Frăţia Inelului

I O petrecere mult aşteptată

Când domnul Bilbo Baggins din Fundătura a anunţat că în curând îşi va celebra a o sută unsprezecea zi de naştere cu o petrecere de o măreţie nemaiîntâlnită, s-au stârnit multe discuţii şi mare agitaţie în Hobbiton.

Bilbo era foarte bogat şi foarte aparte şi fusese minunea ţinutului timp de şaizeci de ani, de la acea extraordinară dispariţie şi neaşteptată întoarcere a lui. Bogăţiile pe care le adusese cu sine din călătorie deveniseră de-acum o legendă a locului şi toată lumea credea, indiferent ce spuneau cei bătrâni, că Măgura Fundăturii era brăzdată de tuneluri burduşite de comori. Ca şi când atât n-ar fi fost îndeajuns pentru a-i aduce faima, de mirare era şi îndelungata lui vigoare. Timpul măcina totul, dar, după cât se părea, nu acelaşi lucru făcea cu domnul Baggins. La nouăzeci de ani arătase la fel ca la cincizeci. La nouăzeci şi nouă, lumea începuse să zică despre el că se ţinea bine; dar mai exact ar fi fost să spună că era neschimbat. Se găseau şi dintre aceia care clătinau din cap şi gândeau că prea le avea pe toate; părea nedrept ca cineva să se bucure de (chipurile) tinereţe veşnică şi în acelaşi timp de o avere nesecată (lucru ştiut de toată lumea).

Odată şi odată tot va plăti, ziceau ei. E lucru necurat, şi din asta i se va trage.

Dar până acum nici un necaz nu se abătuse asupra lui; şi pentru că domnul Baggins era generos cu banii lui, cei mai mulţi se arătau dispuşi să-i ierte ciudăţeniile şi norocul. Continua să se viziteze cu rudele (bineînţeles, cu excepţia familiei Sackville-Baggins), şi avea mulţi admiratori devotaţi printre hobbiţii din familii sărace şi neimportante. Dar nici un prieten apropiat, până când unii dintre verii lui mai tineri au început să crească mai mari.

Cel mai în vârstă dintre aceştia, şi favoritul lui Bilbo, era tânărul Frodo Baggins. Când Bilbo a împlinit nouăzeci şi nouă de ani, l-a adoptat pe Frodo ca moştenitor al său şi l-a adus să locuiască la Fundătura; şi speranţele familiei Sackville-Baggins s-au năruit în cele din urmă. Din întâmplare, Bilbo şi Frodo aveau aceeaşi zi de naştere, 22 septembrie.

— Mai bine ai veni să locuieşti aici, Frodo, băiete, i-a spus Bilbo într-o bună zi, şi atunci o să ne putem sărbători frumos zilele de naştere împreună.

La acea dată, Frodo era încă douăzecist, cum numeau hobbiţii acea vârstă iresponsabilă trecută de douăzeci de ani, între copilărie şi apropiata vârstă de treizeci şi trei.

Şi au mai trecut doisprezece ani. În fiecare an, cei doi Baggins dăduseră petreceri comune foarte însufleţite la Fundătura; dar acum toată lumea înţelesese că se punea la cale ceva foarte special pentru acea toamnă. Bilbo urma să împlinească unsprezece zeci şi unu, adică 111, o cifră destul de ciudată şi o vârstă foarte respectabilă pentru un hobbit (bătrânul Took însuşi nu ajunsese decât până la 130); iar Frodo împlinea treizeci şi trei, 33, o cifră importantă: vârsta „maturizării” sale.

Gurile nu mai tăceau o clipă în Hobbiton şi Lângă Ape, şi vestea evenimentului ce se apropia se răspândise în întregul Comitat. Trecutul şi personalitatea domnului Bilbo Baggins deveniseră încă o dată subiectul principal al conversaţiilor; şi bătrânii s-au pomenit deodată că erau rugaţi să-şi depene amintirile.

Nici un altul nu avea un public mai atent ca bătrânul Ham Gamgee, cunoscut îndeobşte ca Unchiaşul. Locul unde-şi depăna el amintirile se numea La iedera, un han mic pe drumul spre localitatea Lângă Ape; şi povestea cât de cât în cunoştinţă de cauză, căci fusese grădinar la Fundătura timp de patruzeci de ani, şi înainte de asta îl ajutase pe bătrânul Holman la aceeaşi treabă. Acum că el însuşi începuse să îmbătrânească şi încheieturile să-i înţepenească, îndeletnicirea aceasta era îndeplinită mai mult de fiul său mai mic, Sam Gamgee. Atât tatăl, cât şi fiul aveau relaţii foarte prieteneşti cu Bilbo şi Frodo. Locuiau chiar pe Măgura, la Puşca-n-traistă numărul 3, imediat sub Fundătura.

— Un gentlehobbit tare de treabă şi cu darul vorbirii e domnu’ Bilbo, întotdeauna am zis asta, declara Unchiaşul.

Şi adevăr grăia: căci Bilbo se purta cu multă politeţe faţă de el, „Meştere îndemânatic” , aşa i se adresa, şi mereu îi cerea sfatul despre cum trebuia îngrijită ba una, ba alta dintre legume — în materie de rădăcinoase, mai ales cartofi, Unchiaşului îi mersese vestea ca fiind cel mai priceput dintre toţi din împrejurimi (ştia mai multe chiar decât Bilbo însuşi).

— Dar cum e Frodo ăsta care stă cu el? îl întrebă Bătrânul Noakes din Lângă Ape. După nume o fi el Baggins, dar zice-se că-i un Brandybuck mai mult de jumătate. Nici în ruptul capului nu pot pricepe de ce să se ducă un Baggins din Hobbiton să-şi caute nevastă taman în Ţara Iedului, unde lumea e atât de ciudată.

— Nu-i de mirare că-i ciudată, îşi dădu cu părerea Tăticu’ Două Picioare (vecinul Unchiaşului), dacă locuiesc pe malul care nu trebuie al Râului Viniac, şi chiar sub poala Pădurii Bătrâne. Ăla-i un loc rău şi întunecos, dacă-i ceva adevăr în ce se spune.

— Aşa e, Tăticu’! îi dădu dreptate Unchiaşul. Nu numai că cei din neamul Brandybuck din Ţara Iedului trăiesc în Pădurea Bătrână; dar sunt şi un soi ciudat, aşa se pare. Da’, oricum ar fi, domnu’ Frodo e un hobbit tânăr, cum nu se poate mai de treabă. Tare mai seamănă cu domnu’ Bilbo, şi nu numai la chip. La urma urmei, tatăl lui a fost un Baggins. Un hobbit cumsecade şi preacinstit, aşa a fost domnu’ Drogo Baggins; nu s-a prea vorbit despre el până când a murit înecat.

— Înecat? întrebară mai multe voci în acelaşi timp. Auziseră ei zvonuri şi mai urâte decât acesta, de bună seamă; dar hobbiţilor le plac tare mult istoriile de familie, astfel că erau dispuşi s-o mai audă încă o dată.

— Păi, aşa zice lumea, continuă Unchiaşul. Vedeţi, domniile voastre: domnu’ Drogo, prin urmare, s-a însurat cu săraca domnişoara Primula Brandybuck. Ea era verişoară primară a domnului Bilbo al nostru, după mamă (mama ei fiind cea mai mică dintre fetele Bătrânului Took); iar domnu’ Drogo era vărul lui de-al doilea. Astfel, domnu’ Frodo este văr primar şi de-al doilea cu domnia sa, o dată din partea mamei şi-o dată din partea tatălui, cum s-ar zice, dacă mă-nţelegeţi. Iar domnu’ Drogo stătea la Conacul Coniac cu socrul său, bătrânul Jupân Gorbadoc, aşa cum făcuse adesea după însurătoare (avea o mare slăbiciune pentru mâncare, iar batrânu’ Gorbadoc întindea mese îmbelşugate); şi ieşea cu barca pe Râul Viniac; şi într-o bună zi el şi nevasta lui s-au înecat, iar bietu’ domnu’ Frodo era doar un copil pe vremea aia.

— Am auzit c-au ieşit pe râu după cină, la lumina lunii, zise Bătrânul Noakes; şi barcă s-a scufundat din pricina că Drogo era prea greu.

— Iar eu am auzit că ea l-a împins în apă şi el a tras-o după sine, spuse Roşcovanul, un morar din Hobbiton.

— N-ar trebui s-asculţi la tot ce se zice, Roşcovane, îl sfătui Unchiaşul, care nu-l prea avea la suflet pe morar. Pricini nu sunt să mergi cu vorba despre care-a-mpins şi care-a tras. Bărcile sunt destul de parşive şi când stai liniştit, ca să mai fie nevoie să căutăm alte explicaţii. Oricum, domnu’ Frodo, că de el era vorba, a rămas orfan şi abandonat, s-ar putea zice, printre toţi ciudaţii ăia din Ţara Iedului, dar şi până atunci crescuse la Conacul Coniac. Un loc deocheat, locul ăla, zău aşa. De când se ştie, Jupân Gorbadoc să tot fi avut vreo câteva sute de legături, nici mai mult, nici mai puţin, în casa aia. Domnu’ Bilbo nici c-a făcut faptă mai bună la viaţa lui atunci când l-a adus pe băiat să trăiască printre suflete cumsecade.

— Da’ socotesc eu c-a fost o lovitură tare urâtă pentru ăia din neamul Sackville-Baggins. Chiteau ei c-or să pună mâna pe Fundătură, atunci când a pornit-o în lume şi dus a fost, de l-au crezut mort. Şi numa’ ce se-ntoarce şi le zice să-şi ia tălpăşiţa; şi de-atunci tot trăieşte şi n-arată nici c-o zi mai bătrân, fie binecuvântat! Şi pe nepusă masă scoate de unde-de neunde un moştenitor, şi cu hârtii în regulă. Neamul Sackville-Baggins n-o să mai calce pragul Fundăturii în veci, sau măcar aşa tragem nădejde.

— Am auzit c-ar fi nişte bănişori frumoşi pitiţi acolo înăuntru, se băgă în vorbă un străin, un oaspete venit cu treburi tocmai din Michel Delving, din Meleagul de la Răsărit. Tot vârful măgurii domniilor voastre e brăzdat de tuneluri doldora de cufere pline cu aur şi argint şi giuvaiericale, aşa am auzit.

— Atunci ai auzit mai multe decât am eu de unde şti, răspunse Unchiaşul. Nu am cunoştinţă de giuvaiericale. Domnu’ Bilbo e darnic cu banii şi s-ar zice că nu duce lipsă de ei; de lucrătura de tuneluri însă nu am cunoştinţă. L-am văzut pe domnu’ Bilbo când s-a-ntors, să tot fie şaizeci de ani de-atunci, când încă eram un flăcăiandru. Abia intrasem ca ucenic la bătrânu’ Holman (era văr cu taică-meu), da’ el m-a luat la Fundătura să-l ajut să-i ţinem deoparte pe cei ce dădeau să umble şi să calce peste tot prin grădină când se făcea vânzarea. Şi numa’ ce ne pomenim cu domnu’ Bilbo că urcă Măgura călare pe-un ponei, cu nu ştiu câţi ditamai sacii doldora şi două cufere. Nu mă-ndoiesc că erau doldora de comorile ce le strânsese pe meleaguri străine, pe unde se zice că-s munţi de aur; dar nu atât cât să umple tuneluri întregi. Fiu-meu Sam va fi ştiind însă mai multe despre asta. El e toată ziua-bună ziua la Fundătura. Şi e nebun după poveşti din vremuri de demult şi stă şi-ascultă tot ce-i povesteşte domnu’ Bilbo. Domnu’ Bilbo l-a-nvăţat să scrie şi să citească pe limba lui — fără vreun gând rău, să ştiţi asta, şi nădăjduiesc nici să nu iasă vreun pocinog din atât. Elfi şi Dragoni! îi zic eu. Varza şi cartofii sunt mai buni pentru alde mine şi tine. Nu te-ncurca în treburile ălora mai presus de tine, de nu vrei să te trezeşti cu pocinoage de n-ai să le poţi duce, zic. Şi-o zic şi altora, adaugă el, aruncând o privire străinului şi morarului.

Dar cei de faţă nu se lăsară convinşi de avertismentul Unchiaşului. Legenda avuţiei lui Bilbo era de-acum bine înfiptă în minţile hobbiţilor celor tineri.

— Ehei, da’ de-atunci şi-a mai tot sporit avuţia, nu se lăsă morarul, dând glas părerii celor mai mulţi. E dus adesea de-acasă. Şi uitaţi-vă numa’ la străinii ce-i calcă pragul: gnomi care se furişează noaptea şi solomonarul ăla bătrân şi rătăcitor, Gandalf, şi câţi alţii. Orice-ai spune, Unchiaşule, da’ Fundătura e-un loc tare ciudat, şi cei care locuiesc acolo sunt şi mai ciudaţi.

— Şi domnia ta n-ai decât să spui ce pofteşti despre lucruri pe care nu le ştii mai bine decât te pricepi la vâslit, domnule Roşcovan, i-o-ntoarse Unchiaşul, pornit mai abitir decât oricând împotriva morarului. Dacă asta-nseamnă ciudăţenie, atunci nu ne-ar strica mai multă ciudăţenie din asta prin părţile noastre. Sunt unii nu prea departe de-aici care n-ar oferi nici o halbă de bere unui prieten, chiar dacă ar trăi într-o vizuină cu totul şi cu totul din aur. Dar la Fundătura toate lucrurile se fac aşa după cum se cuvine. Sam al meu zice că toată lumea o să fie invitată la petrecere şi-or să se împartă daruri, luaţi aminte, daruri la toată lumea — chiar luna asta, adică.

Acea lună era septembrie, şi mai frumoasă nici că se putea. A doua sau a treia zi s-a zvonit (mai mult ca sigur că de la Sam atoateştiutorul pornise zvonul) că or să fie focuri de artificii — mai mult chiar, artificii cum nu mai fuseseră văzute în Comitat de mai bine de-un secol, chiar aşa, de la moartea Bătrânului Took.

Vremea trecea şi Ziua se apropia din ce în ce. Într-o seară, un car cu aspect neobişnuit, încărcat cu pachete cu aspect neobişnuit, îşi făcu apariţia în Hobbiton şi urcă opintit Măgura spre Fundătura. Surprinşi, hobbiţii îşi iţiră capetele prin uşile luminate cu lămpaşe, ca să caşte gura în urma lui. Carul era mânat de străini care cântau cântece ciudate: gnomi cu bărbi lungi şi glugi mari. Câţiva dintre ei rămaseră peste noapte la Fundătura. La capătul celei de-a doua săptămâni a lui septembrie, o căruţă străbătu satul Lângă Ape, venind în plină zi dinspre Podul Viniac. De data asta, pe capră se afla un singur căruţaş bătrân. Purta o pălărie albastră cu ţugui înalt, o mantie cenuşie, lungă până-n pământ, şi o eşarfă argintie. Avea barba lungă şi sprâncene stufoase, care ieşeau pe sub borul pălăriei. Copilandrii hobbiţi se luară alergând după căruţă cât era Hobbitonul de lung şi pe Măgura în sus. Căruţa era încărcată cu artificii, aşa cum bănuiseră şi ei. Ajuns în faţa uşii lui Bilbo, Bătrânul începu să descarce pachete mari de artificii de toate soiurile şi formele, fiecare purtând ca inscripţie un G roşu mare şi o rună elfică.

Acesta era însemnul lui Gandalf, negreşit, iar bătrânul era Gandalf Vrăjitorul, a cărui faimă în Comitat i se trăgea mai ales de la priceperea sa la focuri, fumuri şi lumini. Îndeletnicirea lui era mult mai dificilă şi mai periculoasă, dar locuitorii din Comitat n-aveau cunoştinţă de ea. Pentru ei, el nu reprezenta decât una dintre „atracţiile” Petrecerii. De aici şi agitaţia hobbiţilor celor mici.

— G pentru Grozav! strigau ei, făcându-l pe bătrân să zâmbească. Îl cunoşteau din vedere, deşi îşi făcea apariţia în Hobbiton când şi când şi niciodată pentru vreme îndelungată; însă nici prichindeii şi nici unul dintre cei mai în vârstă dintre bătrâni nu văzuseră vreodată reprezentaţiile lui cu focuri de artificii — acestea ţineau de trecutul legendar.

Când bătrânul, ajutat de Bilbo şi de câţiva gnomi, isprăvi cu descărcatul, Bilbo împărţi câţiva gologani; dar nici o rachetă luminoasă sau vreo pocnitoare nu se întrezări, spre dezamăgirea spectatorilor.

— Haida, luaţi-o din loc, le spuse Gandalf. O să aveţi pe săturate la timpul cuvenit.

După care dispăru înăuntru cu Bilbo, iar uşa se închise în urma lor. Zadarnic se uitară hobbiţii cei mici lung la uşă; plecară într-un târziu, apăsaţi de gândul că ziua petrecerii nu va mai sosi nicicând.

În Fundătura, Bilbo şi Gandalf şedeau la fereastra deschisă a unei camere mici ce dădea spre vest, în grădină. După-amiaza târzie era luminoasă şi paşnică. Florile străluceau roşii şi galbene: gura-leului, floarea-soarelui şi colţunaşi împânzind pereţii de iarbă şi iţindu-se la ferestrele rotunde.

— Ce viu colorată e grădina ta, spuse Gandalf.

— Da, încuviinţa Bilbo. Într-adevăr, mi-e foarte dragă, la fel şi întreg bătrânul Comitat; dar cred că am nevoie de odihnă.

— Asta înseamnă că vrei să-ţi duci la îndeplinire planul?

— Întocmai. M-am hotărât acum multe luni şi nu m-am răzgândit.

— Prea bine. N-are rost să mai vorbim despre asta. Ţine-te de planul tău — de tot planul, ia aminte — şi sper să iasă bine, pentru tine şi pentru noi toţi.

— Aşa sper şi eu. Oricum, am de gând să mă distrez joi şi să fac mica mea şotie.

— Mă întreb cine va râde, făcu Gandalf, clătinând din cap.

— Vom vedea, răspunse Bilbo.

A doua zi şi mai multe căruţe urcară Măgura, şi după ele alte căruţe. Or fi fost unii care să mormăie că adică ar fi vorba de niscai „negoţ local”, dar chiar în săptămâna aceea de la Fundătura au început să curgă comenzile pentru tot felul de provizii, tot felul de bunuri sau articole de lux ce puteau fi obţinute în Hobbiton sau Lângă Ape sau oriunde în împrejurimi. Locuitorii au început să se entuziasmeze şi să taie zilele din calendar, pândindu-l nerăbdători pe poştaş, doar-doar le-o aduce invitaţiile.

Nu peste multă vreme invitaţiile au început să vină cu grămada, încât oficiul poştal s-a blocat, iar acela din Lângă Ape s-a pomenit îngropat ca sub ninsoare, astfel că au fost chemaţi în ajutor poştaşii voluntari. Şirul lor nu se mai isprăvea pe Măgura în sus, ducând sute de variante politicoase de Mulţumesc, am să vin cu siguranţă.

Pe poarta Fundăturii se putea citi următorul anunţ: INTRAREA OPRITĂ PENTRU TOŢI, ÎN AFARĂ DE CEI VENIŢI LA PETRECERE. Chiar şi aceia care aveau sau pretindeau că aveau treburi legate de Petrecere erau arareori lăsaţi să intre. Bilbo era ocupat: scria invitaţii, bifa răspunsuri, împacheta cadouri şi făcea anumite pregătiri numai de el ştiute. Din ziua în care a sosit Gandalf nu s-a mai arătat la faţă.

Trezindu-se hobbiţii într-o bună zi dimineaţa, descoperiră că pajiştea ce se întindea la sud de uşa lui Bilbo era acoperită cu frânghii şi stâlpi pentru corturi şi pavilioane. În malul ce ducea la drum fusese tăiată o intrare specială, cu trepte largi şi o poartă mare, albă. Cele trei familii de hobbiţi din Puşca-n-traistă, care se mărginea cu pajiştea, se arătau foarte interesate de tot ce se petrecea acolo şi toată lumea îi invidia. Bătrânul unchiaş Gamgee nici măcar nu se mai prefăcea că lucra în grădină.

Corturile începeau să se înalţe. Unul dintre pavilioane era deosebit de mare, atât de mare, încât copacul care creştea pe pajişte se găsea acum chiar în interiorul lui, înălţându-se mândru la unul dintre capete, în dreptul mesei principale. De crengi atârnau lampioane. Şi mai promiţător decât atât (după mintea hobbiţilor), o bucătărie uriaşă, în aer liber, fusese ridicată la colţul dinspre miazănoapte al pajiştii. O ceată întreagă de bucătari, de la toate hanurile şi ospătăriile până hăt-departe, sosiseră ca să dea o mână de ajutor gnomilor şi altor neamuri ciudate găzduite la Fundătura. Răbdarea tuturor era pusă greu la încercare.

Apoi vremea s-a înnorat. Asta a fost miercuri, în ajunul Petrecerii. Ceea ce a stârnit mare nelinişte. Şi în sfârşit au venit şi zorile zilei de joi, 22 septembrie. Soarele a răsărit, norii au dispărut, steagurile au fost desfăşurate şi distracţia a început.

Bilbo Baggins o numea petrecere, dar în realitate erau o sumedenie de distracţii adunate într-una singură. Practic, toată lumea ce locuia în împrejurimi fusese invitată. Foarte puţini fuseseră trecuţi cu vederea din greşeală, dar nici asta n-a mai avut importanţă atunci când respectivii au venit din proprie iniţiativă. Fuseseră invitaţi mulţi şi din alte părţi ale Comitatului; şi erau chiar câţiva din afara hotarelor. Bilbo îşi întâmpina personal oaspeţii (şi pe cei veniţi neinvitaţi) la poarta cea nou construită. Dădea cadouri tuturor fără excepţie — asta însemnând şi celor care se strecurau afară printr-o ieşire dosnică şi intrau din nou prin poarta din faţă. Hobbiţii împart cadouri atunci când îşi sărbătoresc zilele de naştere. Nu din cele scumpe, de regulă, şi nu cu atâta dărnicie ca acum; obiceiul însă nu era rău. De fapt, în Hobbiton şi Lângă Ape aproape în fiecare zi era ziua cuiva, încât fiecare hobbit din acele părţi avea şansa să primească cel puţin un cadou pe săptămână. Dar de săturat nu se săturau niciodată.

De data aceasta cadourile erau neobişnuit de grozave. Copiii hobbiţi erau atât de emoţionaţi, încât o vreme uitară până şi să mănânce. Primiseră jucării din care nu mai văzuseră nicicând până atunci, toate minunate şi unele neîndoios vrăjite. Multe dintre ele fuseseră într-adevăr comandate cu un an în urmă şi străbătuseră tot drumul de la Munte şi din Ţinutul de Jos până aici şi erau făcute de gnomi.

După ce fiecare oaspete a fost primit cu urări de bun-venit, au urmat dansurile, muzica, jocurile şi, bineînţeles, mâncarea şi băutura. Trei mese oficiale fuseseră pregătite: prânzul, ceaiul şi dineul (sau cina). Dar prânzul şi ceaiul s-au deosebit îndeobşte prin faptul că toţi oaspeţii au şezut cu toţii la mese şi au mâncat laolaltă. În rest, oaspeţii se strângeau în grupuri mari ca să mănânce şi să bea — fără întrerupere, de la orele unsprezece până la şase şi jumătate, când începeau focurile de artificii.

De focuri a avut grijă Gandalf: nu numai că au fost aduse de el, dar tot el a fost cel care le-a conceput şi le-a meşterit; iar efectele speciale, artificiile combinate şi rachetele luminoase erau lansate tot de el. Pe lângă acestea, oaspeţilor li s-au împărţit petarde, pocnitori, scăpărători, torţe, lumânări gnomice, fântâni elfice, roţi-de-foc din cele făcute de spiriduşi, bubuitori. Toate erau minunate. Arta lui Gandalf era tot mai desăvârşită cu trecerea anilor.

Rachetele arătau ca nişte stoluri scânteietoare care cântau cu glasuri dulci. Erau copaci verzi cu tulpini de fum negru: frunzele lor se deschideau precum o primăvară întreagă, desfăşurându-se într-o clipită, iar ramurile lor strălucitoare picurau flori incandescente peste hobbiţii uluiţi, dispărând cu o aromă dulce chiar înainte să le atingă chipurile înălţate. Erau fântâni de fluturi care zburau scânteind în copaci; coloane de focuri colorate ce se înălţau şi se transformau în vulturi, corăbii plutitoare, sau o adevărată falangă de lebede zburătoare; o furtună roşie de tunete şi fulgere cu un torent galben de ploaie; o pădure de suliţe argintii ce ţâşneau brusc spre cer cu un chiot ca de armată încleştată în luptă, ca să se prăvălească apoi în apă cu un sâsâit ca de la o sută de şerpi clocotiţi. Şi la urmă de tot, încă o surpriză, în onoarea lui Bilbo, care îi năuci pe hobbiţi nemăsurat de mult, ceea ce şi urmărise Gandalf. Luminile se stinseră. Un fum mare se înălţa. Luă forma unui munte zărit în depărtare şi începu să se înroşească spre soare-răsare. Prinse să scuipe limbi de foc verzi şi purpurii, din el îşi luă zborul un dragon roşu-auriu — nu de mărime naturală, dar semănând cu un dragon adevărat: dintre fălcile lui ţâşneau focuri, ochii lui scăpărau în jos; se auzi un răget, iar dragonul se roti de trei ori peste capetele mulţimii. Toţi se aplecară ferindu-se, unii chiar căzură cu feţele la pământ. Dragonul trecu ca un fulger, făcu o tumbă şi se dezintegră deasupra satului Lângă Ape cu o explozie asurzitoare.

— Acesta e semnalul pentru cină! răsună vocea lui Bilbo. Suferinţa şi spaima se risipiră ca prin minune şi hobbiţii prosternaţi săriră în picioare. Fiecare primi o cină minunată; fiecare, adică fără cei invitaţi la un dineu special în familie. Acesta fusese pregătit în pavilionul cel mare cu copacul. Invitaţiile fuseseră limitate la douăsprezece duzini (un număr căruia hobbiţii îi mai spuneau şi un Gros, deşi cuvântul nu era considerat ca fiind cel mai nimerit când era vorba de persoane); iar oaspeţii fuseseră aleşi din toate familiile înrudite cu Bilbo şi Frodo, alături de care se mai numărau şi câţiva prieteni deosebiţi, neînrudiţi (cum era Gandalf). Mulţi hobbiţi tineri participau şi ei cu îngăduinţa părintească, pentru că hobbiţii se arătau îngăduitori cu copiii când era vorba de stat până târziu, mai ales dacă puteau să le ofere o masă fără cheltuială. Căci pentru a-şi creşte odraslele hobbiţii aveau nevoie de multă mâncare.

Erau mulţi din familiile Baggins şi Boffins, şi din familiile Took şi Brandybuck; din neamul Grubb veniseră tot felul (rude de-ale bunicii lui Bilbo Baggins), şi din ramura Chubb (înrudită cu bunicul Took); câţiva Burrows şi Bulger şi Bracegirdle şi Brockhouse şi Goodbody şi Hornblower şi Proudfoot, aleşi pe sprinceană. Unii dintre aceştia erau înrudiţi de departe cu Bilbo, iar câţiva aproape că nu fuseseră niciodată în Hobbiton, căci trăiau în colţuri îndepărtate ale Comitatului. Nu fuseseră uitaţi nici cei din familia Sackville-Baggins. Erau acolo şi Otho, şi soţia lui Lobelia. Nu-l aveau la inimă pe Bilbo, iar pe Frodo îl detestau, dar invitaţia arătase atât de magnifică, scrisă în cerneală de aur, încât le-a fost cu neputinţă să o refuze. Pe lângă asta, vărul Bilbo era renumit pentru talentele lui culinare, astfel că mesele lui se bucurau de o reputaţie binemeritată.

Toţi cei o sută patruzeci şi patru de oaspeţi se aşteptau la un ospăţ plăcut; deşi se cam temeau de discursul ce urma să-l ţină gazda lor după dineu (un punct inevitabil în program). Era ştiut că avea să-şi împăneze cuvântarea cu frânturi din ceea ce el numea poezie; şi uneori, după un pahar sau două, începea să pomenească de aventurile absurde ale călătoriei lui misterioase. Oaspeţii n-au fost dezamăgiţi: ospăţul a fost foarte plăcut, de fapt o seară captivantă de-a dreptul: bogată, abundentă, variată şi prelungită.

După ospăţ sau cam pe-atunci veni rândul Discursului. Majoritatea comesenilor erau acum, totuşi, într-o dispoziţie îngăduitoare, în acea stare minunată pe care ei o numeau „umplerea colţurilor”, îşi sorbeau băuturile favorite, ciuguleau din trufandalele favorite, dăduseră uitării toate temerile. Erau pregătiţi să asculte orice, să se veselească la fiecare sfârşit de frază.

