Cantică pentru Leibowitz

1

Fratele Francis din Utah n-ar fi descoperit relicvele sfinte dacă, în Postul Paştelui pe care, ca tânăr novice, trebuia să-l ţină în deşert, nu l-ar fi întâlnit pe acel pelerin încins cu o fâşie de pânză în jurul coapselor.

Adevărat, până atunci fratele Francis nu mai văzuse vreun pelerin îmbrăcat astfel, dar imediat ce-şi revenise din nemărginita uimire pricinuită de apariţia lui la marginea orizontului, ca un punct neînsemnat prins în aburul tremurător ridicat de arşiţă, fu convins că ochii nu-l înşelaseră. Punctul se întrupă din luciul ca de oglindă al şoselei ajunsă o ruină, la început parcă lipsit de picioare, dar având un cap minuscul, şi părând să se apropie, mai degrabă zvârcolindu-se decât mergând, ceea ce-l făcu pe fratele Francis să strângă crucifixul în mână şi să murmure unul sau chiar două Ave Maria. Punctul sugera o lighioană pipernicită adusă pe lume de demonii pârjolului care bântuiau pământul la amiază, moment în care toate creaturile în stare să se mişte prin deşert (ân afara vulturilor şi a celor câţiva pustnici precum Francis) zăceau neclintite în vizuini ori se ascundeau sub stânci pentru a scăpa de grozăvia soarelui. Doar ceva monstruos, anormal sau cu mintea rătăcită ar fi păşit încoace cu atâta hotărâre la acea oră din zi.

Fratele Francis înălţă în grabă o rugăciune către Sfântul Paul Ciclopul, patronul avortonilor, pentru a se apăra de nefericiţii lui protejaţi. (Fiindcă pe vremea aceea cine nu ştia că pământul era înţesat de monştri? Potrivit canoanelor Bisericii şi legii nescrise a Naturii, celor născuţi vii li se îngăduia să trăiască şi, dacă aveau putinţa, cei care-i aduseseră pe lume îi ajutau să ajungă la maturitate. Chiar dacă nu în litera ei, legea era respectată atât cât să contribuie la menţinerea unei populaţii răzleţe alcătuită din monştri adulţi care de multe ori îşi alegeau ca loc de peregrinare ţinuturile cele mai pustii, unde dădeau târcoale focurilor aprinse noaptea de cei ce călătoreau prin preerie.) Într-un târziu, smulgându-se din aburii arşiţei şi intrând în aerul clar, punctul se transformă într-un pelerin aflat încă departe; şoptind un Amen, fratele Francis dădu drumul crucifixului.

Pelerinul era un bătrânel cu barbă stufoasă şi picioare ca nişte fuse, care avea un toiag, o pălărie înaltă şi o desagă din piele plină cu apă, atârnată pe umăr. Prea mesteca şi scuipa încântat ca să fie luat drept spirit şi părea din cale-afară de plăpând şi nevolnic pentru a reuşi să bage pe cineva în răcori ori pentru a-şi alege ca îndeletnicire jaful la drumul mare. Cu toate astea, fără să scoată un sunet, Francis se trase mai la adăpost de ochii lui şi se ghemui în dosul unui morman de piatră sfărâmată, de unde să nu-i scape nimic, dar să nu fie văzut. Deşi rare în plin deşert, întâlnirile între doi oameni care nu se cunoşteau deveneau prilejuri de suspiciune reciprocă şi erau marcate, din ambele părţi, de preparative în vederea unui eveniment ce se putea dovedi fie amical, fie războinic.

Abaţia nu era vizitată de mireni ori de străini mai des de două-trei ori pe an, în ciuda oazei care-o ajutase să supravieţuiască şi care ar fi transformat-o într-un refugiu firesc pentru drumeţi, dacă drumul, socotind felul cum se călătorea atunci, n-ar fi fost unul dintre acelea care nu pornea de undeva şi nici nu ducea spre un loc anume. Pesemne că-n vremurile de demult, acest drum fusese o părticică din ruta cea mai scurtă dintre Great Salt Lake şi Old El Paso; la sud de abaţie, el intersecta o fâşie asemănătoare, din piatră sfărâmată, care se întindea spre est şi spre vest. În ultimul timp, încrucişarea de drumuri era măcinată mai mult de vreme decât de om.

Pelerinul se apropie cât să poată da bineţe şi să fie auzit, însă novicele rămase ascuns în dosul mormanului de moloz. Necunoscutul avea într-adevăr o legătură murdară din pânză de sac în jurul coapselor, singurul articol de îmbrăcăminte în afara pălăriei şi a sandalelor. Înainta greoi şi îndârjit, călcând cu un şchiopătat mecanic, ajutându-şi în acelaşi timp piciorul beteag cu toiagul masiv. Mersul lui ritmic era acela al unui drumeţ care a bătut drum lung şi are încă mult de mers. Pătrunzând însă în zona ruinelor uitate de timp, rări pasul şi zăbovi o clipă, uitându-se în jur.

Francis se ghemui şi mai mult.

Printre mormanele de moloz rămase de la grupul de clădiri vechi ce se înălţaseră aici odinioară nu puteai afla adăpost de nemilostenia soarelui, dar unele dintre lespezile mai mari puteau totuşi oferi oarece mângâiere şi răcoare pentru unele părţi ale trupului, lucru cunoscut de drumeţii cunoscători în ale deşertului, aşa cum se dovedi curând şi pelerinul, care privi câteva clipe în jur, căutând o piatră de dimensiuni potrivite. Cu o mişcare aprobatoare din cap, fratele Francis băgă de seamă că bătrânul nu se apucă să tragă imediat de piatră, ci se ţinu la oarecare distanţă de ea şi, folosindu-şi toiagul drept pârghie şi un pietroi drept punct de sprijin, o dislocă pe cea mai grea până când nelipsita creatură aflată dedesubt, de astă dată un şarpe, se târî afară. Călătorul îl ucise fără prea multă tragere de inimă, cu toiagul şi azvârli în lături cadavrul care încă se zvârcolea. Acum că scăpase de ocupantul locşorului rece de sub lespede, pelerinul o răsturnă, devenind noul ei stăpân. După aceea, îşi ridică partea din spate a legăturii din jurul coapselor, se aşeză cu fesele descărnate pe partea relativ rece a lespezii, îşi scoase sandalele dintr-o mişcare şi-şi apăsă tălpile picioarelor pe pământul nisipos şi răcoros. Împrospătat astfel, îşi mişcă degetele picioarelor, zâmbi larg arătându-şi gingiile lipsite de dinţi şi începu să îngâne un cântec. Curând, porni să cânte cu jumătate de glas un soi de litanie, într-un dialect necunoscut novicelui. Amorţit de poziţia ghemuită în care stătea, fratele Francis se foi negăsindu-şi locul.

Tot cântând, pelerinul scoase dintr-o legătură o bucată de pâine uscată şi un colţ de brânză. Apoi tăcu şi, jidicându-se în picioare o clipă, strigă moale, cu un soi de behăit pe nas, în dialectul vorbit în ţinut: „Binecuvântat fie Adonoi Elohim, Rege peste Toate, care face ca pâinea să răsară din pământ.” Terminând de spus acestea, se aşeză din nou şi începu să mănânce.

Rătăcitorul a bătut cale lungă, într-adevăr, gândi fratele Francis, care nu auzise ca vreun ţinut aflat prin apropiere să aibă un monarh cu un asemenea nume ciudat arogându-şi calităţi atât de ieşite din comun. Bătrânul pornise într-un pelerinaj de penitenţă, se aventură să creadă fratele Francis — pesemne până la „capela sfântă” de la abaţie, deşi „capela” încă nu primise oficial acest titlu, iar „sfântul” încă nu fusese canonizat. Fratele Francis nu reuşi să explice altfel prezenţa bătrânului rătăcitor pe drumul care nu ducea nicăieri.

Pelerinul nu se grăbea să mănânce pâinea şi brânza şi, pe măsură ce neliniştea dintru început se risipi, novicele deveni din ce în ce mai nerăbdător. Regula tăcerii ce trebuia respectată pe perioada Postului nu-i îngăduia să intre în vorbă din proprie iniţiativă cu bâtrânul, însă dacă ieşea din ascunzătoarea oferită de mormanul de dărâmături înainte ca insul să plece, era sigur că ar fi fost văzut sau auzit, ori, înainte de încheierea Postului Mare, nu avea voie cu nici un chip să-şi părăsească locul retras pe care şi-l găsise.

Încă temător, fratele Francis îşi drese glasul, apoi se ridică, lăsându-se văzut.

— Vai!

Pâinea şi brânza zburară cât colo din mâinile pelerinului care înşfăcă toiagul şi sări în picioare.

— Numai să-ndrăzneşti să te apropii!

Scutură ameninţător toiagul către silueta înveşmântată şi cu gluga trasă peste faţă care apăruse din spatele grămezii de pietre. Fratele Francis observă că în capătul toiagului era înfiptă o ţepuşă. Se înclină smerit de trei ori, dar pelerinul nu luă în seamă gestul curtenitor.

— Rămâi unde eşti! cârâi el. Stai locului, băiete! N-am nimic din cele ce ţi-ar face trebuinţă, decât dacă vrei nişte brânză, iar dacă-i aşa, ţi-o dau cu dragă inimă. Dacă însă vrei carne, află că sunt slab ca un ţâr, dar tot m-aş lupta să mi-o păstrez. Dă-te înapoi! Înapoi!

— Stai puţin… Novicele amuţi. Milostenia ori chiar bunăcreşterea de rând puteau fi puse mai presus de regula tăcerii pe durata Postului, dar numai atunci când situaţia o impunea; cu toate astea, ideea de a vorbi din proprie iniţiativă îi dădea o vagă nelinişte. Nu sunt băiat, bunule neştiutor, continuă el, adresându-se politicos. Îşi dădu gluga pe spate dintr-o mişcare să-şi arate tunsura monahală şi ridică şiragul de mătănii. Ştii ce sunt acestea?

Bătrânul rămase câteva clipe arcuit ca o pisică gata de atac, timp în care privi cercetător la chipul adolescentin, băşicat de arşiţă, al novicelui. Confuzia din mintea pelerinului era în firea lucrurilor. Creaturile groteşti care hălăduiau pe la marginea deşertului purtau de cele mai multe ori măşti, glugi ori mantii largi pentru a-şi ascunde sluţenia. Printre ei se găseau şi unii a căror diformitate nu se mărginea numai la trup, iar aceştia îi luau uneori pe călători drept vânat din care se puteau înfrupta.

După o scurtă verificare, pelerinul se îndreptă de spate.

— Aha, unul dintre ei. Se rezemă în toiag şi-l privi pătrunzător. Cea de colo e Abaţia Leibowitz? întrebă el, arătând departe spre sud, unde se vedea un pâlc de clădiri.

Fratele Francis se înclină cuviincios şi dădu aprobator din cap către pământ.

— Şi ce cauţi aici, printre ruine?

Novicele ridică un fragment de piatră mai moale pentru a o folosi drept cretă. Statistic vorbind, părea puţin probabil ca bătrânul să aibă ştiinţă de carte, dar fratele Francis socoti că merita să facă o încercare. Cum dialectele vulgare ale diferitelor populaţii nu aveau nici alfabet, nici ortografie, zgârie cu piatra cuvintele latineşti repre-zentând „Penitenţă, Singurătate, Tăcere” pe o lespede mai mare şi netedă, apoi le scrise din nou dedesubt în engleza de odinioară, sperând că, în ciuda dorinţei nemărturisite de a găsi pe cineva cu care să vorbească, bătrânul va înţelege, lăsându-l să-şi continue veghea solitară a Postului.

Văzând inscripţia, pelerinul zâmbi din colţul buzelor. Hohotul de râs care urmă semăna mai mult cu un behăit apăsat de fatalitate.

— Hmm-hnn! Încă scrieţi de-a-ndăratelea! constată el; însă chiar dacă înţelesese cele de pe piatră, nu catadicsi să recunoască. Îşi lăsă deoparte toiagul, se aşeză din nou pe lespede, ridică pâinea şi brânza şi se apucă să le cureţe de nisip. Rupt de foame, Francis îşi linse buzele şi privi în altă parte. De la Miercurea Cenuşii încoace, nu mâncase nimic altceva decât fructe de cactus şi o mână de boabe sfrijite de porumb; regulile postului şi abstinenţei erau foarte stricte pentru cei care-şi urmau vocaţia.

Observându-i stânjeneala, pelerinul rupse din pâine şi din brânză şi-i oferi fratelui Francis câte o bucată din fiecare.

În ciuda stării de deshidratare provocată de provizia sărăcăcioasă de apă, novicele îşi simţi gura inundată de salivă. Ochii lui se încăpăţânară să nu se dezlipească de la mâna care îi dăruia hrană. Universul se contractă; exact în centrul lui geometric pluteau fărâmele de pâine neagră şi de brânză albicioasă. Parcă pătruns în carnea lui, un demon îl îndemnă să ridice piciorul stâng şi să înainteze jumătate de metru. Acelaşi demon îi luă în stăpânire celălalt picior care păşi în faţa celui stâng, iar apoi, pe negândite, îi sili muşchii pectorali şi bicepşii să împingă braţul înainte până când mâna lui o atinse pe aceea a pelerinului. Degetele pipăiră mâncarea; păreau chiar să o guste. Prin trupul pe jumătate mortificat de foame trecu un fior involuntar. Închise ochii şi-l văzu pe Sfinţia Sa Abatele fulgerându-l cu privirea şi dând la iveală un bici. Ori de câte ori novicele încerca să-şi imagineze Sfânta Treime, trăsăturile Atotputernicului Dumnezeu se amestecau cu cele ale abatelui, devenind foarte furioase, lucru firesc, socoti Francis. În spatele abatelui ardea un rug cu flăcări înalte, din mijlocul cărora ochii Bine-cuvântatului Martir Leibowitz, suferind chinuri de moarte, priveau la protejatul său aflat în Post, surprinzându-l în chiar clipa când întindea mâna după brânză.

Novicele se cutremură din nou.

— Apage Satanas! şuieră el şi, făcând un pas înapoi, lăsă mâncarea să-i cadă la pământ. Pe neaşteptate, îl stropi pe bătrân cu apa sfinţită dintr-o sticluţă pe care o scoase pe furiş din mânecă. Vreme de o clipă, mintea ameţită de atâta soare şi arşiţă îl confundă pe bătrân cu Satana în persoană.

Acest atac venit prin surprindere asupra Forţelor întunericului şi ale Ispitei nu dădu rezultatele magice anticipate, ci roadele fireşti apărură mai curând ex opere operato. Pelerinul luat drept Belzebut nu dispăru într-o explozie de fum mirosind a pucioasă, ci scoase un soi de gâlgâit, se făcu roşu la faţă şi, dând un răcnet care-ar fi făcut pe oricine să-i îngheţe sângele în vine, se năpusti către Francis. Împiedicându-se aproape la fiecare pas de pulpana rasei, novicele se refugie în grabă, încercând să evite ploaia loviturilor de toiag, şi scăpă cu pielea întreagă doar pentru că pelerinul uitase că nu avea sandalele în picioare. Atacul şchiopătat al bătrânului deveni o ţopăială pe vârful picioarelor. Părea să fi descoperit brusc pietrele încinse care-i ardeau tălpile desculţe. Se opri şi porni înapoi. Când îndrăzni să privească peste umăr, fratele Francis rămase aproape convins că pelerinul reuşise să se retragă până la locşorul răcoros doar săltând tot drumul pe vârful degetelor mari.

Ruşinat de mirosul de brânză care încă răzbătea de pe buricele degetelor şi căindu-se pentru modul necugetat în care încercase să-l alunge pe cel necurat, novicele se întoarse tăcut la truda ce şi-o impusese între ruine, în vreme ce pelerinul îşi răcorea picioarele şi-şi descărca mânia aruncând cu pietre în el ori de câte ori îl vedea apărând printre mormanele de pietre. Când, într-un târziu, simţi că-i amorţeşte braţul, mai mult mimă aruncarea, iar când şi Francis încetă să se mai ferească, se mulţumi să-l boscorodească printre înghiţiturile pe care le lua din pâine şi din brânză.

Novicele rătăcea de colo-colo printre ruine, când şi când împleticindu-se către punctul nodal al lucrării lui, cu câte-o piatră cât pieptul de mare pe care-o căra într-o îmbrăţişare chinuitoare. Pelerinul îl urmări alegând o piatră, apreciindu-i mărimea prin măsurarea cu palma, considerând-o nedemnă şi apoi căutând alta, care era smulsă cu greutate din vălmăşagul de moloz din morman, aceasta fiind apoi ridicată şi dusă cu paşi nesiguri. Francis dădu drumul unei pietre doar după câţiva metri şi, frângându-se brusc, îşi puse capul între genunchi, făcând un efort disperat să nu leşine. După ce gâfâi o vreme, se ridică la loc şi socoti că era mai bine să rostogolească piatra către locul cuvenit. Îşi continuă activitatea, în vreme ce pelerinul, făcând uitată căutătura urâtă, începu să-l privească nedumerit.

Soarele îşi revărsa blestemul de la miezul zilei asupra pământului uscat, răzbunându-se cu precădere pe tot ce era cât de cât umed. În ciuda arşiţei, Francis îşi urmă truda.

După ce înghiţi şi ultimele îmbucături pline de nisip cu câteva guri de apă din desaga de piele, pelerinul îşi trase sandalele în picioare, se ridică gemând şi, şontâcăind şi ocolind mormanele de pietre, porni către locul în care se canonea novicele. Băgând de seamă că se apropie, fratele Francis se grăbi să se îndepărteze. Pelerinul îi arătă mai mult în joacă toiagul cu ţepuşă la capăt, dar părea mai curând dornic să vadă zidirea făcută de tânăr decât să caute răzbunare. Se opri să cerceteze adăpostul mai îndeaproape.

Folosind un băţ drept săpăligă şi mâinile drept lopată, fratele Francis săpase un şanţ nu prea adânc lângă marginea dinspre răsărit a ruinelor. În prima zi a Postului Paştelui îi pusese un acoperiş dintr-un braţ de mărăcini şi noaptea îl folosise pentru a se adăposti de lupii care bântuiau prin locurile acelea. Dar pe măsură ce zilele Postului sporeau în număr, prin prezenţa lui lăsase peste tot atâtea urme încât lupii care se aventurau noaptea prin deşert păreau să fie tot mai des atraşi de ruine, ajungând chiar să scormonească prin mormanul de mărăcini, mai ales când focul se stingea. La început, Francis încercase să descurajeze vizitele lor nocturne mărind grosimea stratului de mărăcini de deasupra adăpostului şi înconjurându-l cu un rând de pietre aşezate una lângă alta, alcătuind astfel o baricadă. Dar, cu o noapte în urmă, o arătare sărise exact pe mormanul de mărăcini şi uriaşe în vreme ce el rămăsese întins şi tremurând dedesubt, iar asta îl îndemnase să-şi fortifice bârlogul, astfel că, folosind primul rând de pietre, începuse a construi un zid în toată regula. Tot inălţându-se, zidul se înclina spre interior; dar cum îngrăditura avea o formă aproape ovală, pietrele din fiecare nou rând erau îngrămădite lângă cele deja aşezate pentru a împiedica prăbuşirea spre interior. Fratele Francis nădăjduia că alegând cu mare grijă pietrele şi echilibrându-le, completând spaţiile goale dintre ele cu tot soiul de resturi şi bolovani, va reuşi să-şi facă o colibă. Iar acum, ca dovadă a ambiţiei lui, deasupra şanţului se ridica un dom din pietre legate între ele fără mortar care, printr-o minune, sfida legea gravitaţiei, rămânând în picioare. De aceea, fratele Francis scânci precum un câine bătut când pelerinul curios lovi cu toiagul în construcţia lui.

Îngrijorat pentru soarta adăpostului, novicele se trase mai aproape. Pelerinul răspunse la scâncetul lui cu o răsucire a toiagului şi cu un urlet ameninţător. Fratele Francis călcă aproape imediat pe poalele rasei şi se întinse cât era de lung. Bătrânul chicoti.

— Hmm-hnn! o să ai nevoie de-o piatră cu o formă ciudată să se potrivească în gaura aceea, spuse el rotind toiagul în spaţiul gol dintre pietrele ce formau ultimul rând.

Tânărul încuviinţă cu o mişcare din cap şi-şi mută privirea în altă parte. Rămase pe nisip şi, prin tăcere şi privirea plecată în pământ, spera să-l lămurească pe bătrân că nu-i era îngăduit nici să vorbească, nici să accepte prezenţa altcuiva în locul ales pentru a ţine Postul în singurătate. Folosind o rămurică uscată, începu să schiţeze pe nisip cuvintele: Et ne nos inducas in…

— Încă nu m-am oferit să-ţi prefac pietrele astea în pâine, aşa e? spuse necăjit bătrânul călător.

Fratele Francis ridică imediat ochii spre el. Aha! deci bătrânul ştia să citească şi, pe deasupra, cunoştea Scripturile. Tot astfel, vorbele lui sugerau că înţelesese atât gestul nestăpânit de a-l stropi cu apă sfinţită, cât şi rostul prezenţei lui Francis aici. Acum, conştient că pelerinul îl punea la încercare, fratele Francis coborî din nou ochii şi rămase în aşteptare.

— Hmm-hnn! Deci trebuie să-ţi dau pace, aşa-i? Păi, atunci aş face mai bine să plec. Spune-mi, fraţii tăi de la abaţie i-ar îngădui unui bătrân ca mine să-şi tragă puţin sufletul, la adăpostul umbrei?

Fratele Francis dădu din cap.

— Îţi vor da şi mâncare şi apă, adăugă el încet, cu bunătate.

Pelerinul chicoti.

— Pentru vorbele astea, înainte de-a pleca, o să-ţi găsesc o lespede care să se potrivească în vârf. Dumnezeu să te aibă în paza lui!

Dar nu-i nevoie… Protestul rămase nerostit. Fratele Francis îl urmări pe bătrân şontâcăind cu paşi osteniţi. Pelerinul umbla printre mormanele de moloz. Se opri din când în când să cerceteze câte-o piatră sau s-o disloce pe alta cu toiagul. Căutarea sigur se va dovedi zadarnică, gândi novicele, pentru că nu va face decât să repete propria lui strădanie începută dis-de-dimineaţă. În cele din urmă, socotise că i-ar fi fost mai lesne să dărâme şi să refacă o porţiune din şirul de pietre de sus decât să găsească o lespede care să se potrivească formei de clepsidră din vârf. Dar fără îndoială că, pierzându-şi curând răbdarea, pelerinul avea să-şi vadă de drum.

Până una alta, fratele Francis se odihni. Se rugă să-şi recapete acea pace interioară, care era şi rostul postului ţinut într-un asemenea loc: o asceză totală a spiritului pe care, în această solitudine, să poată fi gravate cuvintele judecăţii — asta dacă cealaltă Nemăsurată Singurătate, care era Dumnezeu, întindea a Sa mână să atingă propria lui singurătate neînsemnată şi să aşeze la locul ei Chemarea. Cărticica, pe care stareţul Cheroki i-o lăsase în duminica precedentă, îi slujea drept îndrumar pentru meditaţie. Era veche de secole şi se numea Libellus Leibo-witz, deşi doar o tradiţie incertă atribuia paternitatea ei lui Beatus însuşi.

— Parum equidem te diligebam, Domine, juventute mea; quare doleo nimis… Prea puţin Te iubesc eu, Doamne, acum la vremea tinereţii mele; de aceea păcătuiesc atât la această vârstă necoaptă. Zadarnic m-am îndepărtat de Tine pe vremurile acelea…

— Hei! Vino-ncoace! se auzi un strigăt de undeva, din dosul movilelor. Fratele Francis ridică ochii de pe pagină, dar nu-l văzu pe pelerin. Îşi reluă lectura.

— Repugnans tibi, ausus sum quaerere quidquid doc-tius mihi fide, certius spe, aut dulcius caritate visum esset. Quis itaque stultior me…

— Hei, băiete! se auzi din nou. Ţi-am găsit o piatră, una care sigur are să se potrivească.

Când fratele Francis ridică iar ochii, zări toiagul pe care pelerinul îl agita în aer pe deasupra unei movile, făcându-i astfel semn să meargă într-acolo. Oftând, reveni cu ochii pe pagină.

— O inscrutabilis Scrutator animarum, cui patet omne cor, si me vocaveras, olim a te fugeram. Si autem nunc velis vocare me indignum…

Din dreptul movilei răsună vocea morocănoasă a pelerinului:

— Bine, atunci fă cum vrei. Fac un semn pe piatră şi aşez un băţ deasupra. Treaba ta dacă încerci ori ba.

— Mulţumesc, spuse novicele în şoaptă, dar se îndoi că bătrânul îl auzise. Continuă să se canonească:

— Libera me, Domine, ab vitiis meis, ut solim tuae voluntatis mihi cupidus sim, et vocationis…

— Gata, am terminat! strigă pelerinul. Am însemnat piatra şi locul. Să te ajute Cel de Sus să-ţi găseşti vocea cât mai grabnic, băiete. Olla allay!

Curând după ce strigătul se stinse, fratele Francis observă că pelerinul se îndepărta cu paşi şovăitori, luând-o pe drumul care ducea spre abaţie. Rosti în şoaptă o bine-cuvântare scurtă în urma lui, precum şi o rugăciune care să-l ferească de primejdii în călătoria ce-o făcea.

După ce-şi regăsi solitudinea şi pacea, fratele Francis îşi duse cărticica în adăpost şi-şi reluă zidirea plină de riscuri, fără însă a catadicsi să vadă ce găsise pelerinul. În vreme ce trupul slăbit de foame gemea, se încorda şi se încovoia sub greutatea pietrelor, mintea lui repeta mereu-mereu, ca o maşină, rugăciunea menită a-i întări credinţa în vocaţia aleasă.

— Libere me, Domine, ab vitiis meis… Curăţeşte-mă Tu, Doamne, de neputinţa mea, pentru ca numai Voinţa Ta să-şi găsească loc în inima mea şi fă să aud chemarea Ta atunci când ea va să vină… ut solius tuae voluntatis mihi cupidus sim, et vocationis tuae conscius si digneris me vocare. Amen. Mântuieşte-mă Tu, Doamne, de păcatele mele, fă ca în inima mea…

O turmă cerească de nori cumulus, pornită să-şi slo-bozească umeda binecuvântare asupra munţilor, după ce înşelase crunt speranţele deşertului scorojit de arşiţă, începu să acopere soarele şi să lase umbre mişcătoare pe pământul pârjolit, oferind câte-o alinare trecătoare, dar binevenită, de dogoarea soarelui. De fiecare dată când umbra vreunui nor mătura ruinele, novicele trudea febril până când aceasta dispărea, apoi se odihnea, aşteptând următorul vălătuc de lână alburie care să treacă prin dreptul soarelui.

În cele din urmă, fratele Francis descoperi mai mult, din întâmplare piatra aleasă de pelerin. Tot umblând tehui de colo-colo, se împiedică de băţul pe care bătrânul îl înfipsese în pământ ca semn. Se trezi deodată în patru labe, cu privirea aţintită la două inscripţii făcute de curând cu creta, pe o lespede străveche:

Caracterele erau atât de grijuliu trasate încât fratele Francis presupuse pe dată că reprezentau simboluri şi, după minute întregi de mirare în faţa lor, rămase tot nelămurit. Oare erau semne magice? Nu, doar bătrânul îi strigase: „Dumnezeu să te aibă în paza Lui”, iar un vrăjitor nu i-ar fi spus aşa ceva. Desprinse piatra din morman şi o rostogoli. Când făcu asta, de la baza grămezii se auzi un huruit slab; zgomotul scos de un bolovan care se rostogoleşte pe o pantă. Francis se trase de îndată la o parte, temându-se de o posibilă avalanşă, dar zgomotul nu se repetă. În locul unde fusese înţepenită lespedea aleasă de pelerin se vedea acum o adâncitură neagră, nu prea mare.

Adânciturile erau adesea locuite.

Însă aceasta părea să fi fost atât de etanş astupată de lespede încât, înainte ca fratele Francis s-o fi răsturnat, nici măcar un purice n-ar fi putut să pătrundă pe lângă ea. Cu toate astea, găsi un băţ şi-l vârî cu precauţie prin deschizătură. Nimic nu-i opuse rezistenţă. Când îi dădu drumul din mână, băţul alunecă în gaură şi dispăru, parcă supt de o cavitate subterană mai mare. Aşteptă neliniştit. Dinăuntru nu apăru nici o târâtoare.

Se lăsă din nou pe genunchi şi, prevăzător, mirosi groapa. Cum nu simţi miros de animal, ori de pucioasă, rostogoli pietricele mărunte înăuntru şi se dădu mai aproape să asculte. Pietrişul se rostogoli o dată, la vreun metru sub deschizătură, apoi îşi continuă mişcarea în jos, lovi ceva metalic în trecere şi în cele din urmă se opri undeva, în adânc. Reverberaţia zgomotului sugera existenţa unei deschideri subterane de mărimea unei încăperi.

Fratele Francis se ridică cu greu în picioare şi privi împrejur. Părea să fie singur, ca de obicei, neavând alt tovarăş decât vulturul care, planând în înălţimi, îl urmărise cu atâta persistenţă în ultima vreme încât şi alţi semeni de-ai lui îşi părăseau uneori teritoriile de vânătoare şi se apropiau să cerceteze.

Dădu roată mormanului de moloz, dar nu găsi urme ale vreunei alte gropi. Se cocoţă pe o grămadă alăturată şi privi printre gene în lungul drumului. Pelerinul se mis-tuise de mult. Pe şoseaua de odinioară nu se vedea nici o mişcare, însă îl zări în treacăt pe fratele Alfred traversând o măgură, la vreo milă spre răsărit, pornit în căutare de lemn în preajma ermitajului în care ţinea Postul. Fratele Alfred era surd bocnă. Altceva nu i se arătă. Francis nu anticipa nici un motiv pentru care să răcnească după ajutor, însă i se părea o măsură de prevedere să socotească dinainte ce roade ar fi dat ţipetele, în caz de nevoie. După ce scrută atent toată zona, se dădu jos de pe morman. Decât să-şi dea duhul strigând, mai bine şi-ar păstra suflul pentru a o rupe la goană.

Se gândi să pună la loc lespedea pentru a lăsa groapa aşa cum o găsise, numai că pietrele alăturate alunecaseră puţin şi ea nu şi-ar mai fi găsit locul potrivit în vălmăşagul acela. Pe de altă parte, spaţiul liber din stratul de sus al adăpostului său ar fi rămas căscat, iar pelerinul avusese dreptate: dimensiunile lespezii şi forma ei sugerau că o va putea folosi. Alungă curând toate îndoielile, ridică piatra cu un icnet şi porni, târându-şi picioarele, spre bârlogul lui.

Lespedea se potrivi de parcă ar fi fost de acolo. Lovi cu piciorul să-i probeze rezistenţa; şirul de pietre nu se clinti, cu toate că zdruncinătura provocase o dislocare în alt loc, la vreun metru depărtare. Deşi puţin şterse în timp ce se canonise cu piatra, semnele făcute de pelerin rămăseseră destul de clare pentru a fi copiate. Folosind un băţ pe jumătate ars drept stilus, le desenă pe o altă piatră. Poate că, atunci când va face turul săptămânal pe la toate sihăstriile, stareţul Cheroki va fi în stare să-i spună dacă semnele aveau vreo noimă, fie ca farmec, fie ca blestem. Le era interzis tuturor să se teamă de semne păgâne dar, ţinând seama de greutatea edificiului, novicele era curios să afle măcar ce inscripţie stătea deasupra locului în care dormea.

Îşi continuă truda în plină arşiţă, toată după-amiaza. Un gând ascuns îi reamintea mereu de gaură — de groapa ispititoare, dar, în acelaşi timp, înspăimântătoare — de ecourile pe care le stârnise pietrişul rostogolindu-se în adâncul pământului. Ştia că toate ruinele din jur erau foarte vechi. Mai ştia, asta din tradiţie, că deveniseră cu încetul nişte mormane nefireşti de pietre din pricina nenumăratelor generaţii de călugări şi de necunoscuţi aflaţi în trecere, care căutaseră niscaiva pietre ori scotociseră după bucăţi de oţel ruginit ce puteau fi găsite doar sfărâmând secţiunile mai groase ale coloanelor şi planşee-lor, extrăgând astfel fâşiile acelea, plasate, nu se ştie cum şi de ce, în interiorul lor de oamenii unui secol şi ai unei lumi aproape trecute în uitare. Intervenţia umană mai că ştersese orice asemănare a ruinelor — care, potrivit tradiţiei, datau dintr-o epocă foarte timpurie — cu clădiri de odinioară, deşi actualul constructor-şef al abaţiei încă era mândru de priceperea cu care descifra şi arăta, ici şi colo, resturile şterse ale vreunei podele.

Încă se mai putea găsi metal, dar asta numai dacă era cineva dispus să sfărâme pietrele.

Până şi abaţia fusese durată din aceste pietre. Francis considera că era o pură nălucire să-şi închipuie că secolelor întregi de zidari şi constructori le scăpase ceva interesant printre aceste ruine. Şi totuşi, nu auzise pe nimeni vorbind vreodată de clădiri cu subsoluri ori camere subterane. Constructorul-şef, îşi aduse el aminte într-un târziu, afirmase cu multă convingere că, judecând după aspect, clădirile din locul acesta fuseseră lucrate în pripă, lipsindu-le fundaţii adânci şi fiind aşezate pe planşee.

