Amintiri din copilărie

URSUL PĂCĂLIT DE VULPE

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.

Şezând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea ridică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de doi boi.

— Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.

Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând-o că nici nu suflă, zice: Bre! daʼ cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!.. ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoi! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: hăis! Joian, cea! Bourean. Boii pornesc.

Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ia pielea vulpii.

Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, iar peştele din car cădea.

După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bini…şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta…re-i mai era foamei

Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.

— Bună masa, cumătră! Ti!!! daʼ ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta…re! mi-i poftă!

— la mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, şi-i avea peşte să mănânci.

— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.

Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: «Alei, cumătre! daʼ nu ştii că nevoia te duce unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te deseară la băltoaca cea din marginea pădurii, vâră-ţi coada-n apă şi stai pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu».

Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaca din marginea pădurii şi-şi vâră-n apă toată coada!..

În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. îngheaţă zdravăn şi apa din băltoacă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme ursul, nemaiputând de durerea cozii şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne fărʼ de coadă!

Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine fărʼ de coadă, începu a striga:

— Hei, cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămână peşti în baltă?

Ursul, auzind că încă-l mai ia şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se repede iute spre copac; dar gura scorburii fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară şi să-i dea de cheltuială…

Dar când apucă ursul de piciorul vulpii, ea strigă: «Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac…, Iar când anina cârligul de copac, ea striga: „Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!“»

În zadar s-a necăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.

Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!