Doua sau trei gratii

fundamentală, care făcea să ţi se pară cu totul inofensivă o faptă ce, după

toate regulile cunoscute, ar fi fost considerată drept condamnabilă. Autorii cărţilor de morală ar fi calificat-o drept vicioasă, când în realitate ea nu era decât cel mult patetică şi puţin caraghioasă. Manualele clasează fiecare faptă în ierarhia ei morală, iar autorii cărţilor morale judecă lumea în mod exclusiv după faptele lor. Metoda aceasta este grosolană şi fără justificare ştiinţifică. Căci în realitate există anumite caractere care au facultatea să

neutralizeze o anumită faptă josnică, alţii însă au facultatea să infecteze şi să cangreneze fapte care, în conformitate cu teoria cărţilor de morală, sunt considerate drept fapte virtuoase. Cei mai severi judecători sunt tocmai cei care au rămas atât de profund hipnotizaţi de formulele cărţilor de morală

încât nu mai sunt în stare, decât cel mult să discearnă cuvinte ca „virtute",

„viciu", „depravare", „datorie", acestora însă le scapă existenţa reală a bărbaţilor şi femeilor.

Grace, după cum am spus, dispunea de un fond de inocenţă, care făcea să ţi se pară drept prostii toate cuvintele cu care ai fi putut califica faptele ei.

Pentru oricine, afară de teoreticianul unui manual de morală, era evident că

în această împrejurare faptele nu au nici o importanţă; inocenţa ei rămânea cu desăvârşire intactă. Tocmai această inocenţă îi dădea posibilitatea să-şi exprime — cu perfectă indiferenţă şi fără prefăcută îndrăzneală — aceste sentimente scabroase, aceste expresii care sunt mai mult decât ştiinţifice şi care în cercul prietenilor lui Rodney sunt de rigueur î n timpul oricărei conversaţii. Într-o limbă străină poţi vorbi despre anumite subiecte, poţi întrebuinţa cu indiferenţă anumite cuvinte, de care în propria ta limbă te-ai simţi foarte stânjenit să vorbeşti şi nici n-ai îndrăzni să întrebuinţezi astfel de expresii. Pentru Grace toate aceste cuvinte care erau părţi autentice din vechiul limbaj englez, toate aceste subiecte, oricât de strâns ar fi fost legate de numele bărbaţilor şi femeilor cunoscute ale ţării, nu erau decât termeni străini, foarte vagi. Până şi limba universală a gesturilor de cochetărie era ceva cu totul străin pentru ea; îşi executa provocările şi insinuările cu o sinceritate care putea trece drept neruşinare, dacă şi-ar fi dat seama cu adevărat de ceea ce înseamnă procedeul ei. După ce Kingham intră în cameră, Grace îndreptă asupra lui bateriile de zâmbete şi priviri — şi începu bombardamentul de provocări. Eu însă cunoşteam pe Grace atât de bine, încât spectacolul acesta , mi se părea pur şi simplu absurd. Zâmbetele acestea, privirile languroase pe care i le arunca, tremurul pleoapelor ei, veselia provocatoare cu care căuta să-l întărâte pe Kingham, pentru a-i da atenţie, îmi făceau impresia că sunt cu totul contrarii caracterului ei, prin urmare caraghioase şi cu desăvârşire neconvingătoare. Da, neconvingătoare. Mi-ar fi fost peste putinţă să-mi închipui că ar exista cineva care să nu vadă limpede şi imediat ceea ce este Grace în realitate. Era oare posibil ca Kingham să nu-şi dea seama, tot atât de limpede ca şi mine, că spiritual şi după înfăţişare ea nu este altceva decât o fetiţă simpatică, una care-şi dă toată silinţa — fără prea mare succes, mai ales în rolul acesta —

să treacă drept o persoană matură şi serioasă?

Mi se părea imposibil de crezut. Era cert însă că prietenul meu Kingham se lăsase prins. El o considera drept ceea ce părea că este în acest moment — o femeie care, cu un gest de aristocratică îndrăzneală, aleargă

după distracţii sterpe, după plăceri şi emoţii şi care trepidează din cauza for-

ţei reţinute. Faţă de sirena primejdioasă, cum i se părea lui, Kingham reacţiona cu emoţie complicată în parte de dispreţ plin de revoltă şi în parte de curiozitate amoroasă. În principiu Kingham era împotriva aşa ziselor femmes fatales de profesie, a sirenelor, a vampirilor — împotriva tuturor femeilor care consideră dragostea şi subjugarea bărbaţilor drept principala preocupare a vieţii lor. El considera drept un ultragiu ca bărbaţi, demni de respect şi de folos, să poată cădea pe neaşteptate în ghearele acestor fiinţe primejdioase şi iresponsabile. Faptul că el însuşi se considera în mod constant o victimă a lor accentua şi mai mult indignarea lui morală.

Tinereţea, vitalitatea, personalitatea robustă, viciul făţiş şi neînfrânat aveau asupra lui o putere de atracţie irezistibilă. Uneori i se întâmpla să cadă

victimă celor mai vulgari posesori ai acestor însuşiri caracteristice.

Presimţea că ceea ce face este nedemn de el, că este o umilinţă (şi totuşi, cine ştie, poate pentru Kingham tocmai această nouă senzaţie de umilinţă

reprezenta o atracţie), destul că el devenea victima fără posibilitate de scăpare. Rezista, dar niciodată această rezistenţă a lui nu era suficient de categorică (căci la urma urmei o rezistenţă categorică i-ar fi stricat toată

plăcerea). Rezista, capitula şi era învins şi supus. Dar trebuie să admit că

dragostea lui, oricât ar fi fost de abjectă la începutul capitulării, era în general o răzbunare prin ea însăşi. Se întâmpla ca de multe ori Kingham să

sufere, dar îşi dădea toată silinţa să pricinuiască şi el o suferinţă, tot atât de mare ca cea în care se zbătea. Şi în timp ce el, cel puţin parţial, se bucura spiritual de această suferinţă, oricât de acută şi de sinceră ar fi fost ea, călăul, pe care-l tortura şi el la rândul său, se întâmpla să fie de cele mai multe ori câte o tânără femeie destul de normală care nu era deloc obişnuită

cu plăcerile ce le poate da suferinţa. Din această luptă el ieşea întotdeauna învingător, dar cu toate acestea continua să se considere pe sine drept victimă şi în consecinţă într-o stare de indignare morală cronică.

Această primă întâlnire îl convinse pe Kingham că Grace era tocmai femeia care încerca să-l determine (fără să mai ţinem seama că ea încerca să

se convingă şi pe sine), să creadă că ea este o femeie vampir. Ca multă lume slabă de caracter şi lipsită de încredere în sine, Grace era adeseori extrem de îndrăzneaţă. Fiind în general un temperament pasiv şi gata de consimţire, uneori i se întâmpla să se hazardeze nebuneşte în cele mai extravagante aventuri — nu datorită cine ştie cărui principiu de atitudine, ci (tocmai din cauză că ea nu ştia limpede ce înseamnă să ai o atitudine), din cauză că-i lipsea simţul responsabilităţii şi era incapabilă să-şi dea seama de natura irevocabilă a faptelor ei. Îşi închipuia că poate face orice, fără nici o răspundere şi fără să se compromită şi, neavând sentimentul intim al răspunderii, se apuca să facă o serie de fapte care — detaşate de ea şi devenite o parte din vastul mecanism al lumii — o târau, uneori de voie, altă

dată de nevoie, dar găsind-o întotdeauna sincer mirată, spre situaţii cu totul neaşteptate. Datorită acestui impuls fără răspundere a caracterului ei incapabil de a lua hotărâri cumpănite (adăugat la fatala ei aptitudine de a se vedea jucând un rol care la prima vedere i se părea atrăgător), deveni la un moment dat propagandistă în serviciul partidului socialist, în timpul alegerilor municipale; altă dată fumătoare ocazională de opiu în sordida şi primejdioasa speluncă din apropierea Docurilor de Mărfuri, pe care o frecventa şi Tim Masterman, apoi amazoană — deşi se temea grozav să se apropie de cai — în timpul unei vânători, tot aşa altă dată, spre marea ei părere de rău, — dar pretinzând cu condamnabilă uşurinţă că ea nu ştie ce este pudoarea, aşa că nu mai putuse da înapoi — devenise model pentru unul din nudurile lui Levitski. Iar dacă acuma se atârna de gâtul lui Kingham (întocmai cum cu câteva seri în urmă se atârnase de gâtul lui Masterman, al lui Gane şi al lui Levitski) o făcea tot din lipsa simţului de responsabilitate, fără să ţină seama de consecinţele ce le-ar putea avea fapta ei şi fără să bănuiască cel puţin că această faptă ar putea avea şi consecinţe.

Este adevărat că ea se considera drept o tânără femeie „modernă", iar faptul că fusese abandonată de Rodney o determina — mai mult pentru salvarea prestigiului — să-şi găsească repede de tot un nou amant. Şi cu toate acestea ar fi greşit să afirmi că ea întrebuinţa armele provocatoare ale cochetăriei, pentru a obţine ceea ce urmărea. Nu luase încă nici o hotărâre, căci hotărârea implică ceva gândit şi dinainte calculat. Îşi da drumul fără să

se mai gândească, exact ca atunci când începea să vorbească la întâmplare, despre tot ce-i trecea prin minte, fără să-şi mai dea seama ce face. Dar câtă

vreme inconsecvenţa în logică este de importanţă extrem de redusă şi situaţiile intelectuale false pot fi trecute uşor cu vederea, efectele faptelor şi cuvintelor care implică o acţiune nu sunt atât de neglijabile. Aceasta pentru că o acţiune angajează trupul, amănunt mult mai important decât intelectul. Ca să poţi salva eul corporal dintr-o situaţie falsă, este o problemă

grea şi de multe ori penibilă. Grace care era o fire nehotărâtă, o fiinţă pe care o puteai foarte uşor împinge la vorbe sau fapte, făcuse această constatare în paguba ei. Faptul acesta însă nu o împiedica niciodată să repete greşeala comisă. Acesta este un amănunt pe care experienţa nu-l exclude niciodată.

Kingham, după cum v-am spus, o lua drept ceea ce ea dorea să fie luată

de el, fără să se mai gândească la urmările posibile pentru ea. El reacţiona instantaneu la toate gesturile pe care ea le înţelesese să fie provocatoare. El era o fire extrem de susceptibilă faţă de acest soi de manevre amoroase. Atât de susceptibilă încât interesul lui faţă de Grace nu părea să fie deloc un omagiu pentru stilul ei. Era de ajuns ca o femeie să-i arate interes ceva mai viu şi mai cupid, pentru ca amicul meu Kingham să sucombe aproape sigur în faţa atacului. Îmi aduc aminte că într-un rând la Paris a fost aproape luat pe sus de erupţiile stridente şi metalice ale unei dansatoare americane din trupa de la Folies Bergères.

Această primă impresie pe care i-o făcu Grace — în calitate de femeie

„modernă", primejdios de provocatoare şi efectiv imorală — rămase adânc întipărită în mintea lui Kingham, aşa că nimeni nu o mai putea înlătura de acolo. În timpul acestei prime întâlniri dintre ei, el îşi fixă în mod definitiv atitudinea sentimentală faţă de ea şi o dată acest amănunt fixat, n-ar mai fi acceptat pentru nimic în lume să şi-l modifice, oricare ar fi fost dovezile, că el a comis o greşeală. Fie că renunţase la a mai face uz de inteligenţa lui şi devenise astfel incapabil de a-şi da seama şi de a recunoaşte faptele care ar fi răsturnat prejudecăţile lui, fie că închisese ochii, pentru a nu vedea ce nu voia să vadă, n-aş putea să vă spun nici eu exact. Presupun că o emoţie puternică avea pentru el un dublu efect, anume de a-l face în acelaşi timp stupid şi ingenios de pervers,

— Mi se pare că femeile din generaţia aceasta au ceva cu adevărat diabolic într-însele, îmi spunea el în felul lui repezit şi înflăcărat, la două sau trei zile după aceea. Ceva diabolic, repetă el, dar diabolic cu adevărat.

Era un obicei la el, atât în scris cât şi în vorbă, ca atunci când i se părea că un cuvânt sună bine să-l repete şi să-l întrebuinţeze până la saturaţie.

Am început să râd.

— Haide, haide, nu cumva , pe Catherina, de pildă, o găseşti neobişnuit de diabolică?

— Ea nu face parte din această generaţie, răspunse Kingham. Din punct de vedere spiritual ea nu-i aparţine.

Am râs din nou; cu Kingham era întotdeauna greu să discuţi. Îţi făcea impresia că l-ai strâmtorat într-un colţ şi că ridici măciuca argumentelor ca să-l zdrobeşti. Dar în timp ce i-o repezeai în cap, el se strecura imediat printr-o trapă pe care o inventa instantaneu şi dispărea definitiv, dincolo de posibilitatea oricărei discuţii. Ar fi fost peste putinţă să-i dovedeşti că

greşeşte, pentru simplul motiv că el nu păstra niciodată pentru timp mai îndelungat aceeaşi atitudine intelectuală, care să-ţi dea posibilitatea să

dovedeşti ceva.

— Nu, aici nu este vorba despre Catherina, continuă el după o scurtă

pauză. Eu mă gândeam la doamna Peddley.

— Grace? întrebai eu oarecum mirat. Grace, diabolică?

— Da, diabolică, repetă el şi dădu din cap în semn de aprobare.

Vedeam că acest cuvânt avea pentru el o enormă semnificaţie. Era nucleul în jurul căruia în această clipă se concentrau toate gândurile şi senzaţiile lui. Întregul său univers se grupa în figuri geometrice în jurul cuvântului „diabolic", în jurul ideii de diabolism în general şi în jurul diabolismului lui Grace în particular.

— Dintre toţi oamenii cei mai puţin diabolici pe care i-am cunoscut vreodată, protestai eu, Grace mi s-a părut întotdeauna superlativul.

— Tu n-o cunoşti, ripostă el.

— Eu o cunosc de ani de zile.

— Dar n-o cunoşti cu adevărat, stărui Kingham şi scăpă din nou printr-o invizibilă trapă din faţa argumentelor mele. Tu nu i-ai inspirat niciodată vreo concupiscenţă diabolică (mă gândii la Grace şi nu mă putui stăpâni să nu zâmbesc, dar zâmbetul acesta păru că-l scoate pe Kingham din răbdări). Haide, rânjeşte, zise el. Închipuieşte-ţi că eşti atotştiutor, dacă-ţi face plăcere. Dar uite ce zic eu: femeia aceasta nu şi-a pus niciodată

cu adevărat ochii pe tine.

— Presupun că faci aluzie la seara trecută, când a încercat să se poarte stupid de cochetă, zisei eu.

— A fost diabolică, răspunse Kingham mai mult pentru sine şi dădu din cap. De o concupiscenţă diabolică.

— Dar te asigur, continuai eu, că toată atitudinea ei de seara trecută

n-a fost decât prostie curată. Ea este o femeie copilăroasă, nu diabolică. Ea se mai consideră şi astăzi ca şi cum ar evolua în atmosfera lui Rodney Clegg, atâta tot şi nimic altceva. Pe urmă, vrea să ne facă şi pe noi să credem că ea l-a părăsit pe el. Acesta este motivul pentru care încearcă să-şi găsească

repede un nou amant — ca să-şi salveze prestigiul. Cât despre diabolism, ce să-ţi spun, ideea aceasta mi se pare absurdă. Ea nu este o femeie destul de bine definită, pentru a putea fi diabolică. Este exact ceea ce au făcut din ea împrejurările, propria ei imaginaţie şi oamenii între care trăieşte. Un copil şi nimic altceva.

— Probabil îţi închipui că o cunoşti, adăugă Kingham cu încăpăţânare, dar n-o cunoşti deloc. Cum ai putea să o cunoşti, când femeia aceasta nu a alergat după tine niciodată.

— Ce prostii vorbeşti, ripostai eu supărat.

— Ascultă ce-ţi spun eu, este o femeie diabolică, stărui el.

— Atunci ce te-a determinat să primeşti cu atâta entuziasm invitaţia la masă?

— Sunt anumite situaţii pe care nu le poţi evita, răspunse el pe un ton misterios.

— Renunţ să mai discut cu tine, declarai eu ridicând din umeri, căci simţeam că începe să mă scoată din fire. Cred că ar fi mult mai bine, adăugai eu, să te duci la diavolul tău şi să intri cât mai repede alături de el în căldarea cu smoală.

— Este tocmai ceea ce am de gând să fac, răspunse el şi, ca şi când i-aş

fi adus aminte de o întâlnire, se uită la ceas. Ei comedie, adăugă el cu totul pe alt ton, mi se pare că va trebui să iau o maşină, ca să pot ajunge la timp.

Kingham părea profund nemulţumit, căci nu-i plăcea să cheltuiască

bani în mod inutil. Astăzi câştiga destul de bine, dar continua să fie cât se poate de prevăzător — aproape zgârcit — obicei dureros, rămas din timpul copilăriei pe care şi-o petrecuse în mijlocul unor oameni din clasa mijlocie şi din timpul sărăciei cumplite care caracterizase începuturile lui în publicistică. O invitase pe Grace să ia masa cu el la Soho, gest pentru care trebuise să facă un efort destul de mare. Acum trebuia să ia o maşină, ca să

poată ajunge la timp şi să-i plătească această masă. Gândul acestei chel-tuieli îl făcea să sufere. Suferinţa aceasta pentru ea, suferinţa unei dureri meschine, pe care nu o putea mărturisi nimănui şi nici nu-şi închipuia că

s-ar putea aştepta la compătimirea cuiva, nici cel puţin la a lui proprie, era ultimul argument pentru care-şi închipuia că Grace este o femeie diabolică.

— Nu există scăpare, adăugă el încruntat, în timp ce-şi punea pălăria pe cap şi se pregătea de plecare. Pe obrazul lui se vedea întipărită o expresie de adevărată ferocitate. Nici un mijloc de scăpare, repetă el şi, întorcându-mi spatele, plecă.