Acum, că adăpostul era aproape terminat, fratele Francis se aventură din nou în preajma găurii şi rămase cu privirea pierdută la ea; nu reuşea să-şi scoată din cap convingerea tipică a celui ce locuieşte în deşert că, oriunde există un loc ferit de soare, el trebuie să constituie ascunzişul unei creaturi. Chiar dacă gaura era neocupată în acest moment, nu încăpea nici o îndoială că până mâine în zori se va strecura înăuntru vreo lighioană. Pe de altă parte, gândi Francis, dacă în gaură sălăşluia deja ceva, era mai bine să aibă cunoştinţă de ea la vreme de zi decât noaptea. Prin apropiere nu se vedeau decât urmele lui, ale pelerinului şi cele lăsate de lupi.

Luând iute o hotărâre, începu să cureţe resturile şi nisipul din gaură. După o oră de trudă, gaura nu se lărgise prea mult, dar bănuiala lui că ea dădea într-un puţ subteran deveni certitudine.

Doi bolovani mai mici, pe jumătate îngropaţi şi plasaţi de o parte şi de alta a deschizăturii, erau înţepeniţi împreună de apăsarea masei de pietre îngrămădite la gura unui puţ; păreau blocaţi într-o gâtuitură. După ce dislocă o piatră spre dreapta, vecina ei se rostogoli în stânga până nu mai reuşi să o mişte. Acelaşi lucru se întâmplă şi când trase în direcţie opusă, dar continuă să tragă de bolovanii încuibaţi.

Deodată, pârghia îi scăpă din strânsoarea mâinii, făcu un salt în aer, îi şterse tâmpla şi dispăru în cascada de pietre care urmă. Lovitura scurtă şi neaşteptată îl făcu să-şi piardă echilibrul. O piatră sărită din rostogolirea ca de avalanşă îl lovi în spinare şi fratele Francis căzu cu un icnet, neştiind dacă se prăbuşeşte în puţ sau nu, decât atunci când lovi pământul cu pântecul şi se agăţă de el, îmbrăţi-şându-l. Zgomotul asurzitor al cascadei de pietre se stinse imediat.

Orbit de praf, Francis rămase întins, gâfâind şi neîndrăznind să se mişte, atât de ascuţită îi era durerea din spinare. După ce-şi trase puţin sufletul, reuşi să-şi vâre o mână pe sub rasă şi ajunse să pipăie locul dintre omoplaţi unde credea că-i plesniseră oasele. Locul era dureros şi parcă-l înţepa. Când se uită la degete, le văzu umede şi înroşite de sânge. Se mişcă, dar gemu imediat şi rămase locului, fără să mai scoată nici un sunet.

Se auzi o uşoară bătaie din aripi. Fratele Francis îşi aruncă privirea în sus, exact la vreme pentru a vedea vulturul pregătindu-se să se aşeze pe un morman de pietre din apropiere. Pasărea îşi luă zborul imediat, dar Francis îşi închipui că îl măsurase cu un fel de grijă maternă, ca o cloşcă îngrijorată. Se rostogoli, ajungând cu faţa în sus. Creaturile negre ale cerului formaseră deja un stol mare, rotindu-se la o înălţime ciudată, nefiresc de mică. Aproape atingând movilele. Când se mişcă, stolul se ridică mai sus. Neluând în seamă probabilitatea de a avea vreo vertebră fisurată, Francis se ridică de la pământ, clătinându-se pe picioare. Decepţionată, întunecata hoardă cerească se întoarse la mare înălţime, slujindu-se de curenţii invizibili de aer cald, apoi se destrămă şi se dispersă, fiecare pasăre reluându-şi locul veghii ei dinainte. Alternativă întunecată la Duhul Sfânt a cărui sosire era aşteptată de Francis, păsările păreau dornice uneori să pogoare pe pământ în locul Porumbelului; interesul trecător pe care i-l arătaseră în ultima vreme îl irita, de aceea, după ce dădu de probă din umeri, socoti curând că piatra ascuţită doar îl zgâriase şi-l învineţise.

Coloana înaltă de praf ridicată din locul în care se produsese prăbuşirea se îndepărta, destrămându-se încet în briza care-o purta. Speră să fie văzută de vreunul dintre fraţii aflaţi de veghe în turnurile de observaţie şi să trimită pe cineva încoace. La picioarele lui, acolo unde o latură a puţului se prăbuşise, se căsca o deschidere de formă rectangulară. O scară ducea în jos, dar numai treptele de sus rămăseseră neîngropate de avalanşa care rămăsese într-un echilibru precar vreme de şase secole, aşteptând ajutorul fratelui Francis pentru a-şi încheia coborârea cu un vuiet asurzitor.

Pe zidul dintr-o latură a scării rămăsese vizibilă o plăcuţă pe jumătate îngropată, purtând o inscripţie încă descifrabilă. Străduindu-se să-şi amintească engleza de dinaintea Potopului, Francis citi în şoaptă, bâlbâindu-se, următoarele cuvinte:

Restul rămăsese îngropat, dar aceste prime cuvinte îi erau de ajuns lui Francis. Până acum nu văzuse o „Cădere de pulberi” şi spera ca un asemenea eveniment să-l ocolească. Din vechime nu supravieţuise nici o descriere cuprinzătoare a monstrului, dar Francis auzise destule legende. Îşi făcu cruce şi se trase înapoi de lângă intrare. Tradiţia susţinea că însuşi Fericitul Leibowitz dăduse piept cu Căderea, iar ea îl luase în stăpânire vreme de multe luni, până când exorcismul ce însoţise Botezul său alungase duşmanul.

Fratele Francis îşi imagina o Cădere drept ceva adu-când pe jumătate a salamandră, fiindcă, potrivit tradiţiei, acel lucru se născuse în Potopul Flăcărilor şi pe jumătate a duh rău, care le despuia pe fecioare în somn. Oare monştrilor de acum nu li se spunea tot „copii ai Căderii”? Iar faptul că demonul acela era capabil să aducă toate nenorocirile care căzuseră asupra lui Iov stătea consemnat, chiar dacă nu era încă dogmă.

Novicele se holbă speriat la tăbliţă. Semnificaţia ei îi era foarte limpede. În marea lui nechibzuinţă, pătrunsese în culcuşul (şi se rugă să fie părăsit) în care nu sălăşluise o singură asemenea creatură îngrozitoare, ci cincisprezece! Bâjbâi înfrigurat după sticluţa cu apă sfinţită.

2

Fiecare respiraţie gâfâită veni însoţită de asemenea frânturi de versete din Litania Sfinţilor, iar fratele Francis îşi dădu drumul uşor pe treptele străvechiului Adăpost contra Căderii, neavând alte arme la îndemână decât apa sfinţită şi o torţă improvizată, făcută din tăciunii păstraţi din focul din noaptea de dinainte. Aşteptase mai bine de-o oră sosirea cuiva de la abaţie, care să cerceteze ce era cu norul de praf. Dar nu apăruse nimeni,

În condiţiile în care nu era grav bolnav şi nici nu i se poruncise să se întoarcă la abaţie, părăsirea locului de veghe, chiar şi pentru scurtă vreme, ar fi fost considerată drept o abandonare ipso facto a dorinţei lui de a dovedi că are vocaţia necesară pentru a deveni călugăr al Ordinului Albertian al lui Leibowitz. Fratele Francis ar fi preferat moartea, în locul unei asemenea ruşini. Prin urmare, trebuia să aleagă: ori cerceta înspăimântătorul puţ înainte de răsăritul zorilor, ori îşi petrecea noaptea în culcuşul lui, neştiind dacă lighioana ce se ascundea în adăpost nu se va trezi cumva la viaţă şi va începe a hălădui prin beznă. Vânători nocturni, lupii îi pricinuiseră deja destule necazuri, însă ei erau creaturi alcătuite doar din carne şi sânge. Pe cele alcătuite din ceva mai puţin solid, prefera să le întâlnească la lumina zilei, deşi acum, când soarele cobora spre asfinţit, în puţ nu pătrundeau prea multe raze.

Molozul care se prăvălise în interiorul adăpostului formase o movilă a cărei culme aproape că atingea capul scărilor, iar spaţiul îngust dintre pietre şi tavan nu-i permitea să treacă decât târiş. Îşi dădu drumul cu picioarele înainte şi, din cauza pantei abrupte, se văzu silit să continue tot aşa. Înfruntând astfel Necunoscutul, pipăi cu picioarele să găsească puncte de sprijin în grohotiş şi, încetul cu încetul, reuşi să coboare. Când, întâmplător, lumina torţei mai scădea, se oprea o clipă, înclinând capătul aprins în jos şi lăsa flacăra să lingă încă o porţiune din lemn; în asemenea momente de răgaz, încerca să calculeze primejdia care-l pândea din jur şi de deasupra. Nu prea avea ce să vadă. Se afla într-o încăpere subterană, dar cel puţin o treime din volumul ei era ocupat de mormanul de moloz care căzuse prin puţul scării. Cascada de pietre acoperise întreaga suprafaţă a podelei, strivind câteva piese de mobilier, ale căror resturi încă se vedeau, şi probabil îngropându-le pe altele cu totul. Zări dulapuri metalice deformate stând într-o rână, acoperite de moloz până la înălţimea taliei. La capătul celălalt al camerei exista o uşă din metal care, judecând după ţâţâni, se deschidea în afară, dar acum era imposibil de deschis din cauza avalanşei de pietre. Încă se puteau descifra literele scrise pe uşă cu vopsea scorojită de vreme:

Evident, încăperea în care se găsea nu era decât o anticameră. Dar ceea ce se afla dincolo de BOCAPORT INTERIOR rămânea inaccesibil din cauza tonelor de piatră care blocau uşa. Mediul era într-adevăr ETANŞ, inaccesibil, pentru că altă uşă nu se zărea.

După ce ajunsese la poalele pantei şi se asigurase că în anticameră nu-l pândea nici o primejdie, novicele porni cu precauţie să cerceteze mai îndeaproape uşa metalică, slu-jindu-se de lumina torţei. Sub literele mari care alcătuiau inscripţia BOCAPORT INTERIOR, mai era o tăbliţă pătrunsă de rugină:

Tăbliţa cu „Atenţiune” îl cam nedumeri pe fratele Francis, dar oricum avea de gând să se poarte cu băgare de seamă, aşa că nu se atinse de uşă. Cu dispozitivele miraculoase ale anticilor nu era recomandat să te joci, afirmaţie întărită şi confirmată de cuvintele rostite o dată cu ultima suflare de nenumăraţi scormonitori ai trecutului.

Fratele Francis observă că molozul, aflat în anticameră de secole şi secole, avea o culoare mai închisă şi o textură mai aspră decât cel care îndurase soarele deşertului şi zbaterea nisipului purtat de vânt. Ajungea o privire fugară către pietre pentru a înţelege că Bocaportul Interior nu fusese blocat de alunecarea de astăzi, ci de una care se petrecuse chiar înainte de construirea abaţiei. Dacă Mediul Steril Etanş al Adăpostului contra Căderilor de Pulberi conţinea o Cădere, era de la sine înţeles că demonul nu deschisese Bocaportul Interior de pe vremea Potopului Flăcărilor, adică dinainte de Simplificare. Şi, dacă fusese etanşat de uşa de metal timp de atâtea veacuri, existau puţine motive să se teamă, îşi mărturisi Francis, că el va da buzna prin etanşare înainte de Ajunul Paştilor.

Torţa îşi pierduse din putere. Fiindcă găsise un picior de scaun ferfeniţit, îl aprinse de la flacăra muribundă, apoi începu să adune fragmente din mobila distrusă, cu care să aţâţe un foc bunicel, timp în care se gândi la înţelesul acelui semn de odinioară:

După cum recunoştea fără să se codească prea mult, cunoştinţele lui de engleză de dinaintea Potopului erau departe de a fi perfecte. Între punctele lui slabe fusese dintotdeauna şi modul cum, în această limbă, unele substantive modificau înţelesul altora. În latină, ca în majoritatea dialectelor din ţinut, o construcţie de genul servus puer însemna aproape acelaşi lucru ca şi puer servus şi chiar în engleză băiat sclav însemna sclav băiat. Dar similitudinea se încheia aici. Învăţase cu greu că o expresie precum cruce din piatră nu era totuna cu crucea de piatră şi că un dativ posesiv sau de scop, precum mihi ami-cus era exprimat prin mâncare pentru câini ori post de santinelă. Dar cum se putea explica o apoziţie precum adăpost contra căderilor”? Fratele Francis clătină din cap. Tăbliţa cu „Atenţiune” de pe Bocaportul Interior vorbea de hrană, apă şi aer, şi totuşi astea nu reprezentau necesităţi pentru diavolii din Iad. Uneori, engleza de dinaintea Potopului i se părea novicelui mai ameţitoare decât Angelologia Intermediară sau calculul teologic al Sfântului Leslie.

Făcu focul pe panta movilei de moloz, astfel încât flacăra să poată lumina şi cele mai întunecate cotloane ale anticamerei. Apoi se apucă să cerceteze ce nu fusese acoperit de moloz. Ruinele de deasupra solului deveniseră ambiguităţi arheologice după trecerea atâtor generaţii de scormonitori în gunoaie, însă de această ruină subterană nu se atinsese nici o mână, în afară de cea impersonală a dezastrului. Locul părea bântuit de prezenţele altor secole. O ţeastă, aflată printre pietre într-un colţ mai ferit, încă mai avea un dinte îmbrăcat în aur — dovedind fără putinţă de tăgadă că adăpostul nu fusese invadat de nomazi. Incisivul din aur licărea de fiecare dată când flăcările se ridicau ceva mai sus.

Fratele Francis nimerise de nenumărate ori, prin deşert, în preajma vreunui curs de apă secat, şi văzuse grămăjoare de oase umane curate şi albindu-se în soare. Nu i se făcea greaţă cu una cu două şi astfel de lucruri erau de aşteptat. Prin urmare, nu rămase surprins când remarcă ţeasta într-un colţ al încăperii, însă sticlirea aurului îi atrăgea mereu privirea în vreme ce trăgea de uşile (âncuiate ori înţepenite) ale dulapurilor metalice ruginite ori se opintea să deschidă sertarele (de asemenea înţepenite) ale unui birou metalic deformat. Biroul se putea dovedi o descoperire nepreţuită dacă ar fi conţinut documente sau vreo cărţulie-două, care să fi supravieţuit rugurilor turbate ale Secolului Simplificării. În vreme ce se chinuia să deschidă sertarele, focul continuă să ardă mocnit; la un moment dat, i se păru că ţeasta emite o palidă strălucire proprie. Un asemenea fenomen nu era cu totul ieşit din comun, însă în cripta mohorâtă fratelui Francis acest lucru i se păru din cale-afară de tulburător. Mai adună lemn pentru a alimenta focul, se apucă din nou să tragă şi să zgâlţâie de birou şi se strădui să ignore rânjetul sclipitor al craniului. Încă temându-se de Căderile pe care le simţea pândind, Francis îşi revenise suficient de mult din spaima dintru început, ajungând să priceapă că adăpostul, îndeosebi biroul şi dulapurile, ar putea să fie doldora de relicve bogate, provenind dintr-un secol pe care lumea hotărâse în mod deliberat să-l facă uitat.

Providenţa îi rezervase o adevărată binecuvântare. Era un noroc nesperat să găsească o părticică din trecutul care scăpase atât de ruguri, cât şi de prădăciunile căutătorilor. Existau, totuşi, şi unele riscuri. Se mai întâmplase ca unii dintre cei ce efectuau săpături pentru abaţie, cu ochii roată după comori, să iasă dintr-o groapă ducând triumfători câte-un lucruşor ciudat de formă cilindrică, iar apoi — în vreme ce-l curăţau sau încercau să-i ghicească rostul, să apese pe un buton ori să răsucească anapoda vreun reglaj, încheindu-şi conturile cu viaţa fără ajutorul unei lumânări la cap sau al mărturisirii în faţa preotului. Nu trecuseră nici opt ani de când Venerabilul Boedullus îi scrisese cu deosebită încântare Luminăţiei Sale Abatele că mica sa expediţie descoperise, după cum se exprima chiar el însuşi, rămăşiţele intacte ale unei „baze de lansare pentru rachete intercontinentale, împreună cu o serie de silozuri subterane fascinante.” La abaţie, nimeni nu pricepuse ce voise să spună Venerabilul Boedullus prin „bază de lansare pentru rachete intercontinentale”, însă Luminăţia Sa Abatele care păstorea la vremea aceea a poruncit sever că pe viitor anticarii monastici trebuie să ocolească asemenea „baze”, altfel vor fi excomunicaţi.

Fiindcă acea scrisoare către abate adusese cea din urmă veste despre Venerabilul Boedullus, despre membrii expediţiei, despre „baza de lansare” şi cătunul întemeiat deasupra acelei baze; în prezent, peisajul în care se aflase cândva sătucul era îmbogăţit de un lac mare, iar asta mulţumită unor păstori care mutaseră cursul unui pârâu, făcând apa să se acumuleze în crater pentru ca turmele lor să aibă ce bea la vreme de secetă. Cu vreo zece ani în urmă, un călător sosit din părţile acelea vorbise despre bogăţia de peşte din lac, dar nu uitase să amintească de credinţa păstorilor care vedeau în peşti sufletele sătenilor şi ale exploratorilor şi refuzau să pescuiască din cauza lui Bo'dollos, un peşte răpitor uriaş care pândea din adâncuri.

„…şi nici nu vor fi începute săpături care au alt scop decât acela să îmbogăţească Memorabilia”, precizase decretul Sfinţiei Sale Abatele — asta însemnând că fratele Francis trebuia să caute doar cărţi şi documente, evitând obiectele care i se păreau interesante.

În vreme ce se chinuia din răsputeri să deschidă sertarele biroului, dintele îmbrăcat în aur continuă să sclipească ademenitor către fratele Francis. Sertarele refuzau să cedeze. În cele din urmă, lovi cu piciorul în birou şi se întoarse, uitându-se urât la craniu: La altceva nu ţi-ai găsit să rânjeşti?

Rânjetul rămase neclintit. Craniul cu dinte îmbrăcat în aur era tescuit între o piatră şi o cutie metalică pe jumătate ruginită. Până la urmă, novicele lăsă biroul în voia soartei şi păşi atent prin moloz, dorind să vadă craniul mai de aproape. Evident, persoana murise imediat, doborâtă de torentul de pietre şi fusese pe jumătate îngropată sub sfărâmături. Doar ţeasta şi oasele unui picior rămăseseră la vedere. Femurul era rupt, iar partea din spate a craniului strivită.

Fratele Francis rosti în şoaptă o rugăciune pentru morţi, apoi, cu mişcări delicate, ridică ţeasta din locul în care se odihnea şi o răsuci, astfel ca ea să rânjească spre perete. Şi, în aceeaşi clipă, ochii îi căzură pe cutia ruginită.

Arăta ca un ghiozdan şi sigur slujise pentru a transporta diferite obiecte. Poate că servise multor scopuri, numai că loviturile primite o deformaseră. O desprinse cu atenţie dintre sfărâmături şi o duse mai aproape de foc. Încuietoa-rea părea să fie stricată, iar capacul se blocase din pricina ruginei. Când scutură cutia, dinăuntrul ei se auzi un zăngănit. Bineînţeles că nu era locul cel mai potrivit pentru a căuta cărţi ori documente, dar — lucru la fel de sigur — cutia fusese făcută să se deschidă şi să se închidă, şi conţinea probabil informaţii pentru Memorabilia. Cu toate acestea, amintindu-şi de soarta fratelui Boedullus şi a celorlalţi, o stropi cu apă sfinţită înainte de a încerca să o deschidă cu forţa, astfel că, bocănind cu un bolovan în balamalele ruginite, se strădui să se poarte cu ea cât se poate de cuviincios.

În cele din urmă, sparse balamalele şi capacul se desprinse. Din sertare săriră o serie de obiecte mărunte care se împrăştiară printre pietre, unele dintre ele imposibil de recuperat după ce se strecuraseră prin spaţiile goale. Dar la fundul cutiei, sub tăviţe, descoperi ceva — hârtii! După ce rosti o scurtă rugăciune de recunoştinţă, strânse cât de multe nimicuri reuşi, apoi, după ce aşeză capacul la loc, începu să urce dealul de moloz către casa scărilor şi peticul de cer, ţinând strâns cutia sub braţ.

După bezna din adăpost, lumina zilei îl orbi. Abia catadicsind să bage de seamă că soarele cobora grăbit spre asfinţit, se apucă pe dată să caute o lespede pe care să verse obiectele din cutie pentru a le examina fără a risca să piardă vreunul în nisip.

Câteva clipe mai târziu, aşezat pe o placă de fundaţie plină de crăpături, începu să scoată bucăţelele din metal şi sticlă aflate în sertare. Erau mai toate fleacuri de formă tubulară, care aveau câte o bucată de sârmă la fiecare capăt. Mai văzuse asemenea lucruri. Muzeul abaţiei poseda câteva exemplare, diferite ca dimensiuni, forme şi culori. Văzuse cândva pe vrăjitorul unui trib păgân de la poalele dealurilor purtând o salbă ceremonială alcătuită din astfel de obiecte. Oamenii aceia le considerau „porţiuni din trupul zeului” numit Machina analytica, venerat drept cel mai înţelept dintre zeii lor. Susţineau că, înghiţind unul dintre respectivele obiecte, vrăjitorul putea deveni „infailibil”. În acest fel, omul sigur câştiga autoritate în rândul alor săi — cu condiţia să nu înghită unul otrăvitor. Nimicurile similare din muzeu erau legate la fel — nu alcătuind un colier, ci un labirint foarte complicat şi dezlânat, pe fundul unei cutii din metal prezentată drept: „Şasiu de Radio: Întrebuinţare Incertă”.

În interiorul recipientului folosit pentru transportul diferitelor obiecte fusese lipit un bileţel; substanţa adezivă devenise pulbere, cerneala se decolorase, iar hârtia devenise atât de întunecată la culoare, încât până şi scrisul frumos ar fi fost greu de descifrat, însă cuvintele fuseseră caligrafiate în grabă. După cum sunau, ele păreau să fie în engleză, însă până să descifreze mesajul în părţile lui esenţiale, fratelui Francis îi trebui jumătate de oră:

Biletul i se părea o gângăveală fără noimă fratelui Francis, care în acele clipe era prea tulburat pentru a se putea concentra mai mult asupra vreunui element ieşit din comun. După ce pufni dispreţuitor faţă de măzgăliturile greu de citit, Francis începu să scoată sertarele pentru a ajunge la hârtiile aflate la fundul cutiei. Sertarele erau fixate pe un eşafodaj care trebuia să le aranjeze în trepte în momentul deschiderii cutiei, însă articulaţiile ruginiseră şi înţepeniseră, astfel că Francis fu nevoit să le forţeze cu o sculă de mici dimensiuni, pe care-o găsi într-unui dintre compartimentele sub formă de tavă.

După ce scoase şi cea din urmă tăviţă, atinse hârtiile cu pioşenie; avea în faţă doar o mână de documente, însă ele constituiau o comoară, tocmai fiindcă scăpaseră de flăcările flămânde ale Simplificării în care, înnegrindu-se, până şi scrieri sfinte se scorojiseră şi se transformaseră în fum, în vreme ce mulţimile ignorante urlaseră şi aclamaseră asta ca pe un triumf. Se purtă cu hârtiile de parcă ar fi fost obiecte de cult, ferindu-le de vânt cu veşmântul, pentru că toate erau fragile şi crăpate de trecerea timpului. Văzu un teanc de schiţe nefinisate şi diagrame. Apoi, două notaţii făcute de mână şi două pagini mari, împăturite, precum şi o cărţulie intitulată Memo.

Întâi cercetă notiţele luate în grabă. Erau mâzgălite de aceeaşi mână care scrisese şi biletul lipit pe capac, iar stilul se dovedea la fel de cumplit. Jumătate kilogram pastramă, anunţa o notiţă, una cutie cârnaţi, şase chifle — de adus acasă pentru Emma. O alta avertiza: Să nu uit — ridic Formularul 1040, Unchiul Fisc. O altă bucată de hârtie conţinea doar cifre aşezate unele sub altele, iar din suma lor, încercuită, se scăzuse o altă sumă şi, în cele din urmă, fusese extras un procentaj, urmat de cuvântul drace! Fratele Francis verifică socotelile;cu toate că nu reuşi nicicum să priceapă ce reprezentau numerele acelea, aritmetica autorului cu scris infect era fără cusur.

Cât priveşte cărticica numită Memo, o mânui cu pioşenie deosebită, fiindcă titlul ei îi aduse aminte de Memorabilia. Înainte de a o deschide, îşi făcu cruce şi rosti în şoaptă Binecuvântarea Textelor. Însă conţinutul cărţuliei îl umplu de dezamăgire. Sperase să fie tipărită, dar nu găsi decât o listă de nume, locuri, numere şi date, toate scrise de mână. Datele cuprindeau sfârşitul deceniului cinci şi începutul deceniului şase, secolul douăzeci. Avea o nouă confirmare! — adăpostul provenea din perioada crepusculară a Secolului Iluminării. Făcuse o descoperire cu adevărat importantă.

Una dintre hârtiile de dimensiuni mai mari era rulată foarte strâns şi începu să se destrame când încercă s-o desfacă; reuşi să distingă cuvintele BILET DE PARTICIPARE CURSE, dar nimic altceva. După ce o băgă înapoi în cutie, pentru ca mai târziu să fie restaurată, îşi îndreptă atenţia asupra celui de-al doilea document; hârtia era atât de sfărâmicioasă în dreptul îndoiturilor, încât nu îndrăzni să cerceteze decât o parte, ridicând pliurile cu atenţie şi furişând privirea printre ele.

O schemă, aşa părea, însă trasată cu linii albe pe hârtie neagră!

Se simţi din nou străbătut de emoţia descoperirii. Fără îndoială că era un plan! — iar la abaţie nu mai exista nici un plan original, ci doar copii făcute în cerneală după asemenea documente. Originalele se decoloraseră demult din cauza expunerii prea îndelungate la lumină. Francis nu-şi aruncase niciodată ochii pe vreunul, deşi văzuse destule reproduceri lucrate de mână, astfel că-l recunoscu drept un plan care, chiar dacă era pătat şi decolorat, rămăsese descifrabil după atâtea secole datorită întunericului deplin şi umidităţii scăzute din adăpost. Întoarse documentul pe dos — şi îl cuprinse o sfântă furie. Ce imbecil pângărise nepreţuita relicvă? Cineva desenase pe dosul lui forme geometrice fără noimă şi feţe de animale cu expresii puerile. Ce vandal nechibzuit…

După o clipă de meditaţie, supărarea îi trecu. Pe vremea când se petrecuse acea faptă, schemele fuseseră la fel de obişnuite ca şi bălăriile, iar vinovatul era chiar proprietarul cutiei. Feri desenul de soare cu propria-i umbră şi încercă să-l desfacă mai mult. În colţul din dreapta, jos, era imprimat un dreptunghi care conţinea, scrise cu litere de tipar, diferite titluri, date, „numărul patentului”, numere de avizare şi nume. Îşi plimbă ochii în josul listei până găsi: „CIRCUIT PROIECTAT DE: Leibowitz, I. E.”

Strânse din pleoape şi clătină din cap până avu impresia că începe să-i vâjâie. Apoi se mai uită o dată. Pe hârtie se vedea clar:

Întoarse hârtia pe dos. Printre figurile geometrice şi schiţele copilăreşti, ieşea în evidenţă un formular ştampilat cu cerneală purpurie:

Numele apărea cu un scris citeţ şi feminin, nu azvârlit pe pagină precum celelalte notaţii. Se uită iar la semnătura prin iniţiale de pe biletul din capacul cutiei: I. E. L. — apoi la „CIRCUIT PROIECTAT DE…” Aceleaşi iniţiale apăreau în toate notiţele.

Avuseseră loc discuţii aprinse, toate lipsite de dovezi, pentru a se stabili dacă, în cazul canonizării sale, fondatorul beatificat al Ordinului ar trebui să primească numele de Sfântul Isaac sau Sfântul Edward. Unii se pronunţau chiar pentru Sfântul Leibowitz, considerându-l cel mai potrivit, fiindcă până în prezent toate referirile la Beatus se făcuseră folosind numele de familie.

— Beate Leibowitz, ora pro me! şopti fratele Francis. Mâinile îi tremurau atât de incontrolabil, încât exista primejdia să vatăme fragilele documente.

Descoperise relicve aparţinând Sfântului.

Adevărat, Noua Romă nu-l proclamase încă sfânt pe Leibowitz, însă fratele Francis era atât de convins că aşa se va întâmpla, încât îşi luase libertatea să adauge: Sancte Leibowitz, ora pro me!

Nu mai făcu risipă de logică pentru a trage concluzia ce i se părea clară: însuşi Cerul îi dăduse un semn privind chemarea sa către credinţă. Găsise acel lucru pentru care fusese trimis în deşert, aşa interpretă el lucrurile. Avea chemarea pentru a deveni călugăr devotat al Ordinului.

Făcând uitate vorbele abatelui care le atrăsese atenţia să nu se aştepte ca vocaţia să apară în mod spectaculos ori miraculos, novicele îngenunche pe nisip să ridice o rugă de recunoştinţă şi să ofere câteva zeci de rugăciuni din rozariu intenţiilor bătrânului pelerin care îi arătase piatra de deasupra adăpostului. Să te ajute Cel de Sus să-ţi găseşti Vocea cât mai grabnic, băiete, îi spusese rătăcitorul. Până în această clipă nu-şi dăduse seama că pelerinul avusese în vedere cuvântul Voce cu literă mare.

— Ut solius tuae voluntatis mihi cupidus sim, et voca-tionis tuae conscius, si digneris me vocare…

Rămânea doar ca abatele să judece dacă „vocea” lui era rezultatul întâmplării ori al cauzei şi efectului. Doar Promotor Fidei va hotărî dacă „Leibowitz” era un nume neobişnuit înainte de Potopul Flăcării, şi dacă I. E. putea să însemne la fel de bine „Ichabor Ebenezer” sau „Isaac Edward.” Pentru Francis nu exista decât o soluţie.

Dinspre abaţia aflată în depărtare răsunară trei bătăi de clopot care traversară deşertul, urmate de o pauză, apoi se auziră nouă bătăi.

— Angelus Domini nuntiavit Mariae, răspunse cuminte novicele, ridicând în acelaşi timp ochii şi constatând cu surprindere că soarele devenise o elipsă umflată, de culoare stacojie, care atinsese deja orizontul spre apus. Bariera de pietre din jurul bârlogului rămăsese neterminată.

De îndată ce sfârşi de spus rugăciunea, vârî grăbit documentele în cutia veche şi ruginită. Chemarea primită din Ceruri nu însemna şi darul de a îmblânzi fiarele pustiei ori de a face prieteşug cu lupii flămânzi.

Când se stinse până şi ultima geană a crepusculului şi apărură stelele, adăpostul era întărit pe măsura puterilor lui; doar încercările de peste noapte aveau să dovedească dacă putea să-i ţină pe lupi la distanţă. Nu mai avea mult de aşteptat. Auzise deja câteva urlete dinspre apus. Aprinse şi focul, dar dincolo de cercul de lumină aruncat de el nu vedea atât cât să poată strânge porţia zilnică de fructe purpurii de cactus — singura sursă de hrană cu excepţia duminicilor, când, de la abaţie, după ce trecea preotul cu Sfânta cuminecătură, i se trimitea o mână de boabe uscate de porumb. Regula privind veghea Postului Mare nu era chiar atât de severă precum se aplica. Aşa cum era pusă în practică, regula aducea a post negru.

În seara asta însă, chinurile pricinuite de foame erau mai puţin supărătoare decât dorinţa greu de înfrânat de a da fuga până la abaţie să ducă vestea privind descoperirea făcută. Dacă ar proceda astfel, ar însemna să renunţe la vocaţie chiar înainte ca ea să se fi înstăpânit în fiinţa lui; fie că avea chemare, fie că nu, trebuia să rămână aici pe toată durata Postului, să-şi continue veghea ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic extraordinar.

