Corăbii astrale

Capitolul III. OCHII MINȚII

Drumul șerpuia pe malul îngust al unui râu. Pereții înalți ai defileului însoțeau albia, contopindu-se în depărtări; de o parte și de alta povârnișurile lor coborau abrupte spre apă. Cel din stânga era mai apropiat și se proiecta posac într’o fâșie de umbră. De-a-lungul coastei dințate a stâncilor, frunzele ascuțite ale brazilor se aliniaseră soldățește.

Povârnișurile se iveau, în fața ochilor din ce în ce mai deslușite; spre zare, ele erau învăluite într’o ceață sidefată și păreau ușoare ca fulgul. Într’acolo se înălța un pisc învelit în zăpadă care se prelungea într’o culme masivă. Dungi albe de zăpadă brăzdau cenușiul de piatră al povârnișului; sus aproape de cer, unde stratul pur și strălucitor de omăt netezea colțurile stâncilor, plutea alene un nor mare și des, ce părea o corabie albă cu fundul larg, care luneca pe întinderea înzăpezită a văgăunii.

Ocolind o prăpastie adâncă, drumul se ridica șerpuind lenevos spre defileu. Motorul duduia înfierbântat; un vânt proaspăt și înghețat șfichiuia obrajii, pătrunzând prin parbrizurile întredeschise.

Davîdov își dădu seama că intraseră în defileu abia atunci când încetă duduitul puternic al motorului. Mașina gonea spre capătul povârnișului unde se întindea o vale netedă, ca o masă, înconjurată de trei masive muntoase.

În cuprinsul ei se zăreau carierele roșii de gresie și de lut presărate cu săpături în forme ciudate, turnulețe înguste și cupole rotunjite. Pe a doua „ieșitură” a stâncilor masive se reliefau umbrele dantelate ale brazilor, care păreau negre pe fondul lor cenușiu-violet. Nespus de sus, strălucind victorios în albeața lor imaculată, se înălța, aidoma zidurilor unui castel gigantic ce îngrădeau cu strășnicie valea, un șir dințat de culmi înzăpezite. Jos, la poalele înălțimilor se vedeau văgăuni adânci, o brazdă care tăia stepa netedă, platforma unui stăvilar uriaș, mormane de pământ, căsuțele răspândite ale satului și un șir de corturi albe.

Deși aspectul falnic al clădirii nu-l mai impresiona ca în trecut, Davîdov se simți totuși emoționat privind carcasele zimțate ale construcțiilor de beton. Clădirea aceasta era, probabil, principala stațiune hidroelectrică.

Într’una din săpăturile făcute se descoperiseră scheletele dinozaurilor, cimitir care data de pe vremea când jur împrejur, pe locurile acelea, nu se formaseră încă munții înalți de acum. Ei se ridicaseră mai târziu datorită forței uriașe a reacțiilor atomice, care se petrecuseră în adâncurile scoarței terestre. De bună seamă că emanația aceea străbătuse și aici și atrăsese pe veniții din stele, în căutarea rezervelor de energie atomică.

Mașina se opri în fața unei case mari, cu pereții spoiți cu var.

— Am sosit, tovarășe Davîdov! spuse șoferul, deschizând ușa mașinii. Ați tras un pui de somn, nu-i așa? Drumul e bun și se poate dormi în lege…

Davîdov tresări. Îndată ce coborî din mașină, îl zări pe Storojilov, care se grăbea să-l întâmpine. Fața osoasă a colaboratorului său era acoperită până la ochi de peri aspri, iar salopeta cenușie pe care o purta era îmbâcsită de un praf galben. Numai ochii lui albaștri și limpezi străluceau plini de bucurie.

— Șefule! (odinioară, pe când era student, Storojilov călătorise mult în tovărășia lui Davîdov și de atunci stăruia să-i spună „Șefule”, ca și cum ar fi vrut să-și afirme necontenit dreptul la o prietenie camaraderească)… Vă aduc o veste bună! Am așteptat mult, dar n’am așteptat de geaba! Odihniți-vă, îmbucați ceva și pe urmă mergem. Surpriza se află în ultima săpătură, în spre Sud, cam la un kilometru de aici…

— Nu, nu sunt de loc obosit… Haidem acolo, chiar acum! îl întrerupse Davîdov.

Chipul lui Storojilov era numai zâmbet:

— Splendid, șefule! strigă el și sări în mașină. făcându-se că nu bagă de seamă privirea cu care șoferul îi măsura salopeta murdară.

— Am dat de fosilele dinozaurilor, îndată ce am început săpăturile, într’un strat mare și compact de nisip eolian [21], intercalat spre miazăzi, se grăbi Storojilov să-l înștiințeze. La început am descoperit câteva oase răzlețe, iar după aceea am găsit scheletul uriaș al unui monoclon, conservat de minune… Craniul este găurit — da, închipuiți-vă, Ilia Andreevici — găurit dela un capăt la altul… O gaură îngustă și ovală!

Davîdov păli. Colturile gurii îi tresăriră nervos.

— Mai departe? abia putu el să îngâne.

— N’am mai găsit nimic pe platforma cea mare. Dar alaltăieri, chiar la marginea săpăturii, am găsit din nou niște oase, o grămadă de oase, dar nu răzlețe. Ai crede că pe locul acela zac câteva schelete laolaltă. Pe deasupra, mai e ceva nespus de ciudat: scheletele animalelor răpitoare sunt amestecate cu cele ale animalelor ierbivore… Am stabilit că este un carnozaur [22] uriaș… l-am cunoscut după laba de dinapoi; Iar lângă el am găsit copitele unui ceratops [23]. Unele oase par a fi sfărâmate și rupte de o forță ne mai pomenit de puternică. N’am îndrăsnit a continua săpăturile în acest loc fără dumneavoastră… Încoace, la dreapta! se adresă Storojilov șoferului. Ai să dai de un drum care duce spre vale și pe urmă o iei la stânga…

Peste câteva minute, Davîdov stătea aplecat deasupra unui schelet, ale cărui oase albe contrastau puternic cu nisipul galben. Storojilov curățase scheletul pe deasupra cu grijă și apoi îl acoperise la loc cu nisip, ca să se păstreze până la venirea lui Davîdov în cele mai bune condițiuni.

Profesorul trecu mai întâi pe lângă coada întinsă și labele închircite ca într’un spasm, apoi se lăsă în genunchi și examină cu atenție capul uriaș și hidos și botul monstrului în formă de cioc, împodobit cu un corn lung ca un pumnal.

Apofizele [24] inelate de protecție ale ochilor se păstraseră în orbitele craniului, dând monstrului o expresie de ferocitate care încremenise astfel pentru vecie.

Profesorul descoperi îndată, ceva mai jos de ochiul stâng, o gaură îngustă ovală, pe care o văzuse și Ia oasele găsite de Tao-Li în Sican. Ea străbătea craniul dela un capăt la altul, răspunzând în creștet, în spatele orbitei drepte cufundată în nisip.