Dragii mei prieteni, începu Bilbo, ridicându-se în picioare.

— I-auzi! I-auzi! I-auzi! strigară ei, repetând exclamaţia în cor şi părând să nu dorească să dea ascultare propriului lor îndemn.

Bilbo îşi părăsi locul, se apropie de un scaun de sub un copac luminat, urcându-se pe el. Lumina lampioanelor cădea pe faţa lui radioasă; nasturii de aur străluceau pe jiletca de mătase brodată. Toţi îl vedeau stând cocoţat acolo şi fluturând o mâna în aer, pe cealaltă ţinând-o în buzunarul pantalonului.

Dragii mei Bagginşi şi Boffini, reluă el; şi dragii mei Tookşi, Brandybuckşi, Grubbi şi Chubbi, Burrowi şi Hombloweri şi Bolgeri, Bracegirdleri, Goodbodyşi, Brockhouseri şi Proudfooteri.

— ProudFEET ! strigă un hobbit mai bătrân din fundul pavilionului.

Numele lui, bineînţeles, era Proudfoot, şi pe bună dreptate; căci labele picioarelor lui erau mari, deosebit de păroase şi amândouă se aflau pe masă.

Proudfooteri, repetă Bilbo. De asemenea, prea bunii mei Sackville-Bagginşi, cărora vă urez bun venit în sfârşit la Fundătura. Astăzi este a o suta unsprezecea mea zi de naştere: azi împlinesc o sută unsprezece ani!

— Ura! Ura! La mulţi ani! strigară oaspeţii şi bătură voioşi în tăbliile meselor.

Bilbo se descurcă minunat. Lor asemenea vorbe le plăceau: erau scurte şi la obiect.

Sper că vă distraţi cu toţii la fel de bine ca şi mine.

Urale asurzitoare. Strigăte de Da (şi Nu). Vacarm de trompete şi coarne, de cimpoaie şi flaute şi alte instrumente muzicale. După cum am mai spus, erau prezenţi mulţi hobbiţi tineri. Se auzi o salvă de bubuituri atunci când sute de pocnitori muzicale cu surprize fuseseră deschise. Majoritatea purtau însemnul ŢINUTUL DE JOS; ceea ce nu spunea mare lucru celor mai mulţi dintre hobbiţi, dar toţi consimţiră că pocnitorile-surpriză erau minunate. Conţineau instrumente muzicale mici, însă cu o lucrătură desăvârşită şi sunete încântătoare. Mai mult, într-un colţ, câţiva tineri Took şi Brandybuck, închipuindu-şi că unchiul Bilbo îşi încheiase discursul (căci spusese răspicat tot ceea ce era de spus) improvizară pe loc o orchestră şi începură să cânte o melodie veselă de dans. Jupânul Everard Took şi domnişoara Melilot Brandybuck se urcară pe o masă şi, ţinând clopoţei în mână, se apucară să danseze Inelul-laţ: un dans fermecător, dar cam aprig.

Bilbo însă nu isprăvise. Apucând un corn de la un tinerel aflat alături, suflă în el d trei ori cu putere. Vacarmul se curmă.

Nu vă voi ţine mult, strigă Bilbo.

Adunarea izbucni în urale.

V-am chemat pe toţi aici cu un anumit scop.

Ceva din felul în care rostise aceste cuvinte îi făcu să tresară. Tăcerea se făcu aproape totală şi unul sau doi din familia Took îşi ciuliră urechile.

Mai bine zis, cu Trei Scopuri! Întâi şi-întâi, să vă spun că ţin la voi toţi nemăsurat de mult şi că o sută unsprezece ani sunt prea puţini pentru a trăi în mijlocul unor hobbiţi atât de grozavi şi de admirabili.

Strigăte năucitoare de încuviinţare.

Pe jumătate din voi nu vă cunosc nici pe jumătate din cât aş vrea; şi ţin la jumătate din voi numai pe jumătate pe cât aţi merita.

Neaşteptate vorbe, şi cam greu de înghiţit. Ici şi colo aplauze răzleţe, dar cei mai mulţi dintre ei încercau să se dumirească dacă să le ia sau nu ca pe un compliment.

În al doilea rând, pentru a-mi sărbători ziua de naştere.

Urale din nou.

Ar trebui să spun: ziua NOASTRĂ de naştere. Căci este, neîndoios, şi ziua de naştere a moştenitorului şi nepotului meu Frodo. Astăzi împlineşte vârsta majoratului şi intră în posesia moştenirii.

Câteva aplauze de mântuială din partea celor mai în vârstă; şi câteva strigăte puternice de „Frodo! Frodo! Să trăiască batrânu’ Frodo!” din partea tinerilor. Cei din familia Sackville-Baggins se încruntară şi se întrebară ce putea să însemne acel „intră în posesia moştenirii”.

Împreună facem o sută patruzeci şi patru. V-am invitat tot pe atâţia, pentru ca numărul vostru să se potrivească acestei sume remarcabile: un Gros, dacă mi-e îngăduit să folosesc această expresie.

Fără urale. Ce caraghios. Mulţi oaspeţi — şi în special cei din familia Sackville-Baggins — se simţeau jigniţi, fiind convinşi că fuseseră chemaţi doar că să împlinească acel număr, ca un număr fix de produse într-un pachet.

— Un Gros. Chiar aşa! Vulgară expresie.

De asemenea, dacă mi-e îngăduit să mă refer la istoria străveche, este aniversarea sosirii mele la Esgaroth, traversând Lacul cel Lung călare pe butoi; chiar dacă faptul că era ziua mea de naştere mi-a zburat atunci din memorie. Pe atunci nu aveam decât cincizeci şi unu, şi zilele de naştere nu păreau atât de importante. Cu toate acestea, banchetul a fost minunat, deşi eram tare răcit la acea dată, îmi aduc aminte, şi n-am putut să spun decât atât ,mu’ţu’me’c foa’te mu’t”. Acum pot să repet acelaşi lucru mult mai corect: Mulţumesc foarte mult că aţi venit la mica mea petrecere.

Tăcere îndărătnică. Se temeau că acum o să urmeze neapărat un cântecel sau vreo poezioară; şi începeau să dea semne de plictiseală. De ce nu se putea opri din vorbit, să-i lase să bea în sănătatea lui? Dar Bilbo nici nu recita, nici nu cânta. Câteva clipe rămase tăcut.

În al treilea rând, şi cel din urmă, spuse el mai departe, doresc să fac un ANUNŢ.

Rosti acest din urmă cuvânt atât de tare şi de neaşteptat, încât toţi cei care mai erau în stare să se ridice în picioare o făcură.

Cu părere de rău, vă anunţ că — deşi, aşa cum v-am spus, o sută unsprezece ani sunt prea puţini să-i fi petrecut în mijlocul vostru — acesta este SFÂRŞITUL. Plec. Vă părăsesc chiar ACUM. ADIO!

Coborî de pe scaun şi dispăru. O lumină orbitoare scăpără, făcându-i pe oaspeţi să închidă brusc ochii. Când îi redeschiseră, Bilbo nu se zărea nicăieri. O sută patruzeci şi patru de hobbiţi uluiţi se uitau cu gurile căscate. Bătrânul Odo Proudfoot îşi coborî labele de pe masă şi le izbi de pământ. Se lăsă o tăcere grea, până când, după câteva răsuflări adânci, toţi cei din neamurile Baggins, Boffin, Took, Brandybuck, Grubb Chubb, Burrows, Bolger, Bracegirdle, Brockhouse, Goodbody, Hornblower şi Proudfoot începură să vorbească deodată şi în aceeaşi clipă.

Părerea unanimă era aceea că gluma era de prost gust, drept care trebuiau aduse şi mai multă mâncare şi băutură pentru a-i scoate pe musafiri din starea de şoc şi iritare.

— E ţicnit, întotdeauna am spus asta, ziceau mai mulţi dintre ei. Chiar şi cei din familia Took (cu câteva excepţii) considerau că Bilbo avea o purtare absurdă. Deocamdată, majoritatea erau convinşi că dispariţia lui nu era nimic altceva decât o glumă proastă.

Dar bătrânul Rory Brandybuck avea oarecare îndoieli. Nici vârsta şi nici masa copioasă nu-i înceţoşaseră raţiunea, astfel că se adresă nurorii lui, Esmeralda:

— E ceva necurat în povestea asta, draga mea! Eu cred că nebunu’ de Baggins a şters-o din nou. Bătrân prost şi nebun. Dar de ce să ne facem griji? N-a luat cu el bunătăţurile.

Şi-i strigă lui Frodo să mai trimită vinul şi în direcţia lui.

Frodo era singurul dintre cei prezenţi care nu spusese nimic. O vreme şezuse în tăcere lângă scaunul gol al lui Bilbo, refuzând să asculte comentariile şi întrebările. Bineînţeles că-i plăcuse gluma, deşi ştia despre ce era vorba. Îi venise greu să-şi stăpânească râsul în faţa surprinderii indignate a oaspeţilor. Dar în acelaşi timp se simţea profund tulburat: de-abia acum îşi dădea seama că-l iubea foarte mult pe bătrânul hobbit. Cei mai mulţi musafiri continuau să mănânce, să bea şi să discute despre bizareriile lui Bilbo Baggins, cele noi şi cele vechi; dar cei din familia Sackville-Baggins plecaseră deja furioşi. Frodo nu mai voia să aibă nimic de-a face cu petrecerea. Dădu ordin să fie adus şi mai mult vin; apoi se ridică, îşi goli paharul în sănătatea lui Bilbo, însă fără s-o spună, şi se furişă afară din pavilion.

Cât despre Bilbo Baggins, chiar în timp ce-şi rostea discursul, pipăia inelul de aur din buzunar: inelul lui vrăjit, asupra căruia păstrase taina atâţia ani. Coborând de pe scaun, şi l-a strecurat pe deget şi din acel moment nici un hobbit nu l-a mai văzut vreodată în Hobbiton.

Se întoarse iute la vizuina lui şi, câteva clipe, se opri zâmbind să asculte la zarva din pavilion şi la zvonurile de veselie ce răsunau în alte părţi ale pajiştii. Apoi intră. Îşi scoase hainele de petrecere, împături şi înveli în foiţa de hârtie vesta de mătase brodată şi o puse bine. Se îmbrăcă în nişte veşminte vechi şi mototolite, iar în jurul taliei îşi încinse un brâu de piele, vechi şi el. De acesta prinse o sabie scurtă băgată într-o teacă de piele neagră şi crăpată. Descuie un sertar ce mirosea a camfor şi dinăuntru scoase o manta veche şi o glugă. Fuseseră ţinute încuiate ca şi cum ar fi fost ceva de mare preţ, dar erau atât de peticite şi decolorate de vreme, încât culoarea lor iniţială cu greu mai putea fi desluşită; se prea poate să fi fost un verde-închis. Erau cam prea mari pentru el. Apoi se duse în camera lui de lucru şi dintr-o casă de bani scoase ceva învelit în nişte cârpe vechi, precum şi un manuscris legat în piele; pe lângă acestea, scoase şi un plic voluminos. Manuscrisul şi plicul le puse peste lucrurile ce aproape umpleau un sac greu pregătit dinainte, în plic strecură inelul şi lanţul subţire de care era legat, apoi îl sigilă şi scrise pe el numele lui Frodo. Întâi aşeză plicul la vedere pe poliţa şemineului, dar brusc se răzgândi şi îl îndesă în buzunar, în aceeaşi clipă uşa se deschise şi Gandalf intră repede în încăpere.

— Bună! îl salută Bilbo. Mă întrebam dacă o să mai apari.

— Mă bucur să te găsesc vizibil, răspunse vrăjitorul, aşezându-se pe un scaun, voiam să te prind ca să mai schimbăm câteva ultime vorbe. Îmi închipui că ai sentimentul că totul s-a petrecut minunat şi întocmai cum ai plănuit?

— Da, aşa cred, spuse Bilbo. Deşi străfulgerarea aceea a fost neaşteptată; m-a speriat pe mine, darămite pe ceilalţi. A fost mâna ta la mijloc, nu-i aşa?

— Întocmai. Ai făcut un lucru înţelept că ai păstrat taina inelului aceluia atâţia ani, iar eu am considerat că era nevoie să le ofer oaspeţilor tăi ceva în plus care să explice dispariţia ta bruscă.

— Şi să-mi strice mie gluma. Eşti un băgăreţ bătrân, te amesteci unde nu-ţi fierbe oala, izbucni Bilbo în râs, dar presupun că ştii mai bine, ca întotdeauna.

— Ştiu… atunci când trebuie să ştiu. Dar nu prea sunt sigur de toată povestea asta. Acum s-a isprăvit. Ţi-ai făcut şotia, ţi-ai alarmat şi ţi-ai jignit aproape toate rudele şi i-ai dat întregului Comitat subiect de bârfă pentru nouă zile, sau mai degrabă nouăzeci şi nouă. Vrei să continui?

— Da. Simt că am nevoie de odihnă, o odihna foarte lungă, aşa cum ţi-am mai spus. Poate o odihnă eternă: nu cred că am să mă mai întorc. De fapt, nici nu am de gând, am aranjat totul. Sunt bătrân, Gandalf. Nu o arăt, dar încep s-o simt în străfundul inimii. Bine conservat, chiar aşa! pufni el dispreţuitor. Ştii, mă simt subţire, parc-aş fi întins, dacă mă înţelegi ce vreau să spun: ca untul întins pe o felie prea mare de pâine. Şi nu e bine. Am nevoie de o schimbare, sau de nu ştiu ce.

Gandalf îl scrută curios.

— Aşa e, nu pare să fie bine, spuse el gânditor. Aşa e, până la urmă cred că planul tău este poate cel mai bun.

— Ce-o fi o fi, eu oricum sunt hotărât. Vreau să văd din nou munţii, Gandalf — munţii; şi apoi să găsesc un loc unde să mă pot odihni. În linişte şi pace, fără toate rubedeniile astea care să tragă cu ochiul, şi fără şirul de musafiri afurisiţi care parcă-s atârnaţi de clopotul de la intrare. Poate găsesc un loc unde să-mi pot isprăvi cartea. M-am gândit la o încheiere frumoasă pentru ea: şi a trăit mulţi ani fericiţi până la sfârşitul zilelor.

Gandalf izbucni în râs:

— Sper s-o şi facă. Dar nimeni n-o să citească această carte, oricum s-ar sfârşi.

— Ba or s-o citească, în anii care-or să vină. Frodo a citit cât am scris până acum. N-ai să-l scapi din ochi pe Frodo, bine?

— Bineînţeles — n-am să-l scap din ambii ochi, ori de câte ori voi putea să mă lipsesc de ei.

— Ar veni cu mine, ştii doar, dacă l-aş chema. De fapt, s-a şi oferit o dată, chiar înainte de petrecere. Dar încă nu vrea cu adevărat s-o facă. Eu îmi doresc să mai văd încă o dată sălbăticia înainte să mor, şi Munţii; dar el încă iubeşte ţinutul ăsta, cu pădurile şi câmpurile şi pâraiele lui. Ar trebui să se simtă bine aici. Îi las totul, desigur, în afară de câteva fleacuri. Îi doresc să fie fericit după ce se va obişnui să trăiască de unul singur. E timpul să-şi fie propriul stăpân.

— Totul? făcu Gandalf. Chiar şi inelul? Ai acceptat, nu uita.

— Păi, cum să spun, da, cred că da, se bâlbâi Bilbo.

— Unde e?

— Într-un plic, dacă e atât de important să ştii, pufni Bilbo iritat. Acolo, pe şemineu. De fapt, nu! Aici, în buzunarul meu! Nu e ciudat? murmură el ca pentru sine. Şi, la urma urmelor, de ce nu? De ce să nu rămână aici?

Gandalf îl pironi din nou pe Bilbo cu o privire dură şi ochii îi luciră.

— Bilbo, începu el calm, eu cred că l-aş lasă acasă. Tu nu vrei asta?

— Pai, da… şi nu. Dacă stau şi mă gândesc bine, aş zice că nu-mi place defel să mă despart de el. Şi nici nu înţeleg de ce ar trebui s-o fac. De ce vrei s-o fac? întrebă el, şi vocea lui se schimbă în mod ciudat, devenind tăioasă din pricina suspiciunii şi a iritării. Tot timpul mă baţi la cap cu inelul ăsta, dar niciodată nu m-ai luat la întrebări în privinţa celorlalte obiecte pe care le-am adus cu mine din călătorie.

— Aşa e, numai că a trebuit să te bat la cap, voiam adevărul. Era important. Inelele magice sunt… ei da, magice; şi sunt rare şi ciudate. Eram interesat de inelul tău ca un profesionist, ca să spun aşa; şi încă mai sunt. Aş dori să ştiu unde este, dacă o porneşti din nou haihui prin lume. De asemenea, cred că tu l-ai avut destulă vreme. N-o să mai ai nevoie de el Bilbo, dacă nu cumva greşesc fără să-mi dau seama.

Bilbo roşi, iar în ochii lui scăpăra o străfulgerare mânioasă. Faţa lui blândă se înăspri.

— De ce nu? strigă el. Şi, la urma urmei, ce treaba ai tu să ştii ce fac cu propriile mele lucruri? E al meu. Eu l-am găsit. Mi-a ieşit în cale.

— Da, da. Dar nu e nevoie să te superi.

— Dacă mă supăr e vina ta, spuse Bilbo. E al meu, mă auzi? Al meu. Nepreţuitul meu. Da, nepreţuitul meu.

Chipul vrăjitorului rămase grav şi scrutător, şi doar un licăr în ochii lui adânci îi trăda surprinderea, neliniştea chiar.

— I s-a mai spus aşa şi înainte, zise el, dar nu de către tine.

— Dar acum o spun eu. Şi de ce nu? Chiar dacă a zis-o şi Gollum odată. Acum nu mai e al lui, ci al meu. Şi am să-l păstrez, aşa cum am zis.

Gandalf se ridică.

— Eşti nebun dacă o faci, vorbi el aspru. O dovedeşti cu fiecare cuvânt pe care-l rosteşti. A pus mult prea multă stăpânire pe tine. Dă-i drumul! Şi-apoi poţi şi tu pleca şi poţi fi liber.

— Am să fac ce-mi place şi-am să plec când o să am chef, se îndărătnici Bilbo.

— Ei, ei, dragul meu hobbit. Toată viaţa ta lungă am fost buni prieteni şi-mi eşti dator cu ceva. Haide! Fă aşa cum ai promis, renunţă la el.

— Ascultă, ţipă Bilbo, dacă vrei tu inelul pentru tine, spune-o răspicat. Dar n-ai să-l capeţi. N-am să-mi dau nepreţuitul, mă auzi?

Mâna i se încleştă pe mânerul micii lui spade. Ochii lui Gandalf scăpărară.

— Nu-mi trebuie mult ca să-mi pierd cumpătul, spuse el. Mai spune o dată ce-ai spus şi chiar mă înfurii. Atunci ai să-l vezi pe Gandalf cel Sur fără mască.

Făcu un pas către hobbit şi deodată păru să se înalţe ameninţător; umbra lui umplu micuţa încăpere.

Bilbo se retrase lângă perete, respiraţia i se înteţi, iar mâna şi-o apăsă pe buzunar. Rămaseră o vreme înfruntându-se din priviri; aerul din încăpere părea să ardă. Ochii lui Gandalf îl pironeau pe hobbit. Încet, mâinile lui Bilbo se relaxară şi el începu să tremure.

— Nu ştiu ce te-a apucat, Gandalf, spuse el. N-ai mai fost niciodată aşa. Ce se petrece? E al meu, nu-i aşa? Eu l-am găsit, iar Gollum m-ar fi omorât dacă nu l-aş fi păstrat. Nu-s hoţ, orice-ar fi spus el.

— Nici n-am spus că eşti, răspunse Gandalf. Şi nici eu nu sunt. Aş vrea să ai încredere în mine, aşa cum ai avut cândva.

Îşi întoarse faţa de la el şi umbra dispăru. Părea să se micşoreze din nou, să redevină bătrânul cu părul cărunt, cocârjat şi apăsat de griji.

Bilbo îşi trecu mâna peste ochi.

— Iartă-mă, spuse el. Dar m-am simţit atât de ciudat. Şi totuşi, într-un fel ar fi o uşurare să nu mai am bătăi de cap din pricina lui. În ultima vreme a ajuns să pună stăpânire pe mine. Uneori aveam sentimentul că era ca un ochi ce mă privea. Şi tot timpul îmi vine să-l petrec pe deget şi să mă fac nevăzut, nu ştiu dacă mă-nţelegi; sau mă întreb dacă e în siguranţă şi-mi vine să-l scot din buzunar ca să mă conving. Am încercat să-l încui, dar am descoperit că nu am linişte dacă nu-mi stă în buzunar. Nu ştiu de ce. Şi parcă nu pot să mă hotărăsc.

— Atunci ai încredere în mine, îl îndemnă Gandalf. Te-ai hotărât deja. Pleacă şi lasă-l în urmă-ţi. Încetează să-i mai fii stăpân. Dă-i-l lui Frodo şi o să am eu grijă de băiat.

Bilbo rămase o vreme încordat şi nehotărât. Într-un târziu oftă.

— Bine, zise el cu greu. Aşa am să fac. Dădu din umeri şi schiţă un zâmbet jalnic.

— La urma urmei, ăsta a fost rostul poveştii cu petrecerea, zău: să dăruiesc o mulţime de cadouri de ziua mea, şi astfel să-mi vină mai uşor să-l dăruiesc şi pe el. Uite că nu-mi vine mai uşor, dar ar fi păcat ca toate pregătirile mele să fi fost zadarnice. Ar strica şotia.

— Chiar, n-ar mai avea noimă nici singurul rost pe care l-am văzut în toată povestea asta, spuse Gandalf.

— Prea bine, acceptă Bilbo, va fi al lui Frodo împreună cu restul.

Trase adânc aer în piept.

— Şi acum într-adevăr trebuie s-o pornesc la drum, altfel mă va prinde careva. Mi-am luat o dată rămas-bun, n-aş suporta s-o iau iarăşi de la capăt.

Apucă sacul şi se îndreptă spre uşa.

— Inelul ţi-a rămas în buzunar, îi atrase atenţia vrăjitorul.

— Da, aşa e! strigă Bilbo. Şi testamentul, şi toate celelalte documente. Mai bine ţi-l dau ţie şi-l dai tu mai departe. Aşa e cel mai sigur.

— Nu, nu-mi da mie inelul, spuse Gandalf. Pune-l pe poliţă. Acolo va fi în siguranţă până vine Frodo. ÎI aştept aici.

Bilbo scoase plicul, dar tocmai când dădu să-l pună lângă orologiu, mâna i se smuci singură îndărăt şi plicul căzu pe podea, înainte să apuce el să-l ridice, vrăjitorul îl culese de pe jos şi-l aşeză la locul lui. Un spasm de mânie trecu încă o dată repede peste chipul hobbitului. Dar imediat fu urmat de o expresie de uşurare şi Bilbo izbucni în râs.

— Păi, cam asta e, spuse el. Acum plec.

Ieşiră în hol. Din raster, Bilbo îşi alese bastonul favorit; apoi scoase un fluierat scurt. Trei gnomi apărură din trei încăperi diferite, unde se îndeletniciseră cu ceea ce li se ceruse să facă.

— E gata totul? întreba Bilbo. Aţi făcut pachetele, aţi pus etichetele?

— Totul, răspunseră aceştia.

— Ei, atunci să ne urnim! Ieşi pe uşa din faţă.

Noaptea era frumoasă, cerul negru presărat de stele. Se uită în sus, adulmecă aerul.

— Ce grozav! Ce grozav s-o iau din nou din loc, s-o apuc din nou pe drum, împreună cu gnomii! lată de ce mi-a fost dor atâta amar de ani! Cu bine! spuse el, uitându-se la casa lui veche şi închinându-se în faţa uşii. Cu bine, Gandalf!

— Cu bine, deocamdată, Bilbo. Ai grijă de tine. Eşti destul de bătrân, şi poate şi destul de înţelept.

— Tu să ai grijă. Eu n-am nici o grijă. Nu-ţi face gânduri din pricina mea. Sunt fericit acum cum n-am mai fost nicicând şi asta înseamnă foarte mult. Dar a sosit clipa. În sfârşit, sunt copleşit de emoţie, adăugă el şi, cu o voce joasă, parcă numai pentru sine, începu să cânte încetişor în beznă:

Se opri şi rămase tăcut o clipă. Apoi, fără vreun alt cuvânt, întoarse spatele luminilor şi vocilor de pe pajişti şi din corturi şi, urmat de cei trei însoţitori ai săi de drum, intră în gradină şi o apucă la vale pe poteca lungă în pantă. Sări gardul viu din partea de jos a grădinii, printr-un loc unde tufişurile erau mai mici, iar de acolo porni peste imaşuri, pierzându-se în noapte ca o adiere de vânt prin firele ierbii.

Gandalf se uită o vreme în urma lui în întuneric.

— Cu bine, bunul meu Bilbo — până la viitoarea noastră întâlnire, murmură el şi intră înapoi în casă.

Nu după multă vreme veni şi Frodo şi îl găsi şezând în întuneric, cufundat în gânduri.

— A plecat? întrebă el.

— Da, răspunse Gandalf, în sfârşit a plecat.

— Mi-aş fi dorit… adică am sperat până în seara asta că totul va fi doar o glumă. Dar în inima mea am ştiut că avea cu adevărat de gând să plece. Întotdeauna glumea când era vorba de lucruri serioase, îmi pare rău că n-am venit mai devreme, ca să-l conduc.

— Cred că de fapt a vrut până la urmă să plece fără să-l mai vadă nimeni. Nu-ţi faci griji prea mari. O să-i fie bine acum. Ţi-a lăsat un pachet. Uite-l colo.

Frodo luă plicul de pe poliţa şemineului şi se uită la el, dar nu-l deschise.

— Înăuntru ai să găseşti testamentul lui şi alte câteva documente, aşa cred, spuse vrăjitorul. Acum eşti stăpân peste Fundătura. Şi am impresia că ai să găseşti şi un inel de aur înăuntru.

— Inelul! exclamă Frodo. Mi l-a lăsat mie? Mă întreb de ce. Totuşi, s-ar putea să-mi folosească.

— Da şi nu, spuse Gandalf. Eu nu l-aş folosi, dacă aş fi în locul tău. Ţine-l însă ascuns şi la loc sigur! Acum mă duc să mă culc.

Ca stăpân peste Fundătura, Frodo consideră că era de datoria lui, chiar dacă era chinuitoare, să-şi ia rămas-bun de la oaspeţi. Zvonuri despre întâmplări ciudate se răspândiseră de-acum prin toate ungherele pajiştii, dar Frodo le răspundea că, fără doar şi poate, totul se va lamuri a doua zi dimineaţa. Spre miezul nopţii, trăsurile începură să vină după oaspeţii importanţi. Pe rând, apoi, se depărtară, pline de hobbiţi sătui, însă nemulţumiţi. După cum fusese stabilit dinainte, grădinarii se înfiinţară şi-i transportară în tărăboanţe pe aceia care rămăseseră în urmă nesocotit de mult.

Şi noaptea trecu. Soarele răsări. Hobbiţii se treziră mai târziu ca de obicei. Orele dimineţii treceau şi ele. Sosiră îngrijitorii şi începură (aşa după cum li se spunea) să strângă pavilioanele şi corturile şi mesele şi scaunele, lingurile şi cuţitele şi sticlele şi farfuriile şi lampioanele, şi să pună în cutii boschetele ornamentale şi resturile şi hârtia pocnitorilor, genţile, mănuşile şi batistele uitate şi mâncarea nemâncată (o cantitate foarte mică). Apoi veniră şi alţii (fără să li se fi spus): din familiile Baggins, Boffin, Bolger, Took şi alţi musafiri care trăiau sau locuiau în apropiere. Până la amiază, când până şi cei mai bine hrăniţi se întorseseră după ce plecaseră o dată, la Fundătura se adunase o mare mulţime, neinvitată, dar nu şi neaşteptată.

Frodo stătea pe trepte, zâmbind, însă arătând destul de obosit şi de neliniştit. Le ură bun venit tuturor, dar mai mult decât le spusese cu o seară înainte nu avea ce să le spună. Răspunsul lui la toate întrebările era următorul:

— Domnul Bilbo Baggins a plecat; din câte ştiu eu, pentru totdeauna.

Pe unii dintre cei prezenţi îi pofti în casă, deoarece Bilbo lăsase „mesaje” pentru ei.

În holul de la intrare se găsea un morman compus din tot felul de pachete şi pacheţele şi piese mici de mobilier. Pe fiecare obiect în parte era prinsă o etichetă. Etichetele sunau cam aşa:

Pentru ADELARD TOOK, pentru EL ŞI NIMENI ALTCINEVA, de la Bilbo; asta pe o umbrelă. Adelard luase cu sine multe alte pachete neetichetate.