Stând visător în preajma focului, scrută bezna în direcţia Adăpostului contra Căderilor de Pulberi şi încercă să vadă cu ochiul minţii o basilică impunătoare ridicându-se exact în acel loc. Închipuirea îi dădea un sentiment plăcut, dar era greu de imaginat că cineva ar alege această porţiune de deşert uitată drept centru al unei viitoare dioceze. Dacă nu o basilică, măcar o biserică mai măruntă — Biserica Sfântul Leibowitz din Pustie — înconjurată de o grădină şi un zid, cu un altar al Sfântului care să atragă dinspre nord fluvii de pelerini cu legături de pânză în jurul coapselor. „Părintele” Francis din Utah ar îndruma pelerinii într-un tur al ruinelor, chiar prin „Bocaportul Doi” în splendorile „Mediului Steril Etanş”, prin catacombele Potopului flăcării unde… unde… ei bine, după aceea va ţine o slujbă pentru ei la piatra altarului, care va conţine o relicvă aparţinând sfântului care dă numele bisericii — un petec din pânză de sac? fire din funia călăului? bucăţi de unghii culese de pe fundul cutiei ruginite? — ori poate acel BILET DE PARTICIPARE CURSE. Imaginile se stinseră. Fratele Francis avea puţine şanse să ajungă preot — nefiind un ordin de misionari, Fraţii lui Leibowitz aveau nevoie doar de o mână de preoţi pentru abaţie şi pentru cele câteva comunităţi mărunte de călugări aflaţi în alte locuri. Pe de altă parte, „Sfântul” era deocamdată doar Fericit şi nu va fi declarat niciodată sfânt în mod oficial decât dacă mai făcea câteva miracole convingătoare pentru a-şi susţine beatificarea, care nu avea caracter definitiv precum canonizarea, deşi le îngăduia călugărilor Ordinului Leibowitz să-şi venereze fondatorul şi patronul în afara Liturghiilor şi a serviciului religios obişnuit. Catedrala închipuită se micşoră până ajunse o biserică oarecare, de la margine de drum, iar fluviul de pelerini secă, devenind un izvoraş. Noua Romă avea alte probleme mai importante de rezolvat, cum ar fi, de pildă, petiţia privind definirea oficială a chestiunii Darurilor Divine ale Sfintei Fecioare, fiindcă Dominicanii susţineau că Imaculata Concepţie nu presupunea doar graţie lăuntrică, dar şi faptul că Binecuvântata Mamă avusese puteri divine care erau şi acelea ale Evei înainte de Păcat; unii teologi aparţinând altor Ordine, deşi recunoşteau că aceasta e o întâmplare fericită, refuzau să admită că exact aşa stăteau lucrurile şi susţineau că o „fiinţă” ar putea fi „curată dintru început”, dar nu neapărat înzestrată cu daruri divine. Dominicanii se înclinau în faţa ideii, însă afirmau că această credinţă fusese dintotdeauna inclusă de la sine în alte dogme — la fel ca şi Adormirea Maicii Domnului (nemurire divină) şi Apărarea de Păcat (presupunând integritatea divină) şi multe alte exemple. După cum se vedea, străduindu-se să rezolve polemica, Noua Romă lăsase dosarul canonizării lui Leibowitz să se acopere de praf de pe un raft.

Mulţumindu-se şi cu un altar mic al Fericitului, plus un firicel de pelerini, fratele Francis începu să moţăie. Când se trezi, din foc nu mai rămăseseră decât tăciuni licărind roşiatic. Ceva părea anapoda. Era chiar singur? îşi încordă privirea către întunericul atoateeuprinzător.

De dincolo de stratul de cărbuni, licăriră către el ochii unui lup negru.

Francis scoase un ţipăt şi se adăposti în grabă mare.

Ţipătul, hotărî el în vreme ce tremura în bârlogul durat din pietre şi mărăcini, reprezentase o încălcare fără de voie a legii tăcerii. Rămase întins la pământ, strângând cutia metalică la piept şi rugându-se ca zilele Postului Mare să treacă iute, timp în care prin jurul adăpostului se auzeau paşi mărunţi zgrepţănând ţărână.

3

— …iar apoi, Părinte, aproape c-am luat pâinea şi brânza.

— Dar nu le-ai primit, aşa e?

— Nu.

— Atunci n-ai păcătuit cu fapta.

— Dar le voiam atât de mult încât mă simţeam în stare să le gust.

— Cu voie? Ai simţit că dorinţa pornea din adâncul sufletului?

— Nu.

— Ai încercat să o alungi.

— Sigur.

— Deci nici cu gândul n-ai făptuit păcatul lăcomiei. Atunci de ce mi te spovedeşti?

— Fiindcă mi-am pierdut cumpătul şi l-am stropit pe bătrân cu apă sfinţită.

— Ce-ai făcut? De ce?

Îmbrăcat cu stola obişnuită, părintele Cheroki privi fix profilul penitentului care stătea îngenuncheat în deşertul pârjolit de soare; se întreba cum de era posibil ca un asemenea tânăr (nu deosebit de inteligent, după câte îşi putea da el seama) să găsească prilejul de a păcătui chiar aflându-se cu desăvârşire izolat în pustietatea asta, departe de orice pricini de supărare sau surse de ispită. Aici, un băiat ca acesta n-ar prea avea cum să păcătuiască, mai ales dacă nu are la el decât un rozariu, o bucăţică de cremene, un cuţitaş şi o carte de rugăciuni. Cel puţin aşa socotea părintele Cheroki. Confesiunea aceasta îi răpea prea mult timp; speră ca băiatul să isprăvească mai curând. Artrita îl supăra iar, însă din cauza Sfintei Împărtăşanii de pe măsuţa portabilă pe care de obicei o căra după el când îşi făcea rondul, prefera să rămână în picioare ori să îngenuncheze alături de penitent. Aprinsese o lumânare în faţa recipientului în care ţinea azima de grijanie, dar în lumina orbitoare a soarelui flacăra trecea neobservată, iar o pală de vânt ar fi putut s-o stingă fără ca el să-şi dea măcar seama.

— Dar exorcismul e îngăduit în vremurile acestea fără nici o aprobare expresă din partea unei autorităţi superioare. Ce mărturiseşti — faptul că ţi-ai pierdut cumpătul?

— Şi asta.

— Pe cine te-ai supărat? Pe bătrân sau pe tine însuţi fiindcă erai cât pe ce să iei mâncarea?

— N… nu ştiu precis.

— Păi, hotărăşte-te, îl îndemnă nerăbdător părintele Cheroki. Ori îţi găseşti vină, ori nu.

— Îmi găsesc vină.

— Pentru ce? întrebă Cheroki, oftând.

— Pentru c-am pângărit apa sfinţită într-un acces de furie.

— „Pângărit?” N-ai avut nici un motiv să bănuieşti o influenţă diavolească? Pur şi simplu te-ai înfuriat şi l-ai stropit cu ea? Ca şi cum i-ai fi azvârlit cerneală în ochi?

Percepând sarcasmul preotului, novicele se frământă şi şovăi cu răspunsul. Fratelui Francis îi era întotdeauna greu să se mărturisească. Nu găsea cuvintele potrivite pentru a-şi descrie faptele păcătoase, iar când încerca să-şi amintească motivele care-l îndemnaseră să cadă în greşeală devenea neajutorat şi patetic. Adevărat, nici preotul nu-i sărea în ajutor întrebându-l de-a dreptul dacă a păcătuit ori nu — cu toate că altă ieşire nu exista.

— Cred că am uitat de mine pentru o. clipă, spuse el într-un sfârşit.

Cheroki deschise gura, cu gând să ceară lămuriri suplimentare, dar se răzgândi imediat.

— Înţeleg. Ce altceva mai ai de mărturisit?

— Gânduri lacome, spuse Francis după ce se gândi puţin.

Preotul oftă.

— Credeam c-am încheiat cu asta. Sau ai mai păcătuit o dată?

— Ieri. Părinte, am văzut o şopârlă. Era vărgată în albastru şi galben şi avea nişte copane divine — groase cât degetul mare şi durdulii, iar eu mi-am adus aminte că au gust d,e pui când sunt rumenite bine şi pielea devine crocantă şi…

— Bine, bine, îl întrerupse preotul. Pe chipul lui îmbătrânit trecu doar o umbră de dezgust. La urma-urmei, băiatul acesta stătuse multă vreme în soarele nemilos.

— Te-ai complăcut în aceste gânduri? N-ai încercat să alungi ispita?

Francis roşi.

— Am încercat s-o prind. Mi-a scăpat.

— Aşa, deci n-ai păcătuit doar cu gândul… ci şi cu fapta. Numai o dată?

— Păi, da… doar atât.

— Clar, prin gând şi faptă, voind cu bună ştiinţă să mănânci carne în Postul Mare. Te rog să te exprimi cât poţi de limpede. Credeam că ţi-ai cercetat conştiinţa cum se cuvine. Mai ai de mărturisit şi altele?

— Destule.

Preotul se crispă. Trebuia să viziteze şi alte locuri de sihăstrie; avea mult de mers călare prin arşiţă, iar genunchii îl dureau deja.

— Continuă, te rog, cât poţi de repede, spuse el cu un oftat.

— Necurăţenie, o dată.

— Cu gândul, cu vorba ori cu fapta?

— Păi, a venit vedenia aceea, iar ea…

— Vedenie? A, noaptea? Dormeai?

— Da, dar…

— Atunci de ce mărturiseşti asta?

— Pentru ce-a fost după aceea.

— Când anume? După ce te-ai trezit?

— Da. Mi-a rămas gândul la ea. Mi-am imaginat-o din nou.

— Bine, gânduri de preacurvie, ai greşit cu bună ştiinţă. Acum te căieşti? Ce altceva mai ai de spus?

Toate acestea erau în firea lucrurilor şi părintele Cheroki le auzise de atât de multe ori mărturisite de postulanţi după postulanţi şi novici după novici, încât acum fratele Francis ar fi putut măcar să-şi strige de-a dreptul auto-acuzaţiile una, două, trei în bună rânduială, fără să mai fie nevoie să-l îmboldească si îndemne la fiecare pas. Francis părea să întâmpine greutăţi în a-şi formula gândurile; preotul se arătă răbdător.

— Cred că mi-am găsit chemarea, Părinte, numai că… Francis îşi linse buzele crăpate de uscăciune şi rămase cu privirea pironită la un gândac aflat pe o piatră.

— O, chiar aşa? întrebă Cheroki fără nici o inflexiune în glas.

— Da, aşa cred, Părinte, dar poate fi considerat un păcat dacă, atunci când am simţit asta pentru prima oară, am privit cam cu dispreţ la scris? Aşa să fie?

Cheroki clipi nedumerit. Scris? Chemare? Ce era cu întrebarea asta? Studie vreme de câteva clipe expresia de seriozitate de pe chipul novicelui, apoi se încruntă.

— Tu şi fratele Alfred v-aţi scris bileţele? întrebă el ameninţător.

— A, nu, Părinte!

— Atunci despre al cui scris vorbeşti?

— Al Fericitului Leibowitz.

Cheroki rămase pe gânduri. Oare prin colecţia de documente de odinioară a abaţiei exista vreun manuscris scris personal de fondatorul Ordinului? Vreun exemplar original, măcar? După ce cugetă un moment, socoti că exista; da, erau câteva petice rămase, păstrate însă cu mare grijă sub cheie.

— Te referi la ceva întâmplat la abaţie? Înainte de venirea ta aici?

— Nu, Părinte. S-a întâmplat chiar acolo. Făcu un semn din cap către stânga. Trei movile mai încolo, în preajma acelui cactus înalt.

— Şi spui că asta are vreo legătură cu chemarea ta?

— D-dda, dar…

— Păi bineînţeles, rosti Cheroki tăios, nici NU E POSIBIL să încerci a spune că… ai primit de la Fericitul Leibowitz, care e mort, ia să vedem, de şase sute de ani, o invitaţie scrisă de mâna lui pentru a depune jurămintele solemne? Iartă-mă, dar aşa am înţeles eu vorbele tale.

— Păi, cam aşa stau lucrurile, Părinte.

Cheroki dădea să spumege. Dându-şi seama de primejdie, fratele Francis scoase din mânecă un petec de hârtie şi i-l înmână preotului. Devenise pergamentoasă din pricina vechimii şi era pătată. Cerneala se decolorase.

— Jumătate kilogram pastramă, pronunţă părintele Cheroki, zăbovind asupra unora dintre cuvintele necunoscute, una cutie cârnaţi, şase chifle — de adus acasă pentru Emma. Îl ţintui cu privirea pe fratele Francis. Cine a scris astea?

Francis îi povesti.

Cheroki căzu pe gânduri.

— Nu poţi să te confesezi cum se cuvine în starea asta. Şi nici eu n-aş proceda corect absolvindu-te de păcate, atâta vreme cât nu eşti în toate minţile. Văzându-L pe Francis cum se chirceşte îndurerat, preotul îl atinse încurajator pe umăr. Nu te îngrijora, fiule, o să discutăm pe îndelete după ce te faci bine. O să-ţi ascult confesiunea altă dată. Deocamdată… Agitat, aruncă o privire la vasul în care se afla cuminecătura. Aş vrea să-ţi strângi lucrurile şi să te întorci neîntârziat la abaţie.

— Părinte, dar eu…

— Îţi poruncesc, spuse preotul ferm, să te-ntorci neîntârziat la abaţie.

— D-dda, Părinte.

— Acum nu te voi absolvi de păcate, însă ai putea face un gest de pocăinţă bineprimit înălţând douăzeci de rugi drept penitenţă. Doreşti să te binecuvântez?

Novicele dădu aprobator din cap, luptându-se să-şi stăvilească lacrimile. Preotul îl binecuvântă, se ridică, făcu o plecăciune în faţa Sfintei cuminecături, luă vasul din aur şi-l legă la loc de lanţul din jurul gâtului. După ce vârî lumânarea în buzunar, plie masa şi o fixă cu o cureluşă în spatele şeii, înclină capul cu un aer solemn către Francis, apoi încălecă pe iapa lui şi porni să-şi termine turul locurilor de post ale altor fraţi. Francis se aşeză pe nisip şi plânse.

Ar fi fost mai simplu dacă l-ar fi convins pe preot să coboare în criptă pentru a-i arăta camera, dacă ar fi îndrăznit să-i pună în faţă cutia şi conţinutul ei, precum şi semnul făcut de pelerin pe piatră. Însă preotul ducea cu sine împărtăşania şi nimic nu l-ar fi înduplecat să pătrundă într-un subsol plin cu pietre, coborând pe palme şi genunchi, ori să răscolească prin cutia veche şi să se vâre în dispute arheologice. Francis socotea că, evitând să-l invite, procedase cum era mai bine. Atâta vreme cât mai avea în vas o singură Cuminecătură, se cuvenea ca vizita lui Cheroki să rămână solemnă; după ce vasul se golea, poate că preotul ar fi fost dispus să asculte totul cu un aer mai prietenesc. Novicele nu-l putea învinovăţi pe părintele Cheroki că se pripise trăgând concluzia că îşi ieşise din minţi. Era, într-adevăr, niţel ameţit de soare şi se bâlbâise destul de mult. După veghea menită a le pune la încercare chemarea, mulţi novici se întorseseră la abaţie cu minţile rătăcite.

Nu avea de ales; trebuia să dea ascultare poruncii de a se întoarce.

Merse până la adăpost şi aruncă o ultimă privire înăuntru, să se asigure că era cu adevărat acolo, apoi se duse pentru a lua cutia. În momentul când o pusese deja în desagă şi se pregătea să plece, spre sud-est apăru dâra de colb anunţând sosirea celui care aducea provizia de apă şi porumb de la abaţie. Fratele Francis hotărî să aştepte hrana înainte de a porni în lungul drum spre casă.

În faţa vălătucului de praf apărură trei măgari şi un călugăr. Măgarul din frunte se împleticea sub povara fratelui Fingo. În ciuda glugii, Francis îl recunoscu pe ajutorul de bucătar după umerii căzuţi şi după picioarele păroase care erau atât de lungi încât, bălăbănindu-se de o parte şi de alta a coastelor măgarului, aproape că se târau pe pământ. Animalele care veneau în urma lui aveau în spinare săculeţi cu porumb şi desagi cu apă.

— Hai, uti uti, purceluş! Uti, uti! striga Fingo, ţinându-şi palmele pâlnie la gură şi lansând chemarea pentru porci pe deasupra ruinelor, de parcă nu l-ar fi văzut pe Francis aşteptând la marginea drumului. Hai, uti uti, godac! A, aici mi-erai, Francisco! Te luasem drept o grămăjoară de oscioare. Hai, că trebuie să te-ngrăşăm pentru lupi. Mişcă-te odată, serveşte-te cu lăturile de duminică. Cum îţi merge ca sihastru? Crezi c-o să faci carieră din asta? Bagă de seamă, doar o desagă cu apă şi un săculeţ cu porumb. Şi ai grijă la copitele Maliciei; e-n călduri şi are chef de joacă — i-a tras una lui Alfred, zdranc! drept în rotulă. Fii atent cu ea! Fratele Fingo îşi împinse gluga pe spate şi chicoti înveselit văzându-i pe novice şi pe măgăriţă căutându-şi o poziţie favorabilă. Fingo era fără nici o îndoială cel mai urât om din câţi existaseră vreodată şi, când râdea, gingiile diforme şi rozalii, precum şi dinţii uriaşi, de diferite culori, nu adăugau nimic farmecului pe care-l avea; era un slut, însă unul care cu greu putea fi numit drept monstruos; aceasta era structura ereditară în ţinutul Minnesota, de unde venea, structură care producea chelirea şi o distribuţie inegală a melaninei, astfel că pielea călugărului deşirat era o peticeală de rubiniu ca ficatul de vită cu pete ciocolatii pe un fond de albinos. Cu toate acestea, buna lui dispoziţie reuşea să compenseze în asemenea măsură sluţenia înfăţişării lui, încât cel care-l privea o uita de îndată, iar după o îndelungată convieţuire, petele purtate de fratele Fingo păreau fireşti ca şi acelea ale unui ponei tărcat. Ceea ce ar putut părea hidos, dacă ar fi fost un om posomorât, reuşea să devină la fel de decorativ precum obrazul dat cu chinoroz al unui măscărici dăruit de natură cu o veselie molipsitoare. Ca meseriaş, era cioplitor în lemn şi de obicei lucra în atelierul dulgherilor. Numai că un incident provocat de trufia lui, legată de chipul Fericitului Leibowitz pe care i se îngăduise să-l sculpteze, îl făcuse pe abate să dea poruncă de mutare la bucătărie până va face dovada umilinţei sale. Între timp, chipul Fericitului aştepta în atelier, pe jumătate sculptat.

Zâmbetul se stinse pe faţa lui Fingo după ce văzu trăsăturile fratelui Francis, care descărca grăunţele şi apa de pe spinarea măgăriţei nărăvaşe.

— Băiete, arăţi ca o oaie bolnavă de gălbează, îi spuse el penitentului. Care-i baiul? Iar mocneşte furia în părintele Cheroki?

Fratele Francis clătină din cap.

— Nu mi-am dat seama.

— Atunci ce s-a întâmplat? Chiar eşti bolnav?

— Mi-a poruncit să mă întorc la abaţie.

— Ceee? Fingo îşi azvârli un picior păros peste greabănul măgarului şi-şi dădu drumul la pământ. Uriaş cum era, se aplecă asupra fratelui Francis şi-şi lăsă mâna grea pe umărul lui, apoi îl privi cercetător în ochi. Ce-ai păţit, ai gălbinare?

— Nu. Socoteşte că-s… şi Francis se bătu cu degetul în tâmplă, ridicând în acelaşi timp din umeri.

Fingo pufni în râs.

— Ei, na, păi e adevărat, doar ştiam cu toţii treaba asta. De ce te trimite îndărăt?

Francis aruncă o privire către cutia de lângă picioare.

— Am găsit câteva lucruri care au aparţinut Fericitului Leibowitz. Am început să-i povestesc, dar nu m-a crezut. Nici nu m-a lăsat să-i explic. A…

— Ce zici c-ai găsit? Fingo zâmbi neîncrezător, apoi se lăsă pe genunchi şi deschise cutia, în timp ce novicele îl urmărea iritat. Călugărul rostogoli cu degetul cilindrii mustăcioşi aflaţi în sertare şi fluieră încetişor: Farmece păgâne, nu-i aşa? Sunt vechi, Francisco, chiar că-s vechi. Aruncă o privire la biletul de pe capac. Ce-i cu gângăveala asta? întrebă el, uitându-se printre gene la nefericitul, novice.

— Engleză de dinaintea Potopului.

— N-am studiat-o niciodată, nu ştiu decât ce se cântă la cor.

— A fost scris chiar de Fericitul.

— Ăsta? Fratele Fingo îşi luă ochii de la bilet şi se uită la Francis, apoi din nou la bilet. Clătină hotărât din cap, trânti capacul cutiei şi se ridică. Zâmbetul deveni forţat. Poate are dreptate Părintele. Fă bine şi întoarce-te, dar roagă-l pe fratele farmacist să-ţi pregătească o fiertură din aceea specială, de ciuperci nebune. Suferi de fierbinţeală, frate.

— Tot ce se poate, spuse Francis ridicând din umeri.

— Unde-ai găsit chestiile astea?

Novicele îi arătă cu degetul.

— În partea aceea, la câteva mormane mai încolo. Am mutat câteva pietre. Era o tasare de teren şi am găsit un subsol. Du-te să vezi cu ochii tăi.

Fingo clătină din cap.

— Mai am cale lungă de bătut.

Francis luă cutia de jos şi porni spre abaţie, în vreme ce Fingo se întoarse la măgarii lui, însă după ce parcurse câţiva paşi, se opri şi strigă:

— Frate Peticilă, chiar nu-ţi poţi îngădui două minute?

— Poate că da, răspunse Fingo. De ce?

— Du-te până acolo şi aruncă o privire în groapă.

— La ce bun?

— Ca să-i poţi spune Părintelui Cheroki dacă e tot acolo.

Fingo rămase cu un picior petrecut peste spinarea măgarului.

— Ha! făcu el. Îşi trase piciorul înapoi. Bine. Dacă n-o fi acolo, o să-ţi spun eu câteva.

Francis îl urmări pe lunganul Fingo până ce dispăru după movile; apoi se întoarse şi porni târşâindu-şi picioarele pe drumul lung şi plin de praf care ducea spre abaţie, mestecând din boabele de porumb, apoi luând câte o gură de apă din desagă. Când şi când arunca priviri peste umăr. Fingo dispăru mai mult de două minute. Fratele Francis nu se mai uită să-l vadă apărând din nou, dar deodată auzi un urlet venind dinspre ruine. Se răsuci pe călcâie. Distinse silueta cioplitorului în lemn stând pe coama unei movile. Făcea semne largi din braţe şi dădea puternic din cap în semn de aprobare. Francis răspunse salutului, apoi, cu paşi osteniţi, luă din nou drumul în piept.

Cele două săptămâni de post aproape negru îşi cereau tributul. După două sau trei mile, Francis începu să se clatine pe picioare. Când mai avea doar o milă până la abaţie, leşină pe marginea drumului. Abia spre seară, întorcându-se din turul său, Cheroki îl observă zăcând acolo, descălecă în grabă şi-i dădu cu apă pe faţă, până când Francis se dezmetici. Cheroki se întâlnise cu Fingo şi măgarii lui pe drumul de întoarcere şi se oprise o clipă să asculte relatarea acestuia care confirma descoperirea făcută de fratele Francis. Deşi nu era pregătit să accepte ideea că Francis găsise ceva de importanţă covârşitoare, preotul regretă intoleranţa pe care o dovedise mai devreme faţă de el. Observând cutia zăcând în apropiere şi conţinutul ei răsfirat în mijlocul drumului, aruncă un ochi la bileţelul de pe capac, apoi la Francis care stătea ca prostit lângă un şanţ. Cheroki se gândi că ar fi fost mai bine dacă ar fi luat boscorodelile de mai devreme ale băiatului drept rod al unei imaginaţii bogate, iar nu semne de nebunie sau delir. Nu vizitase cripta şi nici nu examinase cu atenţie conţinutul cutiei, însă era vădit că băiatul interpretase mai curând anapoda evenimente reale decât mărturisise halucinaţii.

— Îţi poţi încheia confesiunea imediat ce ajungem la abaţie, i se adresă cu blândeţe novicelui, ajutându-l să urce în şa, la spatele lui. Cred că te pot absolvi de păcate, dacă nu mai stărui atâta asupra mesajelor personale primite de la sfinţi. Ei, ce zici?

În acele momente, fratele Francis era prea vlăguit ca să mai stăruie în ceva.

4

— Ai procedat cu înţelepciune, mormăi într-un sfârşit abatele. De vreo cinci minute păşea rar încoace şi încolo prin biroul său, iar pe faţa mare şi zbârcită, cu trăsături ţărăneşti, avea o expresie preocupată, în vreme ce părintele Cheroki şedea agitat pe marginea unui scaun. La fel ca şi superiorul său care-l convocase, Cheroki nu scosese nici o vorbă de când intrase în încăpere, de aceea tresări când abatele Arkos rupse tăcerea pe neaşteptate.

— Ai procedat cu înţelepciune, repetă abatele, oprin-du-se în mijlocul camerei şi măsurându-l printre gene pe stareţ, care începuse să se mai calmeze. Era aproape miezul nopţii şi Arkos se pregătea să se retragă pentru a dormi o oră sau două înainte de Utrenie şi Slujba de dimineaţă. Încă ud şi cu părul în dezordine după recenta cufundare în butoiul cu apă unde-şi făcuse baia obişnuită, îi amintea lui Cheroki de un urs-pricolici preschimbat în om doar pe jumătate. Purta o robă din blană de coiot şi singurul semn al funcţiei sale era numai crucea mare, cuibărită în cârlionţii bogaţi de pe piept, care reflecta pâlpâirea lumânării ori de câte ori îşi întorcea trupul spre birou. Părul ud care-i atârna pe frunte, barba scurtă şi ţepoasă şi îmbrăcămintea din blană de coiot îl făceau să semene mai curând a căpetenie militară, încă încordat şi reţinându-şi furia de după un ultim asalt, decât a preot. Având drept strămoşi baroni din Denver, părintele Cheroki simţea îndemnul de a se purta curtenitor faţă de oamenii care aveau calităţi oficiale, de a se adresa politicos celor ce purtau însemnele puterii şi nu-şi îngăduia să privească mai atent omul căruia îi fuseseră încredinţate, urmând, în această privinţă, obiceiurile curtene înstăpânite de veacuri. Prin urmare, părintele Cheroki păstrase dintotdeauna o distanţă cordială şi oficială faţă de funcţia, inelul şi crucea purtate de abatele său, însă îşi permitea să asocieze toate acestea cât mai puţin cu Arkos, omul. În condiţiile de acum, îi era cam greu să procedeze astfel, întrucât Cuvioşia Sa Părintele Abate abia ieşise din baie şi lipăia prin birou cu picioarele desculţe. Se vedea cât de colo că abatele îşi retezase o bătătură şi tăiase prea adânc; unul dintre degetele mari era plin de sânge. Cheroki se strădui să nu bage de seamă, însă se simţea tare stânjenit.

— Ştii despre ce vorbesc, nu? mârâi nerăbdător Arkos.

Cheroki ezită.

— Părinte Abate, n-aţi vrea să fiţi mai explicit — asta în caz că are vreo legătură cu lucruri pe care le-aş fi putut afla doar din mărturisirea lui?

— Hâ? Aha! M-am lăsat pradă furiei! I-ai ascultat mărturisirea, asta-mi ieşise cu totul din minte. Ei bine, fă-l să mărturisească din nou, ca să poţi vorbi şi tu, deşi Dumnezeu mi-e martor, istoria a făcut înconjurul abaţiei. Nu, nu-l lua acum la întrebări. O să-ţi spun eu, iar tu nu-mi răspunzi dacă ai aflat asta sub pecetea jurământului.

Ai văzut materialele astea? Abatele Arkos făcu un semn spre biroul său unde fusese golit conţinutul cutiei spre examinare.

Cheroki dădu rar din cap:

— I-au căzut pe jos pe marginea drumului când a leşinat. L-am ajutat să le adune, dar nu m-am uitat prea atent la ele.

— Ei, ştii ce susţine că sunt?

Părintele Cheroki se uită în altă parte. Păru să nici nu fi auzit întrebarea.

— Bine, bine, mârâi abatele, n-are importanţă ce susţine el. Doar uită-te mai atent la ele şi spune-mi ce crezi tu că reprezintă.

Apropiindu-se de birou, Cheroki se aplecă şi privi cercetător hârtiile, ridicându-le una câte una, în vreme ce abatele continuă să păşească şi să vorbească, aparent către preot, dar mai mult către sine:

— E imposibil! Ai făcut lucrul cel mai potrivit tri-miţându-l înapoi, înainte să descopere şi altceva. Dar bineînţeles că nu ăsta-i lucrul cel mai grav. Nenorocirea e bâiguiala despre bătrân. Se îngroaşă gluma. Nu cred că există ceva care să facă mai mult rău Fericitului decât o avalanşă întreagă de aşa-zise „miracole.” A, câteva întâmplări, acolo, mai merg! Trebuie clarificat dacă intervenţia Fericitului poate să se petreacă, producând miracole, înainte de canonizare. Dar sunt prea multe! Uite ce s-a întâmplat cu Binecuvântatul Chang — beatificat acum două veacuri, dar rămas necanonizat, asta până acum. Şi de ce asta? Ordinul lui s-a pripit, de aceea. De fiecare dată când cuiva îi trecea tusea, gata, însănătoşirea era pusă pe seama Fericitului. Viziuni în subsol, evocări în clopotniţă; totul suna mai curând a colecţie de povestiri cu stafii decât a listă de întâmplări miraculoase. Pesemne că vreo două-trei din ele au fost adevărate, dar când-se adună atâtea lucruri de nimic… ei, ce zici?

Părintele Cheroki ridică ochii. Strângea marginea biroului atât de tare încât degetele i se albiseră şi pe chip i se citea încordarea. Arăta de parcă n-ar fi auzit vorbele abatelui.

— Vă cer iertare, Părinte Abate.

— Păi, acelaşi lucru se putea întâmpla şi aici, asta e, spuse abatele şi continuă să lipăie desculţ. Anul trecut a fost fratele Noyon şi miraculoasa lui funie a călăului. Ha! Iar cu un an înainte, fratele Smirnov s-a lecuit de gută ca prin minune — şi cum? — atingând o relicvă aparţinând probabil Fericitului nostru Leibowitz, aşa zic prostovanii ăştia tineri. Iar acum, acest Francis, care întâlneşte un pelerin — purtând, ia ghici? — purtând drept kilt însăşi pânza de sac pe care i-au tras-o peste cap Binecuvântatului Leibowitz înainte de a-l spânzura. Şi ce avea drept cingătoare? O frânghie. Ce fel de frânghie? Aha, exact aceeaşi care… Făcu o pauză şi-l măsură pe Cheroki. După privirea ta nedumerită îmi dau seama că încă n-ai auzit-o pe asta. Aşa e? Bine, tnţeleg, n-ai dezlegare s-o spui. Nu-nu-nu. Francis n-a spus aşa ceva. N-a afirmat decât… Abatele Arkos se strădui să strecoare o notă mai înaltă în vocea lui de obicei guturală. Fratele Francis a zis doar — „Am întâlnit un bătrânel nu prea înalt şi-am crezut că-i un pelerin care se-ndreaptă spre abaţie fiindcă a luat-o într-acolo, şi purta o bucată de pânză de sac legată în talie cu o frânghie. Şi pe piatră a făcut un semn care arăta cam aşa.”

Arkos scoase un petec de hârtie din buzunarul robei de blană şi o ridică în dreptul ochilor lui Cheroki pentru ca acesta s-o poată vedea la flacăra lumânării. Încă incercând, fără prea mare succes, să-l imite pe fratele Francis, continuă:

— „Şi n-am fost în stare să-nţeleg ce însemna. Dumneavoastră ştiţi?

Cheroki se holbă la simbolurile şi clătină din cap.

— Nu pe tine te-am întrebat, hârâi Arkos cu glasul lui obişnuit. Astea-s cuvintele lui Francis. Nici eu n-am ştiut.

— Dar acum ştiţi?

— Acum, da. A căutat cineva înţelesul lor. Acesta e un lamedh, iar acela un sadhe. Litere ebraice.

— Sadhe lamedh?

— Nu. De la dreapta spre stânga. Lamedh sadhe. Un sunet l şi altul s. Dacă ar fi avut semnele pentru vocale, s-ar fi pronunţat „loots”, „lots”, „lets”, „latz”, „litz”', sau ceva de genul ăsta. Dacă între cele două semne ar fi fost vreo literă, ar fi sunat ca Lll… ia ghici.

— Leibo… Ei, nu se poate!

— Ba da! Fratele Francis nu s-a gândit la asta. Noroc cu alţii. Pe fratele Francis nu l-a dus mintea să facă legătura între gluga din pânză de sac şi frânghia călăului; unul dintre tovarăşii lui a găsit-o. Aşadar, ce facem? Tot noviciatul vuieşte de istorioara potrivit căreia Francis l-a întâlnit acolo pe Fericitul în persoană, iar Fericitul l-a condus pe băieţaşul nostru în locul unde se aflau obiectele astea şi i-a spus că-şi va găsi chemarea.

Chipul lui Cheroki se încruntă plin de mirare.

— A spus fratele Francis aşa ceva?

— NUU! mugi Arkos. N-ai auzit ce-am spus? Francis n-a afirmat nimic din toate astea. Mai bine-o făcea, afurisit să fie, şi-atunci îl PRINDEAM pe ticălos! Numai că el povesteşte pur şi simplu, ca un prost, ca să spunem lucrurilor pe nume, şi-i lasă pe ceilalţi să descâlcească înţelesurile. Încă n-am discutat cu el. L-am trimis pe rectorul Memorabiliei să-l tragă de limbă.

— Cred c-ar fi mai bine să vorbesc eu cu fratele Francis, murmură Cheroki.

