un cuvânt. Colonelul s-a apropiat, cu privirea îngândurată, de cel mort și scăldat în lumina amiezei.

— Strașnic soldat, domnule. Să rămâie singur, în fața a o mie de oameni.

— Bun trăgător, adaugă un altul.

Popescu crede însă că n-a fost bun trăgător.

— Un bun trăgător nu ochește atât de lung la șapte pași, ci trage în prima clipă. I-a dat timp lui Gheorghidiu, care era cu spatele la el, să se culce.

— Da, dar ai văzut că în aceeași fracțiune de clipă a coborât arma și a tras precis, în plin... și de nu era bolovanul, Gheorghidiu era pe „lista pierderilor”, crede-mă.

Peste câteva minute, dintr-o stână pe care o lăsasem în urmă la vreo două sute de pași, apar șapte sau opt oameni în uniformă străină. Am poruncă să-i aduc prizonieri.

Suntem morți de foame și de sete. Trimitem ordonanțele să culeagă mere și ne așezăm la odihnă și taifas, toți ofițerii, pe surpături de stânci ca pe taburele. Suntem sus pe munte ca pe o insulă spre cer în lumină și moarte.

Căpitanul meu, micuț și cu fața blondă, de patruzeci de ani, care a alergat școlărește la atac, mă ia la rost:

— Ei, ai văzut că ai fost prea pesimist? Azi luptăm aci pe Măgura, nu la Rucăr.

— Dar ce, asta a fost luptă?

E o protestare uimită. Orișan e însă de părerea mea. Fruntea lui înaltă, mărită prin chelie în sus, și, prin subțirimea sprâncenelor și lipsa mustății, în jos, e gravă.

— N-a fost luptă. Ei, cel mult două companii, iar noi două batalioane, e luptă?

— Dar poziția e cam a dracului... hei? nu?

— Ce-are a face? Și pe urmă ce rezistență e asta? Nu vezi — revin eu — abia zece-unsprezece căzuți de la ei, douăzeci, douăzeci și cinci de la noi.

Orișan reia tacticos (acesta e cuvântul):

— Că n-a fost serios o arată și faptul că noi ne-am mișcat ca o turmă. N-a fost câmp de luptă... Un câmp de luptă modernă face impresia că e deșert. Nu se merge așa cu sabia scoasă, ca în curtea cazărmii. Nu evoluează trupele amenințate de sute de mitraliere și mii de tunuri, ca noi adineauri.

— Și atunci? întreabă unul, lovind iarba cu sabia, neliniștit de ceea ce e în jurul nostru.

— Probabil că mâine va fi luptă, uite pe dealurile de colo, ia caută pe hartă, ce sat e ăla?... Tohanul-Vechi. Ei, mâine deasupra lui o să fie desigur luptă cu grosul lor.

— Sau poate ne atacă, venind cu întăriri, la noapte.

Priveliștea de aci, din turnul Măgurei, e ca de tablou mural, mare cât un județ.

Un triunghi cu baza la noi, largă de șapte-opt kilometri, înalt de vreo douăzeci, pare un parc mărginit net de dealuri. Un parc care imită în realitate o hartă: cu satele așa, în forma desenată, de pe hartă, nu cum sunt când te găsești în ele, cu cale ferată, cu șosele ca liniile, fântâni, grădini, biserici. O hartă mărită la scara naturalului și mai viu colorată în verde, alb, negru, roșu, e acum Țara Bârsei, dinaintea noastră. Satul Tohanul-Vechi arde pe stinse. Arde încă un sat, departe, mai la dreapta, cu fabrici parcă.

Colonelul s-a odihnit, își pune chipiul.

— Dimiule, ia-o cu batalionul tău înainte să curățim toată Măgura Branului.

— Credeți că mai sunt trupe acum aici?

— Nu vedeți că în târg se luptă încă mereu?

Peste un ceas, desfășurați, am luat Măgura în lung, fără să întâlnim pe nimeni. Dar priveliștea e neasemănată acum. În fund, spre țara românească, Bucegii, cu Omul și Ialomicioara, la dreapta, Piatra Craiului, domul gotic de stâncă, înalt de 2 400 de metri. Cotele mari, izolate, libere deci din toate părțile, ca niște turnuri, așa cum e Măgura asta a Branului, care și în cifre e jumătate din Piatra Craiului, oferă sferturi întregi de țară ca priveliște.

Ca înălțime absolută, suntem de câteva ori mai sus ca în turnul Eiffel și chiar față de târgul Branului de la picioare, înălțați la câteva sute de metri.

Dealtminteri, pe străzile lui e oarecare mișcare, cârduri de gâște, iată un copil, mai apoi o femeie care trece drumul. Din fund, vin mereu soldați de ai noștri. Ciudat e însă că la marginea târgului se aud trompetele românești sunând atacul și lanțul de trăgători înaintează strigând un „ura” care ajunge până la noi.

Ne privim muți, strânși pe iarbă ca la cafenea.

— N-au cucerit încă satul ai noștri?

Căpitanul nu crede. Orișan nu crede nici el.

— Nu vedeți, bre, că acum dau asaltul?

— Îl dau ei așa... ca să se afle în treabă, e de părere Popescu.

— Ce facem noi?... Da ia... ia stați... ia uite. Și căpitanul rămâne privind nedumerit.

Privim și noi, toți. Un grup de vreo douăzeci de soldați părăsește târgul, merg spre nord, pe șosea, pe sub Măgura noastră. Acolo, jos, sunt mici, dar vii.

— Sunt de-ai lor care se retrag.

— Aș... sunt ai noștri care înaintează, uite mitraliera pe cai.

— Domnilor, tragem...

— Domnilor, nu tragem.

Și îi lăsăm să treacă.

Acum e alt grup de soldați pitici, cenușii, și curând ne convingem că sunt unguri.

— Ce facem? Le tăiem retragerea?

— Ce să mai coborâm noi? E ordin să ținem ocupată Măgura. Opriți-i cu focuri de armă de aci de sus, e de părere colonelul. Acum suntem noi în turn și ei sunt jos. Gheorghidiule, pune plutonul dumitale să tragă.

Prima salvă, la 800 de metri, îi împrăștie ca pe găini, vin alții din urmă, îi împrăștiem și pe aceștia. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. Îi pândim și în curțile din margine. E o pasiune de vânător și regretăm sincer că nu vedem căzând net. Mă îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldați ca de plumb. Nu le văd fața. Un autor de drept spunea că dacă jurații ar fi să ucidă cu propria lor mână, n-ar condamna niciodată; președinții de republică ar grația întotdeauna. Căci e distanța, e lipsa acelei reprezentări a conținutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar rareori văzându-i în carne și oase pe oamenii care poartă acele nume.

În timpul când noi facem, de la 800 de metri înălțime, poliția șoselei, în sat trompetele continuă să sune „atacul” și ajung la noi urale. Oamenii sar garduri și trec peste livezi. Asta în marginea cealaltă a satului. Prin mijloc mai umblă gâște și, din când în când, trece drumul câte-o femeie. Aflăm, mai târziu abia, că în această glumă privită de sus au căzut vreo două sute de oameni de o parte și de alta, între care, de la noi, și doi ofițeri. Cauza poate fi și în ezitarea cu care s-a dat asaltul. Înțeleg că e bine că azi-noapte nu s-a stăruit pentru cucerirea târgului. E o mare imprudență tactică orice atac de noapte cu trupe numeroase. Noaptea se dau numai lovituri cu oameni puțini. Cu atât mai mult când e vorba de o luptă de stradă, care cere nervi încercați. Ce să mai spunem despre uluitoarea greșeală de a duce o armată, care de patruzeci de ani n-a mai avut război, în câteva ore, în luptele de noapte și de stradă totdeodată.

Mai târziu ordonanțele și oameni de la aprovizionare au coborât în târg după de-ale mâncării. M-am lungit pe spate, să dorm în după-amiaza luminoasă.

Colonelul dă un sfat plin de înțelepciune:

— Hai, domnilor, să dormin acum, cu toții, chiar și trupa, că la noapte nu doarme nimeni. Facem toată lumea de santinelă, toată noaptea.

Pun mâinile sub căpătâi, dar încă nu am liniștea să pot dormi. De ieri de la șase seara mi se pare o veșnicie. Sunt eu soldatul acesta cu fața, cu viața spre nord? Eu, care ieri, civil, legat de cei patruzeci de ani de pace, jucam domino cu tot sufletul spre miazăzi?

Cu ghetele acestea subțiri de șevro negru, cu vestonul acesta de o paloare verde-albăstrie, eram alaltăieri la Câmpulung pradă unei nebunii care mi se părea fără soluție. Atât de mare e depărtarea de cele întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea decât mine cel de azi, așa cum se micșorează distanțele satului tău de cătunele vecine, când ești departe de tot în orașul străin, cu altă lume. De soția mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat ca de o întâmplare din copilărie. Și atunci sufeream de lucruri care azi mi se par fără înțeles. Diseară sau mâine voi muri. Lungit pe spate, la șase sute de metri în văzduh, deasupra țării, cu conștiința și cu fața la cer, sunt parcă într-un punct de pe traiectoria unui proiectil în spațiul interplanetar. Totuși, trupul întârzie pe pământ, încă soldat, ca morții care în primele ceasuri sunt în jurul casei și văd pe ai lor, care nu mai sunt ai lor. Mai aproape acum decât sufletul femeii mele mi-e trupul ei, căci senzațiile încă le mai trăiesc. Am regretul că nu m-am istovit într-o frenezie sexuală neîntreruptă, că mor încă în stare să mai iubesc, la douăzeci și trei de ani. Trec pe cer nori mici albicioși, îmi simt obrajii trași și barba crescută, de bolnav. Găsesc în buzunarul vestonului două țigări aproape uscate, o foaie de hârtie cu adrese, cartea poștală cu ordinul de luptă. Popescu mă întreabă de departe dacă dorm, și închid ochii de teamă că va veni lângă mine și nu voi mai putea fi singur.

Orișan vine și el însă, și nu se lasă până nu mă deșteaptă.

— Hai acum jos în târg să vedem ce e acolo, dar e întrerupt de intervenția maiorului Dimiu:

— Nu părăsește nimeni poziția, dormiți mai bine, că la noapte cine știe ce se întâmplă. Mai rugați-vă și voi la Dumnezeu!

Să mă rog lui Dumnezeu?... Surâd cu buzele arse și-mi simt ochii înmuiați. N-am crezut și iată, nici acum, când mă scald în moarte, nu cred. Când am văzut aseară oamenii închinându-se, mi-a venit să zâmbesc, dar am devenit brusc serios, căci oamenii aceștia, convoi cu mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine, și orice gest al lor mă înduioșează ca gesturile unui copil drag.

Mă gândesc că voi lăsa, azi-mâine, trupul ăsta de o sănătate neasemănată, fără tară, care m-a slujit ca o slugă devotată. Douăzeci și trei de ani niciodată bolnav, chiar atunci când în liceu îmbrățișam aceleași femei care-i îmbolnăveau pe colegii mei. Și totuși ce prost m-am slujit de el. Amoruri de student sărac cu o servitoare, cu prostituate ieftine, apoi îmbrățișări calpe, fără duioșie. Am privit după atâtea femei frumoase în viața mea și nici una, până la capăt, nu m-a înțeles. Altele n-au avut tăria să biruie împrejurările... Una singură mi-a dat nesfârșite nopți de bucurie a posesiunii, de scufundare în voluptate. Aș fi murit azi fără să știu ce e îmbrățișarea unui trup magnific de femeie sinceră și frumoasă, dacă n-aș fi avut lângă mine, ca să-l frământ, trupul ei sănătos, cu rotunjimi de fruct și animal tânăr, dacă nevasta mea nu m-ar fi iubit.

Dar m-a iubit? Surâd pentru mine singur... De ce s-ar fi dat unui student sărac? O partidă, un viitor soț? Atunci de ce n-au făcut-o și altele înaintea ei? În orice caz, e singura femeie care a făcut sacrificii pentru mine, când mama a fost gata să pornească proces pentru moștenire, cu noi, copiii. I se cuvine să recunosc că nu m-a înșelat decât când am devenit bogat.

Îmi trec mâna prin păr, în dorul unei mângâieri de neajuns.

Mă ridic într-o rână și privesc în jurul meu. Câțiva oameni dorm pe spate cu gura căscată, toți palizi; dar cei mai mulți sunt treji așa în grămadă, ca o turmă. Colonelul și-a așternut jos mantaua și gândește, lungit. Cred că nimeni, dintre ofițerii și soldații mei de frunte, nu poate dormi, ca și mine acum, deși, eu îndeosebi, n-am dormit decât câteva ore, tocmai de joi seara, când așteptam răscolitor să plec la Câmpulung. Mă scol nervos și mă duc lângă colonel.

— Domnule colonel, noi aci putem face acte civile?

— Ce acte civile vrei să faci? Sigur că poți face un testament, dacă vrei.

— Dar o donație? O scrisoare de bancă?

— Nu știu. Cred că da... Întreabă pe vreun avocat dintre băieți.

Și rămânem amândoi pe gânduri ca pe o apă.

Maiorul vorbește pentru noi , dar parcă ar vorbi, parcă ar ofta în vis.

— Sfânta Marie azi, ziua nevesti-mi și a fetiței.

Căpitanul S. de la a zecea adaugă și el îngândurat:

— Da, și ziua nevesti-mi...

Pe urmă nu mai vorbește nimeni. Parcă toți suferă de lingoare...

Târziu îmi aduc aminte de Văraru și-l caut pe căpitan.

— Ce facem cu Văraru, domnule căpitan?

Îmi răspunde pătruns și îngândurat:

— De aici nu mai pleacă nimeni.

Înțeleg că suntem ca niște leproși, cine a venit între noi e iremediabil pierdut.

Pe înserate vin din târg, cu legături în spinare, ordonanțele.

Dumitru mă cheamă deoparte, la pluton:

— Hai, domnule sublocotenent, că am adus și pentru noi.

A adus doi pui fripți, pâine albă mare, stafide, brânză, o sticlă cu vin, o cămașă nouă și o pereche de ghete noi, tot de șevro, se pare de la vreun mic magazin devastat.

— Văzusem că vi s-au prăpădit rău ghetele alea...

Am un moment de ezitare, de superstiție, dacă să îmbrac o cămașă de la jaf acum, în plină baie a morții, dar sunt murdar și cine poate ști când ne vom vedea bagajele. Pe urmă, în învălmășeala asta, față de sacrificiile pe care le facem noi, și întâmplarea, și stafiile răzbunării trebuie să fie îngăduitoare. De ghete nu mai vorbesc, că mi se scâlciaseră și se strâmbaseră de-mi face o adevărată plăcere să le pot arunca.

— Dumitre, cheamă pe gradați și dă-le să mănânce bunătățile de aici.

— Astea-s numai pentru dumneavoastră. A Mariei a adus și pentru domnul plotonier.

— Dă-le lor... Și, mai pe urmă, doi inși să plece pe jos, să aducă tot ce le trebuie la oameni.

Aș devasta un muzeu, aș jefui o biserică pentru cei pe care-i văd, cu ochii lor frumoși și credincioși de câini osândiți, lângă mine.

— Adu-mi un toc și hârtie pentru mine, Dumitre, dacă găsești.

Trebuie să fac chiar astă-seară scrisoarea de donație... Poate că la noapte ungurii primesc întăriri și, cine știe, vom fi atacați. Dintr-un atac de noapte, la baionetă, nu văd cum aș scăpa.

Dealtfel, împotriva indicațiilor reglementare, nu se trimit decât câteva plutoane în pădure, între care și eu, la cel mult cincisprezece metri, iar înapoi, tot regimentul stă pe culmea Măgurii de veghe. O răpăială de focuri la dreapta, la miezul nopții, ne face să tresărim, drepți, înfiorați. Din neștiut, vag uimit că în urmă, în liniștea lor, sunt oameni care au legături cu noi, pe la trei noaptea primim ordinul să luăm în zori Tohanul-Vechi, la vreo cinci kilometri de aci.

Sunt și incidente comice. Rădulescu și-a adunat plutonul și le ține oamenilor un discurs despre Patrie. Toți credem că e o parodie amuzantă și când colo aflăm cu surprindere, de la el însuși, că a vorbit serios.

Cei patru kilometri dintâi îi străbatem în fugă peste livezi cu pruni și meri, prin curțile oamenilor, căci, neștiind ce forțe avem în față, ne e frică să nu fim surprinși. Aș vrea să știu ce se petrece în sufletul țăranilor și nevestelor care-și continuă lucrul. Nu, ăsta nu e războiul adevărat. Va veni și acela. Pentru atacul satului și al dealului din spate, suntem patru batalioane. Firește că nu știm absolut nimic despre ce avem în față, căci statul nostru major se informează, pare-se numai de la oamenii noștri de la aprovizionare, când se duc înapoi după ceai și fasole.

Deși noaptea fusesem în avanposturi, sunt iarăși în linia întâia. Câteva lucruri tot aș putea spune despre Tohanul-Vechi.

Că oamenii din plutonul meu s-au pornit așa de rău, că nu s-au mai oprit până au ajuns dincolo de sat singuri, cu toate înjurăturile mele furioase (eram mai ales necăjit pe Văraru, care mânca varză, împușca drept în sus și nu vrea să se oprească) și, mai ales, cu toate ordinele primite din urmă: să nu înaintez prea repede că voi compromite legătura trupelor care dau atacul.

Că m-a înspăimântat violența și precizia focului nostru de artilerie împotriva tranșeelor inamice.

Apoi, că întâia oară mi-a dat ca un burghiu în inimă, un glonț. Veneau rare, fâsâind, rupând, din când în când, cearșafuri de șifon, invizibile. Unul a căzut la cel mult o palmă de capul meu, căci așteptam culcat, plescăind îndesat și metalic în pământul afânat al miriștii. Unul singur, dar parcă m-ar fi lovit în frunte. Am avut, cu adevărat, impresia sleitoare că același plesnet înfundat l-ar fi avut și în fruntea mea. Au mai fost apoi numaidecât altele, dar să mă descheie în tot sufletul, ca ăsta, nici unul.

Al treilea — l-am știut mai târziu — a fost că luarea acestui sat, pe care îl cucerisem aproape singur cu locotenentul Voicu (cel ce mă înhățase de gât ca prizonier), a figurat în comunicatul oficial de a treia zi, dându-mi acea senzație că: despre mine e vorba, deși nu știe nimeni. Seara, iar masă îmbelșugată, cu fripturi haiducești și bunătăți de tot soiul. Colonelul ia o măsură care socot că a dus, încetul cu încetul, la faptul că XX a luat, cel dintâi dintre regimentele de infanterie, „Mihai Viteazul” la drapel. Adică a hotărât că nimeni nu doarme în sat, ci toată lumea pe deal în avanposturi. Ofițerii lui XX au făcut un război de oameni necăjiți și meșteșugari trudnici.

Soldații trimiși jos să ne facă rost de bunătăți pentru masă ne vestesc că prin satele cucerite și, cu toți cei doi ani de război, bogate în vite grase, de soi și alte frupturi gospodărești, mulți dintre cei de la trenurile regimentare și de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece și cu socoteală. Suntem toți indignați și, dacă ar fi după noi, i-am împușca neîntârziat.

Îl revedem acum pe căpitanul Corabu. Compania lui „brigada Corabu”, cum o poreclim, căci a fost intercalată, la trecerea frontierei, independentă, între brigada noastră și brigada bucureșteană care a luptat la Predeal, a atacat cu atâta hotărâre în această noapte dintâi, încât a ajuns până la Râșnov, în spatele frontului inamic, și a trebuit să fie chemată înapoi. Soldații, nu numai că nu l-au împușcat pe cel care-i comandă, și care e acum încă și mai aspru, dar îl iubesc cu mândrie că au un asemenea șef și sunt foarte simțitori, ca și sublocotenentul lor, la șoaptele care îi arată drept cea mai bună companie din regiment, în afară de faptul că sunt și unitatea cea mai bine hrănită și cea mai tihnită, datorită disciplinii aprige impuse de Corabu celor ce îl aprovizionează și posturilor de veghe.

Fata cu obraz verde, La Vulcan

A treia zi, acum la Vulcan, colonelul mă cheamă și-mi dă ordin să plec cu o secție în sat să fac poliție și anchetă. Au venit femei, românce de-ale noastre, să se plângă bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au fost jefuite de țiganii care locuiesc la margine. Vreo două bătrâne mă întovărășesc până acolo, ca să fac o percheziție severă. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a apărut iar din nori, dar frunzele și iarba au străluciri de rouă. În fața cătunului de bordeie, de cum ne-a văzut venind, a ieșit toată țigănimea, și așteaptă înspăimântată să ajungem la ea.

Am severitate în obraz, pe care ți-o dă apropierea, nici o clipă întreruptă, a morții. Sunt hotărât să procedez exemplar.

— De ce-ați jefuit satul?

Mă întâmpină protestări cu vocea înmuiată, ochi măriți, mâini uscate de bătrâni, ca de mumii. N-au furat ei, nu s-au atins de averea nimănui. Fac semn oamenilor să-i înconjoare. Ca la un îndemn al celor mari, sau, cine știe, înțelegând din carnea lor fragedă primejdia, vreo șapte-opt dănciuci, nu mai mari de cinci-șase ani, ba unii mici ca de trei, cu picioarele și burțile goale, cad în genunchi în apa rămasă în făgașul roților. Sunt frumoși ca îngerii din Madona Sixtină a lui Rafael.

— Și-acum, cu ei toți...

Dar mă întrerup, căci între ei e o fată de vreo cincisprezece sau șaisprezece ani, mijlocie de statură. Are obrazul desăvârșit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca niște prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roșcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, și la verdele albăstrui al ochilor, mă uimește de rămân o clipă încremenit. Sugestia picturală nu mă părăsește și surâd gândind la Mona Vana. Pe urmă, scurt, militărește:

— De ce ai furat?

Întoarce disprețuitor capul într-o parte, ridică din umerii taliei mici, săltate:

— N-am furat.

Mi s-a uscat gura și devin nervos:

— Cum n-ai furat?

Râde de i se văd dinții albi, cizelați într-o neasemănată mică potcoavă de fildeș și întoarce capul într-o parte, cu o mână în șold.

Mă duc mânios spre ea, smucesc de șorțulețul albastru de Gretchen, pe care-l are peste rochie.

— Ăsta-i al tău? Nu vezi că se cunoaște cât de colo că e furat? Și umbreluța asta roșie?

Ține în mână și o poartă izmenit, asemeni cochetelor de operetă, o umbreluță de mătase vișinie.

— Dacă plouă? și-și sucește mijlocul subțirel de are acum talia toată întoarsă în lături.

— Dacă plouă, trebuie să furi, ai? și scurt: Am să te împușc.

Face cu piciorul gol și măsliniu, până la genunchi, mic de pus în vitrină de farmacie, urme ca de șarpe în noroi și răspunde, fără să se uite la nimeni:

— De ce să mă împuști?

Sunt furios.

— Pentru că furi... înțelegi? pentru că furi... pentru că ești „hoață”.

Dănciucii stau mereu în genunchi, cu mâinile a rugăciune, cum au fost poate învățați, și restul țigănimii privește pierdută de spaimă.

— Unde stai? și o pironesc cu privirea.

Îmi arată cu mâna vag și surâde semeț, cu buzele roșii și îmbietoare ca vinul negru.

E în mine o nehotărâre, parcă aproape de panică.

— Hai acolo, hai la ea!

Mergem, toată gloata însă, spre cătunul cu căsuțe vechi și strâmbe, boite gălăgios cu roșu, albastru sau galben tare.

Soldații scotocesc prin casă, nu mai știu nici eu dacă găsesc sau nu „corpuri delicte”.

Sunt enervat, e în mine o răscolire de cușcă întărâtată.

— Ajunge, venim mâine să facem percheziție din nou. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. Pe asta — și o arăt soldaților cu dispreț — o luăm cu noi, hoția ei e dovedită.

Încep să se văicărească toți bătrânii să le lăsăm fata. Ochi speriați, fețe de ceară și mâini negre care se întind spre noi...

— Lăsați-o, nu a furat!... Mă prind târât de veston: nu a furat.

— O să vedem, la judecată.

O așez între santinele și pornim spre sat. S-a înserat, aerul e aburit... și începe iar să se cearnă, răcoros. Merge cu picioarele goale, lăsând urme ca mângâierile în noroi, sucind mereu umbreluța roșie. Când, ca să treacă vreun șivoi, întoarce talia în lături, sânii mici, strânși de șorțul strâmt, par înveliți ca într-o îmbrăcăminte, anume făcută pentru păstrarea lor, ca pumnii strânși în mănuși.

Coborâm mereu spre sat, când din senin începe o răpăială speriată de focuri. Pe deal, la stânga, regimentul, alarmat, se formează pe unități. Sunt mereu sub obsesia regulamentelor. Trebuie să părăsesc totul, ca să alerg unde se aud focurile de armă. Ne oprim. Oamenii mă privesc nedumeriți, neștiind ce să facă. Rămân un timp nervos, pe gânduri.

— Dați-i drumu... și mi-e privirea grea de frământare.

Se apropie de mine, mi-a luat capul sub umbreluța roșie și, cu gura aproape de a mea, mă întreabă, privindu-mă cu ochii acum verzi, adânci și copilăroși:

— Eu ce fac?

O privesc încruntat, mânios:

— Ce faci? Te duci acasă... hoațo.

Pune mâna micuță și mângâioasă, ca o pasăre, pe mâna mea.. și încet, în șoaptă caldă și bună:

— Rămâi și dumneata.

Acum întorc eu capul într-o parte, ca să n-o privesc în ochii verzi și limpezi ca apa umbrită de salcie.

— Lasă-mă-n pace!

Și pe mâna mea, mâna ei a devenit caldă ca apăsarea unui sân mic.

— Vino la noapte, vin eu în sat...

Aș vrea să-i strivesc buzele, să-i acopăr ochii, dar îi azvârl numai mâna de pe mâna mea.

— Nu se poate... Rămân aici.

Plec copleșit de o prăbușire de tristețe și simt toată umezeala serii în mine. Când după vreo zece pași întorc capul, e mereu cu picioarele goale în noroi, în șorțul albastru de Gretchen, în jurul capului oval și măsliniu cu umbreluța ca o aură roșie, de sfântă a păcatului.

Și, când, după ce am străbătut marginea satului, întorc capul, văd mereu silueta rămasă pe loc și umbreluța roșie.

Până s-ajung la regiment, situația se și lămurește. Era o recunoaștere inamică pusă imediat pe fugă. Fac iarăși, fără să vreau, o constatare penibilă pentru inteligența mea. De câte ori, înainte de luptă, pun mănușile de piele brună, totul se rezolvă ușor. Știu că e stupid, dar este peste puterile mele ca să nu constat coincidența asta.

Adorm cu gândul la obrazul atât de limpede măsliniu, și la teama de a nu mă trezi laolaltă cu toți, noaptea, cu inamicul, asemeni unui urs, în tabără. Îmi spun că aș vrea să trăiesc, ca să pot să viu în timp de pace aci la Vulcan, să mai întâlnesc din nou pe fata asta cu trup de șerpoaică. Noaptea, o ploaie care răsturna din cer găleți, m-a făcut să deznădăjduiesc că mai apuc teafăr zorile. Am pus, când hainele mi-erau înscorțoșate de apă, de prisos o foaie de cort în cap.