— Biata Grace, gândii eu, după ce închisei uşa în urma lui şi mă

întorsei în cabinetul meu. Ca şi pentru Kingham, nici pentru ea nu exista nici un mijloc de scăpare. Pe Kingham îl cunoşteam, prin urmare toată

simpatia mea era concentrată asupra lui Grace.

Am constatat ulterior că avusesem toată dreptatea în privinţa obiectului simpatiei mele. Căci dacă s-a întâmplat vreodată ca cineva să

aibă şi să merite simpatie, atunci acest cineva a fost biata Grace, în timpul lunilor acelora chinuitoare din anul 1922. Se îndrăgosti de Kingham; se îndrăgosti — deşi se dădea pentru a treia oară unui bărbat — pentru prima dată în viaţă se îndrăgosti dureros, disperat şi nebuneşte. Plănuise o nouă

ediţie a aventurii pe care o avusese cu Rodney. Ceva care să nu fie decât o plăcută trecere de vreme, cu şampanie, sandvişuri şi conversaţii uşor înduioşate, în timpul pauzelor, un impresionant schimb de scrisori în stil dix-huitieme siecle, serate şi escapade vesele. Aceasta fusese de fapt aventura ei cu Rodney. Trebuie să recunosc că în dragostea de felul acesta el era un virtuos, un om încântător. Grace îşi închipuise că va continua exact în felul acesta şi cu succesorul lui Rodney. Poate chiar ar fi reuşit, dacă

succesorul ar fi fost Levitski, sau Masterman, sau Gane. Dar succesorul era amicul meu Kingham. Alegerea pe care o făcu se dovedi fatală, dar cu toate acestea, cele mai grave consecinţe ale ei ar fi putut să fie evitate, dacă nu se întâmpla să se îndrăgostească de el. Dacă nu l-ar fi iubit, ar fi putut să-l părăsească, imediat ce situaţia devenea insuportabilă pentru ea. Dar îl iubea şi, iubindu-l, însemna că este cu totul la discreţia lui.

King'ham declarase că nu este nici un mijloc de scăpare; ori dacă

acesta era adevărul, atunci în cazul lui acesta se explică datorită impulsului perversităţii de a se supune din când în când emoţiilor puternice, necesităţii de a se umili şi a vedea pe alţii umilindu-se, de a suferi şi a face pe alţii să

sufere. Ceea ce iubea Kingham era pasiunea însăşi şi nicidecum femeia care era cauza sau justificarea acestei pasiuni. Aceste orgii ocazionale de pasiune îi erau necesare, întocmai cum este necesar abuzul periodic de alcool pentru un dipsoman. După ce-şi acorda un anumit timp de consimţire, necesitatea fizică era satisfăcută şi se simţea capabil să se despartă de amanta la care nu ţinuse decât ca la un mijloc care-i stimula emoţiile şi nicidecum pentru ea însăşi. Kingham îşi putea satisface dorinţa, căci ea nu era decât un apetit, care putea fi domolit, dacă-i dădeai frâu liber. Dar, dorinţa lui Grace era una dintre dorinţele acelea nebuneşti care nu pot fi liniştite decât datorită unei minuni. Ea dorea, nici mai mult nici mai puţin, decât unirea desăvârşită cu o altă fiinţă, pe care să o cunoască pe de-a întregul şi care să nu aibă faţă de ea nici un secret. Ori o astfel de dorinţă nu poate fi satisfăcută decât atunci când se întâlnesc două iubiri egale, două temperamente minate de aceeaşi dorinţă de a se încrede şi a se da în întregime unul altuia. În cazul ei însă nu putea fi vorba despre o astfel de întâlnire.

Kingham avea obiceiul să spună cunoştinţelor lui — mai curând sau mai târziu — ce părere are despre ele, un obicei care era întotdeauna neplăcut. Procedeul acesta îl numea „limpezirea atmosferei". Dar în realitate procedeul lui nu limpezea niciodată nimic, dimpotrivă, contribuia la întunecarea şi tulburarea ei, aşa că provoca tunete din senin. Evident, Kingham nu ar fi fost de acord să admită aşa ceva, dar de fapt intenţia lui iniţială era tocmai să provoace această furtună. Cerul senin îl plictisea şi din cauza asta prefera furtuna. Dar, de fiecare dată când reuşea să provoace o furtună, manifesta o sinceră mirare, văzând că oamenii sunt incapabili să

suporte adevărul, oricât ar fi el de întemeiat şi de folositor pentru ei. Când vedea că vechii lui prieteni erau jigniţi de felul brutal de a vorbi, fără nici un înconjur, el îi acuza tocmai din cauză că se considerau jigniţi. Numai foarte puţine din dragostele şi prieteniile lui Kingham au fost în stare să

supravieţuiască efectelor sincerităţii lui. Aventura cu Grace face parte dintre aceste puţine excepţii pe care le-am putut constata.

Chiar de la început Kingham a găsit cu cale să „limpezească „atmosfera". La prima lor întâlnire în casa mea, el a fost destul de nepoliticos. Ceva mai târziu a început să devină un fel de Timon atenianul. Voluptatea lui Grace, filosofia ei epicuriană despre viaţă, lipsa ei de consideraţie,

„concupiscenţa ei diabolică" erau punctele caracteristice despre care îi spusese indignat ce părere are şi această părere şi-o exprimă cu toată

pasiunea concentrată de care era capabil. A doua zi după dejunul lor la Saho l-am întâlnit la Queen's Hall.

— I-am spus ce părere am despre ea, declară el.

— Şi ce a zis de părerea pe care o ai despre ea? întrebai eu.

Kingham încruntă din sprâncene:

— Mi s-a părut mai mult mulţumită decât supărată, răspunse el. Iată

forţa diabolică a acestor femei. Se mândresc pur şi simplu cu însuşirile de care ar trebui să le fie ruşine. Acest amănunt le face inaccesibile pentru orice faptă decentă. Inaccesibile şi prin urmare absolut lipsite de omenie şi de conştiinţă.

— Tu eşti un sentimental incorigibil, declarai eu în bătaie de joc.

După ce-i spusei — de altfel pe un ton destul de blând — ce părere am despre el, Kingham se ridică pe picioarele dinapoi, întocmai ca un cal pe care l-ai înţepat cu pintenii. Sinceritatea altora îl durea tot atât de mult cât îi durea şi pe alţii sinceritatea lui, poate chiar mai mult. Cu singura diferenţă

că lui îi făcea plăcere să fie jignit.

— Ce prostii! începu el indignat.

Riposta aceasta dură cam tot atât cât pauza dintre punctele programului şi fu acoperită numai de sunetele asurzitoare ale uverturii din Maeştrii Cântăreţi. Care erau senzaţiile lui în timpul cât aşteptau încastrate în mijlocul acestei tăceri? Simţeam, o adevărată plăcere să mă pot gândi la acest amănunt. Variate, violente, stăruitoare şi adâncindu-se tot mai mult în mijlocul unor complicaţii din care nu se mai puteau descurca — nu erau oare ele tocmai antiteza spirituală a acestei muzici pe care o ascultam noi acum?

După ce tumultul wagnerian se linişti, Kingham îşi continuă protestele.

— Mi s-a părut destul de mulţumită.

Aceasta fusese, după părerea lui Kingham, reacţia lui Grace faţă de adevărurile pe care i le spusese. După ce mă mai gândii puţin, ajunsei la concluzia aproape sigură că constatarea făcută de el este justă. Deoarece Grace se vedea şi astăzi pe sine evoluând în atmosfera rodneyană — ca o femeie „modernă" şi „dix-huitième siecle" (pare foarte ciudat cât de uşor pot fi schimbate între ele aceste două noţiuni) şi ceea ce-şi imagina Rodney că

este „eternul feminin". Evident, nu se putea decât să fie mullţumită, văzând că amicul meu Kingham o consideră drept ceea ce pretinde ea că este — şi nu numai că o considera şi o accepta ca fiind ceea ce-şi închipuise ea însăşi, dar îi mai adăuga şi calificativul „diabolic" la cele pe care în modestia ei după

cât putea să-şi dea seama acum, — modestia aceasta fusese exagerată — şi le atribuise singură. Acuzaţiile lui Kingham le considerase drept complimente, şi zâmbise cu neprefăcută plăcere când îi pomenise despre cruzimea ei de vampir, când îi reproşase concupiscenţa ei diabolică, faţă de sufletul chinuit de spaimă şi trupul stăpânit de consimţire al victimelor ei. În societatea lui Rodney temperamentul era în aceeaşi măsură de rigueur ca trena şi penele de struţ la o recepţie de la Curte. Grace se credea pe sine un temperament prodigios, dar avea nevoie ca această viziune despre ea însăşi să-i fie confirmată de un martor ocular. Adevărurile crude pe care i le servise Kingham îi confirmaseră părerea corectă pe care şi-o formulase. Cu cât Kingham devenea mai insultător, cu atât se simţea mai mulţumită şi ţinea la el mai mult. Vedea că el o lua în serios drept o femeie frivolă şi că o apreciază

aşa cum merită. Aprecierea aceasta îi întărea încrederea în ea însăşi şi sub ploaia anatemei lui îşi putea juca rolul cu mai multă graţie şi cu artă mai desăvârşită. Atitudinea lui Grace, care-i asculta cu impertinentă mulţumire cuvintele cu care el îşi închipuise că o va răni, îl scotea pe Kingham din minţi. Se repezi deci la ea cu îndoită violenţă, cu cât devenea el mai violent, cu atât mai vaporos de senină devenea eterna, moderna ei feminitate dixhuitieme siecle.

În timpul acesta, pe nesimţite şi aproape fără să-şi dea seama, Grace se îndrăgosti de el.

L-am cunoscut pe Kingham în relaţiile lui cu mulţi bărbaţi şi femei. Dar nici pentru unul n-a fost un individ cu desăvârşire indiferent. Fie că-l detestau — în viaţa mea n-am văzut un om care să aibă duşmani mai mulţi şi mai înrăiţi decât el — fie că-l iubeau. (Aş mai putea adăuga că mulţi dintre cei care l-au iubit au început mai târziu să-l urască). Când încerc să-mi analizez propriile mele sentimente faţă de el, ajung la concluzia că dintr-un anumit punct de vedere am fost şi eu îndrăgostit de el. Căci altfel cum s-ar putea ca eu care-l cunoşteam atât de bine şi ştiam cât de nesuferit este, şi cum în general era de fapt, să-l pot totuşi suporta, fără să ţină seama de defectele lui? Şi ce mă determina să uit întotdeauna certurile pe care le aveam împreună? De ce nu l-am dat dracului — întru cât mă privea pe mine

— căci mi se oferiseră destule ocazii? Sau, cel puţin, de ce n-am primit cu mulţumire înstrăinarea dintre noi, care a intervenit după discuţia cea mai violentă pe care am avut-o împreună — discuţia iscată din cauza bietului Herbert —, împăcându-mă cu gândul că această despărţire a noastră să se prelungească la infinit şi să devină permanentă? Singura explicaţie este că

exact ca toţi ceilalţi care nu-l condamnau, şi eu nutream un fel de dragoste pentru Kingham. Pentru mine omul acesta era important, avea o profundă

semnificaţie şi-mi era necesar. În prezenţa lui simţeam că fiinţa mea începe să ia dimensiuni mai impunătoare. Simţeam, dacă-mi este permis să

întrebuinţez această expresie, un fel de flux în mine, în lungul canalelor sterpe şi înecate de nisip ale fiinţei mele, simţeam cum începe, cu totul pe neaşteptate, să gâlgâie viaţa binefăcătoare. Pentru mine Kingham avea efectul lunii care atrage apele fluxului şi acesta şi le revarsă în canalele de irigaţie ale deşertului.

Toţi cei care ne sunt simpatici exercită mai mult sau mai puţin efectul lunii asupra noastră, atrăgând fluxurile vieţii, pentru a fertiliza ceea ce în-tr-un mediu antipatic fusese arid şi deşert. Sunt însă anumiţi indivizi care, datorită apropierii lor, pun în mişcare un flux mult mai puternic şi pentru un număr mult mai mare de suflete decât ar fi în stare un bărbat sau o femeie de toate zilele. Kingham făcea parte dintre aceste fiinţe excepţionale.

Pentru cei cărora le era simpatic, el era o persoană mult mai simpatică decât oricare dintre cele mai plăcute cunoştinţe ale lor. În jurul omului acestuia parcă ar fi pâlpâit o lumină de viaţă şi de strălucire. Era în stare să te farmece, chiar atunci când îţi spunea lucruri cu care nu erai de acord sau făcea fapte pe care nu le aprobai. Până şi duşmanii lui admiteau existenţa şi puterea farmecului său excepţional. Catherina, care propriu-zis nu-i era duşmancă, dar care dezaproba profund felul lui de viaţă şi de gândire, trebuia să admită că, de fiecare dată când voia şi îşi da silinţa, reuşea să-i amuţească, cel puţin pentru moment, toate prejudecăţile şi să o determine, ca atât timp cât este în faţa ei să i se pară simpatic. La început Grace se apropiase de el fără nici un fel de prejudecată — cel mult cu prejudecata părerii moştenite de la Rodney că el este un sălbatic, dar în fond sălbaticii sunt mai curând atrăgători decât respingători. Ea era o femeie pe care o puteai sugestiona şi se lăsa foarte uşor influenţată de cei care aveau o personalitate mai puternică şi mai definită decât a ei. Nu era deci de mirare că sucombase în faţa farmecului său, aşa că de la prima vedere i se păru simpatic şi pe urmă se îndrăgosti de el ca o nebună.

Totuşi trebui să mai treacă puţin timp până când Grace putu să-şi dea seama că s-a îndrăgostit de el. În primele zile ale intimităţii lor, ea era prea preocupată de rolul femeii moderne pe care-l juca, pentru a-şi da seama că a căzut victimă unei emoţii atât de puţin rodneyene. Dragostea, sentimentul în forma lui reală şi lipsită de cumpăt, nu se armoniza cu rolul pe care avea de gând să-l joace. Îi trebuia o zguduitură neaşteptată şi bruscă, pentru a o face să uite în mod instantaneu că ea este „modernă" şi „feminină", în accepţiunea rodneyană a acestor cuvinte, şi pentru ca să devină — ce anume? Eram gata să afirm: „ea însăşi". Dar se poate oare afirma că ai devenit „tu însuţi", când în realitate ai fost transfigurat sau dureros de desfigurat de dragoste? Cât timp cineva este îndrăgostit nu se poate să fie „el însuşi" sau, dacă vreţi să prezentaţi situaţia mai romantic, inversând-o, atunci nimeni nu poate fi cu adevărat „el însuşi", câtă vreme este îndrăgostit. Ceea ce este pe de-a întregul cam aceeaşi situaţie. Deosebirea dintre Grace îndrăgostită şi Grace vindecată de această pasiune pare cu atât mai mare cu cât ea reprezintă deosebirea dintre „eternul feminin" în concepţia rodneyană şi o femeie — şi între o femeie kinghamizată aşa cum era ea astăzi. Căci chiar îndrăgostită fiind Grace continua să se vadă pe sine jucându-şi rolul, după concepţia amantului ei. Rodneyanismul ei dispăru, pentru ca să facă loc kinghamismului. Nu se mai vedea pe sine în rolul tinerei aristocrate moderne, ci ca pe o încarnaţie „pasională" primitivă

(pasional, era calificativul favorit al lui Kingham) a idealului conceput de noul ei amant.

Intimitatea dintre ei dura de mai bine de o lună când Grace începu să-şi dea seama de natura adevărată a sentimentelor ei. Atenţiile lui Kingham faţă

de ea continuau fără întrerupere. Acuzaţiile lui de diabolism făcuseră loc apelurilor de a-i deveni amantă. Grace considera aceste acuzaţii drept complimente şi la acestea îi răspundea la întâmplare, cu toate nebuniile ce-i treceau tocmai atunci prin minte. Răspunsurile ei fără nici o legătură, pe care i le da cu indiferenţă şi pe care Rodney le-ar fi considerat drept expresia ultimă a spiritului modern, pentru Kingham era ultima expresie de diabolism.

— Seamănă cu Nerone, când cânta din liră, în timp ce Roma cădea pradă flăcărilor, îmi spunea el într-o zi.

Roma era el însuşi — centru al universului — încins de flăcări. În timp ce îl alinta, Grace se uita la el cum arde şi trăncănea prostii, până când el se prefăcea în scrum. Dar mai mult decât atât, ea nici nu dorea să-i stingă

flăcările. Cu toată „concupiscenţa diabolică" ce i-o atribuise Kingham, în timpul primelor cinci sau şase săptămâni, ea refuză categoric să devină

amanta lui. Reuşise să-l captiveze pe Kingham, ori asta îi era suficient pentru a-i reda încrederea în ea însăşi şi a reface acea fantastică imagine în care se vedea pe sine drept o sirenă modernă căreia nimic nu i se împotriveşte şi care în mod trecător fusese distrusă, datorită infidelităţii lui Rodney. Dacă i-ar fi căzut imediat în braţe, probabil ar fi făcut un gest care se armoniza cu imaginea ei dix-huitième, dar pudoarea ei înnăscută o împiedică să procedeze în mod consecvent.

Refuzul ei de a capitula imediat fu un nou motiv pentru Kingham de a o considera diabolică, în conformitate cu teoria lui, ea îşi impunea, această

stăpânire de sine numai pentru a-l scoate din minţi. Un gust pervers pentru cruzime se adăugă la lista acuzaţiilor împotriva ei. Grace păru încântată de această blândă acuzaţie pe care i-o făcea.

Până acum atacurile lui Kingham împotriva ei i se păruseră mai mult distractive decât dureroase şi mai mult complimente decât insulte. Se mai simţea încă apărată de armura ei de indiferenţă. Constatarea că este îndrăgostită de el îi smulse foarte curând această armură şi spiritul ei rămas fără apărare deveni din ce în ce mai susceptibil faţă de asalturile pe care Kingham le da împotriva lui.