„Fără îndoială: „ei” au fost aici! Hotărîrea de a căuta între granițele Uniunii a fost întemeiată… Dar ce urme ale veneticilor din stele mai pot fi găsite? S’au păstrat oare aceste urme?…”

Davdîov cercetă din ochi mărimea grămezii de schelete descoperite în peretele săpăturii. Toate oasele care fuseseră desgropate, nu prezentau nicio urmă de rană. Acele sfărămături și rupturi ale oaselor despre care vorbea Storojilov, se vede că se produseseră după moartea animalelor, după ce fuseseră îngropate în nisip, fiind pricinuite de depunerea de noi straturi și de îndesarea rocii, așa cum se întâmplă adesea.

Davîdov dădu ordin să se facă săpături pentru a se înlătura straturile de nisip care se depuseseră deasupra mormanului acela de rămășițe, iar oasele pe măsură ce vor fi desgropate, să fie curățate.

— Ar trebui să facem săpături în toate părțile ca să găsim tot ceea ce s’ar putea afla în jur, spuse el cu ezitare în glas. Ne lipsesc însă mijloacele necesare. În cazul de față am avea nevoie să săpăm cam vreo cinci mii de metri cubi de pământ…

— De geaba (sic) vă frământați! interveni Storojilov, zâmbind cu toată fața. Lucrătorii au arătat atâta interes în găsirea „crocodililor cu coarne”, cum numesc ei dinozaurii, încât s’au oferit singuri să „scormonească până în adânc” locurile astea. Chiar unul din brigadieri mi-a spus-o! Poimâine, duminecă, vor ieși pe șantier nouă sute de oameni!

— Nouă sute? Strașnică forță! exclamă Davîdov.

— Nu, de loc strașnică, ci pur și simplu o forță! spuse cu mândrie Storojilov. Administrația ne pune la dispoziție șase escavatoare, cărăuși, camioane: Într’un cuvânt tot ceea ce ne este necesar. Vom face niște săpături cum nu s’au mai pomenit în istorie!

În entuziasmul lui, Davîdov nu-și putu stăpâni câteva exclamații. Însăși munca în deplina ei măreție venea în ajutorul științei, în chip desinteresat și măreț. Din clipa aceea, Davîdov simți o extraordinară încredere în reușita cercetărilor proiectate. Zecile de mii de tone de pământ, care ascundeau în ele un șir întreg de taine pentru știință, nu-i mai păreau acum atât de înspăimântătoare. Uitând toate îndoielile care-i stăpâneau sufletul, toate greutățile și neajunsurile întâmpinate, Davîdov se simțea nespus de puternic. Simțea că, având un astfel de sprijin, va putea sili masele acelea nemișcate de nisip, care zăcuseră fără de viață șaptezeci de milioane de ani, să-i răspundă Iui… Nici nu-i trecu prin minte că săpăturile ar fi putut să rămână fără nici un rezultat, în privința urmelor lăsate de oaspeții veniți din stele. În clipa aceea, nu-și putea închipui acest lucru, mai ales știind că la o sută cincizeci de pași în urmă zăcea scheletul unei reptile uriașe, ucise de o armă omenească…

— Delimitați suprafața săpăturilor! răsună glasul lui Storojilov. Și țineți seama de faptul că granița nisipurilor eoliene merge de-a-curmezișul, întinzându-se dela Nord-Vest spre Sud-Est. Mai spre stânga se intercalează un strat de nisip provenit din aluviuni.

Profesorul urcă panta săpăturii. El chibzui și socoti îndelung, privind pământul stepei, rămas neatins, care se întindea până la poalele munților.

— Ce-ar fi dacă am lua o porțiune de forma unui pătrat, care să se întindă chiar dela stâlpul acela din dreapta până aici?

— Atunci colțul din stânga al săpăturilor va atinge nisipurile aluviene, spuse Storojilov.

— Minunat! Chiar asta și vreau. Țin neapărat să urmăm malul vechiului torent. De-a-lungul albiei de odinioară… Dar, hai să ne apucăm de măsurat și să punem jaloane. Ai ruleta la dumneata?

— Pentru ce ruletă? Vom măsura cu pasul, doar că nu ni-l precupețim, șefule? Filmarea o vom face după cel vom isprăvi cu săpatul.

— Îmi voi da toată silința! zâmbi profesorul spre colaboratorul său entuziast. Să începem. Mergi încolo, spre colină…

Aș vrea să-i telegrafiem chiar astăzi profesorului Șatrov.

Pe locul unde douăsprezece zile mai înainte Davîdov împreună cu Storojilov, colaboratorul său, măsuraseră cu pasul stepa sgrunțuroasă și acoperită de ierburi, se căsca acum o săpătură uriașă de nouă metri adâncime. Vântul se rotea în cuprinsul ei stârnind vârtejuri de praf de pe întinderea netezită și uscată a nisipurilor calcaroase, îndesate de atâta necurmată ședere. De-a-lungul marginii de Est a săpăturii, aurul straturilor de nisip pierea, fiind înlocuit de cenușiul plin de nuanțe al oțelului. Storojilov se plimba în lung și în lat supraveghind și îndrumând echipa de lucrători care răscolea și tria nisipul, curățind scheletele găsite. Davîdov chemase din Moscova pe toți preparatorii Institutului și pe cei patru studenți ai săi; chemase de asemenea dela șantierul nr. 2 pe unul din colaboratorii săi care lucra acolo. Treizeci de oameni săpau în stratul nisipurilor păstrătoare de fosile, supraveghiați (sic) îndeaproape de cei zece colaboratori ai săi; săpăturile înaintau tot mai mult spre limita straturilor cenușii, unde se găseau numai frânturi de: oase și imense tulpini de conifere pietrificate.

Soarele arzător își revărsa nemilos razele… nisipul era fierbinte… dar toate acestea nu-i stinghereau cu nimic pe oamenii aceia pasionați de munca lor.

Davîdov coborî în săpătură și se opri în fata unui morman de oase, asemănătoare în totul celor descoperite în văgăună.. Găsiseră aici șase schelete de dinozauri cu oasele amestecate. La șaizeci de metri spre răsărit, nu departe de marginea nisipurilor aluviene, fusese descoperit scheletul unui uriaș animal de pradă care zăcea singuratic. În apropierea lui, se mai găsiră alte trei schelete, aparținând unor reptile răpitoare, de mărimea unui câine. În tot cuprinsul săpăturii nu mai găsiră nimic altceva; oase străpunse de arma misterioasă nu mai aflară. Cu teamă și neliniște în ochi Davîdov privi porțiunea de pământ săpată, care nu fusese cercetată, cântărind parcă șansele rămase.

— Ilia Andreevici, poftiți încoace! se auzi glasul Jeniei Am găsit o broască țestoasă!

Davîdov se întoarse și se îndreptă fără să-și zorească pașii, spre locul de unde fusese chemat. Într’acolo se afla și scheletul dinozaurului. Era a doua zi de când Jenia și Mihail săpau și curățau capul enorm al monstrului cu botul deschis, în care se vedeau o sumedenie de dinți strâmbi, înfiorători.