Tocmai pe la ora trei, a doua zi, primim ordin să ocupăm Codlea. E o „cotă” uluitoare, ca o căciulă de câteva sute de metri, de jur împrejur neavând decât câmpie sau movile mai răsărite. Nici un munte adevărat nu dă atâta impresie de înălțime. Domină câmpia netedă până la Tâmpa Brașovului.

Simțim toți că aici va fi întâia luptă grea. Orișan și cu mine, ca strategi și tehnicieni ai batalionului, suntem consultați cu îngrijorare de către camarazii ceilalți, care ne cred, pare-se, și chiromanți.

— Cred că nu trebuie să atacăm în nici un caz înălțimea, e de părere Orișan, cu jumătate privirea spre oamenii care se încolonează, cocoșați de ranițele încă ude de azi-noapte. Trebuie înconjurată.

— Și-așa va fi greu. E un punct de observație, care va fi apărat cu disperare. Se formează coloana. Oamenii se închină, iar eu îmi pun mănușile. E un refugiu de lașitate atât de intimă, că niciodată nu l-aș spune nimănui. Nici lui Orișan, nici lui Tudor Popescu.

La Codlea n-a fost luptă, n-a fost nici la Țânțar. Într-o seară numai, când divizia ne-a dat inamicul la nord-est, a fost o mică încurcătură. Deși noi luptasem tot timpul spre vest, a trebuit să executăm, oricât am fost de uluiți, ordinul diviziei și ne-am așezat în avanposturi cu fața la nord-est, deci cu spatele la dușman, pur și simplu. Pe la miezul nopții, o recunoaștere de husari, care n-a dat peste nici o santinelă, s-a poticnit chiar de corturile ofițerilor. Ne-am speriat noi, dar s-au speriat și ei și au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors posturile și ei și au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors posturile cu „fața la spate”. Mai târziu, iar o scurtă și vehementă încăierare, și ajungem pe malul Oltului.

Acum știm precis că inamicul s-a retras pe celălalt mal, deluros, ridicat ici-colo chiar din apă, ca un perete, pe când malul dinspre noi formează un adevărat șes. Nu vom rămâne în această câmpie bătută de focurile inamicului. Paralelă cu apa, la vreun kilometru de ea, mereu de-a lungul ei, e o râpă de lut galben, adâncă. Acolo ne vom ascunde așteptând ziua de atac.

Întâmplări pe apa oltului

Malul deluros pare să fie puternic ocupat. Se văd ici-colo rețele de sârmă, creneluri de tranșee. Mă întreb cum vom trece apa adâncă și vijelioasă a Oltului, sub focul mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morți, a uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer.

Unii sunt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo.

Cunoaștem aci, din nou, artileria lor; dar loviturile vin rare. Sunt și aici întâmplări comice. Stăm adesea câte doi-trei ofițeri prieteni, deasupra râpei, pe mal, la taifas și măsurăm, cercetăm malul celălalt (când împădurit, când râpos, mâncat de ploi și tranșee) pe toată lungimea frontului de peste treizeci de kilometri.

Așa, într-una din zile, în urma unei explozii, ne pomenim rostogoliți peste cap, ca niște berbeci, în fundul râpei. Obuzul lovise la câțiva metri depărtare, rupsese malul și-l prăbușise cu noi cu tot. Era de calibru mare, însă nu părea să aibă o încărcătură prea bună. Dar peste două zile, când o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din față, am avut, pentru întâia oară, priveliștea unui duel de artilerie. Peste zece minute, cea românească, spre extraordinara noastră surprindere, era redusă la tăcere. Două tunuri erau sfărâmate complet. Era o înjunghiere în orgoliu, ca înfrângerea șampionului român la circ. Niciodată în cărțile de citire, sau în luptele copilăriei dintre noi și turci, nu biruiau turcii. Pentru întâia oară aveam, de asemenea, impresia că văd obuzele înainte încă de a cădea în țintă. Poate din cauza încălecării imaginilor, dar când focul e intens și ești sub traiectorie, le vezi ca niște mici comete de fum și oțel la punctul de cădere. Fără îndoială că este mai mult o sugestie sau, cum aflăm mai târziu, o lovitură semipercutantă. După ce a terminat cu bateria, artileria inamică și-a plimbat loviturile pe tot frontul, cu mânie și vădite intenții de represalii. Nu e semn bun pentru ce are să vie.

Începând de a doua zi, poziția devine statornică. Suntem destul de bine adăpostiți și mi se par suportabile loviturile. Admirabila conducere a focului ne pune pe gânduri și încep legendele spionilor, ale telefoanelor subterane.

Totuși în fiecare zi ne ridicăm pe malul râpei și privim dealul de dincolo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un condamnat ar privi pe fereastră cum i se construiește eșafodul în curtea închisorii. Întârziem mereu, căci știm că se fac pregătiri anume pentru marea luptă. Aflăm de căderea Turtucaiei și o socotim ca pe o cădere oarecare a Branului, destul de umilitoare, dealtfel, pentru ca s-o putem admite.

Într-una din nopți, pe când eram în gardă mare, avanposturile ne semnalează un atac inamic. Cu o seară înainte pătrunseseră dincoace de Olt, în satul Veneția, neocupat de noi. Pe câmpia mare și netedă ca un lac, înaintează spre noi un lanț de trăgători, căruia în întunericul vag negricios le disting siluetele negre ca păcura. Se apropie ca niște spirite ale nopții. Mi-e frică și mi-e frig. Pornim cu compania desfășurată înaintea lor pe mutește. Tremur atât de tare, îmi clănțăne dinții în așa fel, că mi-e teamă să nu simtă cei de lângă mine. Nu pot răspunde din cauza asta la o întrebare șoptită a căpitanului Floroiu, care e foarte hotărât și foarte liniștit. Nu pot să știu precis de ce tremur atât de nervos, de frică sau de frig (căci sunt îmbrăcat ușor, ca în seara când am plecat). Îmi simt mușchii de deasupra genunchilor tremurând, fără nici o senzație de oboseală. După un timp lanțul lor se oprește și se oprește și al nostru. Stau așa ca vreun ceas, iar când se încenușează noaptea, trimitem înainte o patrulă care ne anunță că s-au retras.

A doua zi, jos, în râpa cu maluri crăpate și cu fundul de pârâiaș uscat, unde avem câteva corturi, vine un țăran, mustăcios și uscat la față ca un mucenic:

— Domnule comandant, am să vă spun o vorbă...

— Ce? spune...

Vorbește încet, rar, cu brațele încrucișate, acoperindu-și cu mâna mustața și gura.

— Sunt în sat două fete spioane.

Tresărim toți speriați. E ca și când o stafie ar fi semnalată real.

— Da, da... Sunt două surori care s-au avut bine și cu ofițerii unguri, că sunt frumușele, iar acum le trimit mereu știri dincolo.

Colonelul își ciupește mustața „kaiseriană”.

— Cum le trimit ele știrile?

— Păi acum, drept să vă spun, eu nu știu... Da le trimit... o fi la telefon... o fi trecând noaptea... că tare bine cunosc Oltul... nu știu.

— Ce fel de fete sunt astea?

— Frumușele, drept să vă spun... că de-aia se și uită ofițerii la ele... Și cu untărofițeri de ai dumneavoastră petrec mereu.

Nimeni nu știe nimic.

— Gheorghidiule, ia patru oameni și vezi ce e acolo.

Omul mă duce până aproape de poarta casei lor, înaltă, amintind de porțile săsești, și pe urmă se dă mai în lături, să nu fie văzut.

— Asta-i casa... e casa lor... Le cheamă Maria și Ana Mănciulea.

Înăuntru e chef cu strigăte și cântece. La bătăile noastre în poartă, au apărut în pridvor cele două fete. Una e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochii mari căprui și fața rotundă de țărăncuță sănătoasă.

— Ce-i cu dumneavoastră aci?

— Petrecem, domnule ofițer... petrecem și noi de bucurie că au venit românii noștri... Poftiți și dumneavoastră, că avem pui fript și vin bun...

Ar trebui să fac pe detectivul, dar nu știu cum să-ncep. După înfățișare, nu mi se pare nimic suspect. Sunt foarte strâmtorat.

— Ascultă, pare-mi-se că dumneavoastră faceți spionaj.

Se jură, se văicăresc fără lacrimi, ca niște marchitani.

— Vai, domnule ofițer, cum se poate să spuneți asta? Auzi?! Să spuneți că suntem spioane? Și noi, care nu mai puteam de bucurie când am văzut că vin românii noștri...

Mă întorc și las lucrurile cum au fost.

Colonelul e furios când află că n-am găsit nimic care să se potrivească temerilor noastre.

— Se poate, domnule, om inteligent, să nu pricepi nimic atunci când vezi chefurile astea? Du-te imediat, fă o nouă percheziție, arestează-le și lasă acolo un post până mâine.

Mă întorc, fac o nouă percheziție la lumina lumânărilor, căci acu e noapte, și, negăsind nimic, le spun totuși că sunt arestate. Las acolo un caporal cu trei schimburi de santinelă. Femeile sunt sfârșite de groază. Din tot cheful de după-amiază a ieșit un mormânt.

După miezul nopții, a început să plouă și apa se scurge șiroaie prin pânza corturilor joase, dar mai ales vin șiroaie de dedesubt de ne udă culcușurile. Nu mai poate dormi nimeni. Când, pe la unu, primim ordin de plecare, zăpăceala devine lugubră. Oamenii nu se pot găsi decât întrebând necontenit unii de alții, nu se pot desface repede corturile, nu e loc de încolonare în râpa îngustă.

— Domnule colonel... am în sat... spioanele acelea...ce fac cu ele?

La lumina unui felinar de macagiu, consultă cu maiorul de la batalionul al II-lea și cu aghiotanul lui o hartă mică, fără să găsească punctele căutate.

— Domnule colonel...

— Ce-i, domnule? și de-abia ridică, sâcâit, ochii de pe hartă, pe care se plimbă, căutând, degetul gros al maiorului.

— Ce facem cu fetele alea?... Spioanele?

E uimit:

— Lasă-mă, domnule, în pace... de astea îmi arde mie acum?... Ei, păcatele mele...

Reiau înfiripat:

— Domnule colonel... am un post acolo...

E furios.

— Lasă-mă, domnule, înțelege odată...

Totuși, abătut, nu știu ce voi face, și stărui:

— Ce să fac cu ele?

— Ce să faci? Împușcă-le... domnule... fă ce vrei. Dar lasă-mă în pace... Împușcă-le...

Mi se face gol în cap. Plec aiurit.

— Domnule maior, am un post de trei oameni în sat... Ce fac cu fetele alea?

— Ce fete, domnule? Lasă-mă în pace cu fetele dumitale. Ei, gata a noua?

— Domnule maior, mă scâncesc enervat.

— Du-te, domnule, la colonel și-ntreabă-l.

— Am fost.

— Ei, și? Ce ți-a spus?

Nu prea îmi vine să mărturisesc.

— Mi-a spus să-l las în pace... Să le împușc și să-l las în pace.

— Floroiule, ți-ai strâns oamenii?... Corabule, gata? Vedeți să nu facă nimeni zgomot în timpul marșului... să puie bidoanele în buzunare, să nu atârne.

— Domnule maior, ce fac?

— Lasă-mă, domnule, în pace... Împușcă-le dacă ți-a spus colonelul și termină, fugi la pluton.

Mă hotărăsc să las și eu pe caporal, să facă așa cum i-o trăsni prin cap, ca la joc de noroc.

Pornim oarecum înapoi, depărtându-ne de Olt. E un drum de care, anevoios, și plouă mereu. Oamenii alunecă, se lovesc unii de alții și înjură amărâți. Se amestecă mereu rândurile.

Înspre zorii zilei, cineva se alătură de mine în pas, ca o umbră.

— Dom sublocotenent...

— Ce e, mă? Cine ești?

Și, mereu în șoaptă, răsuflând greu:

— Eu. Niculae Zamfir, caporalul...

— Ei, ce?

— Am adus femeile alea cu noi.

— Mă, ești nebun?

— Uitați-le...

Amândouă, în cămăși, cu picioarele goale, cu câte o brodoadă pe umeri, merg alături, păzite cu baionetele, prin ploaie.

Las lucrurile așa.

În zori poposim într-altă râpă.

— Domnule maior!

— Ce e?

— Caporalul a venit cu femeile...

Cât e de gros, maiorul se crucește.

— Aici?

— Aici.

— Dragă, dacă o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapă... trimite-le imediat cu caporalul la brigadă.

Ceea ce și fac, bineînțeles.

A doua zi aflăm că noaptea vom trece Oltul la Krihalma. Agonia se apropie de sfârșit... Luăm o poziție de plecare într-un luminiș de pădure și ne pregătim sufletele cum se pregătesc coșciugele și hainele morților. Formele și culorile devin iar ireale.

Pe la patru vine comandantul brigăzii. Ne-adună pe toți ofițerii în cerc. Totul e palid.

— Colonele... va să zică ne-am înțeles?...

Ascultăm abătuți explicațiile care nu spun absolut nimic. Vom ataca noaptea, fără cea mai mică pregătire de artilerie.

Unul spune, cu glas umbrit, gândul tuturor:

— Domnule general... dar e apa adâncă... poate de doi-trei metri. Și curentul e iute...

Brigadierul rămâne nedumerit.

— De, știu eu?... Să puneți pe cei mai înalți la dreapta... Să se țină oamenii unii de alții... Ce vreți să faceți?

Orișan surâde și mă privește consternat.

Altul spune, nesigur, parcă la întâmplare:

— Și pe urmă, în vad, sunt sârme întinse dedesubt în apă, ca să ne încurcăm în ele...

Brigadierul nostru parcă întâia oară se gândește la asta. Își apropie sprâncenele stufoase.

— De, știu eu?... Colonele... Să pui să taie din pădure crăci... să faceți niște căngi ca să smulgeți sârmele din apă.

Acum își întinde mustața mare, căruntă.

Ne privim unii pe alții cu o nedumerire de animale duse la abator. Pentru asta am stat o săptămână în loc?

Colonelul gâfâie emoționat, palid, neliniștit.

— Da... sigur... vedeți... domnule general... o să fie greu... Ei au posturile de mitraliere cu țevile ațintite de cu ziuă...

— Or fi, da ce vreți să facem?

Corabu, negricios și îndesat, se apropie și arată apoi, dincolo, pe malul celălalt, un moț stâncos:

— Domnule general, trebuie ocupat întâi gurguiul ăla, că pe urmă cade toată poziția.

Zâmbim vag cu toți, ca în fața unei imposibilități, și generalul întreabă disprețuitor:

— Să-l luăm... sigur să-l luăm... Da cine să-l ia?

Căpitanul, singur parcă îmbrăcat în piele de ofițer reglementar, răspunde scurt:

— Îl iau eu, cu compania.

Generalul îl privește și mai disprețuitor, sincer dezgustat de atâta fanfaronadă, și găsește că nu merită nici un răspuns.

— Așa, colonele... Și uitam să-ți spun... Nu iei decât două batalioane. Unul îmi rămâne mie ca rezervă a brigăzii.

După un scurt schimb de vederi între comandanții de batalioane, se găsește că e rândul nostru să fim trecuți la rezervă...

Nu știu, răsuflu ușurat. Încă două-trei ore câștigate față de ceilalți.

Asta prețuiește ca o amânare de operație, cu câteva minute.

De cu seară ne punem în mișcare și pe la miezul nopții, după ce străbatem, în liniște de mormânt, distanța de vreo doi kilometri, printre case tăcute, stinse, ca locuite de stafii, ne oprim lângă terasamentul înalt al unei căi ferate. Noi vom rămâne adăpostiți acolo. Se știe că inamicul are posturile de pază dincoace, spre noi, în câmpie.

Trebuie ca, până nu prind ele de veste, oamenii dinainte să se strecoare, unul câte unul, în spatele lor, să se adune acolo pe compănii și pe urmă să pornească atacul... Dacă se poate, să treacă apa chiar, pe tăcute, și numai în urmă să deschidă focul.

Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, știm că pe tot frontul de treizeci kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de întreaga divizie. Un regiment care a făcut o încercare cu două zile înainte a fost însă respins, știm și asta, cu pierderi.

Cei care au plecat în față ni se par plecați în noapte, pe lumea cealaltă. Ce pipăie, ce văd, ce simt acum, în clipele astea? După vreun ceas abia, auzim un semn de viață... și semnul de viață e o întâie răpăială pripită de focuri, care sfâșie noaptea, pe drumuri înalte către stele. Începe un hău metalic, asurzitor, de mitraliere care macină, tocând bandă după bandă ca un nai, lătrând viu de tot, sperios, ca un motor de motocicletă.

Nu știm ce e înainte, cu toate că e lună și eu caut mereu să-mi închipui ce văd în fața lor ochii celor de acolo. Mă simt prea subțire, dar parcă mănușile pe care le-am pus de la început țin de cald. Sabia am dat-o la căruța de bagaje, iar armă nu port, ca să pot fi mai ușor și pentru că simt că, de aproape, nu voi putea ucide niciodată.

Stăm îngrămădiți în dosul terasamentului și așteptăm mereu. Toată noaptea durează clocotirea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt tărâm, la poarta căruia suntem.

Pe urmă încep să-i vină generalului vești, ca niște sentințe, din toate părțile... Batalionul I din XN respins, batalionul III din același, respins. Patrulele de legătură aduc și ele veștile care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Batalionul XM respins... regimentul XR respins.

Numai în față, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o știre. Din când în când, doar câte o impresie de oboseală, de scădere de înverșunare, dar pe urmă răpăielile revin cu și mai mare furie. Nu ajung vaiete omenești, dar trebuie să fie.

Se încenușează din ce în ce noaptea și se alburesc luminișurile.

Lămurim în fața noastră culmea amfiteatrului înalt — cu copaci, pășuni, case — care păzește vadul și care se creează acum din nou, din neantul nopții și al necunoscutului. Când zorii devin încă și mai albicioși, vedem pe culme siluete de soldați inamici, iar pe dreapta pâlcul unei mitraliere. Două mici tunuri, „pușcoace” de cincizeci și trei, pe care le avem între noi, încearcă zadarnic să puie în bătaie. Intervin Corabu și Orișan, care după aceea și ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu știu care dintre noi, sparge pâlcul mitralierei, care amuțește, lăsând doar pe celelalte să continue. Sunt pur și simplu uluit de această precizie. Lanțurile de trăgători ale ungurilor încep să se coboare, ca să atace, de unde deducem cu uimire și cu răsuflet oprit că ai noștri au trecut (și sunt în pericol să fie dați înapoi).

„Batalionul trei, înainte!” trece comanda din gură în gură, și la lumina dimineții pornim într-o goană de cross-country. Sar prin băltoace, peste șanțuri de scurgere, alunec într-o fâneață, iar mă ridic și trec mai departe. Priveliștea apărută din evaporarea nopții e nouă ca la facerea lumii. O moară... lângă ea câteva căpițe de fân și pe urmă apa tulbure, cu șivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, ranițe și ici-colo cadavre și răniți. Pe o căpiță, cu căciula fumurie și țuguiată, un ofițer ne întâmpină râzând și ne face semn de salutare cu mâna. Aflăm, din fugă, că are mațele scoase afară.

Și neîntârziat intrăm, fugind mereu, în apă. Valurile împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gât. Dincolo, în luncă, același spectacol. Mantale omenești... ranițe... câțiva răniți, câteva cadavre... Mai la stânga, lângă două sălcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite și mâinile întinse lângă el, pe pământ ca pe catafalc, în manta neagră cu șireturi roșii, cu gulerul ridicat și chipiul roșu în cap, un mort.

Colonelul...

În fugă mă abat trei pași, cu arma în mână, cu baioneta pusă, și întreb cu deznădejde pe soldatul care stă într-un genunchi, alături:

— Domnu colonel?...

Mi se umflă pieptul de emoție, dar alerg mai departe, alături de oamenii mei. Inamicul se răzgândește și o ia la fugă înapoi.

Bilanțul nopții... Trupele noastre au făcut opt sute de prizonieri și au luat tot malul. Colonelul trecuse apa noaptea, cu întâia companie, fără să fie simțiți. Compania a doua a fost surprinsă în apă de mitralierele concentrate, deoarece postul lor a prins apoi veste și a dat alarma. Compania a pierdut mai mult de jumătate din efectiv. A fost un moment de groază și urlete. Colonelul a fost omorât în zorii zilei, cu câteva clipe înainte de a vedea noi, cei de la rezervă, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea lăptoasă a dimineții.

Când, într-un sat de pe celălalt mal, către seară, îmi usuc hainele, grele încă de apa Oltului, ordonanța îmi aduce, uimit o veste neașteptată.

— Dom sublocotenent...

— Eh?

— ... știți, Maria Mănciulea? spioana? spioana de ieri noapte?

— Ei, spune, mă...

— Am întâlnit-o... e aci... I-a dat domnul general de la divizie o mie de lei și o pereche de bocanci... A trecut Oltul în fruntea unui regiment... ca să-i arate drumul.

Aveam s-o întâlnesc și eu peste vreo două săptămâni, alergând bucuroasă spre mine și certându-mă prietenos:

— Vezi, domnule sublocotenent, ai vrut să mă împuști... și eu am trecut Oltul cu soldații noștri.

Rănit, în București, aveam să-i văd, în vitrină la „Julieta”, fotografia alături de regina și doamnele de onoare de la palat. Aveam să aflu ca are „Virtutea militară” de aur și să citesc în gazete întâmplarea ei, fără complicația cu arestarea sub bănuială de spionaj. La Iași aveam s-o văd din nou, căutându-mă bucuroasă în grădina Copoului și arătându-mi că a fost înzestrată și luată la un spital de sub îngrijirea reginei. Ba acum am auzit că e și în cărțile de citire.

Seara, la masă, ne întâlnim într-o casă gospodărească împăcați, și că putem mânca întâia oară cu „masa pusă”, și că putem dormi, întâia oară de la intrarea în război, într-un așternut. Schimbăm impresii.

— Orișan, n-a fost nici de data asta război... Ce crezi?

— Nu... cred că nu... Dar are să fie... Că este de unde.

Și totuși, moartea colonelului dă o impresie de târât și înlăcrimat mulțumirii de a ne găsi fiecare din noi, cei scăpați, în viață.

Post înaintat la Cohalm

Batalionul nostru era acum bine înaintat, la zece kilometri peste dealurile de dincolo de Olt, în Cohalm. Un orășel cu străzi rural de largi, cu case săsești, cu porți înalte, închise și cu ferestre ca de cetate. O piață întinsă în mijloc — poate pentru bâlci, duminica. E așezat la întâlnirea a două văi, din fundul cărora urcă ușor coaste line, de un verde dulce, bălțat ici și colo de pete negre — petice risipite de pădure.

În fiecare zi aveam încăierări de avanposturi.

— Bitte, ein Milch-Kaffee.

— Es wird glei' kom', răspunde vecina mea, săsoaică tânără și frumoasă ca o vacă elvețiană.

— Wenn das Kaffee gut schmeckt werde ich ihr Mann heute herbringen. Căci mi-a spus că bărbatul ei e în satul vecin, sergent în trupa care ocupă satul.

— Gott sei Dank, dar könnten Sie machen!

N-am început să moi felia lată de pâine în cafea, că începe o răpăială de focuri și soldatul năvălește pe ușă:

— Ne atacă, domnule sublocotenent.

Iau arma din mâna lui, ca să i-o dau la poartă iar înapoi, pun mănușile și ies în fugă pe ușă.

Aproape de prânz mă întorc obosit și flămând.

— Mein Milch-Kaffee bitte...

— Und mein Mann? și aduce iar cafeaua.

— Es wird zum Morgen sein.

Adesea ne plimbăm după-amiază pe ulițele pustii ale târgului, pe care nu întâlnim decât soldați de ai noștri și curieri de la regiment.

În ziua aceasta tomnatică și luminoasă de septembrie — cum venim spre popotă — târgul ne pare pustiu. Pretutindeni obloane trase, porți zăvorâte și nici un trecător. E ascunsă toată lumea dincolo de porțile grele de stejar, ca în niște temnițe.

Ba nu! O Gretchen mlădioasă, cu știutul șorț albastru, a ieșit dintr-o curte pe furiș, cu o mișcare de șoarece curajos, și dă, surprinsă, cu ochii de noi. Îi e frică și tremură stând pe loc. N-am făcut nimănui nimic. Dar e război.

La popotă aflăm vești tot mai rele despre Turtucaia. Nimeni nu ia însă lucrurile în serios, mai mult ne necăjește faptul că nu suntem, încă schimbați. Ne e dor de liniște și aci zilnic suntem sâcâiți de patrulele ungurești din Fischer și Stena. Dimineața și seara suntem regulat alarmați de răpăiala violentă de focuri, care face să vuiască văile. Ne e dor de o noapte, două, de somn fără grijă.

Se mănâncă fără poftă, în camera îngustă, în care ne-am înghesuit cu toții, sub protecția platelor și insuportabilelor maxime brodate, pe pânze atârnate de pereți: „Dein Vaterland sollest du...” etc.

Vine soldatul popotar al regimentului și este primit cu strigăte vesele. Ne aduce vin.

— Să trăiți, domnule căpitan, mi-a dat de la regiment vin numai pentru o zi; domnul sergent Florea zice că pisemne veniți dumneavoastră la noi la rezervă, de mâine.

Dacă zice domnul sergent Florea, așa trebuie să fie. Domnul sergent Florea e doar de la statul-major. Se ciocnesc paharele de probă, așa.

La poartă s-a oprit însă din goană un călăreț și, în timp ce privirile noastre se întretaie, brusc neliniștite, în odaie a și intrat un flăcău îmbrăcat țărănește, asudat și de abia răsuflând.

— Domnule comandant, ne jefuiesc ungurii, scăpați-ne!

Comandantul batalionului îl măsoară liniștit cu ochii mici verzui, cu mustața întrebătoare:

— De unde ești?

— Suntem din Stena. Iacă ici peste deal. Ne-o prăpădit. Au venit acuma o mulțime de tunari și adună vitele oamenilor. Pe cine se împotrivește, îl gătește cu arma.

— Sunt mulți?

Dar băiețandrul se încurcă. Se vede cât de colo că întrebările acestea nu pătrund în gândul lui, răscolit și frământat de cele de acasă.

— Sunt mulți, domnule comandant. Și parcă fiindu-i teamă că n-o să mai mergem: Adică nu — să tot fie la cincizeci-șaizeci. Au descălecat la primărie.

Căpitanul Floroiu — căci maiorul Dimiu acum comandă regimentul și e în rezervă la divizie — stă pe gânduri câteva clipe; pe urmă își schimbă privirea liniștit, pe fiecare pe rând, și se oprește asupra mea. Ca toți novicii la comandă, căpitanul dă ordine complete și cu voce importantă:

— Sublocotenent Gheorghidiu, ia-ți plutonul și vezi ce este. Dacă poți, intră în sat și strânge armele locuitorilor. Ai grijă să nu fii surprins. (Se știe că o parte din populația sasă ne e înverșunat ostilă). Ia ostatic pe primar pe timpul cât faci perchezițiile.

Mă uit cu părere de rău la friptura care îmi rămâne în farfurie.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Prin ambele șanțuri pline de buruieni ale șoselei așternute cu praf de munte, înșirați unul după altul, alergăm aproape, până la Stena, care este după o muche de deal, la patru-cinci kilometri. Mă simt înfierbântat, îngrijorat.