— Te rog! Când ai intrat îmi puneam întrebarea dacă e cazul să te prăjesc de viu sau nu. Pentru că l-ai trimis înapoi, de asta era vorba. Dacă l-ai fi lăsat să mai stea în deşert n-am fi avut parte de toată pălăvrăgeala asta care cuprinde toată abaţia. Dar, pe de altă parte, dac-ar fi rămas acolo, nu se ştie ce altceva ar mai fi dezgropat din beciul acela. Cred c-ai făcut cum era mai înţelept porun-cindu-i să se întoarcă.

Cheroki nu luase hotărârea gândind în felul acesta, de aceea socoti că tăcerea era cel mai potrivit răspuns.

— Vorbeşte cu el, mormăi abatele. Apoi trimite-l la mine.

Luni dimineaţă, în jurul orei nouă, fratele Francis bătu temător la uşa biroului unde-l aştepta abatele. Noaptea de somn omenesc pe salteaua tare, umplută cu paie, din chilia lui, la care se adăugaseră câteva îmbucături de mâncare al cărei gust aproape că-l uitase nu făcuseră chiar minuni pentru ţesuturile epuizate şi nici nu limpeziseră pe deplin ameţeala provocată de expunerea îndelungată la soare, dar toate acestea, echivalând cu luxul, îl ajutaseră cel puţin să capete claritatea necesară pentru a pricepe că n-avea de ce să se teamă. Adevărul e că se simţea îngrozit, şi tocmai de aceea primele ciocănituri în uşă trecură neauzite. Nici măcar el însuşi nu le percepu. După câteva clipe reuşi să-şi dea curaj pentru a bate din nou.

— Benedicamus Domino.

— Deo? gratias? întrebă Francis.

— Intră, băiete, intră! se auzi o voce puternică şi amabilă pe care, după câteva momente de confuzie, o recunoscu uimit ca aparţinând suveranului abate.

— Răsuceşte butonul acela mic, fiule, i se adresă aceeaşi voce pe un ton prietenos, după ce novicele rămăsese ca îngheţat locului câtva timp, cu degetele strânse, pregătindu-se să ciocănească iar.

— D-dda… Francis abia atinse butonul, dar avu impresia că blestemata de uşă oricum s-ar fi deschis; sperase că va fi înţepenită.

— Luminăţia Sa Abatele a t-t-trimis după — mine? întrebă novicele cu glas piţigăiat.

Abatele Arkos strâmbă din buze şi clătină în semn de aprobare.

— Mmm, mda, Luminăţia Sa Abatele te-a chemat pe tine. Intră, te rog, şi închide uşa.

Fratele Francis reuşi s-o închidă şi rămase tremurând în mijlocul încăperii. Abatele se juca cu câteva dintre obiectele mustăcioase din lada de unelte găsită de el.

— Ori pesemne c-ar fi mai potrivit, spuse abatele Arkos, dacă Sfinţia Sa Părintele Abate ar fi chemat la tine. Mai ales după ce-ai fost favorizat de providenţă şi ţi-ai căpătat un asemenea renume, nu? Zâmbi liniştitor.

— He, he? râse fratele Francis întrebător. O, n-nu, S-Sfinţia Voastră.

— Nu pui la îndoială că ţi-ai câştigat recunoaşterea peste noapte? Că Pronia te-a ales să descoperi ACEASTĂ — şi făcu un gest cuprinzător către relicvele de pe birou — această cutie cu PROSTII, aşa cum ar fi numit-o pe drept cuvânt fostul ei posesor?

Novicele se bâlbâi neajutorat şi reuşi printr-o minune să zâmbească dezarmant.

— Ai şaptesprezece ani şi eşti un imbecil desăvârşit, nu-i aşa?

— Fără nici o îndoială, Sfinţia Voastră.

— Ce scuză-ţi găseşti pentru a crede că ai chemare către Religie?

— Nici una, Magister meus.

— Zău? Aşa deci? Atunci consideri că n-ai nici o vocaţie pentru a face parte din Ordin?

— A, ba da, spuse novicele dintr-o suflare.

— Dar nu-ţi găseşti nici o scuză, aşa-i?

— Nici una.

— Cretin mic ce eşti, te-am întrebat dacă ai vreun motiv. De vreme ce nu ştii nici unul, înţeleg că eşti gata să recunoşti că n-ai întâlnit pe nimeni în deşert mai zilele trecute, că n-ai dat peste asta, cutia asta cu PROSTII, fără ajutorul cuiva şi că ceea ce am auzit pe alţii spunând reprezintă doar… un delir pricinuit de fierbinţeală?

— A, nu, Dom Arkos!

— A, nu, ce?

— Nu pot nega ceea ce-am văzut cu ochii mei, Luminate Părinte.

— Deci tu chiar ai întâlnit un înger — ori era sfânt? ori încă nu era sfânt? — iar el ţi-a arătat unde să cauţi?

— N-am spus că era…

— Şi asta e tot ce poţi prezenta ca scuză pentru a-ţi închipui că ai o adevărată chemare? Că această, această… s-o numim „creatură” ţi-a spus că-ţi vei găsi o voce, şi a însemnat o piatră cu iniţialele ei, şi te-a anunţat că era exact ce-ţi trebuia, iar când te-ai uitat sub ea… ai aflat ASTA. Aşa?

— Da, Dom Arkos.

— Ce părere ai despre propria-ţi trufie nemăsurată?

— Nemăsurata mea trufie este de neiertat, Prea Luminate învăţător.

— Faptul că te crezi îndeajuns de important pentru a fi de neiertat e o trufie şi mai mare, tună suveranul abaţiei.

— Stăpâne, sunt un vierme.

— Foarte bine, trebuie doar să negi partea referitoare la pelerin. Ştii bine că nimeni altul n-a văzut o asemenea persoană. Înţeleg că pornise către abaţie, adevărat? Spunând chiar că ar voi să poposească aici. Că s-a interesat de abaţie. Da? Şi, dacă a existat, unde a dispărut? Nimeni n-a trecut prin preajmă. Fratele de serviciu la acea oră în turnul de veghe nu l-a văzut. Ei? Acum eşti gata să recunoşti că a fost doar o închipuire?

— Dacă n-ar fi cele două semne pe piatra aceea unde el a… poate c-aş…

Abatele închise ochii şi oftă, parcă aflat la capătul puterilor.

— Semnele există, slab, recunoscu el. Dar le-ai fi putut face tu însuţi.

— Nu, Luminăţia Voastră.

— Vrei să recunoşti că ţi-ai imaginat bătrânelul acela?

— Nu, Sfinţia Voastră.

— Foarte bine, ştii ce-o să păţeşti acum?

— Da, Părinte.

— Atunci pregăteşte-te să primeşti ce meriţi.

Tremurând, novicele îşi ridică veşmântul în talie şi se aplecă deasupra biroului. Abatele scoase din sertar un băţ rezistent de pin, îl încercă în palmă, apoi îi arse lui Fran-cis o lovitură straşnică peste fese.

— Deo gratias! răspunse îndatoritor novicele, scăpând un suspin.

— Vrei să te răzgândeşti, băiatul meu?

— Prea Luminate Părinte, nu pot nega…

PLEOSC!

— Deo gratias!

PLEOSC!

— Deo gratias!

Această litanie simplă se repetă de zece ori, fratele Francis ţipându-şi recunoştinţa către Cer pentru fiecare lecţie usturătoare de virtute a umilinţei, aşa cum era şi de aşteptat. După cea de-a zecea lovitură, abatele se opri. Fratele Francis rămase pe vârfurile picioarelor, legănându-se uşor. Lacrimile se îngrămădeau, încercând să se strecoare printre pleoapele strânse.

— Dragul meu frate Francis, spuse abatele Arkos, chiar eşti sigur că l-ai văzut pe bătrân?

— Sigur, scânci el, pregătindu-se pentru ceea ce avea să urmeze.

Abatele îl măsură pe tânăr cu un ochi clinic, apoi ocoli biroul şi se aşeză mormăind. Se holbă o vreme la petecul de hârtie pe care erau înscrise literele.

— Şi cine crezi tu că putea fi? bolborosi abatele Arkos, absent.

Fratele Francis deschise ochii, provocând o revărsare a lacrimilor.

— Of, m-ai convins, băiete, spre ghinionul tău.

Francis nu spuse nimic, dar se rugă în tăcere ca necesitatea de a-şi convinge suveranul de adevărul propriilor spuse să nu apară prea des. Ca răspuns la un gest nervos al abatelui, lăsă tunica să cadă peste picioare.

— Poţi să stai jos, îl îndemnă abatele, revenind la un ton normal, dacă nu de-a dreptul binevoitor.

Francis porni spre scaunul indicat, dădu să se aşeze, dar apoi tresări şi se îndreptă de spate.

— Dacă Sfinţiei Sale Părintele îi e totuna…

— Bine, atunci stai în picioare. Oricum n-o să te ţin mult. Trebuie să pleci pentru a-ţi continua postul. Făcu o pauză şi observă cum chipul novicelui se luminează. A, nu, nici gând! se răsti el. Nu te întorci în acelaşi loc. Faci schimb de sihăstrie cu fratele Alfred şi nu cumva să te mai apropii de ruine. De asemenea, îţi poruncesc să nu mai discuţi chestiunea asta cu nimeni altul decât confesorul tău ori cu mine, cu toate că, Dumnezeu mi-e martor, răul s-a comis deja. Ştii ce-ai declanşat?

Fratele Francis scutură din cap.

— Sfinte Părinte, fiindcă ieri a fost duminică, nu ni s-a cerut să păstrăm tăcerea şi, în timpul înviorării, am răspuns la întrebările fraţilor. Am crezut…

— Ei bine, fraţii tăi au născocit o explicaţie tare trasă de păr, fiule dragă. Ştiai că cel pe care l-ai întâlnit acolo era chiar Fericitul Leibowitz?

Francis rămase mut o clipă, apoi scutură iar din cap.

— Oh, nu, Prea Luminăţia Voastră. Sigur nu-i adevărat. Binecuvântatul Martir n-ar face aşa ceva.

— Ce anume n-ar face?

— N-ar fugări pe cineva, încercând să-l ardă cu toiagul care mai are şi-o ţepuşă în capăt.

Abatele duse mâna la gură, să-şi ascundă zâmbetul involuntar. Reuşi să pară dus pe gânduri.

— Eh, ce pot să zic? Pe tine te fugărea, nu? Da, aşa cred şi eu. Le-ai spus şi celorlalţi novici partea asta? Da sau nu? După cum vezi, ei n-ar socoti că asta exclude posbilitatea ca el să fie totuşi Fericitul. Eu, unul, mă îndoiesc că sunt mulţi cei pe care Fericitul i-ar lua la goană cu toiagul, dar… Nereuşind să-şi reţină hohotul de râs provocat de expresia de pe faţa novicelui, se opri o clipă, apoi continuă: Bine, fiule, dar cine crezi că putea fi?

— M-am gândit c-o fi vreun pelerin venit să viziteze capela noastră, Prea Luminate Părinte.

— Încă nu-i capelă şi n-ai dreptul s-o numeşti astfel. Şi oricum n-avea de gând s-o facă, ori n-a mai ajuns. Şi nici prin dreptul porţilor n-a trecut, decât dacă paznicul dormea. Novicele de serviciu susţine că n-a dormit, deşi recunoaşte că se simţea cam somnoros în ziua aceea. Prin urmare, ce propui?

— Cer iertare Sfinţiei Sale, dar şi eu am făcut de pază de câteva ori.

— Ei, şi?

— Într-o zi cu soare când, în afara vulturilor, nimic nu se clinteşte, după câteva ore petrecute în turn începi să te uiţi după păsări.

— Aşa deci? Asta faci atunci când trebuie să veghezi asupra drumului?

— Iar dacă priveşti prea mult la cer, ai o senzaţie de pierdere, nu eşti de-a dreptul adormit, dar, cum să zic, preocupat.

— Aşadar asta faci în post, nu? mârâi abatele.

— Nu neapărat. Vreau să spun că… nu, Sfinte Părinte, eu nu-mi amintesc s-o fi făcut, dar cred că nu. Fratele Je… adică, un frate pe care l-am schimbat odată aşa arăta. Nici măcar nu-şi dăduse seama că venise ora schimbului. Stătea acolo în turn şi privea luuung la cer, stând cu gura căscată. Parcă era ameţit.

— Da, şi prima dată când rămâi aşa, ca beat, apare un pâlc de războinici păgâni dinspre Utah, ucide câţiva grădinari, sfărâmă sistemul nostru de irigaţii, ne pângăreşte recolta şi azvârle bolovani în puţ fără ca noi să ne putem apăra. De ce te uiţi la mine aşa de… of, am uitat că te-ai născut în Utah şi-ai fugit încoace, nu? Dar nu asta-i problema acum, s-ar putea să ai dreptate cu paza, adică, putea să nu-l vadă pe bătrânel. Eşti sigur că era un om de rând şi nu altceva? Nu era cumva un înger? Sau un fericit? Privirea novicelui alunecă gânditoare spre tavan, apoi reveni iute către chipul stăpânului.

— Îngerii sau sfinţii lasă umbră pe pământ?

— Da, adică nu. Vreau să zic… de unde să ştiu? Făcea umbră pământului, nu?

— Păi… abia se vedea de mică ce era.

— Poftim?

— Fiindcă era aproape amiază.

— Imbecilule! Nu pe tine te-ntreb ce era. Ştiu. Ştiu prea bine ce era dacă l-ai văzut cu adevărat. Abatele Arkos bătu cu palma în tăblia biroului pentru a-şi întări spusele. Vreau să ştiu dacă tu — Tu! — eşti convins fără putinţă de tăgadă că nu era un bătrân de rând.

Această modalitate de anchetă îl zăpăcise pe fratele Francis. După mintea lui, între ordinea Naturală şi cea Supranaturală nu exista o linie clară de demarcaţie ci, mai curând, o zonă intermediară de crepuscul. Existau lucruri vădit naturale şi lucruri vădit supranaturale, dar între aceste extreme apărea o regiune de confuzie (a sa) — magicul — unde lucrurile alcătuite doar din pământ, aer, foc sau apă aveau tendinţa de a se comporta năucitor, aidoma Lucrurilor. Pentru fratele Francis, această zonă cuprindea ceea ce putea să vadă, dar nu înţelegea. Iar fratele Francis nu era „convins fără putinţă de tăgadă”, cum îi cerea abatele, că înţelegea prea bine multe dintre intâmplările prin care trecuse. Prin urmare, ridicând chestiunea, fără să-şi dea seama, abatele Arkos îl azvârlea pe novice în acea zonă crepusculară, în aceeaşi perspectivă din clipa când îl văzuse pe bătrân drept un punct mişcător, negru şi fără de picioare, care părea să şer-puiască în apa morţilor ridicată din suprafaţa încinsă a şoselei, în aceeaşi perspectivă pe care o ocupase el în clipa când lumea novicelui se contractase, ajungând să nu mai conţină altceva decât o palmă oferindu-i un boţ de mâncare. Dacă vreo creatură mai-presus-de-om dorea să treacă drept umană, cum putea el, Francis să vadă dincolo de aparenţe, ori să bănuiască aşa ceva? Dacă o asemenea creatură nu voia să atragă atenţia, n-ar şti că trebuie să facă umbră pământului, să lase urme de picior ori să mănânce brânză cu pâine? N-ar putea mesteca vreo mirodenie, scuipa către o şopârlă şi imita reacţia unui muritor de rând care-a uitat să-şi pună sandalele în picior înainte de a călca pe pământul dogorâtor? Francis nu era pregătit să facă aprecieri asupra inteligenţei ori inventivităţii fiinţelor diavoleşti sau cereşti, ori să-şi dea cu presupusul asupra calităţilor lor imitative şi actoriceşti, deşi bănuia că ele erau fie diavolesc, fie divin de agere. Ridicând problema, abatele formulase natura răspunsului lui Francis, care era: să menţină trează întrebarea, deşi până în acest moment n-o mai făcuse.

— Ei bine, băiete?

— Luminate Abate, doar nu presupuneţi că ar fi putut să fie…

— Eu îţi cer să nu presupui. Eu îţi poruncesc să fii sigur. Era ori nu era o persoană obişnuită, alcătuită din carne şi sânge?

Întrebarea îl îngrozi. Faptul că avea pe deasupra un aer maiestuos, fiindcă venea de pe buzele unei persoane atât de respectate precum suveranul abate, făcea întrebarea şi mai înspăimântătoare, deşi înţelegea foarte clar că superiorul său o pusese doar pentru că dorea un anume răspuns. Şi i-l cerea cu insistenţă. Dacă voia un răspuns cu tot dinadinsul, întrebarea sigur era importantă. Dacă era îndeajuns de importantă pentru un abate, atunci ea devenea covârşitoare pentru fratele Francis, care nu cuteza să greşească.

— C-c-cred că era din carne şi sânge, Sfinte Părinte, dar nu chiar „obişnuit”. În unele privinţe era de-a dreptul extraordinar.

— În ce privinţe? întrebă abatele Arkos tăios.

— De exemplu, după cât de drept putea scuipa. Şi cred că ştia să citească.

Abatele închise ochii şi se frecă la tâmple, semn că ajunsese la capătul răbdării. Cât de uşor ar fi fost să i se zică băiatului că pelerinul lui nu fusese decât un vagabond, iar apoi să i se poruncească să nu creadă altfel. Dar, îngăduindu-i să priceapă că era posibil un grăunte de îndoială, făcea ca porunca să devină inutilă chiar înainte de a o rosti. În măsura în care gândurile pot fi stăpânite cât de cât, lor li se poate porunci exact ceea ce susţinea raţiunea; dacă li s-ar porunci altfel, gândurile nu s-ar supune. Ca orice conducător luminat, atunci când nesupunerea era posibilă, iar convingerea cu forţa imposibilă, abatele Arkos nu se apuca să dea porunci în zadar. Era preferabil să facă lucrurile uitate decât să dea un ordin inutil. Pusese o întrebare la care nici el însuşi n-ar fi fost în stare să răspundă prin apelul la raţiune, fiindcă nu-l văzuse pe bătrân şi, prin urmare, pierduse dreptul de a face din răspuns o chestiune obligatorie.

— Ieşi afară, spuse el în cele din urmă, rămânând cu ochii închişi.

5

Oarecum dezorientat de agitaţia de la abaţie, fratele Francis se întoarse în deşert în aceeaşi zi pentru a-şi încheia veghea Postului într-o solitudine plină de amărăciune. Sperase ca relicvele să stârnească emoţie, însă interesul manifestat de toată lumea faţă de vârstnicul rătăcitor îl mirase. Vorbise despre bătrân pur şi simplu datorită rolului jucat de el, fie întâmplător, fie la intervenţia providenţei, în descoperirea criptei şi a relicvelor aflate acolo. Din câte-şi dădea seama Francis, pelerinul era doar un element neînsemnat într-un caleidoscop amintind de o mandala în centrul căreia se aflau urmele lăsate de un sfânt. Însă tovarăşii săi de noviciat se arătaseră mai preocupaţi de el decât de relicve şi până şi abatele îl chemase, nu pentru a cere lămuriri privitoare la cutie, ci la bătrân. Despre el i se puseseră zeci de întrebări, la care nu putuse spune decât: „N-am băgat de seamă”, ori „Nu mă uitam în clipa aceea”, ori „Chiar dac-a zis aşa, nu-mi aduc aminte”, iar unele dintre ele sunau aproape bizar. De aceea îşi examină conştiinţa: Trebuia să observ? Am fost prost că nu m-am uitat să văd ce face? N-am acordat atenţie vorbelor lui? Mi-a scăpat ceva important fiindcă eram ameţit?

Se gândi la toate acestea pe întuneric, în vreme ce lupii viermuiau pe lângă noua lui tabără şi făceau noaptea să răsune de urletele lor. Se trezi cugetând la astă şi ziua, în anumite momente rezervate rugăciunilor şi practicilor spirituale cuvenite Postului şi se mărturisi stareţului Cheroki, cu prima ocazie când acesta îşi făcu obişnuitul tur de duminică.

— N-ar trebui să te laşi influenţat de năzăririle celorlalţi; ai destule necazuri din pricina propriilor năzăriri, îi spuse preotul după ce-l dojeni că-şi neglijase exerciţiile şi rugăciunile. Nu le vin în minte asemenea întrebări bazându-se pe ceea ce ar putea fi adevărat; îşi născocesc întrebările pornind de la ce poate fi senzaţional, chiar dacă întâmplarea ar fi reală. E ridicol! Te asigur că Sfinţia Sa Părintele Abate a poruncit tuturor novicilor să facă uitată toată istoria asta. Din nefericire, o clipă mai târziu, cu o vagă undă de speranţă în glas, adăugă: Nimic din purtarea bătrânului nu aminteşte de ceva supranatural, adevărat?

Fratele Francis se întrebă şi el dacă aşa stăteau lucrurile. Chiar dacă existase vreo idee de supranatural, el n-o remarcase. Dar atunci, judecind după avalanşa de întrebări cărora nu le găsise răspuns, însemna că nici nu băgase în seamă prea multe. Risipa de întrebări îl făcuse să simtă că incapacitatea lui de a observa se dovedea, într-un anume fel, vinovată. Se arătase recunoscător faţă de pelerin pentru descoperirea adăpostului. Dar nu interpretase evenimentele exclusiv în funcţie de interesele sale, în consonanţă cu nevoia adânc simţită de a găsi o dovadă cât de neînsemnată că dorinţa de a-şi închina întreaga viaţă slujirii mănăstirii se născuse nu atât din propria-i voinţă, cât din graţia divină, cea care întăreşte voinţa, dar n-o sileşte să aleagă. Pesemne că întâmplările aveau un înţeles mai cuprinzător, care-i scăpase din pricina aplecării depline asupra sinelui.

Ce părere ai despre trufia ta nemăsurată?

Nemăsurata mea trufie aminteşte de aceea a pisicii care studia ornitologia, Stăpâne.

Dorinţa lui de a depune jurământul sfânt şi pentru vecie — oare nu era la fel cu motivaţia pisicii care a devenit ornitolog pentru a-şi putea glorifica ornitofagia, devorând în mod sfânt Penthestes atricapillus¹, dar refuzând să mănânce piţigoi? Fiindcă, aşa cum pisica se simte îndemnată de Natură să devină ornitofagă, tot astfel fusese împins şi Francis de propria-i natură să înghită hulpav cunoaşterea ce se putea preda în acele vremuri şi, întrucât nu existau alte şcoli în afara celor monastice, îmbrăcase rasa, întâi pe cea de postulant, iar apoi pe cea de novice. Dar să îndrăznească a bănui că nu numai Dumnezeu, ci şi Natura îl îndemnaseră să devină călugăr al Ordinului?

Ce altceva putea face? Cale de întoarcere în ţinutul său natal, Utah, nu era. În fragedă copilărie fusese vândut unui vrăjitor care l-ar fi educat cât să-i devină servitor şi acolit. Întrucât fugise, nu se mai putea întoarce decât pentru a înfrunta cumplita „justiţie” tribală. Furase avutul unui vrăjitor (propria persoană a lui Francis) şi, deşi hoţia trecea drept meserie onorabilă în Utah, ea se considera crimă capitală atunci când victima era vraciul tribului. După ce primise lumina învăţăturii la abaţie, nu s-ar fi sinchisit dacă ar fi revenit la viaţa destul de primitivă a poporului său de păstori necunoscători de carte.

Dar ce altceva putea face? Continentul era puţin colonizat. Se gândi la harta cât un perete din biblioteca abaţiei şi la distribuţia sărăcăcioasă a zonelor haşurate repre-zentând petice, dacă nu de civilizaţie, măcar de ordine civilă, unde domnea o formă de suveranitate a legii, care o transcendea pe cea tribală. Restul continentului era slab populat de popoare ale pădurilor şi câmpiilor, compuse preponderent nu din sălbatici, ci din clanuri familiale organizate sporadic în mici comunităţi presărate din loc în loc şi care trăiau din vânătoare, cules şi agricultură primitivă, a căror rată a naşterilor (neţinând seama de idioţi şi monştri) abia de reuşea să menţină populaţia. Cu excepţia câtorva zone de pe coasta oceanului, ocupaţiile principale ale oamenilor de pe continent erau vânătoarea, agricultura, războiul şi vrăjitoria — aceasta din urmă fiind cea mai promiţătoare „meserie” pentru orice tânăr care putea alege şi care avea în minte, ca scopuri esenţiale, prestigiul şi bunăstarea maximă.

Educaţia pe care o primise Francis la abaţie nu-i oferea nimic cu valoare practică într-o lume întunecată, ignorantă şi în care se trăia de pe o zi pe alta, unde ştiinţa de carte era necunoscută, iar un tânăr educat nu părea de nici un folos unei comunităţi decât dacă, pe lângă asta, putea să lucreze pământul, să ţină arma în mână, să vâneze sau să posede talente de hoţ pentru a fura de la alte triburi sau pentru a descoperi apă ori metal prelucrabil. Nici măcar în ţinuturile răzleţite în care existau forme de ordine civilă, ştiinţa de carte n-avea să-i slujească deloc lui Francis dacă trebuia să ducă o viaţă ruptă de cea a Bisericii. Adevărat, unii baroneţi aveau uneori trebuinţă de un scrib sau doi, însă astfel de cazuri erau atât de rare încât puteau fi ignorate cu totul, iar aceste necesităţi erau deseori împlinite de călugări precum şi de mireni şcoliţi în mănăstiri.

Singura cerere de scribi era creată de Biserică, a cărei structură ierarhică destul de fragilă cuprindea întregul continent (şi, întâmplător, ţinuturi îndepărtate aflate peste mări, cu toate că episcopii de acolo erau practic stăpâni autonomi, supuşi Sfântului Scaun mai mult teoretic decât practic, fiind izolaţi de Noua Romă mai curând de oceane rareori traversate, decât de schisme) şi putea fi ţinută laolaltă doar printr-o reţea de comunicaţii. Biserica devenise întâmplător, aproape fără voinţa ei, singurul mijloc prin care veştile ajungeau dintr-un loc în altul de-a lungul şi de-a latul continentului. Dacă izbucnea o ciumă în nord-est, sud-vestul afla curând nenorocirea, iar asta ca efect secundar al istorisirilor spuse şi răsspuse de mesagerii Bisericii care aveau Noua Romă ca punct de pornire şi de întoarcere.

Dacă infiltrarea nomazilor din nord-vest ameninţa vreo dioceză creştină, de la amvonul bisericilor din miazăzi şi miazănoapte se dădea curând citire unei epistole enciclice atrăgând atenţia asupra ameninţării şi transmiţând binecuvântarea apostolică pentru „bărbaţii de toate stările, în măsura în care sunt pricepuţi la mânuirea armelor şi care, având putinţa de a întreprinde călătoria, sunt rugaţi cu pioşenie să purceadă de îndată la drum cu mijloacele pe care le au la îndemână, pentru a jura credinţă preaiubitului Nostru fiu, N., stăpân legiuit al acelui ţinut, pe perioada de timp considerată necesară menţinerii armatei în stare de luptă spre apărarea creştinilor împotriva hoardelor păgâne în creştere, a căror sălbăticie şi lipsă de milostenie le este tuturor cunoscută şi care, spre adânca Noastră întristare, au supus la cazne, au ucis şi au devorat pe acei preoţi ai Domnului pe care Noi Înşine i-am trimis la ei să poarte Cuvântul, astfel ca dânşii să intre ca miei în turma al cărei Păstor pre Pământ Noi suntem: fiindcă deşi Noi nu Ne-am pierdut nicicând speranţa şi nici n-am încetat a Ne ruga pentru ca aceşti copii rătăciţi ai întunericului să fie îndrumaţi spre Lumină şi să intre în ţinuturile Noastre în pace (ântrucât nu trebuie să ne închipuim că nişte paşnici străini de loc ar fi alungaţi dintr-o ţară atât de întinsă şi de pustie; dimpotrivă, cei care vin cu gând de pace se cuvine a fi bine primiţi, chiar de vor fi fiind străini de Biserică şi de Fondatorul Ei Divin, atâta vreme cât dau ascultare acelei Legi Naturale care se află scrisă în inimile tuturor oamenilor, deşi nu-L vor fi cunoscut pre Numele Său), găsim totuşi că e cuviincios, priincios şi prudent ca lumea Creştinătăţii, chiar de se roagă pentru pace şi pentru convertirea păcătoşilor, să se întrarmeze şi să se oţelească întru apărare în nord-vest, unde hoardele se adună şi atacurile dovedind sălbăticie păgână s-au înmulţit în vremea din urmă, astfel că vouă, iubiţi fii, care sunteţi în stare a purta arme şi a călători către nord-vest să vă alăturaţi forţelor pregătite să-şi apere pământurile legiuite, căminele şi bisericile, Noi vă transmitem şi, prin prezenta, vă acordăm, ca semn al deosebitei Noastre bunăvoinţe, Binecuvântarea Apostolică.”

Francis se gândise în treacăt să plece spre nord-vest, asta dacă nu reuşea să-şi găsească vocaţia în rândurile Ordinului. Însă, deşi puternic şi destul de priceput în mânuirea arcului şi oţelului, arăta cam mic de statură şi nu prea voinic, în timp ce, dacă era să dea crezare zvonurilor, păgânii aveau doi metri şi jumătate înălţime. Nu putea verifica zvonurile, dar nici nu vedea vreun motiv să le considere în întregime mincinoase.

În afară de a muri în vreo bătălie, nu prea găsea altceva de făcut cu viaţa lui — cu alte cuvinte, ceva care să merite — dacă nu şi-o putea dedica Ordinului.

Convingerea nestrămutată în vocaţia lui nu-i fusese spulberată, ci doar uşor ştirbită, de usturătoarea lecţie primită de la abate şi de meditaţia referitoare la pisica devenită ornitolog atunci când fusese chemată de Natură să devină ornitofagă. Gândul acesta îl neferici în asemenea măsură încât căzu pradă ispitei, aşa că, în Duminica Floriilor, când mai avea doar două zile de răbdat până la ieşirea din Postul Mare, stareţul Cheroki auzi din partea lui Francis (ori, mai curând, din partea umbrei stafidite şi sfrijite de arşiţă în care, nu se ştie cum, sufletul rămăsese totuşi închistat) câteva vorbe hârâite care constituiau probabil cea mai concentrată mărturisire făcută vreodată de Francis ori ascultată de Cheroki:

— Binecuvântează-mă, Părinte; am mâncat o şopârlă.

După ce, vreme de ani şi ani, fusese confesorul penitenţilor care posteau, stareţul Cheroki găsi că pentru el, la fel ca şi pentru binecunoscutul gropar, obiceiul conferea întregii tărăşenii „un aer de firesc”, de aceea şi răspunse cu o perfectă stăpânire de sine şi fără ca măcar să clipească:

— Era zi de abstinenţă şi ai gândit asta dinadins?

Săptămâna Mare ar fi fost mai puţin împovărată de singurătate decât săptămânile precedente ale Postului dacă sihastrii n-ar fi fost deja dincolo de orice grijă lumească; fiindcă o parte din liturghia Patimilor se desfăşură în afara zidurilor abaţiei pentru a ajunge şi la penitenţii aflaţi la locurile lor de veghe; Împărtăşania se făcu de două ori, iar în Joia Mare, abatele în persoană trecu roată, împreună cu Cheroki şi alţi treisprezece călugări, pentru a sluji serviciul religios la fiecare ermitaj. Straiele abatelui Arkos erau ascunse de o sutană, iar leul aproape că reuşi să pară pisicută blândă când, cu maximă economie de mişcări şi cu minimum de paradă şi de pompă, îngenunche, spălă şi sărută picioarele supuşilor săi ce postiseră, în vreme ce restul cântau antifoanele de răspuns. „Mandatum novum do vobis: ut diligatis invicem…” În Vinerea Patimilor o Procesiune a Crucii aduse un crucifix acoperit cu un văl, oprindu-se la fiece loc de sihăstrie pentru a-l dezveli încet în faţa penitentului, ridicând pânza centimetru cu centimetru în vederea Adoraţiei, în timp ce preoţii cântau Dojenile:

Popor al meu, ce rău ţi-am făcut eu ţie? cu ce ţi-am greşit? Răspunde-mi… te-am preamărit prin puterea castă; iară tu mă ţintuieşti pe cruce…

Iar apoi, Sâmbăta Mare.

Călugării îi purtară unul câte unul până la abaţie — flămânzi şi delirând. Francis avea cu cincisprezece kilograme mai puţin şi era mult mai slăbit decât în prima miercure. Când îl aşezară pe picioare în chilia lui, se împletici şi, până să ajungă la pat, se prăbuşi. Fraţii îl ridicară pe saltea, îl îmbăiară, îl bărbieriră şi-i unseră pielea băşicată, în vreme ce el bolborosi în delir despre ceva legat peste coapse cu o fâşie din pânză de sac, vorbindu-i acelui lucru uneori ca unui înger, alteori ca unui sfânt, invocând mereu numele lui Leibowitz şi vroind tot timpul să-şi ceară iertare.

Fraţii lui, cărora abatele le interzisese să vorbească despre această problemă, se mulţumiră să schimbe ocheade încărcate de subînţeles ori să clatine misterioşi din cap, unul către altul.

Cum-necum, vestea ajunse şi la urechile abatelui.