Momentul critic, evenimentul apocaliptic se desfăşură chiar în apartamentul lui Kingham. Era în timpul unei după-amiezi grele de zăduf, de la începutul verii. Cerul era înnourat şi la sosirea lui Grace furtuna se simţea apropiindu-se din depărtări. Îmbrăcase — după cum am aflat de la Catherina, căreia i-a povestit întâmplările din după-amiaza aceea — pentru prima dată o rochie complet nouă de la Paris. Rochia era de culoare cenuşie, la gât în două tonuri, subtil armonizate şi aproape discordante, de roşu care se repeta la mâneci şi la clinii fustei. Mi se pare că creatorul rochiei era Poiret, şi era foarte modernă şi chiar extravagant de elegantă. Cu un cuvânt, era o rochie anume creată pentru amanta lui Rodney.

Grace, care în această rochie era perfect conştientă de ea însăşi, simţi ulterior destul de dureros incongruitatea situaţiei ei. Asta cu atât mai mult cu cât, în clipa când intrase se simţea foarte mulţumită de rochia ei. Se gândea că este o rochie foarte reuşită şi că lumea care a văzut-o pe stradă ar fi peste putinţă să nu-şi dea seama cât este de elegantă şi de originală.

Tocmai se întreba ce efect va face rochia ei asupra lui Kingham. Spera şi credea că-i va plăcea.

În felul lui, Kingham era tot atât de bun cunoscător în materie de îmbrăcăminte ca şi Rodney. Evident, nu avea ochiul sigur şi aproape profesional al lui Rodney în ceea ce priveşte stilul, linia şi eleganţa unei toalete. Rodney era un mare croitor manqué. Creatorul îmbrăcămintei la modă se putea distinge în fiecare tablou al lui, era un om care-şi greşise cariera. Felul lui Kingham de a se uita la îmbrăcăminte era cu totul altul. El avea viziunea moralistului, nu a croitorului. Pentru el hainele erau simboluri, expresia vizibilă a stărilor sufleteşti. Astfel, eleganţa impresionantă şi uşor excentrică a lui Grace, lui i se păru simbolul expresiv al diaboliismului ei. Rochia ei o consideră drept o eflorescenţă a spiritului.

Toaletele ei făceau parte din ea însăşi şi ea era direct şi complet responsabilă

pentru ele. Nici prin minte nu i-ar fi trecut că această responsabilitate ar putea fi trecută în parte şi asupra croitorilor, a cusătoreselor şi a prietenelor care-i dădeau sfaturi în materie de îmbrăcăminte. Dintr-o singură privire îşi dădu seama de felul în care era îmbrăcată.

— Ai îmbrăcat o rochie nouă, zise el pe un ton acuzator.

— Îţi place? întrebă ea.

— Nu, răspunse Kingham.

— De ce?

— De ce? repetă el. De, probabil din cauză că este atât de expresivă şi pentru că-ţi vine diabolic de bine.

— Eu îmi închipuiam că acesta va fi un motiv mai mult ca să-ţi placă.

— Da, fără îndoială ar fi, răspunse Kingham, ar fi în cazul când eu te-aş

putea privi cum aş privi un simplu spectacol, dacă m-aş uita la dumneata ca la ceva indiferent, dacă te-aş privi ca ceva ce trebuie văzut şi nimic altceva, cum ar fi de pildă un tablou. Dar dumneata nu-mi eşti indiferentă şi acest amănunt dumneata îl ştii şi vrei să mă torturezi anume. Cum se poate să-mi ceri să-mi placă ceva ce te face să fii diabolic de ispititoare şi astfel să-mi agraveze şi mai mult supliciul?

Se uita la ea cu priviri pline de ferocitate. Grace nu putea să suporte aceste priviri, nici să înfrunte focul ochilor lui strălucitori, întunecaţi şi expresivi, decât datorită unui efort. S-a apropiat de ea şi i-a pus amândouă

mâinile pe umeri.

— Astăzi, a declarat el, vei deveni amanta mea.

Grace a clătinat din cap şi i-a răspuns cu un zâmbet capricios şi etern feminin.

— Da, vei deveni, repetă el şi mâinile i se încleştară şi mai strâns pe umerii ei.

— Nu, nu voi deveni, răspunse Grace şi începu să respire şuierător, căci mâinile lui începuseră să i se înfigă în carne.

— N-auzi ce-ţi spun: vei deveni.

Se priveau unul pe altul de aproape, ca doi duşmani. Inima lui Grace bătea cu violenţă.

„— La un moment dat mi-am închipuit că mă va sugruma", îi spunea ea Catherinei. Dar s-a ţinut bine şi a ieşit învingătoare.

Kingham şi-a retras mâinile de pe umerii ei şi s-a depărtat de ea. A traversat camera până de cealaltă parte şi, sprijinindu-se de canatul ferestrei, s-a uitat afară spre cerul cenuşiu, fără să spună nimic.

Grace s-a aşezat mulţumită şi uşurată pe canapea. Cu o mişcare provocatoare şi plină de seducţie, care de altfel se pierdu fără folos, deoarece Kingham sta indiferent, întors cu spatele spre ea, îşi ridică picioarele pe canapea şi le ascunse sub rochie. Îşi deschise poşeta şi scoase tabachera din care luă o ţigară şi o aprinse — toate aceste gesturi le făcea cu indiferenţă

calculată. Încerca să-şi liniştească nervii, pentru a putea suporta un nou atac — îşi liniştea nervii şi probabil se gândea să-l supere cu indiferenţa atitudinii pe care o luase, după ce se va întoarce din nou spre ea.

Se aştepta ca scena violenţelor de adineauri să se repete, o dată cu invectivele obişnuite de până acum. Nu era însă pregătită să reziste noului fel de atac pe care de astă dată Kingham îl dezlănţui împotriva emoţiilor ei.

Când, în sfârşit, Kingham se întoarse şi se apropie de ea, — terminase mai bine de jumătate ţigara, înainte de a întrerupe această lungă tăcere — îl văzu că plânge.

Kingham, după cum v-am spus, nu era deloc un comediant. Tot ce spunea că simte simţea cu adevărat şi sunt sigur că sentimentele lui erau sincere. Dar era o fire prea uşor simţitoare şi-i plăcea foarte mult să simtă.

Într-o situaţie unde altul în locul lui ar fi căutat să se stăpânească, Kingham îşi dădea frâu liber emoţiilor sau şi le dezlănţuia mult mai violent şi mai îndelung. N-avea nevoie să facă apel nici la trucurile dervişilor, nici la dansuri, nici la ţipete, nici la sunetul tobelor, pentru a putea trece la o astfel de situaţie. Acest proces se desfăşura în interiorul lui, datorită unei concentrări intense a voinţei asupra obiectului care reprezenta ura sau dragostea lui şi din care pentru el rezulta suferinţă sau plăcere. Se gândea la dragostele sau supărările lui, căutând să le atribuie o importanţă mult mai mare decât aveau cu adevărat, se gândea evocându-şi în minte viziuni corespunzătoare despre el însuşi — de nepermis extaz, când suferea chinuit de dorinţă, de scene de jigniri, umilinţe, revolte şi ură, când era supărat pe cineva, despre viaţa lui mizerabilă, când încerca să se compătimească pe sine însuşi — ca despre o fiinţă pe care nimeni n-o iubeşte şi care trăieşte în singurătate, uitată de toată lumea şi chiar trăgând să moară...

O practică îndelungată îi dădea posibilitatea de a exterioriza aceste emoţii, de a se menţine neîntrerupt în continuă fierbere şi pentru vreme îndelungată. În timpul scurt al celor câteva săptămâni cât îi făcuse curte, reuşi să se sugestioneze că interesul lui faţă de Grace este cea mai violentă

pasiune şi că suferă îngrozitor din cauza refuzului ei — refuzul ei diabolic şi sadic — de a deveni amanta lui. De această suferinţă el se bucura dureros şi profund. Orgia îşi păstra toată savoarea şi el nu simţea deloc că ar fi ajuns la saturaţie.

Lacrimile lui de, acum erau rezultatul unui sentiment neaşteptat şi copleşitor de compătimire faţă de sine însuşi care urmă imediat după

erupţia lui de violenţe. Îşi dădu seama că violenţele lui sunt fără efect, ar fi fost absurd să-şi închipuie că, brutalizând-o, bătând-o sau strângând-o de gât, va fi în stare s-o determine să-l accepte. Prin urmare făcu apel la deznădejde. El era un izolat, un dezmoştenit, nimeni nu se interesa de el, calităţile lui sufleteşti se iroseau în josnicie inutilă — preţioasele şi măreţele lui calităţi sufleteşti — şi pentru el nu era nici o scăpare, deoarece nebunia aceasta era mai tare decât el. Era pierdut, cu desăvârşire pierdut.

Stând aşa în cadrul ferestrei, se gândi adânc la nenorocirile lui, până

când situaţia i se păru că a devenit insuportabilă. Ochii i se umplură de lacrimi. Se simţea ca un copil, ca un copil care nu mai poate rezista şi se lăsă

pradă deznădejdii şi durerii lui.

De pe obrazul lui se şterse orice urmă de animaţie şi chipul îi deveni ca masca unui mort, o mască a durerii. Cu barba lui roşcată şi obrazul palid şi delicat, semăna cu chipul chinuit al unui Christ mont sau în agonie, din zguduitoarele tablouri ale şcolii flamande.

Obrazul omului care se întoarse acum spre Grace Peddley era obrazul unui Christ mort. Acest obraz de Christ mort fusese abia adineauri obrazul unui Lucifer care ardea de viaţă şi de patimă şi fusese primejdios de ameninţător şi de frumos, dar se ferise din calea ei. Ochii care luciseră atât de vii erau acum aproape închişi şi împrumutau obrazului o expresie asemănătoare orbirii, iar dintre pleoapele pe jumătate închise scăpau încet şiroaiele lacrimilor.

La început obrazul acesta chinuit de suferinţă o miră şi o înspăimântă.

Pe urmă spaima fu înlocuită imediat de milă pentru chipul acesta fără viaţă

şi totuşi chinuit, în lungul căruia vedea scurgându-se lacrimile. Până acum nu i se întâmplase încă să vadă un bărbat plângând. Se simţi cutremurată

de milă şi aducându-şi aminte că situaţia aceasta a fost provocată de ea simţi în acelaşi timp dorinţa irezistibilă de a se pocăi, de a se umili şi de a-i da o compensaţie. În acelaşi timp simţi o emoţie mult mai puternică, o emoţie care reprezenta mila şi pocăinţa în acelaşi timp, şi căreia aceste două

sentimente îşi datorau strania lor intensitate. Aceasta era presimţirea că

pentru ea, în toată lumea aceasta, singur Kingham este bărbatul care poate avea importanţă. Emoţia aceasta era iubirea.

Fără să zică nimic, Kingham traversă camera şi se apropie de canapeaua pe care sta Grace, cu ţigara fumegând între degete, pe jumătate întinsă şi încremenită de mirare, ca o statuie a modernismului, apoi, aşezându-şi capul pe genunchii ei, continuă să plângă cu sughiţuri.

Vraja care o imobilizase pe Grace se destrămă. Se plecă spre el şi începu să-l mângâie pe creştetul capului. Gestul acesta îi aduse aminte de ţigara pe jumătate fumată, o aruncă în focul din cămin. Degetele începură

să-i alunece în lungul cefei, pe gât, pe urechi şi spre obrajii care i se îngropaseră în poală.

— Iubitule, murmură ea, iubitul meu! Nu plânge. E îngrozitor să te văd plângând.

Pe urmă începu să plângă şi ea. Rămaseră multă vreme în starea aceasta, Kingham îngenunchiat şi cu obrazul sprijinit de genunchii ei, ea plecată asupra lui, cu o mână mângâindu-l pe creştet şi plângând împreună.

Gândurile şi simţămintele noastre sunt într-o strânsă interdependenţă.

De fapt, ele nu sunt despărţite şi atât de deosebite unele de altele decât prin felul de a ne exprima, dar nu şi în realitate. Unii oameni sunt mult mai buni matematicieni atunci când sunt îndrăgostiţi decât atunci când nu sunt. Dar, în orice caz, emoţia dragostei condiţionează funcţiunea intelectului. Cu atât mai puternic influenţează celelalte emoţii, cum ar fi mila, curajul, ruşinea, teama de ridicol, emoţii pe care le însufleţeşte sau le diminuează, după cum e cazul. S-ar putea admite, ca regulă generală, că senzaţia unei puternice emoţii ne predispune în mod automat să simţim şi alte emoţii, oricât ar fi ele de nepotrivite cu emoţia iniţială. Astfel, bucuria ne poate predispune la milă

şi ruşinea la revoltă. Revolta şi părerile de rău ne pot predispune la plăcerile senzuale. Certurile violente se termină de multe ori cu actul dragostei şi de multe ori se încing orgii în imediata apropiere a mormintelor proaspăt deschise — orgii care, pentru un spectator indiferent, ar putea să pară

deplasate, dar care în realitate de cele mai multe ori trebuie atribuite mai curând lipsei cinice de sentiment decât existenţei lui supraabundente.

Mâhnirea crează o senzaţie de singurătate şi trezeşte în sufletul celor care o simt dorinţa de a fi consolaţi. În acelaşi timp, punându-şi toată

personalitatea în comoţie, sufletul celui care suferă este extrem de susceptibil faţă de influenţele voluptăţii şi extrem de nepregătit, în starea aceasta de dezorganizare, pentru a putea fi supus obişnuitei stăpâniri de sine, astfel că, dacă apare consolatorul aşteptat, se întâmplă de multe ori (în cazul când condiţiile sexuale şi de vârstă sunt favorabile) ca simpatia să se transforme nu numai în dragoste simplă, ci chiar într-o dorinţă care se cere imediat satisfăcută. O astfel de transformare se întâmplă şi de astă dată.

Lacrimile făcură loc sărutărilor care deveniră din ce în ce mai puţin tragice, mângâierilor şi îmbrăţişărilor. După acestea urmară languroase şi extatice tăceri, intermitente.

— Te iubesc, te iubesc, murmura Grace care rămase aproape înspăimântată de violenţa noilor ei emoţii, de intensitatea noilor şi sfâşietoarelor senzaţii, pe care le exprimau aceste vechi şi atât de des întrebuinţate cuvinte. — Te iubesc!

Iar Kingham o sărută şi pentru moment se lăsă pradă fericirii, fără

rezervă sau comentariu interior, fără nici o umbră a gândurilor ce încep să te neliniştească după ce faptul este consumat şi care transformă prezentul în istorie — chiar în timpul cât el continuă să se desfăşoare şi care — criticând, apreciind, judecând şi condamnând — îi răpeşte toată savoarea actualităţii.

Se simţea fericită, fără nici un fel de rezervă.

Veni şi clipa când trebuiră să se despartă.

— Trebuie să plec, zise Grace, şi oftă.

Dar Grace care plecă era cu totul altă femeie decât Grace cea care venise cu două ceasuri în urmă. Era o Grace plină de sentimentul veneraţiei şi al adoraţiei, o Grace umilită din cauza dragostei, o Grace pentru care dorinţa de a fi modernă, grande dame, dix-huitième siècle şi intelectual la modă, încetase cu totul de a mai avea importanţă. Aranjându-şi părul în faţa oglinzii, rămase mirată de incongruitatea şi genul ţipător şi deplasat al rochiei cu care era îmbrăcată. Înţelegea că dragostea ei pentru Kingham este ceva vast şi important, ceva cu adevărat sfânt, alături de dragostea aceasta, rochia ei cea nouă i se părea un costum de clown pe care l-ai îmbrăcat ca să

intri într-o biserică. Ziua următoare îmbrăcă o rochie veche, pre-rodneyană, de muselină albă, cu picăţele negre, care nu era nici ţipătoare nici modernă

şi nici excentrică. Îşi îmbrăcase sufletul, propriu-zis, pentru a fi în armonie'

cu situaţia.

Dar Kimgham — care în timpul ceasurilor ce se scurseseră de la întâlnirea lor, avusese destulă vreme ca să otrăvească plăcerea amintirilor din ajun, cu tot veninul gândurilor ulterioare, descoperise o semnificaţie subtilă şi îngrozitoare pentru toate gesturile care în realitate erau inocente şi simple — o primi ca şi când nu şi-ar fi schimbat nici rochia nici felul de a gândi ci ar fi fost tot femeia al cărei rol ea îl juca de săptămâni întregi.

— Ia te uită, zise el deschizându-i uşa de la intrare, constat că nu-ţi ajunge ce a fost ieri.

Grace, care se aştepta să fie primită cu blânda şi adorabila duioşie din ajun, rămase dureros impresionată de brutalitatea cuvintelor lui, de răceala şi amărăciunea pe care o simţea în tonul cu care-i vorbea.

— Nu-mi ajunge, ce? întrebă ea şi privirile ochilor ei care străluceau triumfători se tulburară de spaimă, zâmbetul cu care apăruse în faţa lui se şterse, imediat ce intră în cameră. Se uită la el speriată. Ce nu-mi ajunge?

Kingham începu să râdă violent, jignitor şi fără veselie şi cu un gest al mâinii îi arătă canapeaua. Concupiscenţa diabolică a lui Grace — acesta era principalul gând care-l preocupa, din clipa când o văzuse ultima dată.

În primul moment Grace nu fu în stare să înţeleagă ce vrea să spună.

Acest aspect neaşteptat al dragostei lor se deosebea atât de mult de ceea ce-şi închipuise ea, încât nu putea câtuşi de puţin bănui că el ar fi astăzi fondul pe care se brodează gândurile lui Kingham. Apoi cu totul pe neaşteptate începu să i se limpezească în minte semnificaţia cuvintelor lui.

Sângele îi sări în obraji.