Pentru întâia dată am răspunderea unei acțiuni. În mic sau în mare — în fața morții — evident că lucrurile se petrec la fel. Și eu am impresia că am să dau o mică bătălie „în stil mare”. Voi împărți deci plutonul în linie de trăgători și în rezervă. Mi se pare însă că nu-mi rămâne nimic din pluton. Deci nu... Dar oamenii aleargă — timpul trece, material de iute, și eu nu sunt în stare să iau o hotărâre. Dacă mă apropii de micul șanț al șoselei, e limpede că voi fi văzut. Dacă aș lua-o prin tarlalele de porumb roșiatic din dreapta sau din stânga drumului alb, mi s-ar risipi oamenii.

Ce fac? Ne apropiem tot mai mult... De după deal vom vedea dintr-o dată satul cu acoperișurile lui roșii de țiglă, cu biserica săsească, ascuțită, cu un tăiș înfipt în albastrul cerului.

Și timpul fuge parcă mânat de picioarele mele sau mânându-le.

Dar, la cotitura șoselei albe, apare un călăreț cenușiu.

În porumb! Ne trântim toți pe brânci în șanț sau după mușuroaiele de pământ afânat și uscat de la rădăcina cocenilor.

— Să-l prindem, domnule sublocotenent. Nu trageți nimeni, băieți... nu trageți, nu trageți! Soldații mei își dau ordine singuri. Nu trageți nimeni!

Călărețul se apropie tot mai mult, legănat în șea, săltând în trap bătut, aplecat pe cal. La o sută de pași în urma lui, apare dintre copaci, din lumea lor, un altul, și pe urmă încă unul.

În tot peisajul încremenit, viu colorat de amiază, de-a lungul șoselei albe, ei sunt singura mișcare.

O „recunoaștere”. Oamenii sunt încălziți. „Nu trageți, măi, nimeni”. Ordonanța de lângă mine are și ea curaj — acum, dealtfel, nu costă nimic să-l ai.

— Facem rost de cal și de pături, domnule sublocotenent.

Privesc înfrigurat: un călăreț se apropie legănat, pe șoseaua albă. În trapul calului, vine fără grijă cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, în albastrul zilei acesteia, dumnezeiesc de frumoasă. Peste câteva clipe, dacă nu se va opri, va muri în lumină, cineva. Poate el, poate și cel dintâi care se va apropia de el. O curiozitate intensă mă frământă, oprește totul în mine ca un zbor întins. Cum are să fie?

Se apropie tot mai mult... E la o sută de pași. Îi văd fața, ochii, puncte negre. Vine săltând în trapul calului. Privește peste dealuri și nu știe că în porumb cincizeci de arme sunt întoarse spre el, îl așteaptă. Privește spre cer. „Să nu tragă nimeni, domnule sublocotenent. Să nu tragă nimeni”, se luptă înăbușit, nevăzuți, soldații.

Dar se apropie tot mai mult. Iată-l la douăzeci de pași. E un flăcăiaș cu ochii ca măslinele, cu fața pătrată, umerii obrajilor prea ieșiți, cu mustața mică, neagră, tunsă. Mișcă buzele. Acum se aude. Cântă. Îmi tremură mâinile pe armă. Ar fi trebuit să numesc doi oameni care să-i apară dintr-o dată înainte și să-l prindă, fără să-l omoare, dar răspunderea mi s-a părut prea mare și, mai ales, ar fi dat impresia că eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de aceea și eu o armă în mână, și acum mă întorc să dau ordin celor din șanț cu mine, să sărim cu baionetele întinse la el. Toți tremură, cred, de nerăbdare, cu mâna pe armă, congestionați, cu ochii imobilizați, hipnotizați parcă. Cum va fi? E ca un spectacol de execuție...

Cântecul se aude acum lămurit. Aș putea să-i vorbesc, obișnuit, ca unui cunoscut. Dar un trăsnet de armă a spintecat de sus în jos văzduhul. Înfiorat, călărețul se oprește și privește cercetător spre muchiile dealului. Toată înfrigurarea, tot zbuciumul, toată nerăbdarea îndelung apăsate izbucnesc acum în salve de detunături, ca explozia unor tuburi prea mult încărcate.

Fără să-și dea seama de unde vin focurile, căci ar fi încremenit de groază ca o statuie topită, a răsucit calul în loc și s-a așternut pământului în fugă. Ploaia de gloanțe ridică praful șoselei, cum ridică ploile de vară bășici pe râu. A dispărut după colț.

N-a lăsat în urmă decât o dâră de sânge. Și mă gândesc la glonțul rătăcit care vine de la doi kilometri, ca să se înfigă în pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atât?

Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de focuri.

Știam că are să fie așa.

Culc oamenii în porumb... și nu mai știu ce să fac. Raționez înfrigurat și disperat de serios.

Știu că grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe când batalionul nostru e la cinci. Nu pot cădea deci în spatele satului. Pe de altă parte, ce sens poate avea un atac de front cu un pluton, când nu știi precis ce ai în față...

Dar cineva a strigat la dreapta: „Să-i luăm pe flanc”, și toată lumea urlă: „Să-i luăm pe flanc, domnule sublocotenent”. S-au aprins toți.

Până să mă trezesc, cei zece-cincisprezece oameni de la aripa dreaptă au luat-o la goană doborând cocenii, răscolind pământul cu bocancii, ca să înconjure satul.

Din față focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi, deasupra capului). Husarii au căpătat curaj și au ocupat la marginea satului o muchie de deal. La patru sute de metri de ei, încerc să opresc lanțul de trăgători, dar nu am lângă mine pe nimeni. Oamenii, Dumnezeu știe pe unde or fi, prin porumb.

Un piuit îndepărtat, pe urmă din ce în ce mai apropiat, spre noi. Un vâjâit pătrunzător și o bubuitură groaznică, în timp ce ne învăluie fum și praf.

Artileria lor a intrat în acțiune.

Dar loviturile vin rare și alături...

Singurul lucru neplăcut e capriciul obuzului care vine unde nu te aștepți. Aici... dincolo... Poate, lămurind lumile, chiar în locul în care te afli.

În picioare, în porumbul încă verde, privesc cu binoclul spre linia inamică, pe care nu o pot preciza. La început tragem toți, cu furie, pe urmă ne mai potolim. Deodată, în dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Husarii țâșnesc îngroziți, de după garduri, cu mișcări întinse de iepuri negri, căci sunt luați din spate. Cei de aici îi urmărim cu focuri.

Țipete, urlete. Năvălim spre sat. Alunecând mai mult pe povârniș, cu ghetele încărcate de țărână, mă trezesc în mijlocul șoselei, în marginea rândului de case.

Un grup de țigănuși îmi arată cu bucurie pe unguri fugind peste dealurile din stânga. Așadar, nu vom prinde nici unul.

Dar „am cucerit” satul. Coborâm acum pe ulița principală, largă cât două bulevarde din București, cu plantații îngrădite prin mijloc. Copii ne întâmpină din toate părțile și pe la toate ferestrele apar capete curioase, ascunse de după perdele colorate. Doar româncele noastre rumene și pline au ieșit cu poalele pline de mere și pere, cu oala de lapte în prag. Nu mai am pe lângă mine, în scurtă vreme, decât pe sergentul Voicu și vreo doi-trei soldați. Ceilalți s-au risipit, ademeniți de merele rumene, de ulcelele cu lapte și de obrajii tot așa de rumeni și de albi, care îi chemau râzători. Ce percheziție să mai fac? Dar un grup întreg de sași vin convoi spre mine. Plâng toți.

— Ce-i cu dumneavoastră? îi întreb autoritar, firește.

Vorbesc toți deodată. Unul slab și înalt, cu mustăți prea groase, altul mărunt, cu o jumătate mustață. O săsoaică osoasă și prelungă, copii mici și mari.

— Ne-a nenorocit, ne omorâm. Dumnezeule! plâng și se vaietă, unii în românește, alții în nemțește.

Necăjit, fără să pricep nimic, scos din sărite, strig la ei:

— Ce-i cu dumneavoastră?

Atunci sasul cel înalt și slab îmi povestește scâncit, nenorocit:

— Ne-a luat fata... fata noastră! Mă încrunt. Iar corul lor, întreg: Ne-a luat fata... fata noastră!

Săsoaica îmi întinde și o fotografie mare pe carton cenușiu de lux:

— Uite ce frumoasă fată, studentă la Sibiu!

Într-adevăr, e tare frumoasă.

— Cum, cine v-a luat-o?

— Soldatul... soldatul.

Tresar, cu totul nedumerit:

— Un soldat de-al meu?

Și iar toți în cor:

— Nu, soldatul care păzește satul... Soldatul călare.

Nu mai pricep nimic.

— Cum? Cine păzește satul, ce soldat?

Un român de ai noștri îmi explică în chip firesc:

— Domnule ofițer, soldatul care păzește satul, soldatul dumneavoastră, pe care l-ați lăsat aici, care păzește satul... a zis că e șpioană.

Cad din cer.

— E vreun soldat care păzește satul?

— Păi cum? E un soldat care rămâne în sat zi și noapte. Doarme chiar la dumnealor. Are un cal alb și aleargă toată ziua de la un capăt la altul al satului. Ei, păi dacă era el aici, credeți că mai veneau ungurii? Se lua după ei cu focuri.

Asta-i curată poveste.

— Unde-i soldatul acela?

Sașii plâng toți în cor:

— Nu știm, nu știm.

— Când a plecat?

— Azi dimineață, a luat-o prin pădure la dreapta, cu fata.

Am priceput cum stau lucrurile și sunt hotărât să-l prind și să termin. Mi-e milă de bieții sași.

Dar nu mai pot scăpa acum de liota lor.

— Ce ne facem noi? și plâng, femeile se trag de păr. Ce ne facem, domnule ofițer?

Îi liniștesc cum pot. După mine se țin alai acum, prin satul larg și frumos, sași și români. Pe strada scăldată lung de ultimele raze piezișe ale soarelui, care arde parcă la capătul ei, vine cineva în goană, în capul gol.

Nici nu s-a apropiat bine.

— Ne atacă, domnule sublocotenent, ne atacă!

A ajuns la mine gâfâind, după el vin femei, copii speriați.

— Au primit întăriri, vin pe două coloane, pe șosea și pe culmea dealului.

Simt că-mi vâjâie urechile. Unde-mi sunt oamenii?

O bătrână mă ia de mână și bâjbâie, mormăie cocoșată:

— Ai să-ți arăt eu pe unde vin, să-ți arăt eu pe unguri.

Vrea să mă ducă spre inamic, și eu neliniștit i-aș da brânci să mă lase în pace, dar mi-e rușine. Nu am nici măcar liniștea să iau o hotărâre, o hotărâre care nu poate să întârzie nici câteva clipe măcar. Moare în mine încă o iluzie: aceea că aș fi putut fi un bun comandant.

Răpăială de focuri. O iau și eu, în sfârșit, spre deal. Ce-o fi, o fi. Urc gâfâind strada sucită pe coaste, sar peste pietroaie, peste trunchiul de jgheab al unei fântâni, alerg cu sergentul Voicu după mine. Răpăiala de focuri e din ce în ce mai strigătoare. Plesnetele bat cerul ca bicele.

Mi se pare că nu se mai sfârșește ulița.

În timp de luptă, noaptea și orașele — simt din nou — sunt cele mai neplăcute lucruri în război.

Printre ultimele două case, priveliștea se deschide larg, peste plaiul verde abia înclinat, tivit sus de pădure, jos de tarlaua de porumb. Și o uluitoare surpriză. Plutonul meu e în lanț de trăgători, acolo la marginea satului, la interval aproape reglementar, și trage furios. Din când în când, câte unul scoate câte un măr din buzunar și mușcă lacom. Coloanele inamice s-au risipit și ele în trăgători la marginea porumbului. Își fac șanțuri. Au de gând să se statornicească acolo, se vede. De aceea ne-a și luat în primire, iar fără ispravă, artileria lor rară, greoaie.

Opresc focurile, trimit o patrulă înainte și ne punem toți pe fumat, cu fața la cer. Acum e liniște și fac politică tihnit, cu un român strașnic, de vreo cincizeci-șaizeci de ani, cu mustața puternică și încă neagră, care și-a târât pieptul și umerii lați până la mine, ca să afle rosturile din țară. Peste dealurile îndepărtate și împădurite, pline de taină, peste dealurile „dușmane”, coboară soarele, turnând o trombă de aur lichid din albastrul cerului peste verdele de pășune al culmilor. Subțiat și treptat se întunecă. Rând pe rând, oamenii mei se coboară la fântâna din sat, la locul de adunare. Când suntem toți, netulburați de nimeni, pornim la drum înapoi acasă. În capul satului întâlnesc o fată, de-a dreptul elegantă, într-o rochie vișinie de vară. Alături de ea, un soldat. Recunosc pe fata sasului și simt o adevărată bucurie. Salut și mă apropii încruntat de soldat.

— De unde vii?

Stăpân pe el, în poziție militărească, răspunde vorbind rar:

— Să trăiți, domnule sublocotenent! Am dus pe domnișoara la brigadă, în urma unui denunț că ar ști unde sunt ascunse armele.

— Ei și?

— Acolo n-au găsit-o vinovată și i-au dat drumul.

— Atâta tot?

— Da, să trăiți, domnule sublocotenent!

Întreb pe fată, în nemțește, dacă are să se plângă de ceva și-mi răspunde că nu, zâmbind.

M-am descruntat și eu, dar nedumerirea nu-mi scade. Mă întorc iar către soldat.

— Dar cu tine, ce-i?

— Eu păzesc satul.

— Cum păzești satul? Cine ți-a dat sarcina asta?

— Domnul sublocotenent Florescu.

— Din ce regiment ești?

— XR.

— Bine, dar regimentul XR a plecat.

E nedumerit și cu totul surprins.

— Cum se poate? Eu n-am primit ordin de retragere.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Seara povestesc entuziasmat, la popotă, această întâmplare. Impresia este deosebită. Dar deodată, când comandantul încruntă enervat privirea, zgomotul de pahare și de furculițe se oprește, ca și gălăgia punctelor de exclamare.

— Domnule sublocotenent Gheorghidiu, eu te-am trimis pentru că te știam băiat inteligent.

— ?!

Și pe urmă, cu un dispreț uscat:

— Se poate, domnule, să nu vezi că era un spion?

Tăcerea devine apăsătoare. Comandantul are dreptate. Toți se privesc aproape adânc neliniștiți.

— Pleacă imediat și adu-l aci.

Nu m-am dus eu. Am trimis o patrulă, care l-a adus. Și l-a bătut patrula pe drum, l-a bătut sergentul de zi, i-a tras vreo două și comandantul.

Peste o săptămână, când regimentele erau din nou întrunite în brigadă, în vederea unei bătălii, m-a oprit un caporal, pe uliță.

— Vedeți, domnule sublocotenent? ziceați că sunt spion. La brigadă, m-a făcut caporal.

O recunoaștere făcută de aghiotantul batalionului în același timp cu cea făcută de mine la Stena confirmă că și celălalt sat vecin e puternic ocupat. Asta e spre bucuria recunoașterilor de cavalerie trimise de divizie, care nu au curajul să treacă de linia noastră de avanposturi (iar când ajung până la noi, aci, li se pare că s-au aventurat) și care acum au ce raporta la divizie. În zilele următoare reluăm plimbările și discuțiile.

Popescu și ceilalți camarazi au devenit gânditori.

Ne atrage luarea-aminte un grup care se ceartă și ne apropiem. Doi soldați întind de un sas bătrân, negricios, cu fața uscată și mustăți stufoase. Vor să-l aducă la regiment.

La întrebarea comandantului mitralierelor, căci sunt oamenii lui, ei ne lămuresc că sasul a vrut să împuște pe un român, care e, dealtfel, și el de față.

În românește, sasul își apără dreptul, hotărât.

— A vrut să-mi fure mașina de cusut, domnule ofițer, uite, de-abia i-am smuls-o.

Mașina e, într-adevăr, corp delict, între ei.

— A scos revolverul să mă împuște, domnule comandant.

Sasul lămurește că numai așa i-a lăsat mașina pe care voia să i-o ia.

Judecata ofițerului e scurtă.

— De ce porți revolver, de ce n-ai predat revolverul? Duceți-l la divizie.

Cineva remarcă, în treacăt, că nu s-a dat ordin să se strângă armele și discuția veche e reluată pasionat, căci Popescu pare obsedat.

— Nu poate să fie dragă, totuna. Să compari, să zicem, bătălia de la Verdun, cu lupta de la Olt, a noastră?

Orișan e furios, dar cum niciodată nu ridică tonul, îi e aprinsă numai privirea.

— Dragă, sigur că pentru istorie, sau pentru străinătate, sau pentru gazetele și lumea de-acasă, nu se poate compara ce-a fost la Olt cu Verdunul...

Reiau și eu antrenat:

— Sigur... absolut... Nici chiar pentru noi, batalionul trei, care am intervenit în urmă și am avut numai cinci-șase oameni pierdere. Dar pentru compania a doua, care a fost surprinsă de mitralieră în apă și înjumătățită din câteva pârâituri, cred că lupta a fost ca pentru orice companie angajată la Verdun. Închipuiește-ți răniții, luptând cu valurile toată noaptea. O patrulă care luptă cu o forță superioară și e bombardată precis cu un singur tun luptă tot atât de greu ca pe Somme...

Întăresc cu amintiri din descrieri.

— Dealtminteri, am citit că grozăvia luptelor de acolo stă în faptul că doi-trei oameni, izolați într-o groapă de obuz, trebuie să lupte neștiuți de nimeni câte-o noapte întreagă. Exact cum luptă unele patrule de-ale noastre.

Păreau că s-au convins, dar iar reiau, aproape indignați că au fost pe cale să admită o absurditate.

— Fugi, dragă, se compară riscurile pe care le ai într-o bătălie mare, cu o bătălie ca aceea de la Bran?

Un soldat ne cheamă la popotă, dar discuția continuă și acolo. Popescu ne denunță căpitanului, care s-a așezat la masă, că susținem o absurditate. Orișan reia energic.

Popescu găsește că războiul nu e prea grozav. Sunt de-o părere cu el. Viziunea de sânge și foc, mii de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit, încâlcite lupte corp la corp, ape înroșite, nu le-am întâlnit până acum.

— Desigur că vor veni. Războiul ăsta a cunoscut ceea ce se numește retragere strategică. Am impresia că ei s-au ferit de orice luptă serioasă, că n-au angajat cu noi decât ariergarda, câteva regimente acolo.

— Nici n-au mai multe... S-a sfârșit cu războiul, ascultă-mă pe mine, stăruie din nou Popescu.

Nu știu de unde vine impresia de plimbare duminicală, poate unde nu suntem în avanposturi, poate unde ne așteaptă o masă bună, cu vin bun.

Orișan, cu mâinile la spate și fața lungă de englez, intervine cu bun-simț:

— Eu nu vă înțeleg. De ce dați importanță unei lupte, numai după proporțiile ei? Înțeleg să facă asta cei de-acasă, dar s-o facem noi?...

Popescu e nedumerit.

— Nu înțeleg unde vrei să ajungi...

— Ascultă, Popescule, ce deosebire e pentru noi că murim într-o luptă cu mii de obuze și cu mii de mii de cadavre, sau nimeriți când stăm la masă de un singur obuz?

— Ei, cum o să fie totuna?

Intervin și eu, surprins de justețea observației:

— Sigur!... pentru soldatul din prima linie nu există „luptă uriașă” sau „luptă neînsemnată”.

Mai intervin și alți camarazi, care sunt pasionați de aparența paradoxală a afirmației.

— Pentru cei din țară, bineînțeles că nu e același lucru, dar pentru noi e altceva, reia Orișan.

— Ei, asta-i!

— Nu mai încape îndoială... Ascultă-mă, să-ți dau un exemplu. Când noi citeam în gazetă despre „accidentul” din gara cutare, că un frânar a fost omorât, iar altuia i s-au retezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe cele câteva rânduri care relatau întâmplarea. Dar când citeam pe o pagină întreagă „catastrofa de cale ferată de la Câmpurile”, atunci eram îngroziți, citeam fără oprire detalii senzaționale.

Și Orișan reia argumentarea mai cu pasiune:

— Pentru frânarul mort și pentru cel cu picioarele retezate e totuna, dacă alături de ei au mai murit atâtea zeci. Ei aceleași senzații le-au încercat. Și dacă ar fi fost sfârșitul lumii, cu planetele ciocnite, același lucru ar fi fost pentru ei.

— Domnule căpitan, e, sau nu, totuna pentru cel angajat într-o bătălie, dacă e vorba de o luptă cu efective mari ca la Verdun, sau de o luptă cu efective mici?

— Cum o să fie totuna? Și căpitanul desface carnea de pe piciorul de pui din ciulama. Cum o să fie, băiete, totuna? Riscurile sunt cu mult mai mari.

— Orișan, lasă-mă pe mine... că am să lămuresc eu chestiunea... Domnule căpitan, de ce găsiți că riscurile sunt mai mari?

— Pentru că acolo au murit o sută de mii de oameni, și la Bran o sută sau două.

— Ei și?

— Cum „ei și”?

E o gălăgie de protestare, amestecată viu cu cererile de vin, de tacâmuri.

— Da, uite, am să vă explic eu ce înseamnă risc. Lasă-mă puțin, Orișan. Când un american merge la bal, el nu riscă nimic, sau aproape, nu-i așa?

— Mmda...

— Dacă se ceartă cu alt american și se provoacă la duel: „Cel ce va scoate semnul negru, să se împuște până a doua zi”, atunci, nu-i așa? riscă 50 la sută să fie mort până a doua zi. E sau nu e?

— Mmda... asta e.

— Când a nimerit semnul negru, în cazul când e om de onoare, el are, nu-i așa, un risc de sută la sută? La fel cu noi.

— Adică? Lasă-l, domnule, în pace... adică?

— Divizia hotărăște să cucerească un sat cu o companie, și așez pe masă cu un gest secundar furculița, cuțitul, solnița, ca și când aș vrea ca ordinea aceasta să-mi pregătească pe cea din gând.

— Ei da...

— Riscul nostru, al companiei a noua, e de doi la sută, având în vedere că divizia are patruzeci și opt de companii... și, pasionat, gonesc pe soldatul care-mi aduce friptura. Când se decide că brigada noastră va da acea companie, riscul devine de patru la sută. Dacă se hotărăște că XX va da compania, iată-ne ajunși la opt la sută, căci regimentul are douăsprezece companii. Când, în sfârșit, se decide că batalionul trei să dea compania, riscul e de douăzeci și cinci la sută și când s-a dat ordin companiei a noua să ocupe satul, se poate spune că a câștigat lotul cel mare.

— Atunci cam are dreptate, hotărăște căpitanul. Vasile, dă vin. Iar, către ordonanțe: Nu vă mai certați acolo... Ia uite-i, domnule, că se iau la bătaie... Căci ordonanțele se ceartă cu popotarul pentru ofițerii lor.

Popescu și ai lui protestează din nou. Iar locotenentul Redelea e de părerea lor:

— Dar nefiind o bătălie mare, înseamnă că divizia nu angajează decât o mică parte din efectiv. Deci riscurile sunt mai mici.

— Sigur — întărește altul — dovadă că batalionul nostru n-a fost angajat în târg la Bran; la Olt, de asemenea, a fost rezervă.

Se pornește iar o larmă cu clinchet de veselie și strigăte.

E, într-adevăr, o masă veselă, zgomotoasă, la care participă cei opt-nouă inși care nu sunt în avanposturi. Și totuși e în această veselie cu mâncăruri bune ceva uscat, o lipsă de consecințe, ca un lux de eunuc.

Protestez și eu.

— A, să ne înțelegem. Eu vorbesc numai de batalionul angajat și anume de fronturile străine, unde trupele se schimbă foarte des, căci au rezerve. Dealtminteri, observ un lucru... Că de la intrarea în acțiune suntem încontinuu în linie înaintată. E, sau nu e?

Câțiva convin.

— Și pe urmă e altceva, intervine Orișan din nou. Faptul că n-am avut pierderi înseamnă numai un singur lucru. Că am atacat atât de repede, că nu am dat timp inamicului să reziste. Cred că XX a avut pierderi, pentru că a luptat sfios. Să fi luptat noi așa la Măgura Branului, pierdeam jumătate din batalion. Dar la Tohanul-Vechi? Și chiar la Olt. A intervenit rezerva atât de repede, că ungurii, care porniseră la contraatac, s-au oprit și au luat-o la fugă.

E o nouă bucurie de izbândă, căci ei cred că l-au prins în flagrant delict de logică.

— A... a... păi vezi? Tu cu Gheorghidiu susțineți că n-am întâlnit încă lupte mari, lupte adevărate. Dacă admiți că n-au fost lupte mari, numai din cauză că noi am atacat repede, te contrazici, că altă dată afirmai că n-au fost lupte pentru că n-a vrut inamicul.

— Stai, domnule, că iar deviem. Lasă-mă, Orișan... Noi nu am susținut decât un singur lucru. Că pentru cel care ia parte efectiv la o luptă mică nu e de nici o importanță dacă moare la Verdun sau într-o încăierare de patrule.

Eu susțin că noi, care suntem în avangardă și vom mai lupta neîntrerupt, Dumnezeu știe cât de aci înainte, suntem în război pur și simplu. Pentru țară, pentru cei ce se plimbă acum la București pe stradă și așteaptă, după cafea, comunicate; pentru armata română întreagă, sigur că e totul altceva. Dealtfel, eu cred că vor veni lupte mari, în care se vor angaja toate unitățile.

Noi putem fi atacați diseară, în noapte... poate în cinci minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e ca și început.

— Bine, dar acasă nu va face nici o impresie?

— Cred și eu. Sub unghiul speciei nu ești interesant decât dacă ești ucis cu alți zece mii o dată. Dacă un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred și eu că nu i se va vinde cartea.

Popescu se întoarce ușor spre dreapta, ca și când s-ar feri de ceva nevăzut și pe urmă ridică umărul.

— Dacă-i prost! N-are decât să puie stânjeni de cadavre, uragane de obuze, râuri de sânge. Ceva așa... să facă o senzație nebună...

Și nu terminăm bine masa, că iar se aud focuri.

De data asta e ceva mai serios. Împotriva noastră, dinspre satul vecin, pe ambele povârnișuri (cu pădure mică și pășune) ale văii, în fundul căreia e șoseaua albă, înaintează un lanț puternic de trăgători, din care nu vedem însă decât grupuri care fac salturi înainte și se culcă repede. O baterie de artilerie de 75, bate puternic marginea satului unde e popota, pe care o părăsim în fugă.

Batalionul întreg e cu trei companii îngrămădite cam sub deal, gata să ne desfășurăm. „Brigada lui Corabu” e departe, pe stânga, într-o pădure. Avanposturile noastre s-au retras trăgând focuri.

Obuzele nu-mi fac prea multă impresie, deși sunt foarte nervos. Sunt destul de puțin numeroase. Căpitanul are un cap de om necăjit, care nu știe ce are să facă, așa ca mine ieri. Probabil că vom pune baioneta și vom năvăli ca la Bran. Un obuz nu explodează. Din fanfaronadă, le declar camarazilor sâcâiți că artileria ungurească e inofensivă și iau în brațe obuzul, ca să le arăt că are pulbere proastă. Toată lumea strigă speriată la mine:

— Astâmpără-te, Gheorghidiule... ai înnebunit...?