Cum îl zări, Jenia se ridică strâmbându-se de durerea picioarelor amorțite, dar îndată își recăpăta voia bună și zâmbi cu bucurie..

Sub basmaua albă, chipul ei acoperit cu mici broboane de sudoare părea și mai bronzat.

— Uitați-vă, acolo se află broasca țestoasă pe care am găsit-o! arătă Jenia cu burghiul spre fundul gropii. Chiar sub craniu… Coborîți la noi, Ilia Andreevici. Și fata sări sprintenă în săpătură. Am curățat pe deasupra carapacea, continuă ea.. E foarte ciudată, are niște reflexe de culoarea sidefului și un aspect neobișnuit.

Davîdov își aplecă anevoie corpul său voinic în săpătura îngustă și se uită sub craniul uriaș al dinozaurului. Din stratul jilav de pământ de o culoare mai închisă, din pricina umezelii, ieșea o protuberanță mică de os, cu un diametru de aproximativ douăzeci de centimetri. Suprafața protuberanței era presărată cu mici adâncituri și șănțulețe de un violet întunecat, aproape negru, care contrasta cu albeața oaselor ce alcătuiau; craniul dinozaurului. Tot atât de neobișnuit era și luciul de sidef al acestui os ciudat și neted, de parcă ar fi fost lustruit; abia îl puteai desluși în întunerecul din fundul săpăturii.

Davîdov se turbură. Gâfâind, își apropie privirile și mai mult de strania descoperire. Cu vârful degetelor și cu nespusă băgare de seamă înlătură firicelele de nisip; observă îndată o sudură între cele două părți ale osului, care Trecea prin mijlocul protuberanței și o alta care străbătea suprafața protuberanței, de-a-curmezișul, foarte aproape de una din margini.

— Chemați-l grabnic pe Storojilov! strigă profesorul ridicându-și chipul congestionat. Chemați și lucrătorii!

Emoția savantului o cuprinse pe Jenia într’o clipă. Glasul răsunător al tinerei fete pătrunse până departe, pe întinderea răscolită a nisipurilor. Lui Davîdov i se păru c’ă Storojilov sosise într’o clipă într’atât de adâncit era iu studiul ciudatei descoperiri.

Cu răbdare, cu grijă și cu nespusă băgare de seamă, profesorul și colaboratorul său se apucară să desprindă nisipul din jurul protuberanței violete. Spre extremități osul nu se lărgea: pereții lui deveneau din ce în ce mai perpendiculari conturând o emisferă neregulată, puțin turtită. Foarte curând Davîdov, simți burghiul scufundându-se într’un strat moale de nisip, care nu opunea niciun fel de rezistență ca și când protuberanța de os s’ar fi terminat în locul acela. Profesorul pipăi câteva clipe cu teamă conturul emisferei de os, și apoi, hotărîndu-se răscoli nisipul din preajmă cu repeziciune, răsucind burghiul în voie. Firișoarele de nisip rămase pe suprafața protuberanței fură înlăturate cu o periuță moale, iar partea inferioară a osului ieși la iveală rotunjită și îngroșată de două arcuri tăiate în peretele emisferei.

Strigătul care sbucni din pieptul voinic al profesorului îi făcu pe colaboratorii îngrămădiți în jurul lui să se cutremure.

— Un craniu! Un craniu! exclamă, cu glas tunător Davîdov, înfigându-și cu nespusă siguranță burghiul în roca silicoasă. Într’adevăr, odată curățat de nisip, craniul lăsa să se vadă inelele mari și goale ale orbitelor. Acum deslușea limpede o frunte lată și dreaptă. Enigmatica protuberanță nu era altceva decât partea superioară a unui craniu, asemănător celui omenesc; dimensiunile lui erau însă ceva mai mari decât acelea pe care le are craniul unui om de statură mijlocie.

— Un animal ceresc sau un om; iată ce am găsit! spuse profesorul cu satisfacție, îndreptându-și cu greu spatele și frecându-și tâmplele.

Cuprins de amețeală, se rezemă cu toată greutatea corpului de peretele săpăturii. Storojilov îl apucă de braț, grăbindu-se să-l sprijine, dar Davîdov îl îndepărtă, stăpânit de o cumplită nerăbdare.

— Repede la lucru! Pregătiți o cutie mare, vată, clei… Trebue să scoatem cât mai repede craniul de aici… Se pare că e extraordinar de bine conservat… Desprindeți-l cu băgare de seamă… mai adânc trebue să se afle și restul scheletului. Oamenii să curețe strat cu strat toată roca silicoasă, dimprejur, și în același timp, scheletul dinozaurului să fie desfăcut și scos din locul acesta. Răscoliți fiecare centimetru de nisip din porțiunea aceasta… Tot nisipul trebue cercetat…

Profesorul Șatrov străbătea în grabă coridorul lung al Institutului, fără să răspundă la salutul colaboratorilor cu care se întâlnea. Curând se pomeni în fața aceleiași uși pe care intrase cu doi ani și jumătate în urmă, ținând în mâini cutia lui Tao-Li.. De astădătă însă Șatrov nu mai zăbovi mai înainte de a trece pragul odăii și nu mai zâmbi cu șiretenie la gândul surprizei pe care avea să i-o facă prietenului său, prin neașteptata lui sosire. Cu chipul sever și îngândurat pătrunse îndată, fără să se codească o clipă, de-a-dreptul în cabinetul de lucru..

Cum îl zări Davîdov puse de o parte foaia de hârtie pe care făcea de zor tot felul de calcule.

— Alexei Petrovici! Ești un adevărat vrăjitor! tună el cu o voce de bas. O astfel de repeziciune din partea dumitale e de-a-dreptul uluitoare… Când ai primit scrisoarea în care-ți descriam toate împrejurările descoperirii?

— Ieri dimineață! Și am plecat încoace la ora cinci. Dar zău, sunt supărat pe dumneata! Parcă n’ai fi putut să mă înștiințezi mai curând! De ce mi-ai scris numai atunci când toate lucrurile se petrecuseră? La începutul discuției noastre în această privință erai furios foc și-mi cereai de zor chipul presupusei făpturi cerești; când ai găsit-o însă, ai tăcut mâlc, până ce s’au isprăvit săpăturile!

Șatrov ridică supărat din umeri și începu să măsoare în lung și în lat încăperea.

— Nu te pripi la mânie, Alexei Petrovici! Am vrut și eu să-ți fac o surpriză!… La ce bun să fi aflat cu două săptămâni mai de vreme? Puteai doar să te enervezi, să te chinui, să arzi de nerăbdare, și toate astea în Leningrad…

— Aș fi venit și eu acolo, zău! strigă Șatrov, la fel de neînduplecat.

— Ai fi venit? se miră Davîdov. La săpături? Drept să-ți spun te-ai schimbat cu totul și eu nu știam…

Șatrov nu se mai putu stăpâni și zâmbi.