— Kingham! protestă ea. (Kingham era exact unul dintre oamenii aceia cărora toată lumea li se adresează cu numele de familie. Restul nu reprezintă decât două iniţiale: J.G. Eu n-am ştiut niciodată ce fel de nume reprezintă. Cred că John George. Dar asta nu are nici o importanţă. El a fost întotdeauna Kingham, pur şi simplu). Kingham! Cum se poate să

întrebuinţezi astfel de cuvinte?

— Cum se poate? repetă el în bătaie de joc. Mă mir şi eu cum de nu-mi pun o frunză de viţă pe gură, cum fac de fapt toţi oamenii cumsecade care nu vorbesc niciodată despre viciile lor. Poţi face tot ce pofteşti, dar nu vorbi niciodată despre ceea ce faci, asta se numeşte să fii om cumsecade şi respectabil. Dar, doamne sfinte, continuă el cu aceeaşi violenţă, eu îmi închipuiam că dumneata eşti mai presus de respectabilitate, întocmai cum eşti mai presus de bine şi de rău — sau mai prejos, după cum e cazul.

Grace, care venise convinsă că o va primi cu o sărutare şi cu vorbe bune, se depărta încet de el şi, după ce traversă camera, se aşeză pe canapea şi începu să plângă.

O clipă mai târziu Kingham se repezi la ea şi, cuprinzând-o în braţe, începu să-i sărute urmele lacrimilor de pe obraz. Nu scoase nici o vorbă, dar sărutările lui deveneau din ce în ce mai pasionate. La început ea întoarse capul, dar pe urmă se lăsă în voia lui. Pentru un timp se simţi fericită. Uită

cuvintele grele pe care i le spusese sau chiar dacă îşi mai aducea aminte de ele, le considera drept cuvinte pe care le proferase în timpul unui vis chinuitor — din greşeală, mai bine zis, nu cu intenţie şi nici în mod serios.

Începuse să se simtă aproape complet liniştită, când Kingham sări în picioare, se desprinse cu brutalitate din îmbrăţişarea ei şi începu să alerge de colo până colo prin cameră, trecându-şi mâinile prin păr.

— Ce îngrozitoare situaţie, să ştii că ai un viciu, începu el. Ceva pe care-l duci întotdeauna cu tine, dar despre care ştii că nu eşti tu însuţi. Ceva care este mai tare decât tine, ceva la care ai vrea să te împotriveşti, să-l înfrângi, dar nu eşti în stare. Un viciu, un viciu! Părea vrăjit de cuvântul acesta, parcă ar fi devenit centrul universului său. E îngrozitor! Suntem stăpâniţi de puterea demonilor, aceasta este meteahna noastră! Purtăm cu toţii în noi demonii noştri, care sunt viciile de care suferim, şi aceştia sunt mai tari decât noi. Ne îngenunchează şi ne stăpânesc, e îngrozitor. Se cutremură de dezgust. E îngrozitor să te simţi asasinat de propriile tale vicii.

Demonul care te asasinează spiritual îţi sufocă sufletul, strivindu-ţi-l cu carnea catifelată şi caldă a trupului. Demonul din mine te întrebuinţează pe dumneata ca mijloc de asasinare, iar demonul din dumneata mă întrebuinţează pe mine. Viciile noastre uneltesc împotriva noastră, aceasta este uneltire şi prin ea se pune la cale un asasinat.

Când ajunse la aceste cuvinte, Grace se simţea atât de nenorocită, cum nu se simţise încă niciodată în viaţa ei de până acum. (Şi totuşi, dacă

Rodney i-ar fi spus acelaşi lucru, dar cu totul altfel — cum ar fi de pildă

făcându-i complimente în legătură cu temperamentul ei — poate acum două

luni ar fi fost încântată de cuvintele lui).

— Bine, dar ştii că eu te iubesc, ştii, acestea fură cuvintele pe care se simţi în stare să le spună. — Ce te determină să-mi spui astfel de vorbe, când ştii?

Kingham începu să râdă.

— O, ştiu, răspunse el, ştiu chiar prea bine. Ştiu ce înţeleg femeile din categoria dumitale sub cuvântul „iubire".

— Bine, dar eu nu sunt o femeie ca... Grace ezită — „ca mine" ar fi fost o expresie lipsită de sens, deci continuă... ca acelea.

— Nu eşti o femeie aşa cum eşti? întrebă Kingham în bătaie de joc.

— Nu sunt o femeie dintre acelea care-ţi închipui dumneata, stărui Grace, luată de vârtejul cuvintelor. Nu sunt o proastă, nu sunt frivolă şi toate celelalte. Crede-mă. (Timpul lunilor petrecute cu Rodney i se părea ca un vis, dar cu toate acestea îl trăise aievea. Ori pe timpul acela era şampanie adevărată, sandvişuri şi ceva mai mult decât simple conversaţii ştiinţifice...).

În orice caz, astăzi nu sunt aşa. Sunt cu totul altfel, nu eşti în stare să

înţelegi atâta lucru? Sunt complet alta. Din cauză că eu te iubesc, te iubesc, te iubesc!

Oricare altul în locul lui s-ar fi lăsat convins, cel puţin pentru moment, i-ar fi cerut iertare, ar fi sărutat-o şi s-ar fi împăcat. Pentru Kingham însă un astfel de gest ar fi fost prea uşor şi prea banal din punct de vedere emotiv.

Rămase prin urmare impasibil.

— Ştiu, răspunse el şi în timp ce vorbea întoarse privirea ca să nu vadă

chipul ei impresionant şi plin de suferinţă, să nu-i vadă ochii cenuşii cu pupilele dilatate, care se ridicaseră spre el miraţi şi îngroziţi, privindu-l rugător şi supuşi. Tot aşa şi eu. Demonul tău mă iubeşte. Demonul meu te iubeşte.

— Nu se poate, protestă Grace cu glasul stins. De ce?...

— Te iubeşte cu violenţă şi în mod irezistibil, continuă el cu glasul ridicat, aproape ţipând. Spunând aceste cuvinte, se întoarse brusc şi se repezi la ea, aproape furios. Înţelegi ce înseamnă aşa ceva, continuă el strângând-o în braţe, în timp ce ea se zbătea fără putere, ştii ce înseamnă să

iubeşti, nu o persoană anume şi nici trupul ei, ci numai o parte dintr-însul

— din toată puterea fiinţei? Îţi dai seama ce este când demonul viciului îşi concentrează toată dorinţa asupra unui singur punct şi cu atâta inexorabilă

intensitate încât începi să nu mai vezi altceva decât o parte din ceafă, un muşchi pectoral, un genunchi, o mână? De pildă, mâna aceasta. (Îi ridică

mâna şi o apropie de obraz). Dar nici mâna aceasta în întregime, continuă el.

Numai muşchiul degetului mare, acest aşternut de carne, despărţit de restul palmei prin linia vieţii, nimic altceva decât acest aşternut moale, elastic şi rezistent.

Începu să-i sărute palma mâinii.

— Nu, te rog, lasă-mă! protestă Grace şi încearcă să-şi elibereze mâna.

Dar Kingham o ţinea strâns şi continuă să-i sărute proeminenţa muşchiului de la degetul mare, cu stăruinţă şi mereu, fără să asculte vorbele ei. Din când în când apuca între dinţi această rotunjime de carne şi o muşca, la început uşor, pe urmă din ce în ce mai tare, până când durerea devenea aproape insuportabilă şi Grace ţipa de durere, ca pe urmă să

înceapă să o sărute din nou, uşor şi înduioşat, ca şi când ar fi vrut să-i ceară

iertare pentru durerea pe care i-a pricinuit-o şi să i-o şteargă. Grace încetă

să se mai zbată şi-şi lăsă mâna în voia lui, ca să facă ce vrea cu ea. Şi încetul cu încetul acest gest nebunesc de dragoste demoniacă începu să trezească

într-însa o senzaţie de voluptate specială, mai ales în porţiunea aceasta asupra căreia era concentrat. Toată facultatea ei de a simţi plăcere părea că i se adunase în palma mâinii stângi. Până şi durerea crescândă pe care i-o pricinuiau dinţii lui, când începeau să se strângă, i se părea plăcută. Se lăsă deci în voia lui, dar în acelaşi timp începea să-şi dea seama că această plăcere ascunde ceva ruşinos şi chiar îngrozitor. Ceea ce ar fi putut să fie frumos, plăcut şi simplu, fusese transformat într-un act dureros, complicat, urât şi obscur. Kingham se putea felicita că reuşise să creeze o situaţie plină de posibilităţi emoţionale, cât se poate de promiţătoare.

Am stăruit asupra reconstituirii acestei scene, din cauză că este caracteristică şi tipică în aventura lor. În străduinţa lui de a descoperi emoţii stranii şi dureroase, Kingham era de o ingenuitate perversă, nu scăpa niciodată ocazia pentru găsirea unui pretext cu ajutorul căruia să poată

complica o problemă simplă şi să desfigureze ceea ce era natural. Marea lui posibilitate era însuşi diabolismul lui Grace. Orb cum numai Kingham era în stare să fie, faţă de tot ce-i dovedea contrariul afirmaţiilor lui, continua s-o considere pe Grace drept un vampir frivol şi un monstru de cruzime al viciului. Vampirismul şi viciul ei erau tocmai calităţile care îl atrăgeau, dacă

l-ar fi putut convinge că ea este în realitate o femeie simplă, inocentă şi copilăroasă, că „diabolica ei concupiscenţă" nu este de fapt altceva decât o nenorocită şi abjectă adoraţie pentru el, ar fi încetat imediat să se mai intereseze de ea. Rugăminţile însemnau pentru el tot atât de puţin ca şi dovezile evidente. Dacă se întâmpla ca Grace să protesteze cu prea multă

violenţă, Kingham aducea numaidecât vorba despre aventura ei cu Rodney.

Ce altceva fusese aceasta decât viciu, cât se poate de simplu şi fără

înconjur? Nu spusese ea însăşi că pe omul acesta nu l-a iubit? Înfrântă şi deznădăjduită Grace trebuia să recunoască imediat că pe atunci a fost stupidă şi frivolă, o descreierată, dar acum această situaţie s-a terminat definitiv. Totul s-a schimbat şi până şi ea este astăzi altă femeie. Din cauză

că-l iubea. La aceste afirmaţii ale ei Kingham îi răspundea cu o dizertaţie de înflăcărată elocvenţă asupra ororilor viciului, până când la urmă Grace începea să plângă.

Diabolismul ei era întotdeauna pretextul cronic şi permanent pentru astfel de scene, dar Kingham era un spirit inventiv şi găsea şi alte motive.

Constatând — căci era dotat cu un spirit acut de observaţie de câte ori prefera să nu facă pe orbul cu intenţie — cu cine are de-a face, Kingham îşi dădu imediat seama de natura vagă şi accidentală a ideilor, convingerilor, principiilor şi părerilor ei. Înţelese, de pildă, că ceea ce credea ea despre muzică nu era altceva decât expresia desfigurată şi fragmentară a părerilor mele, că părerile ei despre artă erau cele ale lui Rodney dar cu totul încurca-te, că toate convingerile ei filozofice şi literare nu sunt altceva decât ce ar fi un rac pe jumătate opărit — nisipuri călătoare — pe jumătate ale lui Rodney, pe jumătate chiar ale lui. Dându-şi seama de aceste amănunte, îşi bătea joc de ipocrizia ei intelectuală şi de snobismul ei. Găsea o mulţime de ocazii ca să o poată jigni şi umili.

Altă dată o acuză de nesinceritate şi prefăcătorie josnică, din cauză că

nu-i mărturisea lui Peddley făţiş infidelitatea comisă faţă de el.

— Nu pot să-l fac să se simtă nenorocit, fără nici un motiv, protesta Grace.

Kingham începea să râdă în bătaie de joc.

— Mult te interesează pe dumneata fericirea cuiva, şi mai ales a lui, spunea el. Adevărul este că vrei să profiţi la maxim de pe urma ambelor situaţii — de pe urma respectabilităţii, dar în acelaşi timp şi de pe urma viciului. Dar, în orice caz, fără să faci apel la sinceritate. Şi acesta este un caz cu frunza de viţă, greşit plasată, cum se întâmplă întotdeauna.

Urma apoi o scenă îngrozitoare, o serie întreagă de scene îngrozitoare, din cauză că Grace nu voia să aibă un copil cu el.

— Aceasta e singura noastră scuză, zbiera el, singurul amănunt care ar putea justifica purtarea noastră — dar dumneata nu vrei să auzi de el. Cred că asta este ceea ce se numeşte viciu, pentru plăcerea viciului? Doctrina estetică necontaminată, nu-i aşa?

Altă dată era de o solicitudine neobişnuită faţă de starea copiilor ei şi-i reproşa că este o mamă rea şi neglijentă.

— Ştii foarte bine că aceste afirmaţii sunt adevărate, spunea ea Catherinei pe un ton plin de remuşcări. E adevărat, eu nu mă ocup destul de ei. O invită pe Catherina să se ducă împreună cu ea şi cei doi copii mai mici la Grădina Zoologică, chiar a doua zi după-amiază. De deasupra capetelor micului Pat şi Mittie, în timp ce treceau printre cuştile elefanţilor şi maimuţelor, printre urşi şi papagali, Grace începu să-i povestească despre dragostea şi nenorocirile ei. Din când în când Pat sau Mittie îi întrerupeau efuziunile cu câte o întrebare.

„— Mămică, de ce înoată peştii?" sau:

„— Tu cum faci broaştele ţestoase?"

— Ştii foarte bine că pentru mine eşti o mare mângâiere, îi spunea ea Catherinei, când se despărţiră. Nu ştiu ce-aş face dacă nu te-aş avea pe dumneata.

Data viitoare când veni la noi, aduse Catherinei un mic dar, de astă

dată nu un pufuleţ de pudră, nici mănuşi, nici panglici, ci un volum de Dostoievschi: Amintiri din casa Morţilor.

— Va trebui să-l citeşti, stărui Grace. Trebuie să-l citeşti. E îngrozitor de adevărat.

Viaţa pe care o ducea Grace acum era o existenţă presărată aproape continuu de nenorociri.

Zic „aproape continuu", căci erau şi momente când Kingham părea sătul de emoţii violente, de suferinţe şi dorinţa de a face pe alţii să sufere, momente când era plin de duioşie şi de farmec. Pentru aceste clipe rare şi scurte Grace îi era extrem de recunoscătoare. Dragostea ei, pe care probabil o purtare constant brutală ar fi reuşit la urma urmelor să o zdrobească şi să

o înlăture, înflorea din nou, datorită acestor clipe de bunătate ocazională, ca să devină adoraţie pasionată. De fiecare dată spera şi era aproape convinsă

că fericirea ei va fi permanentă. Înarmată cu un volum din Aforismele Selecţionate ale lui Nitsche sau cu un Leopardi portativ, cu reproduceri după Desastres de la Guerra de Goya, venea la Catherina să-i spună cât este de fericită, de încântător şi adorabil de fericită. Aproape îi venea să creadă că

de astă dată fericirea ei va dura pentru totdeauna. Aproape, dar niciodată

nu era convinsă. De fiecare dată mai rămânea o îndoială, o teamă tainică şi dureroasă, neexprimată. Şi de fiecare dată îndoiala era justificată şi teama se dovedea că este pe deplin întemeiată. După două sau trei zile de vacanţă

ce şi le acorda după orgiile lui emoţionale — două sau trei zile de linişte şi bunătate — Kingham apărea în faţa ei rânjind, cu chipul întunecat şi cu privirile arzând de flacăra reproşurilor. Grace se uita la el şi inima începea să-i bată neregulat şi cu violenţă, spaima de ceea ce va urma o făcea aproape să leşine. Uneori izbucnea numaidecât. Altă dată — şi astfel de cazuri erau mult mai grave — o ţinea într-o chinuitoare aşteptare, care putea dura ceasuri sau chiar zile întregi, şi sta îmbufnat, adâncit într-o tăcere întunecată şi refuzând să răspundă la întrebările doamnei Grace care stăruia să-i spună ce s-a întâmplat. Dacă se întâmpla ca în astfel de împrejurări să se apropie de el şi să-l sărute sau să-l mângâie, o da cu violenţă la o parte.

Motivele pe care le invoca pentru justificarea acestor cazuri de furtună

venită din senin erau foarte variate. Una dintre perioadele fericirii lor se termină cu reproşurile pe care i le făcea din cauză că fusese prea duioasă

(prea diabolic de concupiscentă) în timpul actului lor de dragoste. Altă dată

din cauză că ea declarase — cu două zile înainte de a se decide el să-i facă

reproşuri — că-i plac eseurile critice ale lui Drayden (un specimen de ză-

păceală şi prefăcătorie fără pereche spunea el). Şi asta numai din cauză că

este la modă să admiri pe scriitorii aceştia clasici care sunt stupizi şi plictisi-tori. Simplă ipocrizie, nimic altceva. Şi aşa mai departe). Altă dată se înfurie din cauză că ea ceruse să ia o maşină până la Hampton Court. Este adevărat că ea-i propusese să plătească singură şoferul. Totuşi, când sosi momentul să plătească maşina, se simţi obligat de simpla decenţă masculină să-şi scoată portofelul. Trecu printr-o clipă chinuitoare, închipuindu-şi că ea va accepta să-i plătească această cursă. Dar se răzbună pentru clipa aceasta de spaimă, acuzând-o de extravaganţe stupide şi necumpătate.

— Oamenii care s-au născut în bogăţie, spunea el, au ceva extraordinar de grosolan, ceva care dovedeşte că sunt groşi de obraz. Auzi ce idee, să

arunci două lire pentru un simplu capriciu prostesc, când sunt sute de mii de oameni care n-au de lucru şi se zbat în sărăcie sau aproape mor de foame, cu ajutorul pe care-l primesc de la Stat.

Ce idee!