— Chemaţi-l aici, mormăi el către un registrator de îndată ce află că Francis era în stare să umble. Tonul îl făcu pe registrator să dea fuga după Francis.

— Negi că ai făcut aceste afirmaţii? mârâi Arkos.

— Nu-mi aduc aminte să fi spus aşa ceva, Luminate Abate, zise novicele, nedezlipindu-şi ochii de la nuiaua abatelui. Pesemne că aiuram.

— Presupunând că aiurai, le-ai mai spune şi acum?

— Adică despre pelerin că ar fi Fericitul? A, nu, Magister meus!

— Atunci afirmă contrariul.

— Nu cred că pelerinul era Fericitul.

— Atunci de ce nu spui de-a dreptul: Nu era el?

— Păi, dacă nu l-am văzut niciodată personal pe Binecuvântatul Leibowitz, n-aş…

— Ajunge! porunci abatele. Prea mult! Nu vreau să te mai văd şi să aud de tine multă, multă vreme! Afară! Dar ţine minte un lucru: să NU te aştepţi cumva să rosteşti jurământul împreună cu ceilalţi anul ăsta. Nu ţi se va îngădui.

Pentru Francis vorbele acestea veniră ca o lovitură în stomac, dată cu capătul unui buştean.

6

Pelerinul rămase un subiect de sporovăială interzis în abaţie; însă cât priveşte relicvele şi adăpostul contra căderilor, din motive de necesitate, interdicţia se mai înmuie puţin pentru toţi, cu excepţia descoperitorului lor, care primi poruncă să nu scoată o vorbă şi să facă bine a se gândi la ele cât de rar posibil. Cu toate acestea, n-avea cum să nu audă câte ceva şi ştia că într-unui dintre atelierele abaţiei, călugării lucrau de zor aplecaţi asupra documentelor, nu numai asupra celor găsite de el, ci şi a altora, care fuseseră recuperate din biroul de odinioară, înainte ca abatele să dea ordin de închidere a adăpostului.

Închis! Vestea îl cutremură pe fratele Francis. Adăpostul abia dacă fusese atins. După ce se aventurase el înăuntru, nimeni nu mai făcuse vreo încercare de a pătrunde acolo decât pentru a forţa biroul pe care el încercase şi nu reuşise să-l deschidă, înainte de fi observat cutia. Închis! Nici o încercare de a descoperi ce se afla dincolo de uşa numită „Bocaport Doi” sau de a cerceta „Mediul Steril Etanş”. Fără ca măcar să se mute pietrele sau oasele din locul lor. Închis! Cercetarea fusese oprită, fără vreun motiv plauzibil.

Apoi se răspândi un zvon.

Emily avea un dinte din aur. Emily avea un dinte din aur. Emily avea un dinte din aur. De fapt, era întru totul adevărat. Era unul dintre acele fleacuri istorice care reuşesc, nu se ştie cum, să supravieţuiască evenimentelor importante pe care oricine s-ar cuveni să le ţină minte, dar care trec nebăgate în seamă până în clipa când vreun istoric monahal ar fi silit să scrie: „Nici conţinutul Memo-rabiliei, nici alte surse arheologice descoperite până în prezent nu dezvăluie numele domnitorului care a locuit în Palatul Alb de la mijlocul până la sfârşitul deceniului şase, cu toate că Fr. Barcus a susţinut, nu fără a avea dovezi convingătoare, că numele lui a fost…”

Şi totuşi, în Memorabilia stătea scris limpede că Emily avusese un dinte îmbrăcat în aur.

Nu era surprinzător că Sfinţia Sa Abatele poruncise închiderea criptei. Amintindu-şi cum ridicase ţeasta de la pământ şi o întorsese cu faţa către zid, fratele Francis se temu dintr-o dată de mânia Cerului. Emily Leibowitz dispăruse de pe faţa Pământului la începutul Potopului Focului, şi abia mulţi ani după aceea a recunoscut neconsolatul soţ că ea murise.

Se spunea că, pentru a pune la încercare omenirea care devenise din cale afară de trufaşă, ca pe vremea lui Noe, Dumnezeu poruncise oamenilor înţelepţi ai acelui veac, printre ei numărându-se şi Binecuvântatul Leibowitz, să născocească uriaşe maşinării de război cum nu se mai văzuseră pe Pământ până atunci, arme de asemenea tărie încât ascundeau în pântecele lor înseşi focurile Iadului, iară Dumnezeu îi îngăduise pe aceşti magi să pună armele în mâinile prinţilor, zicându-le fiecăruia dintre dânşii: „Doară pentru că ai tăi duşmani au asemenea lucruri, am născocit acestea pentru tine, cu gând ca şi dânşii să afle cum că le ai, iară astfel să se teamă a lovi cu ele. Aibi grijă, Prea luminate stăpâne, să te temi de dânşii tot astfel precum se tem şi dânşii de tine, pentru ca nici unul dintre voi să nu slobozească aceste lucruri îngrozitoare pe care noi le-am făurit.”

Însă prinţii, nepunând mare preţ pe vorbele înţelepţilor de la curţile lor, şi-au zis fiecare către sine: „De voi lovi cu grăbire şi în mare taină, îi voi fi nimicit pe ceilalţi la vreme de somn şi amorţire şi nu se va mai găsi cine să răspunză; al meu fi-va pământul.”

Aşa de mare era nechibzuinţa prinţilor, iară atuncea a venit Potopul Focului.

În câteva săptămâni — unii vorbeau de zile — după prima slobozire a focului cel diavolesc, totul se sfârşise. Oraşele au devenit mormane de sticlă spartă, având împrejur întinderi de piatră sfârtecată. Naţii întregi au dispărut de pe faţa lumii, stârvuri au împânzit pământul, atât oameni cât şi vite, precum şi toate speciile de animale, dimpreună cu păsările văzduhului şi cu orice zbura, înota în fluvii, se târa prin iarbă ori se ascundea în vizuini; îmbolnăvindu-se şi pierind, au acoperit câmpii şi dealuri şi totuşi, acolo unde demonii Căderii deveniseră atotstăpâni-tori, cadavrele nu intrau în descompunere decât în ţinuturile unde aflau sol rodnic. Norii cei grei ai mâniei cuprinseseră păduri şi câmpii, uscând copaci şi făcând recoltele să piară. Acolo unde fusese stăpână viaţa se instalaseră deşerturi, iar în locurile în care mai rămăseseră oameni vii, de la mic la mare erau bolnavi din pricina aerului otrăvit, aşa că, deşi unii scăpaseră cu zile, puţini rămăseseră neatinşi; şi mulţi muriră din aerul cel rău chiar în acele tărâmuri unde groaznicele arme nu loviseră.

Pretutindeni vedeai oameni rugind dintr-un loc într-altul de se amestecaseră toate limbile pământului. Multă mânie se strânsese faţă de prinţii şi servitorii prinţilor, dar şi a magilor care născociseră armele. Anii treceau, dară pământul nu se curăţea. Aşa scria cu limpezime în Memorabilia.

Din babilonul de limbi, din amestecul de naţii şi din teamă s-a născut ura. Iar Ura zicea: Să-i ucidem cu pietre şi să-i sfirtecăm şi să-i trecem prin para focului pe aceia care aceasta au făcut-o. Să scăpăm lumea de cei care au făptuit aşa o crimă, dar să nu-i uităm pe cei care le-au fost slugi şi înţelepţi; să-i ardem şi să piară dimpreună cu lucrarea şi numele lor, ba chiar şi amintirea lor să dispară în fum. Să-i ştergem de pe pământ şi să-i învăţăm pe copiii noştri că lumea e nouă, pentru ca ei să nu cunoască nimic despre faptele ce s-au săvârşit mai demult. Să facem o mare simplificare, iară lumea o va lua de la început. Aşa se face că, după Potop, Cădere, ciumă, nebunie, amestecul limbilor, şi furie, a început sângeroasa Simplificare, când omenirea rămasă a sfârtecat o parte din ea însăşi, bucată cu bucată, ucigând domnitori, oameni de ştiinţă, conducători, tehnicieni, educatori şi mulţi alţi oameni despre care căpeteniile mulţimii ziceau că merită să piară fiindcă toţi dimpreună aduseseră Pământul în starea de acum. Oamenii şcoliţi păreau a fi cei mai huliţi, la început pentru că îi slujiseră pe prinţi, iar mai apoi pentru că refuzaseră să se alăture mulţimilor doritoare de măcel şi cutezaseră să se pună contra lor, numindu-le „adunături de ţărănoi troglodiţi şi însetaţi de sânge”.

Înveselite, cetele acceptară numele şi porniră să urle: Ţărănoi?! Da, da! Suntem ţărănoi! Dar tu ce eşti? Vom construi un oraş şi-i vom spune Oraşul ţărănoilor, fiindcă până-l vom termina de ridicat toţi ticăloşii ăştia care se cred deştepţi vor muri! Ţărănoi! Să mergem! Să-i învăţăm minte pe toţi! E cineva care nu se simte ţărănoi? S-o spună, dacă are curaj!

Căutându-şi salvarea de furia cetelor de ţărănoi, oamenii educaţi, atâţia cât mai reuşiseră să supravieţuiască, se refu-giară în sanctuarele care mai rămăseseră. Atunci când îi primea, Sfânta Biserică îi înveşmânta în sutane călugăreşti şi încerca să-i ascundă în mănăstirile şi schiturile care scăpaseră întregi şi puteau fi reocupate, fiindcă mulţimile nu-i dispreţuiau chiar atât pe clerici, ucigându-i doar dacă se arătau sfidători şi acceptau cu bună ştiinţă martirajul. Uneori, aceste sanctuare se dovedeau salvatoare, dar cel mai adesea cădeau pradă gloatelor care invadau mănăstirile, dădeau foc documentelor şi cărţilor sfinte, îi prindeau pe refugiaţi şi-i spânzurau ori îi ardeau de vii după o judecată sumară. La scurt timp după ce se declanşase, Simplificarea încetase a mai avea vreo socoteală sau noimă, devenind o dezlănţuire dementă a dorinţei de a ucide şi distruge, lucru care se dovedeşte îndeobşte posibil doar atunci când dispar până şi ultimele vestigii de ordine socială. Nebunia aceasta se transmise şi copiilor, educaţi nu doar să uite, ci să urască, întâmplându-se ca furia mulţimilor să răbufnească uneori şi până la a patra generaţie de după Potop. Acum, însă, înverşunarea îşi găsea ca ţintă nu cărturarii, fiindcă aceştia dispăruseră între timp, ci oamenii care aveau cât de cât ştiinţă de carte.

După ce umblase zadarnic pentru a-şi găsi soţia, Isaac Edward Leibowitz îşi găsise adăpost printre cistercieni, unde rămăsese ascuns în perioada imediat următoare Potopului. După şase ani, plecase din nou în căutarea lui Emily ori a mormântului ei, departe în sud-vest. Ajuns acolo, se convinsese pe deplin că Emily murise, fiindcă moartea triumfase definitiv prin acele ţinuturi. Trecând prin deşert, făcuse în sinea lui un jurământ. Apoi s-a întors la cistercieni, a primit să poarte straiul lor, iar după alţi ani a devenit preot. A strâns câţiva tovarăşi pe lângă el şi, fără prea multă vâlvă, le-a propus ceva. Câţiva ani mai târziu, propunerile lui au ajuns la urechile „Romei”, care nu mai era Roma cunoscută ca oraş, fiindcă ea, după ce existase vreme de două milenii, în nici două decenii se mutase de câteva ori. Doisprezece ani după ce făcuse propunerile, părintele Isaac Edward Leibowitz a obţinut permisiunea Sfântului Scaun să întemeieze o nouă comunitate religioasă care să primească numele lui Albert Magnus, dascăl al Sfântului Thomas şi patron al oamenilor de ştiinţă. Misiunea sa, nedeclarată, şi la început doar vag definită, era să păstreze istoria umană pentru stră-stră-stră-nepoţii copiilor troglodiţilor care voiau s-o vadă distrusă. Straiele purtate erau zdrenţe din pânză de sac şi bocceluţe — uniforma obişnuită a celor ce formau cetele de ţărănoi. Membrii comunităţii erau fie „contrabandişti de cărţi”, fie „memorizatori”, după cum o cerea situaţia. Contrabandiştii de cărţi transportau în secret cărţi către deşertul aflat în sud-vest şi, punându-le în lăzi, le îngro-pau. Memorizatorii învăţau pe de rost volume întregi de istorie, scrieri sfinte, literatură şi ştiinţă pentru cazul în care vreunul dintre nefericiţii contrabandişti era prins, torturat şi forţat să dezvăluie locul ascunzătorilor. Între timp, alţi membri ai noului ordin au descoperit un puţ aflat la vreo trei zile de mers pe jos de cărţile îngropate şi au început să construiască o mănăstire. Aşa s-a născut planul menit să pună o părticică din cultura umană la adăpost de cei care voiau s-o distrugă cu desăvârşire.

În vreme ce efectua un transport de cărţi, Leibowitz a fost prins de o ceată de troglodiţi; un tehnician trădător, pe care preotul l-a iertat de îndată, l-a identificat, nu numai ca om învăţat, ci şi ca specialist în domeniul armelor. Având capul acoperit cu pânză de sac, Leibowitz a fost martirizat pe loc, prin ştrangulare cu o funie al cărei nod fusese făcut astfel încât să nu-i rupă gâtul şi, în acelaşi timp, ars de viu — în acest mod rezolvându-se gâlceava născută în rândurile mulţimii privind metoda de execuţie.

Memorizatorii erau puţini, iar capacităţile de memorare limitate.

Unele dintre lăzile cu cărţi au fost descoperite şi arse; la fel s-a întâmplat şi cu alţi câţiva contrabandişti de cărţi. Până să se potolească această nebunie, chiar şi mănăstirea a fost atacată în trei rânduri.

Când dezlănţuirea turbată a fost dată uitării, din uriaşul tezaur al cunoaşterii umane mai rămăseseră doar câteva lăzi de cărţi originale şi o colecţie jalnică de texte rescrise din memorie.

Acum, după şase secole de beznă, călugării încă mai păstrau această Memorabilia, o studiau, o copiau şi-o recopiau şi aşteptau cu răbdare. La început, pe vremea lui Leibowitz, se exprimaseră speranţe — ba chiar se anticipase — că a patra sau a cincea generaţie va dori să-şi primească moştenirea înapoi. Însă călugării nu ţinuseră seama de capacitatea umană de a-şi crea o nouă moştenire culturală în decurs de câteva generaţii când cea veche s-a pierdut definitiv, găsindu-şi noi creatori în legiuitori şi profeţi, genii ori maniaci; prin contribuţia unuia precum Moise, ori Hitler, ori vreun bunic ignorant dar tiranic, din zori şi până seara se poate naşte o moştenire culturală, iar multe au şi apărut în acest fel. Dar noua „cultură” era o moştenire întunecată, în care un cuvânt precum „ţărănoi” însemna „cetăţean”, iar acesta din urmă căpăta înţelesul de „sclav”. Călugării au rămas să aştepte. Pentru ei nu avea importanţă că tezaurul pe care-l salvaseră era inutil, că în cea mai mare parte nici nu reprezenta cu adevărat cunoaştere, în unele privinţe ea rămânând călugărilor la fel de neinteligibilă ca şi unui flăcău pe jumătate sălbăticit şi neştiutor; aceste cunoştinţe erau goale de conţinut, iar subiectele tratate nu-şi mai găseau reazem în realitate.

Această cunoaştere avea totuşi o structură simbolică particulară în sine şi meritau remarcate măcar interacţiunile dintre simboluri. A studia modul în care se coagulează un sistem de cunoaştere înseamnă a deprinde cel puţin o minimă cunoaştere a cunoaşterii, până când — într-o bună zi sau chiar peste secole — va sosi un Integrator, iar lucrurile se vor corela din nou. Memorabilia exista, iar datoria lor era s-o păstreze, şi aşa aveau să facă indiferent dacă ignoranţa va domni peste lume încă zece ori o sută de secole, fiindcă ei, deşi născuţi în cel mai întunecat dintre veacuri, rămâneau contrabandiştii de cărţi şi memorizatorii fideli ai Fericitului Leibowitz; şi când se aventurau dincolo de fruntariile abaţiei, fiecare dintre ei, devotat Ordinului — fie el grăjdar ori abate — purta, ca parte a straielor, o carte, de obicei un Breviar, bine ascunsă în bocceluţă.

După închiderea adăpostului şi scoaterea documentelor şi relicvelor, abatele le strânsese unul câte unul, într-un mod care să nu bată la ochi. Probabil ţinute sub cheie în biroul lui Arkos, deveniră inaccesibile celor care-ar fi vrut să le cerceteze. Se putea afirma, fără teama de a greşi prea mult, că dispăruseră. Era recomandabil ca despre lucrurile care dispăreau în biroul abatelui să nu se discute în public. Pe această temă era preferabil să se şoptească pe coridoarele tăcute. Fratele Francis auzea rareori astfel de şoapte. Cu timpul ele încetară cu totul, numai că reveniră în actualitate o dată cu sosirea unui mesager de la Noua Romă, care avu o discuţie mai aprinsă cu abatele în refec-toriu, într-o seară. Frânturi ale discuţiei lor ajunseră întâmplător până la mesele alăturate. După plecarea mesagerului, zvonurile ţinură câteva săptămâni, apoi se stinseră din nou.

În anul următor, fratele Francis din Utah se întoarse în deşert şi posti iarăşi în singurătate. Reveni încă o dată, vlăguit şi stafidit, şi curând se trezi chemat de abatele Arkos, care ţinu să ştie dacă mai susţinea că avusese şi alte întâlniri cu reprezentanţi ai Ordinei Cereşti.

— A, nu, Prea Sfinţia Voastră. Ziua n-am văzut decât vulturi.

— Dar noaptea? întrebă Arkos bănuitor.

— Doar lupi, răspunse Francis, adăugind precaut: Aşa cred.

Arkos preferă să nu cerceteze mai adânc acest amendament circumspect, mulţumindu-se doar să se încrunte. Fratele Francis ajunsese să constate că încruntarea abatelui era sursa primară a energiei radiante care călătorea prin spaţiu cu o viteză finită şi care încă nu era pe deplin înţeleasă decât în ceea ce privea efectul ei nimicitor asupra acelor fiinţe ce o absorbeau, ele find îndeobşte vreun postulam ori vreun novice. Francis recepţionase o astfel de emisie vreme de cinci secunde până să i se adreseze următoarea întrebare.

— Ei, ce mai poţi spune acum despre cele întâmplate anul trecut?

Novicele rămase cu vorba în gât, apoi reuşi să îngaime:

— Bă…bătrânul?

— Bătrânul.

— Da, Dom Arkos.

Străduindu-se să elimine din voce orice vibraţie care să dea tonului său o nuanţă întrebătoare, Arkos mormăi:

— Un bătrân, pur şi simplu. Nimic mai mult. Acum suntem siguri de asta.

— Şi eu cred c-a fost un bătrân.

Cu un gest bătrânicios, părintele Arkos întinse mâna după nuiaua din lemn.

PLEOSC!

— Deo gratias!

PLEOSC!

— Deo…

Când Francis porni spre chilia lui, abatele strigă după el pe coridor:

— Fiindcă veni vorba, voiam să-ţi spun…

— Da, Sfinte Părinte?

— Nici anul acesta nu vei depune jurământul, rosti el cu gândul în altă parte şi se făcu nevăzut în biroul său.

7

Fratele Francis petrecu şapte ani de noviciat, făcând de şapte ori Postul Mare în deşert şi învăţând să imite perfect urletele lupilor. Spre distracţia fraţilor săi, urcându-se pe zid şi urlând, chema haita până în în apropierea mănăstirii. Ziua slujea în bucătărie, freca pardoseala din piatră şi continua să studieze antichitatea în clasă.

Apoi, într-o bună zi, călărind un măgar, la abaţie a sosit un mesager de la un seminar din Noua Romă. După o lungă consultare cu abatele, mesagerul l-a căutat pe fratele Francis. A părut surprins să descopere că acel flăcăiandru, acum bărbat în toată legea, încă mai purta rasa de novice şi freca podeaua din bucătărie.

— De câţiva ani încoace studiem documentele pe care le-ai descoperit, îi spuse el novicelui. Unii dintre noi ne-am convins că sunt autentice.

Francis îşi lăsă capul în pământ.

— Părinte, nu mi se îngăduie să aduc vorba despre acest subiect, explică el.

— A, de asta-i vorba?! Mesagerul zâmbi şi-i întinse un petec de hârtie care purta sigiliul abatelui şi scrisul stăpânului: Ecce Inquisitor Curiae. Ausculta et obsequere. Arkos, Abaţia Leibowitz, Abbas.

— Nu te teme, adăugă el degrabă, remarcând încordarea neaşteptată a novicelui. Nu-ţi vorbesc în calitate oficială. Altcineva de la tribunal îţi va lua depoziţia mai târziu. Ştii, nu-i aşa, că documentele găsite de tine se află la Noua Romă de câtva timp? Eu am adus înapoi câteva dintre ele.

Fratele Francis clătină din cap. Ştia mai puţin, probabil, decât oricare altul despre reacţia celor din ierarhia Bisericii faţă de descoperirea relicvelor. Băgă de seamă că mesagerul purta rasa de culoare albă a dominicanilor şi se întrebă oarecum neliniştit care era natura „tribunalului” despre care amintise Călugărul Negru. În regiunea Coastei Pacificului se desfăşura o anchetă severă împotriva Catha-rismului, dar nu-şi putea explica de ce s-ar interesa acel tribunal de relicvele Fericitului. Pe bileţel scria: Ecce Inquisitor Curiae. Pesemne că abatele voise să spună „investigator”. Dominicanul părea un bărbat destul de binevoitor şi nu purta cu sine ceva care să semene a instrumente de tortură.

— Sperăm ca dosarul privind canonizarea fondatorului vostru să fie redeschis curând, explică mesagerul. Abatele vostru, Arkos, e un om foarte înţelept şi prudent. Râse în barbă. Oferind relicvele altui Ordin pentru a fi cercetate şi punând să fie închis adăpostul până se va face o explorare amănunţită… Înţelegi asta, nu-i aşa?

— Nu, Părinte. Îmi închipuisem că socotise chestiunea prea neînsemnată pentru a mai pierde timpul cu ea.

Călugărul Negru râse.

— Neânsemnată? Socot că nu. Dar dacă Ordinul vostru descoperă dovezi, relicve, miracole şi orice altceva, tribunalul trebuie să judece sursa lor. Fiecare comunitate religioasă doreşte să-şi vadă fondatorul canonizat. De aceea, abatele a procedat cu multă înţelepciune spunându-vă: „Nu vă atingeţi de adăpost.” Sunt încredinţat că v-aţi simţit cu toţii foarte dezamăgiţi, însă e mai prielnic fondatorului vostru ca adăpostul să fie cercetat în prezenţa unor martori din alte părţi.

— Îl veţi deschide din nou? întrebă Francis cu sufletul la gură.

— Nu, nu eu. Când tribunalul va fi pregătit, vor fi trimişi observatori. În felul acesta, toate relicvele ce se vor descoperi în adăpost şi ar putea avea vreo legătură cu dosarul, se vor afla în mâini sigure, în caz că opoziţia va pune la îndoială autenticitatea lor. Desigur, singurul motiv care mă face să cred că obiectele din adăpost ar putea afecta dosarul sunt… Ei bine, cele găsite de tine.

— Îmi permiteţi să vă întreb de ce, Părinte?

— Ei bine, pe vremea beatificării Binecuvântatului Leibowitz, una din chestiunile stânjenitoare a fost viaţa sa de tinereţe — dinainte de a deveni călugăr şi preot. Avocatul acuzării a încercat mereu să arunce o umbră de îndoială asupra perioadei timpurii, anterioară Potopului. A încercat să demonstreze că Leibowitz n-a cercetat cu atenţie şi că se putea ca soţia lui să fi fost încă în viaţă în momentul hirotonisirii. Ei, aşa ceva nu s-ar fi întâmplat pentru prima oară, bineînţeles, dar nu despre asta e vorba. Advocatus diaboli a încercat să pună la îndoială caracterul fondatorului vostru. S-a străduit să sugereze că acceptase Sfânta Hirotonisire şi depusese jurământul înainte de a fi sigur că nu mai avea responsabilităţi familiale. Opoziţia a dat greş, dar ar putea face o nouă încercare. Şi dacă rămăşiţele acelea umane pe care le-ai găsit tu sunt cu adevărat… Ridică din umeri şi zâmbi.

Francis dădu din cap.

— Ar putea indica data morţii ei.

— Chiar la începutul războiului care a distrus totul. După părerea mea — ei bine, scrisul de pe biletul din cutie, e fie al Fericitului, fie o imitaţie foarte convingătoare.

Francis roşi.

— Nu vreau să dau de înţeles că fu ai avea vreun amestec în acest fals, se grăbi să adauge dominicanul, observând stânjeneala lui Francis.

Novicele îşi adusese aminte de propria sa părere despre acele mâzgălituri.

— Spune-mi, cum s-a întâmplat? Cum ai găsit locul? Vreau să ştiu întreaga poveste.

— Păi, totul a început din cauza lupilor.

Dominicanul începu să ia notiţe.

La câteva zile după plecarea mesagerului de la mănăstire, abatele Arkos trimise după fratele Francis.

— Încă mai crezi că-ţi vei afla chemarea printre noi? întrebă Arkos binevoitor.

— Dacă Sfinţia Sa Abatele îmi va ierta nemăsurata trufie…

— Ei, să lăsăm pentru moment nemăsurata ta trufie. Mai crezi ori nu?

— Da, Magister meus.

Abatele jubilă.

— Bine, fiule. Socot că şi noi ne-am convins. Dacă eşti gata să te dedici pentru totdeauna, cred că e momentul potrivit să depui jurământul solemn. Făcu o pauză şi urmărind expresia de pe chipul novicelui, păru dezamăgit că nu detectase nici o tresărire. Ce s-a-ntâmplat? Nu te bucuri s-auzi asta? Doar nu cumva…? Hei! Ce-ai păţit?

Deşi rămăsese împietrit într-o expresie de atenţie politicoasă, chipul lui Francis îşi pierdea treptat culoarea. Genunchii refuzară să-l mai asculte.

Francis leşină.

Două săptămâni mai târziu, Francis, care stabilise probabil un record supravieţuind atâtor perioade de veghe în deşert, părăsi rândurile noviciatului şi, jurând sărăcie veşnică, castitate, supuşenie, precum şi alte lucruri obişnuite în faţa comunităţii, primi binecuvântările şi o bocceluţă în abaţie, devenind pentru totdeauna călugăr devotat al Ordinului Albertian de Leibowitz, legându-se cu lanţuri, făurite cu mintea şi mâna proprie, de piciorul Crucii şi de legea Ordinului. Prin ritual, fusese întrebat de trei ori: „Dacă Dumnezeu te va chema să-I fii Contrabandist de cărţi, vei fi gata să suporţi mai curând moartea, decât să-ţi trădezi fraţii?” Şi tot de trei ori, fratele Francis răspunsese: „Da, Doamne.”

— Atunci, ridicaţi-vă Fraţi Contrabandişti şi Fraţi Memorizatori şi primiţi sărului frăţiei. Ecce quam bonum, et quam jucundum…

Fratele Francis părăsi bucătăria şi i se încredinţară munci mai puţin înjositoare. Deveni ucenic de copist pe lângă un călugăr în vârstă, pe nume Horner şi, dacă lucrurile aveau să meargă bine pentru el, putea spera să-şi petreacă restul vieţii în atelierul de copiat, dedicându-se unor însărcinări precum copierea unor texte de algebră şi sfinţind paginile cu frunze de măslin şi hefuvimi bucălaţi şi veseli ce înconjurau tabelele de logaritmi.

Fratele Horner era un bătrân blajin, iar fratele Francis îl plăcu dintru început.

— Mai toţi lucrăm mai bine la copia încredinţată dacă avem şi un proiect propriu, îi spuse Horner. Simţin-du-se atraşi de o anumită operă din Memorabilia, celor mai mulţi dintre copişti le place să-i dedice o parte din timpul lor liber. Uite-l, de pildă, pe fratele Sarl — rămânea mereu în urmă cu lucrul şi făcea multe greşeli. De aceea, l-am lăsat să-şi petreacă o oră pe zi la un proiect pe care şi l-a ales singur. Când munca devine prea plicticoasă şi începe să greşească la copiat, o poate lăsa deoparte o vreme şi se ocupă de proiectul propriu. Îngădui tuturor să procedeze la fel. Dacă-ţi termini îndatorirea înainte de sfârsitul zilei, dar nu ai un proiect personal, va trebui să lucrezi suplimentar la perenele noastre.

— Perene?

— Da, şi nu mă refer la plante. Există o cerere perenă pentru diverse cărţi din partea întregului cler — Misale, Scriptura, Breviare, Summa, enciclopedii şi altele asemenea. Vindem foarte multe din acestea. Prin urmare, când nu ai vreun proiect la care ţii, când termini mai devreme, te punem să copiezi perene. Ai timp să te hotărăşti.

— Ce proiect şi-a ales fratele Sari?

Bătrânul supraveghetor rămase tăcut o clipă, apoi îi răspunse:

— Ştii' ce, am îndoieli că vei înţelege vreodată. Eu unul, nu pricep. Pare să fi găsit o metodă de a restaura cuvintele şi frazele care lipsesc din unele fragmente vechi ale textului original din Memorabilia. Poate că partea stângă a cărţii pe jumătate arsă e inteligibilă, dar partea dreaptă a fiecărei pagini a ars şi de aceea, la capătul fiecărui rând lipsesc câteva cuvinte. A inventat o metodă matematică pentru descoperirea acestora. Nu-i absolut sigură, însă într-o oarecare măsură dă roade. De când a început, a reuşit să restaureze patru pagini complete.

Francis aruncă o privire spre fratele Sarl, un octogenar aproape orb.

— Cât timp i-a luat asta? întrebă ucenicul.

— Aproximativ patruzeci de ani. Desigur, n-a lucrat decât cinci ore pe săptămână la proiect, iar calculele aritmetice sunt considerabile.

Francis dădu din cap îngândurat.

— Dacă se poate restaura o pagină pe secol, pesemne că în câteva secole…

— Chiar mai puţin, mormăi fratele Sarl fără să ridice ochii de pe pagină. Cu cât completezi mai mult, cu atât mai repede merge restul. Voi termina următoarea pagină în câţiva ani. După aceea, cu voia bunului Dumnezeu, poate… Vocea i se stinse într-un murmur. Francis băgă de seamă că fratele Sarl obişnuia să vorbească singur în timp ce lucra.

— Faci cum vrei, îi spuse fratele Horner. Avem tot timpul nevoie de ajutor la perene, dar dacă ţii neapărat, îţi poţi stabili propriul proiect.

Fratelui Francis ideea îi veni ca o străfulgerare.

— Pot să-mi folosesc timpul, se grăbi el, pentru a face o copie după desenul lui Leibowitz pe care l-am găsit eu?

La început, fratele Horner rămase descumpănit.

— Păi… nu ştiu, fiule. Cum să-ţi spun, pentru Sfinţia Sa Abatele, subiectul e cam delicat. Iar acel document s-ar putea să nu aparţină Memorabiliei. Acum se află în dosarul de încercare.

— Dar ştiţi că se decolorează, Frate. Şi a fost mânuit foarte mult în lumină. Dominicanii l-au ţinut atâta vreme la Noua Romă…

— Bine… presupun că va fi un proiect foarte scurt: Dacă Părintele Arkos nu se opune, dar… Dădu din cap neîncrezător.

— Poate că l-aş putea include într-un set, găsi Francis soluţia salvatoare. Puţinele desene recopiate pe care le avem sunt atât de vechi, încât au devenit sfărâmicioase. Dac-aş face dubluri ale altora…

Horner zâmbi puţin strâmb.

— Vrei să spui că incluzând desenul Leibowitz într-un set ai putea scăpa neprins?

Francis se îmbujoră.

— Părintele Arkos n-ar observa, nu, dacă s-ar întâmpla să treacă pe aici?

Francis se crispă.

— Bine, spuse Horner şi ochii îi aruncară sclipiri viclene. Îţi poţi folosi timpul liber pentru a face duplicate după oricare dintre documentele care sunt în stare proastă. Dacă se nimereşte şi altceva amestecat între ele, o să încerc să nu bag de seamă.

Fratele Francis îşi petrecu şapte luni din timpul liber redesenând câteva dintre schiţele vechi aflate în dosarele Memorabiliei şi abia după aceea îndrăzni să se atingă de schema lui Leibowitz. Cele vechi trebuiau oricum recopiate cam la un secol, dacă meritau să fie salvate. Nu numai copiile originale se decolorau, ci şi versiunile redesenate, ele devenind indescifrabile după un timp, din pricina degradării cernelurilor întrebuinţate. Nu pricepea nicicum de ce anticii preferaseră să folosească hârtie întunecată la culoare, scriind şi trasând linii cu alb, în loc să procedeze invers. Când făcea schiţa brută în cărbune a vreunui desen, adică folosind un fundal alb, desenul rezultat părea mai realist decât cel în alb pe negru, iar anticii nici nu se comparau ca înţelepciune cu Francis; sigur avuseseră motive întemeiate dacă se deranjaseră să strice cerneala pentru fond, lăsând dâre de hârtie albă acolo unde, într-un desen normal, ar fi trebuit să apară o linie trasă cu cerneală. Francis recopie documentele astfel încât să arate cât mai fidele faţă de originale, cu toate că munca de a întinde cerneala albastră în jurul literelor minuscule era extrem de plicticoasă şi constituia o mare risipă de cerneală, lucru care-l făcea pe fratele Horner să-şi mârâie nemulţumirea.