— Ei, așa-i mai bine, prieten drag! Drept răsplată îți voi arăta îndată bestia cerească și Davîdov se îndreptă spre dulap și apucă triumfător, cu chipul plin de zâmbet, mânerul ușii. Cum ți se pare? îl întrebă deschizând ușa în lături…

— Stai, Ilia Andreevici! strigă Șatrov. Așteaptă o clipă, închide ușa la loc!

Davîdov rămase surprins de cererea prietenului său, dar se supuse și închise ascultător ușa dulapului.

— N’am mai ajuns să-ți trimit în scris presupunerile mele, îl lămuri Șatrov. Totuși țin cu tot dinadinsul ca să-mi stăpânesc nerăbdarea câteva clipe și să ți le citesc înainte de a vedea craniul făpturii cerești. E o nespus de interesantă verificare: poate oare mintea noastră să vadă limpede până departe? Este oare justă analogia care pornește dela legile planetei noastre pentru alte lumi?

— Minunată idee! Să încercăm!

Davîdov încuie ușa dulapului cu cheia voind parcă să aibă o și mai mare siguranță și se apropie de masă. Șatrov scoase îndată niște coaie de hârtie, umplute cu scrisul lui mare și citeț.

— N’am să citesc totul căci n’am răbdare, mărturisi el. Să ne oprim numai asupra concluziilor. Îți amintești de sigur, am fost amândoi de acord că schema generală a vieții animale, bazată pe molecula de albumină și energia oxigenului, trebue să fie unică în univers. Am convenit că substanțele componente ale organismelor nu sunt utilizate întâmplător, ci în virtutea răspândirii lor chimice. Am convenit de asemenea că planeta cea mai favorabilă vieții, în orice sistem planetar, trebue să fie asemănătoare pământului nostru. În primul rând în ceea ce privește energia calorică pe care o primește dela soarele său. Spuneam că dacă soarele acesta este mai mare și mai arzător decât al nostru, atunci planeta respectivă trebue să fie mai îndepărtată de el; dimpotrivă, dacă soarele este mai mic și mai rece condițiile încălzirii asemănătoare celor pe care le avem noi pe pământul nostru pot fi găsite numai pe o planetă mai apropiată. E adevărat, marea majoritate a stelelor este asemănătoare soarelui nostru…

În al doilea rând, această planetă trebue să fie destul de mare, deoarece este nevoie ca prin forța de atracție a masei sale să mențină în jurul ei o atmosferă destul de puternică, care să o apere de frigul spațiului sideral și de iradiațiile cosmice ucigătoare. Dar planeta nu trebue să fie nici prea mare, pentru a avea posibilitatea de a pierde în faza inițială a existenței sale, încă atunci când se află în starea de incandescență, o cantitate importantă de gaze. Moleculele acestor gaze trebue să dispară în spațiul sideral, căci altfel în jurul planetei seva forma o atmosferă prea densă, de nepătruns pentru razele solare și plină de gaze toxice.

În al treilea rând, viteza de rotație a planetei în jurul axei sale, trebue de asemenea să fie apropiată de cea a Pământului. Dacă viteza de rotație este prea mică se va produce o temperatură care va ucide orice formă de viață pe o parte a planetei și o puternică răcire a celeilalte părți; dacă viteza de rotație este prea mare se vor turbura condițiile de echilibru ale planetei respective, atmosfera din jur va dispare, planeta se va turti și până la urmă se va sfărâma în regiunea ecuatorului.

Prin urmare, forța gravitației, temperatura și presiunea atmosferică pe suprafața unor astfel de planete, trebue să fie aproximativ asemănătoare cu cele ale pământului nostru.

Acestea îmi sunt premizele esențiale. Se pune deci întrebarea: care sunt căile de bază ale evoluției care creează ființele cugetătoare? Care este procesul evoluției? Ce se cere pentru desvoltarea creierului mare, pentru activitatea lui independentă, pentru cugetare? Mai întâi este nevoie ca organele simțurilor să fie bine desvoltate și mai ales văzul biocular, stereoscopic, capabil să cuprindă spațiul, să rețină exact obiectele ce se află într’însul, să formeze o reprezentare exactă a fermelor și a felului în care sunt dispuse. Este inutil să adaug că în ceea ce privește capul, această parte a corpului purtătoare a organelor simțurilor, el trebue să se afle în partea din față a corpului, venind în primul rând în contact cu lumea înconjurătoare; la rândul lor organele simțurilor trebue să se afle la o cât mai mare apropiere de creier, pentru o mai grabnică transmitere a excitațiilor. În plus, ființa cugetătoare trebue să se poată deplasa, cu ușurință, să aibă membrele complexe, capabile să execute munca, căci numai prin activitate, prin obișnuința muncii se desvoltă înțelegerea lumii înconjurătoare și transformarea animalului în om. Pe lângă aceasta, dimensiunile unei ființe cugetătoare nu pot fi reduse, pentrucă într’un organism mic nu există condițiile necesare pentru desvoltarea unui creier puternic și nici rezervele necesare de energie. Afară de aceasta, existența micului animal este foarte mult influențată de neînsemnatele accidente de pe suprafața planetelor; vântul, ploaia și alte intemperii sunt pentru o astfel de ființă, nenorociri catastrofale. Iar pentru a înțelege lumea, este nevoie să fii, într’o oarecare măsură, independent de forțele naturii. De aceea animalul cugetător trebue să aibă mobilitate, dimensiuni și puteri suficient de mari, adică să aibă un schelet asemănător animalelor noastre vertebrate. Dar acest animal nu poate să fie nici prea mare, căci atunci s’ar stingheri condițiile optime ale stabilității și ale proporțiilor organismului necesare pentru a purta acea uriașă încărcătură suplimentară, care este creierul.

Dar, m’am întins prea mult… Pe scurt, animalul cugetător trebue să fie vertebrat, să aibă o cutie craniană și trebue să aibă cam aceiași statură ca noi. Toate aceste trăsături ale omului nu sunt întâmplătoare. Creierul poate să se desvolte numai atunci când craniul nu constitue o armă de apărare, când el nu este îngreunat de coarne, de colți, de maxilare mari; când nu scurma pământul și nu apucă prada. Toate acestea sunt posibile numai dacă natura oferă suficientă hrană vegetală consistentă; așa de pildă: pentru omul nostru, un mare rol l-a jucat apariția fructelor. Aceasta i-a scutit organismul de a continua să se hrănească cu ierburile la care erau condamnate animalele ierbivore și l-a ferit și de soarta animalelor răpitoare aflate veșnic în goană după pradă vie. Animalul de pradă, deși se hrănește cu carne, cunoaște totuși un mare neajuns: el trebue să posede armele de atac și de ucidere, ceea ce împiedecă desvoltarea creierului său. Când animalul are fructe la îndemână, maxilarele lui pot fi mai puțin puternice, iar acest lucru îi va da posibilitatea să-și desvolte o enormă cutie craniană, în detrimentul botului. Aici ar mai fi multe de adăugat despre felul cum trebue să fie membrele, dar cred că e limpede: libertatea mișcărilor și posibilitatea de a mânui unelte, de a le fabrica, de a le utiliza, sunt esențiale. Omul nu există și nu poate exista fără unealtă. De aici reiese ultimul considerent: menirea membrelor trebue să fie deosebită; unele trebue să îndeplinească funcțiunea de deplasare, și acestea sunt picioarele; altele, mâinile trebue să. servească la apucat, având mișcări variate și complexe. Toate acestea sunt legate de o condiție importantă și anume: craniul trebue să se afle la o anumită înălțime dela pământ căci altfel facultatea de percepere a lumii înconjurătoare se va diminua.