Căpitanul se încruntă mânios, ridică poruncitor mâna.

— Lasă, domnule, proiectilul jos.

Din fanfaronadă mereu, înmănușat, vin cu el în brațe, cum aș duce un copil înfășat spre grupul lor. Sunt furioși, se dau în lături și răcnesc la mine:

— Fugi de-aci...! Domnule căpitan... a înnebunit.

Cu o mutră ipocrită, de fată șireată:

— Dar nu e nici un pericol... Absolut nici un pericol.

— Lasă-l jos, domnule, îmi strigă răspândiți.

Îl arunc jos, cum ai arunca, după ce ai privit-o, o sfeclă... și îngheț și azi de nebunia mea, căci aruncat jos, izbindu-se, proiectilul putea face explozie.

Când mă întorc la camarazii mei înțeleg toată nedelicatețea gestului meu. Știu bine că sunt un grup de oameni care și-au făcut mai mult decât datoria și, acum când scriu, știu că în afară de două-trei excepții, au fost poate cei mai de ispravă ofițeri ai războiului românesc. Dar o expunere copilărească și inutilă le repugna , iar gestul meu nedelicat, subliniind o astfel de rezervă, din substraturi abia bănuite, era de o indiscreție penibilă.

Peste vreun ceas, lanțul de trăgători inamic părea încremenit în loc și asta mă neliniștea mai mult, ca o clipă de suspensie care-ți permite să asculți, în golul înaltului, ecouri și amenințări...

— Înconjoară satul și ne taie retragerea! izbucnește hotărât căpitanul. Pas alergător, prin sat, sus pe deal, să ocupăm culmea și cetatea, înaintea lor.

Trecem deci în goană prin târg. Sașii și săsoaicele cred că ne retragem și au apărut (de unde atât de mulți?) la porți și la ferestre, amenințându-ne. E și săsoaica mea, cu bucile rumene și sânii mari, care ne huiduiește cu ură. Un soldat dă, din fugă, un picior în burta unui moșneag, care, repezindu-se la noi, ca un câine la trăsură, amenința și înjura.

Sus pe deal am impresia că sunt despărțit de toată lumea.

Căpitanul Floroiu, nervos dar hotărât, aleargă pe dinaintea rândului de oameni așezați cu baioneta la armă, cu fața la pădurea din dreapta și așteaptă în marginea tarlalei de porumb pipernicit.

E ziua-n-amiază mare, e soare de început de toamnă, cald și bogat în reflexe tari, și totuși atât de întins aștept, încât aproape am halucinații. Mi se pare că inamicul a și apărut, la zece pași după trunchiurile rare și groase de copaci, care s-au însuflețit și-au devenit dușmane. Dar nu vine nimeni. După un timp, încep să fiu neliniștit, căci nu mai putem aștepta cu atâta încordare, cum nu poți sta prea mult cu brațul întins. Mai ales că nu am nici o vedere. Iau doi oameni și mă duc, pe brânci mai mult, departe, înaintea companiei, spre stânga, paralel cu pădurea, ca să am din nou vedere, de sus acum, asupra văii unde eram adineauri. Merg prin prombul rar, mărunt, scorojit, las la vreo sută de metri în stânga cetatea, care e un binecuvântat paratrăsnet pentru noi, căci, semeață, atrage, deși neocupată, tot bombardamentul asupra ei. Cam la două sute de metri dau de un soldat de-al nostru, care, cu arma culcată lângă el, scrutează rotunjimile de deal, cercetează valea și pădurea de dincolo, privind intens de parcă ar avea binoclu.

— Niculae Zamfir, ce e cu tine?

Am venit în observație, domnule sublocotenent... Vreau să văd ce-i la ei...

Așadar, și la soldați, nu numai la mine și la Orișan, această neputință de a îndura necunoscutul, nevoia mortală de a ști ce se petrece înainte. Cred că acest sentiment era mai curând un derivat al fricii.

Socot că, într-un anumit sens, de frică țineam să fim atât de înainte, căci, din cauza imaginației prea libere, teama de necunoscut era de neîndurat. Dar negreșit, asta numai la cei hotărâți să nu dea, în nici un caz, înapoi.

Lupta a început la stânga, violent, cu aceleași plesnituri care biciuiesc viu cerul. Cei dinspre Stena au împins înapoi compania Corabu, vor să intre în Cohalm. Dar „brigada” s-a oprit chiar în margine, unde s-a întâlnit cu Orișan, care a rămas de capul lui acolo și acum au deschis împreună un foc aprig, care zădărnicește orice încercare de a intra în oraș.

Între timp o baterie a noastră trage și ea, spre bucuria soldaților, și am din nou, și pentru ultima oară, spectacolul uluitoarei preciziuni a artileriei românești, sau mai curând al întâmplării. Ca și la Olt, ca și la Bran, chiar primul obuz face să se împrăștie departe, la doi kilometri de noi, un grup enorm, pe care nici nu-l bănuiam, pe ai cărui soldați, ca pe niște gândaci cenușii, îi vezi numai când, speriați, aleargă în toate părțile.

Pornim pe înserate la un contraatac inutil, căci, neizbutind să intre în oraș, inamicul s-a retras. Se hotărăște, de teama unei reveniri în timpul nopții, revenire pe care mulți o cred foarte probabilă, să se împingă un post înaintat, departe în pădure, până aproape de ei. Se decide, de asemeni, ca postul să fie format de plutonul meu.

Obiectez cu voce palidă că îmi sunt oamenii obosiți și încă alte vreo două motive, care nu sunt luate în seamă.

— Lasă că azi „făceai figuri cu obuzul”, îmi spune, cu o ironie rece, căpitanul meu micuț și simt că expresia mă încondeiază puțin ridicul, în surâsurile tuturor.

Mai târziu, un sergent, care face legătura la batalion, mă lămurește de ce am fost indicat eu. Căpitanul a spus-o anume:

— Trebuie un post sigur, să nu fim surprinși la noapte... la doi kilometri înainte, dacă se poate... Trimitem pe Gheorghidiu, că ăla execută întotdeauna ordinele întocmai...

Mi se explică, acum cu prietenie revenită, că patrule de-ale companiei vor face toată noaptea legătura cu mine.

Trec o râpă adâncă, unde știu că se vor opri la noapte toate patrulele menite să mă caute și, după vreun ceas de bâjbâit în tăcere, printre copaci și tufișuri, mă opresc într-o poiană. Luna n-a răsărit încă și socot în noaptea asta totul dușmănos. Privesc bănuitor, fără să văd nimic, întunericul, pădurea toată, nesfârșirea până la capătul lumii. Îmi simt inima ca un mic cheag.

Parcă aș fi coborât cu oamenii mei, cu un ascensor, într-o mină blestemată și cu forma abia ghicită în noapte.

Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu baionetele la armă, alăturați și atenți ca niște vânători în așteptare. Suntem toți numai urechi, căci acesta e singurul mijloc de a fi de folos celor din urmă. Trimit încă un post de ascultare, de patru oameni, spre dreapta înspre șosea, ca să supravegheze și acolo necunoscutul negru.

M-am trântit pe iarbă și încep să tremur. Îmi aduc aminte că sunt, tot ca la 14 august, în bluză ușoară, pantaloni de raitcort de vară, rari ca o pânză de casă și ghete subțiri de șevro. Multă vreme senzația de teamă și cea de frig se cumpănesc înseilat; pe urmă, odată cu răsăritul lunii, cea de frig devine pătrunzătoare. Nu mai pot sta locului și vreau să fac doi-trei pași în cuprinsul poienii, dar Niculae Zamfir îmi atrage luarea-aminte că nu se mai poate asculta. Mă opresc din nou și mă trântesc pe iarbă. Bluza croită strâns pe talie îmi ține încă puțin de cald, moletierele, de asemeni. Dar în mușchii de deasupra genunchilor mi s-au înfipt parcă gheare de gheață. Îmi trântesc pumni, care o clipă, ca la rănile umflate, îmi dau o asemuire de ușurare, dar pe urmă simt iar colți reci înfipți în coapsă. Mai târziu încep să mă doară și brațele. Lungit pe spate, îmi mișc membrele încet ca un gândac în agonie. Parcă e o clipă de amorțeală, dar după aceea, gheara de gheață se înfige din nou, ascuțit, în mușchii care tremură, așa, singuri. Nu mă mai pot gândi la nimic. Las totul în grija oamenilor și, ca un bolnav, îmi lipesc palmele de mușchii dureroși. Pe urmă, nu mai pot, mă scol și încep să umblu puțin zănatic.

— Mă băieți, aveți vreo manta cu voi?

Îmi dau, după o înceată consultare, răspunsul că toate sunt de azi-dimineață în cantonament. Ei, în schimb, au vestoane și pantaloni de stofă groasă.

E noapte târziu, dar cât va mai fi până mâine dimineață? O veșnicie. Umblu fără să pot îndoi picioarele, căci pulpele au ceva zgrunțuros și zdruncinat în ele.

De la un timp nici mersul nu mai ajută nimic, mă trântesc iar jos. Acum încep să simt și un soi de gol sub stomac. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. Înțepenesc.

E peste puterile mele atâta suferință. Era atât de cald azi! Încerc să fixez ziua după calendar, dar cine a mai ținut socoteală de zile, când pentru noi, care trăim după calendarul veșniciei, n-aveau nici o importanță. Găsesc totuși că e cu putință să fie militărește 12/25 septembrie.

Pentru o zonă de platouri și munte, aci în Ardeal, nopțile astea înghețate trebuie să fie obișnuite. Mă întorc de prisos, când pe o parte, când pe alta, și încleștez dinții. Nici mănușile nu-mi mai țin nimic. O durere nouă se adaugă, un fel de umilință, pe care numai eu o știu în noaptea asta: îmi curg lacrimile șiroaie, fără să le pot stăpâni, parcă sporind, la fiecare sforțare pe care o fac de a le opri. De n-ar vedea, de n-ar ghici oamenii.

Privesc istovit de groază întunericul, compar cu luare-aminte umbrele copacilor, să văd dacă sunt semne că se apropie zorile, dar nimic. Simt că până mâine voi înnebuni de frig...

De la o vreme, se pare că oamenii au ghicit drama de lângă ei.

— Domnule sublocotenent, sunteți bolnav.

După ce îi lămuresc că nu mai pot îndura frigul, îi simt abătuți că nu pot să mă ajute. Groaza că voi înnebuni de frig mă descompune.

Într-un târziu, când simt că trec prin mine cuțite, mi se pare mântuitoare propunerea sergentului Voicu. Mă lungesc jos, întins, și doi oameni se culcă peste mine. Era și timpul. Mi se încleștaseră fălcile, de nu mai puteam vorbi aproape. Oamenii sunt calzi ca niște perne grele și totuși îmi pare că sunt prea ușori. Acum, când coapsele se încălzesc de coastele lor, îmi simt umerii, simt cureaua care îmi strânge mijlocul, simt pretutindeni atingerea stofei, de pielea iritată. Mi-e tot corpul încleștat. Noaptea asta nu se va mai sfârși niciodată, eu în nici un caz nu mi-o mai pot închipui sfârșită. Când îmi dau seama că mi-e atenția înghețată, împăiată parcă, de nu pot gândi la nimic, și când știu că timpul, ca să treacă, fie doar câteva minute are nevoie de gândire și absență de la realitate, înțeleg că niciodată nu voi ajunge la încenușarea zorilor.

De dinapoi, după cum era de prevăzut, n-a venit toată noaptea nici o patrulă. Dușmanul n-a dat însă nici un semn de viață, iar când această noapte, de febră rece, totuși trecu, poiana și pădurea înfățișară un aspect nou. A căzut o brumă groasă, ca o pătură lată de zahăr alburiu, peste tot. Zâmbesc ca un bolnav după delir și oamenii îmi privesc buzele arse, fața trasă, și zâmbesc și ei.

— Grozavă noapte, dom sublocotenent.

Sunt mirat, căci n-au dat nici un semn despre asta până acum.

— Și vouă v-a fost frig?

— Vai de păcatele noastre, îmi răspunde unul și ceilalți clatină cu amărăciune din cap.

La vreun ceas după răsăritul soarelui, o patrulă vine cu ordinul să ridicăm postul, și încă peste o jumătate de oră, batalionul schimbat, e în marș spre Bogata, la cartierul diviziei. Trecem Oltul pe un pod de vase și privesc cu ochi mari lunca largă, cu răchiți strâmbe și tufișuri. De la moartea colonelului, Oltul are pentru mine un aer funebru. Imaginez mereu în lunca lui cu prundiș și răchită atacuri, tranșee care rezistă, fierberea de moarte a nopții.

E o mișcare de cartier în satul în care intrăm în coloană.

Trupe, căruțe, militari care umblă forfota, în vreme ce alții se plimbă liniștiți ca și când mișcarea nu-i privește. E parcă un fel de Calea Victoriei militară.

Luăm masa la popota diviziei, după ce au plecat mărimile, într-o sală mare de școală. E mâncare de birt mic, dar destul de bună. În timpul fripturii se aude de afară, prin fereastra deschisă, un acord de trei plesnituri slabe, ca trei păcănituri de castagnetă. Tresărim toți, căci, desprinse de voința noastră, trupurile au încremeniri sperioase, nejudecate, la orice zgomot care amintește de luptă. Un locotenent de la cartier ne lămurește rostul focurilor aci, continuându-și masa:

— Nu-i nimic... L-au împușcat pe sasul ăla pe care l-ați trimis voi ieri.

Tresărirea a trecut ca o undă, dar gândim acum și parcă scade ceva în atmosferă, mâinile s-au muiat pe furculițe și ochii ni se întâlnesc în aceeași plutire vagă, de vedere desprinsă. Orișan dă farfuria de dinainte la o parte, Popescu își prinde capul în mâini, și căpitanul, mic și feminin, caută stânjenit un subiect de vorbă.

Maiorul, deși știe, întreabă cu dispreț acru cine l-a trimis pe sas la divizie, și întoarce apoi capul.

Fie din cauza frigului de azi-noapte, fie din altă cauză, sunt bolnav de intestine. Trei zile și trei nopți o duc într-o continuă neliniște. O sete de moarte și o adevărată incontinență a stomacului. Sunt supt ca un cadavru și demoralizat ca un paralitic. Dureri n-am, acute, însă doctorul, care mă vede de trei ori pe zi, e hotărât să mă trimită în țară la spital. Îi e frică de febră tifoidă. Dar gândul ăsta mă îngrozește. Să mă duc bolnav de stomac în țară? Să plec de pe front din cauză că am „scaune” dese?

— Domnule, înțelege, vrei să te duci în țară?

— Vreau, domnule doctor, vreau... dar din cauza stomacului?

Mi se pare că ar fi ceva, așa, mortal ridicul, ca un general care ar purta umbrelă, ca armata de eroi din Țiganiada, care cer lui Țepeș soldați să-i apere de hoți.

— Domnule, te întreb încă o dată... Vrei să te duci în țară?... Nu vezi ce prăpădit și jigărit ești?... Vrei, sau nu vrei?

— Vreau... dar nu vreau să știe lumea acolo... că din cauza stomacului... mi-am părăsit camarazii.

— Dar vrei să știe că ai plecat să faci brânză mare și ai murit ca un erou... de stomac?

Știu că trupul ăsta, supus ca un sclav, nu mă trădează, dacă vreau. Dealtminteri, ce-ar zice Corabu, Orișan, Popescu și ceilalți când m-ar ști plecat de pe front, din cauza stomacului?

Băieții vin să mă vadă toți și aflu că, spre uimirea tuturor, cartierul a numit un nou comandant al regimentului în locul maiorului Dimiu, care gira comanda de la moartea colonelului. E tot un maior — se zice valoros — dar toți erau obișnuiți cu Dimiu, care se dovedise capabil și bun camarad.

Dumitru îmi pune pietre calde pe burtă, beau cinci coniacuri, mă învelesc până peste cap și a patra zi, când aflu că regimentul e plecat, mă urc într-un furgon de bagaje și, fără să mai spun o vorbă doctorului, sunt plecat și eu.

Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu

Ordin să mărșăluim, cu cea mai mare iuțeală, neobosit, spre Sibiu, respingând orice forțe inamice vom întâlni în cale. Știam că, paralel cu divizia noastră, merg alte două, una la dreapta, alta la stânga. Pesemne că la Sibiu s-a întâmplat ceva...

Nu întâlnim în patru zile decât o perdea de husari, care face mereu, luptând admirabil, împingeri de recunoaștere ofensivă. Ne țin însă prea mult în loc, după opinia lui Orișan, care găsește că ne oprim în mod nepermis de mult o întreagă divizie de infanterie, în lupte fără importanță.

Ceilalți ripostează că avem în față trupe numeroase. Cert pare numai că inamicul n-are cu el decât o baterie, deci și forțele de infanterie trebuie să fie minime. În orice caz, desfășurarea noastră, batalioane întregi pentru simple escadroane, dovedește că avem un mediocru serviciu de recunoaștere.

Și mai dovedește incapacitatea conducerii noastre militare, care ignorează un principiu esențial al războiului: niciodată nu trebuie să desfășori, în câmpul tactic, mai multe trupe decât inamicul. Sub nici un cuvânt. Care, și el, nu e decât o consecință a principiului fundamental: câștigă războiul armata care a angajat mai puține din forțele ei în bătălie. De aceea marii cuceritori: romanii, mongolii, Napoleon etc. nu au biruit decât atâta timp cât au fost inferiori ca număr. Adevăr foarte explicabil pentru cine cunoaște cu adevărat psihologia războiului.

În șanțul cu buruieni al șoselei, așteptăm ca batalionul din față să-și deschidă drum.

— Ei, înaintăm? ne întreabă surâzând căpitanul Floroiu, pe noi, cei doi „pesimiști” ai regimentului.

Orișan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez cu fruntea cheală și surâsul condescendent, nu se prea trădează. E mai pasionat ca un ofițer activ.

— Asta e înaintare? Nu vedeți că e câmpul plin de batalioane românești, ca la manevre? Fără legătură... fără conducere. N-ați văzut că ieri artileria noastră a tras în propriile trupe și n-a fost nici un mijloc să i se comunice lungimea tirului?

Intervin, întrerupându-l, ca să întăresc cele spuse de el.

— Și pe urmă, e posibil oare să nu fim deloc informați despre cele ce se petrec înaintea noastră, despre efectivul, oricât de aproximativ, al trupelor inamice cu care luptăm? Dealtfel, nici nu știm sigur unde ne găsim. Regimentul nostru și cel de artilerie n-au decât un petic de hartă împreună, și e ceartă, pentru că artileriștii vor s-o păstreze pentru regularea tirului.

Un camarad e sigur că luptăm cu „divizia de la Sighișoara”.

Trece un automobil cu fanion albastru, cu doi ofițeri răsturnați pe perne. Ah, dacă generalul ar fi inteligent și dacă ar fi trimis automobilul acesta să ia pe Orișan la masă, o dată sau de două ori — cum am auzit că se face în armatele străine — câte lucruri ar fi azi poate altfel!

În ultima seară, pe când ne tălăzuim încolonați pe șosea (pentru un marș de noapte) auzim în fața noastră, în întuneric, nu știm unde, o răpăială scurtă și violentă. Coloana se oprește în loc și călăreți alarmați încep să ducă și să aducă ordine.

— Regimentul XX... unde e comanda brigăzii?

Se repetă, transmis:

— Comanda brigăzii? Comanda brigăzii?

— Aici, comanda brigăzii.

— Domnul general Y? domnul general Y?

Nimeni nu vede, în întunericul înfundat, pe cel care întreabă și fraza e luată și trecută ca o foaie, fără să i se mai știe locul de început.

— Aici domnul general Y... aici domnul general Y...

Gândul morții, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Mă frământă, cu sâcâitoare grijă și neliniște, problema dormitului în frig, în zorii zilei.

Peste o jumătate de oră reluăm marșul. După vreo cinci sute de metri aflăm ce-a fost. Tunuri sunt răsturnate în șanțul șoselei, morți încurcați printre roți. Coloana merge încet și am timp să mă abat, în treacăt, și să întreb. O recunoaștere inamică, tare cam de un escadron, a așteptat ascunsă într-o pădurice, chiar lângă șosea, și a lăsat infanteria să treacă; iar când a auzit uruind artileria, a pus mitraliera să tragă.

Orișan reflectează pentru toți:

— Ăsta e serviciu de patrulare pe flancuri? Dacă era un batalion inamic întreg, ce se alegea din toată divizia? Pe mine mă minunează însă că ofițerul răspunzător din frunte, cine o fi fost, nu și-a pierdut totuși capul, a putut să-și dea seama de unde vin focurile, ce puțin numeros e inamicul... a detașat, mi se spune, numai un pluton (uimitor de justă apreciere a situației) și a curățat cu el, așa în întuneric, păduricea. O astfel de faptă provoacă atâta încredere, că uiți amărăciunea gândului că nu se iau suficiente măsuri de siguranță. Numai acelui ofițer hotărât i se datorește faptul că panica provocată în artilerie nu s-a transmis trupei întregi.

Mergem până aproape în zorii zilei. Sunt semne că a doua zi vom avea o bătălie serioasă. Batalionul nostru intră în avanposturi pe la trei dimineața, când ne oprim pe poalele unui deal. Compania va trebui să trimită un post, mult înaintat în fața diviziei. Peste o râpă adâncă și mocirloasă, dincolo, pe dealul din față. (Așa ni se spune, că întunericul ascunde un deal, în față). Dar patrula se întoarce și ne spune că plutonul, trimis sub comanda unui ofițer, s-a culcat întreg, la o sută de pași de noi, fără să execute deci ordinul. Ofițerii companiei ținem consfătuiri, dar nimeni nu se supără, căci N. e singurul ofițer laș al regimentului și, lucru surprinzător, e privit cu îngăduință, de parcă ar fi un simplu bolnav de stomac, iar el convine, cuminte, cu această considerare. În realitate, așa ca Iuda pentru destinul Bibliei, el e necesar colegilor lui, ca să le dea măsura propriei lor valori. El procură fiecăruia tihnita mulțumire sufletească de a se ști superior.

Eu singur sunt indignat, căci se hotărăște să trec pe lângă plutonul ascuns, să-l trimit la companie și apoi dincolo pe deal să constitui un post de siguranță. Și acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea, dacă nu cea mai groaznică. Durabilă halucinație de foc și de trăsnete.

Zorile, din viorii, deveniseră albicioase, iar norișorii de la răsărit iluminați din dos și tiviți cu aur. Trecem râpa, cu un sentiment de voie bună pe care ni-l dădea continua înaintare, iar când urcăm povârnișul din față, întâlnim două furgoane, de bagaje, cu coviltir, părăsite în fugă de inamic. Le cercetăm surprinși și descoperim că sunt pline de bunătăți. Îmi găsesc o manta de cauciuc, pachete de ciocolată și dulcețuri, descopăr scrisori pe care le iau și ziare nemțești. Oamenii iau și ei, iubitori, cu chibzuială de sățios, două putini de brânză. Ordonanța găsește, în sfârșit, mult căutata pătură.

După un sfert de oră, urcăm până la muchia dealului. Sus, ne găsim în marginea unui platou, ușor adâncit în mijloc, ca un convenabil teren de fotbal, cu iarbă verde. În față, marginea cealaltă e ceva mai ridicată ca a noastră, la stânga hotar e peretele negru al unei păduri, la dreapta nu-i hotar lămurit, căci sunt numai creșteri și îmbinări capricioase de muchii și râpi.

Pentru că era ziuă, desfășur oamenii pe un rând, lungiți la doi pași unul de altul, pun să se desfacă putinile cu brânză, le împart, prefac una goală în scaun și, mâncând ciocolată, citesc în lumina proaspătă a dimineții Neue Freie Presse.

„Scene de groază la Turtucaia — Douăzeci și cinci de mii de prizonieri — Bucureștii amenințați — Armata noastră trece ca un tăvălug de fier — Telegrame către Mackensen — Wer kann Rumanien retten?” sunt titlurile textului de pe o pagină întreagă.

Totul e nou pentru mine. Acest podiș larg din fața mea, lumina vie a soarelui peste verdele brumat al dealurilor și văilor, bagajele acestea, pare-se ale regimentului 4 de artilerie din Hanovra, bagaje care au văzut Berlinul și alte capitale pe care eu nu le-am văzut, gazeta asta neverosimilă, care e ca un zmeu legat cu sfoară de lumea cealaltă, cu mii de kilometri dincolo de podiș, imaginea pe care mi-o fac despre cei din Bucureștii „amenințați”. Dar mai puternică decât orice, lumina înrourată și binefăcătoare a soarelui biruie. Văd totul în fața mea și nu e nimeni la marginea, ceva mai ridicată de vizavi, a podișului. Trimit un bilet lui Orișan:

„Am două căruțe cu bagaje, pradă pe alese. Trimite «saci» să încărcăm. Ai două perechi de cizme de conte hanovrez, că una mi-o lași mie. Spune căpitanului că aștept ordine”.

Iar pe dosul bilețelului, după ce îi trimit un ziar, căci uitasem:

„Am și alte ziare nemțești f.f. interesante. «Wer kann Rumänein retten?» un articol de maiorul Mohrat. Nu spune la nimeni de bagaje, să alegem noi ce e mai bun, pe urmă le dăm lor tot.”

Podișul din fața mea e ca o bucată de plai, atât de dulce e scobirea din mijloc și atât de frumos începe, în stânga, pădurea din iarbă. Să tot faci „1 Maiul” pe o asemenea pajiște.

După un timp, dincolo, pe dâmbul scund din față, apare un călăreț. S-a oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul surprinde oamenii, care continuă să mănânce însă brânză, cu o tihnă țărănească. E, între noi și el, ca la trei-patru sute de metri. După ce se uită liniștit la noi, își îndeamnă calul și coboară vreo treizeci de pași, spre destul de înghițita noastră nedumerire. Pe urmă se întoarce și urcă la pas pe dâmb, se lasă în golul de dincolo, care duce până la Viena.

Numaidecât vin doi infanteriști. Se opresc și ei pe marginea ridicată ca o margine de tavă a plaiului verde. Se profilează pe cerul tare și gol, ca niște ciobani pe o culme. Coboară treizeci de pași, se întorc apoi, și intră și ei dincolo, în golul pe care nu-l vedem. Pe urmă apar pe deal patru, fac întocmai aceeași mișcare, coboară aceiași treizeci de pași, se întorc și se afundă înapoi, dincolo de margine.

Revin acum șaisprezece inși. Se opresc toți aliniați, se desfășoară în trăgători și pornesc spre noi.

„Sfatul” eroilor mei, care mănâncă brânză, e de părere să-i lăsăm să vină aproape, să vedem ce naiba vor. Acest sfat e foarte influent în pluton, și eu, deși nu-l întreb niciodată nimic, ratific hotărârile lui. Dar nu, iată și cei șaisprezece s-au oprit după treizeci de pași, și în loc să deschidă focul, stau și se uită la noi. Ne uităm unii la alții, cum se uită vecinii, în fața casei, unii la alții, peste drum.

Eu mă întreb însă ce dracu mai cred ei despre noi.

Chem pe Nicolae Zamfir.