Grace — care îi propusese această excursie din cauză că Hampton Court i se părea locul cel mai romantic posibil şi pentru că i se părea adorabil să fie în doi şi să stea alături ca îndrăgostiţii pe cheiul Long Walter, în adâncitura ferestrelor, în faţa oglinzilor vechi şi cenuşii sau a triumfătoarelor pânze de Mantegna — rămase consternată când văzu că

realitatea se deosebeşte atâtde dureros de visurile pe care şi le făcuse ea. În acelaşi timp pierdea o nouă ocazie de a putea fi fericită. Nu era de mirare că

Grace arăta obosită şi suferindă. Era mai palidă decât înainte de asta şi mult mai slabă. Încadraţi în cearcănele negre pe care i le pricinuia oboseala, ochii ei păreau mai mari şi de un cenuşiu mai palid. Obrazul ei mai era şi acum un obraz de fetiţă simpatică şi urâţică — dar al unei fetiţe îngrozitor de chinuite, copleşite de nenorocire şi resemnare.

Văzând-o atât de resemnată în nenorocirea ei, Catherina începu să-şi piardă răbdarea.

— Nimeni nu trebuie să se împace cu o astfel de resemnare, protestă ea.

În orice caz, astăzi nu se mai poate admite aşa ceva. Noi' am trecut de mult de epoca Răbdătoarei Griselda.

Dar nenorocirea era că Grace nu trecuse încă dincolo de această epocă.

Iubea cu o supunere oarbă. Astfel, când Catherina stărui şi o imploră să

rupă orice legături cu Kingham, ea se mulţumi să clatine din cap.

— Bine, dar nu vezi cât eşti de nenorocită, zise Catherina.

— Nu mai e nevoie să-mi aduci aminte de asta, răspunse Grace şi lacrimile începură să-i curgă în lungul obrajilor. Crezi că eu nu-mi dau seama de situaţia în care mă găsesc?

— Atunci de ce nu-l părăseşti? Ce te mai leagă de el?

— Pentru că nu pot. Apoi, după ce plânse câteva minute, continuă pe un ton care din când în când se îneca în sughiţuri: Îmi face impresia că aş

avea un demon în mine, care mă duce împotriva voinţei mele. Un fel de demon întunecat. Începuse să vorbească în termenii lui Kingham până şi despre ea însăşi. Situaţia ei părea fără posibilitate de îndreptare.

În vara acelui an, eu şi Catherina am plecat în Italia, pe malul mării. La poala uriaşului munte de calcar ce răsare pe neaşteptate din apele Pontului, întocmai ca muntele Paradisului, şi din câmpiile Mediteranei, făceam băi de mare, ne tăvăleam şi ne bucuram de lumina dătătoare de viaţă. Aici, pe coastele acestui munte îşi avusese odinioară sediul încântătoarea Circe.

Circeus Mons — Monte Circeo, magia numelui ei se păstrase, dăinuind prin epoca romană, până în zilele noastre. În golfurile de la picioarele muntelui se găsesc ruinele rămase din vilele imperiale şi dacă faci o plimbare spre coastele din apus dai peste rămăşiţele unui port roman, în imediata apropiere a iazurilor de peşte ale lui Lucullus, care par nişte ochi larg deschişi în mijlocul câmpiei, îndreptaţi spre cer. În zori, înainte ca soarele să

poată umple toate colţurile de pâcla umedă şi tremurătoare şi de razele lui orbitoare de lumină, în zori şi tot aşa şi seara, când aerul se limpezeşte din nou şi culorile şi formele din depărtări devin vizibile, liniile unui munte apar departe, dincolo de golful albastru de la Terracina, o căciulă de munte pe care se vede o pană nemişcată de fum: Vezuviul. Într-o dimineaţă, înainte de a se lumina de ziuă, ne-am urcat pe vârful muntelui Circe şi am văzut Vezuviul spre miazăzi, pe deasupra apelor palide ale mării şi spre miazănoapte, dincolo de apele verzi ale smârcurilor, dincolo de munţii întunecaţi de chiparoşi ai Albarnilor, Sfântul Petru, uriaşul dom simbolic al universului, strălucind în fundul ceţurilor zării.

Am stat la Monte Circeo mai bine de două luni, tocmai de ajuns pentru a ne înnegri ca nişte indieni şi pentru a uita sau cel puţin pentru a nu ne mai interesa de restul lumii. Nu citeam ziare şi-i descurajasem pe toţi cei ce se interesau de noi, nerăspunzându-le la scrisorile pe care aproape nici nu le mai citeam, cu un cuvânt, trăiam viaţă de sălbatici, în lumina soarelui, pe malul unei mări cu ape calde. Prietenii şi cunoştinţele noastre ar fi putut să

moară, Anglia putea fi lovită de un război, de ciumă sau de foamete, toate cărţile, tablourile şi muzica puteau fi distruse complet şi fără nădejdea de a mai fi înlocuite — cred că aici, la Monte Circeo unde eram noi, nu ne-ar fi părut rău nici cât ne-ar fi părut după un muc de ţigară.

Dar a sosit şi timpul când în sfârşit trebui să ne întoarcem la Londra, ca să fac rost de ceva parale. Am îmbrăcat hainele de care trupurile noastre se dezobişnuiseră, ne-am strâns picioarele — care se bucuraseră un timp îndelungat de libertatea pe care le-o dădeau sandalele — în cătuşele pantofi-lor, am luat omnibusul până la Terracina şi ne-am urcat în tren.

— Ei, zic eu după ce am reuşit să ne strecurăm în cele două locuri libere ale compartimentului pe care un grup de napolitani, de impozante proporţii, îl făceau să pară foarte redus, ne întoarcem din nou spre civilizaţie.

Catherina oftă şi se uită pe fereastră spre muntele vrăjitoarei care părea că-i face semne pe deasupra câmpiei.

— Cred că putem fi scuzaţi, zise ea, când comitem o mică greşeală, închipuindu-ne că ne întoarcem în infern.

A fost o călătorie îngrozitoare. Compartimentul era supraâncărcat cu napolitanii fabulos de graşi, era cald, tunelurile urmau unul după altul şi fumul locomotivei era neobişnuit de negru şi asfixiant. Dar la nemulţumirile noastre fizice se mai adăuga şi o nelinişte morală. Câţi bani vom mai găsi la bancă, după ce vom ajunge acasă? Ce facturi ne aşteaptă pentru a fi achitate? Voi reuşi oare să-mi sfârşesc cartea despre Mozart până la Crăciun, aşa cum am făgăduit editorului? În ce stare o voi găsi pe sora mea bolnavă? Nu va trebui oare să mă duc şi pe la dentist? Ce va trebui să facem, pentru a-i împăca pe cei care ne-au scris şi nu le-am răspuns niciodată?

Strâns între napolitanii din compartiment, îmi puneam pe rând aceste întrebări. Uitându-mă la Catherina, văzui după expresia obrazului ei că este preocupată de aceleaşi probleme. Eram amândoi exact ca Adam şi Eva, după ce porţile raiului s-au închis în urma lor.

La Genova napolitanii coborâră din compartiment şi locul lor îl luară

alţi călători, de proporţii mai convenabile. Presiunea din compartiment pă-

rea că a mai cedat. Aşa că am putut ocupa două locuri unul lângă altul.

Conversaţia devenise din nou posibilă.

— M-am gândit tot drumul până acum ce s-o fi întâmplat în timpul absenţei noastre cu biata Grace. Uite ce, mi se pare că ar fi trebuit să-i scriu.

Şi se uită la mine cu o privire în care văzui un amestec de vină conştientă cu un fel de reproş.

— La urma urmelor, răspunsei eu mai mult privirii pe care mi-o adresa decât cuvintelor ei, eu nu port nici o vină că tu ai fost prea leneşă ca să-i răspunzi. Nu-i aşa?

— Dimpotrivă, răspunse Catherina, tu eşti tot atât de vinovat ca şi mine. Ar fi trebuit să-mi aduci aminte să-i scriu. Ar fi trebuit să stăruieşti. În loc de asta, tu mi-ai dat un prost exemplu şi mi-ai încurajat trândăvia.

— Cu femeile nu se poate discuta, am răspuns eu, ridicând din umeri.

— Pentru că femeile au aproape întotdeauna dreptate, ripostă

Catherina. Dar nu e vorba de asta. Chestiunea care interesează este biata Grace. Ce crezi că i s-a putut întâmpla? Şi afurisitul acela de Kingham — ce o mai fi pus la cale? Ar fi fost mai bine să-i scriu.

E adevărat că în timpul cât am stat la Monte Circeo am vorbit adeseori despre Grace şi despre Kingham. Dar acolo, sub soarele acela care anihila orice altă preocupare, în mijlocul măreţelor frumuseţi — care pentru ochii unui om de la miazănoapte par aproape ireale — ale acestui peisaj mitologic, ni se păreau atât de depărtaţi şi de lipsiţi de importanţă ca toate şi toţi care au avut vreun rol în viaţa anterioară. Grace suferea. Teoretic ştiam şi noi, dar din punct de vedere practic, ca să întrebuinţez această expresie, nu ştiam nimic — nici personal şi nici nu ne puteam da seama de această

suferinţă, datorită simpatiei. În lumina soarelui ar fi fost greu să ne gândim la altceva, afară de propria noastră mulţumire. Când expui la soare trupul unui om de la miazănoapte, sufletul dintr-însul parcă se evaporă. Clocotul vieţii fizice care se operează într-însul elimină viaţa spirituală. Trupul trebuie să se obişnuiască cu viaţa şi lumina, înainte ca sufletul să se poată

condensa din nou, în vederea unei existenţe active. Când la Monte Circeo începeam să vorbim despre Grace, noi eram o pereche de oameni ale căror trupuri expuse la soare păreau aproape lipsite de suflet. Hainele, ghetele şi îngrozitorul supliciu pe care ni-l pricinuia drumul acesta cu trenul ne daseră sufletul înapoi. Începurăm să vorbim despre Grace cu o simpatie renăscută şi făceam tot felul de deducţii în legătură cu soarta ei.

— Mi se pare că dintr-un anumit punct de vedere noi am fi răspunzători pentru ea, declară Catherina. O, cât de mulţumită aş fi acum dacă i-aş fi scris. Dar de ce oare nu mi-a scris ea?

Îi oferii o posibilitate liniştitoare:

— Probabil în timpul acesta nici n-a mai fost în contact cu Kingham, zisei eu. O fi plecat în străinătate, împreună cu Peddley şi copiii, cum face de obicei. La sosirea noastră acasă poate vom constata că totul s-a terminat.

— Cine ştie, răspunse Catherina...

Ne fu dat să aflăm adevărul, sau cel puţin o parte din acest adevăr, mult mai curând decât ne-am fi gândit. Primul om pe care-l văzui pe peronul gării, când trenul se opri la Modena, fu John Peddley.

Se oprise pe platforma peronului, la vreo doisprezece metri depărtare şi examina cu ochii, care-i alergau în toate părţile, chipurile călătorilor care coborau din tren. Privirile lui erau pătrunzătoare, repezi şi sigure. Putea ţine locul unui poliţist postat aici la frontieră, pentru a împiedica evadarea unui criminal. Presimţeai că nici un pungaş, nici un escroc cu înfăţişare de gentilom, oricât de şiret ar fi fost, n-ar fi putut nădăjdui să scape neobservat de ochii acestui vânător căruia nu-i putea scăpa nimic. Gândul acesta şi convingerea că orice încercare ar fi inutilă îmi domoli imediat primul îndemn de a o rupe la fugă — cu intenţia de a ieşi din gară, de a pleca oriunde — de a mă ascunde în vagonul de bagaje, în cabina de toaletă sau sub vreo canapea. Ar fi fost inutil, deoarece cauza mea era în orice caz pierdută. Nu exista nici o scăpare. Mai curând sau mai târziu, indiferent de ceea ce voi face acum imediat, tot va trebui să mă prezint la oficiul vamal, iar aici va pune mâna pe mine în mod inexorabil. Mersul trenului indica o oprire de două ceasuri şi jumătate.

— Va trebui să trecem şi prin asta, suflai eu Catherinei, în timp ce îi ajutam să coboare scara vagonului.

Se uită în partea unde mă uitam eu şi dădu cu ochii de primejdia ce ne ameninţa.

— Doamne, fie-ţi milă de noi, oftă ea pe un ton de pietate cu totul neobişnuită. Pe urmă adăugă: probabil asta înseamnă că e şi Grace cu el.

Mă duc să-l întreb.

— Mai bine vezi-ţi de treabă, intervenii eu, cu gândul că poate totuşi vom reuşi să ne strecurăm pe lângă el, fără să ne bage de seamă. Te rog, mai bine renunţă.

În clipa aceasta însă Peddley se întoarse spre noi şi ne văzu imediat.

Obrazul lui larg şi ars de soare se lumină de plăcere, se repezi într-un suflet spre noi.

Cele două ceasuri şi jumătate, petrecute la Modena în tovărăşia lui John Peddley, îmi confirmă un fapt foarte ciudat, despre care până acuma n-avusesem cunoştinţă decât în mod vag şi neprecis: anume că omul se poate interesa profund şi cu toată simpatia de sentimentele persoanelor ale căror gânduri şi păreri — cu un cuvânt toate produsele lor intelectuale — ne sunt absolut indiferente sau chiar ne plictisesc şi ni se par respingătoare.

Citim autobiografia lui Alfieri şi amintirile lui Benjamin Robert Haydon şi le citim chiar cu interes plin de pasiune. Dar tragediile prin care a trecut Alfieri şi descrierile istorice pe care ni le face Haydon, toate problemele care pentru oamenii aceştia erau un fel de justificare a pretenţiei lor de a atrage atenţia lumii, au încetat să existe în realitate, din punctul nostru de vedere. Din punct de vedere intelectual şi artistic aceşti oameni sunt mai mult decât morţi pe jumătate. Din punct de vedere emotiv însă ei continuă să trăiască.

Mutandis mutandis, era aceeaşi situaţie şi cu John Peddley. Până acum eu nu-l cunoscusem decât în calitate de povestitor al unor fapte şi exponent al diverselor teorii — cu un cuvânt îl cunoscusem ca intelect şi ca unul dintre cei mai puţin interesanţi indivizi care au existat vreodată. Nu l-am cunoscut decât în rolul, aşa zicând, de conferenţiar public şi neostenit în salonul de fumat al cluburilor şi la mesele de restaurant. Niciodată n-am avut ocazia să arunc o privire cât de fugară asupra vieţii lui intime. Nu era ceva de mirare, căci după cum v-am spus mai înainte, de obicei şi atunci când situaţia se desfăşura în mod normal, Peddley n-avea o viaţă mai intimă

care să fie cu ceva mai complicată decât viaţa lui fizică. Sentimentele lui faţă

de majoritatea semenilor săi erau simple emoţii de vânător: plăcerea pe care i-o pricinuia clipa când putea pune mâna pe câte o victimă, căreia să-i poată

vorbi până când o va da gata, regretul şi o uşoară nemulţumire, când se întâmpla ca această victimă să găsească un mijloc de a se salva. Faţă de soţia lui simţea aceleaşi dorinţe ca orice om robust şi sănătos, în floarea vârstei, dublată de o afecţiune reală, dar lipsită aproape complet de imaginaţie şi care nu era altceva decât rezultatul obişnuinţei. Era un fel de afecţiune care lua prea uşor atât importanţa ei însăşi, cât şi obiectul asupra căruia se concentra, în cazul de faţă Grace, şi pe care-l considera drept ceva sigur şi de la sine înţeles. În felul său, Peddley îşi iubea soţia şi nici prin minte nu i-ar fi trecut să se îndoiască de sentimentele ei faţă de el, i se părea ceva firesc şi inevitabil, cum ar fi de pildă să aibă copii şi să-i iubească, să

aibă un cămin şi slugi, şi seara să se întoarcă de la birou acasă, unde-l aşteaptă cu masa întinsă. Ceva atât de inevitabil încât aproape nu mai era nevoie să vorbească sau să se gândească la aşa ceva, firesc, ca ceva de la sine înţeles pentru toată lumea, cum ar fi de pildă să ai un cont creditor la bancă.

Îmi închipuiam că ar fi peste putinţă ca Peddley să aibă şi o viaţă

intimă, dar m-am înşelat. Nu prevăzusem eventualitatea unei lovituri destul de violente, care să-l trezească din starea de indiferenţă şi să-l determine să-şi pună anumite întrebări, o zguduitură destul de puternică pentru a dărâma confortabilul edificiu al vieţii lui cotidiene pe care o considera drept ceva evident şi de la sine înţeles. Zguduitura aceasta se vede că o primise acum. Acest Peddley, care se apropia acum grăbit de noi, era unul nou şi cu totul necunoscut.

— Sunt atât de mulţumit, extrem de mulţumit că vă pot vedea, zise el în timp ce se apropia de noi. Extraordinar de mulţumit, vă rog să mă credeţi.

Niciodată nu-mi strânsese mâna cu atâta efuziune, cum făcu de astă

dată. Tot aşa nici Catherina, după cât puteam constata din strâmbătura pe care o făcu, în clipa când îşi simţi degetele strivite de cordialitatea lui excesivă.

— Dumneata eşti exact omul pe care ţineam foarte mult să-l întâlnesc, continuă el întorcându-se spre mine. Se opri şi luă în mână două dintre geamantanele noastre. Haideţi să dăm fuga până la vamă, adăugă el. Pe urmă, după ce vom termina cu formalităţile acestea plicticoase, vom sta puţin de vorbă.

Ne luarăm după el. Întorcându-mă spre Catherina, făcui o strâmbă-

tură. Perspectiva de a sta „puţin de vorbă" mă îngrozea. Catherina îmi răspunse cu o privire plină de înţelegere şi grăbi pasul, ca să-l poată ajunge pe Peddley care înainta cu toată energia.

— Grace este cu dumneata? întrebă ea.

Peddley se opri, în fiecare din mâini cu câte un geamantan:

— De, răspunse el încet şi cu sfială, ca şi când ar fi putut să aibă

îndoieli metafizice în legătură cu răspunsul precis pe care trebuia să-l dea la această întrebare, de... ca să-ţi spun adevărul, în realitate nu este cu mine.