Concluzia: înfățișarea omului, chipul său de animal cugetător, nu sunt întâmplătoare, ci corespund în cel mai înalt grad organismului, care posedă un uriaș creier cugetător. Intre forțele cosmice vătămătoare vieții se află coridoare pe care viața Ie va utiliza și aceste coridoare determină în mod riguros înfățișarea ei. De aceea, orice altă ființă cugetătoare trebue să posede multe din caracteristicele structurii omenești, mai cu seamă ale craniului său. Da, fără nicio îndoială, craniul trebue să fie asemănător celui omenesc. Acestea sunt, pe scurt, deducțiile mele.

Șatrov tăcu. Nerăbdarea pe care abia și-o stăpânise până atunci răbufni.

— Acum hai, arată-mi făptura cerească! Dar repede, repede!

— Îndată! Davîdov se opri în fața dulapului. Trebue să-ți spun Alexei Petrovici, că ai perfectă dreptate. Este uimitor! În astfel de clipe simți cât de măreață este știința, cât de minunată este cugetarea omenească…

— Bine, vom vedea imediat… Arată-mi-l.

Davîdov scoase din dulap o tipsie lată și în fața lui Șatrov apăru un craniu ciudat, de un violet întunecat, presărat cu mici adâncituri și șănțulețe încrustate în os. Cutia aceea craniană, încăpătoare, era în totul asemănătoare celei omenești, ca și orbitele mari, situate drept în față și separate de o mică punte osoasă — rădăcina nasului. Pe de-a’ntregul omenești erau ceafa dreaptă și osul facial scurt, aproape perpendicular, continuat printr’o frunte enormă. Dar în locul proeminenții osului nazal, craniul acela ciudat avea un orificiu triunghiular. Dela baza orificiului ieșea brusc în afară maxilarul superior, care aducea a plisc de pasăre, ușor încovoiat la vârf. Maxilarul inferior corespundea celui superior: nici el nu prezenta urme de dinți. Capetele articulațiilor se propteau aproape orizontal pe gropițele aflate la baza a două largi excrescențe ce se lăsau în jos, în fața unor mari orificii rotunde, situate în părțile laterale ale craniului sub tâmple.

— E solid? întrebă Șatrov în șoaptă, și primind răspunsul afirmativ al lui Davîdov, luă craniul în mâini. Mi se pare că în loc de dinți are un înveliș cornos, tăios, ca al unei broaște țestoase, rosti Șatrov și fără să aștepte răspunsul continuă: structura maxilarelor, nasul, aparatul auditiv sunt destul de primitive… Gropitele de pe oase și toate aceste circumvolutiuni ne arată că derma era bine lipită de os și că stratul de mușchi subcutanat lipsea cu desăvârșire. E foarte puțin probabil ca un țesut ca acesta să fi avut peri. Cât despre oasele separate… negreșit, ele trebuesc studiate… Dar, uită-te, maxilarul se compune din două oase, iar acest lucru ne arată că este mal primitiv decât maxilarul omului.

— Aceasta însemnează că evoluția lor spre stadiul de ființă cugetătoare a fost mai scurtă, interveni Davîdov.

— Chiar așa este! Acolo, în planeta lor, natura înconjurătoare putea să fie întrucâtva diferită: o altă înlănțuire a proceselor biologice, alte condiții de selecționare naturală. Iată de ce, dacă vârsta diferitelor sisteme planetare este aproximativ aceeași cu vârsta stelelor, acestea ne-au depășit pe noi cu șaptezeci de milioane de ani! Ai analizat compoziția osului? Ar fi interesant de știut…

— Nu în mod precis. Știu totuși că osul nu are la bază fosfați de calciu, ca la noi, ci…

— Cremene? îl întrerupse Șatrov cu repeziciune.

— Ai dreptate și este foarte explicabil! Cremenea după proprietățile sale chimice, prezintă multe analogii cu carbonul și poate fi foarte bine utilizată în procesele biologice.

— Dar scheletul? Dar alte oase? E posibil să nu se fi găsit nimic?

— Absolut nimic, afară de… asta, spuse Davîdov scoțând din dulap o a doua tipsie.

În fața lui Șatrov apărură două frânturi metalice și un disc rotund cu diametrul de aproximativ doisprezece centimetri. Amândouă frânturile aveau fețele de aceeași dimensiune, dar dispuse în sens invers. În linii generale, fiecare frântură semăna cu o prismă septagonală, trunchiată. După greutate compoziția lor semăna cu plumbul, dar se deosebea printr’o mai mare duritate și prin culoarea sa alb-gălbuie.

— Ghicește ce este! spuse Davîdov, săltând în palmă una din piesele acelea grele.

— De unde să știu? Un aliaj oarecare..: mormăi Șatrov. De altfel, odată ce dumneata întrebi, însemnează că este vorba de ceva cu totul neobișnuit.

— Ai dreptate! Acesta este gafniul, metal rar, cu proprietăți asemănătoare cuprului, dar mai dens decît el și infinit mai greu fuzibil. Gafniul mai are încă o proprietate interesantă: o mare capacitate de a degaja electroni la o temperatură înaltă. Și lucrul acesta nu este lipsit de însemnătate, mai ales dacă vei privi oglinda asta ciudată.

Șatrov luă în mînă discul metalic, care era de asemenea nespus de greu. Marginea lui era rotunjită și avea unsprezece crestături adînci, dispuse de-a lungul circumferinței, la distanțe egale. Pe o parte, suprafața discului era ușor adâncită, lustruită și foarte dură — un strat transparent ca sticla, sub care se afla un metal curat, alb-argintiu, mâncat într’un loc de un sediment roșcat. Acest strat transparent era cuprins de un inel metalic dur, de culoare albastră-cenușie, din care propriu zis se și compunea tot discul.

Pe cealaltă parte a discului, în centru, se găsea un cerc din aceeași substanță transparentă, acoperit cu un sediment mat, cu o suprafață convexă, nu concavă ca în partea opusă. Diametrul acestui cerc nu depășea șase centimetri. În jurul lui se găsea același metal albastru-cenușiu, pe care erau dispuse circular steluțe încrustate cu un număr diferit de raze, între trei și unsprezece. Aceste steluțe nu erau rânduite într’o ordine oarecare, ci erau despărțite de două linii în spirală, care se întretăiau.

— Tantalul, metalul din care este făcut discul, este tare și neobișnuit de stabil. Stratul transparent e format dintr’o compoziție chimică necunoscută. Am făcut o analiză sumară a metalului, dar n’am putut obține nici un rezultat… de o cercetare mai amănunțită n’am avut încă vreme. Metalul pe care-l vezi sub stratul transparent este indiu, un metal minunat.