— Ascultă, Zamfire, ia doi oameni și târăște-te prin pădure până spre ei într-acolo. Vezi ce mai e și asta.

E sigur că azi vom avea o bătălie mare. N-aș putea spune că mai am viziunea aceea de infern, cu mormane de cadavre și cu torente de foc, dar știu că va fi destul să deschidă cei de vizavi focul, pentru ca să cad — așa cum stăm neadăpostiți — la prima salvă. Totuși nu caut să ne adăpostim. E ceva de sport în încăpățânarea de a rămâne.

Caporalul s-a întors cu urechi lungi:

— Domnule sublocotenent, nu știu, dar mie mi se pare că pun tunuri în bătaie. S-aude uruit de chesoane.

Între timp, cei șaisprezece oameni, după ce au mers cu spatele la noi, au ajuns iar pe muchie și, la o comandă, neauzită de noi, se opresc, se strâng unii lângă alții aliniați, fac stânga-mprejur, apoi se încolonează ca la un marș de defilare. Un superior lovește în ei, din când în când, cu un baston sau cu o cravașă. Probabil că vor să se socoată în curtea cazărmii.

Pe urmă, într-adevăr, acest „superior”, spre neîntrerupta noastră nedumerire, stând cu spatele la noi, primește defilarea trupei, care, de unde suntem noi, pare și mai automată cu pasul ei întins. La sfârșit, se opresc în picioare, pe dâmbul care mărginește podișul, aliniați, cu fața la noi. Pare-se că, tot la comandă apoi, în stânga și în dreapta rândului, din golul nesfârșit de dincolo (care ar putea cuprinde orice posibilități) apar sus și se aliniază, unul câte unul, alți soldați.

Pe un petic de hârtie, trimis căpitanului, cer să intervină artileria:

„Să se tragă o salvă care să împiedice punerea în baterie a inamicului.”

Aștept acum, cu certitudine, începerea luptei, plin de amintirea tirului atât de precis al artileriei noastre. Pe coastele în evantai, din spatele meu, coboară spre fundul văii compănii și batalioane cenușii. Îmi zic că se fac regrupări, probabil, în vederea atacului.

— Domnule sublocotenent, ce soldați sunt ăia, care coboară pe vâlcelușă, înspre sat?

— Ai noștri, cine să fie?

— Așa e, că bine ziceți, da de ce s-o fi ducând așa înapoi?

— Manevre, Zamfir... manevrează.

Cei din față, din marginea cealaltă a pajiștei, nu mai coboară, stau nemișcați în picioare, împlântați în muchie, ca niște uriași soldați de plumb, prinși pe aceeași lamă de cositor.

— O sută cincizeci și doi.

— O sută cincizeci și șase, o sută cincizeci și opt, o sută șaizeci.

Oamenii mei îi numără, dar s-au încurcat și sunt nevoiți s-o ia de la capăt.

Orișan a venit el însuși, cu patru oameni de-ai lui, cu foi de cort. Nu glumește. A și intrat sub coviltire, să încarce bagaje. Mă gândesc, nedumerit, ce e de făcut. Cei din fața mea sporesc necontenit și mi-e cu neputință să înțeleg ce vor. Atitudinea lor îmi confirmă însă, în parte, părerea, dedusă din regulamentul serviciului în companie, care spune că avanposturile nu deschid niciodată focul, decât dacă sunt atacate. Îmi dau seama și care ar fi pericolul: aș începe înainte de oră lupta, înainte ca mișcările de manevră să fie sfârșite, aș angaja astfel trupele noastre, pe jumătate la locul lor numai.

— Câți sunt, mă Dumitre?

— Două sute șaizeci, domnule sublocotenent.

Ilie Orzaru îl îndreaptă amărât și păgubos:

— De unde? Două sute cincizeci și șase... acum, uite, sunt două sute cincizeci și opt, și acum abia două sute șaizeci.

Se corectează unii pe alții cei care numără.

O mitralieră, bine pusă la punct, ar face, măturând în fața ei, în câteva secunde, două sute șaizeci de morți.

Suntem grupați, ca două echipe de fotbal, la distanță față-n față, dar parcă am și mai bine impresia că nu suntem decât, câteva minute înainte de descărcarea revolverelor, cele două grupuri ale unui duel, față-n față. Cu deosebirea că martori, medici, „spectatori”, toți sunt aici combatanți, că distanța e de patru sute de metri poate și, mai ales, cu deosebirea că, după primele focuri schimbate, lupta nu va fi oprită, ci abia va începe, până la exterminare, cu intervenția artileriei și a tuturor surprizelor posibile — și mai ales cu sentimentul că și cei care vor scăpa după zece ore de luptă vor muri poate la noapte, poate mâine, poimâine, săptămâna viitoare, cine știe când. Cel puțin războaiele vechi se decideau într-o zi, în două, în trei.

Dar artileria noastră nici nu se gândește să tragă. Agentul de legătură îmi aduce un ordin scris pe un petic de hârtie:

„Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, apoi d-ta vei asigura retragerea batalionului și după aceea te vei retrage și d-ta”.

Nu mai pricep nimic. Ce sens are această retragere? Și ce noimă are această protejare, când nici nu suntem atacați?

Am să cer un nou ordin mai lămurit, dar mai întâi vreau să știu ce am în față.

— Câți sunt, mă?

— Vreo trei sute și ceva, dar s-au oprit acum.

Soldații de plumb de pe marginea cealaltă, mai ridicată, a pajiștei, proiectați pe cerul gol din spatele lor, așteaptă țepeni, ce?

Târăsc cu privirea pe agentul de legătură pe cărăruie, jos înspre râpă, să văd dacă îmi confirmă ordinul. Batalionul, într-adevăr, se și încolonase pe drumul alb. În clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit două locomotive, cu un zgomot de iad, și am văzut cele două căruțe crescute într-un munte de fum. Orișan trebuie să fi fost făcut praf, cu oamenii lui cu tot.

Acum salva de obuze, urlând aprig peste capetele noastre, se prăbușește în mijlocul drumului, departe, în spatele meu, în plină coloană, ridicând, ca niște brazi, pământ negru. Oamenii fug în toate părțile, ca o adunare în care a lovit trăsnetul. Spre norocul lor, la dreapta, pârâul mocirlos are un mal mai râpos, care îi poate ascunde de vedere. Se năpustesc mulți acolo. A doua salvă de trăsnete, spintecând năprasnic pe sus aerul, cade tot în drum și face alte patru morminte circulare. Nu mai zăresc decât câțiva întârziați și pe aghiotantul regimentului, care fuge călare, în galop înnebunit. Goana lui salvează batalionul, căci inamicul, care de sus îl vede alergând, s-a încăpățânat să-l vâneze și (poate crezându-l ofițer superior) trage toate salvele după el. Are totuși noroc să ajungă la timp, după un dâmb, unde îi pierd urma. Șoseaua crapă în explozii cumplite.

Nu pot să-mi dau seama de pierderi, pentru că soldații se culcă toți pe unde găsesc, când vin obuzele. După ce trombele de pământ negru și fum se risipesc îi vezi cenușii, lungiți ici și colo, fără să știi care sunt morți și care sunt numai culcați ca să se ferească de spărturi.

Agentul de legătură îmi dă, de pe malul celălalt al râpii, învârtind brațul deasupra capului, semnalul de retragere. Întârziasem puțin, căci soldații de plumb au deschis focul și numaidecât, în urmă, au pornit spre noi... Focurile noastre îi fac să se culce automat. Ne retragem scurt pe muchia râpii și tragem mereu, senin, fără să știm ce ne așteaptă. E un schimb viu de răpăieli și fâsâituri, când dau și eu, agitând mâna, semnul retragerii. Acum pornesc iar spre noi. Pesemne că plecarea noastră nu mai e însă conformă planului lor, pentru că trăsnetele de obuze se prăbușesc acum în plutonul meu. Cădem cu sufletele rupte, în genunchi, ne aruncăm jos, care cum putem, apoi alergăm, coborâm speriați, împrăștiați, fără să știm câți mai suntem, mai ales acoperiți de pământ și fum cum arătam acum. E o schimbare de sus în jos, ca și când ar fi căzut tâmpla cerului și jumătate din priveliști s-ar fi răsucit ca într-un ochi bolnav, ca într-o oglindă, dintr-o dată întoarsă.

O întârziere întinsă, și pe urmă alte șuierături. Ne prăbușim odată cu ele. Nervii plesnesc, pământul și cerul se despică, sufletul a ieșit din trup ca să revină imediat, ca să vedem că am scăpat. Nu îndrăznim totuși să dezlipim obrazul de pământ.

Față de cele austriece, obuzele acestea, pe care le bănuiesc nemțești, sunt de neasemănat. Trebuie să fie de 105 sau 150, jumătate fuzante și jumătate percutante. Sunt trase prea de aproape și urechea înnebunită nu le aude vâjâitura nepământească decât aproape, odată cu prima explozie, cea fuzantă, la trei metri de pământ, după care vine scurt, dar deosebit, a doua catastrofă, care ridică în văzduh o trâmbă de humă și fum gros, ca o fântână arteziană neagră. Șuierăturile groaznice au ceva de șarpe de fier, de venire întinsă, de „direct amenințător” — atât cât ai timp să auzi din ele — căci plesnesc în detunături metalice, care sunt ca niște rupturi deasupra omenescului, răcnetul din rărunchi al întregului fier din univers.

Ca un zăvor căzut mortal, prăbușirile mă readuc la realitate, iar seninătatea cretină cu care luptasem în ultimele clipe se transformă într-o durere de cancer al pieptului.

La început caut, cu cei câțiva oameni care se țin după mine cu ochii scoși din orbite, albi de groază, vreun adăpost, cât de mic. Dar povârnișul acesta ușor, pe care coborâm după o costișă mai abruptă, deși scade neregulat, nu oferă nicăieri adâncituri mai mari decât un culcuș de câine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o pernă de căpătâi, cu smocurile lor de iarbă. Suntem așa, sub cerul vast, și pământul nu vrea să ne primească. Trăsnete vin mereu în noi, dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleștare ochii.

Cei care trimit obuzele trag cu socoteală, fără să fie neliniștiți de către artileria sau focurile noastre, iar de sus, de unde sunt, observatorii lor pot urmări efectul fiecărui obuz și deci pot modifica tirul, matematic.

Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câțiva pași, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o clipă sleit, își înjumătățește răsuflarea și se încordează iar, sec, în așteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi de anticipație, încleștezi dinții, cu mâna îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică și aștepți să fii lovit drept în moalele capului, să fii împrăștiat. Deasupra ta, întâia explozie îți sparge urechile, te năucește, a doua te acoperă de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă, nu ești mort. Animalic, oamenii se strâng unii lângă alții, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic omenesc în noi.

— Domnule sublocotenent, ne-au prăpădit...

— E rău, Zamfire.

Oamenii se închină neîntrerupt. „Doamne, Maica Domnului, măiculiță”. Fugim, căci e totuna de stai pe loc. Problema de a ști dacă te oprești lângă un smoc de iarbă, sau lângă un mușuroi de pământ, e ca de la începutul lumii. Fugim deci la întâmplare, nădăjduind ajungem la râpă. Dar acum au cu noi parcă altă socoteală, cu grijă potrivită. Dacă stăm culcați, salvele se răresc și ele, pândind; în clipa în care fugim însă, vin după noi ca pietrele, prăbușind tot, vulcanic. Îi văd pe culme, în picioare, urmărindu-ne cu sentimente de vânători, cum trăgeam noi la Bran, de sus pe Măgura. Orice încercare a noastră de a fugi îi îndârjește (sau, cine știe, numai „îi plictisește”).

Abia pot vorbi, căci mi-e paralizat gâtlejul de atât înghițit în sec:

— Niculae, unde sunt ceilalți oameni?

— Nu...

N-apucă să termine, răspunsul se rezolvă în năruire de munți și fum. Am sucit gâtul ca un pui bolnav, resemnat, ca pe tocător. N-a fost nici de data asta. Pământul fărâmițat, țâșnit în sus, cade acum, cu întârziere, în ploaie pe noi.

Îmi pun, înspăimântat și cu mintea umilită, mănușile.

Mă gândeam uneori la sentimentul groaznic pe care îl încearcă cei condamnați, care află numai în ultimul moment că sunt grațiați. Toată viața lor vor trăi sub impresia acestor clipe. Dar noi, aici, care suntem condamnați cu fiecare lovitură și după fiecare, parcă, grațiați. Chiar când merg ceva mai departe, obuzele trec pe lângă tine, stârnind curent și vâjâind metalic, cum te târăște un expres când te afli aproape de linie.

Un nou salt, dar vâjâitura ne-a luat înainte, explozia e acolo unde vream noi să ne oprim, și când sosim cădem în groapa de obuz.

Mă trântesc jos, cu oamenii care se țin după mine. Parcă aș suporta totul, dar zgomotul nu. Exploziile, ca prăbușiri de locomotive înroșite una într-alta, îmi înfig, cu lovituri de baros, cuie în timpane și cuțite în măduva spinării.

S-aud focuri de armă, au început să ne urmărească de aproape.

Știu că nu mai pot face nimic.

— Vin după noi, domnule sublocotenent, geme un om, sfârșit, ca un bolnav de tifos.

E un fel de nepăsare parcă, mai curând un soi de nesimțire. Toată voința mi s-a consumat în convulsiuni. Vin fâsâituri de gloanțe și, așa, amestecate cu exploziile de obuz, mi se par ridicule și parcă departe de simțurile mele.

Încă un salt, pentru că departe, mai jos, e totuși satul. Iar vâjâituri, explozii și înaintea noastră țâșnesc puțuri de păcură.

E acuma parcă o clipă de întrerupere. Șoptesc istovit:

— Niculae, hai s-o luăm la stânga. Ăștia trag anume la zece pași înaintea noastră, ca să ne prindă în explozie.

Dar în aceeași clipă vin, năprasnic, vâjâiturile, căci în afară de tunurile care trag când suntem culcați, altele, ochite gata, pare-se, pândesc clipa când ne ridicăm. Desigur, profitând de acest prilej, cei de sus fac exerciții de tir, așa cum adineauri făceau exerciții de defilare.

Încercăm, sleiți, s-o luăm la dreapta. Dar și acolo obuzele ne ajung înainte, căci se calculează, prevăzând, ca vânătorii de porumbei. Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca niște sfori putrede. Nu pot nici măcar să-mi dau seama dacă oamenii din jurul meu sunt mereu aceiași, dacă au căzut, și câți. Acuma nici nu îmi mai vine să alerg. Se spune că pe Marea Caspică furtunile sunt așa de groaznice, iar unii oameni și femei suferă atât de mult de răul de mare, încât totul le devine indiferent și nu fac nici un gest de împotrivire, chiar dacă sunt ridicați și aruncați în mare. Așa, descheiat de toate, mă simt și eu acum. Nu mai îmi dau seama dacă oamenii au obrazurile murdare de pământ sau de funingine. Abia mai înțeleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adâncul adâncurilor parcă.

— Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu.

Omul cu fața stinsă, cu mustața căzută și colțurile gurii înspumate, nu poate spune decât atât, și o spune aproape neîntrerupt. E acum o clipă de liniște. Trag, într-adevăr, peste deal, departe, și obuzele trec pe sus de tot, ca o uruială de vagonete, căutând pe cine știe cine. La vreo douăzeci de pași de noi e un pârâiaș stătut ca o mocirlă. Ne privim o clipă, îmi trec limba secătuită peste buzele arse și pe urmă o rup la fugă, căci oamenii vin fără altă chemare. Când am ajuns în mocirlă, obuzele lor, pornite odată cu noi, au lovit numai în dâmbul dinainte, l-au săltat parcă zvâcnit și l-au înnegrit de pământ și fum. Urechile vâjâie înnebunite și fără întrerupere, chiar acum, când obuzele nu vin în noi.

Dar iată, sunt furioși de parcă ar fi fost păcaliți. Ei răriseră puțin loviturile, pentru că, acum înțelegem bine, ne credeau morți pe toți. Trag iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că, acolo cel puțin, obuzele lovind în moale nu vor mai exploda toate. E adevărat că numai unele ridică trâmbe de noroi, altele termină îngropându-se fleșcăit. Îmi dau însă acum lămurit seama că grozăvia clipelor e din altă cauză decât a exploziilor. Obuzele înseși, pe care le știm cât niște donicioare, vin izbind de-a dreptul înspre noi, parcă în noi, căutându-ne ca niște gloanțe. Și le simțim mari față de gloanțe, așa cum călătorii europeni trebuie să fi simțit când au fost atacați, dacă vor fi existat, de muștele veninoase, mari cât vulturii, din alte continente. Lovesc în jurul nostru ca niște săbii care n-ar izbuti dintr-o singură izbitură să ne reteze capetele și ar lovi apoi, furioase, vâjâind, în dreapta și în stânga, înainte și înapoi, zăpăcit și orb, căzând și rupând totul. Ne trântim până în gât în mocirlă, dar nu putem afunda (oricât de mare e groaza) și capetele, căci ar fi să murim înăbușiți. Fugim, cu tâmplele lovite cu ciocane, printre coloanele de noroi și humă ridicate în față, înainte, la câte cinci-șase pași una de alta. Acum pârâiașul face o cotitură, iar malul din dreapta, mâncat de șuvoi, e ceva mai drept. Acolo, cu urechile plesnite, chiar dacă nu e adăpost de obuze, cel puțin nu putem fi văzuți și e neasemănat lucru această rupere din vederea morții. Din apă și noroi nu avem afară decât capetele. Suntem șapte inși cu fețele paralizate ca niște bolnavi în agonie.

Ceilalți trag acum cu o înverșunare arzătoare, de oameni cărora nu le-a reușit, din vina victimelor, o demonstrație.

Știu că dacă ar lovi chiar în muchia râpii, dacă pot spune așa, obuzul ar veni tot în noi și ne-ar face praf, dar nu-mi pot explica nici acum de ce parcă nu ar fi atât de groaznic, căci ar fi între noi și el, nu știu, în prima fracțiune de secundă, o pernă de pământ, n-ar fi venirea proiectilului drept și plin, în craniu.

Trăiesc, plângând în mine, gândul că Achile cel incomparabil și viteaz era invulnerabil față de săgeți și săbii — și poate că tocmai de aceea era atât de viteaz — în afară de călcâi. Eu aș vrea să-mi stea ferit de turbarea de fier, măcar craniul.

Patru tunuri trag în fața noastră, la zece pași, ca prin baraj să ne taie drumul și patru încearcă să dărâme malul (cât un stat de om) de care ne-am lipit. Tot dealul se resimte incnind de izbiturile scurte ca de un neîntrerupt cutremur.

După vreo jumătate de ceas, plictisiți, dezgustați, parcă s-au oprit. Răsuflăm încet dar nu putem vorbi de sfârșeală. Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de alții, înghesuiți într-o vatră sub mal, nu mai mare însă ca un pat, unde ne-am târât cu toți. Doar, cu mustața una cu gura, de spumă, Marin Tuchei bocește întruna, silabisind tărăgănat, ca un blestem, de la început:

— Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu...

Niculae Zamfir își ia cu mâinile mâlul cleios de pe obraji.

Îl întreb cu un zâmbet de recent operat:

— Ai scăpat, Zamfire?

— Mare blestem pe capul nostru... Dar noi ne ținem de dumneavoastră, domnule sublocotenent... Ce-o fi cu dumneavoastră o fi și cu noi.

Vreo doi și-au aruncat armele, ca să poată fugi mai ușor.

— Unde vă sunt armele, mă Marine?

Clatină din cap cu tristețe...

— Armele noastre...

Niculae Zamfir își privește arma cu magazia încărcată de noroi.

— Dar parcă ale noastre mai sunt bune de ceva? Nu sunt destule aruncate pe aici? Ia uite.

— Ia vezi, mă, cu grijă, nu vin cumva după noi?

Zamfir ridică încet capul deasupra și pe urmă parcă uimit, parcă resemnat:

— Vin, domnule sublocotenent, vin. Să tragem câteva focuri să-i mai mirăm puțin și să fugim.

Scot mănușile murdare, iau arma unui om, Zamfir face la fel, încă doi oameni se ridică și ei.

— Trageți pe neochite, repede...

La răpăitura focurilor noaste, cei care veneau ca la plimbare, fără grijă, se trântesc la pământ.

— Eu nu-i pricep, de ce se mișcă așa de încet?... până acum, mulți cum sunt, puteau fi de mult aci să ne ia ca din oală, întreabă unul.

— Neamțul e om cu socoteală — lămurește Zamfir — de ce să le piară un om, dacă ne poate răpune cu scula?

Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din nou avem otravă în sânge. Știam că nu se terminase, dar realitatea revenirii e nouă. Îmi strâng înspăimântat mănușile. Pe urmă superstiția mă descompune cu desăvârșire. Arunc pachetul cu scrisori... Mi se pare că ar putea să fie legătura între acele scrisori furate și insesizabilul joc al întâmplării, care aduce un obuz la o jumătate de metru la stânga sau la dreapta. Arunc și aparatul fotografic, dar mantaua de cauciuc parcă tot vreau s-o păstrez... atât de mare mi-e groaza de frig.

Obuzele care lovesc în mlaștină ne acoperă din nou obrajii cu noroi, iar cele care caută muchia malului se apropie și se depărtează. Fiecare explozie ne năucește bătându-ne mereu țepi de fier, cu ciocanul, în urechi, și vuiește groaznic de metalic, ca și cum vagoane de tablă ar cădea de la etaj pe bazalt.

O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar putea suporta șase-șapte sute de ciocniri de tren într-o singură zi?

Un obuz a lovit în muchie... Mi se pare că, apropiați, doi dintre oameni sunt loviți de rupturi, dar n-am timp să văd, căci ochii mi se închid scurt, corpul mi se încleștează în convulsie epileptică.

— Ascultă, Dumitre, azvârle mantaua aia, ca să poți fugi mai ușor! și mă arunc înainte, căci simt că stăm într-un mormânt. E o fugă deznădăjduită, prin albia pârâului, ca a aghiotantului călare, mai ales că apa e mai puțin mocirloasă aci. La vreo două sute de metri e o nouă cotitură râpoasă. Ajungem acolo trei inși, după ce am fost despărțiți unii de alții prin fântâni țâșnitoare, cât un turn, de pământ și fum.

Dăm aci peste un grup de opt-nouă oameni din plutonul meu, care așteaptă un moment prielnic să fugă.

Din urmă mai vin încă doi, dintre cei care fuseseră cu mine. Când ajung, mai mult se prăbușesc decât se culcă, pe urmă caută cu privirea iscoditor.

— Petru Gărlici?

Iar celălalt cercetează.

— Nu cred, mi se pare că a rămas acolo... A Mariei...

Și pe urmă ne lămuresc: ei au prins de veste că fugim abia o clipă în urmă, așa că veneau cam după noi; atunci au văzut un obuz care i-a retezat capul lui A Mariei...

— ... și fugea, așa fără cap, după dumneavoastră, domnule sublocotenent.

— A mers ca la vreo patru-cinci pași și pe urmă a îngenuncheat și a căzut.

Oamenii se închină:„... mamă... ma...” Dacă nu cumva a fost vreo halucinație a lor, sabia vâjâitoare a nimerit totuși. Și cel care povestea reia, ca să-și întărească pentru el.

— A Mariei a fost.

Acum suntem toți vreo doisprezece.

— Haideți, că aci e capcana morții.

— Ne omoară fără luptă.

Dar nu avem totuși curajul să trecem prin focul de baraj. Dacă artileria inamică ar fi bătând o zonă fixă, nevăzută de cei care conduc focul, calculată doar pe hârtie, parcă hotărârea ar fi mai ușoară.... Ar fi ca un fel de loterie, la care chiar dacă nu ai decât o șansă infimă, trebuie să încerci. Dar barajul acesta e condus de oameni care ne urmăresc ca pe niște gângănii. Gândul nu ezită, mâna nu le tremură, ochiul alege liniștit ținta, căci sunt netulburați de artileria noastră, ca niște mecanici de cale ferată obișnuiți cu rotițele și manivelele lor.

Totuși, în loc nu mai putem sta... Un nou salt, o nouă dezlănțuire de trăsnete (căci acum nu mai trag, cât timp nu se vede nimeni, ci tunul așteaptă ochit gata, până când suntem în fugă).

Ajungem totuși în sat, după ce mai întâlnim pe drum alți câțiva oameni, din pluton. Poate să fie acum cam pe la prânz. Stăm deci aproape de trei ore sub focul dezlănțuit al artileriei.

În sat e ca o arătare de stafii militare.

Tudor Popescu stă după o casă, cu plutonul lui tot.

— Omule, de când te aștept...

Sunt încremenit de nedumerire. Când e o fugă generală, el așteaptă sub traiectoria artileriei și a morții.

— Cum era să te las singur pe aici? Asta-i.... Ăia de la regiment sunt niște câini... Nu părăsești un om, așa, cu patruzeci de inși, în fața inamicului care a pornit la atac.

Nu-l iau în brațe, nu-i strâng mâna, ci surâd idiotizat.

La o fântână, mă spăl pe față. Oamenii își iau mâlul funinginos de pe față cu dosul palmelor.

— Regimentul, batalionul? Unde sunt?...

— Regimentul? Dracu știe... trebuie să fie la trei ore de marș de aici. A plecat de atunci, din zorii zilei. Compania? o fi și ea la zece kilometri; iar, către oamenii lui: Hai, mă păcătoșilor... Ieșiți și ăia din pivniță.

Printre casele sărace, bolovănoase, se face o răspântie vagă.

— O luăm pe drumul ăsta, spre dreapta?

— Ce drum, băiatule? acolo sunt nemții.

— Și-ncolo?

— Și-acolo sunt nemții. O luăm la deal în sus, într-acolo-i regimentul.

Am senzația că ne-a cuprins o apă.

Urcăm, deci, pe povârnișul dimpotrivă, tot pe o vâlcelușă râpoasă, măruntă și cu lăstari.

Bombardamentul, care în sat slăbise de tot, reîncepe iarăși. Acum situația e însă alta.

Vâlcelușa face ocoluri. Când suie în pieptul dealului, nemții văd până în fundul ei și acolo nimic nu ne poate adăposti... Dar când o ia la stânga sau la dreapta, malul e paralel cu ei și ne oferă adăpost sigur. Nu avem deci de trecut decât vreo trei-patru zone de baraj, pe care ei le supraveghează cu grijă. Într-un ceas facem și acești doi kilometri jucând, când e nevoie, ca la un nebunesc joc de noroc al morții. De două ori întâlnim despărțiți de văi și nu știm încotro s-o luăm. Găsim spânzurat în câte un bețigaș, însă, câte un bilețel: „La dreapta, Orișan”. (L-am întrebat mai târziu, cu o inexplicabilă neînțelegere de ce a și semnat bilețelele și mi-a răspuns, cu bună dreptate: Ca să nu credeți că e vreo cursă a nemților.) Deasupra e un mare platou cu șoseaua și alte sate. Adică, exact, e țara obișnuită, că Săsăușul era căzut în albia râpoasă.

Acolo dăm peste Orișan... Constituise din oamenii rămași în urmă o ariergardă și ne aștepta.

Vine lângă mine cu figura lui, lungă și rasă, înflorită.

— Ai scăpat, măi?

— Dar eu pe tine te credeam făcut praf, acolo la căruțe...