Copie un vechi plan arhitectonic, apoi un desen pentru o piesă cu geometrie clară, dar a cărei menire îi rămase nelămurită. Redesenă o abstracţiune ameţitoare intitulată ÎNFĂŞ. STATOR MODEL 73-A 3- PH 6-P 1800-RPM 5-HP CLASA A COLIVIE DE VEVERIŢĂ, care se dovedi absolut neinteligibilă şi nicidecum capabilă să întemniţeze o veveriţă. Anticii dovedeau deseori o subtilitate deosebită; pesemne că era nevoie de un aranjament special de oglinzi pentru a vedea veveriţa. Cu chiu cu vai, o redesenă şi pe aceasta.

Francis îşi luă inima în dinţi şi se aventură să deschidă dosarele Memorabiliei pentru a lua schema lui Leibowitz după aproape un an de la începerea proiectului personal şi abia după ce abatele, care trecea când şi când prin camera copiştilor, îl văzuse de cel puţin trei ori lucrând la o altă schiţă, iar în două rânduri Arkos chiar se oprise să arunce o privire la ceea ce făcea Francis.

Documentul original fusese deja supus unor lucrări de restaurare. În afară de faptul că purta numele Fericitului, semăna dezamăgitor de mult cu majoritatea celor pe care le redesenase.

Schiţa lui Leibowitz, o altă abstracţie, nu avea legătură cu nimic, nici măcar cu raţiunea. O studie până reuşi să-i vadă şi cu ochii închişi întreaga şi ameţitoarea complexitate, însă asta nu-l ajută să afle mai multe despre ea. Părea să fie nici mai mult nici mai puţin decât o reţea de linii care lega o însăilătură de dispozitive, şerpuituri, serpentine, codiţe şi câte alte şpiluri. Liniile erau în majoritate verticale sau orizontale şi intersectările unora cu altele erau punctate sau marcate prin salt; făceau răsuciri la unghi drept pentru a ocoli dispozitive şi niciodată nu se opreau la jumătate de drum, ci întâlneau câte-o şerpuitură, serpentină sau cine-ştie-ce. Rămânea atât de enigmatică, încât cercetarea ei vreme îndelungată producea doar perplexitate. Cu toate acestea, se apucă să copieze fiecare detaliu, ajungând până acolo încât reproduse chiar şi pata maronie din centrul hârtiei despre care îşi dădu seama că ar putea fi sângele Binecuvântatului Martir, dar fratele Jeris afirmă că era doar o urmă lăsată de un cotor de măr intrat în putrefacţie.

Ajuns ucenic în camera copiştilor o dată cu Francis, fratelui Jeris îi plăcea să-l sâcâie în legătură cu proiectul personal.

— Prealuminate Frate, spuse el într-o zi, privind printre gene peste umărul lui Francis, lămureşte-mă, te rog, ce-ar putea să însemne „Sistem tranzistorizat de control pentru dispozitivul şase-B”?

— E titlul documentului, evident, răspunse fratele Francis uşor agasat.

— Evident. Dar ce înseamnă?

— E numele diagramei care se află în faţa ta, frate Ţărănoi. Dar „Jeris” ce înseamnă?

— Prea puţin, recunoscu fratele Jeris, mimând umilinţa. Iartă-mi, te rog, ignoranţa. Ai definit convingător numele arătând către creatura numită astfel, care reprezintă precis numele dat. Însă acum însăşi creatura diagramă reprezintă ceva, am dreptate? Ce înfăţişează desenul?

— Sistemul tranzistorizat de control pentru dispozitivul şase-B, evident.

Jeris pufni în râs.

— Foarte limpede! Convingător! Dacă această creatură e numele, atunci numele este creatura. „Numerele egale pot fi înlocuite cu numere egale,” sau „Ordinea într-o egalitate este reversibilă.” Putem trece la următoarea axiomă? Având condiţia: „Cantităţile egale cu o anumită cantitate pot fi înlocuite una cu alta”, care este adevărată, atunci nu există cumva vreo „anumită cantitate” pe care s-o reprezinte atât numele cât şi diagrama! Ori avem de-a face cu un sistem închis?

Francis roşi.

— Consider că diagrama reprezintă, rosti el rar, după ce făcu o pauză pentru a-şi alunga iritarea din glas, mai curând un concept abstract, decât un lucru concret. Pesemne că anticii aveau o metodă sistematică de descriere a unui gând pur. Sigur nu e imaginea recognoscibilă a unui obiect.

— Da, da, e sigur imposibil de recunoscut! îl aprobă fratele Jeris chicotind.

— Pe de altă parte, probabil că diagrama descrie un obiect, însă doar într-un mod foarte stilizat, astfel că e nevoie de o pregătire specială sau de…

— Ochi ieşiţi din comun?

— După părerea mea, probabil că e o abstracţiune deosebită cu o valoare transcendentală, exprimând vreun gând de-al Fericitului Leibowitz.

— Bravo! Dar la ce s-o fi gândit?

— Păi… la „Proiectul de Circuit”, spuse Francis zărind formularea în cuvintele scrise cu litere de tipar în partea de jos dreapta a paginii.

— Hmm, şi cărei discipline îi aparţine această artă, Frate? Care îi este genul, specia, proprietatea şi deosebirea? Sau e doar un „accident”?

În sarcasmul său, Jeris devenise deja înfumurat, socoti Francis, şi de aceea hotărî să-i dea un răspuns pe măsură:

— Ei bine, priveşte această coloană de cifre şi titlul: „Notarea componentelor electronice.” Pe vremuri a existat o artă sau o ştiinţă numită Electronică, iar ea părea să aparţină atât Artei, cât şi Ştiinţei.

— Aha! Asta rezolvă dilema „gen” şi „specie.” Acum să ne referim la „deosebire,” dacă-mi permiţi să merg în continuare pe aceeaşi linie. Cu ce se ocupa Electronica?

— Şi despre asta scrie undeva, spuse Francis, care cercetase Memorabilia de la un cap la altul, încercând să descopere indicii care să facă schiţa ceva mai inteligibilă, dar fără prea mult folos. Electronica se ocupa de electron, explică el.

— Aşa scrie, într-adevăr. Sunt profund mişcat. Dar, rogu-te, ce era „electronul”?

— Păi există o sursă fragmentară care face aluzie la el numindu-l „O părticică negativă a nimicului”.

— Poftim?! Cum negau un nimic? Asta nu l-ar transforma în ceva?

— Pesemne că negaţia se aplică la „părticică”.

— Aha! Atunci am avea un „Nimic nepărticică”. Ai descoperit cumva cum se împarte un nimic?

— Încă nu, recunoscu fratele Francis.

— Ei, nu te da bătut, Frate! Ce deştepţi trebuie să fi fost anticii ăştia, dacă ştiau cum să împartă nimicul. Dă-i înainte, şi s-ar putea să afli şi asta. Şi-atunci am avea „electronul” în mijlocul nostru, nu-i aşa? Dar ce vom face cu el? Îl aşezăm pe altarul din capelă?

— Asta e, spuse Francis oftând, nu ştiu. Dar sunt încredinţat că „electronul” a existat cândva, deşi habar n-am din ce consta sau la ce-ar fi folosit.

— Ce mişcător! chicoti iconoclastul şi se întoarse la munca lui.

Hărţuielile la care îl supunea fratele Jeris îl întristau pe Francis, dar nu reuşeau nicicum să-i diminueze devotamentul faţă de proiect.

Reproducerea întocmai a oricăror semne, pete, stropi se dovedea imposibilă, însă precizia lucrării lui era suficientă pentru a înşela privirea de la distanţa de doi paşi în cazul expunerii în scop demonstrativ, astfel ca originalul să poată fi sigilat şi pus la păstrare. După ce termină copia, fratele Francis descoperi că era dezamăgit. Desenul era prea frust. Nici un element nu sugera de la prima privire că ar putea fi o relicvă sfântă. Stilul ei sobru şi lipsit de preţiozitate, satisfăcător, probabil, pentru Fericitul, şi totuşi…

Copia relicvei nu ajungea. Sfinţii erau oameni umili, care lucrau întru gloria lui Dumnezeu, nu a sinelui, astfel că altora le revenea îndatorirea să redea strălucirea interioară a celor sfinţi, prin semne exterioare, vizibile. Copia ternă nu mulţumea: era lipsită de imaginaţie şi rece şi nu sărbătorea în mod vizibil calităţile sfinte ale Fericitului.

Glorificemus, gândi Francis, în vreme ce trudea la perene. În acele clipe tocmai copia pagini din Psalmi, care urmau a fi mai apoi legate. Zăbovi puţin să regăsească locul din text şi să perceapă înţelesul cuvintelor fiindcă, după ore întregi de copiat, uitase cu totul să mai citească, îngăduind mâinii să reproducă conturul literelor pe care le urmărea cu ochii. Băgă de seamă că tocmai copia rugăciunea de iertăciune a lui David, al patrulea psalm de penitenţă, „Miserere mei, Deus… fiindcă-mi ştiu nevrednicia mea, iar păcatul săvârşit e mereu cu mine.” O rugăciune umilă, însă pagina pe care-o avea sub ochi nu era scrisă într-un stil potrivit acestei umilinţe. M-ul din Miserere era împodobit cu o frunzuliţă aurie. Arabescuri înflorate compuse din filamente aurii şi violete umpleau marginile, devenind adevărate cuiburi în jurul literelor mari şi splendide de la începutul fiecărui verset. Oricât de umilă ar fi fost rugăciunea în sine, pagina devenea sclipitoare. Fratele Francis copia doar textul pe pergament încă neatins, lăsând spaţii pentru minunatele iniţiale şi margini largi cât un verset. Alţi meşteşugari aveau să completeze cu un dezmăţ de culori spaţiile goale din jurul copiei simple făcută de el şi să compună impresionantele iniţiale. Învăţase să pună în lumină, dar nu ajunsese destul de priceput pentru a i se încredinţa împodobirea cu auriu a perenelor.

Glorificemus. Iar se gândea la schiţă.

Fără a destăinui ideea sa către cineva, fratele Francis începu să facă planuri. Găsi cea mai fină piele de miel posibilă şi, vreme de câteva săptămâni, îşi închină timpul liber curăţând-o, întinzând-o şi lustruind-o până o aduse la o netezime perfectă, apoi o făcu albă precum zăpada şi o puse cu sfinţenie la păstrare. În lunile ce urmară, îşi dedică fiecare clipă liberă ce-o avea răsfoind Memorabilia, căutând din nou sugestii care să lămurească înţelesul desenului făcut de Leibowitz. Nu găsi nimic asemănător şerpuiturilor din desen şi nici altceva care să-l ajute în descifrarea înţelesului, însă după multe căutări dădu peste un fragment dintr-o carte care conţinea o pagină parţial distrusă, descriind copiile heliografice. Părea să fi fost o porţiune dintr-o enciclopedie. Descrierea era succintă, iar o parte din articol lipsea dar, după ce o citi de câteva ori, îşi dădu seama că el — şi mulţi alţi copişti dinaintea lui — risipiseră o grămadă de timp şi cerneală. Efectul alb-pe-negru nu părea să fi fost un atribut agreat în mod deosebit, ci mai curând rezultatul caracteristic al unui proces ieftin de reproducere. Desenul original după care se făcuse copia heliografică fusese negru-pe-alb. Abia reuşi să se opună îndemnului interior de a se da cu capul de podeaua de piatră. Atâta trudă şi cerneală pentru a copia un accident! Probabil că nici nu se cuvenea să-i spună asta fratelui Horner. Ţinând seama de suferinţa lui cardiacă, ar fi fost un gest de milostenie să treacă totul sub tăcere.

Ştiind acum că nuanţa de fond a copiilor heliografice reprezenta o caracteristică accidentală a acelor desene de odinioară, planul său căpătă un nou imbold şi contur. Se putea face o copie sclipitoare a schiţei lui Leibowitz fără incorporarea acelei caracteristici accidentale. Având schema coloristică inversată, la început nimeni nu va recunoaşte desenul. Puteau fi modificate si alte câteva trăsături. Nu îndrăznea să schimbe nimic din ceea ce nu pricepea, însă bineînţeles că părţile cu tabele şi legendele scrise cu litere mari de tipar puteau fi dispuse simetric în jurul diagramei, pe anexe şi rulouri separate. Întrucât înţelesul desenului în sine îi rămăsese nelămurit, nu îndrăzni să-i modifice forma sau dispunerea nici un milimetru; dar pentru că schema coloristică nu prezenta importanţă, desenul putea deveni chiar frumos.

Se gândi să contureze cu auriu şerpuiturile şi dispozitivele, însă ţesătura de linii era prea complicată pentru aşa ceva, iar o serpentină aurie ar fi părut ţipătoare. Liniile curbe trebuiau să fie trasate cu negru ca pana corbului, tocmai pentru a le pune în evidenţă pe cele şerpuitoare. Cu toate că structura asimetrică se cuvenea să rămână aşa cum era, socoti că înţelesul ei nu se va modifica deloc dacă ar fi folosit-o ca reazem pentru o viţă căţărătoare, ale cărei mlădiţe (ocolind cu grijă liniile curbe) puteau fi determinate să dea impresia de simetrie sau să facă asimetria firească. Ori de câte ori fratele Horner făcea câte un M să strălucească, transformându-l într-o minunată junglă de frunze, fructe, ramuri şi, probabil, chiar într-un şarpe viclean, litera rămânea totuşi vizibilă. Fratele Francis nu vedea motivul pentru care aceleaşi caracteristici îi puteau fi refuzate diagramei.

Forma generală, cu chenar împodobit, ar putea deveni mai curând un soi de scut decât rectangulul searbăd care întemniţa desenul în pagină. Făcu zeci de schiţe preliminare. Chiar pe frontispiciul pergamentului va trona o reprezentare a Treimii Dumnezeeşti, iar în partea de jos va apărea blazonul Ordinului Albertian, având exact deasupra sa imaginea Fericitului.

Dar, după câte ştia Francis, nu exista nici o reprezentare precisă a Fericitului de pe vremea când trăise. Văzuse câteva portrete închipuite, dar nici unul datat înainte de Simplificare. Deocamdată nu se convenise asupra vreunei reprezentări convenţionale, deşi tradiţia susţinea că Leibowitz fusese destul de înalt şi oarecum adus de spate. Poate că după redeschiderea adăpostului…

Fratele Francis trebui să-şi întrerupă lucrul la schiţa preliminară într-o după-amiază, când îşi dădu brusc seama că prezenţa înspăimântătoare a celui care stătea impunător în spatele lui şi arunca umbră asupra mesei lui de copist era a… Nu! Îndurare! Beate Leibowitz, audi me! Ai milă, Doamne! Fă să fie oricine, numai…

— Ia te uită, ce-avem aici? bubui abatele, aruncându-şi ochii la desen.

— Un desen, Sfinţia Voastră.

— Asta bag şi eu de seamă. Dar ce reprezintă?

— Copia heliografică a lui Leibowitz.

— Cea pe care ai găsit-o? Da? Nu seamănă deloc cu ea. De ce apar atâtea modificări?

— Va fi…

— Vorbeşte mai tare!

— O COPIE ILUMINATĂ! strigă fratele Francis cu o voce piţigăiată.

— Aha.

Abatele Arkos ridică din umeri şi se îndepărtă.

Câteva clipe mai târziu, trecând pe lângă pupitrul de copiat, fratele Horner rămase surprins observând că Francis leşinase.

8

Spre uimirea fratelui Francis, abatele Arkos nu-i mai aduse nici un reproş pentru interesul manifestat faţă de relicve. De când Dominicanii fuseseră de acord să analizeze chestiunea, abatele se domolise; şi cum la Noua Romă procesul de canonizare înregistrase unele progrese, părea să fi uitat cu totul evenimentul ieşit din comun întâmplat în deşert la vremea Postului Mare unui oarecare Francis Gerard, de la Abaţia Leibowitz, originar din Utah, care în prezent slujea în scriptorium şi la camera copiştilor. Zvonurile lipsite de noimă care circulaseră printre novici în legătură cu identitatea pelerinului se stinseseră de mult. Noviciatul de acum nu se compara cu cel de pe timpul fratelui Francis. Tinerii din noua generaţie nici nu auziseră vreodată de întâmplarea aceea.

Cu toate acestea, fratele Francis trebuise să plătească scump din pricina ei, făcând de şapte ori Postul Mare printre lupi şi de atunci încoace se arăta cam rezervat ori de câte ori subiectul revenea în actualitate. Când aducea vorba despre noviciat, putea fi sigur că în noaptea aceea.

În vis îi vor apărea Lupii şi Arkos; Arkos azvârlea carne lupilor, iar carnea făcea parte din trupul lui Francis.

Călugărul descoperi că putea să-şi vadă totuşi de proiect fără a mai fi hărţuit de cineva, excepţie făcând fratele Jeris, care continua să-l sâcâie. Francis începu iluminarea pieii de miel. Datorită timpului liber extrem de drămuit pe care-l avea la dispoziţie, meticulozitatea cerută de spiralele de pe margini şi fineţea extraordinară a împodobirii cu praf de aur aveau să facă din proiect o trudă de ani de zile; dar într-un ocean întunecat de secole în care nimic nu părea să se clintească, o viaţă de om însemna doar o învolburare de-o clipă, chiar şi pentru cel ce-o trăia. Întâi povara zilelor şi anotimpurilor repetându-se parcă la fel; apoi durerile şi chinurile şi, în cele din urmă, ultima împărtăşanie şi un moment de întuneric la sfârşit ori, mai curând, la început. Fiindcă atunci Sufletul mărunt şi temător care răbdase povara, ducând-o bine sau nu, avea să se trezească într-un loc luminat, fiind absorbit de privirea arzătoare a ochilor nespus de milostivi în clipa când va sta în faţa Celui Drept. Iar atunci Domnul va zice: „Vino,” ori „Du-te,” iar povara de atâţia ani va fi existat doar pentru această clipă. În veacul în care trăia Francis, era aproape imposibil să gândeşti altfel.

Fratele Sarl termină a cincea pagină restaurată prin metode matematice, se prăbuşi deasupra mesei de lucru şi câteva ore mai târziu muri. Nu avea importanţă. Notele lui rămăseseră intacte. După vreun secol sau două, probabil, se va găsi cineva care să-i continue truda. Până atunci însă, spre cer urcară rugăciuni pentru sufletul lui.

Mai era apoi fratele Fingo şi sculptura lui în lemn. În urmă cu doi ani, el revenise în atelierul dulgherilor, permiţându-i-se din când în când să mai cioplească sau să cizeleze imaginea pe jumătate terminată a Martirului. Asemeni lui Francis, Fingo rareori îşi găsea câte-o oră liberă pentru a lucra la proiectul pe care şi-l alesese; sculptura progresa într-un ritm ce nu putea fi perceput decât dacă privitorul îl admira o dată la câteva luni. Francis îl vedea prea des ca să observe vreo diferenţă. Îl fermeca exuberanţa nepăsătoare a lui Fingo, deşi înţelesese de mult că Fingo adoptase această atitudine binevoitoare pentru a face uitată propria urâţenie, şi lui Francis îi plăcea să petreacă minute de uitare de sine, atunci când îşi putea permite, urmărindu-l cum lucrează.

Atelierul era încărcat de mireasma talaşului de pin, cedru sau molid, dar şi de sudoare. La abaţie lemnul nu se găsea chiar atât de uşor. În afara curmalilor şi a celor câţiva plopi canadieni din imediata apropiere a sursei de apă, regiunea era lipsită de copaci. Până la cel mai apropiat petec de lăstăriş care trecea drept lemn de tăiat era drum de trei zile, iar uneori culegătorii de lemne lipseau de la abaţie şi câte-o săptămână, la întoarcere aducând pe spinarea măgarilor câteva legături de ramuri pentru a confecţiona cuiere, spiţe şi, rareori, vreun picior de scaun. Uneori târau până la abaţie un buştean-doi să înlocuiască o grindă putrezită. Din pricina lipsei de lemn, dulgherii erau în mod obligatoriu şi cioplitori, şi sculptori.

Uneori, în timp ce-l urmărea pe Fingo sculptând, Francis se aşeza pe o bancă dintr-un colţ al atelierului şi făcea schiţe, încercând să vadă cu ochiul minţii detalii ale lucrării care deocamdată erau doar tăiate grosolan. Liniile vagi ale chipului existau, dar erau încă ascunse de aşchii şi urme de daltă. Prin schiţele sale, fratele Francis încerca să anticipeze trăsăturile înainte ca ele să apară din nervurile lemnului. Fingo se uita în treacăt la desene şi râdea. Dar, pe măsură ce lucrul progresa, Francis nu reuşi să scape de senzaţia că pe chipul sculptat era întipărit un zâmbet oarecum familiar. Îl redă în acest fel şi sentimentul deveni mai pregnant. Cu toate acestea, nu reuşea să identifice chipul şi nici să-şi amintească persoana care-i zâmbise atât de strâmb.

— Nu-i rău, crede-mă. Nu-i rău deloc, spuse Fingo văzându-i schiţele.

Copistul ridică din umeri.

— Nu-mi pot scoate din minte ideea că l-am mai văzut undeva.

— Nu prin locurile noastre, Frate. Şi nici în aceste vremi.

În Postul Crăciunului, Francis se îmbolnăvi şi trecură câteva luni până să viziteze din nou atelierul.

— Chipul e aproape terminat, Francisco, îl anunţă cioplitorul. Cum ţi se pare acum?

— Îl cunosc! exclamă Francis pe nerăsuflate, holbându-se la ridurile din jurul ochilor jucăuşi, totuşi trişti, la umbra de zâmbet strâmb din colţurile gurii — oarecum supărător de cunoscut.

— Serios? Şi cine e, mă rog? vru Fingo să ştie.

— E… vezi tu, nu-s sigur. Am impresia că-l cunosc. Dar…

Fingo pufni în râs.

— Îţi recunoşti propriile schiţe, asta-i tot, îi oferi el drept explicaţie.

Francis nu era chiar atât de sigur. Cu toate astea, nu reuşi să identifice chipul.

Hmm-hnnn! părea să spună zâmbetul şui:

Abatelui zâmbetul i se păru supărător. Deşi îngădui terminarea lucrării, declară că nu va permite niciodată ca ea să slujească scopului propus dintru început, drept imagine care să fie aşezată în biserică dacă se obţinea canonizarea Fericitului. Mulţi ani mai târziu, când sculptura era definitivată, Arkos porunci să fie pusă pe coridorul de la casa de oaspeţi, dar, după ce ea impresionase neplăcut pe un vizitator sosit din Noua Romă, o transferă în propriul său birou.

Încet, dureros de încet, fratele Francis făcu din pielea de miel o frumuseţe orbitoare. Zvonurile privind proiectul lui se strecurară dincolo de uşile camerei copiştilor, iar călugării se adunau deseori în jurul mesei de lucru pentru a-i vedea opera şi murmurau plini de admiraţie.

— Inspiraţie, şopti cineva. Există destule dovezi. Pesemne că l-a întâlnit chiar pe Fericitul acolo.

— Nu înţeleg de ce nu-ţi petreci timpul cu ceva util, bolborosi fratele Jeris, al cărui spirit sarcastic se tocise după ani şi ani de răspunsuri cumpănite din partea fratelui Francis. Scepticul îşi petrecuse vremea devotată proiectului personal confecţionând şi decorând abajururi pentru lampadarele din biserică, prin asta câştigând bunăvoinţa abatelui care îl promovă punându-l să coordoneze munca la perene. După cum o dovediră curând şi registrele contabile, avansarea fratelui Jeris se justifica pe deplin.

Fratele Horner, bătrânul maestru-copist, se îmbolnăvi. După câteva săptămâni, se vădi că iubitul călugăr era în pragul morţii. La începutul Postului Crăciunului se cântă o Mesă de înmormântare. Rămăşiţele sfântului şi bătrânului maestru-copist fură încredinţate pământului din care se născuse. În vreme ce întreaga comunitate îşi exprima durerea prin rugăciuni, cu discreţie, Arkos îl numi pe fratele Jeris drept şef al copiştilor.

A doua zi după înălţarea în rang, fratele Jeris îl sfătui pe fratele Francis să lase joaca deoparte şi să se apuce de o treabă demnă de un bărbat. Supus, călugărul îşi împachetă preţiosul proiect într-un pergament, îl protejă cu scândurele rezistente şi apoi, punându-l pe un raft, îşi folosi timpul liber făcând abajururi din pânză gudronată. Nu scoase o vorbă de protest, ci se mulţumi să priceapă că, într-o bună zi, sufletul fratelui Jeris va lua acelaşi drum ca şi sufletul fratelui Horner, pentru a-şi începe acea viaţă pentru care această lume nu era decât o etapă de încercare — şi şi-o putea începe la o vârstă mai timpurie, judecând după felul în care se agita, spumega şi se extenua; iar după aceea, cu voia Domnului, lui Francis i se va îngădui să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea.

Pronia cerească interveni totuşi ceva mai devreme, fără a chema sufletul fratelui Jeris la sânul Creatorului său. În cursul verii de după numirea lui ca maestru, la abaţie sosiră, tocmai de la Noua Romă, un protonotar apostolic şi suita sa formată din funcţionari, cu un convoi de măgari; respectivul se prezentă drept monsenior Malfreddo Aguerra, avocatul apărării pentru Fericitul Leibowitz, în cadrul procedurii de canonizare. Era însoţit de câţiva dominicani. Venise să asiste la redeschiderea adăpostului şi la explorarea „Mediului Steril.” De asemenea, pentru a cerceta orice dovadă pe care o putea oferi abaţia şi care să aibă vreo relevanţă în proces, inclusiv — spre disperarea abatelui — relatări privind o presupusă apariţie a Fericitului care, după cum afirmau călătorii, i se arătase unui anume Francis Gerard din Utah, de la Abaţia Leibowitz.

Avocatul Sfântului a fost primit cu căldură de călugări, care îl cazară în odăile rezervate prelaţilor aflaţi în vizită, îl puseră la dispoziţie şase novici care să-l servească cu tot ce i-ar pofti inima şi să-i satisfacă orice toană, deşi, după cum se vădi curând, spre amara dezamăgire a potenţialilor slujitori, monsenior Aguerra era un om cu puţine capricii. Fură desfăcute cele mai fine vinuri; Aguerra luă câte-o gură, mai mult din politeţe, însă îşi exprimă preferinţa faţă de lapte. Fratele Vânător prinse în laţ prepeliţe dolofane şi cocoşi de mărăciniş pentru masa oaspetelui; dar, întrebând cu ce se hrănea cocoşul de mărăciniş („Hrănit cu porumb, Frate?” — „Nu, hrănit cu carne de şarpe, Messér”), monsenior Aguerra dădu de înţeles că prefera terciul călugărilor care mâncau în refectoriu. Numai că dacă ar fi aflat care era sursa bucăţelelor anonime de carne din ghiveci, ar fi preferat cocoşii de mărăciniş care erau cu adevărat suculenţi. Malfreddo Aguerra insistă ca viaţa abaţiei să continue netulburată. Cu toate acestea, scripcari şi o trupă de saltimbanci îl distrară seară de seară la ora de odihnă, până când începu să creadă că „viaţa obişnuită” de la abaţie trebuia să fie extraordinar de animată şi că aşa e peste tot în comunităţile monastice.

În cea.de-a treia zi a vizitei lui Aguerra, abatele îl chemă pe fratele Francis. Deşi nu foarte calde, relaţiile dintre călugăr şi stăpânul său fuseseră destul de amicale de când novicelui i se permisese să depună jurământul, astfel că de astă dată fratele Francis nu mai tremură când bătu la uşa biroului şi întrebă:

— Aţi trimis după mine, Sfinte Părinte?

— Da, răspunse Arkos, apoi întrebă pe un ton neutru: Spune-mi, te-ai gândit vreodată la propria-ţi moarte?

— Deseori, Sfinţia Voastră.

— Te rogi Sfântului Iosif pentru ca moartea să nu-ţi fie nefericită?

— Mmm, adesea, Sfinte Părinte.

— Atunci presupun că nu ţi-ar păsa dacă ea te-ar lovi pe neaşteptate. Să ştii că cineva are să facă din măruntaiele tale strune de vioară? Să fii dat hrană porcilor? Să ţi se îngroape ciolanele în pământ nesfinţit? Ia zi.

— Nn-nu, Magister meus.

— Aşa m-am gândit şi eu, de aceea să fii foarte atent faţă de monsenior Aguerra.

— Eu?

— Da, tu. Arkos duse mâna la bărbie şi păru pierdut în gânduri negre. Îmi dau seama prea bine. Cazul Leibowitz e suspendat. Sărmanul Frate e doborât de o cărămidă căzută din senin. Parcă-l văd cum zace, gemând şi cerşind iertare. Chiar printre noi, înţelegi? Iar noi aşteptăm, privind milostivi — printre noi aflându-se clerici — urmărindu-l cum rosteşte ultimele cuvinte fără ca măcar să-i adreseze flăcăului o ultimă binecuvântare. Pradă iadului. Neâmpărtăşit. Nespovedit. Chiar sub nasul nostru. Mare păcat, nu găseşti?

— Sfinţia Voastră? schelălăi Francis.

— O, să nu dai vina pe mine. Eu mă voi strădui să-i împiedic pe fraţii tăi să-şi ducă până la capăt dorinţa de a te lovi cu picioarele până vei muri.

— Qnd?

— Poate scapi, să sperăm. Fiindcă tu o să fii atent la afirmaţiile pe care le faci în faţa monseniorului. Altfel, s-ar putea să-i las să te omoare în bătaie.

— Da, dar…

— Avocatul doreşte să te vadă de îndată. Te rog să-ţi infrânezi imaginaţia şi să ai grijă ce afirmi. Străduieşte-te să nu gândeşti.

— Bine, cred că voi reuşi.

— Ieşi afară, fiule, ieşi.

Francis se simţi înspăimântat când ciocăni pentru prima oară la uşa lui Aguerra, dar pricepu imediat că spaima îi era nemotivată. Protonotarul era un bătrânel curtenitor şi plin de tact pe care părea să-l intereseze viaţa neînsemnată de călugăr.

După câteva minute de amabilităţi introductive, el abordă spinosul subiect:

— Ei; ce-mi poţi spune despre întâlnirea cu persoana care ar fi putut fi Binecuvântatul Fondator al…

— Vai, dar eu n-am afirmat niciodată că era Binecuvântatul Leibo…

— Sigur că n-ai afirmat aşa ceva, fiule. Sigur că nu. Uite, am aici o relatare a incidentului, încropită doar din auzite, bineînţeles, şi aş dori s-o citeşti şi apoi s-o confirmi ori s-o corectezi. Făcu o pauză, scoase un pergament din valiză şi i-l înmână. Versiunea aceasta se bazează pe relatările călătorilor — fără exagerări — de aceea aş vrea s-o corectezi cu cea mai mare grijă.

— Desigur, Mess6r. Dar ceea ce s-a întâmplat e foarte simplu.

— Citeşte, citeşte! Vorbim după aceea, bine?

Grosimea pergamentului dădea de înţeles că relatarea din auzite nu era chiar „foarte simplă.” Fratele Francis o citi cu teamă crescândă. Curând, teama se amplifică nemăsurat, devenind groază.

— Ai pălit, fiule, spuse avocatul apărării. Te tulbură ceva anume?

— Messér, asta… n-a fost deloc aşa!

— Nu? Dar măcar indirect, tu trebuie să fi fost autorul. Ce altă explicaţie poţi găsi? N-ai fost singurul martor?

Fratele Francis închise ochii şi se frecă la frunte. Le spusese novicilor adevărul gol-goluţ. Aceştia şopotiseră între ei. Apoi tot ei vorbiseră cu călători. Călătorii repetaseră povestea către alţii. Până când, în final… asta! Nici nu era de mirare că abatele Arkos interzisese discuţiile pe această temă. Mai bine n-ar fi scos nici o vorbă despre pelerin!

— Mi-a adresat doar câteva vorbe. L-am văzut o singură dată. M-a fugărit cu toiagul, a întrebat de drumul spre abaţie şi a făcu semne pe piatra unde am găsit cripta. După aceea nu l-am mai văzut.

— Nici rămas bun?

— Nu, Mess6r.

— Nici cor ceresc?

— Nu!

— Dar covorul de trandafiri prin locul în care a călcat?

— Nu, nu! Nici vorbă de aşa ceva, Messér, şopti călugărul.

— Nu şi-a scris numele pe piatră?

— Dumnezeu mi-e martor, Messér, a făcut numai cele două semne. Nu ştiam ce înseamnă.

— Bine, bine, spuse avocatul oftând. Relatările călătorilor sunt întotdeauna gogonate. Ce-ar fi să-mi povesteşti şi mie cum s-a întâmplat de fapt?