— Prin ce anume minunat? îl întrebă Șatrov, fără să întîrzie.

— Acest metal, folosit și în aparatele noastre, este cel mai bun indicator al prezenței iradiațiilor neutronilor. Că metalul de față este indiu, știu în mod sigur, deoarece m’am decis să scot de aici o fărâmă pentru analiză.

— Dar steluțele săpate sînt oare litere sau ce altceva? întrebă emoționat Șatrov.

— Poate că sînt litere, poate cifre sau poate schema vreunui aparat… Mi-e teamă însă că nu o vom afla niciodată.

— Și asta-i tot?

— Totul! Ți se pare puțin, om lacom ce ești? Și așa suntem în posesia unui lucru care va turbura întreaga omenire.

— Dar, spune-mi, ai pus să se răscolească tot terenul dimprejur? insistă Șatrov. De ce nu s’a găsit o dată cu craniul și scheletul? Se poate oare să lipsească scheletul…

— Negreșit a existat și scheletul. Am săpat totul, mai mult chiar, n’am lăsat nici o palmă de nisip necercetată. Nu cred să fi scăpat ceva…

— De ce ești așa de sigur, Ilia Andreevici? Pe ce te bizui?…

— Un raționament foarte simplu. Noi am dat de urmele unei catastrofe, întîmplate acum șaptezeci de milioane de ani. Dacă n’ar fi existat această catastrofă n-am fi găsit niciodată craniul și nici o altă armă, în afară de dinozaurii uciși. Dintre aceștia, incontestabil, o să mai găsim.

Sunt convins că „ei” — Davîdov arătă craniul cu golul orbitelor căscat spre ei — n’au stat decât foarte puțin la noi, câțiva ani, nu mai mult, și au sburat din nou în lumea „lor”, Îți voi povesti pe urmă cum am ajuns la această convingere. Privește, spuse Davîdov, desfăcând o coală mare de hârtie milimetrică, iată planul săpăturilor. „El” — continuă profesorul, arătând craniul — se găsea aproximativ aici, lângă malul torentului, având un aparat și o armă; se pare că amândouă erau puse în funcție cu ajutorul energiei atomice, căci fără îndoială, „ei” o cunoșteau și o utilizau, prezența „lor” aici pe pământ fiind cea mai buna dovadă în această privință. Folosind arma, „el” a ucis dela mare distanță un monoclon. Se vede că aceștia le dădeau mult de furcă. Apoi „el” s’a concentrat asupra unui alt lucru și în vremea asta a fost atacat de o reptilă uriașă… Noi n’o să aflăm, niciodată dacă „el” a întârziat să se folosească de armă sau dacă aceasta n’a acționat. Un singur lucru e limpede și anume că monstrul a fost ucis la câțiva pași de această făptură cerească și s’a prăbușit drept peste el. Arma „lui” s’a rupt sau a explodat. Defectarea aparatului a degajat o parte din energia acumulată într’însul și poate că astfel s’a format împrejur o zonă puțin întinsă de iradiații mortale. În această zonă au pierit câțiva dinozauri care se găseau din întâmplare acolo: dovada este acest morman de schelete. De partea cealaltă, spre Sud, iradiațiile nu s’au propagat s’au au fost mai slabe. Din această regiune, s’au strecurat mici animale de pradă, care au împrăștiat scheletul acestei creaturi cerești. Craniul a rămas, fie pentrucă a fost prea greu pentru a putea fi cărat, fie pentrucă a fost strivit sub țeasta imensă a dinozaurului. De altminteri au pierit și parte din aceste răpitoare; uite aici trei mici schelete. Toate acestea s’au petrecut pe nisipul nestabil al dunelor și vântul a îngropat într’un timp foarte scurt orice urmă a tragediei.

— Dar aparatele și arma? întrebă Șatrov neîncrezător.

— Bagă de seamă că au rămas numai bucăți și părți făcute din metale extrem de rezistente. Restul a dispărut fără urmă, prin oxidare, prin pulverizare sau prin topire, în decursul milioanelor de ani ce au urmat. Metalele nu sunt ca oasele, ele nu sunt supuse pietrificării, îmbibării cu substanțe minerale și nici nu pot cimenta roca din jurul lor. În afară de asta, aparatul s’a distrus poate și s’a sfărâmat în bucăți, prin explozia sau defectarea armei, ceea ce a contribuit și mai mult la dispariția părților metalice din care era făcut.

— Trebue să presupunem că raționamentul dumitale este just, recunoscu Șatrov. Acum e nevoie să analizezi craniul cât mai repede și să studiezi calea evoluției reflectată în structura elementelor osoase, apoi să scrii un studiu și să-l dai publicității. Un astfel de articol va cădea ca un trăsnet!

Ochii luminoși și mari ai lui Șatrov nu se puteau desprinde dela craniul ciudat al făpturii cerești.

Davîdov își cuprinse prietenul de umeri, scuturându-l ușor:

— Nu voi publica niciun studiu asupra acestui craniu!

Șatrov tresări uimit, dar Davîdov îl atrase cu putere spre el și mai înainte ca prietenul său să scoată o vorbă, continuă:

— Studiază-l și înfățișează-l dumneata marelui public… De drept, dumitale ți se cuvine această onoare. Nicio vorbă în plus! strigă amenințător către Șatrov. Sau ai uitat poate de încăpățânarea mea?

— Dar, dar… îngână Șatrov, negăsind cuvintele care-i trebuiau.

— Niciun dar! Raportul geologic al săpăturilor și deducțiile asupra catastrofei, cu menționarea tuturor colaboratorilor mei, în special a aceleia care a descoperit craniul, este gata. Iată-l! Publică-l cu semnătura mea, însoțit de descrierea craniului, care îți revine dumitale. Așa se și cuvine… Nu-i așa, Alexei Petrovici? spuse îngândurat Davîdov, îndulcindu-și glasul. Eu am o altă treabă importantă. Adu-ți aminte că dumneata ești acela care ai afirmat cu foarte multă justețe că o presupunere neverosimilă se înlănțuiește de altă presupunere neverosimilă și devine o realitate. Realitatea în fața dumitale este craniul bestiei cerești, iar această realitate, dă naștere la rândul ei, la o nouă ipoteză neverosimilă, se leagă de ea și continuă lanțul… Eu sunt acela care vreau să întind lanțul mai departe.