Pentru DORA BAGGINS, în amintirea unei LUNGI corespondenţe, cu dragoste de la Bilbo; pe un coş mare de hârtii. Dora era sora lui Drogo şi cea mai bătrână rudă supravieţuitoare de sex femeiesc dintre neamurile lui Bilbo şi ale lui Frodo; avea nouăzeci şi nouă de ani şi strânsese vrafuri de sfaturi bune timp de mai bine de o jumătate de secol.

Pentru MILO BURROWS, cu speranţă că-i va folosi, de la B.B.; pe un stilou de aur şi o sticluţă de cerneală. Milo nu răspundea la scrisori niciodată.

În folosul ANGELICĂI, de la Unchiul Bilbo; pe o oglinda convexă rotundă. Ea era o Baggins tânără, care îşi cerceta chipul cu prea multă insistenţă în oglindă.

Pentru colecţia lui HUGO BRACEGIRDLE, de la un contribuabil; pe o bibliotecă (goală). Hugo împrumuta cărţi cu multă osârdie şi nu se prea ostenea să le dea înapoi.

Pentru LOBELIA SACKVILLE-BAGGINS, în DAR; pe o casetă cu linguri de argint. Bilbo era convins că ea era aceea care-i luase o mare parte din lingurile lui cât timp fusese plecat în prima lui călătorie. Lobelia ştia foarte bine acest lucru. Când sosi mai târziu, înţelese imediat aluzia, dar luă lingurile.

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre multele daruri strânse. Locuinţa lui Bilbo ajunsese să fie ticsită de tot felul de lucruri în lunga lui viaţă. Cam spre asta trăgeau toate vizuinele hobbiţilor, să devină ticsite; şi vinovat nu era decât obiceiul lor de-a face atâtea daruri cu ocazia zilelor de naştere. Bineînţeles că darurile nu erau întotdeauna noi; unul sau două mathom-uri vechi, ale căror întrebuinţări fuseseră uitate, circulaseră chiar prin tot ţinutul; dar Bilbo dăruise, de obicei, obiecte noi, păstrându-le pe acelea pe care le primise el însuşi. Încât vechea lui vizuină arăta acum ceva mai aerisită.

Fiecare dintre cadourile de despărţire purta câte o eticheta, scrisă de Bilbo personal, iar unele dintre ele aveau un anume tâlc sau un înţeles hâtru. Dar, neîndoios, majoritatea lucrurilor erau destinate celor care le doreau sau aveau nevoie de ele. Hobbiţii mai săraci, în special cei din Puşcă-n traistă, fuseseră norocoşi. Bătrânul Unchiaş Gamgee se alese cu doi saci de cartofi, o spadă nouă, un surtuc de lână şi o sticluţă cu pomadă pentru încheieturile lui înţepenite. Bătrânul Rory Brandybuck, ca răsplată pentru ospitalitatea lui, primi o duzină de sticle din „Podgoriile vechi”: un vin roşu tare de la Miazăzi şi destul de vechi, căci fusese făcut de tatăl lui Bilbo. Iar Rory, după prima sticlă, îl iertă pe Bilbo aproape de tot şi-l declară un tip a-ntâia.

Din toate cele erau destule şi pentru Frodo. Şi bineînţeles, lucrurile cele mai de preţ cât şi cărţile, tablourile şi mai multă mobilă decât avea el trebuinţă au rămas în posesiunea sa. Dar nicăieri nu se zărea vreo urmă sau nu se pomenea ceva despre bani ori bijuterii: nimeni n-a primit nici măcar un bănuţ sau măcar o mărgea de sticlă.

După-amiaza aceea a fost tare obositoare pentru Frodo. Cineva lansase zvonul că întreaga gospodărie era împărţită fiecăruia cum poftea, zvon care s-a răspândit apoi ca focul de paie: încât nu după multă vreme casa s-a umplut de o sumedenie de indivizi care n-aveau nici o treabă acolo, dar nici nu puteau fi împiedicaţi să intre. Etichetele au fost smulse şi aruncate, astfel că în curând au izbucnit certuri. Unii dintre ei încercau să pună la cale tot felul de trocuri şi afaceri în hol; alţii dădeau să se furişeze cu obiecte mărunte ce nu le erau destinate, sau cu orice altceva ce nu părea dorit de nimeni sau rămăsese nesupravegheat. Drumul spre poartă se blocase din pricina roabelor sau a cărucioarelor.

Familia Sackville-Baggins sosi tocmai când era harababura mai mare. Frodo se retrăsese pentru o vreme, lăsându-l pe prietenul său Merry Brandybuck să supravegheze lucrurile. Când Otho ceru cu glas ridicat să-l vadă pe Frodo, Merry făcu o plecăciune politicoasă.

— Nu se simte bine, explică el. S-a retras.

— Adică s-a ascuns, spuse Lobelia. Oricum, vrem să-l vedem şi-l vom vedea. Aşa că du-te şi spune-i.

Merry îi lasă o vreme destul de lungă în hol, timp în care ei şi-au descoperit lingurile primite drept cadou de despărţire. Ceea ce nu i-a făcut să se binedispună. Apoi se văzură invitaţi în camera de lucru. Frodo şedea la o masă încărcată cu o sumedenie de hârtii. Avea un aer indispus — şi nu numai pentru că-i vedea pe cei doi Sackville-Baggins; se ridică în picioare, băgându-şi o mână în buzunar, ca pentru a se juca sau a căuta ceva acolo. Dar musafirilor li se adresă politicos.

Otho şi Lobelia trecură imediat la ofensivă. Începură prin a-i oferi nişte preţuri de nimic (ca între prieteni) pentru diferite obiecte valoroase şi nedestinate cuiva anume. Frodo le spuse că numai lucrurile specificate de Bilbo însuşi puteau fi dăruite, dar ei săriră imediat că ceva nu era în regulă în toată această afacere.

— Un singur lucru este limpede pentru mine, zise Otho, şi anume că tu ieşi cel mai bine. Insist să văd testamentul.

Otho ar fi fost moştenitorul lui Bilbo dacă acesta nu l-ar fi adoptat pe Frodo. Citi testamentul cu atenţie şi pufni dispreţuitor. Din nefericire, era foarte limpede şi corect (după obiceiurile avocăţeşti ale hobbiţilor, care, printre alte lucruri, impuneau semnăturile a şapte martori, puse pe hârtie în cerneală roşie).

— Iarăşi traşi pe sfoară, îi spuse el soţiei sale. Şi după şaizeci de ani? Linguri? Prostii!

Pocnind din degete sub nasul lui Frodo, părăsi încăperea. Dar Lobelia nu se lăsă dusă cu una, cu două. Ceva mai târziu, Frodo ieşi să vadă cum mai stăteau treburile şi o găsi în hol, cercetând ungherele şi cotloanele şi ciocănind podelele. Mai cu sila, mai cu forţa, o conduse afară din casă, după ce mai întâi o uşură de câteva piese mici (dar valoroase) care căzuseră ca din întâmplare în umbrela ei. Lobelia avea aerul că în gând clocea o replică zdrobitoare de rămas-bun, dar tot ce găsi de cuviinţă să spună, întorcându-se spre el pe trepte, fură aceste cuvinte:

— Ai să ajungi să-ţi pară rău, tinere. De ce nu te-ai dus şi tu cu el? Nu aparţii acestui loc; nu eşti un Baggins, eşti — eşti un Brandybuck!

— Ai auzit-o, Merry? Asta a fost o insultă, dacă vrei să ştii, spuse Frodo în timp ce închidea uşa în urma ei.

— Ba a fost un compliment, fu de părere Merry Brandybuck, şi astfel, desigur, un neadevăr.

După care făcură turul vizuinei şi izgoniră trei hobbiţi tineri (doi Boffini şi un Bolger) care spărgeau găuri în pereţii uneia dintre pivniţe. Frodo se încăieră chiar cu tânărul Sancho Proudfoot (nepotul bătrânului Odo Proudfoot), care se apucase să sape într-una dintre cămările mai mari unde i se păruse că auzise un ecou. Legenda aurului lui Bilbo stârnise deopotrivă curiozitatea şi speranţa; căci aurul legendar (obţinut pe căi misterioase, dacă nu de-a dreptul dubioase) este, precum ştie oricine, al celui care-l găseşte — dacă respectivul nu este întrerupt în căutarea sa.

După ce-l dovedi pe Sancho şi-l dădu afară din casă, Frodo se prăvăli pe un scaun din hol.

— E timpul să închidem prăvălia, Merry, spuse el. Încuie uşa şi n-o mai deschide nimănui azi, nici chiar dacă vin cu berbecele.

Apoi se duse să se învioreze cu o ceaşcă de ceai sleit.

Nici n-apucă să se aşeze bine, când auzi un ciocănit discret în uşa de la intrare. „Precis că e Lobelia, îşi spuse el. S-a gândit la ceva cu adevărat josnic şi s-a întors să mi-o arunce de la obraz. Să aştepte.”

Îşi bău ceaiul mai departe. Ciocăniturile răsunară din nou, mai tare de data asta, dar Frodo nu se sinchisi nici acum. Brusc, scăfârlia vrăjitorului apăru în cadrul ferestrei.

— Dacă nu mă laşi să intru, Frodo, am să-ţi bubui în aer uşa drept în văgăună, până-n partea cealaltă a dealului, îl ameninţă el.

— Dragul meu Gandalf! Stai niţel! strigă Frodo, repezindu-se afară din cameră. Intră! Intră! spuse el, deschizând uşa. Am crezut că e Lobelia.

— Atunci te iert. Dar am văzut-o mai adineauri, mânând un ponei înhămat la o brişcă, se ducea spre Lângă Ape cu o faţă ce-ar fi covăsit şi laptele din ugerul vacii.

— Aproape că m-a covăsit pe mine. Zău că mi-a venit să-ncerc inelul lui Bilbo. Îmi venea să mă fac nevăzut.

— Să nu faci asta, îl avertiză Gandalf, aşezându-se. Te rog să ai grijă cu inelul ăla, Frodo. De fapt, ăsta e unul dintre motivele care m-au făcut să vin să mai am o ultimă vorbă cu tine.

— Adică, despre ce?

— Ce ştii până acum?

— Doar ceea ce mi-a spus Bilbo. I-am auzit povestea: cum l-a găsit, cum l-a folosit; vorbesc de călătorie.

— Care poveste, aş vrea să ştiu.

— Aaa, nu pe aceea pe care le-a spus-o gnomilor şi a pus-o în carte, zise Frodo. Mi-a zis povestea adevărată la scurt timp după ce-am venit să locuiesc aici. Mi-a zis cum l-ai bătut la cap până ţi-a povestit-o, aşa că cel mai bine era s-o ştiu şi eu. „Fără secrete între noi, Frodo, mi-a zis, dar nici nu vor fi duse mai departe. Inelul e al meu, oricum.”

— Interesant, medită Gandalf. Bun, şi care-i părerea ta despre toate astea?

— Dacă te referi la faptul că a inventat treaba aia cu „cadoul”, ei bine, mie mi s-a părut povestea adevărată mult mai demnă de crezut şi n-am înţeles de ce a fost nevoie s-o-ntoarcă. Doar nu-i stă în fire să facă asemenea lucruri, drept care mi s-a părut cam ciudat.

— Şi mie. Dar ciudăţenii se pot ivi la cei care au asemenea comori — dacă le folosesc. Ia-l drept avertisment pentru tine că trebuie să fii atent foarte cu inelul. S-ar putea să aibă şi alte puteri în afară de aceea de-a te face să dispari la comandă.

— Nu înţeleg, făcu Frodo nedumerit.

— Nici eu, mărturisi vrăjitorul. De-abia acum am început să mă gândesc la inel, mai ales de aseară încoace. Nu trebuie să-ţi faci griji. Dar, dacă vrei să-mi urmezi sfatul, foloseşte-l cât mai rar, sau chiar deloc. Te implor, măcar nu-l folosi în nici un chip care ar trezi bănuiala sau i-ar face pe alţii să şuşotească. Repet: păstrează-l bine şi în taină.

— Tare eşti misterios. De ce anume te temi?

— Nu sunt sigur, deci asta e tot ce pot să-ţi spun. S-ar putea să-ţi spun mai multe după ce mă întorc. Acum plec: prin urmare, cu bine, deocamdată.

Se ridică în picioare.

— Acum?! striga Frodo. De ce, credeam că ai să stai cel puţin o săptămână. Voiam să-ţi cer ajutorul.

— Aşa am vrut — dar a trebuit să mă răzgândesc. E posibil să lipsesc o vreme mai îndelungată; dar mă voi întoarce să te văd cât de repede pot. Aşteaptă-mă şi voi fi aici! Am să mă strecor înapoi. N-am să mai vizitez prea des Comitatul la lumina zilei. Am descoperit că am devenit destul de nedorit pe-aici. Am auzit că aduc numai necazuri şi tulbur pacea. Sunt unii care mă acuză că l-am dus cine ştie unde pe Bilbo, chiar mai rău. Dacă ţii neapărat să ştii, se zice că noi doi am pus la cale totul ca să-i luam averea.

— Unii! exclamă Frodo. Adică te referi la Otho şi Lobelia. Ce dezgustător! Le-aş da Fundătura şi tot restul dacă l-aş putea aduce pe Bilbo înapoi şi aş putea pleca împreună cu el să străbatem ţara. Iubesc meleagurile astea. Dar, nu ştiu cum, încep să regret că n-am plecat şi eu. Tare aş vrea să ştiu dacă am să-l mai văd vreodată.

— Şi eu. Şi aş dori să mai ştiu multe alte lucruri. Şi-acum, cu bine. Ai grijă de tine. Şi aşteaptă-mă să apar când te aştepţi mai puţin. Cu bine!

Frodo îl conduse la uşă. Gandalf îi mai făcu o dată semn cu mâna, după care porni la drum cu un pas surprinzător de iute; lui Frodo însă i se păru că bătrânul vrăjitor arăta neobişnuit de cocârjat, ca şi cum ar fi dus în spate o grea povară. Seara se apropia tot mai mult, încât silueta învelită în manta pieri curând în umbrele amurgului, iar Frodo nu-l mai văzu multă vreme.

II Umbra trecutului

Bârfele nu s-au stins în nouă zile, şi nici în nouăzeci şi nouă. A doua dispariţie a domnului Bilbo Baggins a fost întoarsă pe toate feţele în Hobbiton şi de altfel peste tot în Comitat, timp de un an şi o zi, iar în amintirea tuturor a rămas mult mai mult decât atât. Pentru hobbiţii tineri, a devenit povestea de la gura sobei; ca, până la urmă, Nebunul Baggins care dispărea cu tunet şi fulger şi apărea cu saci plini de bijuterii şi aur să devină un personaj legendar îndrăgit şi să continue să trăiască mult după ce întâmplările adevărate au fost uitate.

În acelaşi timp însă părerea generală a celor din împrejurimi era că Bilbo, care întotdeauna fusese oarecum sărit de pe fix, înnebunise acum de tot şi se topise în văzduh. De acolo negreşit că a căzut într-o baltă sau într-un râu unde şi-a găsit sfârşitul tragic, dar cum nu se poate mai nimerit. Vina, ziceau cei mai mulţi, o purta Gandalf.

— Măcar dacă l-ar lăsa vrăjitorul ăla afurisit în pace pe Frodo, să se aşeze şi el la casa lui şi să-i vină mintea la cap, spuneau ei.

Şi, din câte se părea, vrăjitorul l-a lăsat pe Frodo singur, iar Frodo a-nceput să se gospodărească, dar semne că i-ar fi venit mintea de hobbit la cap nu se vădeau. Ba dimpotrivă, a ajuns să-i meargă şi lui buhul cum că ar fi ceva ciudat cu el, aşa cum fusese şi cu Bilbo. A refuzat să poarte doliu; iar anul următor a dat o petrecere în cinstea celei de-a o sută douăsprezecea zi de naştere a lui Bilbo, pe care el a botezat-o Ospăţul celor O Suta Doisprezece. Ceea ce s-a dovedit departe de adevăr, căci au fost invitaţi doar douăzeci de oaspeţi şi s-au servit mai multe mese la care a nins cu mâncare şi a turnat cu vin, cum spun hobbiţii.

Unii au fost de-a dreptul şocaţi; cu toate acestea, Frodo a păstrat obiceiul de a da Petrecerea de Ziua de Naştere a lui Bilbo în fiecare an, până când toţi s-au obişnuit cu asta. El nu credea că Bilbo era mort, explică Frodo. Şi când îl întrebau „Atunci unde este?”, ridica din umeri.

Trăia de unul singur, aşa cum făcuse şi Bilbo; dar avea mulţi prieteni buni, mai ales printre hobbiţii mai tineri (majoritatea descendenţi ai Bătrânului Took) care, în copilărie, ţinuseră mult la Bilbo şi toată ziua-bună ziua erau la Fundătura. Folco Boffin şi Fredegar Bolger erau doi dintre aceştia; dar cei mai apropiaţi dintre ei îi erau Peregrin Took (de obicei i se spunea Pippin) şi Merry Brandybuck (pe numele adevărat Meriadoc, dar rareori îşi amintea careva de acest lucru) . Frodo hălăduia prin ţinut în compania lor; însă cel mai adesea hoinărea de unul singur, şi, spre mirarea celor cu scaun la cap, era uneori văzut umblând departe de casă, prin păduri şi printre dealuri, la lumina stelelor. Merry şi Pippin îl bănuiau că-i vizita pe elfi în acele plimbări ale lui, după cum făcuse şi Bilbo.

O dată cu trecerea anilor, lumea a prins să bage de seamă că Frodo vădea aceleaşi semne de bună „păstrare”: pe dinafară avea acelaşi aspect de hobbit robust şi plin de energie abia ieşit din adolescenţă.

— Unii au tot norocul de pe lume, ziceau ei.

Dar, abia când Frodo s-a apropiat de vârsta ceva mai matură a celor cincizeci de ani, a început acest lucru să li se pară celorlalţi de-a dreptul ciudat.

Cât despre Frodo, după zăpăceala de la început, a descoperit că era destul de plăcut să-şi fie propriul stăpân şi Domnul Baggins, nimeni altcineva, de la Fundătura. Câţiva ani s-a simţit fericit şi nu şi-a făcut prea mari griji în legătură cu viitorul său. Dar în sinea lui, şi fără să-şi dea pe de-a-ntregul seama, regretul că nu plecase cu Bilbo îl rodea tot mai mult. Se pomenea uneori, mai ales toamna, gândindu-se la pustietăţi şi în vise i se strecurau imagini ciudate cu munţi pe care nu-i văzuse niciodată. „Poate că am să traversez şi eu într-o bună zi Râul”, se trezea cugetând. La care, cealaltă jumătate a minţii lui răspundea de fiecare dată: „Încă nu”.

Şi-aşa a trecut vremea, până când, apropiindu-se de sfârşitul celor patruzeci de ani, s-a pomenit şi în pragul celei de-a cincizecea aniversări: cincizeci era o cifră pe care o considera într-un fel semnificativă (sau de rău augur); oricum ar fi fost, la acea vârstă îl apucase pe Bilbo dintr-o dată gustul pentru aventură. Frodo începea să se simtă neliniştit; şi vechile poteci păreau de-acum prea bătute. Cerceta hărţile şi se întreba ce se găsea dincolo de marginile lor: mai toate hărţile făcute în Comitat arătau numai întinderi albe dincolo de graniţele ţinutului. Îi plăcea din ce în ce mai mult să hoinărească tot mai departe pe câmpii şi tot mai adesea de unul singur; iar Merry şi ceilalţi prieteni ai săi îl urmăreau cu îngrijorare. Adeseori era văzut umblând şi stând de vorbă cu călători străini care începuseră la acea vreme să-şi facă apariţia în Comitat.

Se zvoneau tot felul de lucruri ciudate care se petreceau în lumea de afară; şi cum Gandalf nu se întorsese până la acea dată şi nici nu trimisese vreo veste de mai mulţi ani, Frodo strângea cât mai multe noutăţi cu putinţă. Elfii, care intrau rareori în Comitat, erau acum zăriţi trecând spre vest prin păduri la ceas de seară, ducându-se fără să se mai întoarcă; dar ei părăseau Pământul de Mijloc şi nu mai zăboveau cu gândul la grijile lui. Mai erau însă şi gnomi, care străbăteau drumurile într-un număr neobişnuit de mare. Străvechiul Drum de la Soare-Răsare la Soare-Apune traversa Comitatul până la capătul acestuia, înspre Limanurile Cenuşii, iar gnomii îl folosiseră întotdeauna când se îndreptau spre minele din Munţii Albaştri. Mai ales ei erau, pentru hobbiţi, cei care le aduceau veşti de pe meleaguri îndepărtate — dacă voiau să afle câte ceva: de regulă, gnomii dezvăluiau puţine lucruri, iar hobbiţii nu mai puneau alte întrebări. Dar acum Frodo întâlnea nu arareori gnomi străini din ţări îndepărtate, şi unii dintre ei vorbeau în şoaptă despre Duşmanul din Ţinutul Mordor.

Numele acesta îl ştiau hobbiţii doar din legendele trecutului întunecat, zăcând în adâncile cotloane ale memoriei precum o umbră; dar era de rău augur şi năştea nelinişti. Ai fi zis că puterea cea rea din Codrul Întunecimii fusese alungată de Sfatul Alb, doar ca să apară cu şi mai mare forţă în vechile fortăreţe din Mordor. Turnul Întunecat fusese reconstruit, aşa se zvonea. De acolo, puterea se întindea în lung şi-n lat, şi departe înspre soare-răsare şi miazăzi erau războaie şi stăpânea o teamă tot mai mare. Orcii se înmulţeau din nou în munţi. Căpcăunii cei răi ieşiseră din cotloane, dar nicidecum cu minţile înceţoşate, ci vicleni şi înarmaţi cu arme înspăimântătoare. Şi se zvonea în şoaptă că ar fi existat creaturi şi mai cumplite decât acestea, dar fără de nume.

Puţine dintre toate acestea, bunînţeles, ajungeau la urechile hobbiţilor de rând. Dar chiar şi cei mai surzi şi mai închişi-în-casă începuseră să prindă din zbor tot felul de poveşti stranii; iar celor ai căror treburi îi duceau spre hotare le era dat să vadă lucruri ciudate. Vorbele ce se spuneau într-o seară de primăvară, în anul în care Frodo împlinea cincizeci, la Dragonul verde din Lângă Ape, dovedeau că până şi în miezul tihnit al Comitatului ajunseseră zvonurile, deşi mulţi hobbiţi încă râdeau de ele.

Sam Gamgee şedea într-un colţ lângă foc, iar în faţa lui stătea Ted Roşcovanul, fiul morarului; şi mai erau de faţă tot felul de alţi hobbiţi simpli, care ascultau la ce vorbeau ei.

— Tare ciudate lucruri se mai aud în ziua de azi, zău aşa, spuse Sam.

— De auzit, auzi dacă stai şi-asculţi, zise Ted. Dar poveşti la gura sobei şi basme de-adormit copiii aud şi-acasă dacă vor.

— Nu mă-ndoiesc c-auzi, i-o-ntoarse Sam, şi-aş cuteza să spun că-i mai mult adevăr în unele dintre ele decât îţi poţi închipui.

Cine-a inventat poveştile, dacă-i pe-aşa? Să luăm, bunăoară, poveştile cu dragoni de-acum.

— Ba, mulţam. Am auzit vorbindu-se despre ei când eram copil şi n-avem pricini să credem în ele taman acuma. În Lângă Ape e-un singur Dragon, şi ăla-i verde.

La aceste vorbe ale lui Ted, toţi izbucniră în râs.

— Fie cum spui tu, încuviinţă Sam, râzând împreună cu ceilalţi. Dar ce zici de oamenii-copaci, uriaşii ăia, sau cum vrei să le spui; umblă vorba c-a fost văzut unu’ mai mare decât un copac, dincolo de Pârloagele de la Miazănoapte, şi nu cu foarte mult timp în urmă.

— Cine l-a văzut?

— Văru-meu Hal, spre pildă. Lucrează la domnu’ Boffin, la Peste Deal şi se duce la vânătoare în Meleagul de Miazănoapte. El a văzut unu’.

— Poate numai zice aşa. Hal al tău întotdeauna zice că vede lucruri; şi te pomeneşti că vede lucruri care nici nu-s.

— Dar ăsta cică era tot pe-atât de mare cât un ulm şi umbla… umbla cu un pas cât şapte de-ai noştri.

— Pun capu’ că nici de-un deget nu-nainta. Ce-a văzut el chiar a fost un ulm, vrei, nu vrei.

— Dar ăsta umbla, ascultă-mă pe mine; unde mai pui că nu-i urmă de ulm la Pârloagele de la Miazănoapte.

— Atunci nici c-a văzut Hal vreunu’, hotărî Ted.

Se auziră câteva hohote şi bătăi din palme: ascultătorii mai c-ar fi zis că Ted ieşise învingător.

— Să zicem, nu se dădu Sam bătut, dar nu poţi să nu recunoşti că sunt şi alţii pe lângă Halfast al nostru care au văzut seminţii ciudate străbătând Comitatul — străbătându-l dintr-un cap în celălalt, ia seamă; şi încă mai multe sunt întoarse din drum la hotare. Vameşii noştri n-au avut nicicând atâta treaba ca acum. Şi-am mai auzit spunându-se că elfii o iau înspre soare-apune. Ei spun că se duc spre porturi, departe, dincolo de Turnurile Albe.

Sam îşi flutură mâna într-un gest nedesluşit: nici el şi nici altcineva dintre ei nu ştia cât de lung era drumul până la Mare, trecând de vechile turnuri şi dincolo de hotarele dinspre nord ale Comitatului. Dar poveştile de demult ziceau că acolo, departe, se aflau Limanurile Cenuşii, de unde, din când în când, plecau corăbiile elfilor spre a nu se mai întoarce nicicând.

— Se duc departe, departe pe Mare, se duc înspre soare-apune şi ne părăsesc, continuă Sam, pe jumătate incantând cuvintele, clătinându-şi trist şi solemn capul.

Dar Ted izbucni în râs.

— Păi, nu-i nimic nou în asta, dacă te încrezi în basmele alea vechi. Şi nu văd ce treabă ai tu sau am eu. Să se ducă! Da’ mă pun chezaş că nu i-ai văzut cu ochii tăi făcând-o; şi nici altcineva din Comitat.

— Apoi, ştiu şi eu, căzu Sam pe gânduri.

Era încredinţat că, odată, văzuse un elf în pădure şi trăgea nădejdea să mai vadă unul într-o bună zi. Dintre toate legendele pe care le auzise în anii copilăriei lui, cel mai mult îl tulburaseră asemenea frânturi de basme şi poveşti pe jumătate ţinute minte despre elfi, din cele pe care le ştiau hobbiţii.

— Sunt unii, chiar şi prin părţile noastre, de-i ştiu pe cei din Seminţia Bălaie şi primesc veşti despre ei, spuse el. Cum e domnu’ Baggins, pentru care lucrez acum. Mi-a zis că elfii pleacă pe Mare, şi el cunoaşte una-alta despre ei. Şi Bătrânu’ Bilbo ştia şi mai multe: la câte poveşti n-am stat cu el când eram puştan.

— Ohoho, amândoi sunt săriţi, pufni Ted. Cel puţin Bătrânu’ Bilbo era sărit bine de tot, iar Frodo e şi el pe-aproape. Dacă de la de-alde ăştia îţi culegi mata veştile, n-ai s-auzi decât baliverne. Ei, prieteni, mă duc acasă. Sănătate tuturor!

Îşi goli cana şi ieşi trântind uşa.

Sam rămase tăcut. Avea destule la care să se gândească. Întâi şi-ntâi, erau multe de făcut în grădina Fundăturii; a doua zi o să trudească nu glumă, dacă se limpezea vremea. Iarba creştea repede. Dar mai erau şi alte gânduri care stăruiau în mintea lui, în afară de gradină. Într-un târziu oftă, se ridică şi părăsi crâşma.

Era la începutul lui aprilie, iar cerul se limpezea după ce turnase cu găleata. Soarele coborâse spre asfinţit şi înserarea răcoroasă şi tăcută se stingea tot mai mult în noapte. Se îndreptă spre casă trecând prin Hobbiton şi urcând Măgura pe sub bolta presărată cu primele stele, fluierând încetişor şi lăsându-se năpădit de gânduri.

Cam la acest timp reapăru şi Gandalf după lunga lui absenţă. Plecat în seara Petrecerii, dispăruse timp de trei ani. Apoi i-a făcut o vizită scurtă lui Frodo şi, după ce l-a privit o vreme cu multă atenţie, a dispărut din nou. Un an sau doi după aceea revenise destul de des, apărând pe neaşteptate după lăsarea serii şi plecând fără un cuvânt înainte să răsară soarele. Nu spunea nimic despre ce treburi îl aduceau sau ce drumuri bătuse, părea interesat mai mult să afle despre cum stătea Frodo cu sănătatea şi ce isprăvi mai făcuse.