Fratele Francis îi povesti pe scurt. Aguerra păru întristat. După ce rămase o vreme pe gânduri, luă pergamentul cel gros, îl mângâie de rămas bun şi-l lăsă să cadă în coşul de gunoi.

— Uite-aşa sfârşeşte miracolul numărul şapte, mormăi el.

Francis se grăbi să-şi ceară scuze.

Avocatul îi făcu semn să înceteze.

— Nu te mai gândi la asta. Avem suficiente dovezi. Există lecuirile spontane,câteva cazuri de tămăduire spontană provocate de intervenţia Fericitului. Situaţii limpezi, de fapt, şi bine documentate. Pe asta se sprijină dosarele de canonizare. Tuturor le lipseşte, desigur, poezia acestei istorii, dar sunt aproape încântat că n-are bază reală şi mă bucur pentru tine. Avocatul diavolului te-ar fi crucificat, să ştii.

— N-am spus niciodată aşa…

— Înţeleg, înţeleg! Totul a pornit de la adăpost. Şi fiindcă veni vorba de el, l-am redeschis azi.

Francis se lumină.

— Aţi găsit şi altceva despre Sfântul Leibowitz?

— Binecuvântatul Leibowitz, te rog! îl corectă monseniorul. Nu, încă nu. Am deschis camera interioară. Ne-am chinuit cumplit s-o forţăm. Înăuntru am găsit cincisprezece schelete şi multe obiecte fascinante. Evident, femeia ale cărei rămăşiţe le-ai descoperit, era într-adevăr o femeie, să ştii, a fost primită în încăperea exterioară, însă cea interioară era deja plină. Ar fi oferit oarece protecţie dacă prăbuşirea zidului n-ar fi provocat surparea. Bietele suflete s-au trezit prizoniere înăuntru din pricina pietrelor care au blocat intrarea. Doar bunul Dumnezeu ştie de ce uşa aceea n-a fost proiectată să se deschidă spre înăuntru.

— Femeia din anticameră era Emily Leibowitz?

Aguerra zâmbi.

— Putem dovedi asta? Încă nu-mi dau seama. Cred că era, da, aşa socot, dar poate că dau frâu liber speranţei în dauna raţiunii. Să vedem ce vom mai descoperi; vom vedea. Şi cealaltă parte are un martor prezent aici. Nu pot trage concluzii pripite.

În ciuda dezamăgirii pricinuite de relatarea lui Francis privind întâlnirea cu pelerinul, Aguerra rămase prietenos. Până să se întoarcă la Noua Romă, îşi petrecu zece zile pe şantierul arheologic, şi lăsă pe doi dintre asistenţii săi pentru a asista la săpături. În ziua plecării, îl vizită pe fratele Francis în scriptorium.

— Mi s-a spus că ai lucrat la un document care comemorează relicvele pe care le-ai găsit, spuse avocatul. Judecând după descrierile auzite, ţin foarte mult să-l văd.

Călugărul susţinu că nu era ceva deosebit, însă plecă de îndată să-l aducă, fiind atât de emoţionat încât mâinile începură să-i tremure când desfăcu pergamentul. Observă cu bucurie că fratele Jeris urmărea întreaga scenă având chipul încruntat şi iritat.

Monseniorul se uită îndelung la pergament.

— Frumos! explodă el în cele din urmă. Ce culori splendide! E superb, superb. Termină-l, finisează-l, Frate!

Fratele Francis îl căută din ochi pe fratele Jeris şi-i zâmbi întrebător.

Maestrul copiştilor se răsuci iute pe călcâie. Ceafa îi era roşie. În ziua următoarea, Francis îşi despachetă penele, culorile, frunzuliţa de aur şi-şi reluă truda la schema iluminată.

9

Câteva luni după plecarea monseniorului Aguerra, un nou convoi de măgari veni la abaţie din partea Noii Rome, de astă dată completat cu funcţionari duium şi cu soldaţi înarmaţi pentru alungarea tâlharilor de drumul mare, maniacilor mutanţi şi a balaurilor despre existenţa cărora circulau zvonuri. Acum expediţia era condusă de un monsenior cu corniţe şi colţi ascuţiţi care dădu ştire că fusese însărcinat să se opună canonizării Binecuvântatului Leibowitz şi venise să cerceteze — şi poate să găsească persoanele răspunzătoare, lăsă el să se înţeleagă — de anumite zvonuri incredibile şi nebuneşti care se strecura-seră dinspre abaţie şi, din nefericire, ajunseseră până la porţile Noii Rome. Spuse răspicat că nu va îngădui aiureli plodite de imaginaţie, aşa cum procedase probabil un vizitator sosit înaintea lui.

Abatele îl întâmpină politicos şi-i oferi un pat din fier într-o chilie aşezată cu faţa spre miazăzi după ce se scuză că încăperile destinate oaspeţilor fuseseră infectate cu vărsat de vânt. Monseniorul se lăsă servit de propriul său personal şi mâncă terci şi ierburi în refectoriu, cot la cot cu călugării, întrucât, aşa susţineau vânătorii, prepeliţele şi cocoşii de mărăciniş erau neînchipuit de puţini în acel sezon.

De astă dată, abatele socoti inutil să-l mai avertizeze pe Francis să nu dea din nou frâu liber imaginaţiei. Era liber s-o facă, dacă îndrăznea. Existau puţine şanse ca advocatus diaboli să dea crezare adevărului, şi chiar dac-ar fi făcut-o, mai întâi l-ar fi scuturat bine şi şi-ar fi vârât degetele în rănile sângerânde.

— Mi s-a dat de înţeles că leşini din te miri ce, începu monseniorul Flaught când rămase singur cu fratele Francis şi-l ţintui cu o privire pe care acesta din urmă o categorisi pe dată drept fioroasă. Spune-mi, în familia ta s-a înregistrat vreun caz de epilepsie? Nebunie? Structuri neurale mutante?

— Nici unul, Excelenţă.

— Nu-s „Excelenţă”, se oţărî preotul. Iar acum, vom scoate adevărul de la tine. O mică operaţie, simplă şi deschisă ar fi cea mai potrivită, fiind necesară doar o mică amputare, părea să spună tonul lui. Ai cunoştinţă de faptul că documentele pot fi îmbătrânite în mod artificial? întrebă el.

Fratele Francis nu era chiar la curent cu această problemă.

— Eşti conştient că numele Emily nu a apărut printre hârtiile pe care le-ai găsit?

— A, dar eu… Se opri, dintr-o dată nesigur.

— Numele ce-a apărut era Em, adevărat? Ar putea fi un diminutiv?

— C-cred că aşa e, Messér.

— Dar, în acelaşi timp, ar putea fi un diminutiv pentru Emma, nu? Iar numele de Emma NU a apărut în cutie!

Francis rămase mut.

— Ei?

— Care era întrebarea, Mess6r?

— N-are importanţă! M-am gândit să-ţi spun că dovezile sugerează că „Em” înseamnă Emma, iar „Emma” nu-i un diminutiv pentru Emily. Ce părere ai?

— Mi-am mai exprimat părerea asupra subiectului, Messér, dar…

— Dar ce?

— Nu se-ntâmplă ca soţul şi soţia să se adreseze unul altuia fără a mai băga de seamă ce spun?

— MĂ IEI PESTE PICIOR?

— Nu, Mess6r.

— Hai, spune adevărul! Cum de s-a întâmplat să descoperi adăpostul şi ce-i cu pălăvrăgeala asta privind o apariţie?

Fratele Francis încercă să-i explice. Advocatus diaboli îl întrerupse mereu pufnind şi aruncându-i întrebări sarcastice, iar la urmă de tot se apucă să scarmene relatarea cu o ţesală semantică, făcându-l pe Francis să nu-şi mai dea seama dacă-l văzuse cu adevărat pe bătrân şi să se întrebe dacă nu cumva născocise întregul incident.

Tehnica de interogare era nemiloasă, însă această experienţă i se păru lui Francis mai puţin îngrozitoare decât o discuţie cu abatele. Avocatul diavolului n-avea ce să-i facă, decât să-l sfârtece fărâmă cu fărâmă, iar asta doar o dată şi, prin urmare, sentimentul că operaţia avea să se încheie curând îl ajuta pe cel căruia i se tăia un mădular să suporte durerea mai uşor. Când rămânea faţă-n faţă cu abatele, Francis era conştient că o gafă putea fi pedepsită în repetate rânduri, fiindcă Arkos îi era stăpân pe viaţă şi inchizitor perpetuu al sufletului său.

După ce remarcă reacţia fratelui Francis la iureşul nimicitor dintru început, monseniorul Flaught dădu impresia că găsea relatarea dezamăgitor de naivă ca să mai continue atacul pe toate fronturile.

— Bine, Frate, dacă asta ţi-e povestea şi n-ai de gând s-o modifici, cred că n-o să ne mai batem defel capul cu tine. Chiar de-i adevărată — lucru pe care nu-l recunosc — pare atât de vulgară, încât e de-a dreptul stupidă. Înţelegi asta?

— Aşa am socotit şi eu de la început, Messér, oftă fratele Francis, care de mult încerca să facă uitată importanţa pe care ceilalţi o acordau pelerinului.

— Păi era şi timpul să recunoşti asta! se răsti Flaught.

— Am zis mereu că, după părerea mea, era, probabil, un simplu bătrân.

Monseniorul Flaught îşi duse mâinile la ochi şi oftă din străfunduri. Experienţa pe care-o avea cu martori nesiguri îl îndemna să tacă.

Până să părăsească abaţia, la fel ca şi avocatul Sfântu-lui, advocatus diaboli se opri la scriptorium şi ceru să vadă comemorarea iluminată a desenului Leibowitz („acea groaznică incomprehensibilitate”, după cum o califică Flaught). De data asta, mâinile călugărului tremurară, nu de emoţie, ci de spaimă, temându-se că va fi silit să-şi abandoneze proiectul din nou. Monseniorul Flaught privi lung şi tăcut la pergament. Înghiţi în sec de trei ori. În cele din urmă, făcu un efort să încuviinţeze din cap.

— Ai o imaginaţie foarte vioaie, recunoscu el, dar asta o ştiam cu toţii, nu? După o pauză, continuă: De câtă vreme lucrezi,la ea?

— De şase ani, Messér, cu intermitenţe.

— Da, bine, s-ar părea că-ţi vor mai trebui tot pe-atât.

Corniţele monseniorului Flaught se scurtară imediat cu câţiva centimetri, iar colţii dispărură cu desăvârşire. În aceeaşi seară, plecă spre Noua Romă.

Anii se scurseră tihnit, împlinind chipurile tinerilor şi adăugându-le fire cărunte la tâmple. Truda nesfârsită de la abaţie continuă ca şi până atunci, tulburând zilnic Cerul cu eternul imn al serviciului divin, dând zilnic lumii, câte-un firicel de manuscrise copiate şi recopiate, împrumutând uneori funcţionari şi scribi episcopatului, tribunalelor ecleziastice şi altor asemenea autorităţi bisericeşti care voiau să se slujească de ei. Fratele Jeris nutri ambiţia de a construi o tiparniţă însă, auzind de-un asemenea plan, Arkos îl sugrumă încă din faşă. Deocamdată nu existau cerneluri potrivite sau hârtie în cantităţi îndestulătoare, dar nici cerere de cărţi necostisitoare într-o lume care trăia tihnit şi fără ştiinţă de carte. Camera copiştilor avea să-şi continue existenţa folosind pana şi călimara.

De Sărbătoarea Celor Cinci Saltimbanci Sfinţi sosi un mesager al Vaticanului cu veşti bune pentru Ordin. Monseniorul Flaught îşi retrăsese toate obiecţiunile şi îşi făcea penitenţa în faţa unei icoane înfăţişându-l pe Fericitul Leibowitz. Monseniorul Aguerra câştigase procesul; Papa poruncise promulgarea unui decret prin care să se recomande canonizarea. Data proclamării oficiale se stabili pentru următorul An Sfânt şi avea să coincidă cu convocarea Consiliului General al Bisericii în scopul de a se stabili o atentă reformulare a doctrinei privind limitarea magisterium-ului la chestiuni de credinţă şi morală, o problemă ce se rezolvase de multe ori de-a lungul vremii, însă ea părea să se nască în forme mereu noi în fiecare secol, îndeosebi în acele perioade întunecate când „cunoştinţele” oamenilor despre vânturi, stele şi ploaie erau doar credinţe. Pe perioada desfăşurării consiliului, fondatorul Ordinului Albertian avea să fie trecut în Calendarul Sfinţilor.

După anunţ, la abaţie urmară zile de bucurie. Dom Arkos, de-acum stafidit de vârstă şi aproape atins de ramolisment, îl chemă pe Francis la el şi hârâi pe nas:

— Sfinţia Sa ne invită la Noua Romă pentru canonizare. Pregăteşte-te de plecare.

— Eu, Sfinţia Voastră?

— Doar tu. Fratele farmacist mi-a interzis să călătoresc şi n-ar fi recomandabil ca fratele stareţ să plece câtă vreme eu sunt bolnav. Te rog să nu mai leşini în prezenţa mea, adăugă certăreţ Dom Arkos. Te bucuri de mai multă trecere decât ai merita pentru faptul că tribunalul a acceptat data morţii lui Emily Leibowitz drept inatacabilă. Sfinţia Sa te-a invitat oricum. Îţi recomand să mulţumeşti Domnului şi să nu-ţi depăşeşti atribuţiile.

Fratele Francis se bălăbăni pe picioare.

— Sfinţia Sa…?

— Da. Acum vom trimite la Vatican schiţa originală a lui Leibowitz. Ce-ar fi să iei cu tine comemorarea iluminată drept cadou personal pentru Sfântul Părinte?

— Îhâmm, reuşi să îngaime Francis.

Abatele îl readuse în simţiri, apoi, binecuvântându-l şi adresându-i-se cu „ţărănoi de treabă”, îl trimise să-şi pregătească bocceluţa.

10

Călătoria până la Noua Romă avea să dureze cel puţin trei luni, poate chiar mai mult, totul depinzând într-o oarecare măsură de distanţa pe care reuşea s-o parcurgă Francis înainte ca vreuna dintre inevitabilele bande de tâlhari să-l uşureze de măgar. Urma să călătorească singur şi neînarmat, ducând cu sine doar bocceaua şi castronul de cerşit, pe lângă relicvă şi replica ei iluminată. Se rugă Domnului ca hoţii să nu aibă trebuinţă pentru aceasta din urmă, fiindcă printre tâlharii de drumul mare se mai găseau câte unii mai milostivi, luând doar obiecte ce li se păreau de valoare, îngăduind victimei să-şi păstreze viaţa, trupul şi strictul necesar. Alţii erau mai puţin darnici.

Ca măsură de prevedere, fratele Francis îşi puse un plasture negru peste ochiul drept. Ţăranii erau o adunătură de oameni superstiţioşi, aşa că deseori până şi o aluzie nevinovată de deochi îi punea pe goană. Astfel întrarmat şi echipat, porni la drum, supunându-se chemării lui Sacerdos Magnus, Înalt Sfinţia Sa şi Stăpân, Leo Pappas al XXI-lea.

După aproape două luni de la plecare, călugărul îl întâlni pe nelipsitul tâlhar pe poteca unui munte acoperit de păduri dese, departe de orice aşezare umană, exceptând Valea Sluţilor, care se afla spre apus, la câteva mile dincolo de culme unde, ca într-o leprozerie izolată de restul lumii, vieţuia o colonie formată din indivizi arătând ca nişte monstruozităţi genetice. Mai existau astfel de colonii ajutate de ospitalierii Sfintei Biserici, însă Valea Sluţilor nu se număra printre ele. Diformii care scăpaseră de la moarte din ghearele triburilor silvane se adunaseră acolo cu câteva secole în urmă. Rândurile lor se îngroşaseră mereu cu tot soiul de creaturi târâtoare şi diforme care-şi căutau refugiul din faţa lumii, dar unii dintre ei erau fertili şi aveau copii. Aceşti copii moşteneau deseori caracterele monstruoase ale părinţilor. Alteori se năşteau morţi sau nu mai apucau vârsta maturităţii. Din când în când, defectele genetice erau recesive şi din împreunarea diformilor rezultau copii aparent normali. Uneori, însă, odraslele la prima vedere „normale” erau lovite de alte malformaţii ale inimii sau minţii care le lipseau, evident, de esenţa de umanitate, lăsându-le doar înfăţişarea exterioară de om. Chiar în sânul Bisericii se găsiseră unii care îndrăzniseră să împărtăşească părerea că asemenea creaturi fuseseră lipsite de Dei imago încă din concepţie, că sufletele lor nu erau decât suflete de animal, deci în lumina Legii naturii şi fără teamă de pedeapsă puteau fi şterşi de pe faţa pământului ca animale, nu ca Oameni, fiindcă Dumnezeu îngăduise ca specia să capete caractere animalice drept pedeapsă pentru păcatele care aproape distruseseră omenirea. Puţinii teologi a căror credinţă în Iad nu slăbise îl lipseau pe Dumnezeu de dreptul de a recurge la orice formă de pedeapsă temporară, iar ca oamenii să-şi aroge dreptul de a judeca şi considera lipsit de imagine divină ceea ce fusese născut din femeie era totuna cu uzurparea privilegiilor care aparţineau doar Cerului. Chiar şi imbecilul care pare mai puţin înzestrat decât câinele, porcul, capra, dacă e născut din femeie, va fi numit suflet nemuritor, tuna magisterium-ul, şi tuna astfel destul de des. După câteva astfel de sentinţe emanate de la Noua Romă, având menirea de a descuraja infanticidul, nefericiţii diformi ajunseseră a fi numiţi de către unii „nepoţii Papei” ori „copiii Papei”.

„Tot ce se naşte din părinţi umani să fie îngăduit a trăi,” decretase precedentul Leo, „ân conformitate cu Legea Naturii şi cu Legea Divină a Iubirii; să fie crescut la sân ca un Copil şi iubit, indiferent de înfăţişare şi purtare, fiindcă e un adevăr doar la îndemâna raţiunii naturale, fără intervenţia Revelaţiei Divine ca, printre Drepturile Naturale ale Omului, dreptul la îngrijire părintească acordat în speranţa supravieţuirii să le preceadă pe toate celelalte şi nu poate fi modificat în mod legal nici de către Societate, nici de către Stat, decât în măsura în care Prinţii sunt împuterniciţi să aducă la îndeplinire acest drept. Nici măcar lighioanele pământului nu procedează altcumva.”

După înfăţişarea exterioară, tâlharul care-l opri pe fratele Francis nu părea a fi unul dintre malformaţi, însă faptul că venea din Valea Sluţilor se vădi fără putinţă de tăgadă când două siluete având glugi pe cap se ridicară de după un tufiş încâlcit aflat pe panta care străjuia drumul, hohotiră dispreţuitor la călugăr şi săriră să-l prindă, ame-ninţându-l cu arcuri ale căror săgeţi ţinteau spre el. De la acea distanţă, Francis nu reuşi să fie sigur de impresia pe care-o avusese, aceea că mâna unuia strângea arcul cu şase degete sau cu un deget mare suplimentar; dar putea băga mâna în foc că una dintre cele două siluete acoperite purta o pelerină cu două glugi, deşi nu reuşi să vadă două feţe, dar nici să stabilească dacă gluga de prisos ascundea un cap ori nu.

Căpetenia tâlharilor se proţăpi exact în mijlocul drumului. Era un bărbat scund, îndesat ca un taur, având un început de chelie drept în mijlocul capului şi falca inferioară ca un bloc de granit. Stătea cu picioarele larg desfăcute şi cu braţele groase încrucişate la piept, urmărind apropierea siluetei fragile călare pe măgar. Tâlharul, după cât îşi putu da seama fratele Francis, era înarmat doar cu forţa muşchilor şi cu un cuţit pe care nu catadicsi să-l scoată din cingătoarea de la brâu. Îi făcu semn lui Francis să înainteze. Când călugărul se opri la vreo cincisprezece metri depărtare, unul dintre copiii Papei slobozi o săgeată; proiectilul şuieră pe potecă şi se înfipse în pământ puţin în urma măgarului, speriindu-l şi silindu-l să facă un salt brusc înainte.

— Dă-te jos, porunci tâlharul.

Măgarul se opri. Fratele Francis îşi azvârli gluga peste cap pentru a-şi lăsa la vedere plasturele şi ridică un deget tremurător să-l atingă. Începu să-l ridice încet de pe ochi.

Tâlharul îşi dădu capul pe spate cu o mişcare bruscă şi scoase un hohot; de râs care, socoti Francis, nu putea izvorî decât din gâtlejul Satanei; murmură un exorcism, dar ticălosul nu păţi nimic.

— Şmecherii ca tine îmbrăcaţi în sac negru purtau chestia aia cu ani în urmă, strigă el. Dă-te jos imediat!

Fratele Francis zâmbi, ridică din umeri şi descălecă fără a mai protesta. Tâlharul cercetă măgarul, bătându-l pe crupă, uitându-se la dinţi şi copite.

— Papă? Papă? răcni una dintre creaturile de pe coastă.

— De data asta nu, lătră tâlharul. Prea slăbănog şi aţos.

Fratele Francis nu era întru totul convins că vorbeau despre măgar.

— Bună să-ţi fie ziua, domnule, se adresă el cu voce mieroasă. Poţi lua măgarul. Mersul pe jos mă va ţine sănătos, aşa socot. Zâmbi din nou apoi dădu să plece.

O săgeată se înfipse în pământ la picioarele lui.

— Terminaţi, urlă tâlharul, apoi se adresă lui Francis: Acum dezbracă-te. Şi să vedem ce-ai în ruloul ăla şi-n pachet.

Fratele Francis atinse castronul de cerşit şi făcu un gest neajutorat care stârni doar un nou hohot dispreţuitor din partea tâlharului.

— Am mai văzut şi şmecheria asta cu castronul, spuse el. Ultimul individ cu aşa ceva în mână ţinea ascuns în cizmă jumătate de heklo de aur. Dezbrăcarea!

Fratele Francis, care nu purta cizme, îşi arătă sandalele plin de speranţă, însă tâlharul dădea semne de nervozitate. Francis desfăcu băierile boccelei, împrăştie conţinutul ei spre convingere şi începu să se dezbrace. Tâlharul îi cercetă straiele, nu găsi nimic şi le azvârli înapoi către proprietar, care se grăbi să-i mulţumească pe nerăsuflate; se aşteptase să fie lăsat gol-puşcă în mijlocul drumului.

— Acum să vedem ce-ai în celălalt pachet.

— Doar documente, domnule, se opuse călugărul. N-au valoare decât pentru proprietar.

— Desfă-l.

Fără a scoate o vorbă, fratele Francis dezlegă pachetul şi dădu la iveală schiţa originală şi comemorarea iluminată. Frunzuliţa aurită şi desenul viu colorat sclipiră în razele soarelui care se strecurau prin frunzişul des. Tâlharul rămase cu gura aproape căscată. Fluieră slab printre dinţi.

— Ce frumuseţe! Ei, cărei femei nu i-ar plăcea chestia asta atârnată pe peretele colibei?

Pe Francis îl trecură fiori.

— Aur! urlă tâlharul către complicii înveşmântaţi din cap până-n picioare, de pe înălţime.

— Papă? Papă? se auzi replica gâlgâită şi hohotită.

— Mâncăm noi, nu vă temeţi! strigă el, apoi îi explică binevoitor lui Francis:

— După câteva zile de şedere aici li se face foame şi lor. Merge prost treaba. În ultima vreme au trecut puţini călători.

Francis dădu aprobator din cap. Tâlharul îşi exprimă din nou admiraţia faţă de replica iluminată.

Doamne, dacă Tu m-ai trimis ca să mă pui la încercare, atunci ajută-mă să mor bărbăteşte, iar omul ăsta să ia lucrarea doar peste cadavrul servitorului Tău. Sfinte Leibowitz, priveşte această faptă şi roagă-te pentru mine…

— Ce-i ăsta? se interesă tâlharul. Un farmec? Privi cercetător cele două documente ţinându-le alături. Aha! Unul este umbra celuilalt. Ce minune mai e şi asta? Se holbă la fratele Francis cu ochi bănuitori. Cum se cheamă?

— A, Sistem Tranzistorizat de Control pentru dispozitivul Şase-B, se bâlbâi călugărul.

Tâlharul, care privise documentele ţinându-le cu susu-n jos, îşi dăduse totuşi seama că o schiţă reprezenta replica inversată ca fundal a celeilalte — un efect ce părea să-l descumpănească la fel de mult ca şi frunzuliţa aurie. Trasă cu degetul bont şi murdar similitudinile dintre cele două desene, lăsând o dâră pe pergamentul iluminat. Francis îşi reţinu cu greu lacrimile.

— Te rog! Pojghiţa de aur e-aşa de subţire că nici nu merită s-o iei în seamă. Cântăreşte-o în mână. Nu atârnă nici cât hârtia. Nu-ţi slujeşte la nimic. Te rog, domnule, mai bine ia-mi hainele. Ia măgarul, bocceaua. Ia tot ce doreşti, dar lasă-mi astea. Pentru tine nu înseamnă nimic.

Ochii cenuşii ai tâlharului rămaseră gânditori. Nu-i scăpă starea de agitaţie a călugărului şi începu să se scarpine în barbă.

— Îţi las hainele şi măgarul şi totul, mai puţin ăsta, îi propuse el. Şi-atunci eu iau farmecele.

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, atunci ucide-mă! se tângui fratele Francis.

Tâlharul pufni în râs.

— Mai vedem noi. Spune-mi la ce-s bune.

— La nimic. Una e o amintire de la un om care a murit demult. Un antic. Cealaltă e o copie.

— Şi ţie la ce-ţi folosesc?

Francis închise ochii o clipă şi încercă să găsească o explicaţie.

— Ştii triburile silvane? Cum îşi venerează strămoşii?

Tâlharul îl fulgeră pe Francis cu ochi cenuşii.

— Noi îi dispreţuim pe strămoşii noştri, lătră el. Blestemaţi fie cei ce ne-au adus pe lume!

— Blestemaţi, blestemaţi! îl imită unul dintre arcaşii de pe coasta muntelui.

— Ştii cine suntem? De unde venim?

Francis dădu din cap.

— N-am vrut să vă supăr. Anticul de la care am relicva… nu e strămoşul nostru. A fost dascălul nostru demult. Iar noi îi venerăm amintirea. Asta-i doar un semn rămas de la el, nimic altceva.

— Dar ce-i cu copia?

— Eu am făcut-o. Te rog, domnule, mi-a luat cincisprezece ani. Pentru tine nu reprezintă nimic. Rogu-te… doar n-o să răpeşti cincisprezece ani din viaţa cuiva… fără motiv?!

— Cinşpe ani? Tâlharul îşi lăsă capul pe spate şi se cutremură de hohote de râs. Ţi-au trebuit cinşpe ani ca să faci asta?

— O, dar… Francis amuţi brusc. Ochii căutară către arătătorul bont a tâlharului. Bătea în schiţa originală.

— Asta ţi-a luat cinşpe ani? Şi-i aproape urâtă pe lângă cealaltă. Se bătu peste burta proeminentă şi, printre gâlgâituri de râs, arăta mereu spre relicvă. Ha! Cinşpe ani! Deci de astea vă ţineţi voi acolo! Cum adică? Imaginea soră întunecată la culoare la ce-i bună? Cinşpe ani ca să faci atâta lucru! Ha-ha- ha! Ce muncă de muiere!

Fratele Francis îl privi mut de stupefacţie. Faptul că tâlharul luase relicva sfântă drept copia ei îl lăsase fără replică.

Încă hohotind, prinse ambele documente între mâini şi se pregătea să le rupă în două.

— Isuse, Maria, Iosife! strigă Francis şi îngenunche în mijlocul drumului. Domnule, pentru numele lui Dumnezeu!

Tâlharul azvârli hârtiile pe pământ.

— Sunt gata să mă iau la trântă pentru ele, se oferi el cu generozitate. Alea sau moartea de cuţit.

— S-a făcut, răspunse Francis fără să stea mult pe gânduri, socotind că o luptă corp la corp i-ar oferi Cerului şansa de a face o minune fără ca acest lucru să bată la ochi. O, Doamne, Tu care i-ai dat tărie lui Iacob să dovedească îngerul de pe stâncă…

Luară poziţia de luptă. Fratele Francis îşi făcu cruce. Tâlharul îşi scoase cuţitul de la brâu şi-l aruncă lângă documente. Începură să-şi dea roată unul altuia.

Trei clipe mai târziu, călugărul zăcea lat pe spate şi gâfâia sub greutatea unei movile de muşchi. O piatră ascuţită de pe drum îl împungea cumplit în şira spinării.

— He-he-he, exclamă tâlharul, ridicându-se să-şi ia cuţitul şi să facă sul documentele.

Cu palmele împreunate ca pentru rugăciune, fratele Francis se târî după el pe genunchi, milogindu-se cât îl ţinea gura.

— Te rog, ia numai unul, nu pe amândouă! Te rog!

— Acum trebuie să-l răscumperi, hohoti vesel tâlharul. Le-am câştigat în mod cinstit.

— N-am nimic, sunt sărac!

— M-am convins de asta, dar dacă ţii atât la ele, o să faci rost de aur. Doi heklos de aur, asta-i răscumpărarea. Poţi să-l aduci când doreşti. Eu o să-ţi păstrez lucrurile în coliba mea. Dacă le vrei înapoi, mi-aduci aurul.

— Ascultă, sunt importante pentru alţii, nu pentru mine. Le duceam Papei. Poate că ţi-l plătesc ei pe cel important. Dar lasă-mi-l pe celălalt să am ce arăta. Pentru tine tot nu contează.

Tâlharul întoarse capul şi râse.

— Cred că eşti în stare să-mi săruţi chiar cizmele ca să ţi-l înapoiez.

Fratele Francis îl ajunse din urmă şi-i sărută cizmele cu ardoare.

Gestul se dovedi convingător chiar şi pentru un asemenea individ. Îl împinse deoparte cu piciorul pe Francis, luă una dintre cele două hârtii şi i-o aruncă în ochi, însoţindu-şi gestul cu o înjurătură. Urcă pe măgar şi-l mână în susul pantei către tovarăşii lui. Fratele Francis înşfăcă preţiosul document şi porni alături de tâlhar mulţumindu-i din adâncul inimii şi binecuvântându-l la fiecare pas, în vreme de acesta îşi îndrepta măgarul spre arcaşii înveşmântaţi în robe.

— Cinşpe ani! pufni tâlharul, şi-l împinse din nou pe Francis cu piciorul. Piei din faţa mea! Flutură splendoarea iluminată deasupra capului, făcând-o să strălucească în soare. Nu uita — doi heklos de aur ca să-ţi răscumperi comoara. Şi spune-i Papei ăla al tău c-am câştigat-o luptând cinstit.

Francis se opri. Făcu o cruce largă, de binecuvântare, către banditul care se îndepărta şi-l slăvi pe Dumnezeu că lăsase pe lume şi tâlhari generoşi, în stare să facă astfel de greşeli din neştiinţă. Porni la drum mângâind plin de iubire documentul original. În timpul acesta, pe vârful dealului, tâlharul se fălea cu frumoasa comemorare faţă de tovarăşii săi mutanţi.

— Papă! Papă! spuse unul dintre ei, mângâind măgarul.

— Mergem, mergem, îl corectă tâlharul. Papa mai târziu.

După ce-i lăsă mult în urmă, fratele Francis se simţi cuprins treptat de o neţărmurită tristeţe. Vocea sfidătoare încă îi răsuna în urechi. Cinşpe ani! Deci de astea vă ţineţi voi acolo! Ce muncă de muiere! Ha-ha-ha…

Tâlharul făcuse o greşeală. Însă cei cincisprezece ani erau oricum pierduţi şi o dată cu ei şi iubirea şi chinurile îndurate pentru realizarea comemorării.

Aşa izolat cum trăise, lumea exterioară, obiceiurile ei nemiloase şi hotărârile impulsive îi rămăseseră total străine lui Francis. Constată că sufletul îi fusese profund tulburat de atitudinea batjocoritoare a tâlharului. Îşi aduse aminte de zeflemelile fratelui Jeris din anii de început. Poate că acesta avusese dreptate.

Îşi lăsă capul în pământ şi continuă să păşească încet mai departe.

Bine, cel puţin, că-i rămăsese relicva originală. Îi era de ajuns şi atât.

11

Sosise clipa mult aşteptată. Îmbrăcat în straie de simplu călugăr, fratele Francis nu se simţise niciodată mai neînsemnat ca acum, când îngenunche în basilica impunătoare, înainte de începerea ceremoniei. Mişcările maiestuoase, ameţitorul vârtej de culori, sunetele care însoţeau solemnele pregătiri de ceremonie păreau deja liturghice ca spirit şi lui Francis îi venea greu să creadă că deocamdată nu se petrecea nimic ieşit din comun. Episcopi, monseniori, cardinali, preoţi şi diverşi funcţionari laici în veşminte elegante, de modă veche, se deplasau încoace şi încolo prin biserica măreaţă, iar sosirile şi plecările lor încărcate de demnitate aminteau de mecanismul unui ceasornic care nu-şi află odihna, nu şovăie şi nici se răzgândeşte vreodată, luând-o în direcţie opusă. În basilică intră un sampetrius; straiul îi era atât de impresionant încât, vreme de o clipă, Francis îl luă pe umilul slujbaş al catedralei drept prelat. Sampetrius aducea un scăunel pentru picioare. Îl purta cu un asemenea fast lipsit de ostentaţie încât, dacă nu s-ar fi aflat deja în genunchi.