Îţi făcea impresia că el discută despre problema prezenţei reale.

Ca şi când n-ar fi fost dispus să mai discute această chestiune, se întoarse şi-şi continuă drumul spre oficiul vămii, lăsând fără răspuns întrebarea a doua a Catherinei:

— O vom găsi la Londra, la întoarcerea noastră?

Când începurăm „să stăm de vorbă", văzui că este cu totul altceva decât ceea ce crezusem eu la început.

— Crezi că soţia dumitale s-ar supăra, îmi şopti Peddley, după ce terminarăm cu formalităţile vamale şi ne îndreptarăm spre restaurantul gării, dacă am sta puţin de vorbă între patru ochi?

Îl asigurai că nu s-ar supăra deloc şi suflai o vorbă Catherinei care-mi răspunse cu o privire rapidă şi semnificativă, apoi se uită la amândoi şi

începu să râdă:

— Hai plecaţi şi vorbiţi despre prostiile ce vă interesează, zise ea. În timpul acesta eu voi începe să mănânc.

Am ieşit împreună pe peron. Începuse o ploaie torenţială, cum se întâmplă numai la munte. Ploaia bătea cu putere în acoperişul de sticlă al gării, umplând cuprinsul de un murmur întărâtat şi continuu, ne plimbam ca prin mijlocul unei tobe uriaşe, pe burduful căreia ciocăneau degete nenumărate. La fiecare capăt al peronului acoperit al gării, siluetele munţilor se vedeau tulburi, prin perdelele albe ale ploii purtate de vânt.

Ne plimbarăm câteva minute în sus şi în jos, fără să ne spunem nimic.

Nu se întâmplase niciodată până acum ca în prezenţa mea Peddley să tacă

atât de îndelung. Bănuind stânjeneala care-l determina să păstreze această

tăcere nefirească, începu să-mi pară rău de el. La urmă, după ce ne plimbarăm de câteva ori în susul şi în josul peronului, făcu un efort şi după

ce-şi drese glasul începu să vorbească sfios şi stăpânit, pe un ton care nu mai semăna deloc cu glasul sonor şi sigur de sine, ca glasul de trombon cu care altă dată îmi vorbise despre sistemul bancar din Elveţia.

— Ceea ce vreau eu să-ţi spun, începu el, este în legătură cu Grace.

În timp ce vorbea, se întoarse spre mine şi văzui că chipul îi este contractat de o neînţeleasă tristeţe. Masca lui de banală frumuseţe părea straniu de întunecată şi brăzdată de cute. De sub sprâncenele repezite în sus, ochii lui mă priveau întrebători, deznădăjduiţi şi trişti.

Dădui din cap, fără să zic nimic, deoarece mi se părea că acesta este mijlocul cel mai indicat pentru a-l determina să continue.

— Realitatea este, adăugă el întorcând privirea şi uitându-se în pământ, realitatea este...

Dar trebui să treacă un timp, destul de lung, până să se poată decide să-mi spună care anume este realitatea.

De vreme ce eu cunoşteam această realitate, poate aş fi început să râd cu hohote, dacă instinctul meu de satiră n-ar fi fost înlocuit în această clipă

de un sentiment de milă, când îl auzii că conchide cu patetica şi eufemistica declaraţie:

— Realitatea este că Grace... de, mi se pare că nu mă mai iubeşte. Nu mă mai iubeşte, aşa cum m-a iubit înainte de asta. În orice caz, eu sunt sigur că nu mă mai iubeşte.

— Cum se poate să fii sigur? am întrebat eu după o scurtă pauză, închipuindu-mi că el n-a putut afla despre aventura ei decât prin vorbele ne-lămurite care circulau, aşa că aş fi avut posibilitatea să le dezmint.

— Mi-a spus chiar ea, răspunse el şi nădejdea mea de dezminţire se risipi ca un fum.

— Ooo!

Va să zică Kingham a reuşit să obţină ceea ce a urmărit, gândii eu. O

plictisise până când o determinase să-i spună lui Peddley acest adevăr inutil, numai pentru a face situaţia şi mai dificilă şi mai dureroasă decât era înainte de această mărturisire.

— De un timp încoace, continuă Peddley după o pauză, am băgat de seamă că ea s-a schimbat.

Până şi Peddley reuşise să devină prevăzător, după ce faptul era consumat. De altfel semnele că dragostea ei se stinsese erau destul de evidente şi de categorice. Probabil Peddley nu dispunea de o simpatie imaginativă, dar în orice caz avea dorinţe şi-şi dădea seama dacă acestea erau satisfăcute sau nu. Făcu aluzie la câteva amănunte explicative.

— Dar nu mi-am închipuit niciodată, conchise el, cum era să-mi închipui, că schimbarea aceasta s-ar putea datora apariţiei unui alt bărbat.

Cum ar fi posibil? repetă el pe un ton de inocentă deznădejde. Se vedea destul de limpede că pentru un om ca el ar fi fost peste putinţă să-şi închipuie aşa ceva.

— Sigur că da, răspunsei eu, confirmând foarte liniştit nu ştiu ce întrebare a lui care aştepta să fie confirmată: Sigur că da.

— Ei bine, într-o bună zi, continuă el, tocmai după ce ne înţeleseserăm să venim aici în munţi, cum făceam de obicei, a început cu totul pe ne-aşteptate să-mi spună ce are pe suflet — aşa din senin, înţelegi, fără să mă

prevină. A fost îngrozitor! Crede-mă, îngrozitor!

Urmă o nouă pauză.

— Pe individul acela cu numele Kingham, continuă el întrerupând tăcerea, cred că-l cunoşti, căci este un prieten de-al dumitale?

Dădui din cap.

— Un om foarte capabil, despre asta nu mai încape vorbă, , adăugă

Peddley, încercând să rămână imparţial şi să dea diavolului ce este al lui.

Dar trebuie să-ţi spun că de fiecare dată când m-am întâlnit cu el mi s-a părut antipatic. (Îmi închipuiam cum s-a desfăşurat scena: Peddley începând disertaţia lui despre asigurările sociale sau probabil, aducându-şi aminte că stă de vorbă cu un literat, începuse să vorbească despre pianole, despre arta modernă sau despre teoria lui Einstein, iar Kingham la rândul lui, refuzând categoric şi probabil cu brutalitate să-l lase să-i împuieze capul). Cam prea excentric, după părerea mea.

— Sigur, un om sucit, aprobai eu. Uneori probabil şi cam nebun.

— Ei bine, dragul meu, zise Peddley şi dădu din cap, acesta este Kingham.

Nu zisei nimica. Probabil ar fi trebuit să fac pe miratul, cum se spune în lumea cinematografică, să-mi exprim mirarea, oroarea, indignarea — dar mai presus de orice, mirarea. Dar eu nu sunt bun actor. Nu făcui nici o strâmbătură şi nici nu, proferai ţipete de indignare. Ne plimbam în tăcere pe peron. Ploaia ciocănea pe acoperişul de deasupra noastră iar în fund, la ambele capete ale platformei, fantomele aproape invizibile ale munţilor se ridicau întunecate, dincolo de perdelele albe. Ne plimbam din Italia spre Franţa şi înapoi, din Franţa spre Italia.

— Cine şi-ar fi închipuit aşa ceva? întrebă Peddley într-un târziu.

— Oricine, ar fi fost cazul să răspund eu. Orice om care dispune de puţină imaginaţie şi care o cunoaşte pe Grace, dar mai ales pe dumneata.

Dar mi-am pus strajă gurii. Căci deşi este un spectacol extrem de caraghios să vezi pe cineva a cărui mândrie şi încredere în sine începe să se dezumfle ca o băşică, pare totuşi o dovadă de foarte puţină înţelegere şi de lipsă de imaginaţie să te mulţumeşti pur şi simplu să râzi în faţa unei astfel de situaţii. Căci evaporarea mândriei provoacă o durere care poate fi tot atât de acută ca şi suferinţa provocată de tragedii mult mai nobile. La suprafaţă, vanitatea jignită şi suficienţa destrămată pot fi un spectacol ridicol, dar cei care-i simt durerea, cei care o consideră din punct de vedere subiectiv nu sunt deloc ridicoli. Sentimentele şi părerile unui actor, chiar în dramele cu cel mai coborât nivel moral, merită tot atâta consideraţie ca şi cele ale spectatorilor. Mirarea lui Peddley că soţia lui a preferat un alt bărbat în locul lui era — din punctul meu de vedere — un spectacol cât se poate de caraghios. Dar umilitoarea constatare pe care o făcuse îl durea cu adevărat, mirarea era amestecată cu durere adevărată. Bătându-mi joc de el, pur şi simplu, ar fi însemnat să procedez — în beneficiul spectatorului — la neadmiterea drepturilor actorului. Dar, în afară de asta, durerea pe care o simţea Peddley nu era numai rezultatul unei mândrii jignite, în farsa aceasta grosolană şi caraghioasă, se împleteau şi emoţii mult superioare.

Cuvintele pe care le pronunţă imediat după aceea îmi luară orice posibilitate de a-mi bate joc de el.

— Ce să fac acum? continuă Peddley după o nouă pauză şi se uită la mine cu ochii rătăciţi şi plini de deznădejde: Ce am de făcut acum?

— De, începui eu foarte prudent, căci nu ştiam ce aş putea să-i răspund, totul depinde de felul în care priveşti chestiunea şi mai ales de ceea ce crezi despre Grace.

— Ceea ce cred eu despre ea? repetă el. De, şi păru că ezită puţin, eu fireşte că ţin la ea. Ţin foarte mult. Făcu o pauză, pe urmă dărâmând dintr-un gest toate barierele pe care le ridicaseră în jurul acestui subiect anii tăcerilor pline de suficienţă, anii de îngâmfare în timpul cărora luase drept ceva de la sine înţeles tot ce văzuse în jurul lui, continuă: Eu o iubesc!

Formularea acestui cuvânt decisiv păru că-i mai uşurează situaţia. Îţi făcea impresia că un obstacol a fost înlăturat: confidenţele începură să

curgă mai uşor şi mai bogate.

— Uite ce, continuă el, nu cred că am fost în stare până acum să-mi dau seama cât de mult o iubesc. Tocmai acest amănunt face ca situaţia să

mi se pară atât de îngrozitoare — gândul că ar fi trebuit să o iubesc mai mult sau în orice caz să o iubesc mai conştient, atunci când am avut ocazia şi când mă iubea şi ea pe mine, gândul că dacă aş fi iubit-o astăzi probabil nu aş fi în gara aceasta eu singur, fără ea. Întoarse privirea şi nu mai zise nimic, până când făcurăm jumătate de distanţă în lungul peronului. — Mă gândesc tot timpul la ea, continuă el. Mă gândesc cât de fericiţi am fost împreună şi mă întreb mereu dacă vom mai avea oare ocazia să ne simţim din nou fericiţi sau poate acum totul s-a terminat. Urmă o nouă pauză . Pe urmă, adăugă el, mă gândesc la ea că a rămas în Anglia şi că se simte fericită alături de bărbatul acela, probabil chiar mai fericită decât a fost vreodată alături de mine, căci probabil pe mine nu m-a iubit niciodată — în orice caz nu m-a iubit ca pe el. Începu să clatine din cap. O, mi se pare îngrozitor, cred că-ţi închipui cât este de îngrozitor. Încerc din toate puterile să alung aceste gânduri, dar nu sunt în stare. Rătăcesc prin munţi, până când mă simt rupt de oboseală, caut să mă distrez, stând de vorbă cu oamenii care trec prin gara aceasta cu trenurile. Dar nu foloseşte la nimic. Mi-e peste putinţă să

scap de gândurile care mă preocupă.

Aş fi putut, evident, să-i spun că Grace se simte infinit mai puţin fericită alături de Kingham decât s-a simţit vreodată alături de el, dar mă

îndoiam că o astfel de consolare ar putea să aibă efect asupra lui.

— Probabil situaţia nu este atât de gravă, răspunsei eu cu sfială.

Probabil relaţiile lor nu vor dura. Într-o bună zi îşi va reveni în simţiri.

— Evident, aceasta este şi nădejdea mea, răspunse Peddley şi oftă. La început, când mi-a spus că nu va veni cu mine în străinătate şi că rămâne în Anglia, împreună cu omul acela, m-am înfuriat. I-am spus că, întru cât mă

priveşte pe mine, poate să se ducă şi dracului, căci nu mă interesează. I-am spus că nu va mai primi ştiri de la mine decât prin intermediul avocatului meu. Dar la ce pot să folosească toate acestea? Eu nu vreau deloc să se ducă

dracului, vreau să rămână cu mine. Acum nu mai sunt supărat, ci deznădăjduit. Mi-am călcat peste mândria de altădată. La ce-ţi poate folosi mândria şi perseverarea în hotărârile luate la început, când acestea te fac să

te simţi nenorocit? I-am scris şi i-am spus că doresc să se întoarcă la mine şi că voi fi mulţumit şi recunoscător dacă se va întoarce.

— Şi ce ţi-a răspuns? întrebai eu.

— Nimic, declară Peddley.

Îmi închipui cam ce putea fi scrisoarea lui Peddley, o scrisoare plină de frazele răsuflate care se întrebuinţează cu atâta regularitate în faţa tribunalelor de divorţ sau în faţa judecătorilor care fac cercetările, când se întâmplă ca cineva să se arunce sub roţile trenului, în cazuri de dragoste neîmpărtăşită. Cuvinte banale, reci şi fără semnificaţie, care nu exprimă

nimic. Fără îndoială, avocaţii au dictat de multe ori astfel de scrisori clientelei dornice de a obţine reintegrarea în drepturile conjugale, rezumate succint şi convenabil, negru pe alb, pentru a le supune judecătorului care la rândul lui le va atribui valoarea de drept. Vechi şi răsuflate fraze cărora numai simpatia cititorului le mai poate infuza o viaţă limitată — toate aceste fraze trebuise de astă dată să le formuleze nu în calitate de avocat ci în propriul lui interes.

Bănuiam că Grace a arătat această scrisoare şi lui Kingham şi parcă

auzeam comentariile pline de ferocitate pe care le-a făcut el. O analiză

judicioasă a stilului poate reduce la banal şi absurd aproape orice scrisoare de dragoste. Kingham probabil făcuse această analiză cu toată cruzimea şi cu o plăcere infernală. Probabil, cu ironiile, reuşise s-o facă pe Grace să se abată de la primul ei impuls, aşa că nu răspunsese la scrisoarea soţului ei.

Dar nu mă îndoiam deloc că la suprafaţa conştiinţei ei mai persista încă

sentimentul de milă faţă de John Peddley şi remuşcarea pentru ceea ce făcuse. În acelaşi timp eram convins că Kingham găsise mijlocul pentru a încuraja la început aceste sentimente, ca pe urmă să o poată lua în bătaie de joc. Situaţia complica în mod agreabil relaţiile dintre ei şi contribuia ca pentru Grace dragostea faţă de el să fie mai dureroasă decât oricând.

Peddley întrerupse tăcerea subliniată de ţârâitul ploii şi în acelaşi timp şi gândurile mele, spunând:

— Dacă situaţia este serioasă şi ea va continua să nu răspundă la scrisorile mele, ce se va întâmpla atunci?

— Ar fi peste putinţă să continue în felul acesta, declarai eu, cu convingerea care izvora din faptul că eu cunoşteam caracterul lui Kingham.

Mai curând sau mai târziu ar fi peste putinţă ca omul acesta să nu facă ceva ce nu poate să-i fie trecut cu vederea, chiar de cea mai docilă amantă

imaginabilă. Poţi fi sigur că nu va continua.

— Bine ar fi să fie aşa, răspunse Peddley cu îndoială: el nu-l cunoştea pe Kingham ci numai pe Grace — dar nici pe ea nu o cunoştea îndeajuns.

Mi-e peste putinţă să-mi dau seama ce are de gând să facă. Totul mi s-a părut atât de neaşteptat din partea lui Grace. Nu mi-aş fi închipuit niciodată... I se întâmpla pentru prima dată să-şi dea seama că n-o cunoaşte deloc pe femeia cu care s-a căsătorit. Conştiinţa acestei ignorante era unul dintre elementele deznădejdii lui. — Dar dacă se va întâmpla să fie serios, continuă el după un timp de tăcere, stăruind cu încăpăţânare asupra celei mai grave dintre posibilităţi, ce voi face eu în cazul acesta? O voi lăsa să

plece aşa, fără nici un fel de luptă? Să-i redau libertatea, pentru ca să se poată bucura în mod permanent şi respectabil de fericirea pe care i-o poate da tovărăşia cu bărbatul acesta? (Evocându-mi în minte viziunea unui Kingham ducând viaţă casnică, îmi veni să râd). Cred că pentru ea acesta ar fi gestul cel mai frumos la care s-ar aştepta. Dar de ce să fac un gest urât faţă

de mine însumi?

În mijlocul ciocănelii picăturilor de ploaie şi în prezenţa fantomatică a munţilor oblojiţi de neguri, continuarăm această conversaţie fără folos. La urmă de tot îl sfătuii să nu întreprindă deocamdată nimic. Să aştepte până

ce va vedea ce-i vor aduce zilele, săptămânile sau lunile viitoare. Aceasta era singura tactică sănătoasă.

Când intrarăm din nou în restaurantul gării Peddley era mult mai vesel decât atunci când îl părăsisem. Nu-i oferisem, propriu-zis, nici un fel de consolare utilă şi nici nu inventasem nici un fel de soluţionare magică a problemei, dar numai faptul că putuse vorbi cu cineva şi că eu îl ascultasem cu bunăvoinţă fusese pentru el un fel de uşurare şi de mângâiere. Aşa că

începu să-şi frece mâinile mulţumit, în timp ce se aşeza la masă, alături de Catherina.