— Să presupunem că e așa, deși nu te înțeleg. Aici miroase și încă în mod vădit, a sacrificiu. Nu pot să primesc…

— Lasă, Alexei Petrovici! Crede-mă, drag prieten că sunt absolut sincer. Oare n’am împărțit noi, în timpul întregei noastre activități dusă în comun, materialul interesant? Mal târziu vei înțelege că și aici s’a petrecut ceva asemănător. Nu vreau să-mi asum totul și nici nu am de ce. Avem aceeași concepție despre știință și cel mai important lucrul pentru noi este progresul ei…

Adânc mișcat, Șatrov își plecă încet capul. El nu se pricepea să-și exprime sentimentele, mai cu seamă emoțiile puternice. Și de astădată stătea tăcut în fața marelui său prieten, care-l privea plin de voie bună. Șatrov atinse cu mâna fără să vrea craniul făpturii de pe „corabia astrală”, care se îndepărtase în adâncurile spațiului, devenind inaccesibilă, absolut Inaccesibilă oricăror puteri, mașini sau cugetări. Și totuși, iată, urma ei: ea nu se poate nici tăgădui, nici discuta. Aceasta este dovada de neînlăturat că viața trece printr’o inevitabilă evoluție și o incontestabilă perfecționare, oricât de lungă și anevoioasă i-ar fi calea. În această mișcare constă legea vieții, condiția indispensabilă a existenței sale: iar dacă viața nu este întreruptă de accidentele neprevăzute ale cosmosului, atunci rezultatul de neînlăturat este nașterea cugetării, transformarea ființei în om, și mai departe, nașterea societății, a tehnicei,lupta cu marile forțe ale naturii. Lupta aceasta poată să meargă foarte departe. Ca mărturie stă acest venit din altă lume. Dacă „ei” n’ar fi venit pe pământ atunci, ci acum, cât de multe lucruri n’am fi putut afla!…

Șatrov se întoarse către prietenul său și îi spuse cu glasul liniștit și sincer:

— Primesc propunerea dumitale… Fie și așa! De sigur, va trebui să plec până la Leningrad, să-mi aranjez treburile și să mă înapoiez de urgență. Trebue să lucrez aici. Ar fi o nechibzuință de neiertat să transportăm de colo până colo o astfel da comoară. Dar un lucru te rog, Ilia Andreevici: de ce-l numești dumneata „bestie cerească”? Nu prea sună frumos… Mi se pare chiar ireverențios…

— Pur și simplu fiindcă nu pot să-i găsesc numele… Știi doar că dacă ar fi să respectăm terminologia științifică, nu-l putem numi om. El este om după cugetare, după tehnică, sociabilitate, dar el s’a desvoltat pe o altă bază anatomică. Se vede limpede că organismul lui nu aste înrudit cu organismul nostru, al oamenilor. Este un alt animal… De aceea îi și spun animalul ceresc, „bestia celestis” în latinește… Putem să luăm și o rădăcină din limba greacă pentru a denumi specia, fie chiar „teriop celestis”. Se pare că așa sună mal bine… Cât despre adevărata denumire, asta o las în grija dumitale.

— Și totuși, Ilia Andreevici, răspunse după un răstimp de tăcere Șatrov, dumitale ce-ți mai rămâne?

— Scump prieten, ți-am spus doar că voi întinde lanțul cercetărilor mai departe. De multă vreme reflectez asupra rolului reacțiilor atomice în procesele geologice. Iar acum, descoperirea noastră extraordinară, m’a scos din orbita lucrurilor știute, ridicându-mă pe culmile înalte ale gândirii, mi-a dat îndrăsneala concluziilor, mi-a lărgit orizontul reprezentărilor… Vreau să încerc să dovedesc posibilitatea de a utiliza puternicele izvoare ale energiei atomice în profunzimile scoarței terestre. Să studiez geologia adâncimii Pământului, pentru a o apropia de realizările practice… Iar misiunea dumitale este să stabilești evoluția vieții și nașterea cugetării, nu numai în limitele Pământului nostru, ci în întregul univers. Să arăți această evoluție, să le dai oamenilor imaginea marilor posibilități care stau în fața noastră. Să-i combatem pe scepticii lași și pe bieții neîncrezători care sunt încă destul de numeroși în știință și să le înfățișăm acest luminos triumf al gândirii.

Davîdov tăcu. Șatrov își privea prietenul ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară.

— De ce stăm în picioare? spuse Davîdov într’un târziu.. Să stăm jos, să ne liniștim. Sunt obosit.

Amândoi se așezară și își aprinseră aproape în aceeași clipă câte o țigară; apoi îngândurați, își ațintiră privirile asupra craniului, în orbitele pustii ale ciudatei făpturi cerești.

În încăpere, liniștea se înstăpâni iarăși.

Davîdov privea fruntea bombată, presărată cu mici adâncituri și șănțulețe, închipuindu-și că odinioară, înainte cu nenumărate mii de ani, sub acest perete osos, gândise un uriaș creier omenesc. Ce imagini despre univers, ce simțuri și cunoștințe aii sălășluit în acest craniu ciudat? Ce oare a reținut memoria locuitorului acesta dintr’o altă lume, ce imagini din planeta Iui de baștină a purtat cu sine pe pământul nostru? A cunoscut el oare dorul de pământul natal, setea marilor adevăruri, dragostea pentru frumos? Care erau relațiile dintre oamenii de acolo, care era structura socială? Au înfăptuit ei oare, acolo, culmile cele mai înalte ale vieții, când toată planeta se transfomă într’o mare familie muncitoare, fără oprimare și exploatare, fără absurditatea hidoasă a războaielor care sleesc puterile omenești și rezervele de energie ale planetei? Cărui sex a aparținut acest oaspete al corăbiei cerești, rămas pentru totdeauna pe acest pământ străin?

Craniul privea spre Davîdov, mut, ca un simbol al tăcerii și al tainei. „Nu vom afla nimic din tot acest mister, gândi profesorul, dar, noi oamenii pământului, avem un creier puternic și putem să ghicim multe lucruri. Voi ați venit aici, dar spațiile pământului nostru erau populate în aceea vreme de fel de fel de monștri îngrozitori, întruchiparea forței absurde. În furia lor dementă și neînfricoșată, monștrii aceștia constituiau un groaznic pericol, iar voi vă știați puțini la număr. Erați o mână de călători din altă lume, rătăcind într’o lume necunoscută, în căutarea, marelui izvor de energie, în căutarea fraților întru cugetare”…

Șatrov se mișcă încetișor; de felul lui nu-și putea găsi astâmpăr prea lesne, și acum parcă protesta împotriva unei inactivități din cale afară de lungi. Se uită pieziș Ia Davîdov; stătea pe gânduri; luă binișor de pe birou discul greu și se apucă să examineze obiectul ciudat, cu simțul ascuțit de observație al cercetătorului experimentat. Șatrov apropie discul de cercul luminos al unei lămpi microscopice speciale și răsuci rămășița necunoscutului aparat, străduindu-se să descopere amănunte care nu fuseseră încă observate în structura lui. Deodată Șatrov zări înlăuntrul cercului, pe partea opusă a discului, ceva ce abia se putea desluși prin învelișul mat. Cu respirația tăiată, savantul căută să vadă limpede ce anume era, expunând discul la lumină sub diferite înclinații. Și fără veste, prin învelișul turbure cu care vremea acoperise metalul transparent al discului, i se năzăriră niște ochi ce-l priveau țintă. Cu un strigăt înăbușit, Șatrov lăsă să-i scape din mână discul greu pe masă. Se stârni un sgomot asurzitor.