Apoi, dintr-o dată, vizitele lui au încetat. Trecuseră mai bine de nouă ani de când Frodo nu-l mai văzuse şi nu mai primise nici o veste de la el, încât începuse să creadă că vrăjitorul nu se va mai întoarce vreodată şi nu-l mai interesau hobbiţii. Dar în seara cu pricina, în timp ce Sam venea spre casă şi amurgul pălea, la fereastra camerei de lucru se auzi ciocănitul atât de familiar odată.

Frodo îşi primi prietenul cu surprindere şi mare încântare. Se priviră îndelung.

— Toate bune, da? întreba Gandalf. Araţi la fel ca întotdeauna, Frodo.

— Şi tu, răspunse Frodo, dar în sinea lui îşi spuse că Gandalf arăta mai bătrân şi mai ros de griji.

Începu să-l descoase despre ce mai era nou la el şi în lumea largă şi curând se adânciră amândoi în vorbe, stând treji mult în noapte.

A doua zi dimineaţa, după o gustare servită târziu, vrăjitorul şedea cu Frodo în dreptul ferestrei deschise a camerei de lucru. Un foc darnic ardea în vatră, dar soarele era cald şi vântul bătea dinspre sud. Totul arăta proaspăt şi verdele crud al primăverii scânteia pe pajişti şi în vârful crengilor răşchirate ca nişte degete ale copacilor.

Gandalf se gândea la o altă primăvară, în urmă cu optzeci de ani, când Bilbo îşi luase tălpăşiţa de la Fundătura fără măcar o batistă la el. Părul lui era poate mai alb decât îi fusese atunci, faţa mai brăzdată de griji şi înţelepciune; însă ochii erau la fel de strălucitori, iar de fumat, fuma şi scotea rotocoale de fum cu aceeaşi străşnicie şi plăcere.

Acum fuma în tăcere, căci Frodo stătea nemişcat, adâncit în gânduri. Chiar şi în lumina dimineţii, resimţea umbra întunecoasă a veştilor pe care le adusese Gandalf. Într-un târziu, rupse tăcerea.

— Seara trecută, Gandalf, ai început să-mi spui lucruri ciudate despre inelul meu. Apoi te-ai oprit, zicând că e mai bine ca asemenea treburi să fie lăsate pentru lumina zilei. Nu crezi că ai putea să isprăveşti acum? Spui că inelul e primejdios, mult mai primejdios decât îmi pot închipui. În ce fel?

— În multe feluri, răspunse vrăjitorul. Este mult mai puternic decât am îndrăznit vreodată să gândesc la început, atât de puternic încât, până la urmă, ar înfrânge pe de-a-ntregul orice fiinţă muritoare în posesia căreia s-ar afla. Ar ajunge să o posede.

În Eregion, continuă el, acum multă vreme au fost făcute multe inele elfice, inele magice, cum li se spune, şi erau, de bună seamă, de multe feluri: unele cu mai multă putere, altele cu mai puţină. Inelele mai slabe erau doar încercări, până când meşteşugul a-nceput să se desăvârşească, iar pentru fierarii elfi devenise o joacă să le meşteşugească — totuşi, după câte ştiu, primejdioase pentru muritori. Dar Inelele Mari, Inelele Puterii, erau o adevărată ameninţare.

Un muritor, Frodo, care ţine asupra sa unul dintre Inelele Mari nu moare, dar nici nu creşte şi nici nu i se lungeşte viaţa, ci continuă să trăiască până când, într-un sfârşit, fiecare clipă înseamnă epuizare. Şi dacă foloseşte prea adesea Inelul pentru a se face nevăzut, dispare el însuşi: la urmă devine pentru totdeauna nevăzut, umblând în amurg sub ochiul puterii întunecate ce stăpâneşte Inelele. Dar, mai devreme sau mai târziu — mai târziu, dacă este puternic sau are gânduri curate, dar nici forţa lui şi nici buna intenţie nu ţin o veşnicie — mai devreme sau mai târziu Puterea Întunecimii îl va devora.

— Ce cumplit! exclamă Frodo.

Urmă o altă tăcere lungă. Din grădină se auzea zgomotul făcut de Sam Gamgee, care tundea iarba.

— De când ştii aceste lucruri? întrebă Frodo după o vreme. Şi cât ştia Bilbo din toate astea?

— Bilbo nu ştia mai multe decât ţi-a spus ţie, n-am nici o îndoială. Cu siguranţă că nu ţi-ar fi lăsat moştenire ceva ce ar fi fost primejdios, chiar dacă i-am promis că mă voi îngriji de tine. El găsea că inelul era foarte frumos şi foarte folositor la nevoie; şi dacă era ceva în neregulă sau ciudat, ei bine, era el însuşi. Îmi zicea că „îi creştea în minte” şi mereu îşi făcea griji din pricina asta; nu bănuia că de vină era inelul. Dar şi-a dat seamă că obiectul nu trebuia scăpat din ochi nici o clipă; nu părea întotdeauna de aceeaşi mărime sau aceeaşi greutate; se micşora sau se lărgea într-un mod ciudat şi te pomeneai că din senin îţi alunecă de pe degetul pe care până atunci stătuse ca lipit.

— Da, mi-a zis ceva despre asta în ultima lui scrisoare, astfel că l-am ţinut mereu prins de lanţ.

— Înţelept lucru. Cât despre viaţa lui lungă, Bilbo n-a făcut niciodată vreo legătură între ea şi inel. A gândit că meritul era doar al lui şi era foarte mândru. Deşi începuse să fie cam neliniştit şi stânjenit. Subţire şi întins, acestea i-au fost vorbele. Semn că inelul începea să pună stăpânire pe el.

— De unde ştii toate astea? întrebă Frodo încă o dată.

— De unde ştiu? Ştiu multe din cele pe care le ştiu numai înţelepţii, Frodo. Dar dacă mă întrebi „de când ştiu despre acest inel”, ei bine, încă nu ştiu, aş putea să zic. Mai am de făcut o încercare. Dar nu mă mai îndoiesc de intuiţia mea.

Când am avut prima bănuială? cugetă el, răscolindu-şi amintirile. Stai să văd — a fost în anul în care Sfatul Alb a alungat Puterea Întunecimii din Codrul Întunecat, chiar înainte de Bătălia celor Cinci Armate, atunci a găsit Bilbo inelul. Mi-am simţit inima cuprinsă ca de o umbră, deşi n-am ştiut atunci ce anume îmi trezea spaima. M-am întrebat adesea cum de-a dat Gollum peste un Inel Mare, căci asta era limpede — cel puţin, asta a fost limpede de la bun început. Apoi am auzit povestea ciudată cu Bilbo, despre cum l-a „câştigat”, şi nu mi-a venit să cred. Când, în sfârşit, am scos adevărul de la el, am văzut imediat că se străduia să-şi păstreze dincolo de orice îndoială dreptul asupra inelului. Aproape aşa cum făcuse şi Gollum cu „darul de ziua lui”. Minciunile se asemănau prea mult, încât n-aveau cum să mă liniştească. Era limpede că inelul avea o putere nesănătoasă, ce începuse să se facă simţită asupra posesorului său încă din prima clipă. Acela a fost primul avertisment pe care l-am primit că ceva nu era în regulă. I-am spus adeseori lui Bilbo că asemenea inele mai bine rămâneau nefolosite; dar nu-i plăcea că-i spuneam, şi nu după multă vreme a-nceput să se-nfurie. Mai mult de atât nu puteam face. Nu puteam să i-l iau fără să pricinuiesc un rău şi mai mare; şi, oricum, nu aveam dreptul să fac aşa ceva. Nu-mi rămânea decât să-l urmăresc şi să aştept. Să zicem că m-aş fi sfătuit cu Saruman cel Alb, dar ceva mă reţinea de fiece dată.

— Despre cine vorbeşti? făcu nedumerit Frodo. N-am auzit niciodată de el până acum.

— Poate că nu. Nu-şi bate capul cu hobbiţii, sau cel puţin nu şi-l bătea. Cu toate acestea, are un cuvânt greu printre înţelepţi. Este căpetenia ordinului meu şi mai-marele Sfatului. Cunoaşterea lui este adâncă, dar pe măsură de mare e şi mândria lui, şi nu-i place să-şi bage altcineva nasul. Tot ce priveşte inelele elfice, mari şi mici, e tărâmul lui. Le-a cercetat îndelung, căutând să afle tainele pierdute ale făuririi lor, dar, când s-a vorbit despre Inele în Sfat, tot ceea ce s-a îndurat să ne dezvăluie despre ceea ce ştia legat de ele n-a făcut decât să-mi domolească temerile. Îndoiala mea a căzut în adormire — somnul însă nu i-a fost prea liniştit. Căci eu stăruiam să urmăresc şi să aştept.

Şi toate păreau în regulă cu Bilbo. Iar anii au trecut. Da, au trecut şi-ai fi zis că nu-l atingeau. Nu dădea nici un semn că ar fi îmbătrânit. Şi iar m-a învăluit umbra. Dar mi-am zis: „La urma urmei, din partea mamei se trage dintr-o familie cu viaţă lungă. Mai are timp. Aşteaptă!”

Şi am aşteptat. Până în noaptea când a părăsit această casă. A spus şi a făcut atunci nişte lucruri care m-au umplut de o teamă pe care nici o vorbă de-a lui Saruman n-ar putea-o alunga. În sfârşit, ştiam dincolo de orice îndoială că era în stăpânirea a ceva întunecat şi ucigător. Şi de atunci mi-am petrecut aproape întreaga vreme încercând să aflu adevărul.

— Dar răul nu e de neînlăturat, nu-i aşa? întrebă Frodo neliniştit. O să se facă bine cu timpul, da? Adică o să se poată odihni în tihnă?

— Atunci pe loc s-a şi simţit mai bine, răspunse Gandalf. Dar pe lumea asta exista doar o singură Putere care ştie totul despre Inele şi înrâuririle lor; şi, din câte ştiu, nu-i nici o Putere pe lume care să ştie totul despre hobbiţi. Între înţelepţi, sunt singurul care s-a dovedit dornic să cunoască tradiţiile şi istoria hobbiţilor; o ramură nebuloasă a cunoaşterii, dar plină de surprize. Moi ca untul pot fi ei uneori, iar alteori la fel de neînfrânt precum rădăcinile unui arbore bătrân. Şi se prea poate, găsesc eu, ca cineva să se împotrivească Inelelor o vreme mult mai îndelungată decât şi-ar închipui înţelepţii. Nu cred că trebuie să-ţi faci griji din pricina lui Bilbo.

Neîndoios, continuă vrăjitorul, el a avut Inelul asupra sa mulţi ani la rând şi l-a folosit, prin urmare s-ar putea să treacă ceva timp până va scăpa de sub puterea lui — şi abia atunci o să poată să-l vadă din nou fără să aibă de ce se teme, spre pildă. De trăit, însă, va trăi fericit încă multă vreme: cum a trăit şi până s-a despărţit de el. Căci, în cele din urma, s-a despărţit de el prin propria voinţă: un lucru important. Nu, nu mi-am mai făcut gânduri din pricina lui Bilbo din momentul în care a îndepărtat inelul de la sine. Pentru tine mă simt acum răspunzător.

De când a plecat Bilbo, am fost foarte îngrijorat din pricina ta şi a acestor hobbiţi încântători, caraghioşi, neajutoraţi. Ar fi o cumplită lovitură pentru întreaga lume dacă Puterea Întunecimii ar pune stăpânire peste Comitat; dacă toţi Bolgerii, Hornblowerii, Boffinii, Bracegirdlerii ăştia veseli, prostuţi, de treabă şi tot restul, ca să nu mai vorbesc de Bagginşii ăia ridicoli, ar cădea în sclavie. Frodo se scutură înfiorat.

— Dar de ce să se întâmple aşa ceva? Şi de ce-ar dori Puterea asemenea sclavi?

— Ca să-ţi spun adevărul, răspunse Gandalf, cred că până acum — până acum, bagă de seamă — nu i-a păsat câtuşi de puţin de existenţa hobbiţilor. Şi pentru asta ar trebui să fiţi recunoscători. Dar de-acum s-a sfârşit cu traiul vostru lipsit de griji. Nu are nevoie de voi — are mulţi alţi servitori folositori — dar n-are să vă ierte încă o dată. Şi hobbiţii ca sclavi nenorociţi or să încânte Puterea mai mult decât dacă sunt liberi şi fericiţi. Există ceva ce se numeşte răutate şi răzbunare!

— Răzbunare? făcu Frodo. Răzbunare pentru ce? încă nu înţeleg ce are a face toată povestea asta cu Bilbo şi cu mine şi inelul nostru.

— Totul, răspunse Gandalf. Încă nu cunoşti întreg pericolul; dar ai să-l cunoşti. Nici eu n-am fost sigur de el când am fost ultima oară aici; acum însă a sosit clipa să vorbesc. Dă-mi puţin inelul.

Frodo îl scoase din buzunarul pantalonilor săi bufanţi; era prins de un lanţ fixat de curea. Îl desfăcu din lanţ şi i-l întinse încet vrăjitorului. Dintr-o dată părea să atârne foarte greu, ai fi zis că, într-un fel, ori inelul, ori Frodo însuşi nu dorea ca vrăjitorul să-l atingă.

Gandalf îl ridică. Arăta de parcă era făcut din aur curat şi masiv.

— Vezi vreun semn pe el? întrebă Gandalf.

— Nu, răspunse Frodo. Nu e nici unul. E un inel simplu, unde mai pui că n-am zărit vreun semn de zgârietură sau că ar fi fost purtat.

— Ei bine, atunci, priveşte.

Spre uluiala şi disperarea lui Frodo, vrăjitorul îl azvârli dintr-o dată într-un colţ al pălălaiei din vatră. Frodo scoase un ţipăt şi căuta cleştele; dar Gandalf îl opri cu un gest.

— Aşteaptă! spuse el pe un ton autoritar, săgetându-l pe Frodo pe sub sprâncenele zburlite.

Inelul nu părea să se modifice în nici un fel. După o vreme, Gandalf se ridică, închise obloanele la ferestre şi trase perdelele, încăperea se cufundă în întuneric şi linişte, deşi clănţănitul foarfecelor lui Sam, care între timp se apropiase de ferestre, încă putea fi auzit din grădină. Preţ de câteva clipe, vrăjitorul rămase cu privirile aţintite la foc; apoi se aplecă şi, cu cleştele, trase inelul spre marginea vetrei şi imediat îl ridică de jos. Lui Frodo i se tăie răsuflarea.

— E rece, spuse Gandalf. Ia-l!

Frodo îl primi în palma tremurândă: inelul devenise mai gros şi mai greu decât oricând înainte.

— Ridică-l, îl îndemnă Gandalf. Şi uită-te la el cu atenţie. Făcu după cum i se spuse şi abia acum zări nişte linii subţiri, mai subţiri decât cele mai subţiri atingeri de penel, străbătând inelul pe din afară şi pe dinăuntru: linii de foc ce arătau ca şi cum ar fi format literele unui scris curgător. Strălucirea lor ardea privirile, şi totuşi păreau să vină de departe, ca dintr-o mare adâncime.

- Nu pot citi literele de foc, spuse Frodo cu o voce tremurată.

— Tu nu, eu însă, da. Literele sunt elfice, dintr-un alfabet străvechi, dar limba este aceea vorbită în Mordor, pe care nu am s-o rostesc aici. Dar în limba obişnuită sună cam aşa:

Doar două versuri dintr-un poem cunoscut de mult în folclorul elfilor:

Se opri câteva clipe, apoi continuă rar, cu o voce adâncă:

— Acesta este Inelul Suprem, acel Unu care să domnească peste toate celelalte. Acesta este acel Unu pe care l-a pierdut acum multe veacuri, spre marea slăbire a puterii sale. Mult mai jinduieşte după el — dar nu trebuie să-l capete.

Frodo rămase tăcut si nemişcat. Părea că teama îşi întindea o mână uriaşă, precum un nor înnegurat ridicându-se dinspre soare-răsare şi atârnând deasupra lui pentru a-l înghiţi.

— Inelul ăsta, bâigui el. Cum, cum naiba a ajuns la mine?

— Ooo! exclamă Gandalf. E o poveste foarte lungă. Începuturile sale se află undeva în Anii Negri pe care doar cei ce cunosc legendele şi-i mai amintesc. Dacă ar fi să-ţi spun toată povestea, ar trece primăvara, ar veni iarna şi pe noi tot aici ne-ar prinde.

Dar noaptea trecută îţi povesteam de Sauron cel Mare, Seniorul Întunecimii. Zvonurile pe care le-ai auzit sunt adevărate. Aşa e, a apărut din nou, părăsindu-şi refugiul din Codrul Întunecimii şi întorcându-se la bastionul lui din Turnul Întunecat din Mordor. De numele acesta chiar şi voi hobbiţii veţi fi auzit, ca de o umbră la marginea bătrânelor poveşti. Întotdeauna după o înfrângere şi un moment de acalmie, Umbra capătă o altă formă şi creşte din nou.

— Aş vrea să nu se fi întâmplat asta în vremea mea, murmura Frodo.

— Şi eu, mărturisi Gandalf, şi la fel doresc toţi cei ce trăiesc acum asemenea vremuri. Dar nu stă în puterea lor să hotărască aşa ceva. Tot ce putem hotărî este ce să facem cu timpul ce ne este dat. Şi de pe-acum, Frodo, vremea noastră a-nceput să se uite îndărăt. Duşmanul devine iute foarte puternic. Planurile lui sunt departe de a fi desăvârşite, eu aşa cred, dar sunt pe cale să se desăvârşească. Vom fi puşi la mare încercare. Am fi puşi la mare încercare chiar dacă n-ar fi vorba de acest noroc atât de plin de ameninţare.

Duşmanului îi lipseşte un singur lucru care să-i dea forţa şi ştiinţa să înfrângă orice împotrivire, să învingă şi ultima redută şi să acopere toate meleagurile cu o a doua întunecime. Îi lipseşte acest inel, Unul.

Pe Trei, cele mai nepătate dintre ele, stăpânii elfi le-au ascuns de el, mâna lui nu le-a atins şi nu le-a mânjit vreodată. Şapte erau în stăpânirea regilor gnomi, dar trei dintre acestea el le-a luat înapoi, iar pe celelalte le-au devorat dragonii. Pe nouă le-a dat oamenilor muritori, mândri şi măreţi, şi astfel i-a atras în mreje. Mult a trecut de când au căzut sub stăpânirea acelui Unu, devenind Duhuri ale Inelului, umbre sub Umbra lui mare, cei mai cumpliţi servitori ai lui. Mult a trecut de-atunci. Şi mulţi ani s-au scurs de când cele Nouă au trecut hotarele spre meleaguri străine. Dar, cine Ştie? Acum că Umbra creşte din nou, şi inelele astea s-ar putea întoarce. Dar, fie! Nu vom vorbi despre astfel de lucruri nici măcar în dimineaţa acestui ţinut, Comitatul.

Căci lucrurile astfel stau: pe cele Nouă le-a adunat pentru sine; ca şi pe cele Şapte, de n-or fi fost distruse. Trei sunt încă ascunse. Dar ele nu-i mai pricinuiesc griji. Doar de Unul acesta are trebuinţă; căci el cu mâinile lui a făcut Inelul, al lui este, şi mare parte din puterea lui de odinioară a lăsat-o să treacă în el, pentru a le putea stăpâni pe toate celelalte. Dacă va deveni din nou al lui, atunci încă o dată le va putea porunci, oriunde se vor afla, chiar şi celor Trei, şi tot ce s-a aflat sub tortură lor iarăşi va fi torturat, iar el va fi mai puternic decât oricând.

Şi iată, Frodo, care este norocul atât de plin de ameninţare. Seniorul îşi închipuia că acest Unu a pierit; că elfii l-au distrus, aşa cum ar fi trebuit s-o facă. Dar acum ştie că nu a pierit, că a fost găsit. Şi-l caută, îl caută şi toate gândurile sale asupra lui sunt îndreptate. E marea lui speranţă şi marea noastră teamă.

— De ce, de ce n-a fost distrus? striga Frodo. Şi cum de-a izbutit Duşmanul să-l piardă, dacă era atât de puternic şi pentru el atât de nepreţuit?

Strânse Inelul în pumn, ca şi cum în aceeaşi clipă văzuse degete negre întinzându-se spre a-l apuca.

— I-a fost luat, explică Gandalf. Forţa elfilor de-a i se împotrivi era mult mai mare în vremurile de demult; şi nu toţi oamenii se înstrăinaseră de ei. Oamenii din Apusime au venit în ajutorul lor. E un capitol din istoria străveche pe care am face bine să ne-o reamintim; căci tristeţe era şi în acea vreme, şi întunericul devenea tot mai gros, dar şi vitejia era mai mare precum şi faptele măreţe, şi nu cu totul în zadar. Va veni poate o zi când am să-ţi spun toată povestea, sau o vei auzi spusă pe de-a-ntregul de cineva care o ştie cel mai bine.

Deocamdată, pentru că ceea ce ai nevoie să ştii este cum a ajuns acest obiect la tine, şi atât îţi va ajunge, nu-ţi voi spune decât că Gil-galad, regele elfilor, şi Elendil din Apusime au fost cei ce l-au înfrânt pe Sauron, deşi ei înşişi au pierit în timpul luptei. Iar fiul lui Isildur, Elendil, i-a tăiat lui Sauron Inelul de pe deget şi l-a luat pentru sine. Apoi Sauron a fost înfrânt şi duhul lui a fugit şi s-a ascuns ani lungi, până când umbra lui a căpătat din nou formă în Codrul Întunecimii.

Dar Inelul s-a pierdut. A căzut în Râul cel Mare, Anduin, şi a dispărut. Căci Isildur mărşăluia spre miazănoapte de-a lungul malurilor de răsărit ale Râului şi în apropierea Câmpiilor Vesele a fost ajuns din urmă de orcii din Munţi şi aproape tot poporul său a fost ucis. El a sărit în apă, dar Inelul i-a alunecat de pe deget în timp ce înota, şi atunci orcii l-au văzut şi l-au omorât trăgând în el cu săgeţi.

Gandalf tăcu pentru câteva clipe.

— Şi acolo, continuă el, în vâltorile întunecate dintre Câmpiile Vesele, Inelul a dispărut dintre cele ştiute şi din poveste; şi chiar şi aşa, mare parte din istoria lui este cunoscută doar de puţini, iar Sfatul Înţelepţilor n-a izbutit să afle mai multe. Dar în sfârşit pot să duc eu mai departe povestea, aşa cred.

— Mult după aceea, povesti el, dar încă tare departe în urmă, lângă malurile Râului cel Mare, la marginea Ţării Pustietăţii, trăia un neam cu mâini pricepute şi iute-de-picior. După socoteala mea, se trăgeau din neamul hobbiţilor, înrudiţi cu părinţii părinţilor clanului Stoor, căci iubeau Râul şi adeseori înotau în el sau îşi făceau bărcuţe din trestie. În neamul acesta se afla o familie de vază, numeroasă şi mai bogată decât multe, şi era condusă de o bunică a lor, aspră şi ştiutoare a istoriilor străvechi, cele pe care le avea neamul lor. Cel mai iscoditor şi mai dornic de a şti din această familie se numea Smeagol. Îl pasionau rădăcinile şi tot ce se afla abia la început; se scufunda în vâltorile adânci; scormonea la rădăcinile copacilor şi ale plantelor ce creşteau; îşi sfredelea tuneluri în colnicele înverzite; şi curând nu şi-a mai ridicat privirile spre culmile dealurilor sau spre frunzele copacilor, sau la florile ce se deschideau în aer; capul şi ochii lui erau îndreptaţi în jos.

Avea un prieten, pe nume Deagol, de-aceeaşi fire cu el, cu ochi mai ageri, dar nu la fel de iute şi de vânjos. Odată au luat o barcă şi au coborât pe râu în jos, spre Câmpiile Vesele, unde creşteau, cât vedeai cu ochii, irişi şi trestii înflorite. Acolo a coborât Smeagol şi-a pornit la scormonit de-a lungul malurilor, dar Deagol a rămas în barcă să pescuiască. Dintr-o dată, un peşte mare s-a prins în cârligul lui şi, înainte să se dumirească ce se întâmpla, peştele l-a tras din barcă până-n adânc, pe fundul apei. Abia atunci a lăsat undiţa din mâna, căci i s-a năzărit că vede ceva lucind în mâl; şi, ţinându-şi răsuflarea, a-ntins mâna.

S-a înălţat apoi stropind şi împroşcând, cu rădăcini prinse-n păr şi-un pumn plin de noroi; şi a înotat spre mal. Dar, ce să vezi? Când a spălat noroiul, acolo, în mâna lui, zăcea un minunat inel de aur; lucea şi scânteia în soare, încât inima lui Deagol a tresărit de bucurie. Dar Smeagol îl urmărea de după un copac şi, în timp ce Deagol sorbea din priviri inelul, Smeagol s-a apropiat furişat din spate.

— Dă-l încoa, Deagol, dragule, a spus Smeagol peste umărul prietenului său.

— De ce? a-ntrebat acesta.

— Pentru că e ziua mea de naştere, dragule, şi mi-l doresc.

— Puţin îmi pasă. Abia ţi-am făcut un cadou, mai mult decât mă lăsau buzunarele. Eu l-am găsit şi am de gând să-l păstrez.

— Oho, nu mai spune, dragule, a pufnit Smeagol şi l-a prins pe Deagol de gât şi l-a sugrumat, căci aurul arăta minunat de strălucitor şi de frumos. Apoi şi-a strecurat inelul pe deget.

Nimeni n-a aflat vreodată ce s-a întâmplat cu Deagol; fusese ucis departe de casă, iar cadavrul ascuns după aceea cu mare grijă. Dar Smeagol s-a întors singur; şi a descoperit că familia lui nu-l putea vedea atunci când purta inelul. Era foarte încântat de descoperirea lui, drept care a ascuns inelul; îl folosea ca să afle taine, iar ceea ce afla punea în slujba vicleşugurilor şi a blestemăţiilor sale. Agerimea văzului şi ascuţimea auzului au început să fie folosite pentru tot ce pricinuia suferinţă. Inelul îi dăduse putere pe măsura faimei lui. Nu e de mirare, prin urmare, că în curând neamurile sale nu l-au mai avut la inimă şi-l ocoleau (atunci când puteau să-l vadă). Ei îl loveau, el îi muşca de picioare. S-a apucat de furtişaguri şi umbla bombănind de unul singur şi gâlgâind în fundul gâtlejului. Şi aşa i-au dat numele de Gollum, l-au blestemat şi i-au spus să dispară undeva departe; iar bunica lui, dorind linişte, l-a alungat din familie şi l-a dat afară din vizuină.

El a pornit pe drumuri singur-singurel, plângând puţin din pricina vitregiei vieţii, a luat-o în sus pe Râu, până când a ajuns la un izvor care ţâşnea din munţi, şi a apucat-o de-a lungul lui. Cu degete nevăzute prindea peşti în vâltorile adânci şi îi devora cruzi.

Într-o zi, fiind tare mare fierbinţeala, pe când se aplecă deasupra unei vâltori, a simţit o arsură la ceafă şi o lumină orbitoare din apă i-a rănit ochii umezi. S-a minunat de aceasta, căci aproape că uitase de Soarele de pe cer. Apoi, pentru ultima oară, şi-a ridicat privirile şi a ameninţat astrul cu pumnul.

Dar când şi-a plecat ochii, a văzut departe în zare tancurile Munţilor Ceţoşi, de unde cobora pârâiaşul. Şi dintr-o dată şi-a zis în sinea lui: „Ar putea fi răcoare şi umbros sub munţii aceia, acolo soarele nu m-ar mai putea zări. Rădăcinile munţilor ălora trebuie că sunt cu adevărat rădăcini; negreşit că acolo sunt îngropate mari taine, ce n-au fost descoperite nicicând de la începutul începuturilor”.

Astfel că noaptea a pornit-o spre platourile înalte, unde a găsit o grotă mică din care ţâşnea izvorul întunecat; şi ca un vierme şi-a sfredelit drum înspre inima munţilor şi a dispărut dintre toate cele ştiute. Inelul a intrat în umbrele negre laolaltă cu el, şi nici chiar făcătorul lui, atunci când puterea lui a prins din nou a creşte, n-a putut afla nimic despre el.

— Gollum! a strigat Frodo. Gollum? Adică vrei să spui că acesta este unul şi acelaşi cu creatura Gollum pe care a întâlnit-o Bilbo? Ce scârboşenie!

— Găsesc că este o poveste tristă, îşi dădu cu părerea vrăjitorul, şi s-ar fi putut prea bine întâmpla altora, chiar şi unor hobbiţi pe care i-am cunoscut.

— Nu pot să cred că Gollum a fost cumva înrudit cu hobbiţii, oricât de pe departe, spuse Frodo cu năduf. Ce gând înfiorător!