— Ei doamnă Wilkes, zise el pe un ton de cordialitate profesională, caracteristică preoţilor, medicilor, avocaţilor şi tuturor acelora care sunt obligaţi să vorbească mult şi adeseori cu oameni pe care nu-i cunosc, da doamnă Wilkes, îmi face impresia că amândoi v-am neglijat în mod ruşinos cu absenţa noastră. Mi se pare că nu vei putea niciodată să mă ierţi pentru că ţi-am răpit soţul în felul acesta, atât de ruşinos. Şi aşa mai departe.

Nu mult după aceea abandonă tonul de amabilă politeţe, pentru a începe o conversaţie mai serioasă.

— Acum câteva zile am întâlnit în gară un om cât se poate de interesant, începu el. Un grec. Îl chema Theotocopulos. Un bărbat remarcabil. Mi-a spus o mulţime de amănunte edificatoare despre Regele Constantin şi actuala situaţie economică din Grecia. M-a asigurat că...

Şi informaţiile privitoare la Regele Constantin şi situaţia economică a Helladei începură să se reverse. Era evident că John Peddley găsise în domnul Theotocopulos un suflet înrudit. Când se întâmplă să se întâlnească

doi greci, începe imediat un schimb de anecdote relative la suveranii detronaţi din Orientul european — cu alte cuvinte un fel de răzbunare între pisălogi. De la viaţa lui intimă, Peddley transpusese conversaţia pe terenul vieţii publice. Când se anunţă plecarea trenului nostru, răsuflarăm uşuraţi.

Kingham ocupa etajul al doilea al unei case în stil secolul al XVII-lea care odinioară fusese frumoasă şi plăcută şi care, astăzi dădea cu faţada de cărămizi vizibile, înnegrite de vreme, spre o stradă care odinioară era cartierul unei burghezii înstărite şi care pleca din Theobald's Road spre punctul cel mai extrem din răsărit al arterelor Bloomsbury Squares. Era o stradă populată, în care de la război încoace se îngrămădise o populaţie săracă, dar „artistică", aparţinând cu totul altei clase. La ferestrele acestor case, perdelele de muselină murdară alternau cu perdelele portocalii, roşii sau vărgate în forme dreptunghiulare, de linii în culori ţipătoare. Nu era deloc greu să-ţi dai seama unde se termină cartierul populat de oameni cumsecade şi unde începe vesela viaţă de boem.

Poarta de la intrarea casei cu numărul douăzeci şi trei era permanent deschisă. Intrai şi începui să urc scara. Ajungând pe coridorul etajului al doilea, rămăsei mirat văzând că uşa de la apartamentul lui Kingham este întredeschisă. Întinsei mâna şi, după ce o deschisei larg, intrai în cameră.

— Kingham, strigai eu, Kingham!

Nu-mi răspunse nimeni. Traversai micul vestibul întunecat şi bătui la uşa, camerei principale.

— Kingham, strigai eu din nou, cu glasul mult mai ridicat.

Nu doream să deschid uşa camerei şi să dau peste o scenă de fericire casnică sau, mult mai probabil, ţinând seama de relaţiile dintre Grace şi Kingham, peste o scenă de certuri domestice.

— Kingham!

Nimic nu se mişca în mijlocul tăcerii din interior. Am intrat. Camera era goală. Strigând mereu, dar ceva mai discret, m-am uitat în cealaltă cameră, în bucătărie, în dormitor. În faţa uşii erau două geamantane, gata împachetate. Unde au de gând să plece? Mă oprii şi mă gândii la ei, nădăj-duiam că-i voi putea vedea înainte de plecare. În timpul acesta am vizitat baia şi chiar cămara de provizii, dar făcui constatarea că toată casa este pustie. Probabil plecaseră şi la plecare au uitat să închidă uşa de la cameră.

Dacă gândurile şi distracţia sunt dovezi de dragoste, îmi zisei eu, atumci aceştia doi o duc bine de tot.

Mă uitai la ceas şi văzui că e şase fără douăzeci. Mă hotărâi să-i aştept, până se vor întoarce. Dacă nu se vor întoarce până într-un ceas, voi pleca, lăsându-le un bilet în care-i voi pofti să vină la noi.

Cele două camere din apartamentul lui Kingham erau mici, dar monstruos de înalte şi odinioară fuseseră o singură cameră de proporţii clasice. Un perete de paiantă despărţea cele două camere una de alta, tăind în două părţi asimetrice graţiosul desen care ornase la început tavanul. O

fereastră înaltă, cu totul disproporţionată faţă de peretele în care era întâmplător tăiată, lumina amândouă camerele — pe cea mai mare cu totul necorespunzător, iar pe cea mai mică excesiv de puternic. Kingham îşi avea cărţile şi biroul în camera cea mai mică şi mai luminoasă. După ce am intrat, m-am uitat la rafturile cu cărţi şi scoţând două volume diferite am apropiat un scaun de fereastră şi m-am aşezat să citesc.

„Eu nu pot să suport, citii eu (deschisesem un volum din propriile opere ale lui Kingham) pe acei profeţi caraghioşi şi vânturători de utopii care ne oferă perspectiva eternei fericiri. Nu pot să-i suport. Sunt oare atât de tâmpiţi încât nu sunt în stare să-şi dea seama de propria lor prostie? Nu pot înţelege că dacă fericirea ar fi continuă şi prosperitatea ar fi universală

fericirea ar înceta să mai fie fericire şi bunăstarea bunăstare şi că ar deveni un fel de plictiseală, ceva obişnuit, cum e pâinea de toate zilele, treburile de toate zilele, ziarul de fiecare zi, un fel de Daily Mail? Nu sunt oare în stare să

înţeleagă că dacă în lume totul ar fi de culoare verde-vegetal noi am uita cu totul ce înseamnă verdele-vegetal? „Măgari, maimuţe şi câini!" (Slavă

Domnului, nici Milton nu putea suporta cu uşurinţă pe cei proşti. Satan —

portretul artistului). Măgari, maimuţe şi câini! Sunt oare atât de proşti încât nu pot să-şi dea seama că pentru a cunoaşte fericirea şi virtutea, oamenii trebuie să ştie, înainte de toate, ce este durerea şi păcatul? Utopia pe care v-o ofer eu este o lume în care fericirea şi nenorocirea sunt mult mai intense, unde ele se alternează mult mai repede şi mai violent decât aici în lumea noastră. O lume în care bărbaţii şi femeile sunt dotaţi cu o sensibilitate mai puternică decât sensibilitatea noastră modernă, de o conştiinţă mult mai acută şi mai multiplă decât conştiinţa noastră modernă şi unde vor putea cunoaşte plăceri nemăsurate, cruzimile şi primejdiile lumii antice, cu toate reticenţele şi remuşcările creştinismului, cu toate extazele şi toate spaimele groazei. Aceasta este utopia pe care v-o ofer eu — nu un sanatoriu sterilizat, cu gimnastică suedeză în fiecare dimineaţă, cu bucătărie vegetariană şi muzică din clasici, prin telegrafie fără fir, băi caste de soare, pentru ambele sexe, şi dragoste raţională gratuită, între cearceafuri antiseptice. Măgari, maimuţe şi câini!".

În timp ce întorceam paginile cărţii ca să caut un pasaj mai interesant, mă gândeam că totuşi se poate spune ceva în favoarea lui Kingham: cel puţin că nu este un simplu teoretician care să jongleze cu formule academice. Kingham făcea exact ceea ce predica. Kingham îşi definise utopia şi-şi dădea toată silinţa să o pună şi în practică — cu ajutorul lui Grace.

„Făgăduieli de castitate", aceasta fu fraza care-mi atrase atenţia,

„făgăduielile de castitate se fac de obicei cu glasul rece plin de dezgust şi remuşcările ce urmează după un exces. Cel care face un astfel de jurământ îşi închipuie că această făgăduială va fi un lanţ care va încătuşa pornirile trupului şi pe care nimic nu-l va putea rupe. Dar se înşeală, făgăduiala nu este un lanţ, ci o simplă frânghie de cânepă. Cât timp sângele este rece, frânghia ţine. Dar când sângele, o dată cu trezirea poftelor, începe să

clocotească, sângele se încinge, flăcările răzbesc în afară şi aprind frânghia

— această legătură inflamabilă despre care cel ce şi-a impus-o şi-a închipuit că este de oţel — şi pe urmă poftele încep să se dezlănţuiască în libertate.

După ce ajunge din nou la saturaţie, urmează iarăşi răceala, dezgustul, remuşcările, de astă dată însă mult mai acute decât înainte şi o dată cu ele repetarea jurămintelor stygiene. Situaţia se desfăşoară aşa înainte, alternându-se ca zilele săptămânii, ca vara şi iarna, între anotimpuri. Vei zice că toate acestea sunt deşertăciune, sărăcia duhului. Eu nu sunt de aceeaşi părere. Toate aceste jurăminte, aceste remuşcări şi sentimentele adânc înrădăcinate — din care emană sentimentul că plăcerile simţurilor sunt ceva condamnabil — intensifică plăcerea la maxim, multiplică emoţiile pe care le provoacă, dând loc unui zbucium şi unei tragedii a spiritului, care merg paralel cu plăcerile trupului".

Citisem mai de mult aceste eseuri abreviante sau maxime dezvoltate (nu mai ştiu nici eu cum să le zic, Kingham le intitulase simple "Noţiuni"), le citisem mai de mult şi violenţa, ciudăţenia şi îngrozitoarea lor sinceritate îmi făcuseră întotdeauna plăcere. De astă dată însă îmi făcea impresia că le înţeleg mai bine decât până acum. Amănuntele privitoare la relaţiile dintre Kingham şi Grace, pe care le cunoşteam, parcă le elucidau pentru a le putea înţelege mai bine, iar afirmaţiile acestea aruncau la rândul lor o lumină

asupra lui Kingham şi a relaţiilor lui cu Grace. De pildă, iată o propoziţie relativă la dragoste: „Orice dragoste este în esenţă un fel de răzbunare, bărbatul se răzbună împotriva femeii care l-a captat şi l-a umilit, femeia se răzbună împotriva bărbatului care a înfrânt sfiala şi ezitarea ei şi care a îndrăznit să o convertească, făcând-o din personalitatea ce a fost o simplă

membră şi mamă a speciilor". Acum toate aceste afirmaţii mi se păreau pline de semnificaţie. Îmi aduc aminte şi de câteva cuvinte în legătură cu păcatul săvârşit împotriva Duhului Sfânt: „Numai cei care cunosc Duhul Sfânt sunt ispitiţi să păcătuiască împotriva lui sau, mai bine zis, au posibilitatea să

păcătuiască. Nu s-ar putea să cheltuieşti talentul, înainte de a-l avea. Nu s-ar putea să faci o faptă rea, o faptă prostească sau inutilă, fără să ştii dinainte ce este fapta bună, fapta cumpănită şi vrednică de a fi făcută. Ispita începe o dată cu cunoştinţa şi creşte la pas cu ea. Un bărbat ştie că are un suflet care trebuie salvat şi că sufletul acesta este preţios, dar tocmai din cauza aceasta îşi petrece timpul în aşa fel încât ar fi peste putinţă să nu şi-l piardă. Dumneata, cititorule, conchidea în mod caracteristic alineatul, care nu ai nici un suflet de salvat, probabil nu vei reuşi să înţelegi despre ce vorbesc eu acum".

Mă gâmdeam tocmai la cuvintele acestea, în lumina faptelor recente care mă ajutaseră să-l cunosc pe Kingham mai bine decât înainte, când meditaţiile acestea ale mele fură întrerupte de însuşi glasul lui Kingham.

— La ce bun să mai stăruim, spunea el. Tu nu înţelegi? Glasul răsuna din ce în ce mai puternic, după ce uşa camerei de alături se deschise şi el intră împreună cu cel care-l însoţea. Paşii lor răsunau pe palierul fără covor.

Ce te determină să continui în felul acesta? Glasul lui părea plictisit, ca atunci când te saturi de a mai discuta cu cineva şi nu mai doreşti decât să fii lăsat în pace. De ce?

— Din cauză că eu te iubesc. Era glasul lui Grace şi mi se păru stins şi chinuit. Îmi făcea impresia că exprimă un fel de durere voită.

— O, ştiu, ştiu, răspunse Kingham pe un ton care părea sugrumat de oboseală şi oftă zgomotos. Dacă ai şti tu cât sunt de sătul de târguielile şi discuţiile acestea. Glasul lui mi se păru aproape patetic, părea că te imploră

să ai milă de el, să faci tot posibilul ca să nu-i mai sporeşti suferinţa. După

tonul cu care vorbea, îţi făcea impresia că el ar fi victima persecutată de Grace care este o femeie fără suflet. În realitate, aceasta era imaginea pe care şi-o făcea acum despre sine, căci după cât bănuiam ajunsese la acea fază

finală care era inevitabilă pentru toate pasiunile lui — faza de saturaţie a emoţiilor. Sorbise până în fund paharul pasiunilor violente, farmecul se terminase şi orgia nu mai avea nici o putere asupra lui. Nu dorea altceva decât să poată trăi în linişte şi sobru. Grace însă se ţinea de el şi-i cerea să

continue orgia. O orgie de sânge rece — ce oroare. Pentru un bărbat ajuns la sobrietate, datorită saturaţiei depline, ideea aceasta era ceva dezgustător, ceva care te face să te cutremuri. Nu e deci de mirare că-i răspunse pe un ton plângător: Ţi-am mai spus, continuă el, că sunt hotărât. Definitiv. O

dată pentru totdeauna.

— Vorbeşti serios? Eşti hotărât să pleci?

— Foarte serios, răspunse Kingham.

— Atunci poţi considera că ce ţi-am spus eu este tot atât de serios ripostă glasul chinuit şi stins al lui Grace: Definitiv. Dacă pleci, eu mă voi sinucide.

Prima mişcare pe care am făcut-o, în clipa când am auzit glasul lui Kingham, a fost — numai Dumnezeu ştie de ce — să mă ascund. M-am sim-

ţit dintr-o dată surprins de gândul că m-am făcut vinovat de ceva şi am fost cutremurat de aceeaşi teamă ca un copil de şcoală când vede că va fi prins.

Inima începuse să-mi bată violent şi, sărind în picioare, mă uitai în jurul meu, ca să descopăr o ascunzătoare. Dar după câteva clipe, am început să

mă liniştesc. Mi-am adus aminte că eu nu mai sunt un copil de şcoală care ar putea fi prins comiţând o greşeală şi pe urmă bătut, că eu venisem aici pentru a-i invita pe Kingham şi Grace la noi la masă şi că, departe de a mă

ascunde, va trebui tocmai dimpotrivă să le dau de ştire că sunt aproape. În timpul acesta replicile se succedau una după alta, în altercaţia lor surdă.

Începui să-mi dau seama că s-au angajat într-o discuţie groaznică şi mortală, aşa că ezitai să-i întrerup. În clocotul unei erupţii violente de emoţii, nu ai niciodată curajul să te amesteci. Să apari, fără să fii invitat, îmbrăcat şi cu platoşa indiferenţei cotidiene, în faţa unor suflete despuiate şi fremătând de pasiune, este o faptă insultătoare şi oarecum o necuviinţă.

Aici, evident, nu putea fi vorba de o discuţie vulgară care, cu puţin tact, s-ar fi putut evita, eventual cu un zâmbet sau un duş căldicel de banalităţi.

Probabil era o discuţie gravă şi chinuitoare, care ar fi trebuit înlăturată cu orice preţ. Mă gândeam ce să fac. Ar fi oare bine să intervin între ei?

Cunoscându-l pe Kingham, îmi închipuiam că această intervenţie ar putea cel mult să înrăutăţească situaţia. Deci, în loc să-l fac să se ruşineze de atitudinea lui, puteam cel mult să provoc o avalanşă şi mai puternică de violenţe. Ca să meargă înainte cu o scenă intimă de emoţii, de faţă cu o terţă

persoană, ar fi fost o necuviinţă. Kingham, îmi ziceam eu, va fi probabil foarte mulţumit să poată agrava şi complica această scenă, introducând într-însa acest nou element de ultragiu spiritual. Am stat şi m-am gândit ce să fac. Să intru, cu riscul de a agrava situaţia? Sau să stau acolo unde eram, cu riscul de a fi descoperit, la jumătate de ceas după aceea, şi obligat să-i explic cum am ajuns în apartamentul lui? Mai ezitam încă, în momentul când din camera de alături auzii glasul stins şi stăruitor al lui Grace care spunea:

— Dacă pleci, mă voi sinucide.

— Nu, dimpotrivă, răspunse Kingham. Te asigur că nu te vei sinucide.

Plictiseala tonului cu care vorbea mi se păru nuanţată de oarecare ironie.

Căutam să-mi imaginez excesul de durere pe care l-ar improviza Kingham, dacă aş încerca să intervin într-o scenă atât de dramatică, aşa că

mă hotărâi să nu mă amestec — în orice caz nu imediat. Am traversat camera, umblând pe vârful picioarelor şi m-am aşezat într-un loc unde ar fi fost peste putinţă să mă poată vedea prim uşa întredeschisă.

— Această mică farsă am jucat-o şi eu, continuă Kingham. Chiar de zeci de ori. Da, şi de fiecare dată căutam să mă conving pe mine însumi că

fapta mea este o scenă de tragedie reală.

Chiar fără intervenţia mea, ironia lui mi se părea destul de brutală.

— Mă voi sinucide, repetă Grace cu încăpăţânare.

— Dar după cum vezi, continuă Kingham, mai sunt şi astăzi în viaţă. Îm glasul lui se simţea o vioiciune nouă: Mereu în viaţă şi perfect intact. Cia-nura de potasiu s-a dovedit de fiecare dată că n-a fost altceva decât migdale glasate, iar cu revolverul ori de câte ori încercam să-l ridic, pentru a trage în cap, se întâmpla întotdeauna să trag de pe lături, sfârşi el şi începu să râdă

de această glumă.

— De ce continui să vorbeşti în felul acesta? îl întrebă Grace ostenită de discuţie. — În felul acesta stupid şi plin de cruzime?