— Mai scapă omul... m-am ales și cu cizmele. Zâmbește palid. Ce zici? asta a fost artilerie nemțească?

— A fost.

Mă trântesc jos istovit. Era ca la unu-două după-amiază. E cald, soarele și lumina albicioasă. Oamenii se adună grămadă... Fac socoteala... Lipsesc numai șaisprezece, cu cei eventual rătăciți, cu tot. Acest „numai” se referă la sentimentele de groază prin care am trecut și la risipa de obuze a nemților.

— Dumitre, e ceva de mâncare?

— Avem, dom sublocotenent... ouă și ciucalată de la căruțele alea.

Și le caută tihnit în sacul de pânză.

— N-ai aruncat mantaua?...

— Cum o s-o arunc, domnule sublocotenent? că acum încep ploile... Așa ceva nici domn maior n-are. Dumitru e lung, urecheat, buzat și practic.

Cad sleit și nemângâiat. Interminabilul bombardament a sfărâmat toate resorturile din mine. Vorbesc rar și numai când e nevoie neapărat să răspund... Mă simt palid și când îmi trec mâna peste obraji văd că mi-a crescut o barbă ca de mort.

Mă întreb întâi, lungit în șanțul șoselei, dacă nu am fost prea de tot demoralizat de focurile de baraj. E o întrebare care nu m-a slăbit niciodată în război, dar care acum mă chinuie mai stăruitor ca oricând: Altul, în locul meu, s-ar fi purtat mai demn?

Dacă nemții înaintau, mă puteau prinde fără luptă, căci e neîndoios că n-aș fi fost în stare să mă apăr. Dealtminteri, nici nu mai aveam cui comanda, căci nu aveam lângă mine decât șapte oameni. E o problemă, care și în cealaltă viață (care nu e decât paralelă cu cea de acum) m-a obsedat mereu, încă din ultimul an de liceu: Sunt inferior celorlalți de vârsta mea? În aceleași împrejurări, alții cum s-ar fi comportat?

Tudor Popescu fumează un chiștoc gălbui, ținându-l iscusit între arătător și degetul cel gros, cu ochi absenți, căci e gânditor și el, aci în șanțul cu smocuri de iarbă al șoselei. El de ce a rămas să mă aștepte? Știu că din cauza câtorva mici isprăvi, camarazii mei au oarecare admirație pentru mine, iar din cauza gesturilor mele prietenești, o dragoste de frate. Dar de ce, eu, care cred că îmi iubesc atât soldații, n-am stat să adun răniții căzuți pe coastă? E adevărat că am fost poate cel din urmă, chiar din plutonul meu, dar eu nu știam asta și nici acum n-o știu precis. În sat nu trăgea artileria, și Popescu nu trecea prin încercările prin care treceam eu, e adevărat, dar poate că ar fi trebuit totuși să stau să adun din răniți... Și unde să-i duc?... cum să-i transport?... când trupele noastre sunt tocmai la zece kilometri.

Și încă altă obsesie, cu rădăcini și mai adânci.

Sunt dintr-un neam inferior? Ce aș fi făcut dacă aș fi fost la Verdun, sau dacă aș fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o dată? E aceasta inferioritate de rasă?

Ei nu sunt din carne și nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea tăria să îndure atâta?

Există, pe drept cuvânt, vreo rasă aleasă, care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta? și atunci trebuie să trag consecințele firești pentru toată activitatea neamului meu, pentru raporturile viitoare, pentru gândurile de realizare în viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor modeste.

Nu credeam în nimic... nici măcar în Dumnezeu... și această zi, arătându-mi limitele voinței și ale personalității în comparație cu alții, mă dovedea într-o inferioritate de epavă. A fost destul să apară nemții... focul a două baterii. Și totuși acum soarele era sus, prietenii mă așteptau... o companie întreagă strânsă prin grija lui Orișan, toată a noastră, pe răspunderea noastră, creată de el din nimic, ca o casă, ca o statuie, ca o grădină sădită, ne dădea un real orgoliu și aproape că doream să rămânem în urmă. Încolonăm frumos acești o sută și ceva de oameni, făcuți dar țării, lăsăm o ariergardă mică în urmă și pornim.

„Wer kann Rumänien retten?”

Abia când dăm peste un pod care arde mocnit, când vedem pustiul pe care-l întâlnim, sate după sate, alt pod care arde, înțelegem despre ce e vorba în realitate. Orișan zâmbește trist, cu înțeles amar, când ocolim prin vad:

— Nu mai am speranțe de întoarcere.

După aproape treizeci de kilometri de marș istovitor, care mă idiotizează, cu urechile și capetele mereu întoarse înapoi, ajungem din urmă, pe înserate, în marginea Nagy-Varosului, batalionul, care ne dăruiește cu indiferență de mecanism o seacă surpriză. Vom rămâne în avanposturi. Sunt atât de obosit, sunt atât de sleit de voință, încât cu greu mă stăpânesc să nu urlu furios.

Căpitanul, îngăduitor și feminin, mă potolește cu prietenie, uimit (ca un țăran care a vrut să rătăcească prin oraș un câine și îl găsește, aproape de casă, sub dricul carului), dar sincer bucuros când mă vede întors din valea unde mă lăsase. Dealtfel, o companie, plecată mult înaintea mea, bătută de artilerie, se împrăștiase, se rătăcise și încă nu se știa nimic de ea.

— Gheorghidiule, ai răbdare, domnule, s-a dus domnul maior să explice comandantului că e trupa obosită.

Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei și mergem să cantonăm în sat, unde dăm peste un întreg corp de armată poate, peste o divizie cel puțin, în cea mai mare învălmășeală cu putință.

După ce, cu chiu cu vai, găsim câteva grajduri și două odăi pentru odihnă, suntem toată ziua chemați la regiment pentru a primi ordine administrative, pentru încheieri de acte. Mi se dau întâile scrisori venite din țară. Pe un plic e scrisul mare, puțin aplecat, al nevestei mele. O pun ca și pe cealaltă, a mamei, în veston, fără să le citesc. Întâlnim, după atâta vreme, întâia oară, serviciile regimentului și toată ziua ne e luată cu diverse completări de rubrici, rapoarte, lămuriri. Nu ne-am luat soldele și e musai să le luăm, semnând stat. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe două adrese cunoscute, la întâmplare aproape. Dumitru mi-aduce vestea că lada cu bagaje a fost spartă... sau s-a stricat... destul că e goală cu totul. Nu mai avem decât ce e pe noi.

Venim pe drum spre cantonament; Orișan îmi șoptește cu gând îngenuncheat:

— Wer kann Rumanien retten?

— Ce vrei să spui?

— Am citit de două ori ziarele. Pierdem războiul.

— Și ce putem face?

— Douăzeci și cinci de mii de prizonieri la Turtucaia.

— Dacă generalii noștri nu știu un principiu de tactică, elementar: că o bătălie prost angajată nu se continuă, ci provoci alta, ca Joffre la Marna.

Mitică Rădulescu e indignat.

— Adică voi credeți prostiile alea despre Turtucaia? E congestionat de mânie. Credeți toate prostiile nemțești?... Și pleacă aproape întorcându-ne spatele.

Orișan se uită lung după el și pe urmă mă ia de braț:

— Crezi tu că oamenii de ispravă de-acasă, câți or fi, știu cum e condus războiul românesc? Își dau seama că nemții vor ajunge la București?

— Poate că da... poate că nu.

Mă privește apăsat, cu trăsăturile prea simple în linii drepte.

— Ascultă, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amândoi, trebuie să plece la București... Trebuie să găsim acolo oameni care să ne asculte, cât mai e timp.

— Cum o să pleci de aci?

Se apropie strâns de mine:

— Am vorbit cu Dimiu. Poate se va găsi vreo însărcinare. E vorba să se trimită un ofițer, ca să aducă un transport de la partea sedentară.

Surâd cu milă.

— Va pleca desigur aghiotantul regimentului sau altcineva.

— Maiorul Dimiu va face să plece unul din noi.

— Orișan, ce crezi tu că putem face acolo?

— Să vorbim cu vreun parlamentar influent, care să le deschidă ochii tuturor.

Am rupt o ramură de copac și-i număr frunzele.

— Ascultă Orișan, dacă mergem acolo, nu-i decât un singur leac: revolverele. Ai curajul ăsta? Dacă vrei, dezertăm... Ești în stare?

A rămas îngândurat.

— E prea complicat...

— Atunci, să lăsăm lucrurile cum sunt.

După-masă dorm vreo două ceasuri și când mă deștept îmi aduc aminte de scrisori. Mama îmi spune că acasă sunt toți bine și: „Ștefane, mamă, roagă-te lui Dumnezeu în fiecare seară, că el ne e singura nădejde... și vezi, fii cuminte... fă și tu cum fac alții”. Biata mamă, cum crede ea că „fac alții”? Nevastă-mea, pe hârtie lungă mov, îmi mulțumește pentru donație: „A fost o surpriză, m-a uimit... Să te gândești acolo, în război, atât de mult la mine.. Îți mulțumesc încă o dată că ai fost atât de drăguț în chestia lirelor, și-mi pare foarte rău că ultima oară ne-am despărțit puțin cam rece. După plecarea ta am fost tristă și a treia zi am plecat din Câmpulung. Singură... cu servitoarea... de-abia am găsit locuri în tren. Aici am găsit totul în regulă. Scrie-mi dacă poți, și cât poți mai mult. Scrie-mi unde ai pus cheia de la biroul american, unde sunt actele... Ieri am fost la mama... că sunt singură toată ziua... Te sărut, scrie des cum te afli. E adevărat că înaintați mereu? aici e o mare bucurie.”

Cheia de la birou, actele, am fost drăguț (?). Ce pot să fie pentru mine toate astea?... Ei au acolo pe „mâine”. Ce știu ei de ce a fost ieri în realitate în satul Săsăuș? Propozițiunea „că sunt singură toată ziua” mă face să zâmbesc, nu pentru că o recunosc tipică și atât de mașinal mincinoasă, cât pentru că îmi aduc aminte cât am suferit din cauza ei. Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de ață al gândului întâmplător.

O singură curiozitate, ca de amator de tablouri, am: Cum o fi lumea asta, care știe că armata e în război? cum e atmosfera străzii, a restaurantelor, cum vorbesc la masă? aș da nespus de mult să văd acum un exemplar măcar din ziarele mari, de dimineață, să citesc, dedublat, cu ce literă? cu ce titluri? veștile războiului românesc.

— Nu dormi, Gheorghidiule? mă întreabă de pe patul celălalt Tudor.

— Ba da... am dormit... Citeam acum scrisori de acasă...

— Hai să vedem caii lui Corabu.

E un adevărat loc de rendez-vous ofițeresc grajdul vecin, unde căpitanul Corabu ține patru cai, prada lui de război.

— Ăsta-i din grajdurile lui Esterházy, arăta cu mândrie noul proprietar un roib pintenog, subțire și nervos ca un cal de curse. I l-am luat unui conte.

Corabu, ca să-și poată face colecție de cai, a întins cele mai abile curse patrulelor de husari. Adică numai trei a capturat, că pe unul l-a ales dintr-o herghelie întâlnită și l-a plătit, față de martori aduși anume, cu bani buni și foarte cinstit socotiți la preț. Admirăm cele patru animale subțiri, și vii ca jocul de izvor, cu dezinteresarea cu care le-am fi privit pictate.

— Și ce faceți cu ei, domnule căpitan?

E sincer uimit.

— Cum ce fac cu ei? Dar în timp de pace un cal ca ăsta mă va costa solda pe un an, domnule.

— Sigur, un maior are nevoie de cai, îi completează gândul, crezând că glumește, un locotenent de administrație...

Dar căpitanul e destul de acru:

— Maiori ajungeți voi, hoții ăștia de la intendență... eu am să fac însă un grajd de cai de curse...

— De ce hoți, domnule căpitan, de ce ne faceți hoți?

— Uită-te la el, ni-l arată cu dispreț căpitanul, netezind mereu coama de mătase a roibului. Ne trimit, ori nu ne trimit hrană, ei o trec la ordinar. Ba și atunci când ne-o trimit, o iau cu japca de prin curțile oamenilor și o trec apoi gras la socoteală.

Râdem toți, râde galben și locotenentul, dar până la noi a ajuns zvonul că acei de la etapă au trimis — siguri cum sunt că scapă — câte-o adevărată zestre acasă.

Ca să ne împace, locotenentul ne cheamă la magazia diviziei, să ne dea țigări și vin bun, înfundat.

Pe drum discut cu Orișan și Tudor Popescu:

— Pe locotenent îl înțeleg, e sigur că se întoarce, dar Corabu?

— Da, e ciudat... încrederea asta...

Corabu îmi dă o spaimă liniștită, ca un bolnav care, spre deosebire de toți cei din jurul lui, nu știe că impresia de mulțumire și bunăstare pe care o are e semnul agoniei apropiate și face planuri unde să-și petreacă vara.

Pe străzile satului, transformat într-o provizorie capitală de regat militar, e o mișcare de trăsuri, furgoane și automobile chiar, chesoane și tunuri trase în marginea drumului, care desfid orice gând de ordine.

Curțile sunt toate pline, cum sunt pline de care și trăsuri curțile hanurilor în zilele de târg, iar oamenii forfotesc în toate părțile.

Vinul și gustările, probabil de la popota diviziei, sunt delicioase.

— O săptămână, două, cât mai stăm aici, Vasiliule, suntem mușteriii tăi. Îți facem vad.

Un locotenent scurt, cu mustața blondă, întreabă mirat:

— Credeți că stăm aici două săptămâni?

— !?

— Trei zile, o săptămână cel mult.

— Trei zile? Pentru asta ne-au adus la divizie?

Ne vizităm cantonamentele și hotărâm ca seara să luăm masa împreună cu toți amicii, Tudor Popescu, Orișan, Mitică Rădulescu și cu mine.

Dar se vede că ordonanțele au vorbit despre banchetul nostru, că se mai invită și alții.

— Tu ce aduci? A nu, pui fripți avem... Și sardele avem.

— Da?... eu am ardei umpluți...

Ne prăpădim de râs o clipă... ardei umpluți?... ce idee, așa seara?...

— Dar, ardei umpluți... că a găsit mașină de gătit.

Pe jumătate suntem convinși... Orișan chiar face reflecția rezonabilă:

— Dragă, ardeii umpluți sunt o mâncare adevărată, de oameni așezați... cu pat și masă... nu pui fripți, de oameni veșnic pe drum.

Firește că suntem de acord, dar acum, amicul nostru primește cu greutate.

— De, nu știu... dacă o să ajungă... n-am decât o tavă.

Constat iar că pe front nu mai sunt acele tipuri „pitorești” de care e atât de plină literatura. Toți cei care sunt „pitorești” o vor — și sunt conștienți de asta — așa cum vor să-și facă un „cap” cei care-și lasă barbă. În tic, în formula repetată, e ceva de cabotinaj. Dovadă că, dacă pe un chefliu cu ticuri pitorești îl scuturi și îi vorbești grav și serios, nu mai face pe caraghiosul, nici pe actorul. Dar războiul e mai ales sinceritate, aproape de pământ și piatră. Nu e teatru, chiar când e glumă. Nu există deci tipuri pitorești decât la popote, la intendență și la etape. Acolo, când sunt uneori, și cei de pe front se lasă ispitiți. Acum suntem numai veseli.

Pe înserate a început să burnițeze. În odaia mea, patul cu cearșafuri albe e făcut (n-am dormit în trei zile decât trei-patru ore pe apucate) și masa e întinsă cum se cuvine pentru șase „persoane”, nu inși. E un soi de veselie, chiar când masa e încărcată și paharul plin, cam la fel cu veselia uscată a figuranților de teatru, care sunt veseli, strigă și beau din cupe goale.

Dar când aduce castronul cu aburi de supă delicioasă — unde l-o fi găsit? — ordonanța e oarecum grijulie:

— Domn sublocotenent ... nu-mi miroase a bine.

— Ce, mă, ardeii lui Vasilescu? întreabă Mitică.

— Nu, XY a primit ordin de echipare...

Lingurile au căzut în farfurii. Parcă a turnat cineva lături în supă.

— Ia vezi, mă... Nicule... Paraschive, ăia de-acolo, ia duceți-vă să vedeți ce e...

Nu mai mănâncă nimeni. E o enervare joasă, făcută din dezgust și istovire. Suntem brigadă cu XY.

Paraschiv se întoarce cu un chiot de bucurie.

— Numai XY... la noi nu e nimic.

Dar atât nu e de ajuns ca să ne readucă pofta de mâncare. Nici nu vorbim măcar... Tudor Popescu s-a dus să se trântească pe unul din paturi, în așteptare.

Țignale prelungite și, în stradă, comenzi scurte, corectate. XY se formează pentru plecare în seară.

— Să vedeți, dragă, că pe noi ne lasă în pace. Am eu o presimțire a mea... că pe noi ne lasă în pace. Uite, eu mănânc fără grijă...

Noi ceilalți ne mulțumim să fumăm fără să spunem o vorbă.

La ora 9 vine ordinul să ne echipăm. Ne încolonăm apoi pe o ploaie rece și pătrunzătoare de toamnă.

— Vedeți, domnule sublocotenent, dacă aruncam mantaua de cauciuc...

— Bravo, Dumitre, ești o ordonanță clasică...

— Da, dom sublocotenent...

— Ce da, mă?

— Sunt așa... cum spuneți dumneavoastră.

— Ești un prost.

Sunt îmbrăcat tot în costumul ofițeresc subțire (căci abia mai târziu ofițerii se vor îmbrăca cu aceleași haine, vag ajustate, ca și trupa) cu care am plecat în ajunul Sfântă Măriei.

Toți îmi admiră cu invidie mantaua... Orișan are perechea de cizme de husar lungi, roșii, dar se codește să le puie, căci îi e frică să nu fie, într-o eventuală luptă, prea vizibile.

Pornim încet după chesoanele de artilerie, ca după un dric. Nu se vede nimic și, după ce ieșim din sat, drumul, din cauza ploii dese, care desfundă, e o adevărată mlaștină. Credem că nu intrăm chiar azi sau mâine în luptă; ba încă ni se pare sigur, dar drumul ăsta prin noroi, în întuneric beznă, sub palele de ploaie, e îngrozitor. Alunecăm, ne ținem unii de alții și ajungem cu toți în șanțul din marginea drumului.

— Atenție... pod sfărâmat... se transmite, venind din om în om, înștiințarea. Dar cum întunericul e prea de nepătruns, cădem toți, rând pe rând, în mocirlă. Ne scoatem, târându-ne, unii pe alții. Mai fiecare pas e făcut din trei pași: unul alunecat spre dreapta, altul îngenuncheat la stânga și în sfârșit cel bun înainte.

Mi-e imposibil să știu în ce direcție mergem.

— Atenție... atenție... cheson împotmolit.

Ocolim așa ca să ne conformăm indicației, deși ne întrebăm dacă nu cumva acum greșim. Trecem probabil pe lângă un tun, dar nu știm unde e...

Sunt sleit... mi se îndoaie genunchii uzi...

Ghetele de șevro mi-au devenit ca niște bandaje de noroi rece în jurul picioarelor...

Mi le smulg cu greutate, ca și când pământul mi le-ar suge.

Plouă mereu și întunericul e atât de mare de parcă suntem rătăciți într-o mină, fără un chibrit, fără o undă de lumină măcar. Între o pâlpâire de țigară și soarele tot, e mai mică deosebire, fără îndoială, decât între o lucire de zid alb și întunericul absolut.

Când uneori drumul ocolește, întunericul devine și el mai lichid și ne spală obrajii.

Undeva, înainte, s-a aprins o lumină. Imediat încep urlete: stinge... stinge lumina. Și e fără noimă, căci o lumină nu poate indica o poziție, de vreme ce nu i se poate determina locul. Bâjbâim mai departe prin întuneric.

— Zamfir... Niculae Zamfir... Nu răspunde nimeni. Zamfir!... Pun mâna pe cel din stânga mea: Tu ești Zamfir?

— Nu sunt, camarade... Zamfir s-a dus pisemne — și aci îmi trântește o porcărie soldățească.

— Mă, cine ești tu, mă... n-auzi? și îl iau de gât...

Cineva îmi recunoaște vocea:

— Mă, e don sublocotenent de la a noua.

— Don... don... sublocotenent... eu sunt dintr-a șaptea.

— A șaptea? apuc de raniță pe cel dinaintea mea... Cine ești? Din ce companie ești?

— Vasile Tonitu dintr-a șaptea.

— Mă, aici sunteți dintr-a șaptea?

— Nu, don sublocotenent, a opta, îmi răspund cinci o dată.

— Dar a noua unde e, mă?... Ei, a noua...

— Aici, don sublocotenent, răspunde unul și parcă îi e vocea fosforescentă, atât de mult o simt.

— Unde sunteți, de aici: înainte... înapoi?

— Păi nu știm unde sunteți dumneavoastră...

— Mă, care are o izmană... o cămașă albă... Puneți-le pe spate, ca să ne mai lămurim puțin.

În sfârșit, ne regăsirăm... Compania era în urmă.

Să tot fie miezul nopții...mergem parcă de o veșnicie. De repaos nici vorbă nu poate fi... Adică nimeni nu se poate așeza... căci de stat în picioare, în loc, stăm la nesfârșit. Suntem parcă la sute de metri, îngropați în păcură.

Frigul nu-l simt încă decât la picioare... când stăm în loc... dar mă gândesc ca la un vis nebun, că aș putea să fiu într-altă parte... că la ora asta există oameni care dorm în pat... sau într-un bordei uscat... că există oameni care se odihnesc într-un grajd, fie și pe băligar cald.

— Loc... loc... loc!

Artileria...! Vine din urmă artileria.

Știu că e artileria numai pentru că acum, în loc să mă lovesc de cei din dreapta și stânga mea... mă lovesc de boturi de cai și roate de tun. Oare artileria merge tot așa de încet ca noi? Oare caii văd mai bine?

După un timp, tunurile se împotmolesc și se descoperă că infanteriștii se așezaseră pe lanțurile care leagă ante-trenurile. Urlete, înjurături, uruit de fier și de roți iar; și, trimise parcă nu se știe de unde pe deasupra, strigăte îngrijorate de „tăcere!”.

De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De trei zile și trei nopți n-am dormit decât aseară, în șanțul șoselei două ore și azi după-masă alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar sprijin, în noroiul care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi. Aș vrea să mă las jos, să treacă peste mine bocancii camarazilor, copitele cailor.

Măcar dacă aș fi aghiotant de batalion, să merg călare.

Mi se pare atât de puțin ceea ce cer. Sute de artileriști călare, ofițerii de la căpitan în sus călări, aghiotantul călare, firește și ei aci în iadul acesta de noroi, dar la regiment, la brigadă, la divizie, la toate aprovizionările și la toate birourile, la toate misiunile și la toate depozitele, atâți alți ofițeri. Nu voi să fiu departe de foc, ca ei. Nu aș vrea decât un cal, pe care să merg alături de camarazii mei, mai robuști, pare-mi-se.

Mergem toată noaptea și acum am pierdut absolut măsura timpului, totul capătă pentru mine o senzație de veșnicie, de existență inumană.

De la o vreme începe să plouă din nou, căci stătuse un timp.

Zamfir, care mă regăsise (fără să ne vedem fața) și voinic mă ajutase să lupt toată noaptea cu noroiul, îmi dă vestea că se va face ziuă. Îl întreb, îndurerat parcă, de unde știe asta.

— Vă spun eu, domnule sublocotenent, dacă începe iar ploaia, e semn că ne apropiem de ziuă.

Într-adevăr, peste câtva timp întunericul începe să se încenușeze. Pe urmă devine ceva mai albicios, ca deasupra mării, așa încât, deși au început să se zărească ramuri negre de copaci, oamenii nu se văd încă decât ca prin ceață, căci au și ei uniformele tot cenușii.

Ploaia a devenit vie. Vântul ne repede din când în când în față pânze de apă rece. Suflăm greu și mergem înainte.

Când s-a luminat de ziuă, parcă am ieșit dintr-un tunel. Ploaia și vântul de toamnă reped în copaci și tufișuri, verzi încă, palele de nori albi care se târăsc pe marginea drumului, căci acum suntem într-o pădure tânără de carpen și stejăriș. Ne căutăm oamenii și din mers ne reconstituim unitățile. După un timp coloana s-a oprit. Dar acum începe altceva tot așa de grozav ca oboseala: frigul care ne amorțește... După ce ne-am odihnit ca niște cai, când pe un picior, când pe celălalt, începem să batem pe loc din tălpi. Îmbrăcămintea e toată leoarcă, lipită cu clei rece de noi, ghetele de șevro mi s-au spart azi-noapte și acum, cu ciorapi noroioși și boturile atârnând, e mai rău decât dacă aș fi desculț. E un frig care ajunge până la oase... Dealtfel, de-a lungul spinării îmi simt pe piele, alunecând ca melci reci, șiroaie de apă, care tremură încet, ca pe geamul pe care ajunge ploaia. Sunt ploi calde de vară, asta e o ploaie deznădăjduită și înghețată de toamnă.

Pe la nouă dimineața abia, maiorul o ia la stânga pe o vâlcelușă, pe fundul căreia s-a adunat un strat gros de frunze galbene uscate. Mergem acum în fugă. A început acum, sau am crezut-o noi, departe, o luptă vie de artilerie. Câte vâlcelușe ca astea am văzut eu, cândva, în altă viață, de la fereastra vagonului-restaurant, între Pitești și Slatina!

Ajungem într-o vale mai largă puțin, prin fundul căreia trebuie să fie, pe sub răchite plouate, vreun pârăiaș. Departe, la câțiva kilometri în dreapta noastră, pe o coastă largă, urcă, atacând pare-se, batalioane de ale noastre. Noi credem că inamicul ocupă aci dealul mic și păduros din față, al cărui povârniș e bătut și de artileria lor și de a noastră. La dreapta, el face îndeosebi un baraj puternic de vreo cincizeci de metri lărgime, socotind, după cât se pare, că pe acolo duce calea noastră. Ploaia a stat iar.

— În trăgători... în trăgători.

Maiorul pornește împotriva dealului împădurit din față, și cum crede că acolo e inamicul, dăm în trăgători un adevărat asalt. A fost, poate, și s-a retras, nu-mi dau seama, dar când pătrundem în pădure urlând: înainte... înainte!... nu găsim pe nimeni. În schimb ne împrăștie focul artileriei noastre, care lovește în plin.

— Să nu mai tragă artileria noastră... să nu mai tragă artileria noastră! urlă disperată toată lumea.

Nu ne rămâne decât să alergăm mereu înainte: de partea cealaltă a dealului priveliștea e foarte cuprinzătoare. E un fel de uriașă strachină verde, de doi-trei kilometri largă, cu mici culmi, bune de pășune, pe toate marginile, cu pădure pe stânga. Prin mijloc, pârâiașe mici cu tufișuri mărunte, îngălbenite. Nici urmă de inamic. Dar n-am apărut bine și artileria lor — căci o cunosc, e tot cea de alaltăieri — ridică trombe de păcură și fum înaintea noastră, trăsnind și rupând fier.

— Înainte, și fă legătura pe dreapta! îmi strigă maiorul Dimiu. Legătura... legătura... treci prin baraj.