— Şi totuşi, acesta-i adevărul, răspunse Gandalf. Despre originile lor, cel puţin, ştiu mai multe decât hobbiţii înşişi. Şi chiar povestea lui Bilbo ne duce cu gândul la înrudire… În străfundurile minţilor şi amintirilor lor erau multe lucruri tare asemănătoare. Se înţelegeau unul pe altul foarte bine, mult mai bine decât l-ar înţelege un hobbit pe, să zicem, un gnom sau un orc, sau chiar pe un elf. Gândeşte-te numai la ghicitorile pe care le cunoşteau amândoi, spre exemplu.

— Da, admise Frodo. Deşi sunt şi alte neamuri, în afară de hobbiţi, care zic ghicitori, şi cam de acelaşi soi. Iar hobbiţii nu trag pe sfoară. Gollum numai asta voia, să tragă pe sfoară. Nu încerca decât să-l prindă pe săracul Bilbo pe picior greşit. Şi aş îndrăzni să spun că în răutatea lui se amuza să înceapă un joc la sfârşitul căruia îşi obţinea cu multă uşurinţă o victimă. Iar dacă pierdea, el unul nu avea de suferit.

— Din păcate, prea adevărat, consimţi Gandalf. Dar mai era ceva la mijloc, cred eu, ce încă nu vezi. Nici măcar Gollum nu era pe de-a-ntregul decăzut. S-a dovedit mai rezistent decât şi-ar fi închipuit chiar şi înţelepţii — aşa, ca un hobbit. Un ungher mic al minţii tot i-a rămas al său şi doar al său, şi prin acela pătrundea lumina, ca printr-o crăpătură în întuneric: o lumină din trecut. Cred că, la urma urmei, era plăcut să auzi din nou o voce binevoitoare, care să readucă amintiri ale vântului şi ale copacilor, ale soarelui pe iarbă şi altele asemenea, uitate.

Dar, bineînţeles, aceasta nu făcea decât ca, până la urmă, partea rea din el să fie şi mai încrâncenată — dacă nu putea fi stăpânită. Dacă nu putea fi lecuită.

Gandalf oftă.

— Dar, vai! prea puţină speranţă este pentru el. Şi totuşi, nu chiar fără de speranţă. Măcar că a avut Inelul în stăpânirea sa atât de îndelungată vreme, aproape dintotdeauna de când îşi poate aminti. Căci de mult timp nu-l mai purtase cu osârdie: în întunecimea neagră arar avea trebuinţă de el. E sigur că nu a „pălit” niciodată. E subţirel şi încă rezistent. Dar lucrul îi devora mintea, fără îndoială, şi chinul devenise aproape de neîndurat.

Toate „marile secrete” de sub munţi se dovediseră a fi doar noapte pustie — nu mai era nimic de aflat, nimic ce să merite a fi făcut, doar înfulecatul josnic şi pe ascuns şi aduceri-aminte ranchiunoase. Era nenorocit de-a dreptul. Ura întunericul, dar şi mai mult ura lumina: ura totul, şi Inelul mai presus de orice.

— Cum aşa? se miră Frodo. Nu era Inelul nepreţuitul şi singurul lucru la care ţinea? Iar dacă-l ura, de ce n-a scăpat de el, sau de ce n-a plecat, lăsându-l acolo?

— Ar trebui să începi să înţelegi, Frodo, după toate câte le-ai auzit. Îl ura şi-l iubea în egală măsură, aşa cum se ura şi se iubea pe sine. Nu putea să scape de el. Nu-i mai rămăsese voinţă pentru aşa ceva.

Un Inel al Puterii are singur grijă de sine, Frodo. Poate singur să alunece parşiv de pe deget, dar păstrătorul său nu-l abandonează niciodată. Cel mult îi dă târcoale gândul de a-l dărui altcuiva spre păstrare — şi asta doar la început, când Inelul abia începe să-l prindă în mrejele sale. Dar, din câte ştiu, doar Bilbo din toată istoria a nutrit un asemenea gând şi chiar a făcut acest lucru. A avut nevoie şi de ajutorul meu. Şi chiar şi aşa, tot nu-i venea să renunţe la el sau să-l lase deoparte. Ascultă-mă, Frodo, nu Gollum era acela care lua hotărâri, ci Inelul însuşi. Inelul l-a părăsit pe el.

— Cum adică, anume ca să-l întâlnească pe Bilbo? pufni Frodo. Un orc n-ar fi fost mai nimerit?

— Nu-i de râs, îl mustră Gandalf. Şi tu ar trebui să fii ultimul care să râdă. A fost cea mai ciudată întâmplare din întreaga istorie de până acum a Inelului: ca Bilbo să sosească exact în acel moment şi să-şi pună orbeşte mâna tocmai pe el, în întuneric.

N-a fost doar o singură putere la mijloc atunci, Frodo. Inelul încerca să ajungă înapoi la stăpânul lui. Alunecase de pe mâna lui Isildur, trădându-l; apoi, când s-a ivit ocazia, l-a prins pe sărmanul Deagol, care a fost ucis; după el, Gollum, pe care l-a devorat. Nu mai avea trebuinţă de Gollum; devenise prea mărunt şi meschin; şi, atâta vreme cât stătea cu el, Gollum nu şi-ar fi părăsit pentru nimic în lume vâltoarea adâncă. Astfel că acum, când stăpânul său se trezise încă o dată şi-şi trimitea în eter gândul său întunecat din Codrul Întunecimii, Inelul l-a abandonat pe Gollum. Doar ca să fie cules de cea de pe urmă fiinţă pe care şi-ar fi putut-o imagina; Bilbo din Comitat!

Dar în spatele acestei puteri se afla şi altceva, dincolo de orice planuri ale făurarului Inelului. Mai simplu de-atât nu pot spune: Bilbo, iar nu făurarul, era cel menit a găsi Inelul. Asta vrea să spună că şi tu ai fost menit să-l ai. Şi acesta ar putea fi un gând încurajator.

— Ba nicidecum, protestă Frodo. Deşi nu sunt sigur că te-nţeleg. Dar cum de-ai aflat toate astea despre Inel şi despre Gollum? Chiar ştii totul, sau îţi dai cu presupusul?

Gandalf îl privi pe Frodo şi ochii lui sclipiră.

— Ştiam multe şi am aflat multe, răspunse el. Dar n-am de gând să-ţi înşirui ţie toate mişcările mele. Istoria despre Elendil şi Isildur şi despre acest Unu este ştiută de toţi înţelepţii. Inelul tău se dovedeşte a fi acel Unu doar prin înscrisul de foc, dincolo de orice altă dovadă.

— Şi când ai descoperit asta? îl întrerupse Frodo.

— Doar adineauri, în această încăpere, răspunse tăios vrăjitorul. Dar mă aşteptam să găsesc ce-am găsit. M-am întors din călătoriile întunecate şi din căutările îndelungi pentru a face această ultimă încercare. E cea de pe urmă dovadă şi totul e acum mult mai limpede. Mi-a trebuit puţină chibzuială pentru a lega tot ceea ce-l privea pe Gollum şi pentru a potrivi partea lui în golul istoriei. Poate că am pornit de la presupuneri în privinţa lui Gollum, dar acum nu mai merg pe dibuite. Ştiu. L-am văzut.

— L-ai văzut pe Gollum? exclamă Frodo uluit.

— Da. Cel mai de la sine înţeles lucru pe care puteam să-l fac, cu condiţia, nu-i aşa, să-l pot face. Multă vreme am încercat, şi în cele din urmă am izbutit.

— Atunci ce s-a întâmplat după ce Bilbo i-a scăpat printre degete? Asta ştii?

— Nu cu aceeaşi limpezime. Ce ţi-am spus este tot ceea ce s-a îndurat Gollum să spună — deşi, bineînţeles, nu cu aceleaşi vorbe. Gollum este un mincinos, încât trebuie să-i cerni zisele. Bunăoară, a spus despre Inel că este „darul pe care l-a primit la naştere” şi altfel nicicum nu l-ar numi. A spus că l-a primit de la bunica lui, care avea nemăsurat de multe asemenea lucruri frumoase. De tot râsul povestea asta. N-am de ce mă îndoi că bunica lui Smeagol a fost o mare stăpână de clan, o persoană importantă în felul ei, dar a spune că avea multe inele elfice este peste închipuire, iar cât despre faptul că le-a şi dăruit, asta este o minciună. Dar o minciună cu un sâmbure de adevăr.

Uciderea lui Deagol l-a urmărit pe Gollum, drept care şi-a născocit o dezvinovăţire, pe care a repetat-o „nepreţuitului” său de nenumărate ori, în timp ce rodea la oase în întuneric, până când aproape că a ajuns să creadă singur în propria invenţie. Era ziua lui de naştere. S-ar fi cuvenit ca Deagol să-i dea lui inelul. Nu încăpea îndoială că tocmai de aceea şi apăruse inelul, ca să-l primească el cadou. Era cadoul de ziua lui de naştere, şi aşa mai departe.

L-am suportat cât m-au ţinut răbdările, dar trebuia să aflu adevărul cu orice preţ, şi într-un târziu a trebuit să fiu nemilos. L-am ameninţat cu focul şi-am stors de la el povestea adevărată, fărâmă cu fărâmă, laolaltă cu tot felul de mârâituri şi smiorcăituri. Socotea că n-a fost înţeles cum trebuie, că m-am purtat rău cu el. Dar când, în sfârşit, mi-a zis povestea lui, până la jocul Ghicitorilor şi la fuga lui Bilbo, n-a mai vrut să scoată un singur cuvânt, doar câteva aluzii nedesluşite. O altă teamă, mai mare decât eram în stare să-i inspir, îl încolţea. Cu jumătate de gură mormăia că o să pună din nou mâna pe ce era al lui. O să vadă lumea cum nu el era ăla care să stea să se lase burduşit şi înghesuit într-o gaură şi apoi jefuit. Gollum are prieteni buni acum, prieteni buni şi tare puternici. O să-l ajute. Baggins o să plătească pentru ce-a făcut. Ăsta era gândul ce-l frământa. Îl ura pe Bilbo, i-a blestemat numele. Mai mult chiar, ştia de unde venea.

— Dar cum de-a aflat acest lucru? se miră Frodo.

— Păi, cât despre nume, Bilbo a fost destul de zăbăuc să i-l spună chiar el lui Gollum; după care, din clipă în care a ieşit la suprafaţă, lui Gollum nu i-a fost greu să descopere ţara de unde venea. Da, da, căci a ieşit la lumină. Dorul după Inel s-a dovedit mai puternic decât teama lui de orci sau chiar de lumină. După un an sau doi a părăsit munţii. Vezi tu, deşi mai era legat de Inel prin dorinţa de a-l avea, acesta nu-l mai devora. Drept care, Gollum începuse întrucâtva să redevină el însuşi. Se simţea bătrân, îngrozitor de bătrân, dar mai puţin timid, şi era flămând de moarte.

Încă se temea de lumină, lumina Soarelui şi a Lunii, o ura chiar şi întotdeauna o va face, cred eu; dar e viclean. A descoperit cum să se ascundă de lumina zilei şi de lucirea lunii, cum să umble cu repeziciune şi neauzit în toiul nopţii, desluşindu-şi drumul cu ochii lui palizi şi reci, şi cum să prindă vietăţi mici şi luate pe nepregătite. Hrana cea nouă şi aerul proaspăt l-au făcut să se întremeze şi să capete îndrăzneală. A ştiut cum să ajungă în Codrul Întunecimii, aşa cum era de aşteptat.

— Acolo ai dat peste el?

— Acolo l-am văzut, răspunse Gandalf, dar înainte de asta paşii l-au dus departe, pe urmele lui Bilbo. Uşor nu mi-a fost să scot ceva de la el, căci vorbirea-i era întreruptă de blesteme şi ameninţări. „Ce-are în buzunăraşele lui?” spunea hodoronc-tronc. „Nu zicea nimic, nici un nepreţuit. Mică păcăleală. Nici gând de întrebare cinstită. Întâi m-a tras pe sfoară, asta a făcut. A încălcat regulile. Ar fi trebuit să-l strângem cu uşa, da, nepreţuitule. Şi asta vom face, da, nepreţuitule!”

Uite aşa vorbea. Nu cred că mai vrei s-auzi. Obositoare zile-am mai avut din pricina asta. Dar din vorbele scăpate printre mârâituri am priceput că labele lui vâslitoare îl duseseră în cele din urmă până-n Esgaroth, şi chiar până pe uliţele din Ţinutul de Jos, unde-a tras cu urechea şi cu ochiul în dreapta şi-n stânga. Ei bine, veştile despre întâmplările cele mari străbătuseră Ţara Pustietăţii în lung şi-n lat, şi erau mulţi cei care auziseră de numele lui Bilbo şi ştiau de unde se trăgea. Nu făcuserăm nici o taină din călătoria noastră de întoarcere până la casa lui de la Soare-Apune. Urechile fine ale lui Gollum aveau curând să afle tot ceea ce voia el.

— Atunci de ce nu i-a luat şi mai departe urma lui Bilbo? nu se dumiri Frodo. De ce n-a venit în Comitat?

— Aaaa, făcu Gandalf, ajungem şi la asta. Bănuiesc că Gollum a încercat să vină. Dar apoi a renunţat. Nu de drumurile lungi se temea, sunt sigur de asta. Nu, altceva l-a făcut să-şi schimbe gândul. Aşa cred prietenii mei, cei pe care i-am rugat să-l urmărească.

Întâi s-au luat după el elfii Pădurilor, o treabă uşoară pentru alde ei, căci urmele lui erau încă proaspete atunci. I-au dus în Codrul Întunecimii şi înapoi afară din el, deşi de prins nu l-au putut prinde. Pădurea vuia de veşti despre el, poveşti înspăimântătoare chiar şi printre fiare şi zburătoare. Pădurenii spuneau că pe meleaguri străine bântuia o nouă ameninţare, o stafie ce se hrănea cu sânge. Se căţăra în copaci spre a găsi cuiburi; se furişa în vizuine pentru a găsi puii; se strecura prin ferestre în căutarea leagănelor.

Dar la marginea dinspre soare-apune a Codrului Întunecimii, urmele o luau într-altă parte. Se îndreptau spre miazăzi, părăsind tărâmul elfilor Pădurii şi pierzându-se curând. Atunci am făcut o mare greşeală. Da, Frodo, şi nici măcar nu era prima; deşi mă tem că se va dovedi cea mai rea dintre toate. Am lăsat totul baltă. L-am lăsat să dispară; căci la acea vreme aveam multe altele la care să mă gândesc şi încă mă încredeam în poveştile lui Saruman.

Dar asta a fost cu ani în urmă. De atunci mi-am răscumpărat greşeala cu nenumărate zile întunecoase şi primejdioase. Urmele se răciseră de mult când am pornit încă o dată în căutarea lor, după ce Bilbo a plecat de-aici. Şi căutarea mea ar fi fost în van, dacă n-aş fi primit ajutorul unui prieten: Aragorn, cel mai mare călător şi vânător din evul acesta al lumii. Laolaltă am răscolit după Gollum în lungul şi-n latul Ţării Pustietăţii, fără de speranţă şi fără de izbândă. Dar în cele din urmă, când renunţasem la urmărire şi mă-ndreptam spre alte meleaguri, am dat de Gollum. Prietenul meu s-a întors din mari primejdii, aducând cu sine creatura aceea nenorocită.

Ce făcuse şi ce dresese n-a vrut cu nici un chip să spună. Nu făcea decât să plângă şi să ne învinuiască de cruzime, cu gâtlejul plin de gâlgâituri: şi când l-am luat mai din scurt, a-nceput să se văicărească, să se chircească şi să-şi frece una de alta palmele lui lungi, lingându-şi degetele de ziceai că-l dor, ca şi cum îşi amintea de niscai torturi de demult. Dar mă tem că nu încape nici o îndoială: şi-a urmat drumul încet şi furişat, pas cu pas, milă după milă, înspre miazăzi, înspre Ţinutul Mordor în cele din urmă.

În încăpere se aşternu o tăcere grea, Frodo îşi auzea inima cum bătea. Chiar şi afară totul părea cufundat în neclintire. Nu mai răsuna nici clănţănitul foarfecelor lui Sam.

— Da, înspre ţara Mordor, repetă Gandalf. Vai, da! Mordor atrage toate relele, şi Puterea Întunecimii îşi adună întreaga voinţă pentru a le strânge acolo. Inelul Duşmanului şi-a pus şi el pecetea asupra lui, făcându-l să răspundă chemării. Şi întreaga suflare vorbea în şoapte despre noua Umbră de la Miazăzi, şi despre ura pe care aceasta o nutrea pentru ceea ce se găsea la Miazănoapte. lată care erau noii lui prieteni de nădejde, care îl vor ajuta în răzbunarea-i!

Nebun nenorocit! Acolo avea să înveţe multe, prea multe pentru liniştea lui. Şi, mai devreme sau mai târziu, cum stă la pândă la hotare, căutând să afle şi să vadă, tot avea să fie prins şi luat pe sus — iar apoi la întrebări. Şi mă tem c-aşa s-au întâmplat lucrurile. Când a fost găsit, trecuse multă vreme de când zăbovea pe acele meleaguri, acum se întorcea. Cu misia de a pune la cale o ticăloşie. Dar prea puţin contează asta acum. Cea mai mare ticăloşie a sa o împlinise.

Da, din nenorocire, prin el Duşmanul a aflat că acel Unu a fost găsit din nou. Ştie unde a căzut Isildur. Ştie unde şi-a găsit Gollum inelul. Ştie că e un Inel Mare, căci era din acelea care dădeau viaţă lungă. Ştie că este unul dintre cele Trei, căci acestea n-au fost niciodată pierdute, şi nici un rău nu s-a abătut asupra lor. Ştie că nu este unul dintre cele Şapte, sau din cele Nouă, căci despre soarta lor are cunoştinţă. Ştie că este acel Unu. Şi în cele din urmă a aflat, cred eu, de hobbiţi şi de Comitat.

Comitatul — se prea poate să fi pornit de-acum în căutarea ţinutului, dacă încă n-a primit veste despre unde este aşezat. Chiar aşa, Frodo, tare mă tem că în mintea lui îşi închipuie că numele de Baggins, amar de vreme nebăgat în seamă, a căpătat însemnătate.

— Dar este cumplit! strigă Frodo. Mult mai rău decât răul cel mai mare pe care mi l-am înfăţişat din toate aluziile şi prevenirile tale. Ah, Gandalf, prietene, cel mai bun din câţi există, ce-mi rămâne de făcut? Căci acum mi-e cu adevărat teamă. Ce-mi rămâne de făcut? Mare păcat că Bilbo nu s-a îndurat să înjunghie creatura aia josnică atunci când a putut s-o facă!

— Îndurat? Îndurarea a fost cea care i-a oprit mâna, Îndurarea şi Mila; să nu lovească fără a fi nevoie. Şi a fost răsplătit pe măsură, Frodo. Fii încredinţat că nu i-a făcut prea mare rău, şi în cele din urmă a scăpat de el, şi asta pentru că şi-a început stăpânirea asupra Inelului astfel. Cu îndurare.

— Iartă-mă, spuse Frodo. Dar sunt speriat; şi nu simt nici o milă pentru Gollum.

— Nu l-ai văzut, îl întrerupse Gandalf.

— Nu, şi nici nu vreau. Nu te pot înţelege. Vrei să zici că tu şi elfii l-aţi lăsat să trăiască după toate faptele acelea cumplite? Acum, cel puţin, e la fel de rău ca orice orc, şi nu-i altceva decât un duşman. Merită să moară.

— Merită! Aşa zic şi eu. Mulţi din cei care trăiesc merită să moară, şi unii dintre cei ce mor merită să trăiască. Le poţi da ce merită? Aşa că nu te repezi să împarţi moartea în dreapta şi-n stânga atunci când e vorba de judecată. Căci nici cei mai înţelepţi nu pot să prezică tot ce va urma. Nu prea am speranţă că Gollum poate fi vindecat înainte de-a muri, dar o şansă tot a rămas. Pe lângă asta, el este legat de soarta Inelului. Inima-mi spune că încă mai are un rol de jucat, în bine sau în rău, înainte de sfârşit; şi când se va ajunge la asta, se prea poate ca îndurarea lui Bilbo să hotărască soarta multora — a ta nu mai puţin. Oricum, noi nu l-am ucis: este foarte bătrân şi foarte nenorocit. Elfii Pădurii îl ţin în închisoare, dar se poartă faţă de el cu atâta bunătate câtă pot găsi în inimile lor înţelepte.

— Totuşi, spuse Frodo, chiar dacă Bilbo n-a putut să-l omoare pe Gollum, mi-aş dori să nu fi păstrat Inelul. Mi-aş dori să nu-l fi găsit niciodată, iar eu să nu-l fi primit! De ce m-ai lăsat să-l păstrez? De ce nu m-ai făcut să-l arunc sau… sau să-l distrug?

— Să te las? Să te fac? se miră vrăjitorul. N-ai ascultat tot ce ţi-am spus până acum? Vorbeşti fără să gândeşti. Iar cât despre a-l arunca, bunînţeles că ar fi fost o greşeală. Inelele astea au un fel al lor de a fi găsite. În mâini rele ar putea face mult rău. Şi mai rău decât atât ar fi putut să cadă în mâinile Duşmanului. Şi cu adevărat ar putea; căci acesta este acel Unu, iar duşmanul îşi pune la bătaie întreaga putere pentru a-l găsi sau a-l atrage la sine.

Desigur, dragul meu Frodo, era primejdios pentru tine; şi asta m-a neliniştit profund. Dar erau atât de multe în joc, încât a trebuit să-mi asum un risc — căci chiar şi atunci când am fost departe, n-a trecut zi în care Comitatul să nu fi fost păzit de ochi vigilenţi. Atâta vreme cât nu l-ai folosit, nu cred că Inelul îşi va fi pus pecetea asupra ta, nu în rău, şi oricum, nu pentru multă vreme. Şi trebuie să-ţi aminteşti că în urmă cu nouă ani, când ne-am văzut ultima oară, ştiam încă prea puţine cu siguranţă.

— Dar de ce să nu-l distrug, după cum ai spus că ar fi trebuit făcut cu multă vreme în urmă? strigă Frodo, încă nelămurit. Dacă m-ai fi prevenit, dacă măcar mi-ai fi trimis un mesaj, m-aş fi descotorosit de el.

— Chiar aşa? Şi cum ai face-o? Ai încercat vreodată?

— Nu. Dar cred că poate fi zdrobit cu ciocanul sau aruncat în foc.

— Încearcă, îl îmboldi Gandalf. Încearcă acum!

Frodo trase încă o dată Inelul din buzunar şi se uită la el. Acum îi apărea nemeşteşugit şi neted, fără vreun semn sau vreun ornament pe care să-l poată zări. Aurul arăta fără cusur şi pur, încât, în gândul lui, Frodo îi admiră intensitatea şi frumuseţea nuanţei şi perfecţiunea rotunjimii formei. O lucrătură admirabilă şi într-adevăr nepreţuită. Când îl scosese, o făcuse pentru a-l arunca în para focului. Dar acum îşi dădu seamă că nu putea duce la bun sfârşit gestul, nu fără o mare sforţare. Cântări Inelul în mână, ezitând, chinuindu-se să-şi aducă aminte de tot ceea ce-i spusese Gandalf; şi apoi, cu un mare efort de voinţă, făcu o mişcare, pasămite să-l azvârle — dar se pomeni că-l pune înapoi în buzunar.

Gandalf izbucni într-un râs sumbru.

— Vezi? Nici măcar tu, Frodo, nu mai eşti în stare să-l depărtezi cu uşurinţă de la tine ori să-l distrugi. Iar eu nu te-aş putea „face” — căci n-aş reuşi decât să-ţi tulbur minţile. Cât priveşte distrugerea Inelului, forţa este inutilă. Şi de l-ai lovi cu barosul, o urmă n-ai izbuti să-i laşi. Nu poate fi desfăcut de mâinile tale sau ale mele.

Ca să nu mai vorbesc de micul tău foc ce nu topeşte nici măcar aurul obişnuit. Inelul acesta a trecut o dată prin el, şi a rămas nevătămat, rece chiar. Dar nu e fierar în vreo fierărie din Comitat care să-l poată schimba în vreun fel. N-au putut-o face nicovalele şi cuptoarele gnomilor. Am auzit spunându-se că focul dragonilor ar putea topi şi devora Inelele Puterii, dar n-a rămas un singur dragon pe pământ în care focul străvechi să fie îndeajuns de încins; şi n-a existat vreodată vreun dragon, fie el Ancalagon cel Negru, care l-ar fi putut vătăma pe acel Inel, Inelul Stăpân, căci acela a fost făcut de însuşi Sauron.

O singură cale este: să găseşti Hăul de la Capătul Lumii în străfundurile Muntelui de Foc, Orodruin, şi acolo să arunci Inelul, dacă vrei cu adevărat să-l distrugi, ca mâinile Duşmanului să nu-l mai poată atinge nicicând.

— Vreau cu adevărat să-l distrug! se înflăcără Frodo. Sau, mă rog, să fie distrus. Nu-s făcut pentru căutări pline de primejdii. Ah, mai bine nu mi-era dat să văd Inelul! De ce-a ajuns la mine? De ce-am fost eu ales?

— Asemenea întrebări nu-şi au răspuns, zise Gandalf. Pentru nici un merit de-al tău pe care alţii nu l-ar avea, fii încredinţat de asta; necum pentru putere sau înţelepciune. Dar ai fost ales şi prin urmare trebuie să-ţi foloseşti forţa şi mintea, atâtea câte le ai.

— Dar am atât de puţin din toate astea! Tu eşti înţelept şi puternic. Nu vrei tu să iei Inelul?

— Nu! strigă Gandalf, sărind în picioare. Căci puterea mea ar deveni prea mare şi prea cumplită. Şi asupra mea Inelul ar avea o putere şi mai mare şi mai distrugătoare.

Ochii îi scăpărară, iar faţa i se lumină ca de un foc interior.

— Nu mă ispiti! zise el, căci nu doresc să devin asemenea Seniorului Întunecimii însuşi. Cu toate acestea, Inelul îşi poate croi drum spre inima mea prin milă, milă faţă de ce e slăbiciune, şi prin dorinţa ca forţa să facă numai bine. Nu mă ispiti! Nu cutez a-l lua, nici măcar a-l ţine în păstrare, fără să mă folosesc de el. Ispita de a-l mânui ar fi prea mare pentru puterea mea. O să am atâta nevoie de puterea aceasta. Primejdii mari mi se întrezăresc înainte.

Se apropie de fereastră, trase perdelele la o parte şi deschise obloanele. Soarele inundă iarăşi încăperea. Sam trecu pe poteca din gradină, fluierând.

— Iar acum, se răsuci vrăjitorul către Frodo, hotărârea rămâne s-o iei tu. Dar am să te ajut mereu.

Puse o mână pe umărul lui Frodo.

— Am să te ajut să duci această povară atâta vreme cât va apasă pe umerii tăi. Numai că trebuie să facem ceva, cât de curând. Duşmanul se mişcă.

Urmă o tăcere lungă. Gandalf se aşeză la locul lui şi pufăi din pipă, căzut parcă pe gânduri. Ai fi zis că ţinea ochii închişi, doar că pe sub gene îl urmărea pe Frodo cu mare atenţie. Frodo îşi aţintise privirile la tăciunii încinşi din vatră, până când în faţa ochilor nu mai avu altceva decât roşeaţa jarului, ca şi cum s-ar fi uitat în adâncurile unei fântâni de foc. Gândul îi era dus la acel Hău de la Capătul Lumii de care vorbeau legendele şi la înspăimântătorul Munte de Foc.

— Ei, spuse Gandalf deodată. La ce ţi-e gândul? Ai hotărât ce faci?

— Nu, răspunse Frodo, desprinzându-se din acea întunecime şi descoperind, spre mirarea sa, că nu era câtuşi de puţin întuneric şi că afară, pe geam, zărea grădina scăldată în soare. Sau poate că da, continuă el. Dacă am înţeles bine ceea ce mi-ai spus, cred că trebuie să păstrez Inelul şi să-l păzesc, cel puţin o vreme, orice mi-ar face.

— Orice ţi-ar face, o va face încet, prea încet pentru a fi nefast, dacă acesta ţi-e gândul cu care-l păstrezi, îi spuse Gandalf.