— Eu n-am decât să vorbesc, răspunse Kingham, căci în realitate tu eşti cea care va avea cuvântul din urmă. M-ai distrus, m-ai otrăvit, mi-ai înveninat sângele. Şi la urmă tot tu te plângi, din cauză că eu vorbesc.

Făcu o pauză, ca şi când ar fi aşteptat să-i răspundă ceva, dar Grace nu zise nimic. Spusese de atâtea ori ceea ce ar fi avut de spus: „te iubesc", dar el interpretase greşit aceste cuvinte, în mod constant şi cu răutate, aşa că

probabil acuma i se părea că ar fi o risipă de energie să i le mai repete.

— Evident, este destul de neplăcut să pierzi o victimă, continuă

Kingham tot atât de ironic. Dar cred că nu-mi vei cere să admit că ar fi tocmai atât de neplăcut, încât să trebuiască să te sinucizi. Haide-haide, dragă Grace. Atitudinea ta este exagerată.

— Eu nu-ţi cer să crezi nimic, ripostă Grace. Îţi spun ce am de gând şi cu asta s-a terminat. Sânt sătulă.

După scârţâitul arcurilor, în camera de alături, îmi dădui seama că s-a aşezat pe canapea. Pe urmă se făcu tăcere.

— Tot aşa şi eu, declară Kingham într-un târziu. Sunt obosit de moarte.

Glasul lui răsuna fără nici o energie, fără nuanţări şi fără viaţă. De alături arcurile canapelei se auziră din nou: probabil se aşezase şi el pe canapea.

Ascultă draga mea, adăugă el, pentru dumnezeu, să încercăm să ne venim în fire. Apelul lui Kingham mi se părea neobişnuit de stăruitor şi-mi veni să

zâmbesc. Îmi pare rău că ţi-am vorbit adineaori în felul acela. Am făcut o prostie şi eram supărat. Şi tu ştii că vorba aduce vorbă, pe urmă te laşi dus.

N-am avut intenţia să te jignesc. Hai să vorbim liniştiţi. La ce să începem discuţii fără nici un folos? Situaţia este inevitabilă, fatală. E trist să faci această constatare, dar să încercăm să privim situaţia din partea ei favorabilă, fără să o mai înrăim.

Ascultam mirat cum Kingham depăna firul acestor platitudini pe un ton de plictiseală şi epuizare.

O epuizare care te făcea să crezi că se simte plictisit de moarte de propriile lui cuvinte. O, dacă ar putea scăpa, dacă ar putea deveni liber, dacă ar putea pleca, să n-o mai vadă niciodată. Căutam să-mi imaginez gândurile şi dorinţele ce-l preocupau în această clipă pe Kingham.

În timpul oricărei intimităţi amoroase există şi momente când astfel de gânduri pot trece prin mintea vreunuia dintre amanţi, când dragostea începe să devină plictiseală şi te dezgustă, aşa că singura dorinţă pe care o mai simţi în tine este dorinţa de a rămâne singur. Cei mai mulţi dintre amanţi reuşesc să treacă peste această fază de plictiseală, datorită faptului că nu admit ca gândurile lor să stăruie asupra ei. Sentimentele şi dorinţele cărora nu le dai nici o atenţie se sting foarte curând de inaniţie, din cauză că

acestea se hrănesc şi trăiesc din atenţia spiritului conştient. Astfel că

dragostea începe numaidecât să-şi afirme drepturile ei şi uiţi cu totul de plictiseală. Dar pentru Kingham, care acorda atenţie fiecărei emoţii şi fiecărei dorinţe ce ar fi putut să înfioare eul său conştient, cea mai mică

umbră de oboseală devenea importantă. În cazul de faţă însă nu putea fi vorba de o dragoste stăruitoare pentru obiectul faţă de care în mod conştient îşi întreţinea dezgustul, nici de o afecţiune puternică şi copleşitoare, capabilă să înlăture ceea ce în realitate nu era altceva decât o oboseală

imediată. El iubea din cauză că simţea nevoia unei emoţii violente. Grace era un mijloc pentru a-şi ajunge un scop, dar nu un ţel prin el însuşi. Scopul urmărit de el — satisfacerea dorinţelor lui de excese emotive — fusese ajuns, prin urmare, mijloacele încetaseră să mai aibă importanţă pentru el. Grace i-ar fi devenit cu totul indiferentă, dacă în timpul acestei crize ea s-ar fi dovedit că din punct de vedere emotiv este tot atât de indiferentă ca şi el.

Sentimentele lor însă nu erau sincronizate. Grace nu era obosită, dimpotrivă, ea îl iubea cu mai multă pasiune decât până acum. Elanul ei intempestiv colaborase cu propria lui facultate de introspecţie, pentru a transforma oboseala şi neutralitatea emotivă în dezgust real şi chiar în ură.

El însuşi trebuia să facă un efort, pentru a nu-şi da pe faţă violenţa sentimentelor — dar afară de asta era obosit, prea obosit, pentru ca să mai fie în stare să şi le exprime în mod corespunzător. Ar fi preferat să poată

pleca fără să se bage de seamă şi fără nici un fel de discuţie. Stăpânit de o oboseală extremă, începu să-şi debiteze frazele seducătoare. Ascultându-l, ai fi putut să-l consideri drept un preot tânăr care dă lui Grace sfaturi bine simţite despre viaţă.

— Trebuie să ne venim în fire, zise el. În lume sunt şi alte lucruri, nu numai dragostea. Începu să vorbească despre stăpânirea de sine şi despre consolarea pe care o poate oferi munca. Peroraţia aceasta dură multă vreme.

Dar Grace îl opri pe neaşteptate.

— Ajunge, strigă ea cu atâta violenţă, încât mă făcu să tresar. Pentru numele lui dumnezeu, încetează! Cum se poate să fii atât de lipsit de sinceritate şi atât de prost?

— Nu sunt deloc, răspunse Kingham întunecat, îţi spuneam numai că... — Spuneai, nici mai mult nici mai puţin, decât că eşti sătul de mine, răspunse Grace, întrebuinţând propriile lui cuvinte. Iar toate acestea le spuneai pe un ton scârbos, prostesc şi lipsit de sinceritate, îmi spuneai că eşti sătul de mine, până peste cap, şi că ai fi în stare să faci nu ştiu ce, numai să

mă vezi că plec şi că te las în pace. Ei bine, voi pleca, poţi fi sigur. Nu trebuie să-ţi mai faci nici o grijă din cauza asta, sfârşi Grace şi începu să râdă.

Urmă o lungă tăcere.

— De ce nu pleci? întrebă ea într-un târziu. Glasul ei părea stins, ca şi când ar fi stat cu capul îngropat într-o pernă.

— Da, răspunse Kingham cu oarecare sfială, poate ar fi mai bine să

plec. Probabil începea să simtă o senzaţie de enormă uşurare. O mulţumire pe care ar fi fost necuviincios să şi-o manifeste, dar care clocotea, gata să

iasă la lumină. — În cazul acesta te las cu bine, dragă Grace, adăugă el pe un ton care părea aproape vesel. Haide să ne despărţim ca doi prieteni.

Râsul lui Grace se auzi amuţit de pernă, dar în clipa următoare când o auzii vorbind, glasul ei răsuna limpede, fără să fie amuţit de nimic.

— Sărută-mă, zise ea pe un ton poruncitor. Vreau să mă săruţi, o singură dată.

Urmă o tăcere.

— Nu aşa, protestă Grace aproape supărată. Sărută-mă, cu adevărat, aşa cum mă sărutai când m-ai iubit.

Probabil Kingham încerca să o asculte, ar fi fost în stare să facă orice, în schimbul posibilităţii de a trăi liniştit şi a scăpa imediat. Urmă o nouă

tăcere.

— Nu, nu aşa! Glasul supărat al lui Grace se cutremura de deznădejde.

Haide, pleacă odată! Am început să-ţi par atât de dezgustătoare, încât nu mai eşti în stare să mă săruţi?

— Bine, dragă Grace..., protestă Kingham.

— Haide, pleacă, pleacă odată, să nu te mai văd!

— Bine, plec, răspunse Kingham pe un ton demn şi în acelaşi timp uşor jignit. Dar în realitate ce val de mulţumire trebuie să fi clocotit în sufletul lui.

Libertate, libertate! Cheia se întoarse în broască şi uşa închisorii începea să

se deschidă. — Dacă vrei să plec, atunci voi pleca. Îl auzii că se ridică de pe canapea. — După ce voi ajunge la München, îţi voi scrie, zise el.

Îl auzii că se îndreaptă spre uşă, că apucă pe coridor spre dormitorul de alături, unde probabil îşi lua geamantanele, pe urmă din nou pe coridor, spre uşa exterioară a apartamentului. Un clinchet de chei, uşa scârţâi deschizându-se şi încă o dată când se închise la loc, pe urmă un răbufnit îndelung răsună în largul apartamentului, după ce căzu în clanţă.

Mă ridicai de pe scaun şi încercai, cu toată băgarea de seamă, să mă uit prin deschizătura uşii care dădea în camera de alături. Grace era întinsă pe canapea, exact în poziţia pe care mi-o închipuisem, cu obrazul îngropat în pernă. Am stat şi m-am uitat la ea, cel puţin jumătate de minut, gândindu-mă ce i-aş putea spune. Îmi dădeam seama că orice i-aş fi spus ar fi fost nepotrivit într-o astfel de împrejurare. Prin urmare, îmi zisei eu, probabil chiar cele mai nepotrivite dintre toate cuvintele posibile, cele mai cu desăvârşire banale şi mai lipsite de rost, ar putea să fie cele mai indicate pentru o astfel de situaţie.

În timp ce mă gândeam în felul acesta, trupul inert din faţa mea începu să se mişte. Grace ridică obrazul de pe „pernă, ascultă o clipă cu toată

atenţia, apoi făcu o serie de mişcări repezi, se întoarse pe o dungă, îşi ridică

partea de sus a trupului, coborî picioarele de pe canapea şi ridicându-se traversă camera cu paşi grăbiţi. Făcui o mişcare instinctivă şi mă retrăsei din nou în ascunzătoarea mea. O auzii trecând pe coridor, auzii uşa de la intrare deschizându-se. Pe urmă glasul ei, un glas straniu şi sugrumat, se auzi strigând: Kingham! apoi glasul acesta care părea că nu mai are nimic omenesc strigă din nou, după o lungă tăcere care părea că nu se mai termină: Kingham! Dar nu-i răspunse nimeni.

Urmă o nouă tăcere, uşa se închise. Paşii lui Grace se auziră din nou, traversând camera şi, oprindu-se, o văzui în faţa ferestrei, cu fruntea sprijinită de tăblia rece, uitându-se afară — sau mai bine zis, se uita în jos.

Două etaje, chiar trei, dacă ţineai seama şi de adâncitura care se deschidea, întocmai ca un mormânt, la picioarele clădirii. Probabil calcula înălţimea?

La ce s-o fi gândind?

Apoi, dintr-o dată o văzui că întinde braţele şi apucând cerceveaua interioară a ferestrei începe să o ridice în sus. Intrai în cameră şi mă apropiai de ea.

La răsunetul paşilor mei, se întoarse şi se uită la mine — dar cu o privire tulbure şi înspăimântătoare, caracteristică celui care nu vede nimic, şi pe obraz cu o expresie asemănătoare cu cea pe care o vezi la un orb. Îţi făcea impresia că gândurile ei sunt prea adânc concentrate asupra monstruoasei şi îngrozitoarei idei ce o preocupa, pentru ca să mai poată

stărui asupra trivialităţilor vieţii.

— Dragă Grace, tocmai te căutam, zisei eu. M-a trimis Catherina să te poftesc să vii astă seară la moi la masă.

Continuă să se uite la mine cu privirile rătăcite. După câteva clipe mi se păru că semnificaţia cuvintelor mele începe să-şi facă loc în conştiinţa ei. Îţi făcea impresia că este undeva foarte departe şi că ascultă ecoul neînţeles al glasului meu cum îşi face loc, traversând depărtările nemăsurate, ca să

poată ajunge până la ea. Când într-un târziu reuşi să audă cuvintele mele —

să le audă cu spiritul ei care rătăcea foarte departe — clătină din cap şi buzele-i făcură o mişcare, ca şi când ar fi vrut să răspundă, „nu".

Am apucat-o de braţ şi am depărtat-o de fereastră.

— Trebuie să vii, repetai eu.

Glasul meu păru că de astă dată ajunge mult mai repede până la ea, dar, imediat după aceea, o văzui că începe dim nou să clatine din cap.

— Trebuie să vii, repetai eu încă o dată. Am auzit tot ce aţi vorbit, înţelegi? Te voi determina să vii cu mine.

— Ai auzit? se miră ea şi se uită la mine.

Dădui din cap, fără să-i mai răspund. Mă plecai şi ridicai pălăriuţa ei mică în formă de cască pe care o aruncase jos în faţa divanului şi i-o întinsei.

Cu o mişcare automată se întoarse spre oglinda opacă, veneţiană, atârnată

deasupra căminului, şi începu să şi-o potrivească pe cap, o şuviţă de păr îi atârna pe tâmple, dar o aşeză cu multă grijă sub marginea pălăriei.

— Ei, acum haide să plecăm, stăruii eu şi, luând-o la braţ, o scosei din apartament, coborâi scara întunecată şi ieşirăm în stradă.

În timp ce ne îndreptam spre Holborn, în căutarea unei maşini, încercai să leg o conversaţie. Îmi aduc aminte că am vorbit despre avantajele autobuzelor faţă de trenul subteran, despre anticari şi despre pisici. Grace nu spunea nimic. Mergea alături de mine, de parcă ar fi umblat prin somn.

Uitându-mă la chipul ei încremenit de deznădejde — obrazul unui copil care a trecut printr-o suferinţă mai presus de puterile lui — mă simţii copleşit de milă şi remuşcări. Mi se părea că, dintr-un anumit punct de vedere, ar fi vina mea şi că ar fi o lipsă de sensibilitate şi de omenie din partea mea dacă nu m-aş simţi tot atât de nenorocit ca şi ea. Mi se părea, cum mi se întâmplase de multe ori când mă găseam în prezenţa unor oameni bolnavi sau a celor care duc o viaţă de chinuitoare sărăcie, fără nici o nădejde de îndreptare, că ar trebui să-i cer iertare. Mi se părea că ar trebui să-i cer iertare, din cauză că trăiam fericit împreună cu soţia mea, din cauză că eram sănătos, că starea mea materială era destul de înfloritoare şi că eram mulţumit. Cine are dreptul să fie fericit în prezenţa celor care se zbat în nenorocire, să se bucure de viaţă în faţa celor care sunt gata să se lepede de ea? Avem noi oare acest drept?

— La Londra, numărul pisicilor, zisei eu, trebuie să fie aproape tot atât de mare ca şi al oamenilor.

— Cred că ai dreptate, şopti Grace după o bucată de timp tocmai de ajuns pentru ca ecoul cuvintelor mele să poată trece peste prăpăstiile de tăceri ce ne despărţeau unul de altul şi să fie auzit de ea. Vorbea cu mare greutate şi glasul aproape nu i se mai auzea.

— Cred că sunt milioane de pisici, continuai eu.

În clipa aceea avui marele noroc să dau cu ochii de o maşină. În drumul spre casa noastră din Kensington, îi povestii despre vacanţa petrecută în Italia. Totuşi am crezut că nu este necesar să-i vorbesc şi despre întâlnirea noastră cu Peddley în gara Modena.

După ce ajunsei acasă, îi spusei Catherinei în câteva cuvinte tot ce s-a întâmplat şi după ce-i dădui pe Grace în grijă trecui în camera mea de lucru.

Trebuie să admit că m-am simţit foarte mulţumit şi egoist de recunoscător din cauză că mă vedeam din nou singur, în camera mea, în tovărăşia cărţilor mele şi a pianului. Era acelaşi sentiment de mulţumire ca într-o zi de sâmbătă, când vezi că poţi pleca din oraş, din cartierele sordide şi suprapopulate, ca să evadezi spre o căsuţă de ţară, unde te aşteaptă o grădină umbrită şi unde poţi uita că mai există şi alte fiinţe omeneşti, afară

de tine şi de prietenii tăi veseli şi culţi, şi că nouăzeci la sută dintre aceştia sunt condamnaţi să trăiască în mizerie. Mă aşezai la pian şi începui să cânt Arietta de Beethoven, Op. 111.

Cântam foarte prost, din cauză că, într-o anumită măsură, gândurile mele erau preocupate de altceva, nu de muzică. Mă gândeam ce se va alege acum de Grace? Ce va face fără Rodney şi fără Kingham? Ce va deveni de aici înainte? Întrebarea aceasta se punea cu toată stăruinţa.

Apoi, cu totul pe neaşteptate, pagina de note tipărite pe care o aveam în faţă îmi dădu răspunsul sibilic la întrebarea pe care mi-o pusesem: Da capo. Hieroglifele acestea mă trimiteau înapoi, la începutul bucăţii pe care o cântasem. Da capo. La urma urmelor, era de la sine înţeles. Da capo. John Peddley, copiii, casa, existenţa stearpă a omului care este incapabil să

trăiască fără să se sprijine pe cineva. Urmă apoi un alt critic muzical, un alter ego — introducerea temei noi. Tema a doua, scherzando, un alt Rodney. Sau molto agitato care echivala cu Kingham. Şi imediat după aceea, când agitaţia a reuşit să se agite până la maximul dincolo de care urmează

tăcerile, vine din nou da capo, spre Peddley, spre casă, copii şi spre viaţa stearpă şi fără nici un fel de sprijin.

Valurile minunii săvârşite de Ariette se revărsau în undele de armonie ce tremurau sub degetele mele. Cât de bine ar fi dacă muzica destinelor noastre s-ar putea asemăna cu aceasta!

-----------------------

Document Outline

ALDOUS HUXLEY

��