Davîdov sări din fotoliu ca ars, drăcuind cum îi era obiceiul, dar Șatrov nici nu-i luă în seamă mânia. El pătrunsese taina. O nouă presupunere îi tăie răsuflarea.

— Ilia Andreevici, strigă Șatrov, ai cele necesare pentru lustruit? Prafuri de polizat și antilopă?

— De sigur, am și una și alta. Dar ce-ai pățit, drace, de trei ori drace!

— Dă-mi-le mai repede, Ilia Andreevici! N’o să-ți pară rău… Unde sunt?

Emoția Iui îl cuprinsei și pe Davîdov. Șatrov se ridică, făcu un pas mane dar se împiedică de covor. Supărat, Davîdov îndreptă cu piciorul marginea întoarsă a covorului și ieși din odaie. În lipsa Iui, Șatrov apucă discul și încercă încetișor cu unghia suprafața bombată a cercului mic…

— Iată-le, spuse Davîdov, punând pe masă borcanele cu prafuri, ceștile cu apă și alcool și o bucată de piele. Șatrov prepară în grabă și cu pricepere o pasta din prafurile de lustruit, o întinse pe piele și se apucă să frece cu o mișcare circulară și uniformă suprafața discului. Davîdov îl urmărea cu nespus interes și luare aminte.

— Această necunoscută substanță transparentă este neobișnuit de solidă, explica Șatrov, fără să contenească lucrul, dar ea trebue să fie, fără îndoială, transparentă ca sticla și, în consecință, să aibă suprafața lustruită. Vezi, aici a devenit mată, datorită acțiunii nisipului, de-a-lungul milioanelor de ani cât a zăcut în rocă. Chiar și această substanță solidă a cedat… Dacă o lustruim din nou va deveni iarăși transparentă.

— Transparentă? Ei și? se miră Davîdov. Uită-te pe cealaltă parte a discului… transparența s’a păstrat. Ei, se vede doar un strat de indium și atât…

— Dar aici este o imagine! răspunse Șatrov înflăcărat. Eu am văzut-o… am văzut ochii și sunt încredințat că aici se află ascuns chipul călătorului ceresc, poate chiar chipul aceluia al cărui craniu îl avem în față… Pentru ce este această imagine aici? Poate ca un semn de recunoaștere al aparatului sau mai știi, așa le-o fi fost obiceiul. Noi nu vom ajunge s’o aflăm niciodată… De altfel lucrul nu prezintă nicio importanță, în comparație cu faptul că am reușit să găsim imaginea… privește la suprafață la forma ei… nu este decât o lentilă optică… Da, se lustruește bine! continuă profesorul, încercând discul cu degetul.

Davîdov, aplecat peste umărul prietenului său privea discul cu nerăbdare: pe suprafața lui de sub stratul roșu și umed al pastei de lustruit, apăreau din ce în ce mai limpezi reflexele lentilei…

În cele din urmă, Șatrov scoase un oftat de ușurare, șterse pasta de lustruit, udă discul cu alcool și îl freacă timp de câteva minute cu pielea de antilopă.

— Gata! Pe dată Șatrov apropie discul de lumină, dându-i înclinarea dorită, în așa fel încât lumina să se reflecte drept în ochii lor.

Cei doi savanți se cutremurară: din adâncul substanței acum cu desăvârșire transparentă, îi privea un chip ciudat, incontestabil omenesc, care era mărit la dimensiunile Iui firești, printr’un procedeu optic absolut necunoscut. Imaginea apărea în relief, printr’un procedeu de asemenea necunoscut, dar mai ales neobișnuit de vie, extraordinar de vie. Credeai că te privește o ființă însuflețită, despărțită numai de peretele transparent al lentilei optice. Mai înainte de orice, stăpânindu-ți toate celelalte impresii, te izbea privirea ochilor mari, luminoși. Păreau lacuri ale unui etern mister al creației universului, plini de inteligență și de o voință încordată, două puternice lumini, ațintite înainte, în depărtarea nesfârșită a spațiului, prin peretele lentilei; ei se descopereau privirii plini de lumina unei cugetări nesfârșit de profunde, cunoscând legile universului și veșnic sbuciumați de chinurile și bucuriile acestei cunoașteri.

Ochii celor doi savanți pământeni, încrucjșându-se cu această privire neobișnuită, ce venea din bezna vremurilor, nu se plecară, nu se dădură bătuți. Șatrov și Davîdov fură cuprinși de o bucurie fără de margini. Gândirea, chiar dacă e împrăștiată în lumi atât de îndepărtate încât sunt inaccesibile una față de cealaltă, nu s’a pierdut fără urmă în timp și în spațiu. Nu! Însăși existența vieții a fost chezășia victoriei finale a cugetului asupra universului, chezășia faptului că în diferitele colțuri ale spațiului, universal, își urmează cursul marele proces al evoluției, al organizării superioare a materiei și al muncii creatoare a cunoașterii… Învingând prima impresie produsă de ochii oaspetelui ceresc, savanții începură să-i cerceteze chipul. Capul rotund, cu ochii mari, cu craniul lipsit de păr, cu pielea groasă, și netedă nu părea urât sau respingători. Fruntea mare și bombată ascundea tot atâta inteligență omenească, ca și ochii Iui uimitori, care înlăturau impresia neplăcută produsă de înfățișarea neobișnuită a părții inferioare a feței. Lipsa urechilor și a nasului, gura în formă de cioc, lipsită de buze, erau prin ele înșile neplăcute, dar nu puteau să șteargă impresia că această ființă necunoscută era apropiată de om fiind o ființă ce putea fi înțeleasă. Marea asemănare a felului de gândire și a cugetului său cu oamenii pământului, se reflectau pe chipul acestui oaspete al planetei noastre. Șatrov și Davîdov văzură în această imagine chezășia că locuitorii diferitelor lumi stelara se vor înțelege unii cu alții, de îndată ce spațiul interplanetar va fi învins, atunci când se va înfăptui în sfârșit, întâlnirea cugetelor împrăștiate pe diferitele planete, adevărate insule ale universului. Savanții voiau să creadă că lucrul acesta se va întâmpla curând, dar mintea lor le vorbea de necesitatea unor mii de ani de cunoaștere, pentru cucerirea spațiilor cosmice.

Dar mai înainte de orice altceva trebue unite popoarele propriei noastre planete, popoarele pământului nostru, într’o singură familie înfrățită, trebue nimicite inegalitatea, persecuția și prejudecățile rasiale, pentru a putea păși apoi cu siguranță la înfrățirea diferitelor lumi. Altminteri omenirea nu va avea puterea să săvârșească marea faptă a stăpânirii mărețelor spații interplanetare, nu va putea învinge forțele ucigătoare ale cosmosului, care amenință natura vie, care, cutezătoare, ar îndrăsni să părăsească planeta de baștină apărată de atmosfera ei proprie. În numele acestui prim deziderat trebue să muncim, sacrificând puterile minții și trupului nostru, pentru a vedea înfăptuită această condiția necesară viitorului măreț al oamenilor Pământului!