Cor Serpentis (Inima Şarpelui)

9

Sosise timpul ca astronauții săși ia rămas bun unii de la alții.

Echipajele celor două cosmonave se aliniară deo parte și alta a peretelui transparent. Pămîntenii și oamenii planetei fluorice — al cărei nume era greu de reprodus în graiul celor dintîi — stăteau fațăn față pentru ultima oară. Ei iți zirrrbeati, își făceau gesturi amicale în care se putea citi regretul despărțirii, iar privirile ochilor inteligenți și plini de luareaminte încercau parcă să fixeze în memorie emoționanta clipă.

Astronauții lui «Tellur» fură cuprinși de un puternic sentiment de singurătate. Chiar plecarea de pe planeta lor natală și gîndul că vor reveni abia după șapte secole nu li se părea o pierdere atît de dureroasă și ireparabilă. Pămîntenii nu puteau să se împace cu ideea că vor mai trece doar cîteva minute și acești oameni frumoși, buni și atît de ciudați se vor topi pentru totdeauna în beznele Cosmosului, în căutarea altor făpturi ce trăiesc în medii asemănătoare.

Poate că abia acum au înțeles astronauții în întregime, cu întreagale ființă, că în toate strădaniile, căutările și visurile lor esențialul este omul. Pentru orice civilizație, pentru oricare stea, pentru întreaga Galaxie și pentru Universul cel infinit, principalul este omul, rațiunea, simțămintele, frumusețea, forța și viața lui!

Dăinuirea, dezvoltarea și fericirea omului, — iată fundamentala problemă a vremilor viitoare după victoria asupra Inimii de Șarpe, după nebuneasca, inconștienta și dăunătoarea irosire a energiei vitale în societățile umane inferior organizate.

Omul reprezintă unica forță în Cosmos capabilă să acționeze inteligent, să învingă cele mai dificile obstacole și să săvîrșească o multilaterală și utilă transformare a lumii, adică să întroneze frumusețea unei existențe raționale și grandioase, plină de puternice și nobile simțăminte.

Comandantul străinilor făcu un semn. Tînăra care întruchipase frumusețea femeilor din planeta fluorică se îndreptă în grabă spre locul unde se afla Afra. Își desfăcu larg brațele și se lipi de peretele, străveziu de parcă ar fi dorit so îmbrățișeze pe minunata femeie a Pămîntului. Afra, fără săși dea seama că lacrimile i se prelingeau pe obraji, se repezi și ea cu brațele desfăcute spre cloazonul despărțitor și rămase asemenea unei pasări captive zbătînduse îndărătul unui geam. Dar lumina din culoarul străinilor se stinse, iar geamul ce se întunecă era aidoma străfundurilor unei ape în care parcă sar fi scufundat toate năzuințele pămîntenilor.

Mutt Ang ceru să se aprindă lumina terestră; în coridorul celorlalți însă nu mai era nimeni.

— Grupul pentru lucrări exterioare să îmbrace costumele de scafandri! ordonă comandantul lui «Tellur», tulburînd tăcerea apăsătoare ce se lăsase. Va trebui să desfacem legăturile dintre cosmonave. Mecanicii — la mașini! Astronavigatorul — la postul de comandă! Toată lumea să fie pregătită pentru zbor!

Oamenii părăsiră galeria luînd cu sine toate aparatele. Numai Afra, învăluită de razele palide venite pieziș de la un hublou deschis, înmărmurise înghețată parcă de gerul spațiilor siderale.

— Afra, închidem ușa galeriei! strigă Tey Eron de undeva din inima rachetei. Să urmărim cum își vor lua zborul!

Tînara femeie, dusă pe gînduri, se trezi la realitate și strigînd: «Stai Tey, așteaptă!», alergă la comandant.

Uimit, Tey Eron rămase locului; după cîteva clipe însă Afra se înapoie în fugă, fiind însoțită de însuși Mutt Ang.

— Tey, un proiector în galerie! Cheamă tehnicienii! Fixează din nou ecranul.