— Nădăjduiesc. Dar mai nădăjduiesc să găseşti curând un păstrător mai bun pentru el. Până atunci însă, îmi pare că sunt o primejdie, o primejdie pentru toţi cei care trăiesc în preajma mea. Nu pot să păstrez Inelul şi totodată să rămân aici. Ar trebui să părăsesc Fundătura, să părăsesc Comitatul, să las totul în urmă şi să plec, oftă Frodo. Mi-ar plăcea să salvez ţinutul ăsta, dacă-mi stă în putinţă — chiar dacă au fost vremuri când i-am socotit pe locuitorii lui mai nătângi şi mai grei de cap decât o pot spune vorbele, şi când mă bătea gândul că un cutremur sau o năvală a dragonilor le-ar prinde bine. Dar acum nu mai gândesc la fel. Simt că atâta vreme cât Comitatul rămâne în urma mea, în afara primejdiei şi în pace, drumeţia îmi va părea mai uşor de îndurat; am să ştiu că undeva se află un liman sigur, chiar dacă tălpile mele nu-l vor mai atinge.

De bună seamă că uneori mi-a stat în gând să plec, continuă Frodo, dar socoteam că e aşa, ca şi cum ţi-ai lua lumea-n cap, un şir de aventuri la fel ca ale lui Bilbo, poate şi mai grozave, care se vor sfârşi cu bine. Acum însă ar însemna să pornesc în pribegie, să fug dintr-o primejdie în altă primejdie, trăgându-le după mine. Şi gândesc că trebuie să plec singur, dacă tot trebuie s-o fac, şi astfel să salvez Comitatul. Dar mă simt tare mic şi cu rădăcini adânci şi, cum să spun, disperat. Duşmanul este atât de puternic şi de înfricoşător.

În timp ce vorbea, o mare dorinţă de a-l urma pe Bilbo se stârnise în inima lui, dar acest lucru nu i-l mai spuse lui Gandalf — dorinţa de a-l urma pe Bilbo, şi, cine ştie, chiar de a-l găsi. Era atât de puternică, încât îi înfrângea teama: se simţea în stare să iasă afară în fugă şi apoi s-o ia la vale pe drum, chiar şi fără pălărie, aşa cum făcuse şi Bilbo într-o dimineaţă asemănătoare, cu multă vreme în urmă.

— Dragul meu Frodo! exclamă Gandalf. Cu adevărat hobbiţii sunt creaturi uluitoare, aşa cum am spus şi înainte. Poţi învăţa tot ce e de ştiut despre obiceiurile lor într-o lună de zile, şi chiar şi după o sută de ani te pot lua prin surprindere când te aştepţi mai puţin. Nu speram să primesc un asemenea răspuns, nici măcar de la tine. Dar Bilbo n-a dat greş când te-a ales ca moştenitor al lui, deşi prea puţin s-a gândit cât se va dovedi de important acest lucru. Mă tem că ai dreptate. Inelul nu va putea să mai stea ascuns în Comitat prea multă vreme; iar pentru binele tău, cât şi al altora, va trebui să pleci şi să laşi numele de Baggins în urmă. Nu vei fi în siguranţă câtă vreme porţi acest nume, indiferent dacă este dincolo de hotarele ţinutului sau în Pustietate. Am să-ţi dau un nume de călătorie. Când vei pleca, fă-o sub numele de domnul Subdeal .

Dar nu cred că e neapărată nevoie să o porneşti de unul singur. Asta în cazul în care ştii pe cineva de încredere şi care va voi să te însoţească — şi pe care ai fi pregătit să-l bagi în primejdii necunoscute. Dar dacă îţi vei căuta un tovarăş, fii cu băgare de seamă pe cine alegi. Şi fii cu băgare de seamă la ceea ce spui, chiar şi prietenilor celor mai apropiaţi. Duşmanul are multe iscoade şi feluri nenumărate de-a prinde de veste.

Se opri dintr-o dată din vorbit, parcă în ascultare. Abia acum îşi dădu Frodo seama câtă linişte era peste tot, înăuntru şi în afară. Gandalf se furişă până aproape de una dintre ferestre. Apoi, cu un salt, se repezi la pervaz, întinse mâna afară şi o îndreptă în jos. Se auzi un chiţăit şi în clipă următoare se ivi capul numai cârlionţi al lui Sam Gamgee, tras de o ureche.

— Măi, măi, pe barba mea, făcu Gandalf. Sam Gamgee să fie? Păi, şi cam ce faci mata aici?

— Cerul să vă binecuvânteze, domnu’ Gandalf, stăpâne, bâigui Sam. Nimic. Tocmai tundeam malul de iarbă de sub fereastră, dacă mă-nţelegeţi.

Îşi ridică foarfecele şi le clănţăni drept mărturie.

— Nu te-nţeleg, se încruntă Gandalf. Cam de multişor n-am mai auzit zgomotul foarfecelor tale. De când asculţi la colţ?

— S-ascult la colţ, stăpâne? Nu prea înţeleg, să-mi fie cu iertare. Nu sunt colţuri la Fundătura, ăsta-i adevăru’.

— Nu face pe prostul! Ce-ai auzit şi de ce ascultai?

Ochii lui Gandalf scăpărară şi sprâncenele lui se zburliră precum ţepii unui arici.

— Domnu’ Frodo, stăpâne! ţipă răguşit Sam. Nu-l lăsaţi să-mi facă vreun rău, stăpâne! Nu-l lăsaţi să mă preschimbe în ceva nefiresc! Tătâne-meu ar suferi prea mult. N-am avut gânduri rele, pe onoarea mea, stăpâne!

— N-o să-ţi facă nici un rău, îl asigură Frodo, abia stăpânindu-şi râsul, deşi el însuşi era uluit şi oarecum nedumerit. Ştie la fel de bine ca şi mine că n-ai gânduri rele. Dar vino-ţi în fire şi răspunde-i la întrebări fără ocolişuri.

— Păi, stăpâne, zise Sam, tremurând. Am auzit ceva ce n-am priceput, despre un duşman şi despre inele şi despre domnu’ Bilbo, stăpâne, şi dragoni şi un munte înfricoşător şi… şi despre elfi, stăpâne. Am ascultat pentru că nu m-am putut stăpâni, dacă mă-nţelegi. Cerul să mă aibă-n pază, stăpâne, da’ mie-mi plac poveşti dintr-astea. Şi mai şi cred în ele, orice-ar zice Ted. Elfii, stăpâne! Tare-aş vrea să-i văd. N-aţi putea să mă duceţi să văd elfi, stăpâne, când o fi să plecaţi?

Dintr-o dată Gandalf izbucni în râs.

— Hai înăuntru! strigă el şi, întinzând braţele amândouă, îl săltă pe înmărmuritul Sam, cu foarfece şi fire de iarbă cu tot, de-a dreptul prin fereastră şi-l depuse pe podea.

— Să te ia să-i vezi pe elfi, ai? spuse el, scrutându-l îndeaproape pe Sam, dar cu faţa tresărindu-i într-un zâmbet. Care va să zică ai auzit că domnul Frodo pleacă?

— Am auzit, stăpâne. Şi de-asta era cât p-aci să mă-nec: după cât se pare, m-aţi auzit. Am încercat să mă stăpânesc, stăpâne, da’ mi-a scăpat din gâtlej: eram atât de tulburat.

— Nu se poate altfel, Sam, spuse Frodo întristat.

Îşi dădea seama că fuga din Comitat aducea cu sine despărţiri mult mai dureroase decât doar a-şi lua rămas-bun de la confortul familiar din Fundătura.

— Va trebui să plec. Dar, — şi aici îl privi adânc pe Sam — dacă ţii cu adevărat la mine, vei păstra acea taina de moarte. Pricepi? Dacă n-o faci, dacă sufli un singur cuvinţel despre ceea ce-ai auzit aici, atunci trag nădejde că Gandalf o să te prefacă într-o broască râioasă şi o să umple grădina cu şerpi de iarbă.

Sam căzu în genunchi, tremurând ca varga.

— Ridică-te, Sam, zise Gandalf. Mi-a venit un gând mult mai bun decât acesta. Ceva care să-ţi ferece gura şi să te pedepsească aşa cum se cuvine pentru că ai tras cu urechea. Ai să pleci cu domnu’ Frodo.

— Eu, stăpâne!? ţipă Sam, ţopăind asemenea unui câine poftit la o plimbare. Să merg şi să-i văd pe elfi şi toate alea!? Uraa! strigă el şi apoi izbucni în plâns.

III Al treilea nu-i de prisos

— Trebuie să plecaţi fără zarvă şi cât mai curând, îi sfătui Gandalf.

Trecuseră de-acum două, chiar trei săptămâni, dar Frodo nu dădea semn că ar fi fost gata de ducă.

— Ştiu. Dar e greu să le faci pe amândouă, observă el. Dacă aş dispărea aşa ca Bilbo, imediat s-ar auzi în tot ţinutul.

— Bineînţeles că nu trebuie să dispari, spuse Gandalf. Asta nu se face. Am spus cât de curând, nu pe loc. Dacă te poţi gândi la vreo cale de-a dispărea din Comitat fără să afle tot târgul, merită să mai întârzii un pic. Dar nu trebuie să amâni prea mult.

— Ce-ai zice să o fac la toamnă, de Ziua Noastră sau după? întrebă Frodo. Cred că până atunci pot să fac unele pregătiri.

Adevărul e că, acum că se ajunsese în acest moment hotărâtor, nu-i ardea defel să o pornească la drum. Fundătura părea un cămin mult mai plăcut decât oricând înainte, iar Frodo dorea să se bucure din plin de ultima lui vară în Comitat. Ştia că la apropierea toamnei măcar o parte din inima lui se va simţi mai atrasă de ideea călătoriei, la fel cum se simţise întotdeauna în acel anotimp. În sinea Iui se hotărâse mai de mult să plece la a cincizecea aniversare a zilei sale de naştere: a o sută douăzeci şi opta a lui Bilbo. Ar fi zis că acea zi era cea mai potrivită pentru a porni pe urmele bătrânului. Acesta era gândul care-i stăruia în minte cu deosebire, să-l urmeze pe Bilbo. Şi singurul care făcea perspectiva plecării mai uşor de îndurat. Aproape că nu se gândea deloc la Inel şi la unde-l va duce El în cele din urmă. Lui Gandalf însă nu-i dezvălui aceste frământări ale sale. Era întotdeauna greu de spus ce concluzie putea să tragă vrăjitorul.

Gandalf îl privi pe Frodo şi zâmbi.

— Aşa să fie, consimţi el. Cred că e bine la toamnă — dar nu trebuie nicidecum să fie mai târziu. Încep să fiu foarte neliniştit. Între timp, te rog să ai grijă şi nu scăpa nici un cuvânt despre unde ai de gând să te duci. Şi vezi ca nici Sam Gamgee să nu se apuce să pălăvrăgească. Altfel, chiar că-l prefac într-o broască.

— Cât despre unde mă duc, oftă Frodo, va fi greu să spun cuiva ceva, căci nici eu însumi încă nu m-am hotărât.

— Prostii! Nu ţi-am cerut să nu-ţi laşi adresa la poştă! Ce-am vrut să spun este că pleci din Comitat şi acest lucru nu trebuie ştiut până nu vei fi ajuns destul de departe. Şi desigur că te vei îndrepta, sau cel puţin ai să porneşti, ori spre Miazănoapte, ori spre Miazăzi, ori spre Soare-Apune, ori spre Soare-Răsare — iar direcţia cu siguranţă nu trebuie cunoscută.

— Am fost atât de prins de gândul părăsirii acestui loc, Fundătura, şi al despărţirii, încât nici măcar nu mi-am ales direcţia, spuse Frodo. Căci încotro aş putea s-o apuc? Şi ce anume să-mi îndrepte paşii? Ce caut? Bilbo s-a dus să caute o comoară, s-a dus până acolo şi s-a întors; eu însă mă duc să pierd una şi să nu mă mai întorc, din câte îmi dau seama.

— N-ai cum să-ţi dai seamă de prea multe, îl întrerupse Gandalf. Şi nici eu n-am. Cine ştie dacă nu cumva menirea ta este să găseşti Hăul de la Capătul Lumii; la fel de bine pot să fie alţii meniţi pentru asta: nu am cum şti. Ce pot să-ţi spun este că încă nu eşti pregătit pentru acest drum lung.

— Aşa e, nu sunt, recunoscu Frodo. Însă, în acelaşi timp, ce cale ar trebui să urmez?

— Spre primejdie; nici prea pripit, nici pe un drum prea drept, răspunse vrăjitorul. Dacă vrei să-mi urmezi sfatul, îndreaptă-te spre Vâlceaua Despicată. E o călătorie ce nu se va dovedi foarte primejdioasă, deşi Drumul e mai puţin uşor decât altă dată şi se va dovedi şi mai greu pe măsură ce trec anii.

— Vâlceaua Despicată! exclamă Frodo. Bună idee: am s-o iau către răsărit şi am să mă îndrept spre Vâlceaua Despicată. Îl duc pe Sam să-i vadă pe elfi; ce-o să se mai bucure!

Vorbea cu nepăsare: dar inima lui tresălta dintr-o dată de dorinţa de a vedea casa lui Elrond Halfelven şi de-a respira aerul acelei văi adânci unde mulţi din Seminţia Bălaie trăiau în pace încă şi acum.

Într-o seară de vară, o veste uluitoare umplu hanurile Mănunchiul de iederă şi Dragonul Verde. Uriaşii şi celelalte pieze-rele de la hotarele ţinutului fuseră date uitării, locul lor fiind luat de chestiuni mai arzătoare: domnul Frodo vindea Fundătura, ba chiar o şi vânduse de-acum — nimănui altcuiva decât familiei Sackville-Baggins!

— Şi încă la un preţ de nimic, răsunară alte voci, şi nu e greu de crezut când cumpărătoarea e cucoana Lobelia.

(Otho murise cu câţiva ani în urmă, la vârsta matură, dar dezamăgită, de 102 ani.)

Motivul pentru care domnul Frodo vindea vizuina lui minunată stârnea şi mai multe discuţii decât preţul. Unii susţineau părerea — confirmată prin înclinări ale capului şi prin tot felul de aluzii de către domnul Baggins în persoană — că banii lui Frodo erau pe sfârşite: el intenţiona să părăsească Hobbitonul şi să ducă o viaţă liniştită, cu ceea ce lua pe vizuina lui, în Ţara Iedului, printre rudele sale din neamul Brandybuck. „Cât mai departe de familia Sackville-Baggins”, adăugau unii. Dar părerea că în Fundătura cei doi Baggins tăinuiseră imense bogaţii se fixase atât de bine în capul tuturor, încât această explicaţie era greu de crezut, mai de necrezut decât orice alt motiv sau lipsă de motiv scornite de fantezia lor: cei mai mulţi ar fi zis că la mijloc era o conjuraţie ticăloasă şi încă nedescoperită, pusă la cale de Gandalf. Deşi vrăjitorul se ţinea ascuns şi nu umbla la lumina zilei, era un lucru ştiut că „se pitea la Fundătura”. Dar, oricum s-ar fi potrivit mutarea lui Frodo cu tertipurile vrăjitoriilor lui Gandalf, un lucru era limpede: Frodo Baggins se întorcea în Ţara Iedului.

— Da, mă voi muta în această toamnă, spunea el. Merry Brandybuck tocmai îmi caută o vizuină mică şi frumoasă, poate chiar o căsuţă.

De fapt, cu ajutorul lui Merry alesese şi chiar şi cumpărase o casă mică în Scobitura Râului, în regiunea ce se întindea dincolo de Cotuascuns. În afară de Sam, tuturor celorlalţi le spunea că acolo avea de gând să se stabilească pentru totdeauna. Era un gând ce se născuse în urma hotărârii de-a o porni spre răsărit, căci Ţara Iedului se afla la hotarele estice ale Comitatului şi, întrucât acolo locuise în copilărie, întoarcerea pe acele meleaguri nu părea prin nimic ciudată.

Gandalf rămase în Comitat timp de două luni. Apoi, într-o seară, la sfârşitul lui iunie, curând după ce planul lui Frodo fusese în sfârşit pus la punct, anunţă pe nepusă masă că avea să plece din nou în dimineaţa următoare.

— Doar pentru puţin timp, aşa sper, adăugă el. Dar o apuc în jos, spre miazăzi, dincolo de hotare, să încerc să aflu ce mai e nou. Am zăbovit mai mult decât ar fi trebuit.

Vorbea cu detaşare, lui Frodo îi făcu însă impresia că arăta cam îngrijorat.

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă el.

— N-aş zice; doar că am auzit ceva ce m-a cam neliniştit şi care trebuie cercetat mai îndeaproape. Dacă voi socoti că e neapărată nevoie să pleci imediat, mă voi întoarce cât mai repede, sau măcar iţi voi trimite vorbă. Între timp, ţine-te de planul tău, însă ai grijă mai mult decât oricând, mai ales de Inel. Dă-mi voie să ţi-o mai repet o dată foarte răspicat: nu-l folosi!

În zori plecă.

— Pot să mă întorc în orice zi, spuse la despărţire. Şi cel mai târziu voi fi înapoi la petrecerea de despărţire. Gândesc că, la urma urmei, tot vei avea nevoie de tovărăşia mea pe Drum.

O vreme, Frodo a fost destul de neliniştit, şi se tot întreba oare ce anume auzise Gandalf; dar încetul cu încetul îngrijorarea i se risipi şi vremea bună îl ajută să uite de griji pentru un timp. Comitatul nu prea avusese parte de o vară atât de frumoasă şi de o toamnă atât de îmbelşugată; pomii erau împovăraţi de mere, iar porumbul crescuse înalt şi plin de ştiuleţi.

Era în plină toamnă când Frodo începu încă o dată să-şi facă griji din pricina lui Gandalf. Septembrie era pe sfârşite şi de la vrăjitor nici o veste. Ziua de naştere şi mutarea se apropiau, dar el nu venea şi nu trimitea vorbă. Fundătura intră în forfota pregătirilor. Câţiva dintre prietenii lui Frodo veniră să stea cu el şi să pună umărul la împachetat: printre ei se aflau şi Fredegar Bolger, Folco Boffin şi, bineînţeles, prietenii săi intimi, Pippin Took şi Merry Brandybuck. Cu ajutorul lor, toată locuinţa ajunse curând întoarsă cu fundu-n sus.

Pe 20 septembrie, două căruţe acoperite şi pline ochi au pornit spre Ţara Iedului, ducând mobila şi bunurile pe care Frodo nu le vânduse spre noua lui locuinţă şi urmând drumul ce traversa Podul Viniac. A doua zi, pe Frodo l-a cuprins cu adevărat îngrijorarea, drept care n-a făcut altceva decât să se uite şi iar să se uite după Gandalf. Zorii zilei de joi, dimineaţa aniversării sale, s-au ivit la fel de senini şi de frumoşi ca şi în acea dimineaţă de demult, a marii petreceri a lui Bilbo. Dar Gandalf nici acum n-a apărut. Seara, Frodo a dat petrecerea de despărţire în cerc restrâns. O cină pentru sine şi cele patru ajutoare ale sale; dar era tulburat şi n-avea chef de petrecere. Gândul că în curând trebuia să se despartă de tinerii lui prieteni îi îngreuna inima. Se întreba cum să facă să le împărtăşească hotărârea pe care o luase.

Cei patru hobbiţi erau tare veseli şi curând petrecerea începu să se încălzească, în ciuda absenţei lui Gandalf. În sufragerie nu mai rămăsese altceva în afara unei mese şi a câtorva scaune, dar mâncarea era bună, iar vinul aşijderea: vinul lui Frodo nu ajunsese printre obiectele vândute familiei Sackville-Baggins.

— Nu ştiu ce s-o alege de restul lucrurilor mele când vor încăpea în ghearele S.B.-ilor, dar cel puţin ăstuia i-am găsit un adăpost bun, spuse Frodo, golindu-şi paharul. Era ultimul strop din „Podgoriile Vechi”.

După ce cântară multe cântece şi vorbiră despre şi mai multe lucruri pe care le făcuseră împreună, ridicară paharul în cinstea zilei de naştere a lui Bilbo şi băură în sănătatea Iui şi a lui Frodo, aşa după cum era obiceiul încetăţenit de Frodo. Apoi ieşiră ca să ia o gură de aer curat şi să se uite la stele, după care se duseră la culcare. Petrecerea lui Frodo luase sfârşit, dar Gandalf tot nu venise.

A două zi dimineaţă încărcară într-o căruţă restul de bagaje. Pe capră urcă Merry şi, însoţit de Grasunu’ (adică Fredegar Bolger), o luă din loc.

— Cineva trebuie să ajungă acolo înaintea ta şi să te aştepte cu casa încălzită, spuse el. Păi, atunci pe curând — poimâine, înţeleg, dacă nu vă opriţi să dormiţi undeva pe drum.

După prânz, Folco se duse acasă, dar Pippin mai zăbovi. Frodo era agitat şi neliniştit, tot trăgea cu urechea, doar-doar o auzi paşii lui Gandalf. Se hotărî să aştepte până la căderea nopţii. După care, în cazul în care Gandalf avea neapărată nevoie de el, se va duce direct la Scobitura Râului, poate chiar va ajunge primul. Pentru că Frodo mergea pe jos. Planul lui era să străbată distanţa între Hobbiton şi Pontonul Cotuascuns ca într-o plimbare, fără să se grăbească — şi asta din plăcere şi din dorinţa de a mai vedea o ultimă oară Comitatul, mai mult decât din orice alt motiv.

— Unde mai pui că mă va ajuta să-mi intru puţin în formă, spuse el, uitându-se la sine într-o oglindă prăfuită din holul pe jumătate golit de mobilă.

De multă vreme nu mai făcuse plimbări lungi, drept care avea impresia că imaginea din oglindă arăta puţin cam fleşcăită.

După prânz, familia Sackville-Baggins se înfiinţă în persoana Lobeliei şi a fiului ei Lotho cel roşcovan, spre iritarea lui Frodo.

— În sfârşit a noastră, suspină Lobelia trecând pragul.

Lipsă de politeţe, şi nici măcar adevărat nu era, căci sălaşul devenea al ei abia după miezul nopţii. Dar să fim îngăduitori cu Lobelia: până să primească vizuina, fusese nevoită să aştepte cu şaptezeci şi şapte de ani mai mult decât sperase la început, şi iată că acum avea o sută de ani. Oricum, venise să se asigure că nimic din ceea ce cumpărase nu dispăruse; şi dorea cheile. I-a luat destul de mult să se declare satisfăcută, căci adusese cu sine o listă a tuturor lucrurilor, pe care a dorit să o verifice de la un cap la altul, într-un târziu plecă împreună cu Lotho şi cu cheia în buzunar, după ce i s-a promis că cealaltă cheie îi va fi lăsată la familia Gamgee, la Puşca-n-traistă. Promisiune care a făcut-o să mârâie şi să nu-şi ascundă gândul că familia aia ar fi în stare să golească vizuina în timpul nopţii. Frodo nu i-a oferit nici măcar o ceaşcă de ceai.

În schimb, după plecarea ei, a băut ceai cu Pippin şi Sam Gamgee în bucătărie. În mod oficial, se ştia că Sam se ducea în Ţara Iedului „ca să-l servească pe domnu’ Frodo şi să se ocupe de grădinărit”: un aranjament consfinţit de Unchiaş, deşi asta nu-l consola pentru faptul că avea să o aibă pe Lobelia drept vecină.

— Ultima noastră cină la Fundătura, spuse Frodo, împingând în spate scaunul.

Spălatul vaselor îl lăsară în seama Lobeliei. Pippin şi Sam strânseră curelele celor trei raniţe, apoi îngrămădiră totul pe verandă. Pippin coborî în gradină ca să-i arunce o ultimă privire. Sam dispăru.

Soarele asfinţea. Vizuina Fundăturii părea tristă, sumbră şi vraişte. Frodo trecu încă o dată prin toate încăperile familiare şi văzu lumina asfinţitului pălind pe pereţi şi umbrele crescând prin unghere. În vizuină se înstăpânea întunericul. Frodo ieşi, coborî spre poarta de la capătul potecii şi de acolo mai merse puţin pe Drumul Măgurii la vale. Aproape că se aştepta să-l vadă pe Gandalf apropiindu-se cu paşi mari prin înserare.

Cerul era senin, iar stelele prindeau să strălucească.

— O să fie o noapte frumoasă, gândi el cu voce tare. Semn bun de început. Am poftă să umblu. Nu mai am răbdare să stau locului. O s-o pornesc la drum, şi Gandalf trebuie să-mi ia urma.

Se răsuci ca să se întoarcă acasă, dar imediat se opri, căci auzise glasuri chiar după colţ, la capătul uliţei Puşca-n-traistă. Una dintre voci era cu siguranţă a bătrânului Unchiaş; cealaltă era necunoscută şi oarecum neplăcută. Frodo nu desluşea ce spunea, auzind doar răspunsurile Unchiaşului, care erau cam ţâfnoase. Bătrânul părea să se fi pierdut cu firea.

— Nu, domnu’ Baggins a plecat. Azi-dimineaţa a plecat, iar Sam al meu s-a dus cu el: şi şi-a luat şi toate lucrurile. Da, a vândut şi a plecat, cum v-am spus. De ce? Nu-i treaba mea, şi nici a domniei voastre. Încotro? Ăsta nu-i un secret. S-a mutat la Cotuascuns, sau pe-acolo pe undeva, în vale. Da, aşa e — o bucată bună de drum. Eu unu’ n-am fost nicicând atât de departe; ăia din Ţara Iedului sunt cam ciudaţi. Nu, nu pot să-i dau nici un fel de ştire. Noapte bună.

Se auziră paşi depărtându-se în josul Măgurii. Cu oarece mirare, Frodo se pomeni stăpânit de un sentiment de uşurare că paşii nu urcaseră Măgura spre el. „Cred că m-am săturat de întrebări şi de toată iscodirea asta în legătură cu ce fac şi ce dreg, îşi zise el. Ce fiinţe curioase sunt toţi!” Mai că-i venea să se ducă la Unchiaş şi să-l întrebe cu cine stătuse de vorbă; dar, gândindu-se mai bine (sau mai rău), făcu repede cale întoarsă spre Fundătura.

Pippin şedea pe raniţa lui, în verandă. Sam nu se zărea nicăieri. Frodo intră în întunericul casei.

— Sam! strigă el. Sam! E vremea!

— Vin, stăpâne! se auzi răspunsul de undeva din adânc, urmat curând de Sam însuşi, care se ştergea la gură.

Îşi luase rămas-bun de la butoiul cu bere din pivniţă.

— Totu-mbarcat, Sam? întrebă Frodo.

— Da, stăpâne. Asta o să-mi ajungă pentru o vreme. Frodo închise şi încuie uşa rotundă, iar cheia i-o dădu lui Sam.

— Fugi şi du-o acasă, Sam! îi spuse el. Apoi tai-o pe uliţă şi vino cât poţi de repede la poarta dinspre drumul de dincolo de Pajişti. În seara asta nu trecem prin sat. Prea multe urechi ciulite şi prea mulţi ochi la pândă.

Sam porni ca din puşcă.

— Ei, în sfârşit la drum! spuse Frodo.

Îşi aburcară raniţele în spate, îşi luară toiegele şi dădură colţul spre latura de apus a vizuinei Fundăturii.

— Rămâi cu bine! mai zise Frodo, uitându-se la fereastra neagră şi oarbă.

Flutură mâna, se răsuci pe călcâie şi (pornind pe urma lui Bilbo, numai că el nu ştia asta) grăbi pasul după Peregrin, la vale pe poteca din gradină. La capătul de jos al acesteia, trecură gardul viu pe la pârleaz şi o apucară spre câmpuri, pierzându-se în întuneric precum foşnetul vântului prin iarbă.

La poala Măgurii, în partea ei dinspre soare-apune, ajunseră la poarta ce dădea într-un drum îngust. Acolo se opriră şi-şi aranjară curelele raniţelor. După puţin timp se ivi şi Sam, apropiindu-se cu paşi repezi şi gâfâind din greu; raniţa grea i se înălţa mult peste umeri, iar pe cap îşi pusese un sac ţuguiat, fără formă şi pleoştit, despre care zicea că-i pălărie. Pe întuneric, Sam semăna tare mult cu un gnom.

— Mai că-mi vine să cred că mi-aţi dat tot ce era mai greu, zise Frodo. Mi-e milă de melci şi de toate vieţuitoarele ce-şi cară casa în spinare.

— Aş putea să mai iau încă multe, stăpâne. Raniţa mea e destul de uşoară, minţi Sam, făcând pe grozavul.

— Ba nu poţi, Sam, îl contrazise Pippin. Las’ că-i face bine. N-are nimic în plus decât ce ne-a zis să împachetam. A cam lâncezit în ultima vreme, dar după ce-o să meargă o bucată de drum, o să i se pară mai uşor.

— Fii bun cu un biet hobbit bătrân! pufni Frodo în râs. Pun rămăşag că am să fiu la fel de subţire ca o nuia de trestie înainte să ajungem în Ţara Buck. Vorbeam şi eu ca să nu tac. Am bănuiala că tu, Sam, ai încărcat mai mult decât ţi-era partea, dar o să am grijă când ne-om face din nou bagajele.

Îşi luă toiagul.

— Ei, la toţi ne place să umblăm prin întuneric, mai zise el, aşa că hai să lăsăm în urmă câteva mile înainte să tragem un pui de somn.