Și cum crede că nu aud bine cauza bubuiturilor, îmi arată cu mâna, și apoi spre stânga:

— Voiculescule, prin pădure... pădure... pădure, n-auzi? ... înainte...

Cad lovituri împerecheate de trăsnete. Tot dealul zvâcnește când e lovit în coastă. Cratere negre cât niște roți mari de locomotivă răsar apoi în iarbă.

Loviturile sunt întrerupte și oamenii se opresc îngroziți. Situația e însă mult mai ușoară ca alaltăieri. Barajul e fix și orb, iar cei care trag sunt desigur foarte departe. Unde ne găsim acum, la douăzeci de pași de el, nu cade nici un obuz, iar dacă traversăm patruzeci de pași printre trombele de brazi, de asemeni, nu mai cad obuze.

Cu ochii sufletului închiși, în picioare, strig pe nume câțiva dintre oameni... „Zamfir Niculae... Ciorbagiu... haide”. Dar după câțiva pași oamenii se opresc, și în carnea și nervii mei e un consimțământ.

Înaintea noastră sunt culcați alți trăgători. Barajul e ca să împiedice sosirea noastră, a rezervei, și nu avem puterea să ne repezim să trecem prin el. Pământul tot se zguduie. Unul dintre acele animale apocaliptice, mari cât un munte, dar nevăzut acum, râcâie și azvârle pe o zonă anume pământul, ca un câine sau ca o fiară care cu picioarele și ghearele își face groapă.

Cu un genunchi pe pământ, fără armă și după ce am dat și mantaua ca să mă simt mai ușor, caut cu privirea un loc de trecut. Pare-se că spre stânga obuzele cad mai ritmic, așa încât s-ar putea trece. Dar deodată o serie de fâsâituri șuierate, de șarpe întărâtat, și aliniate ca din nai, trec pe lângă mine.

— Mitraliera... trage mitraliera... culcați!

— Suntem pierduți, căci culcați... neculcați... așa fără adăpost, bătuți de mitralieră, e moarte sigură.

— Zamfir... Grigoriță...

Și mă năpustesc înainte în baraj.

Năruite lângă mine, obuzele sunt parcă prăbușiri de trăsnete, căzute pe casa alăturată, dintre cele care fac să-ți plesnească geamurile. Și trăsnetul nu e nimic pe lângă această dezlănțuire, căci e unul singur și, odată căzut, te găsește scăpat... dar aici, tocmai pentru că a venit unul, știi că mai vin și altele.

Când în plin baraj vine vâjâitura, cad sau cădem poate, căci nu văd nimic, cu anticipație... „Nelovit” e constatarea de un sfert de clipă.

Din nou o goană înnebunită...

Sunt dincolo... în plină bătaie, pentru atacul de baionetă... Parcă am trecut printr-o poartă. Nu mă gândesc la poarta barajului, ci la un fel de poartă nevăzută, înaltă până la cer... a morții... a lumii celeilalte, dintre spațiile reci.

Totul dă impresia de nou... originar...

În față, am ajuns din urmă, într-o mică vâlcelușă, un lanț de trăgători, culcați în tufiș și printre smocurile de copăcei... La dreapta, la câteva sute de metri, un lanț de trăgători, al nostru, se abate înapoi — văd bine, căci sunt și ei pe pășunea largă — ca un gard prăbușit întâi la un capăt... pe urmă la celălalt... nu văd nici un soi de inamic... decât foarte departe la stânga în fund, pe un dâmb, un șir de oameni culcați ca niște mogâldețe, exact ca țintele culcate pe câmpul de tir de la regiment.

Mă scol în picioare și strig și ofițerului pe care l-am ajuns din urmă:

— Domnule căpitan, hai înainte.

Toată lumea îmi urlă ca la teatru, când ăi din urmă nu văd: „Jos! jos!”

— Stai jos, domnule, că ne iau focurile lor în primire... Vrei să ne descopere aici? Lasă să-i ia prin pădure, pe flanc.

Se aud la stânga, unde e restul batalionului nostru, urlete neîntrerupte: „Înainte... înainte...”, deci rămânerea pe loc mi se pare o dezertare.

Constat, așa pentru mine, cu gratuitate, în clipele acestea de moarte, că nici pe departe nu e acea „ploaie” de gloanțe prin care se spune că trebuie să treci la război. Din când în când câte un strop de piuituri, ca vântul toamna pe câmpie, când gloanțele trec mai pe sus... fâsâituri șuierate, de șarpe, când sunt aproape. Pe deasupra trecu anunțate năprasnic, mereu, cum se anunță uruind trenurile, obuzele. Apoi, izbesc pereche, în dâmbul din spate, cu un fel de titanică nerozie, transformând doar pădurea în ruine și fum, căci cred că nu mai e nimeni acolo, iar dealul n-au să-l poată dărâma, oricât l-ar zgudui.

„Degeaba” chiar, nu e... Înțeleg că așa, bătând haotic în dâmbul acela, în afară de faptul că ne-au redus toată artileria la tăcere — căci nu mai trage nici un tun românesc pe aci — ei fac un fel de demonstrație gratuită ca toate demonstrațiile simbolice, că soarta, nu numai a mea, dar a armatei întregi e pecetluită. Câtă vreme ei pot dezlănțui în liniște un uragan ca ăsta, prin care nici o unitate nu poate trece neînjumătățită și nedezorganizată, e înfrângerea.

„Wer kann Rum„nien retten...?”

Deodată, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care se înfig printre noi în pământ ca ghearele și provoacă un urlet de bâlci.

— Păziți... trag ai noștri în noi... păziți!

Un lanț care a apărut sus pe coastă, neștiind unde se găsește inamicul, cum n-am știut nici noi, crezând că tot ce e după culme e dușman, trage în noi...

Fugim urlând și ne adăpostim, încocârjați, în șivoiul vâlcelușei.

— Nu mai trageți... se strigă înapoi... nu mai trageți!

Acum văd că sunt câțiva morți... cu capul culcat pe braț, cu fața în sus, toți cam în aceeași atitudine. Parte sunt desigur loviți din spate...

S-a dus elanul de la Olt... de la Măgura Branului.

E în mine o tristețe mânjită, ca de moarte. Mult la dreapta, se întorc în picioare (nu sunt urmăriți cu focuri? nu e luptă acolo?) pâlcuri-pâlcuri dintr-ai noștri. E ceva de înmormântare în amurg sărac.

Cărți de citire, articole de gazetă în patruzeci de ani, sunt goale ca niște sertare, înaintea acestei retrageri care e realitatea...

Drama războiului nu e numai amenințarea continuă a morții, măcelul și foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaște altfel ceea ce cunoștea într-un anumit fel.

Rămân așa în vâlcelușă, cu lanțul întreg de oameni plouat până la piele, ros de tristețe, cam jumătate de ceas. Oamenii privesc cu îngrijorare spre dreapta. „O să ne ia pe flanc.” Dar e o imposibilitate... nimeni nu e pe flanc, nu se vede picior de inamic.

Ai noștri trag în mod stupid, în sus, orbește — dealtfel, nici nu vedem nimic. E o răpăială asurzitoare.

Iată însă că în stânga, în pădure, reîncep iar urletele batalioanelor noastre: „Înainte, înainte...”

Nu mai pot sta locului.

— Hai înainte, domnule căpitan... hai, că auzi... la stânga...

Într-un anumit sens, nu-ți trebuie prea mult curaj ca să alergi înainte; de vreme ce câmpul e gol, dă, cât de cât, o impresie de manevre.

Căpitanul îmi arată cu mâna că în pădure, înapoi, se întâmplă ceva...

Cu mustăți mari, cu obrazul sprijinit în cot, între oamenii lui, căpitanul e o enigmă pentru mine...

Când azi tot vom muri — căci azi e ziua, nu mai încape nici o îndoială — ce câștig e să fii plesnit de gloanțe aci, în loc să mergi înainte?

Strig cu o frenezie animalică, beat de propriul meu urlet: „Înainte... înainte...” Căpitanul cu oamenii se ridică și pornim tot lanțul înainte, urlând mereu. Mergem ca la trei sute de metri, în salturi succesive.

Acum gloanțele care veneau rare miaună des... O mitralieră toacă, departe, dar lovește prea scurt. Ridică pământ și iarbă, la vreo cincizeci de metri în fața mea. În pădure strigătele românești au rămas în urmă. Inamicul lucrează tăcut și automat ca o mașină de precizie.

Căpitanul comandă un foc spre pădure în dreptul nostru, ca eventual să lovim în flancul celor care, crede el, țin față batalionului nostru. Protestez cu îndârjire, căci am certitudinea că tragem într-ai noștri. Dar nu mai pot face nimic, focul s-a dezlănțuit.

Mai departe, nu mai mergem.

— Lasă, domnule, să așteptăm aici, să-i ia pe flanc prin pădure.

Înțeleg acum că gândul oricărei manevre, în afară de înaintare, pe câmpul de tragere, e moartea și înfrângerea.

Reiau mereu, urlând: „Înainte... înainte” și urletul însuși e un stimulent formidabil și un narcotic în acelaști timp, ca un pahar de vin, dat dintr-o dată pe gât. Alegerea încinge și amețește.

— Zamfire... Marine... Ciorbagiu... hai.

M-am ridicat în picioare... snopul de gloanțe vine aproape, însă nu cade nici unul dintre cei care fug cu mine înainte.

Ne oprim după zece pași, dar ne ridicăm numaidecât: în fața noastră sunt vreo două gropi de obuz. Alergăm lunecând pe iarba plouată și ne înghesuim câte patru-cinci într-o groapă. Dar acum e o înverșunare groaznică împotriva noastră, căci s-a întâmplat un lucru neașteptat. Cât timp eram culcați în iarbă, nu eram văzuți. Ridicându-ne însă ne-am demascat... și acum, în haine verzi pe negrul groapei de obuz, suntem bine lămuriți. Fâsâiturile sunt dese, dar pe sus. Vin și din față și din spate, de la cei rămași în vâlcelușă, care trag pe deasupra. Dar mai ales ne caută acum mitraliera. Probabil că nu poate aprecia distanța exact, căci trage la zece pași înainte, scormonind iarba și pământul cu snopul ei de gloanțe ca o gheară de tigru, se apropie din ce în ce, însă părându-i-se că s-a înșelat, iar își repede turbat și metalic snopul la alți douăzeci de metri. Cei îngrămădiți cu mine trag ca descreierații, fără să scoată capul din groapa de obuz. Și din nevăzut parcă trage mereu. Fără îndoială, nu-i „ploaie de gloanțe” și snopul mitralierei e destul de nesigur, dar unul singur dintre gloanțele astea care vin ar fi tot atât pentru oricare dintre noi, cât un naufragiu pe ocean, cât un cutremur catastrofal, cât sfârșitul lumii. O simplă izbitură, scurtă ca de cravașă, în frunte.

Armele celor ghemuiți înapoia mea în groapă se descarcă lângă urechile mele chiar, cu plesnituri groaznice. Unul și-a rezemat arma chiar, o clipă, de umărul meu, i-o dau la o parte cu mâna furios, căci îmi sparge urechile. Aș vrea să dau ordin să nu se mai tragă, dar zgomotul e asurzitor, ca într-un aeroplan când pornește motorul...

Trebuie să ieșim din groapa asta, căci e moarte stupidă. În față e o nouă cută de teren. Dar mai întâi nu știu cum să fac să se oprească focurile... M-am ridicat în genunchi, în marginea gropii, jucând toată cartea, căci pericolul e mai mare din spate. Fac mereu semn să se oprească focurile către cei din vâlcelușă, ca să putem înainta fără să cădem loviți din urmă. Dau iar la o parte, cu mâna, arma celui din groapă, care trage aiurea, năucindu-mă.

În sfârșit, fac semn cu mâna stângă înapoi, îngenuncheat și sprijinit cu dreapta în iarbă, dar cineva îmi dă cu o vargă peste mână și imediat sunt tras de picioare înapoi în groapă, unde cad zăpăcit...

— Ce e, mă?

— Sunteți rănit... mâna stângă.

Toată mănușa-i plină de sânge... Un deget atârnă, îmbrăcat și el în mănușa lui, în jos, prins parcă numai într-o ață, dar nu simt nici o durere.

Lângă mine, oamenii îmi arată cu privirea pe Ciorbagiu, dar nu pricep din cauza larmei și mai ales pentru că ei încearcă să-mi spuie nu știu de ce în șoapte și cu un aer tainic ceea ce vor. Pe urmă, înțeleg. Omul și-a sucit în loc gâtul moale, din gulerul scorțos al mantalei și are acum obrazul stâng lipit de palmă, întors înapoi, ca și când n-ar mai vrea să vadă înainte.

Din colțul buzei, i se scurge pe bărbie un firișor de sânge. Ochii sticloși parcă ar vrea totuși să evite pământul.

— Tare mi-e teamă că e lovit în ceafă de cei care trag din spate, își spune unul, acum tare, în fundul gropii, părerea. Și pe dumneavoastră, socot că tot din spate v-a lovit.

— Nu. Ieșise și el cu domnul sublocotenent și a întors capul înapoi, când a făcut dumnealui semn cu mâna, să vadă dacă opresc ăiă, atunci l-a lovit în ceafă... da tot din față...

Parcă suntem acum într-un mormânt.

Gloanțele nu sunt prea dese, dar în fund, mogâldețe se ridică... și trec mereu în fugă, la stânga, spre pădure, trăgători inamici. Nu îi vedem bine decât când se strecoară unul după altul, ca și când ar traversa un drum, ca să dispară iar.

În spate, artileria nemțească a devenit turbată și pare că a sporit numărul gurilor de foc, căci bate în pădurea care saltă trunchiuri întregi și așchii, fumegând; iar unele obuze trec scurt peste deal, căci bat, se vede, și vâlceaua pe unde am venit noi. Nu mai e nimeni dintre ai noștri înspre dreapta, dar în pădure e un răpăit de arme, care, reluat de ecou, devine hău groaznic.

Mă întreb ce am de făcut. De înaintat nu mai poate fi vorba. Nădăjduiesc că ai noștri vor împinge linia inamică atât de mult înapoi, încât să pot aștepta sfârșitul luptei în groapa asta de obuz. Dar, după felul cum se depărtează focurile în pădure, înțeleg cu groază că ai noștri dau înapoi, sau suntem treptat înconjurați.

La gândul că aș putea fi prins, mă cuprinde o deznădejde rece, ploioasă. Înfrângerea asta, înserarea care cade, mâna pe care o țin mereu ferită, ca un câine laba zdrobită de automobil, îmi dau o impresie de moarte, de neîndreptat niciodată.

Atunci, ca un gând fierbinte, ca o descheiere de moarte, imediată, hotărăsc că voi pleca neîntârziat. Oamenii îngroziți vor să mă reție. Dealtminteri, nici nervii nu mai pot suporta nimic. Armele care mi se descarcă, aci în groapă, în urechi, mă năucesc și mă înfurie.

Pornesc înapoi, în picioare, drept peste câmpul verde, singur pe toată întinderea lui, ca un somnambul. Nu mă uit înapoi, nu mă uit în dreapta, nu mă uit în stânga, nu am decât un singur gând, că dacă străbat acești cinci-șase sute de metri, aș putea să fiu scăpat. Știu bine că numai „dacă” îi străbat și numai „aș putea” pentru că trebuie să trec din nou prin focul de baraj și prin pădurea bătută. Pot să cad în fiecare clipă... dar dacă ajung dincolo... În mine pulsează gândul acesta al salvării cum gâlgâie sângele în gâtul tăiat. Ceea ce mă îndeamnă la nebunia asta e durata neted scurtă a jocului. După un sfert de oră sunt scăpat. Am crezut că la ruletă e bine să joci numere în plin. Simplifică.

Dacă prin absurd nu se întâmplă nimic, și dacă merg întins, așa ca un cadavru ambulant, singur în picioare în tot largul câmpului, fără să mă opresc o clipă, orice s-ar întâmpla, sfertul de ceas trebuie să treacă. Dar nu trebuie să mă opresc sub nici un cuvânt, și nici să fiu atent la ce e în jurul meu, ca să nu-mi pierd curajul și să nu amețesc, ca un acrobat, care nu trebuie să se uite în jos. Și trec într-adevăr încet, fugind numai prin barajul automat.

Totuși întârziere e. Nu pot să urc dâmbul de cinci-șase metri, spre pădure. Nu mă pot sluji de mâna stângă și iarba umedă alunecă. Mă socot o clipă pierdut. Acum văd gloanțele care vin, căci le văd înfigându-se în pământ. Sunt mai numeroase decât le credeam. Aproape să amețesc când mă gândesc că nu voi putea urca, dar îmi vine în minte amintirea husarului în care noi am tras peste două sute de focuri. Mă prind cu mâna dreaptă de iarbă, înfig călcâile pieziș și tot ajung sus. Dau în pădure peste ordonanță. Scot mănușa — și de pe degetul rupt — și înfășur mâna plină de sânge, și pe care o cred sfâșiată, în batistă. Artileria trage la vreo douăzeci de metri în stânga. Dacă va veni și aici, s-a isprăvit.

Peste un sfert de oră încă, am ieșit din pădure, am traversat vâlceaua, am urcat-o, acum sunt sus, într-o șosea mare.

O nouă poartă, nevăzută, se deschide de asta dată spre o altă lume, sau poate e aceeași, pe care o trec invers.

Ambulanța ne duce până la jumătatea drumului, unde e un post de ajutor și de unde vom fi luați de ambulanța-automobil a diviziei. Găsesc printre răniți, pe jos, și un grup de nemți, culeși în urma noastră când urlam nebunește.

Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi îmbrăcate în stofă, mi se pare ceva miraculos. Când eram mic, auzeam vorbindu-se mereu de stafii și eu nu văzusem nici una. Luptam mereu cu nemții și acum îi vedeam de aproape ca pe oameni, oameni care vorbesc și suferă. Credeam că sunt numai spirit, obuze, fâsâit de glonț și umbre, departe.

Au pentru mine prestigiul imens al Lacurilor Mazuriene, al Ypres-ului, al Verdun-ului. Ce n-aș da să știu sincer impresia lor despre ziua de azi. Să-mi dea un reper, o singură dată, pe care s-o găsesc și în dicționarul experienței mele, și apoi, pe baza ei, confruntând, eu mi-aș da seama de valoarea tehnică și sufletească a întregii campanii, stabilind „linia” așa cum fac iubitorii de curse de cai, care, prin întrecerea dintre un cal al lor și altul străin, se pot fixa, ca situație, față de toate țările cu cai de curse.

Un timp cu fața lungă și dură ca o mască stă puțin cam într-o rână. Are ochelari de sârmă și de bună seamă e gradat, dacă nu ofițer. Sunt, aliniați mai mult sau mai puțin, ca noi toți, pe marginea șoselei, în șanț, ca la un bazar de răni de tot soiul...

Simte că îl privesc și întoarce capul. Aș vrea să intru în vorbă cu el, normal, și n-am un pretext. Sunt stângaci ca și când aș vrea să acostez o femeie, și la fel, el, cu morgă, evită să lege „cunoștință”. N-am țigări, căci i-aș oferi. Aș vrea să vorbim ca doi profesori.

În timpul acesta, vine și pleacă — făcând naveta — ambulanța-automobil a diviziei. Până la noi mai are. Neîndemânatic, un sanitar îmi bandajează mâna.

În sfârșit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb pe neamț în franțuzește dacă e grav rănit. Mă măsoară o clipă și pe urmă îmi răspunde scurt, tot în franțuzește:

— N-am nimic de vorbit cu dumneata.

Simt că vorbește de la popor la popor, nu de la om la om, cum îi cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul bucureștean, de la Kant la Conta. Mă întreb o clipă dacă să-l lovesc, așa rănit cum e el. Îl simt voit și acest joc de „față-n față” trezește în mine o mânie larvară. Nici unul dintre motivele invocate obișnuit în campaniile de ațâțare a popoarelor nu m-ar fi putut face să lupt cu ură și cu dorința de a ucide. Faptul de a fi pe front era pentru mine un soi de act de prezență moralmente necesar și numai atât. Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confundă cu cea de stat în tendințele de cucerire economică, pentru că n-am orgoliul fierului și tăbăcăriei românești, dar nici ideea de administrație germană, care nu pare chiar așa de rea, nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid. Un singur lucru m-a îmbolnăvit totdeauna, când mi l-am confirmat, de furie. Pretenția inamicului de a-mi porunci mie ca român în virtutea unei globale superiorități de rasă. Afirmația asta apărea incertă, în literatura de propagandă, și nu o credeam autentică. Am avut motive s-o cred, în partea a doua a campaniei, când eram uneori apostrofați din tranșeele apropiate și atunci am tras câteva focuri cu ura și cu satisfacția cu care ești ispitit să apeși pe trăgaciul unui browning, mic și gingaș, ca să dobori un atlet obraznic și grosolan (așa, ca o demonstrație). De câte ori un fapt dinafară ajungea până la acest substrat sensibilizat național al conștiinței mele, trezea în mine aceeași pornire de furie.

Acum mă stăpânesc, totuși, și îl privesc stăruitor, ca să-l fac să se întoarcă spre mine, ascultând ca de o poruncă, fără să vrea.

— Dumneavoastră, soldații germani, aveți pretenția de a fi și curajoși și proști în același timp. Dumneata văd că nu faci excepție, nici de la una, nici de la alta.

Ridică mantaua de pe pântece și-mi arată, fără o vorbă, un amestec de sânge și rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe front nici un fel de rană nu produce impresie. Cel rănit e totdeauna un favorizat, față de cel ce rămâne.

— Soldații... dumneavoastră.

Îi arăt, întărâtat, și eu pe răniții noștri...

— Cum vrei să fie la război? Când vrei să cucerești lumea...

Zâmbește amar:

— Cu glonțul trecut prin pântece, m-au silit să merg douăzeci de pași.

Îmi dă un fior de oroare. Înțeleg pe urmă că soldați de-ai noștri, dintre cei sosiți în urma liniei de atac, neștiind că e grav rănit, fără îndoială, l-au silit să meargă până la targa cu care l-au adus aci și în care stă acum lungit... Rog pe un medic sublocotenent, care supraveghea încărcarea în ambulanțe, să vie, și acesta, plictisit și fără nici o vorbă, îi face o injecție.

— Când ai fost rănit, și pe la ce oră?

— Acum vreo trei ceasuri; eram în pădure și am primit focuri din coastă, care ne-au spart tot batalionul.

Așadar, căpitanul mustăcios și încleștat de pământ a avut dreptate să deschidă focul asupra pădurii. N-am pierdut, nici de data asta, ocazia de a fi convins și ridicul... și de a nimeri anapoda, de a nu găsi momentul just... așa ca de obicei.

Neamțul îmi confirmă după ezitări că e dintr-un regiment prusac. E într-adevăr profesor. A luptat în Rusia, a fost și la Verdun. Vreau să știu cum i se pare lupta de azi...

— Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am să mor pe aici, iar din alte părți am scăpat.

E o logică pe care o plătesc cu un surâs mieros.

— Dar în comparație cu alte lupte?

— Nu e comparație.

Întâi iau aceasta ca un răspuns umilitor. Nu e comparație între un leu și un câine. Simt că nu voi putea înțelege nimic pentru viitor, că n-am elementele care să-mi ajute să înțeleg cele ce vor veni, că azi nu pot stabili „linia”.

Stărui surâzând:

— Totuși?

Acum cred că el nu e atât de inteligent să poată stabili raporturi. I-ar trebui o mai largă vedere și o mai justă înțelegere a detaliilor caracteristice. Ficțiunile nu se pot compara și el nu poate crea realități.

— E altceva... ăsta nu-i război adevărat, și întorcându-se spre vecinul lui, tot neamț, ce fuma: So dumme Leute... durch ein solches Trommelfeuer...

— Așadar, găsești că a fost un bombardament puternic... neobișnuit: am un punct comun în vocabularul logic.

E uimit că înțeleg nemțește.

— Puternic? hm... și surâde... Ce-am văzut noi la Verdun și pe Somme... Acolo să fii văzut sute de tunuri trăgând... Azi au tras toate, cine știe, optzeci, nouăzeci de tunuri.

— Nu mai pricep nimic... Ai spus tovarășului dumitale ceva despre focul puternic al artileriei. Vorbeai de a noastră?

Se strâmbă de durere, își pipăie burta cu dezgust. Ca toți cei atinși de peritonită, are mintea extrem de lucidă. Injecția l-a făcut vorbăreț chiar.

— Nu, domnule, vorbeam de a noastră. Am să-ți spun eu dumitale o vorbă... Nouă germanilor ne place mult duelul. Noi prusacii, mai ales, avem toți tăieturi... Uite, aici, și-mi arată în fața urechii o crestătură... Ei bine, noi avem un fel de zicătoare: Nu te bate în duel cu unul care nu știe să se bată, că e periculos... Pot să spun, domnule, că dacă dumneavoastră ați fi știut să faceți război, nu mai eram eu azi aci, ținându-mi mațele în brațe.

Un moment bănuiesc că el socotea că suntem în superioritate tocmai din cauza ignoranței noastre.

— Credeți că vom câștiga războiul din cauza lipsei noastre de experiență?

— Să câștigați războiul?... Nu știu zău dacă peste câteva ceasuri cei din 337 nu vor fi aci, unde stăm de vorbă acum. Știu că voi muri, altfel am certitudinea că în două săptămâni aș fi fost eliberat de ai noștri, la București.

Și acum știu că nu glumește.

— Dar ce ai vrut totuși să spui cu acel „Trommelfeuer?”

— Uite ce, domnule... Are și războiul regulile lui... ca și duelul. Noi pe frontul de apus aveam ore când nu trăgeam un foc, chiar dacă englezul juca bridge în poiană... Cum crezi dumneata că se poate trăi? Pe urmă e o regulă iar... Dacă tu stai și inamicul pornește la atac, artileria ta trage... Atunci inamicul se oprește și începe să tragă artileria lui mai puternic... atunci tu evacuezi poziția și lași pe ai lui să vină s-o ia... Pe urmă trage artileria ta, și el trebuie să plece lăsând morții și răniții care se cuvin. Pe urmă, dacă vrea, vine din nou, dacă nu, nu... La nevoie, iar se întâmplă ca mai sus. Nu se trece, domnule, niciodată, printr-un foc de baraj.

— Bine, dar ai spus singur că nu se poate compara cu bombardamentul de la Verdun și Somme.

— Ce-are a face?... acolo eram la adăpost de beton, adânc sub pământ.

— Bine, dar când porneați la atac, afară, deasupra, pe pământ?...

— Hm... Atunci fugeam înapoi, lăsând jumătate morți afară, iar comandantul cel mare schimba pe comandatul artileriei care n-a pregătit atacul.

— Deci atacul nostru de a trece prin baraj... vi se pare un act de bravură?...

Are un surâs de sinceră ironie.

— Crezi dumneata serios că dumneavoastră românii sunteți mai bravi decât noi, sau decât francezii?

— Atunci?

Tace ascultând lung durerea în el, ca un gând. Și pe urmă, după ce s-a strâmbat puțin:

— Atunci înseamnă că dați tot concursul armatei germane să ajungă mai repede la București...

— !?