Oamenii prinseră a se agita ca în timpul unei avarii. Fasciculul puternic de raze pătrunse în adîncul culoarului și începu să se aprindă și să se stingă regulat, asemenea undei locatorului de pe «Tellur» cu prilejul întîlnirii astronavelor. Străinii își întrerupseră lucrul și apărură în galerie. Pămîntenii dădură drumul luminii albastre de «430». Înfrigurată, Afra se aplecă asupra tablei de desen care transmitea pe ecran schițele făcute la repezeală. Dublele lanțuri în spirală ale mecanismelor ereditare prezentate de pămînteni trebuiau în ansamblu să coincidă cu acelea ale oamenilor de pe planeta fluorică.

Metabolismul organismului omenesc, reprezentat de Afra sub formă de diagramă, se asemăna cu transformările energiei radiante solare obținute prin intermediul plantelor. Tînăra femeie privi spre astronauții străini, după care șterse atomul fluorului, cu cei nouă electroni ai lui, și în locul său puse oxigenul.

Oamenii de pe planeta fluorică rămaseră uluiți. Comandantul lor făcu cîțiva pași înainte, își lipi fața de peretele străveziu, și începu să studieze cu ochii lui mari schițele făcute la repezeală de Afra. Apoi, fără de veste, își strînse miinile deasupra frunții și făcu o plecăciune adîncă în fața femeii pămîntene.

Înțelesese ideea ce se născuse în mintea Afrei, chiar în ultimele clipe ale despărțirii. Ea se gîndise la modificarea îndrăzneață a proceselor chimice care puneau în funcție complexul organism uman. Acționînd asupra mecanismului eredității, metabolismul fluoric trebuia substituit cu cel pe bază de oxigen. Desigur, aveau să fie păstrate toate particularitățile, întreaga ereditate a oamenilor fluorici, dar organismele lor aveau să fie determinate să funcționeze pe un alt temei energetic.

Această titanică problemă putea ridica însă asemenea dificultăți că pentru rezolvarea ei nar fi fost de ajuns nici chiar cele șapte secole ce-l mai despărțeau pe «Tellur» de Pămînt, răstimp în care știința va fi făcut totuși uriași pași înainte…

Dar cît de multe lucruri nar putea fi realizate prin eforturile comune ale celor două planete! Mai cu seamă dacă li sar asocia și străduințele unor semeni din alte lumi… Omenirea fluorică nar mai rămîne atît de stingheră, atît de pierdută în hăurile siderale.

Cînd oamenii din diferite planete, stele și galaxii se vor afla, se vor cunoaște și vor instaura o uriașă umanitate cosmică, poate că locuitorii cu pielea sură ai lumii fluorice vor fi învins izolarea cauzată de structura deosebită a organismului lor.

Nu era dar întemeiată tristețea cei năpădea acum la despărțire! În definitiv, în ciuda particularităților fizice și ale mediului lor de viată, cele două seminții umane se asemănau și se găseau pe aceeași treaptă de dezvoltare.

Privind în ochii mari și oblici ai aceluia care comanda racheta albă, Afra avu impresia că citește în ei toate aceste gînduri. Sau poate că nu era decît reflexul propriilor ei idei?

Dar pesemne că străinii aveau în forța rațiunii umane aceeași încredere pe care o manifestau și pămîntenii. Iată de ce chiar firava scînteie de speranță exprimată de Afra stîrnise în sufletele lor un asemenea ecou. Gesturile prietenești al oamenilor de pe planeta fluorică nu mai semănau acum a semne de adio, ci făgăduiau clar noi întîlniri în viitor.

Cele două rachete se depărtau lin, ferinduse ca nu cumva puternicele lor motoare auxiliare să provoace neajunsuri expediției prietene. Cosmonava albă se învălui la un moment dat întro mantie de flăcări orbitoare. Cînd acestea se stinseră, înaintea pămîntenilor se căsca doar noaptea siderală.

«Tellur» porni încet, apoi intră în pulsația cei slujea drept pod peste genunile cosmice. Vîrîți în compartimentele lor de protecție, oamenii nu mai puteau vedea nici cum se scurtează lungimea de undă a cuantelor de lumină venite dinainte, nici cum aștrii îndepărtați devin tot mai albaștri, iar apoi aproape violeți. Întrun tîrziu, «Tellur» se cufundă în bezna spațiilor cosmice, după care înflorea și aștepta clocotitoarea, fremătătoarea viață a Pămîntului…

SFÎRȘIT

[Originally published in «Iunosti» nr.1/1959. Publicată în românește în «Colecția «POVESTIRI ȘTIINȚIFICO-FANTASTICE»» Nr. 113 și 114.]