O vreme urmară drumul spre vest. Apoi, părăsindu-l, o apucară spre stânga şi, tăcuţi ca şi până atunci, se îndreptară încă o dată spre câmpuri. Mergeau în şir, de-a lungul gardurilor vii şi al crângurilor, în timp ce noaptea cobora tot mai întunecoasă peste ei. În pelerinele lor negre, erau la fel de nevăzuţi că şi cum ar fi purtat toţi trei inele magice. Şi întrucât erau hobbiţi şi încercau să umble cât mai neauziţi, nu făceau nici un zgomot, nici cât le-ar fi putut hobbiţii înşişi desluşi. Până şi sălbăticiunile câmpurilor şi ale pădurilor rămaseră neştiutoare de trecerea lor.

După un timp traversară Apa, la vest de Hobbiton, pe un podeţ îngust de scânduri. În acel loc, râul nu era decât o panglică neagră şerpuitoare, mărginită de arini înclinaţi deasupra văii. La o milă său două spre sud traversară iute marele drum ce venea dinspre Podul Vimac; acum se găseau în Ţara Tuc şi, cotind spre sud-est, se îndreptară spre ţinutul Dealului Verde. Începând să urce primele coaste, se uitară în urmă şi zăriră lămpaşele din Hobbiton licărind în depărtare, în valea domoală a Apei. Curând aşezarea dispăru în faldurile pământului întunecat, urmată fiind de Lângă Ape şi de iazul cenuşiu din vecinătate. După ce lumina ultimei gospodării rămase mult în urmă, sclipind când şi când printre copaci, Frodo se răsuci încă o dată şi-şi flutură mâna în semn de rămas-bun.

— Mă-ntreb dacă-mi va fi dat să mai privesc vreodată valea asta, zise el încet.

După aproape trei ore de mers, făcură un popas. Noaptea era senină, răcoroasă şi înstelată, dar câteva pale de negură ca nişte fuioare de fum prindeau a urca pripoanele dealurilor dinspre pâraie şi lunci adânci. Ramuri subţiri legănate de un vânt uşor deasupra capetelor lor teşeau o plasă neagră pe cerul palid. Cei trei încropiră o gustare modestă (aşa, ca pentru hobbiţi) şi purceseră mai departe. Curând ajunseră la un drum îngust ce urca şi cobora, până se pierdea cenuşiu în întunericul din faţă: drumul spre Pădureni şi Stogu şi spre Pontonul Cotuascuns se desprindea în sus din drumul principal din valea Apei şi cotea pe la poalele Dealurilor Verzi spre Capătul Împădurit, un colţ sălbatic al Meleagului de la Soare-Răsare.

Merseră ce merseră şi nimeriră pe o cărare tăiată adânc printre copaci înalţi ce-şi foşneau în noapte frunzele uscate. Întunericul era de nepătruns. Începură să vorbească şi să fredoneze toţi trei încetişor o melodie, căci se găseau acum departe de orice ureche iscoditoare. Apoi se cufundară din nou în tăcere, iar Pippin prinse a rămâne în urmă. Într-un târziu, când poteca deveni tot mai abruptă pe povârniş în sus, se opri şi căscă.

— Mi-e atât de somn, zise el, că în curând o să mă prăbuşesc în mijlocul potecii. Aveţi de gând să dormiţi în picioare? Aproape că-i miezul nopţii.

— Credeam că-ţi place să umbli pe întuneric, spuse Frodo. Dar nu ne mână nimeni de la spate. Merry se aşteaptă să ajungem poimâine în timpul zilei; avem, prin urmare, încă două zile. Vom poposi în primul loc mai potrivit.

— Vântul e de la soare-apune, zise Sam. Dacă ajungem de partea cealaltă a dealului ăstuia, stăpâne, o să găsim un loc adăpostit si îndeajuns de tihnit. Chiar deasupra noastră e o pădure uscată de brazi, dacă-mi aduc bine aminte.

Sam cunoştea regiunea pe o rază de douăzeci de mile jur-împrejurul aşezării Hobbiton, dar mai mult nici că ştia din geografie.

Chiar în vârful dealului dădură peste peticul de pădure de brazi. Părăsind poteca, se afundară în întunericul adânc al brazilor, greu de mirosul de răşină, şi adunară vreascuri uscate şi conuri ca să încingă un foc. Curând flăcările trosneau vesel la rădăcina unui brad uriaş, iar ei rămaseră o vreme aşezaţi în jurul lui, până când capetele începură să le cadă în piept. Atunci, alegându-şi fiecare un cotlon între rădăcinile primitoare, se făcură covrig sub pelerine şi pături şi în scurtă vreme adormiră. Hotărâseră să nu stea nimeni de pază; nici măcar Frodo nu se temea încă de vreo primejdie, căci se mai aflau în inima Comitatului. Câteva vietăţi se apropiară şi îi priviră după ce focul se stinse. O vulpe ce trecea prin pădure cu niscai treburi de-ale ei se opri câteva minute şi adulmecă îndelung.

„Hobbiţi, îşi spuse în sinea ei. Şi ce mai urmează? Am auzit de tot felul de lucruri ciudate prin partea asta de lume, dar nu-mi amintesc să-mi fi spus careva de vreun hobbit care să doarmă sub cerul liber, la adăpostul unui copac. Şi-ncă trei! îmi miroase a ceva tare ciudat aici!” Şi gândea cu dreptate, dar mai mult de-atât n-avea să afle vreodată.

Dimineaţa veni palidă, rece şi umedă. Primul se trezi Frodo, care descoperi că rădăcina copacului îi lăsase o adâncitură în spate, iar gâtul îi era înţepenit. „Să mergi de plăcere? De ce n-am venit călare?” se întrebă în sinea lui, la fel cum se întreba ori de câte ori era la începutul unei expediţii. „Şi minunatele mele paturi de puf au fost toate vândute Sackville-Bagginşilor! Nişte rădăcini de-astea de copac ar merita!” Se întinse, iar apoi strigă:

— Scularea, hobbiţilor! Dimineaţa e minunată!

— Ce-i atât de minunat la ea? mormăi Pippin, uitându-se chiondorâş cu un singur ochi peste marginea păturii. Sam! Pregăteşte micul dejun pentru ora nouă şi jumătate! Ai încălzit apa la baie?

Sam sări în picioare cu un aer buimac.

— Nu, stăpâne, n-am încălzit-o, stăpâne, zise el.

Frodo trase păturile din jurul lui Pippin, rostogolindu-l, apoi se duse la marginea pădurii. Departe, spre răsărit, soarele răsărea roşu din negurile ce acopereau grele lumea. Stropiţi cu roşu şi auriu, copacii tomnatici păreau să plutească dezrădăcinaţi pe o mare de umbre. Puţin mai la vale, spre stânga, drumul cobora abrupt şi dispărea într-o scobitură.

Reveni în tabără; între timp, Sam şi Pippin aprinseseră un foc zdravăn.

— Apa! strigă Pippin. Unde-i apa?

— Nu ţin apă în buzunare, pufni Frodo.

— Credeam că te-ai dus să găseşti apă, îl luă la rost Pippin, ocupat cu aranjatul bucatelor şi al cănilor. Ce-ar fi să te duci acu’ să aduci nişte apă?

— Ai putea veni şi tu, şi să iei şi butelcile cu tine, i-o-ntoarse

La poalele dealului curgea un pârâiaş. Umplură butelcile şi micul ceaun de expediţie la o cascadă unde apa se prăvălea câteva picioare peste muchia unei stânci cenuşii. Era rece ca gheaţa, aşa încât spălatul feţelor şi al mâinilor fu însoţit de bolboroseli şi gâfâieli.

Când isprăviră de mâncat şi raniţele erau din nou legate strâns, trecuse de ora zece şi ziua devenea tot mai senină şi mai caldă. Coborâră panta, trecură pârâul acolo unde acesta se ascundea sub drum, urcară povârnişul următor şi apoi coborâră iarăşi şi urcară la loc un alt colnic; de-acum, pelerinele, păturile, apa, merindele şi toate celelalte le apăsau parcă şi mai grele umerii.

Marşul din acea zi promitea să fie o treabă obositoare şi năduşitoare. Totuşi, după câteva mile, poteca încetă să urce şi să coboare: urca abrupt şi în zigzag până în vârful unei culmi, iar de acolo se vedea coborând pentru ultima oară. În faţa lor zăriră plaiurile mai joase, punctate de pâlcuri mici de copaci, ce se pierdeau în depărtare în aburul cafeniu al unui ţinut păduros. Privirile lor cuprinseră Capătul Împădurit până în zare, spre Râul Viniac. Drumeagul şerpuia înainte, ca o bucată de sfoară.

— Drumul ăsta nu se mai isprăveşte, zise Pippin, dar nu mai pot dacă nu mă odihnesc niţel. E timpul să prânzim.

Se aşeză pe marginea drumului şi îşi aţinti privirea spre est, spre ceţuri, dincolo de care curgea Râul şi se afla marginea Comitatului în care-şi petrecuse întreaga viaţă. Sam rămase în picioare lângă el. Ochii lui rotunzi erau larg deschişi — căci se uita la pământuri pe care nu le văzuse niciodată, spre un nou orizont.

— În pădurile alea locuiesc elfii? întrebă el.

— N-am auzit de aşa ceva, zise Pippin.

Frodo tăcea. Şi el urmărea din priviri drumul spre răsărit, ca şi cum nu-l mai văzuse niciodată până atunci. Dintr-o dată prinse glas, rostind rar, cu voce tare, dar totodată ca pentru sine:

— Parcă-i o poezie dintr-alea de-ale lui Bilbo, spuse Pippin. Sau e una dintre imitaţiile tale? Nu prea sună a încurajare.

— Nu ştiu, recunoscu Frodo. Mi-a venit aşa, ca şi cum eu aş fi născocit-o. Dar se poate s-o fi auzit cândva, demult. Sigur că-mi aminteşte de Bilbo cel din ultimii ani, înainte să plece. Adeseori îmi spunea că nu exista decât un Drum, că e ca un râu mare: izvoarele lui ţâşnesc din fiecare prag şi fiecare potecă i se supune. „E o treaba tare periculoasă, Frodo, să ieşi pe uşa casei tale, îmi spunea. Păşeşti pe Drum şi, dacă nu ştii să-ţi stăpâneşti picioarele, nu ai habar încotro te poate duce curentul. Îţi dai seama că ăsta e drumul ce străbate Codrul Întunecimii şi că, dacă îl laşi în voia lui, s-ar putea să te ducă până la Muntele Singuratic şi chiar mai departe şi-n locuri şi mai blestemate?” îmi spunea asta pe poteca din faţa uşii de la Fundătura, mai cu seamă după ce se întorcea dintr-o plimbare lungă.

— Dar să ştii că Drumul n-o să mă ducă nicăieri cel puţin pentru o oră, decretă Pippin, dând jos raniţa din spate.

Ceilalţi îi urmară exemplul: îşi sprijiniră raniţele de răzorul drumului iar picioarele şi le întinseră pe drum. După ce se odihniră, îşi puseră burţile la cale, iar pe urmă se mai odihniră o vreme.

Soarele cobora spre asfinţit, iar lumina amurgului începuse să cuprindă pământul atunci când se urniră din loc. Până acum nu întâlniseră nici un suflet. Nu era o cale bătută spre Capătul Împădurit. Mărşăluiau de mai bine de o oră, când Sam se opri deodată, parcă în ascultare. Ajunseseră în vale; după multe şerpuiri, drumul se întindea drept în faţă, traversând păşunile pe care creşteau risipiţi copaci înalţi, vestitori ai pădurii ce se apropia.

— Aud un ponei sau un cal ce vine în urma noastră, anunţă el. Se uitară în spate, dar cotul drumului îi împiedica să vadă prea departe.

— Mă-ntreb dacă nu e Gandalf care vine după noi, spuse Frodo.

Dar nici n-apucă bine să zică aceste vorbe, când îl cuprinse un sentiment că nu era tocmai aşa, şi o dorinţă bruscă de-a se ascunde de călăreţ puse stăpânire pe el.

— Poate că n-are prea mare importanţă, adăugă el, parcă cerându-şi iertare, dar tare-aş vrea să nu fiu văzut pe drum — de către nimeni. M-am săturat să mi se urmărească şi tălmăcească fiecare pas pe care-l fac. Iar dacă este Gandalf, mai zise el ca un gând întârziat, îi pregătim o mică surpriză, ca să-l pedepsim pentru că a întârziat atât de mult. Hai să ne facem nevăzuţi.

Ceilalţi doi alergară iute spre stânga şi se pitiră într-o scobitură, nu departe de drum. Rămaseră nemişcaţi. Frodo şovăi o clipă: curiozitatea sau poate o altă senzaţie se opunea dorinţei de a se ascunde. Tropăitul se apropia. În ultima clipă, Frodo se azvârli într-un petic de iarbă înaltă din spatele unui copac ce umbrea drumul. De acolo îşi înălţă capul şi iscodi prudent pe deasupra unei rădăcini.

De după cotul drumului se ivi un cal negru, nu un ponei ca al hobbiţilor, ci un cal în toată regula; iar călare se afla un ditamai omul, ce părea să stea chircit în şa, învelit într-o mantie mare şi neagră, cu glugă, astfel că numai cizmele vârâte în scările înalte se zăreau dedesubt; faţa lui era ascunsă în umbră, nevăzută.

Când ajunse la copac, în dreptul lui Frodo, calul se opri. Silueta călare rămase nemişcată, cu capul plecat, de-ai fi zis că ascultă ceva. De sub glugă se auzea un zgomot ca de amuşinare a unui miros ce nu se lasă desluşit; capul se răsuci dintr-o parte în alta a drumului.

O teamă, ivită din senin şi inexplicabilă, de a nu fi descoperit îl cuprinse pe Frodo, şi-n clipa aceea gândul îi fugi la Inel. Abia îndrăznea să respire, cu toate acestea dorinţa de a scoate Inelul din buzunar deveni atât de copleşitoare, încât începu să-şi mişte încet mâna. Simţea că nu are decât să şi-l strecoare pe deget ca să fie în afara oricărei primejdii. Sfatul lui Gandalf părea absurd. Bilbo folosise Inelul. „Şi încă sunt în Comitat”, îşi spuse el, în timp ce mâna atinse lanţul. În aceeaşi clipă, călăreţul se îndreptă de spate şi trase de hăţuri. Calul paşi înainte, întâi la pas, pornind apoi în galop.

Frodo se târî până la marginea drumului şi se uită în urma călăreţului, până când acesta se pierdu în zare. Frodo n-ar fi putut jura, dar i se păruse că, dintr-o dată, înainte să piară de tot din vedere, calul o luase într-o parte, intrând printre copacii din dreapta.

„Măi să fie, dar ştiu că-i ceva tare ciudat aici, şi chiar că neliniştitor”, spuse Frodo în sinea lui, în vreme ce se îndrepta spre tovarăşii săi. Pippin şi Sam nu se clintiseră din iarbă, astfel că nu văzuseră nimic; drept care Frodo trebui să le descrie călăreţul şi felul ciudat în care se purtase.

— N-aş putea spune de ce, dar am fost sigur că eu eram cel pe care-l căuta sau după care adulmecă; şi la fel de sigur am fost că nu voiam să mă descopere. Încă nu mi-a fost dat să văd sau să simt ceva asemănător în Comitat.

— Dar ce-are face cu noi unul din Seminţia Mare? se miră Pippin. Şi ce căuta prin partea asta de lume?

— Sunt nişte oameni prin părţile astea, explică Frodo. Celor din Meleagul de la Miazăzi Seminţia Mare le-a cam dat de furcă, din câte ştiu. Dar n-am auzit vreodată de un asemenea călăreţ. Mă-ntreb de unde-o fi venind.

— Să-mi fie cu iertare, interveni Sam deodată, da’ ştiu de unde vine. Din Hobbiton vine călăreţu’ ăsta negru, dacă n-or mai fi şi alţii. Şi ştiu încotro se duce.

— Ce vrei să spui cu asta? se răsti Frodo la el, privindu-l uluit. De ce n-ai spus nimic pân-acum?

— Abia acu’ mi-am amintit, stăpâne. Uite cum a fost: când m-am dus la vizuina noastră ieri-seară să duc cheia, tătâne-meu numa’ ce-mi zice: Bună, Sam! Credeam c-ai plecat cu domnu’ Frodo azi-dimineaţa. A fost pe-aici un muşteriu ciudat care-a-ntrebat de domnu’ Baggins de la Fundătura, tocma’ a plecat. L-am trimis la Cotuascuns. Nu că mi-ar fi plăcut cum vorbea. Părea tare mânios când i-am zis că domnu’ Baggins şi-a părăsit locuinţa cea veche pentru totdeauna. A sâsâit la mine, zău că da. M-a cam luat cu frig. Ce neam era? îl întreb eu pe Unchiaş. Nu ştiu, zice el, da’ nu era hobbit. Era-nalt şi parcă negru, şi stătea aşa, aplecat asupra mea. Aş zice că era unu’ din Seminţia Mare de pe meleaguri străine. Vorbea tare ciudat.

N-am putut zăbovi să aud mai multe, stăpâne, pentru că m-aşteptaţi; şi nici n-am pus prea mult temei pe vorbele lui. Unchiaşul e tot mai bătrân şi cu vederea tot mai slabă, unde mai pui că era aproape întuneric atunci când fiinţa asta a urcat Măgura şi l-a găsit stând la aer curat la capătul uliţei noastre. Sper că nu v-a pricinuit nici un rău, stăpâne, şi nici eu.

— Unchiaşul n-are nici o vină, zise Frodo. La drept vorbind, l-am auzit stând de vorbă cu un străin ce părea să se intereseze de mine, şi mi-a venit să mă duc să-l întreb cine e. Mai bine o făceam, sau măcar tu să-mi fi spus de povestea asta mai devreme. Aş fi fost mai atent pe drum.

— Dar nu trebuie neapărat să fie o legătură între călăreţul ăsta şi străinul Unchiaşului, îşi dădu Pippin cu părerea. Am părăsit Hobbitonul în destulă taină, nu văd cum ne-ar fi putut urmări.

— Da’ ce ziceţi de adulmecat, stăpâne? îi aminti Sam. Iar Unchiaşul mi-a zis că străinul era negru.

— Ah, mai bine îl aşteptam pe Gandalf, murmură Frodo. Dar poate că n-aş fi făcut decât să înrăutăţesc şi mai mult lucrurile.

— Atunci ştii ceva sau ai vreo bănuială în legătură cu acest călăreţ? îl iscodi Pippin, care-i auzise murmurul.

— De ştiut nu ştiu, şi e mai bine să nu bănuiesc nimic.

— Bine, vere Frodo. Păstrează-ţi secretele deocamdată, dacă vrei să fii misterios. Până una-alta, nouă ce ne rămâne de făcut? Aş dori să îmbuc ceva şi să-mi umezesc gâtlejul, dar parcă tot mai bine e s-o luăm din loc de-aici. Toată vorbăria asta a noastră despre călăreţi adulmecători cu nasuri nevăzute m-a cam neliniştit.

— Da, cred că o luăm din loc, consimţi Frodo, dar nu pe drum — nu care cumva să-i vină călăreţului să se întoarcă, sau poate că mai e vreun altul care-l urmează. Azi trebuie să mai mergem o bucată bună de drum. Ţara Iedului e încă tare departe.

Umbrele copacilor se întindeau lungi şi subţiri pe iarbă atunci când cei trei porniră din nou. Se ţineau la o aruncătură de piatră în stânga drumului, cât mai mult cu putinţă ascunşi vederilor. Dar asta îi împiedica la mers; căci iarba era deasă şi smocuită, terenul plin de hârtoape şi de muşuroaie, iar copacii, răzleţi la început, începeau să se îndesească.

Soarele coborâse roşu dincolo de dealurile din spatele lor, iar înserarea îşi făcea încet loc atunci când, ajunşi la capătul platoului întins pe care drumul îl străbătuse câteva mile bune în linie dreaptă, au îndrăznit să iasă la vedere. Chiar în acel punct, drumul cotea la dreapta şi cobora spre şesurile din Yale, îndreptându-se spre Stogu, dar la dreapta se făcea un drumeag ce intra şerpuind într-un codru de stejari bătrâni, ca apoi să ajungă la Pădureni.

— Ăsta-i drumul nostru, zise Frodo.

Nu departe de punctul de răscruce a celor două drumuri, dădură peste trunchiul uriaş al unui copac: încă era viu, avea frunze pe crenguţele ce crescuseră în jurul cioturilor rămase de la crăcile frânte de mult; dar pe dinăuntru era gol, putea fi pătruns printr-o scorbură mare de pe partea opusă drumeagului. Hobbiţii se strecurară înăuntru şi se aşezară pe o saltea de frunze uscate şi lemn putrezit. Se odihniră, îmbucară ceva uşor, vorbind cu voci scăzute şi oprindu-se din când în când ca să asculte.

Se înnopta la ceasul la care reveniră pe drumeag. Vântul de la apus suspina printre crengi. Frunzele şuşoteau. Curând, drumeagul prinse a coborî în întuneric într-o pantă lină şi neîntreruptă. O stea se ivi deasupra copacilor, în faţa lor, pe cerul tot mai negru dinspre răsărit. Mergeau cot la cot, în pas, ca să-şi dea curaj. După o vreme, pe măsură ce stelele se îndeseau şi deveneau mai luminoase, sentimentul de nelinişte îi părăsi şi renunţară să mai tragă cu urechea la tropăit de copite. Începură să fredoneze încetişor, aşa după cum era obiceiul hobbiţilor în timp ce călătoreau, mai ales noaptea, când se apropiau de casă. Cel mai adesea era un cântec de cină sau de culcare, dar cei trei hobbiţi de-acum fredonau un cântec de drumeţie (deşi, bunînţeles, se pomenea în el şi de cină, şi de culcare). Cuvintele fuseseră potrivite de Bilbo Baggins, pe o melodie la fel de veche precum dealurile, iar Frodo de la el le învăţase, odată, pe când se plimbau pe pajiştile din valea Apei şi vorbeau despre Aventură.

Cântecul se sfârşi.

— Să ne culcăm! Să ne culcăm! cântă Pippin cu o voce înaltă.

— Sssst! îl potoli Frodo. Parcă iar aud copite!

Se opriră locului şi rămaseră la fel de nemişcaţi ca şi umbrele copacilor, ascultând. Se auzea tropăit de copite pe drum, la oarecare distanţă în urmă, dar apropiindu-se încet şi desluşit o dată cu vântul. Repede şi neauziţi, cei trei se retraseră de pe drumeag şi alergară în umbra deasă a stejarilor.

— Să nu ne depărtăm prea mult, şopti Frodo. Nu vreau să fim văzuţi, însă vreau să văd dacă-i tot un Călăreţ Negru.

— Prea bine, acceptă Pippin. Numai nu uita de adulmecare. Copitele se apropiau. N-apucară să găsească un ascunziş mai bun altul decât întunericul desişului; Sam şi Pippin se tupilară în spatele unei buturugi mari; în schimb, Frodo se târî câţiva paşi îndărăt spre drum. Se zărea, cenuşie şi palidă, o fâşie de lumină ce se stingea printre copaci. Deasupra, stelele se înghesuiau pe cerul întunecat, lună însă nu era.

Tropăitul încetă. Încordându-şi privirile, Frodo zări ceva negru traversând spaţiul mai luminos dintre două trunchiuri şi oprindu-se. Părea să fie umbra neagră a unui cal, iar în faţa ei o umbră mai mică. Umbra neagră se oprise foarte aproape de locul unde părăsiseră ei drumeagul, şi acum se legăna uşor într-o parte şi-n alta. Frodo avu impresia că o auzea cum adulmecă. Umbra se aplecă spre pământ, apoi începu să se târâie în direcţia lui.

Încă o dată, dorinţa de a-şi strecura Inelul pe deget îl cuprinse pe Frodo; de data asta era chiar mai puternică decât prima dată. Atât de puternică, încât, înainte să-şi dea seama de ce se întâmplă, mâna i se furişă în buzunar. Însă în aceeaşi clipă se auzi un zvon de cântec şi râset amestecate laolaltă. Voci limpezi se înălţau şi se strângeau în aerul luminat de stele. Umbra neagră se ridică şi se retrase. Se urcă în spinarea calului întunecat şi dădu impresia că dispare dincolo de drum, în întunericul de pe partea cealaltă. Frodo îndrăzni să respire.

— Elfi! exclamă Sam cu o şoaptă răguşită. Elfi, stăpâne.

Şi aproape că ar fi ţâşnit dintre copaci şi s-ar fi repezit în direcţia vocilor, dacă nu l-ar fi reţinut ei.

— Da, sunt elfi, spuse Frodo. Uneori pot fi întâlniţi în Capătul Împădurit. Nu trăiesc în Comitat, dar migrează încoace primăvara şi toamna, părăsindu-şi meleagurile de dincolo de Dealurile Turnului. Le sunt recunoscător pentru asta. Voi n-aţi văzut, dar Călăreţul ăla Negru s-a oprit chiar aici şi se apucase să se târască spre noi, şi tocmai atunci s-a pornit cântecul. Când a auzit vocile, a şters-o.

— Şi elfii? întrebă Sam, prea emoţionat ca să-şi facă griji din pricina călăreţului. Nu putem să mergem să-i vedem?

— Ascultaţi! Vin încoace, spuse Frodo. Nu trebuie decât să aşteptam.

Cântecul se apropia. O voce clară se auzea mai puternică decât celelalte. Cânta în limba frumoasă a elfilor, pe care Frodo o ştia puţin, iar ceilalţi n-o cunoşteau deloc. Însă sunetul ce se împletea cu melodia părea să prindă contur în mintea lor sub formă de cuvinte pe care le înţelegeau doar pe jumătate. lată care era cântecul, aşa cum îl pricepea Frodo:

Cântecul se sfârşi.

— Ăştia-s Elfi Nobili! exclamă Frodo uluit. Au pomenit numele lui Elbereth! Puţini din seminţia asta, cea mai bălaie dintre toate, sunt văzuţi vreodată în Comitat. N-au mai rămas mulţi în Pământul de Mijloc, la răsărit de Marea cea Mare. Cu adevărat un noroc ciudat.

Hobbiţii rămaseră la marginea drumului, în umbră. Nu trecu mult şi elfii apărură pe drum, coborând spre vale. Mergeau încet, iar hobbiţii văzură cum le străluceşte în păr şi-n ochi lumina stelelor. N-aveau lămpaşe cu ei; cu toate acestea, în timp ce mergeau, un licăr precum lumina lunii înainte să răsară peste crestele dealurilor părea să cadă în jurul picioarelor lor. Înaintau în tăcere şi în clipa în care ultimul elf trecu prin dreptul hobbiţilor, se răsuci, se uită drept la ei şi izbucni în râs.

— Salutare, Frodo! strigă el. E cam târziu să te afli pe meleag străin. Sau te-i fi rătăcit?

Apoi îi strigă pe ceilalţi din faţă şi toţi se opriră şi făcură roata în jurul hobbiţilor.

— Ce minunăţie! exclamară ei. Trei hobbiţi în pădure noaptea! N-am mai pomenit aşa ceva de când a plecat Bilbo. Ce să-nsemne oare?

— Ce să-nsemne, bălailor, răspunse Frodo, decât că mergem şi noi, pare-mi-se, în aceeaşi direcţie cu voi. Îmi place să umblu la lumina stelelor. Dar m-aş bucura dacă ne-aţi ţine tovărăşie.

— Dar noi n-avem nevoie de altă tovărăşie, iar hobbiţii sunt atât de plicticoşi, râseră ei. Şi cum de ştiţi că ne îndreptăm în aceeaşi direcţie cu voi, căci nu ştiţi încotro mergem?

— Voi de unde ştiţi numele meu? le-o-ntoarse Frodo.

— Noi ştim multe lucruri, ziseră ei. Te-am văzut de multe ori înainte cu Bilbo, deşi poate că tu nu ne-ai văzut.

— Cine sunteţi şi cine-i mai-marele vostru? întrebă Frodo.

— Eu sunt Gildor, răspunse conducătorul lor, elful care-l salutase primul. Gildor Inglorion din Casa Finrod. Suntem surghiuniţi şi nenumăraţi din seminţia noastră au plecat cu multă vreme în urmă şi nici noi nu facem altceva decât să mai zăbovim puţin pe-aici înainte să ne întoarcem peste Marea cea Mare. Dar mai sunt din neamul nostru, care încă trăiesc în pace în Vâlceaua Despicată. Hai, Frodo, zi-ne ce faci pe-aici? Căci vedem cu ochiul liber că peste voi pluteşte o umbră de spaimă.

— Ah, Neam înţelept, se băgă Pippin în vorbă fără să se mai poată stăpâni. Spuneţi-ne de Călăreţii Negri.

— Călăreţii Negri? aproape că şoptiră ei. De ce întrebaţi de Călăreţii Negri?