— Ce nevoie aveați să treceți, azi, prin baraj? Ca să salvați pe cei dinaintea dumneavoastră, pe care-i atacam noi? Tot erau pierduți. Noi porniserăm la asalt... Dacă nu ne lăsați să ajungem la ei, noi tot plecam înapoi, și-i încredințam artileriei, să-i facă înțelegători. Atunci de ce ați mai venit grămadă, dumneavoastră din urmă? Ați călcat regula războiului, iar ai noștri s-au retras, nu din lașitate — cred că știi și dumneata că germanii nu sunt lași — încă o dată, ci din calcul... E adevărat că am primit focuri din coastă... și că, din cauza acestei neașteptate întorsături, nu ne-am putut culege pe noi, răniții... Dar ce pierderi ați avut din pricina asta? Unde mai pui că puțini se vor întoarce dintre cei prinși dincolo de baraj.

— Comandanții noștri prețuiesc foarte mult atacul la baionetă.

— Tocmai de aceea ai noștri vor ajunge la București așa de curând... Pentru că nu găsesc interesante luptele la baionetă. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu chibzuială, rece.

— Știi dumneata, la romani, Horațiu s-a prefăcut că fuge ca să-i silească pe curiați să se împrăștie pe teren... Ai noștri simulează în fața batalioanelor dumneavoastră retragerea, ca să veniți mai bine în câmpul de tragere al artileriei. Și dumneavoastră aveți iluzia că biruiți.

— Ne mai păcălim câteodată... Ți-am spus eu proverbul nostru, că nu e bine să te bați cu cel care nu cunoaște duelul, dar la urmă, socoteala tot iese. Ascultă, în Carpați aveți tranșee fortificate?

Evident că mint cu grabă.

— A, în Carpați e altceva... Avem tranșee dinainte pregătite, organizate gata.

— Adăposturi bune?

— Da, bordeie cu două straturi de bușteni și un metru de pământ deasupra.

— Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75... Nu rezistă însă la obuzele noastre de 105... Nu mai vorbesc de cele de 150... Și pe urmă, chiar dacă rezistă, totul e de prisos, dacă n-aveți artilerie de 150, sau mai mare, și dumneavoastră.

— !?

— Sigur, vom trage până vom distruge tranșeele și bordeiele cu tot ce e viață în ele... Dacă bordeiele vor rezista totuși, ca pe Somme, nu vom da timp celor dinăuntru să iasă. Și atunci, dacă aveți artilerie ca francezii, faceți și dumneavoastră ca francezii... trageți în ocupanți... ocupanții pleacă și trag apoi cu tunurile, și așa „da capo al fine”... cum ați citit tot timpul verii despre cota Morthomme.

Surâd cu o tristețe de moarte în suflet... Întăriturile noastre din Carpați? Șantierele și bordeiele care, adunate ca într-o bătătură, nu ar putea rezista unor râturi de porci țigănești...

— Să sperăm, domnule, că medicii dumneavoastră sunt mai pricepuți decât generalii dumneavoastră... Dar mi se pare că pentru mine e de prisos... Aș fi vrut poate o fotografie a locurilor acestea... o carte ilustrată... ca să arăt copiilor și nevestei în ce fel de peisaj am fost omorât... Pentru albumul familiei.

Pe urmă am tăcut îndelung... Eu gândindu-mă la moartea tuturor... el numai la a lui. Înserarea asta, după o zi ploioasă, apoi senină, de toamnă, era mereu mohorâtă și apăsătoare ca o înmormântare... Pădurea de stejar și tufele mici începuseră să se topească în întuneric.

În ambulanța-automobil, am luat cu autoritate alături pe prizonierul neamț... Am cerut chiar șoferului să meargă mai încet la șanțuri. Mi-a explicat că e ordin să care toți răniții până la miezul nopții.

Mi se face injecția împotriva tetanosului, sunt culcat într-un pat curat. Târziu de tot, vine alt grup de răniți din regimentul nostru. Divizia e în retragere. Batalionul nostru e înjumătățit. Sunt patru ofițeri morți, câțiva răniți, compania mea, înconjurată, e prizonieră cu toți ofițerii. Tudor Popescu, pe ce drumuri ai apucat-o? Până în zorii zilei spitalul trebuie evacuat. Se lucrează cu deznădejde la pansamente.

Comunicat apocrif

Călătoria în trenul sanitar care ne ducea pe toți — aproape două sute de răniți — mi s-a părut ca un fel de călătorie în străinătate, când după restaurantul gării judeci și despre orașul corespunzător, când cantonul se desprinde din seria lui (câmp, singurătate, ploaie, sărăcie) și devine element din seria rapidă (vagon-restaurant, peisaj, doamna elegantă, domnul voiajor)... Veneam într-o lume, care pentru mine nu mai era cea dinainte, așa cum unui bolnav, care iese întâia oară din casă după luni de zile, orașul i se pare altul. Prelungeam deci detaliile apropiate, le generalizam. Gara Brașovului împodobită, cu frunze și steaguri naționale, rămase, mi-a dat, despre orașul pe care nu-l cunoșteam, o idee de carte poștală și decor de zece mai. La Sinaia au năvălit pe înserate în vagoanele noastre cucoane frumoase, cu mâini tot atât de albe și fine ca olanda halaturilor lor. Ochii, urechile, pipăitul, mai vii, erau într-un fel de hiperfuncțiune. În schimb toți cei pe care-i văd au parcă un aer fantomatic, până și în voce și în privire, în ceea ce e dincolo de ei, parcă un soi de siestă după zbuciumul zilelor de luptă. Între Predeal și Bușteni, văzusem în jurul cantoanelor gropile de lup și tranșeele copilărești, făcute acolo lângă șosea, când munții și pădurile erau libere, cu naivitatea cu care, ca să evite o inundație catastrofală, care amenință întreg ținutul, o primărie neserioasă ar face șănțulețe de scurgere de-a lungul drumului. Când puhoiul vine însă, târăște nu numai ce-i pe șosea, dar și casele înalte, și chiar primăria cu domnul primar.

Eram în vagoane speciale, în tărgi lungi pentru dormit.

La București ni se spune că mergem direct în gara Obor, unde se face triajul bolnavilor. Am intrat într-un lung peron subteran, ca în marile gări occidentale, așa mi s-a părut cel puțin, căci am aflat apoi că gara n-are astfel de peroane și imediat au năvălit în vagoane sanitare, ofițeri administrativi, care, cu registre, dinainte ne-au întrebat ce preferințe avem. Cei mai mulți au optat pentru câteva mari spitale din capitală, unde li s-a spus că vor fi îngrijiți de frumoase doamne din societatea românească. Era adevărat. Dar ceea ce deosebește o societate de civilizație de una de cultură e că lumea ei imită și practică pasionat și cu entuziasm toate formele celei de cultură, fără să aibă însă stăruința de a duce lucrurile până la un capăt și nici curajul de a suporta toate consecințele. Câtă vreme serviciul în spitale nu contrazicea nici una din înclinările acestor doamne, ba încă le favoriza ocazii noi și decor inedit, ele au umplut cu surâsuri și alba lor prezență sălile cu răniți. Atât. Dar am văzut, câteva doar, mai târziu, curățind în spitalurile de la Iași, în după-amiezi pustii de iulie, răni puturoase.

M-am gândit, cu un fel de neliniște, că, dacă voi fi în București, voi fi vizitat de ai mei și că voi fi obligat — acum când eram atât de obosit — să joc un fel de teatru de dragoste și bucurie.

Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX. Trebuia să aștept câteva ore și între timp, vestită de un cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit la gară mama.

A plâns, m-a sărutat, a exagerat gravitatea rănii, a trimis să mi se aducă de-acasă, de la ea, perne, un flacon de apă de colonia, o învelitoare — „căci nu se știe dacă la spital vei avea ce-ți trebuie”.

Și totuși durerea ei îmi era străină. Când a murit unchiu-meu și ne-a lăsat averea, iar pentru partea mea a început pătimașa discuție în ce privește împărțeala, nu știu dacă aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama a stat în ceasul acela ca o străină, s-a crezut „parte” a vorbit cu voce albă, m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, și străin am rămas. Am cedat fără îndoială atunci, ea a revenit la tonul de duioșie, dar ireparabilul se săvârșise. Știam până unde merge afecțiunea mamei. Mai târziu, am căutat zadarnic să-mi demonstrez că poate avea dreptate, că discuțiile de interes iau cîteodată tonul acesta de proces între străini, și că aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul era de prisos. Gestul meu larg sporise însă afecțiunea mamei, care de atunci avea pentru mine și mai multă atenție drăgăstoasă, dar pentru că eu făcusem sacrificiul cel mare, păstram, fără să vreau, un aer de protecție, de indulgență amabilă, îndepărtată, de surâs limitat și limitativ. Asupra evoluției vieții mele ea era acum ca un astru răcit, fără influență.

Îi sărutam zâmbind mâinile, primeam daruri cu demonstrații tandre și absente, dar așteptând, cum aștepți într-o gară să plece mai repede trenul, pentru că situația dintre tine și cei care te-au petrecut începe să se prelungească stânjenitor.

Nu mi-a spus o vorbă despre nevastă-mea și am respectat ostilitatea lor de totdeauna, evitând o întrebare inoportună.

Pentru că era îngrijorată de soarta mea, doctorul, preocupat și amabil, a asigurat-o că în cincisprezece zile sunt complet vindecat și bun de întors înapoi pe front. Asta a întunecat-o oarecum.

La spitalul județean din R. sunt într-o rezervă cu un camarad de regiment, rănit la genunchi. Am cărți de citit, dar rumoarea tăcută, de efluvii, a orașului nu-mi dă liniște. După o săptămână de dureri mari, pot ieși. Sunt foarte înconjurat, căci ofițerii regimentului sunt într-un complex de rudenii, care îmbrățișează toată urbea. Neliniștea e mare și comunicatul oficial e așteptat la ora patru cu întinsă măcinare. Orașul, din cauza militarizării (polițaiul a devenit maior, cu „stele” în loc de grade, dar oricum maior, șeful de poștă a fost asimilat și el, în sfârșit, afară de pensionarii cafenelelor din „centru” toată lumea a trecut la partea sedentară a războiului și e deci foarte activă), trăiește în casele, cu aspect de vile, în grădini, în centrul plin de prăvălii, o viață deosebită. Camioanele care trec, furgoanele, detașamentele sunt cercetate cu atenție și interpretate, asemeni cititului în stele. Va veni sau nu evacuarea? căci luptele se dau acum în Carpați, la optzeci de kilometri depărtare.

Războiul e, dealtfel, o ocupație nouă și provoacă animație chiar în ținuturile retrase, darămite aci. Cu umbrela la subsuoară, profesori bătrâni ies la ora patru la plimbare, renunțând la somnul de după-amiază deci, eveniment caracteristic, pentru ca să citească, afișat pe geamul cafenelei, comunicatul zilei. E redactat foarte sibilinic acest comunicat. „Lupte vii, bombardament intens”, „atacuri puternice în regiunea cutare”. Niciodată un cuvânt despre înfrângere sau retragere. Cei care țin minte știu că numai comparând două comunicate poți afla ceva.

„Pe înălțimile din pasul Rucărului au loc vii lupte de infanterie”, spune un comunicat, copiat cu litere caligrafice, cu creionul, de patronul cafenelei, probabil.

Iar a doua zi, între alte puncte:

„Inamicul a atacat puternic pozițiile noastre de la sud de Dragoslavele”.

Dacă știi că între Rucăr și sud de Dragoslavele sunt șapte-opt kilometri, atunci știi și cu cât s-au retras trupele noastre, de ieri până azi, iar dacă nu, crezi că nu s-a întâmplat nimic.

După-amiază, spre seară, centrul se animează, mai ales prin prezența femeilor, care ies la plimbare. Ofițerii de la diverse depozite și comandamente (e aci cartierul corpului de armată) își lasă și ei serviciul, ca niște funcționari conștiincioși, către orele șase. Ești tentat să crezi că și pe front, la această oră, ofițerii încuie sertarele, se spală pe mâini, își potrivesc figura și ies din tranșee în oraș, fie invitați la o partidă de pocker, fie la un rendez-vous cu etape simplificate, din cauza vremurilor tulburi. În realitate, constat și acum aceeași neputință a imaginației de a realiza în abstract. Nu există decât o singură lume, aceea a reprezentărilor.

Nu putem avea în simțuri, și deci în minte, decât ora și locul nostru. Restul îl înlocuim cu imagini false, convenționale, care nu corespund la nimic, sunt cel mult o simplă firmă provizorie. Nu poți fi în două locuri deodată. Eu știam, când suportam bombardamentul de la Săsăuș, că, teoretic, e posibil ca altă lume, undeva departe, să petreacă, să iubească, să aibă ore de birou și de masă. Dar nu puteam realiza nici un moment al ei. Acum, dimpotrivă, sunt aci, în această lume, iar aceea a frontului e un vag musafir abstract, nelocalizat în spațiu și mai ales în afară de noțiunea timpului. Îmi zic: poate că la ora asta Orișan suportă un bombardament la fel cu cel de la Bărcut. Dar este o simplă ipoteză teoretică, vezi bine, goală de orice emoție, de durata oricărui sentiment, de culoarea oricărei reprezentări, de irevocabilul întâmplării reale.

Sunt privit — așa cum umblu cu alți camarazi, cu mâna bandajată — cu destulă curiozitate. Nu-mi displace; senzația reală că sunt privit îmi pare ca un fel de gâdilătură, de îndurat oarecum, dar în cele din urmă insuportabilă.

— Rămâi aici, mă îndeamnă camaradul meu. Vine generalul A.

— De unde știi?

— Vine cu automobilul... Știu de la prefectură. Uite pe fostul primar, Vasu... pe avocatul ăla bătrân... toți îl așteaptă... Primarul, un medic excelent, care are darul de a fi în tot locul, e acum și el lângă grădina publică, așteptând cu toată lumea miracolul. S-a răspândit vestea că „generalul” va trece spre front.

— Parcă se spunea că l-a otrăvit, că i-au turnat spionii nemți, printr-o ordonanță cumpărată, otravă în cafea?

Surâdeam amândoi, căci cunoșteam legenda. Comandant de armată în Dobrogea, generalul A. a oprit câtva timp în loc înaintarea inamicului. Și e atâta sete de idolatrie, sunt atâtea disponibilități de nădejde în poporul acesta, care se simte mereu aruncat de pe scara înaltă a istoriei, încât figura generalului a și devenit legendară.

Eu știu însă că salvare, pentru moment, nu mai e. Și cu toate astea, când pe strada principală apare lângă grădina publică automobilul mare, deschis, stropit tot de noroi, peste vopseaua de culoarea nisipului, am același fior ca toată lumea de aci. Stă în fund, alături de alt general, tot în mantaua cenușie care nu indică nici o distincție, cu capul lui de mucenic cu cioc imperial, cu privirea obosită, care nu se oprește asupra nimănui. Știu ce-ar vrea toată lumea... și cu ea, însumi eu... Cu mintea lui, încăpută acolo sub chipiu, să înlocuiască tunurile, mitralierele, să redea curaj soldaților, să răstoarne situația ca o prezență supranaturală. Comunicatul de mâine seară să anunțe, de pildă:

„În regiunea Dragoslavele, lupta îndârjită s-a terminat prin înfrângerea dușmanului. Un regiment de infanterie a căzut în spatele inamicului ocupând Cheile Dâmbovicioarei și șoseaua Giuvala. Am făcut 25 mii de prizonieri, am luat patru tunuri de câmp și un bogat material de război. Urmărirea inamicului continuă și diverse unități mici care au căutat să-și facă loc prin munți, peste vechea frontieră, sunt treptat capturate.”

Nădejdea, cu atât mai emoționantă, cu cât toți au conștiința miracolului, a căscat ochii tuturor celor de pe trotuar, iar ofițerii fac front ca unui prinț. Mulțimea asta nu vrea decât să despacheteze bagajele făcute pentru refugiu, să puie mâine seară drapele tricolore la balcoane și să se agațe de roțile automobilului, urlându-și frenezia de recunoștință pentru salvator.

Mașina s-a oprit o clipă, ofițerul cu mustața mică, de lângă șofer, a întrebat ceva pe sergentul de stradă (întrebare la care au răspuns laolaltă, cu bunăvoință grabnică, cinci-șase inși, care se găseau acolo), dar în tot timpul generalul a avut o absență preocupată, de medic chemat, în sfârșit, de familia disperată, la căpătâiul bolnavului a cărui operație încercată de alții n-a reușit.

A venit și Orișan, rănit la mâna dreaptă de o schijă de obuz. Camaradul din rezerva în care sunt eu a plecat în familie și acum sunt câteva zile cu Orișan. Între noi e o prietenie definitivă ca viața și moartea. Și totuși încerc un sentiment ciudat. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. Îl cunosc cum nu l-a cunoscut nici mama lui — căci numai acolo, în fața morții și a cerului înalt, poți cunoaște oamenii — dar nu știu absolut nimic despre el. Și nici despre nici un alt camarad al meu. Acum îmi dau seama cât de puțin am vorbit eu și camarazii mei de front despre viața noastră anterioară. Parcă suntem în „Legiunea străină”. În fiecare noapte îl aud însă pe Orișan, culcat în patul alb, lungit pe spate ca un mort (așa cum se desprind să doarmă soldații din cauza repaosurilor scurte în marșuri), urlând în somn de groază, deznădăjduit ca un câine: „Mamă!... mamă!...”

Peste câteva zile, în comunicatul oficial e totuși o floare de bucurie. Trupele noastre au luat Muntele Roșu, făcând prizonieri, capturând mitraliere și material. Știam că pe acolo s-a retras regimentul nostru. Îi arăt lui Orișan bănuiala că nu poate să fie străină de Corabu asemenea ispravă. El surâde, cu îndoială. Peste alte câteva zile însă, un rănit, abia sosit, îmi întărește presupunerea. Dorind să se distingă neapărat, dornic de înaintare, cu ambiție de general napoleonian, și simțind mai ales că ar putea muri, inutil, căpitan, a comunicat diviziei că dacă i se dă comanda unui batalion, e gata să cucerească Muntele Roșu. După oarecare codeală, oferta a fost acceptată și căpitanul Corabu a izbutit să dea acea floare comunicatului nostru. Dar i s-a luat imediat comanda... împrumutată. A doua zi, însă, muntele a fost din nou pierdut... Acum căpitanul Corabu a primit... ordin să-l cucerească iarăși. Mă întreb, cu gândul prelungit, melancolic, ce ar însemna pentru armata noastră să i se dea acestui ofițer o comandă mai importantă.

Când Orișan e mai bine, ieșim să mâncăm la un birt din oraș, unde cunoaștem două doamne tinere foarte frumoase și distinse, care ne arată foarte mult interes, dar ne cer să evităm pe unchiul lor, un domn bătrân cu nas aprig și mustața mare. Le-ar certa rău dacă le-ar vedea stând de vorbă cu cineva. Ne fixăm un rendez-vous cu ele și plecăm repede, căci ni se spune că la spitalul din G. a fost adus Niculae Zamfir, grav rănit. Ne duce cu mașina Iorgu, bărbatul Anișoarei, care e „voluntar” la corpul de armată. Printr-un ordin al Ministerului de Război gradele inferioare, dacă au avere, sunt scutite de front. (Li se cere numai să puie un automobil la dispoziția cartierului, iar ei, atașați pe lângă automobil, capătă numele de „voluntari”.) Pentru ofițeri însă acest lucru nu e admis și deci formula de rămânere trebuie să fie alta, sau altele.

Spitalul tip „Regele Carol I” e în marginea șoselei și are în față o grădină de flori, cultivată de medicul-șef, un burlac filozof în felul lui, depărtat de oameni care-i vindecă pe toți, cu condiția să-l lase în pace, în singurătatea lui din mijlocul câmpului. Niculae Zamfir e într-un pat de fier alb, cu capul bandajat și acoperit cu pătura până la gât. Nu-i vine să creadă parcă, văzându-ne, și, deși trebuie să aibă febră, zâmbește. Nu poate vorbi, nici nu poate încă fuma țigările pe care le-am adus, iar cele două sticle de vin înfundate vor rămâne multă vreme nedestupate, dar își plimbă privirea după gesturile noastre și surâde cu ochii, cinstit și sfios ca un câine al pământului.

— Ești rănit rău la cap, Zamfire?

Clatină din cap negând și pe urmă ridică ușor cuvertura și ne arată picioarele bandajate ca niște copii înfășați. Unul e retezat de sub genunchi, celălalt de la jumătatea coapsei. Zâmbește cald.

Cred că am devenit palid ca un mort și mă clatin. Orișan a încremenit și el. Niculae Zamfir, cu pătura ridicată, surâde mereu, absent și bun, ca o icoană care nu știe cât a fost de sluțită de sulițe.

N-aveam ce mai spune... Tăcem așa îndelung și pe urmă plecăm, sub pretext că nu trebuie să-l obosim.

Pe drum Orișan mă întreabă cu gând inspirat:

— Te mai gândești la revoluție?

— Nu, ca starețul Zossima al lui Dostoievski, mă închin, și eu, în fața „nenorocirii care va veni”.

Plecarea mea la București este inevitabilă. Parcă se apropie un examen dezagreabil. Am scris nevestei mele că sâmbătă seara sosesc. Trenul nu s-a oprit la peron, ci în câmp, pe o linie de garaj; gaura e în întuneric de frica zepelinurilor... Iar când vin pe Calea Victoriei goală, felinarele dau o lumină albăstruie asfaltului pustiu, de par acoperite cu zăbranic de doliu, iar casele de piatră cenușie. Nicăieri lumini aprinse. Impresia de cavou imens e copleșitoare.

M-a așteptat cu o serie de demonstrații care altădată m-ar fi înnebunit de emoție și plăcere. Casa e toată luminată (cu storurile căptușite bine, firește, ca să nu se vadă afară) ca pentru sărbătoarea de Paști, masa e albă, sclipitoare de cristaluri și flori, vinul rar. E o intenție de supeu în doi, ca într-o „cameră separată” de restaurant de petreceri. Îmi e imposibil să nu fac socoteala că aș putea avea toate acestea numai cu zece monede de aur și încă fără obligația de a surâde.

Mă sărută cu exces, nu vrea să mă lase să mă dezbrac, îmi scoate ea însăși mantaua...

Simt că un singur lucru m-ar fi ispitit aci... și poate mi-ar fi iluminat indiferența. Patul mare alb, camera de baie cu majolică albă și oglinzile aburitoare. Să am asta, murdar și pătruns de frig, după un marș ca acel de la Bărcut, ar fi în mine o dospire de recunoștință și voie bună, care s-ar revărsa poate și asupra acestei femei. Dar la spital făceam baie în fiecare zi, iar rufăria de pe mine e curată.

— Mama (nu spunea niciodată: mama, pur și simplu) nu mi-a spus nimic că ești rănit (e grav? ah... Dumnezeule!). Vezi, asta nu înțeleg, frate, să fie supărată pe mine, dar chiar dacă nu vorbim... putea să-mi trimită vorbă prin cineva... Te-a durut rău?... Mă întreb, fără să-mi pot reține surâsul dinăuntru, ironic: „Ar fi murit de durere femeia asta, dacă aș fi fost ucis?”

Parcă nu știe ce poteci de moarte am în suflet, și tăcerea mea o face să vorbească încontinuu, ca un orator care nu mai poate încheia, și se avântă inutil, după asociația întâmplătoare a frazelor. Îmi taie, cu prea multe gesturi, friptura în farfurie. Și cum se cunoaște că a îmbătrânit. Nu simte că, așa, destul de trupeșă cum a devenit, nu mai prind anumite grații. Dealtfel, tot armamentul ei cuceritor e parcă demodat și nefolositor, ca acele tranșee puerile din munții graniței.

Evit cât mai mult dormitorul, deși albul de olandă al cearșafurilor tot mă cheamă. O clipă, căldura trupului ei molatic lângă al meu îmi toropește trupul și îmi activează gândurile, dar pe o masă joasă e o fotografie mare, a mea. A pus-o acum, sau e de mult acolo? ridiculă, condamnată infam să asiste la frământarea trupurilor lor, când eu eram la Cohalm?...

Și totuși îmi trece prin minte, ca un nour de întrebare... Dar dacă nu e adevărat că mă înșală? dacă din nou am acceptat o serie greșită de asociații?

Dacă e o simplă coincidență, ca, de pildă, atunci când am întâlnit pe colonel, ca atâtea în viață?

Dar nu, sunt obosit și mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată.

Cum sunt culcat pe spate, cum sunt fără chef, ea are inspirația nefericită să facă singură demersurile îmbrățișării... Prin cămășuța fină, așa cum stă în genunchi, aplecată deasupra mea, sânii îi atârnă ca două pungi și pântecul a început parcă să se îngroașe. Chiar după ce m-am însurat, prietenii mă îmbiau la petreceri cu cocote, dar și când izbuteau să mă convingă, și oricât erau de frumoase, aveam impresia că mă culc cu manechine de cârpă, fără acea căldură tainică animală, care, când ți-e scumpă, te înduioșează și te deznădăjduiește în nebunia unei totale îmbrățișări. Nevasta mea e albă și cu preziceri de grăsime, iar eu aș vrea în clipa asta să simt pe pieptul meu genunchi mici ca merele și să descopăr colțuri noi într-un trup de țigăncușă subțire și cu mușchi nervoși. Aș putea-o avea cu alte zece monede de aur și fără obositoare obligații de a minți tandru.

A doua zi a fost năvală de cunoscuți... Fraze goale de conținut, stupidități fără legături de rudenie cu realitatea.

În corespondență am dat și peste o scrisoare anonimă...

„Domnule, pe când d-ta lupți pentru patrie (?) nevasta d-tale te înșală ca o târfă cu un individ Grigoriade, care e la cenzură, vezi bine.

Îi poți găsi oricând între 6-9 în strada Rozelor opt bis, unde merge la el. Căci poate că acum n-o avea nerușinarea să-l aducă tot la d-ta acasă.”

Ce n-aș fi dat altă dată pentru ca să am certitudinea că mă înșală. Cum așteptam la pândă, cu fruntea arsă și pumnii crispați!

Acum, când vine, îi arăt scrisoarea zâmbind. Un moment devine palidă, mă examinează alarmată și bănuitoare, însă când mă vede liniștit, socoate că nu cred.

— E o murdărie... Știi că toți ne invidiază. Ah, lumea asta rea... Uite ce calomnii mai născocește. Dacă ar fi să te iei după toți... Poftim, să fii fost tu mai bănuitor acum... Ah, mi-e o silă de oameni... Nu mai poți ieși... Firește, am fost de câteva ori în oraș, nu singură: cu Anișoara, cu Iorgu, și a venit cu noi și Grigoriade. Am fost la teatru și pe urmă la restaurant. Ah, și dintr-atâta...

Vorbește mult, platitudini încălecate, asociate la întâmplare, și zâmbetul meu binevoitor o încurajează...

— Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărți?

Parcă i-a despicat cineva țeasta în două. Altă avalanșă de întrebări gemute, de protestări scâncite.

Mă gândesc halucinat că aș fi putut ucide pentru femeia asta... că aș fi fost închis din cauza ei, pentru crimă:

— „Vezi, aia blondă de colo...? nu... ailaltă mai grasă puțin, de la masa cu cei doi domni și două doamne...

— Ei?

— E nevasta lui Gheorghidiu... Nu-ți mai aduci aminte...?

— A... pentru asta? Ce-a găsit la ea, dragă? să ucidă pentru ea... nu mai putea găsi alta la fel?” A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe care aveam s-o mai petrec în permisie. I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung și m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanța. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.