Francis s-ar fi simţit îndemnat să facă o genuflexiune în momentul când obiectul trecu prin dreptul său. Sampetrius se lăsă în genunchi în faţa marelui altar, apoi traversă până la tronul papal unde aşeză scăunelul în locul celuilalt, care părea să aibă un picior şubred; după aceea se retrase urmând drumul pe care venise. Fratele Francis rămase uimit de eleganţa studiată care însoţea orice gest, oricât de banal. Nici un semn de pripeală. Nici o nesiguranţă ori gafă. Aşa cum statuile şi picturile neclintite emanau măreţie, fiecare mişcare avea menirea de a contribui discret la demnitatea şi copleşitoarea frumuseţe a acestui loc străvechi. Până şi susurul respiraţiei părea să-şi găsească ecou în absidele depărtate.

Teribilis est locus iste: hic domus Dei est, et porta caeli; într-adevăr, Casa lui Dumnezeu, Poarta Cerului!

Unele dintre statui erau vii, remarcă Francis după o vreme. La câţiva metri de el, spre stânga, se afla o armură completă. În pumnul înmănuşat strângea mânerul unei sclipitoare securi de luptă. De când stătea în genunchi acolo, fratele francis nu văzuse clintindu-se nici măcar panaşul de pe coif. De-a lungul peretului erau încă zece armuri identice, aşezate la intervale regulate. Abia după ce zări un tăun intrând prin vizorul „statuii” din stânga îşi dădu seama că în interiorul ei se afla un om. Nu reuşi să detecteze nici o mişcare, însă la câteva clipe după intrarea insectei dinspre armură răzbătură câteva scârţâituri metalice. Deci acestea erau gărzile papale, care-şi câştigaseră atâta faimă în luptele cavalereşti: mica armată personală a Primului Vicar al lui Dumnezeu.

Un căpitan al gărzii îşi trecea în revistă oamenii. Abia acum se clinti statuia. Îşi ridică vizorul în semn de salut. Atent, căpitanul se opri şi-şi folosi batista pentru a alunga tăunele de pe fruntea omului al cărui chip rămase inexpresiv, apoi trecu mai departe. Vizorul coborî la loc şi statuia încremeni din nou.

Intrarea câtorva grupuri de pelerini umbri pentru scurtă vreme aspectul grandios şi strălucitor al basilicăi. Grupurile erau bine organizate şi îndrumate eficient, dar se vedea că acest tărâm le părea cu desăvârşire străin. Majoritatea pelerinilor porniră în vârful picioarelor către locurile ce le fuseseră atribuite, străduindu-se ca în forfota lor să iste cât mai puţin zgomot, spre deosebire de sampetrii şi de clerul din Noua Romă care transformau până şi sunetele sau mişcarea în ceva pilduitor. Ici şi colo, se mai găsea câte-un pelerin care se împiedica sau încerca să-şi amuţească un acces de tuse.

În basilică se instaură brusc un aer războinic, prin întărirea gărzii. Un nou pluton de statui înzăuate pătrunse în sanctuar; soldaţii se lăsară pe un genunchi şi-şi înclinară suliţele, salutând altarul înainte de a-şi lua în primire posturile. Doi dintre ei rămaseră de o parte şi de alta a tronului papal. Un altul căzu în genunchi de-a dreapta tronului; împietri în această poziţie ţinând sabia lui Petre culcată pe palmele ridicate în aer. Tabloul îngheţă din nou, fiind tulburat doar de pâlpâitul întâmplător al flăcării vreunei luminări de pe altar.

Izbucnirea trompeţilor pogorî pe neaşteptate asupra sfintei încremeniri. Intensitatea sunetului crescu până când vibrantul Ta-ra Ta-ra-raa atinse chipurile credincioşilor şi apăsă dureros asupra timpanelor. Vocea trompetelor nu era muzicală, ci poruncitoare. Primele note porniră de la mijlocul gamei, apoi crescură încet ca înălţime, intensitate şi persistenţă, până când Francis simţi un fior în creştetul capului şi avu impresia că întreaga basilică se dizolvă în explozia tubelor.

Apoi, tăcere mormântală, urmată de glasul pătrunzător al unui tenor:

PRIMUL CANTOR: Appropinquat agnis pastor et ovibus pascendis.

AL DOILEA CANTOR: Genua nune flectantur omnia.

PRIMUL CANTOR: Jussit olim Jesus Petrum pascere gregem Domini.

AL DOILEA CANTOR: Ecce Petrus Pontifex Maximus.

PRIMUL CANTOR: Gaudeat igitur populus Christi, et gratias agat Domino.

AL DOILEA CANTOR: Nam docebimur a Spiritu sancto.

CORUL: Alleluia, alleluia…

Mulţimea se ridică, apoi îngenunche ca un val molcom, urmând mişcarea scaunului în care se afla bătrânul firav, îmbrăcat în alb, care făcu semne de binecuvântare în vreme ce alaiul auriu, negru şi roşu îl purta încet către tron. Neânsemnatul călugăr venit de la abaţia îndepărtată, situată într-un deşert uitat de lume, simţi că se îneacă de emoţie. Îi era imposibil să vadă tot ce se întâmpla, într-atât de copleşitor devenise tumultul de sunet şi mişcare, amorţindu-i simţurile şi purtându-i vijelios toate gândurile către ceea ce avea să se petreacă în curând.

Ceremonia se încheie repede. Dacă ar fi ţinut mai mult, încordarea ar fi devenit de neîndurat. Un monsenior — Malfreddo Aguerra, însuşi avocatul Sfântului, observă fratele Francis — se apropie de tron şi îngenunche. După o scurtă tăcere, îşi exprimă invocarea printr-o litanie monotonă.

— Sancte pater, ab Sapientia summa petimus ut ille Beatus Leibowitz cujus miracula mirati sunt multi…

Pledoaria îl invita pe Leo să-şi lumineze poporul printr-o declaraţie solemnă privind convingerea pioasă că Fericitul Leibowitz era într-adevăr un sfânt, demn de dulia Bisericii, precum şi de veneraţia tuturor credincioşilor.

— Gratissima Nobis causa, fili, se auzi ca răspuns vocea cântată a bătrânului înveşmântat în alb, exprimând dorinţa cea mai scumpă inimii lui de a anunţa printr-o declaraţie solemnă că binecuvântatul Martir trecuse în rândul sfinţilor, dar că poate răspunde rugăminţii lui Aguerra doar prin îndrumare divină, sub ducatu sancti Spiritus.

Tunetul corului care cânta Ectenia Sfinţilor cutremură basilica: „Părinte Ceresc, Doamne Dumnezeule, îndură-te de noi. Fiule, Izbăvitor al Lumii, Dumnezeule, mântuieşte-ne pre noi. Prea Sfântule Duh, Dumnezeul nostru, mântuieşte-ne pre noi. O Sfântă Treime, Dumnezeule Unic şi Atotputernic, mântuieşte-ne pre noi, miserere nobis! Sfântă Fecioară Maria, roagă-te pentru noi. Sancta Dei genitrix, ora pro nobis. Sancta Virgo virginum, ora pro nobis…” Vuietul litaniei continuă. Francis ridică privirea spre pictura abia dezvelită, înfăţişându-l pe Binecuvântatul Leibowitz. Fresca avea dimensiuni eroice. Prezenta judecarea Fericitului în faţa mulţimii, însă chipul nu-i apărea zâmbitor ca în sculptura lui Fingo. Cu toate acestea era maiestos, gândi Francis, şi în armonie cu restul basilicăi.

— Omnes sancti Martyres, orate pro nobis…

Când litania luă sfârşit, monseniorul Malfreddo Aguerra îşi adresă iarăşi cererea către Papă, solicitând ca numele lui Isaac Edward Leibowitz să fie inclus în mod oficial în Calendarul Sfinţilor. Se auzi din nou invocarea înălţată către Spiritul îndrumător, când Papa cântă Veni, Creator Spiritus.

Şi cu toate acestea, Malfreddo Aguerra ceru a treia oară proclamarea oficială.

— Surgat ergo Petrus ipse…

În cele din urmă veni şi răspunsul. Leo al Douăzeci şi Unulea intonă hotărârea Bisericii, luată sub călăuzirea Sfântului Duh, proclamând faptul de netăgăduit că un tehnician destul de obscur de odinioară, pe nume Leibowitz, devenise sfânt în Cerul a cărui hotărâtoare intervenţie putea fi, lucru cuvenit pe drept, implorată cu pioasă veneraţie. Tot acum se fixă şi o zi în care să fie slăvit printr-o slujbă.

— Sfinte Leibowitz, ajută-ne pe noi, spuse fratele Francis într-o suflare cu ceilalţi credincioşi.

După o scurtă rugăciune, corul izbucni într-un Te Deum. Ceremonia se încheie cu o liturghie închinată noului sfânt.

Escortată de doi sedarii îmbrăcaţi cu livrele stacojii, care slujeau în afara palatului, grupul puţin numeros de pelerini trecu printr-o succesiune parcă nesfârşită de coridoare şi anticamere, oprindu-se când şi când în faţa mesei bogat ornamentate a vreunui funcţionar care cerceta acreditările şi, cu o pană de gâscă, îşi adăuga semnătura pe un licet adire păstrat de un sedarius care avea s-o prezinte următorului funcţionar, al cărui titlu devenea tot mai lung şi mai greu de pronunţat pe măsură ce grupul înainta. Fratele Francis tremura de emoţie. Printre tovarăşii de pelerinaj se numărau doi episcopi, un bărbat purtând haine din hermină şi aur, un şef de clan al oamenilor pădurii, convertit, dar purtând încă o tunică din blană de panteră şi capul de panteră care era totemul tribului său, un ţărănoi înveşmântat în piele, care ducea pe braţ un şoim peregrin cu capul acoperit — evident, un dar pentru Sfântul Părinte — şi câteva femei, toate, socoti Francis judecând după felul în care se comportau, părând a fi soţiile ori concubinele căpeteniei „creştinate”; sau poate că-i erau foste concubine detronate prin canon, dar nu şi prin obiceiul tribal.

După ce suiră scala caelestis, pelerinii fură întâmpinaţi de un cameralis gestor, îmbrăcat cu sobrietate şi conduşi în anticamera mică a uriaşului hol consistorial.

— Sfântul Părinte îi va primi aici, îl informă discret lacheul cel mai înalt în rang pe sedarius-ul care avea în păstrare acreditările. Aruncă o privire la pelerini, destul de dezprobatoare, se gândi Francis. Şopti ceva către seda-rius, care roşi, apoi şopti, la rândul său, ceva căpeteniei de clan. Căpetenia se uită înfuriat la el şi-şi luă de pe cap podoaba fioroasă şi rânjită, lăsând capul de panteră să-i atârne pe umăr. Urmă o scurtă consultare privind poziţia fiecăruia, în vreme ce Onctuozitatea Sa Supremă, lacheul-şef, cu glas atât de molcom încât părea încărcat de reproş, îşi aşeză piesele de şah aflate în vizită conform unui protocol misterios pe care doar sedarii păreau a-l înţelege.

Papa nu se lăsă îndelung aşteptat. Mărunt, îmbrăcat cu o rasă albă, urmat de suita sa, păşi vioi în sala de audienţe. Fratele Francis simţi că-l cuprinde o ameţeală neaşteptată. Îşi aminti de ameninţarea lui Dom Arkos că-l va jupui de viu dacă va leşina în timpul audienţei şi asta îi dădu puterea de a rezista.

Şirul de pelerini îngenunche. Bătrânul în alb le făcu un semn blând să se ridice. Fratele Francis găsi în sine tăria să privească drept înainte. În basilică, Papa fusese doar un punct alb incandescent într-o mare de culori. Treptat, în această cameră de audienţe, Francis îşi dădu seama că, la fel ca nomazii cunoscuţi mai mult din auzite, atunci când era văzut de aproape, papa nu avea peste doi metri înălţime. Spre surprinderea lui, plăpândul bătrân, Părintele Prinţilor şi Regilor, Păstorul Lumii şi Vicarul pe Pământ al lui Cristos, îi apărea mult mai puţin înspăimântător decât Dom Arkos, Abbas.

Papa se deplasă încet de-a lungul şirului de pelerini, salutându-i pe fiecare dintre ei, îmbrăţişând un episcop, conversând cu fiecare pe limba lui sau prin mijlocirea unui interpret, râzând de expresia apărută pe faţa monseniorului căruia îi transferă sarcina de a purta şoimul pe braţ şi adresându-se căpeteniei clanului cu un gest anume din mână şi cu un cuvânt gutural în dialectul silvan care-l făcu pe acesta să se destindă şi să zâmbescă plin de încântare. Papa observă craniul de panteră legănându-se şi se opri o clipă pentru a-l aşeza pe capul căpeteniei, care-şi umflă pieptul de mândrie; aruncă o privire semeaţă prin cameră, din dorinţa evidentă de a atrage atenţia Onctuozităţii Sale Supreme, lacheul-şef, numai că funcţionarul părea să se fi făcut una cu lambriurile.

Papa se apropia de fratele Francis.

Ecce Petrus Pontifex… Iată-l pe Peter, cel mai mare preot. Leo al XXI-lea, în persoană: „Pe care Dumnezeu însuşi l-a pus Prinţ peste toate ţările şi regatele, să înalţe, să dărâme, să pustiască, să distrugă, să planteze şi să construiască pentru a putea păstra credinţa poporului său.” Şi, cu toate acestea, călugărul văzu pe chipul lui Leo o umilinţă blajină care dădea de înţeles că era demn de acel titlu mai presus de oricare altul acordat prinţilor şi regilor, ceea ce-l îndreptăţea să fie numit „supusul supuşilor lui Dumezeu.”

Francis îngenunche repede pentru a săruta inelul Pescarului. Când se ridică, descoperi că strângea relicva Sfântului la spate, de parcă s-ar fi ruşinat s-o arate. Lumina ca de chihlimbar din ochii pontifului îl convinse cu blândeţe. Leo i se adresă cu bunăvoinţa obişnuită înaltului cler: o afectare pe care părea să o simtă împovărătoare şi neplăcută, folosind-o doar pentru a respecta obiceiul, atunci când vorbea cu vizitatori mai puţin sălbatici decât căpetenia de trib.

— Inima noastră a sângerat adânc aflând de nenorocirea ce te-a lovit, dragă fiule. La urechile noastre a ajuns o relatare a călătoriei tale. Ai călătorit încoace la cererea noastră expresă iar pe drum ai fost împresurat de tâlhari. Este adevărat?

— Da, Sfinte Părinte. Dar acum nu mai are nici o importanţă. Vreau să zic… Era important, numai că… se bâlbâi Francis.

Bătrânul îmbrăcat în alb zâmbi delicat.

— Ştim că ne aduceai un dar şi că ţi-a fost furat pe drum. Să nu fii mâhnit din pricina asta. Prezenţa ta reprezintă un adevărat dar pentru noi. De mult nutream speranţa de a-l saluta personal pe descoperitorul rămăşiţelor lui Emily Leibowitz. Cunoaştem şi despre truda ta de la abaţie. Dintotdeauna am simţit o dragoste fierbinte faţă de Fraţii Sfântului Leibowitz. Fără munca vostră, amnezia lumii ar fi deplină. Aşa cum Biserica, Misticum Christi Corpus, e un singur Trup, tot astfel şi Ordinul vostru a slujit ca organ al memoriei în acest Trup. Cu toţii îi datorăm mult Patronului şi Fondatorului vostru. Secolele viitoare îi vor fi şi mai îndatorate. Vrei să ne povesteşti şi alte lucruri despre călătoria ta, dragă fiule?

Fratele Francis scoase la iveală schiţa heliografică.

— Sfinte Părinte, tâlharul a dat dovadă de destulă înţelegere, îngăduindu-mi să păstrez acest document. L-a luat drept copia iluminării pe care v-o aduceam în dar.

— Şi n-ai încercat să corectezi greşeala pe care o făcea?

Fratele Francis roşi.

— Mi-e ruşine că recunosc, dar n-am făcut-o, Sfinte Părinte.

— Deci aceasta este relicva pe care ai găsit-o în criptă?

— Da.

Papa zâmbi puţin strâmb.

— Aşa, deci, banditul şi-a închipuit că opera ta era adevărata comoară? Oho, până şi-un tâlhar se poate lăsa fermecat de artă, adevărat? Monseniorul Aguerra ne-a povestit despre frumuseţea comemorării lucrate de tine. Mare păcat că a fost furată.

— Nu era mare lucru, Sfinte Părinte. Singurul regret e că am pierdut cincisprezece ani.

— Pierdut? Cum adică, „pierdut”? Dacă tâlharul n-ar fi fost înşelat de lucrarea ta, atunci ar fi putut lua această relicvă, nu-i aşa?

Fratele Francis recunoscu acest adevăr.

Leo al XXI-lea luă schiţa cu mâini uscăţive şi o derulă cu precauţie. O vreme, privi cercetător şi tăcut la desen, apoi întrebă:

— Spune-ne, înţelegi simbolurile folosite de Leibowitz? Importanţa, hm, lucrului reprezentat aici?

— Nu, Sfinte Părinte, ignoranţa mea e deplină.

Părintele se aplecă spre el pentru a-i şopti:

— Tot astfel e şi a noastră.

Surâse, îşi apăsă buzele pe relicvă de parcă ar fi sărutat un altar din piatră, apoi îl rulă şi-l înmână unui însoţitor.

— Îţi mulţumim din adâncul inimii pentru acei cincisprezece ani, iubite fiu, adăugă el. Ei au fost petrecuţi pentru a păstra acest original. Să nu-i socoţi ani pierduţi. Oferă-i Domnului. Într-o bună zi, se va descoperi semnificaţia lui şi atunci poate că se va dovedi important. Bătrânul închise ochii o clipă, ori clipise spre Francis? Francis era aproape convins că Papa îi făcuse un semn din ochi. Va trebui să-ţi mulţumim pentru asta.

Clipirea, ori semnul din ochi, păru să-l facă pe Francis să vadă încăperea ceva mai limpede. Abia acum băgă de seamă o gaură făcută de molii în rasa Papei. Până şi ţesătura ei era aproape străvezie. Covorul din camera de audienţe era şi el ros în unele locuri. Tencuiala căzuse de pe unele porţiuni ale tavanului. Dar demnitatea punea în umbră sărăcia. După clipitul semnificativ al Papei, fratele Francis observase toate aceste amănunte doar vreme de o clipă şi asta abia după ce Papa clipise. Lucruri trecătoare, pe care le făcu uitate imediat după aceea.

— Prin tine, dorim să transmitem cele mai calde sentimente comunităţii voastre şi abatelui tău, tocmai spunea Leo. Lor, precum şi ţie, dorim să vă adresăm binecuvântarea noastră apostolică. Îţi vom încredinţa o scrisoare pentru ei, anunţând binecuvântarea noastră. Făcu o pauză şi închise ochii, ori clipi, încă o dată. Cu totul întâmplător, scrisoarea va fi protejată. Îi vom anexa Noli molestare, excomunicând pe oricine l-ar ataca pe purtător.

Fratele Francis mulţumi în şoaptă pentru această apărare împotriva tâlharilor ce l-ar pândi pe drumul de întoarcere; socoti că nu se cuvenea să adauge că tâlharul n-ar fi în stare să citească avertismentul ori să înţeleagă pedeapsa.

— Voi face tot ce-mi stă în puteri să o înmânez, Sfinte Părinte.

Leo se aplecă din nou pentru a-i şopti:

— Iar ţie îţi vom dărui un semn al iubirii noastre deosebite. Înainte de a pleca, să treci pe la monsenior Aguerra. Am fi preferat să ţi-l dăm cu propria noastră mână, însă nu e momentul potrivit. Monseniorul ţi-l va dărui în locul nostru. Foloseşte-l cum crezi de cuviinţă.

— Vă sunt adânc recunoscător, Sfinte Părinte.

— Iar acum, adio, iubite fiu.

Pontiful trecu mai departe, vorbind cu fiecare pelerin din şir, apoi, când termină, le adresă tuturor binecuvântarea solemnă. Audienţa se încheiase.

Când ieşi pe uşa principală împreună cu grupul de pelerini, fratele Francis se simţi atins pe braţ de monseniorul Aguerra. Acesta îl îmbrăţişă cu căldură. Avocatul cauzei Sfântului îmbătrânise atât de mult încât, văzându-l de aproape, Francis abia de-l recunoscu. Dar şi el avea tâmplele încărunţite şi, din cauza efortului făcut la masa de copist, îi apăruseră riduri în jurul ochilor. În timp ce coborau scala caelestis, monseniorul îi înmână un pachet şi o scrisoare.

Francis aruncă o privire la adresa de pe scrisoare şi dădu din cap. Pe pachetul care purta sigiliul diplomatic era trecut numele lui.

— Pentru mine, Messér?

— Da, un dar din partea Sfântului Părinte. Te sfătuiesc să nu-l deschizi aici. Spune-mi, te pot ajuta cu ceva înainte de a părăsi Noua Romă? Bucuros ţi-aş arăta orice crezi că ţi-a scăpat.

Fratele Francis rămase puţin pe gânduri. Participase deja la un tur complet.

— Messér, aş dori să mai văd o dată basilica, spuse el într-un târziu.

— Da, sigur. Asta-i tot?

Fratele Francis tăcu. Rămăseseră în urma celorlalţi pelerini care plecau.

— Aş vrea să mă spovedesc, adăugă el încet.

— Nimic mai simplu, spuse Aguerra apoi, chicotind uşor, continuă: Te afli în oraşul potrivit pentru aşa ceva, ştii bine. Aici poţi fi absolvit de orice păcat care te macină. E vorba de ceva grav, care să ceară atenţia Papei?

Francis se îmbujoră şi clătină din cap.

— Vrei să mergi la preotul care administrează canoanele? Dacă ai păcătuit, nu numai că te va ierta, dar te vei alege şi cu câteva cârje peste cap.

— Vroiam să spun… v-aş ruga pe dumneavoastră, Messér, bolborosi călugărul.

— Eu? De ce eu? Te afli într-un oraş plin de prelaţi şi vrei să te spovedeşti lui Malfreddo Aguerra?

— Fiindcă… fiindcă aţi fost avocatul Patronului, explică Francis.

— A, acum înţeleg. Sigur că-ţi voi asculta spovedania. Dar nu-ţi pot acorda iertarea în numele Patronului vostru, să ştii. Va trebui să fie Sfânta Treime, ca de obicei. Asta ţi-e de ajuns?

Francis avea puţine de mărturisit, dar inima îi fusese multă vreme tulburată — asta din pricina sugestiei lui Dom Arkos — de temerea că, descoperind adăpostul, poate provocase întârzierea canonizării Sfmtului. Avocatul lui Leibowitz îl ascultă, îl sfătui şi-l absolvi de păcate în basilică, apoi îl conduse prin biserica veche. În cursul ceremoniei de canonizare şi a liturghiei care-o urmase, fratele Francis observase doar splendoarea maiestuoasă a clădirii. Acum, însă, monseniorul îi arătă zidăria mâncată de vreme, locurile care necesitau reparaţii şi starea jalnică a câtorva fresce vechi. Surprinse din nou sărăcia pe care demnitatea reuşea s-o ascundă. Biserica nu era bogată în asemenea vremuri.

Lui Francis i se îngădui în cele din urmă să deschidă pachetul. Conţinea o pungă. Înăuntru se aflau doi heklos de aur. Îi aruncă o privire lui Malfreddo Aguerra. Monseniorul zâmbi.

— Ai spus că tâlharul a câştigat comemorarea de la tine în luptă corp la corp, adevărat? întrebă Aguerra.

— Da, Messér.

— Ei, atunci, chiar dacă n-ai putut evita această situaţie, ai luat singur hotărârea de a lupta cu el, nu? Ai acceptat provocarea lui?

Călugărul dădu aprobator din cap.

— Atunci nu cred că ai ierta răul, dacă n-ai răscumpăra iluminarea. Bătându-l pe umăr, îl binecuvântă. Sosise ora despărţirii.

Neânsemnatul păstrător al flăcării cunoaşterii porni pe drumul de întoarcere către abaţia lui. Îl aşteptau zile şi săptămâni de mers pe jos, însă pe măsură ce se apropia de bârlogul tâlharului, inima îi cânta în piept. Foloseşte-l cum crezi de cuviinţă, spusese Papa Leo, referindu-se la aur. Şi nu era vorba doar de atât fiindcă, pe lângă punga primită, mai avea şi răspuns la întrebarea încărcată de dispreţ a tâlharului. Se gândi la cărţile din camera de audienţe, aşteptând să fie trezite la viaţă.

Cu toate acestea, tâlharul nu-l aştepta la locul ştiut, aşa cum sperase Francis. Prin preajmă se zăreau urme lăsate cu puţin timp în urmă, însă ele traversau poteca şi nu-l văzu niciunde pe tâlhar. Razele soarelui se strecurau printre ramurile copacilor al căror frunziş arunca umbre parcă foşnitoare pe pământ. Pădurea nu era deasă, dar oferea adăpost. Se aşeză pe marginea potecii să aştepte.

Pe la amiază, din ascunzişul cufundat în semiobscuritate al unui pârâu aflat destul de departe se auzi huhuitul unei bufniţe. Într-un petec albastru de cer de deasupra copacilor se roteau câţiva vulturi. Pădurea părea paşnică la vreme de zi. Ascultând, pe jumătate amorţit de somn, forfota vrăbiilor într-un tufiş din apropiere, constată că nu-l interesa prea mult dacă tâlharul va veni atunci ori a doua zi. Avea în faţă o călătorie atât de lungă, încât o zi de odihnă petrecută în aşteptare ar fi venit ca o mângâiere. Urmări plutirea vulturilor. Când şi când, aruncă priviri de-a lungul drumului care ducea spre îndepărtatul său cămin din deşert. Tâlharul îşi aşezase bârlogul într-o poziţie cum nu se poate mai bună. Din acest loc putea ţine sub observaţie mai mult de-o milă de drum şi într-un sens şi-n celălalt, rămânând totuşi ascuns de desişul pădurii.

Departe, pe drum, se zări o mişcare.

Fratele Francis duse mâna streaşină la ochi şi privi cercetător punctul mişcător. În josul coastei se afla o zonă mai însorită, în locul în care un incendiu de pădure pustiise câţiva acri de teren din apropierea drumului ce ducea spre sud-vest. Imaginea lui juca, parcă oglindită de aburul arşiţei. Nu reuşi să vadă clar, dar dincolo de perdeaua tremurătoare a aerului percepu o mişcare. Era un punctişor negru care şerpuia. Uneori părea să aibă şi cap. Alteori rămânea cu totul ascuns de vibraţia aerului încins, dar curând se convinse că, încet-âncet, se apropia. La un moment dat, când marginea unui nor nimeri în calea razelor soarelui, tremurul se domoli; ochii miopi şi osteniţi îl convinseră că punctul şerpuitor era cu adevărat un om, însă aflat la distanţă prea mare pentru a-l recunoaşte. Simţi un fior. Aspectul punctului mişcător i se părea foarte cunoscut.

Ba nu, imposibil să fie acelaşi.

Călugărul îşi făcu cruce şi începu să rostească rugăciuni din rozariu în vreme ce-şi ţinu ochii aţintiţi către punctul îndepărtat, ascuns de valul de arşiţă.

În vreme ce-l aştepta pe tâlhar, ceva mai sus, pe coama dealului, se desfăşura o discuţie aprinsă. Se purta în monosilabe şoptite şi ţinea de mai bine de-un ceas. Abia acum se încheiase. Două-Glugi dăduse dreptate celui cu o singură glugă. Pornind împreună, copiii Papei se furişară tăcuţi din spatele desişului, târându-se către poalele dealului.

Avansară până ajunseră la zece paşi de Francis, fără să clintească măcar o pietricică. Fratele Francis murmura cel de-al treilea Ave al celui de-Al Patrulea Mister Sfânt, când se întâmplă să arunce o privire în jur.

Săgeata îl lovi exact între ochi.

— Papă! Papă! Papă! răcniră copiii Papei.

Undeva, pe drumul spre sud-vest, bătrânul rătăcitor se odihnea pe un buştean, ţinând ochii închişi să şi-i ferească de razele orbitoare ale soarelui. Îşi făcu vânt cu pălăria zdrenţuită şi continuă să molfăie o frunză aromată de tutun. Peregrina de multă vreme. Căutarea părea fără de sfârşit, dar exista şansa de a găsi ceea ce dorea după cotul vreunui drum ori dincolo de următoarea înălţime. După ce se mai răcori puţin, îşi trânti din nou pălăria pe cap şi-şi scărpină barba stufoasă şi privi peisajul printre gene. Pe coasta dealului din faţa lui se vedea un petec de pădure care scăpase de pârjol. Oferea un adăpost binevenit, însă rătăcitorul rămase nemişcat în soare şi urmări vulturii curioşi. Se strânseseră stol şi se roteau destul de jos pe deasupra porţiunii împădurite. Una dintre păsări îndrăzni să coboare între copaci, dar reapăru aproape imediat dând grăbită din aripi, până găsi un curent ascendent de aer, apoi se ridică planând. Aşa cum băteau din aripi, păsările gunoier care alcătuiau un stol întunecat păreau să facă o neobişnuită risipă de energie. De regulă, pluteau folosind curenţii de aer, cheltuindu-şi forţele cu zgârcenie. Acum însă se vânturau deasupra dealului ca şi cum ar fi fost nerăbdătoare să coboare pe pământ.

Atâta vreme cât păsările îşi manifestau interesul, însă se fereau să coboare, rătăcitorul rămase locului. Prin zona aceasta deluroasă trăiau pume. Dincolo de vârf se găseau creaturi mai primejdioase decât pumele, iar uneori ele ajungeau departe în căutarea prăzii.

Rătăcitorul aşteptă. Vulturii coborâră în cele din urmă printre copaci. Mai rămase neclintit câteva minute. Într-un târziu, se ridică şi porni şchiopătând spre pădurice, împărţind greutatea trupului între piciorul beteag şi cârjă.

După un timp, intră în zona împădurită. Vulturii rupeau bucăţi din cadavrul unui bărbat. Rătăcitorul îi alungă folosind un ciomag şi privi cercetător rămăşiţele umane. Lipseau părţi semnificative. Ţeasta îi era străpunsă de o săgeată al cărei vârf ieşea pe la ceafă. Bătrânul se uită agitat către desişuri. Nu zări pe nimeni, dar în vecinătatea drumului erau o sumedenie de urme. Era primejdios să mai zăbovească aici.

Primejdios ori nu, trebuia să facă ceva. Găsi un loc unde pământul era destul de moale pentru a-l putea săpa cu mâinile şi cu băţul. Câtă vreme scormoni solul, păsările furioase continuară să dea roată pe deasupra copacilor. Uneori ţâşneau chiar spre pământ, dar apoi băteau din aripi, ridicându-se iarăşi spre cer. Trecu o oră, trecură două, iar păsările se învârteau neliniştite pe deasupra dealului împădurit.

În cele din urmă, una dintre ele se lăsă pe pământ. Păşi plină de indignare în jurul unei movile de pământ proaspăt, care avea la unul dintre capete o piatră drept semn. Dezamăgită, pasărea îşi luă zborul. Stolul de gunoieri abandonă acel loc şi se înălţă folosind curenţii ascendenţi, urmărind hulpav pământul în căutarea hranei.

Dincolo de Valea Sluţilor zăcea un porc mort. Vulturii îl observară încântaţi şi coborâră să se ospăteze. Mai târziu, într-o îndepărtată trecătoare montană, o puma îşi linse mustăţile şi-şi părăsi pradă. Parcă recunoscătoare, păsările sfârşiră festinul în locul ei.

La vremea cuibăritului, depuseră ouăle şi, iubitori, vulturii îşi hrăniră puii: un şarpe mort, ciosvârte dintr-un câine sălbatic.

Tinerei generaţii îi crescu un penaj puternic, lăsându-se purtată sus şi departe pe aripi negre, aşteptând ca Pământul darnic să-i ofere leşuri din abundenţă. Uneori, masa zilnică era doar o broască. Altă dată, un mesager al Noii Rome.

Zborul îi duse către câmpiile din vestul mijlociu. Fură încântate de belşugul de lucruri bune de mâncat lăsate în urmă de nomazi în goana lor cotropitoare spre miazăzi.

Păsările îşi depuseră ouăle la vremea potrivită cuibăritului şi, pline de iubire, îşi hrăniră puii. Generos, Pământul le oferise hrană din plin. Le va da de-ale gurii şi-n secolele ce aveau să vină…

Prăzile fură îmbelşugate o vreme în regiunea Râului Roşu; dar din măcel se ridică un oraş-stat. Vulturii nu simpatizau oraşele-stat în ascensiune, deşi priveau cu ochi buni posibila lor prăbuşire. Se ţinură departe de Texarkana şi călătoriră până departe, rămânând deasupra câmpiilor dinspre apus. Urmând obiceiul tuturor fiinţelor vii, umplură Pământul de multe ori cu progeniturile lor.

Sosise Anul Domnului 3174.

Se auzeau zvonuri prevestitoare de război.