— Pentru că au fost doi Călăreţi Negri care ne-au ajuns din urmă, sau a fost unul singur care-a făcut-o de două ori, continuă Pippin, şi numai adineauri s-a făcut nevăzut, când v-a auzit apropiindu-vă.

Elfii nu răspunseră imediat, ci se sfătuiră între ei în şoaptă, într-un târziu, Gildor se răsuci spre hobbiţi.

— N-o să vorbim despre asta aici, zise el. Credem că e mai bine să veniţi cu noi. Nu stă în obiceiul nostru, dar de data asta vă vom lua cu noi pe drumul nostru şi veţi înnopta cu noi, dacă veţi voi.

— Ah, Popor Bălai! Ce noroc, dincolo de toate speranţele mele! exclamă Pippin.

Lui Sam îi pierise glasul.

— Îţi mulţumesc din inimă, Gildor Inglorion, se înclină Frodo. Elen sla lumenn’ omentielvo, o stea străluceşte la ceasul întâlnirii noastre, adăugă el în limba elfă nobilă.

— Fiţi cu băgare de seamă, prieteni! strigă Gildor, izbucnind în râs. Să nu dezvăluiţi secrete! Avem de-a face cu un cunoscător al Limbii Vechi. Bilbo era un maestru al ei. Salutare, prieten al elfilor! mai zise el, făcând o plecăciune în faţa lui Frodo. Şi-acum vino cu prietenii tăi şi ne ţineţi tovărăşie! Ar fi bine să mergeţi în mijlocul nostru, ca să nu vă pierdeţi pe drum. S-ar putea să obosiţi înainte să ne oprim.

— De ce? Unde mergeţi? nu pricepu Frodo.

— Păi, în seara asta mergem spre pădurile de pe dealurile ce străjuiesc Pădurenii. Sunt câteva mile bune până acolo, dar ne vom putea adăposti şi ne va scurta călătoria de mâine.

Porniră din nou în tăcere şi trecură precum umbrele şi luminile palide: căci elfii (chiar mai mult decât hobbiţii) puteau să meargă, atunci când doreau, fără să facă vreun zgomot sau să li se audă pasul. Curând lui Pippin începu să i se facă somn şi o dată sau de două ori se împiedică; dar de fiecare dată un elf mai înalt, aflat lângă el, îl prinse, oprindu-l astfel să cadă. Sam mergea în pas cu Frodo, însă ca prin vis, cu o expresie de teamă pe chip, dar şi de bucurie uluită.

De-o parte şi de cealaltă a potecii pădurea devenea tot mai deasă; copacii erau mai tineri şi cu trunchiurile mai apropiate; şi pe măsură ce drumeagul cobora, pătrunzând într-o vale dintre dealuri, pe costişe se înmulţeau alunii. În sfârşit, elfii părăsiră poteca. Prin desişul din dreapta se desluşea cu greu o altă potecă înierbată; pe aceasta o apucară, întorcându-se puţin înapoi şi urcând mult, pe coasta împădurită ce ducea în vârful câtorva măguri care înaintau până spre albia râului. Deodată ieşiră din umbra copacilor, trezindu-se în faţa unei suprafeţe mari de iarbă, cenuşie în întunericul nopţii. Din trei părţi era mărginită de pădure; dar înspre răsărit terenul cobora în pantă abruptă, iar vârfurile copacilor întunecaţi ce creşteau spre poala povârnişului se găseau mai jos de picioarele drumeţilor. Dincolo de copaci, şesurile se zăreau întunecate şi drepte ca-n palmă sub firmament. Ceva mai aproape, câteva lumini licăriră în satul Pădureni.

Elfii se aşezară pe iarbă şi vorbiră între ei cu voci coborâte, ca şi cum ar fi uitat de hobbiţi. Frodo şi tovarăşii săi se înveliră în Pelerine şi în pături şi curând îi cuprinse somnul. Noaptea se adâncea, luminile din vale se stinseră pe rând. Pippin adormi, cu capul sprijinit de un muşuroi verde.

Departe, pe cerul de la răsărit, ţâşniră Remmirath, Stelele împletite, şi încet se înălţă deasupra negurilor Borgil cel roşu, lucind ca o bijuterie de foc. Apoi curenţii de aer împrăştiară negurile ca pe un văl şi atunci se zări, urcând deasupra hotarului lumii, Războinicul Cerului, Menelvagor, cu brâul său strălucitor. Elfii izbucniră toţi într-un cântec şi, pe neaşteptate, sub coroanele copacilor, ţâşniră limbile roşietice ale unui foc.

— Veniţi! îi chemară elfii pe hobbiţi. Veniţi! E vremea să tăifăsuim şi să ne veselim!

Pippin se ridică în capul oaselor, frecându-se la ochi. Se scutură înfiorat.

— În sală focul s-a aprins în vatră şi sunt merinde pentru oaspeţii flămânzi, îl anunţă un elf proţăpit în faţa lui.

La capătul dinspre miazăzi al pajiştii se zărea ca un fel de poiană. Întinderea de iarbă înainta mult în pădure, formând un spaţiu larg, ca o sală mare cu acoperiş împletit din rămurişul copacilor. Trunchiurile masive se aliniau precum nişte coloane de-o parte şi de alta. În mijloc trosnea un foc de lemne, iar de trunchiurile-coloane erau aprinse torţe ce ardeau necontenit cu flăcări aurii şi argintii. Elfii se aşezară roată în jurul focului, drept pe iarbă sau pe buturugile rămase de pe urma trunchiurilor bătrâne tăiate cu ferăstrăul. Câţiva se agitau încolo şi-ncoace, aducând ceşti şi turnând de băut; alţii aduceau de-ale gurii, merinde îngrămădite morman pe platouri şi farfurii.

— Bucate sărăcăcioase, se scuzară elfii, şi asta pentru că înnoptăm în pădurea verde, departe de casele noastre. Dar dacă ne veţi fi oaspeţi vreodată, vă vom omeni mai bine.

— Mie mi se pare prea îndeajuns pentru o petrecere de ziua mea de naştere, zise Frodo.

Mai târziu, Pippin avea să-şi aducă aminte cu greutate ce mâncase sau băuse, căci mintea lui era plină doar de lumina de pe chipurile elfilor şi de vocile lor atât de variate şi de frumoase, încât i se părea că visează cu ochii deschişi. Avea totuşi să-şi amintească de pâine, de gustul acela, fără seamăn pentru cel flămând, al unei minunate felii de pâine albă; de frunzele dulci ca fructele pădurii şi mai pline de sevă decât îngrijitele fructe ale grădinii; sau de cum golise pe nerăsuflate o cupă ce era plină cu o licoare înmiresmată, răcoroasă aşa cum doar o fântână limpede poate fi, şi aurie ca după-amiaza de vară.

Sam n-ar fi putut niciodată descrie în cuvinte sau închipui cu limpezime în mintea lui ceea ce a simţit sau a gândit în acea noapte, deşi i-a rămas în amintire ca unul dintre cele mai de seamă momente din întreaga lui viaţă. Singurul lucru pe care a reuşit să-l rostească au fost următoarele cuvinte:

— Ei bine, stăpâne, dacă aş putea creşte mere aşa cum sunt astea, abia atunci aş zice că sunt grădinar. Dar ce mi-a mers la inimă a fost cântecul, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Frodo şedea şi mânca, bea şi pălăvrăgea încântat; dar mintea lui stătea la vorbele care se rosteau. Ştia câte ceva din limba elfă, astfel că asculta cu urechile ciulite. Când şi când li se adresa celor care-l serveau şi le mulţumea pe limba lor. Ei îi zâmbeau şi spuneau râzând:

— Eşti o nestemată printre hobbiţi!

Nu trecu mult şi Pippin adormi buştean, drept care îl luară pe sus şi-l duseră într-un umbrar pregătit sub copaci; acolo fu întins pe un pat moale, unde dormi dus toată noaptea. Sam refuză să-şi părăsească stăpânul. După ce Pippin fu dus de acolo, el se apropie de Frodo, se încovrigă la picioarele lui şi, dând din cap, închise în sfârşit ochii. Frodo rămase multă vreme treaz, de vorbă cu Gildor.

Povestiră despre multe lucruri, vechi şi noi, iar Frodo îl descusu pe Gildor despre ce se mai întâmplase în lumea largă dincolo de hotarele Comitatului. Veştile erau mai cu seamă triste şi rău prevestitoare: întunecimea ce se întindea tot mai mult, războaiele oamenilor şi fuga elfilor. În cele din urmă, Frodo puse întrebarea care-l frământa cel mai mult:

— Spune-mi, Gildor, l-ai văzut vreodată pe Bilbo de când ne-a părăsit?

Gildor zâmbi.

— Da, răspunse el. De două ori. Chiar în acest loc şi-a luat rămas-bun de la noi. Dar l-am mai văzut o dată, departe de-aici.

Atât spuse despre Bilbo şi nimic mai mult, iar Frodo nu insistă.

— Nu mă întrebi şi nu-mi spui prea multe din ce te priveşte pe tine, Frodo, observă Gildor. Dar ştiu de-acum câte ceva şi altele le pot citi pe chipul tău şi în gândul ce se ascunde în spatele întrebărilor tale. Pleci din Comitat, şi cu toate acestea te îndoieşti că vei găsi ceea ce cauţi, că vei împlini ceea ce ai de gând, sau că te vei întoarce vreodată. N-am dreptate?

— Ba ai, recunoscu Frodo; dar gândeam că plecarea mea este o taină ştiută doar de Gandalf şi de credinciosul meu Sam.

Se uita în jos la Sam, care sforăia încetişor.

— Taina nu va fi aflată de Duşman de la noi, îl linişti Gildor.

— Duşmanul? se miră Frodo. Atunci ştii de ce părăsesc ţinutul?

— Nu ştiu motivul pentru care Duşmanul e pe urmele tale, răspunse Gildor, dar înţeleg că o face — oricât de ciudat îmi pare acest lucru. Şi te previn că primejdia o ai acum şi în faţă şi în spate, şi de o parte şi de alta.

— Călăreţii, adică? Mă temeam eu că-s slujitorii Duşmanului. Ce sunt Călăreţii Negri?

— Gandalf nu ţi-a spus nimic?

— Nimic despre asemenea creaturi.

— Atunci nu socot că am căderea să vorbesc mai mult — ca nu cumva spaima să te oprească din călătoria ta. Căci pare-mi-se că te-ai aşternut la drum chiar la momentul potrivit, dacă într-adevăr este momentul potrivit. De-acum trebuie să te grăbeşti, să nu zăboveşti şi să nu te întorci; Comitatul nu te mai poate apăra.

— Nu-mi pot închipui ce altceva ar putea fi mai înspăimântător decât ce mi-ai dat de înţeles şi prevenirile tale! exclamă Frodo. Ştiam, cum să nu, că primejdia îmi stă înainte; dar nu mă aşteptam s-o întâlnesc chiar aici, în Comitatul nostru. Oare nu poate un hobbit să meargă în pace de la Apă şi până la Râu?

— Dar nu este Comitatul tău, îi atrase atenţia Gildor. Au fost alţii care s-au aşezat pe meleagurile astea înaintea hobbiţilor; şi vor fi alţii care vor trăi aici după ce hobbiţii nu vor mai exista.

Lumea largă este peste tot în jurul vostru: puteţi să ridicaţi ziduri în jurul vostru, dar lumea n-o puteţi ţine afară o veşnicie.

— Ştiu — şi cu toate astea, întotdeauna mi s-a părut atât de ferit de primejdii şi de apropiat. Ce să fac acum? Planul meu era să părăsesc în taină ţinutul şi să mă îndrept spre Vâlceaua Despicată; dar acum paşii mi-s adulmecaţi şi n-am ajuns nici măcar în Ţara Iedului.

— După mine, trebuie să-ţi urmezi planul, îl sfătui Gildor. Nu cred că Drumul se va dovedi prea anevoios pentru curajul tău. Dar, dacă doreşti să capeţi un sfat mai limpede, ar trebui să-l întrebi pe Gandalf. Nu cunosc motivul fugii tale, prin urmare nu ştiu care sunt căile prin care te vor ataca urmăritorii. Asemenea lucruri numai Gandalf le poate şti. Presupun că-l vei vedea înainte să ieşi din Comitat, nu-i aşa?

— Sper. Dar ăsta-i un alt lucru ce mă îngrijorează. L-am aşteptat pe Gandalf zile nenumărate. Ar fi trebuit să se întoarcă în Hobbiton cel mai târziu acum două seri; dar nu s-a ivit. Acum mă întreb ce-a putut să se întâmple. Să-l aştept?

Gildor rămase tăcut preţ de câteva clipe.

— Nu-mi place că aud aşa ceva, zise el în cele din urmă. Nu-i semn bun că întârzie. Dar ştii cum se zice — Nu te amesteca în treburile vrăjitorilor, căci sunt vicleni şi iuţi la mânie. Tu trebuie să hotărăşti: pleci, sau stai şi aştepţi.

— Şi se mai spune, replică Frodo: Nu le cere elfilor sfatul, căci vor spune şi da, şi nu.

— Chiar aşa? râse Gildor. Elfii nu prea dau sfaturi ca să se afle în treabă, căci sfatul e un dar periculos, chiar şi între înţelepţi, şi toate căile se pot dovedi nefaste. Dar tu ce faci? Nu mi-ai spus tot ce te priveşte; şi atunci cum să aleg mai bine decât tine? însă dacă-mi ceri sfatul, ţi-l dau, de dragul prieteniei. Eu socotesc că trebuie să porneşti neîntârziat, fără zăbavă; şi dacă Gandalf nu se iveşte înainte să porneşti, atunci te mai sfătuiesc şi asta: nu umbla singur. Ia cu tine prieteni de încredere şi cu tragere de inimă. Ar trebui să fii recunoscător, pentru că nu-s generos cu sfaturile. Elfii îşi au şi ei bătăile lor de cap şi amărăciunile lor şi nu se prea uită la ce fac hobbiţii sau alte creaturi de pe pământ. Drumurile noastre arar le întretaie pe ale lor, doar din întâmplare sau cu un anume scop. În întâlnirea asta a noastră poate că nu-i doar întâmplare la mijloc; dar scopul nu mi-e limpede şi mă tem să spun mai mult.

— Îţi sunt adânc recunoscător, zise Frodo; însă aş vrea să mă lămureşti ce sunt Călăreţii Negri. Dacă îţi urmez sfatul, se prea poate să nu-l văd pe Gandalf multă vreme şi ar trebui să ştiu ce este această primejdie care mă urmăreşte.

— Nu e de-ajuns să ştii că sunt Slujbaşii Duşmanului? întrebă Gildor drept răspuns. Fugi de ei! Nu le adresa nici un cuvânt! Sunt o primejdie de moarte. Nu-mi cere mai mult! Dar inima-mi spune că, înainte de-a se sfârşi totul, tu, Frodo, fiu al lui Drogo, vei şti mai multe decât Gildor Inglorion despre toate aceste lucruri de temut. Elbereth să te aibă în pază!

— Dar unde să găsesc curajul ce-mi trebuie? întrebă Frodo. De-asta am nevoie mai cu seamă.

— Curajul îl găseşti în cele mai negândite locuri, răspunse Gildor. Numai să ai speranţă. Dormi acum. Noi vom fi plecat mâine dimineaţă; dar vom da de ştire prin toate locurile. Tovărăşiile Rătăcitoare vor afla despre călătoria voastră, şi acelea dintre ele care au puterea să facă bine vor sta de veghe. Te numesc prieten al elfilor; şi fie ca stelele să strălucească la capătul drumului vostru. Arareori ne-au încântat nişte străini aşa cum aţi făcut-o voi, şi este o adevărată minune să auzi vorbe din Rostirea Străveche pe buzele altor rătăcitori în această lume.

Frodo simţea cum îl cuprindea somnul, încă înainte să fi isprăvit Gildor de vorbit.

— Voi dormi acum, spuse el, iar elful îl duse la un umbrar lângă acela al lui Pippin, unde Frodo se aruncă pe un pat şi pe loc căzu într-un somn fără vise.

IV O scurtătura spre ciuperci

A doua zi dimineaţa, Frodo se trezi înviorat. Zăcea sub un umbrar făcut de un copac viu, cu ramuri întreţesute şi aplecate până la pământ; drept pat îi serviseră ferigile şi iarba, o saltea adâncă şi moale, care răspândea o aromă ciudată. Soarele scăpăra printre frunzele tremurătoare, încă verzi pe crengi. Frodo sări în picioare şi ieşi.

Sam şedea pe iarbă, la marginea pădurii. Pippin stătea în picioare, cercetând cerul şi vremea. Elfii nu se zăreau nicăieri.

— Ne-au lăsat fructe şi băutură şi pâine, îl anunţă Pippin. Vino să mănânci. Pâinea aproape că are acelaşi gust bun ca ieri-seară. Eu n-am vrut să-ţi las nici o bucată, dar a insistat Sam.

Frodo se aşeză lângă Sam şi se apucă de mâncat.

— Azi ce plan avem? vru să ştie Pippin.

— Să ajungem la Cotuascuns cât mai repede cu putinţă, răspunse Frodo şi-şi concentră atenţia asupra mâncării.

— Crezi că o să-i mai vedem pe Călăreţii ăia? întrebă Pippin vesel. Sub soarele dimineţii, perspectiva de a vedea o trupă întreagă de călăreţi nu-i apărea îngrijorătoare.

— Da, tot ce se poate, spuse Frodo, abătut la acest gând. Dar nădăjduiesc să traversăm râul fără să ne zărească.

— Ai aflat ceva despre ei de la Gildor?

— Nu prea multe — doar vorbe aruncate şi ghicitori, răspunse Frodo în doi peri.

— L-ai întrebat despre adulmecare?

— N-am pomenit de asta, molfăi Frodo cu gura plină.

— Ar fi trebuit s-o faci. Sunt sigur că e foarte important.

— De-i pe-aşa, sunt sigur că Gildor ar fi refuzat să-mi dea vreo explicaţie, se răsti Frodo. Şi-acum lasă-mă puţin în pace. Nu vreau să răspund la nu ştiu câte întrebări în timp ce mănânc. Vreau să cuget.

— Ceruri! exclamă Pippin. La gustarea de dimineaţă?

Îi întoarse spatele şi se depărtă spre marginea întinderii verzi.

Dimineaţa senină — amăgitor de senină, îşi zise Frodo — nu-i alungase din minte teama de urmăritori; cumpănea la ceea ce-i spusese Gildor. Vocea veselă a lui Pippin ajunse până la el. Alerga pe pajiştea verde şi cânta.

„Nu! N-aş putea, îşi zise Frodo. Una e să-i iau pe tinerii mei prieteni într-o hălăduială prin Comitat până cădem de istoveală şi de foame, şi când mâncarea şi paturile sunt atât de dulci. Dar să-i iau în surghiun, unde foamea şi istovirea pot să n-aibă sfârşit, este cu totul altceva — chiar dacă ei vin de bunăvoie. Moştenirea este doar a mea. Nu cred că s-ar cuveni să-l iau nici măcar pe Sam.”

Se uită la Sam Gamgee şi descoperi că Sam îl privea cu atenţie.

— Ei, Sam, i se adresă el. Ce zici de asta? Am să părăsesc ţinutul cât mai repede cu putinţă — de fapt, chiar acum m-am hotărât să nu pierd nici măcar o zi în Scobitura Râului, dacă se poate.

- Prea bine, stăpâne.

— Tot mai vrei să vii cu mine?

- Da.

— Are să fie tare primejdios, Sam. De-acum e primejdios. Cine ştie, poate nici unul dintre noi n-o să se mai întoarcă.

— Dacă domnia voastră nu vă întoarceţi, stăpâne, atunci nici eu nu mă voi mai întoarce, asta-i sigur, zise Sam. Nu-l părăsi! aşa mi-au zis. Să-l părăsesc!? am zis. Nici prin gând nu-mi trece. Cu el mă duc, chiar de-ar fi să urce în Lună; şi dacă vreunul dintre Călăreţii Negri o încerca să-l oprească, apoi cu Sam Gamgee o să aibă de furcă, am zis. Şi ei au râs.

— Cine-s ei şi ce tot spui tu acolo?

— Elfii, stăpâne. Am schimbat şi noi o vorbă astă-noapte; şi mi s-a părut că ei ştiau că plecaţi, aşa că n-am văzut rostul s-o-ntorc pe după cireş. Minunată seminţie, elfii, stăpâne! Minunată!

— Aşa e, încuviinţă Frodo. Acum, după ce i-ai văzut mai îndeaproape, îţi plac la fel de mult?

— Mie îmi par puţin mai presus de ceea ce-mi place sau nu-mi place, ca să zic aşa, răspunse Sam domol. Nu cred că are importanţă ce gândesc despre ei. Sunt destul de diferiţi de cum mi i-am închipuit — atât de bătrâni şi de tineri, atât de veseli şi de trişti, ca să zic aşa.

Frodo îl privi pe Sam cu oarecare uluială, aproape că se aştepta să zărească vreun semn exterior al schimbării ciudate ce părea să se fi petrecut cu el. Vocea lui nu semăna cu aceea a bătrânului Sam Gamgee pe care îşi închipuise că-l cunoştea. Parcă tot bătrânul Sam Gamgee era acela care şedea acolo, doar că faţa lui era neobişnuit de gânditoare.

— Mai simţi nevoia să pleci din Comitat — acum că dorinţa ta de a-i vedea s-a împlinit? îl întrebă el.

— Da, stăpâne. Nu ştiu cum s-o zic, dar după noaptea trecută gândesc altfel. Am oarecum sentimentul că văd departe în faţă. Ştiu că vom merge pe un drum lung, în necunoscut; dar mai ştiu că nu mă pot întoarce. Acum nu mai e că-mi doresc să văd elfi sau dragoni sau munţi — de fapt, nici nu ştiu ce vreau: dar am ceva de făcut înainte de sfârşit, şi acest ceva se află în faţa noastră, nu în Comitat. Şi trebuie să mă ţin tare până la capăt, dacă mă-nţelegeţi.

— Nu prea. Dar pricep că Gandalf mi-a ales un tovarăş bun. Sunt mulţumit. Vom merge împreună.

Frodo îşi isprăvi dejunul în tăcere. Apoi, ridicându-se în picioare, se uită înainte, spre marginea pajiştii, şi-l strigă pe Pippin.

— Totu-i gata de plecare? îl întrebă când Pippin se apropie în fugă. Trebuie s-o pornim de-ndată. Am dormit cam mult; şi avem de străbătut cale lungă.

— Vrei să zici că tu ai dormit până târziu, îl corectă Pippin. Eu m-am trezit de mult; şi n-aşteptam decât să termini tu de mâncat şi de cugetat.

— Sunt gata cu amândouă. Şi am de gând să mă îndrept spre Pontonul Cotuascuns cât se poate de iute. N-am să mă întorc la drumul pe care l-am părăsit ieri-seară, ci am s-o tai de-a dreptul chiar de-aici.

— Înseamnă că ai de gând să zbori, îl luă Pippin peste picior. N-ai cum s-o tai, şi încă pe jos, pe nicăieri de jur împrejur.

— Oricum o s-o tăiem mai de-a dreptul decât drumul, nu se lăsă Frodo. Pontonul este la răsărit de Pădureni; pe când drumul bătut ocoleşte prin stânga. Uite că se vede cotul lui de-aici, înspre miazănoapte. O ia pe după capătul dinspre miazănoapte al Smârcurilor, ca să iasă în drumul pietruit ce vine dinspre Pod, mai sus de Stogu. Dar asta înseamnă un ocol de multe mile. Putem scurta pe sfert distanţa asta dacă o luăm de-aici de-a dreptul spre Ponton.

— Leneşul mai mult aleargă, replică Pippin. Regiunea e aspră prin părţile astea, iar jos, în Smârcuri, sunt mlaştini şi tot felul de alte piedici — cunosc locurile. Dacă îţi faci griji din pricina Călăreţilor Negri, nu văd de ce-ar fi mai rău să-i întâlnim pe drum decât în pădure sau la loc deschis.

— E mai greu să găseşti pe cineva în pădure sau pe câmp, răspunse Frodo. Şi dacă se ştie că mergi pe un drum, mai curând te caută pe drum şi nu în altă parte.

— Bun, acceptă Pippin. Am să te urmez în toate mlaştinile şi şanţurile. Dar e greu. Îmi făceam socoteala că trecem de Bibanul de Aur din Stogu înainte de apus. Au cea mai bună bere din Meleagul de la Soare-Răsare, sau aveau, cândva: de mult n-am mai pus gura pe ea.

— E limpede, zise Frodo. Om alerga noi mai mult din pricina scurtăturilor, dar din pricina hanurilor alergam şi mai mult. Oricât ne-ar costa, trebuie să te ţinem departe de Bibanul de Aur. Vrem să ajungem la Cotuascuns înainte să se lase noaptea. Ce părere ai, Sam?

— Eu pe domnia voastră vă urmez, domnu’ Frodo, răspunse Sam (în ciuda unei tainice nelinişti şi a unei adânci păreri de rău după cea mai bună bere de pe Meleagul de la Soare-Răsare).

— Atunci, dacă tot ne vom târî prin mlaştini şi mărăcini, s-o pornim odată! izbucni Pippin.

Era de pe-acum aproape la fel de cald ca şi cu o zi înainte, dar norii începeau să se ridice dinspre apus. Arăta ca şi cum în curând avea să plouă. Hobbiţii mai mult se rostogoliră la vale pe o pantă înierbată abruptă şi nimeriră drept în desişul copacilor de mai jos. Îşi aleseseră calea în aşa fel încât Pădurenii să rămână în stânga lor, iar ei să taie pieziş prin pădurea ce acoperea coasta răsăriteană a dealului, până ajungeau la şes. De acolo puteau s-o ia spre Ponton peste câmp, o regiune dreaptă ca-n palmă, în afară de câteva scobituri şi garduri. După socoteala lui Frodo, aveau de străbătut optsprezece mile în linie dreaptă.

Curând aveau să descopere că pădurea era mult mai deasă şi mai încâlcită decât păruse la început. Nu era tăiată nici o potecă prin tufăriş, aşa încât nu puteau înainta prea repede. După ce ajunseră, cu mare caznă, la poalele povârnişului, dădură peste un pârâu ce se prăvălea din dealurile rămase în urmă printr-o albie adâncă, peste ale cărei maluri abrupte şi alunecoase atârnau rugi. Cel mai supărător lucru era acela că albia tăia direcţia lor de mers. Nici gând să poată sări pe malul opus, cu atât mai puţin să traverseze fără să se ude, să se julească şi să se umple de noroi. Neştiind ce să facă, se opriră.

— Păi, să cercetăm puţin locurile, zise Pippin, zâmbind întunecat. Sam Gamgee se uită în urmă. Printr-o rarişte între copaci zări vârful povârnişului de iarbă pe care tocmai îl coborâseră.

— Uitaţi-vă! exclamă el, prinzându-l pe Frodo de braţ. Ridicară privirile: sus pe muchie, deasupra lor, văzură un cal, desenat pe albastrul cerului. Lângă el, aplecată de spate, o siluetă neagră.

Dădură imediat uitării orice gând de-a se întoarce din drum. Frodo o luă înainte şi se azvârli repede în tufele dese de pe mal.

— Văleu! făcu el, adresându-i-se lui Pippin. Amândoi am avut dreptate. Scurtătura a şi-nceput să se încâlcească; dar ne-am ascuns taman la vreme. Ai auz fin, Sam: ia spune, auzi ceva venind?

Rămaseră nemişcaţi, aproape că-şi ţineau respiraţia în timp ce ascultau; dar nici un zgomot nu trăda că erau urmăriţi.

— Nu-mi închipui că o să încerce să coboare cu calul pe povârnişul ăla, zise Sam. Da’ mă bate gândul că ştie că noi l-am coborât. Ar fi bine să ne continuăm drumul.

Uşor de zis, greu de făcut. Duceau raniţe în spate, iar tufărişul şi rugii nu-i lăsau să treacă. Vântul nu ajungea până la ei din pricina coastei din spate, încât aerul era nemişcat şi înăbuşitor. Când, în sfârşit, reuşiră să răzbească la un loc mai deschis, erau năduşiţi, obosiţi şi foarte zgâriaţi; unde mai pui că nici nu mai erau siguri în ce direcţie se îndreptau. Malurile pârâului deveneau mai joase pe măsură ce râul ajungea într-un loc mai plat, iar valea se lărgea şi era mai puţin adâncă cu cât se apropia de Smârcuri şi de Râu.

— Păi, ăsta e pârâul Stogu, se dumiri Pippin. Dacă vrem să revenim la scurtătura noastră, trebuie să-l traversam chiar aici şi s-o ţinem tot la dreapta.

Trecură pârâul şi, nimerind într-un spaţiu deschis, acoperit cu papură şi fără nici un copac, grăbiră pasul ca să ajungă pe malul celălalt cât mai repede cu putinţă. Acolo se găsea o altă centura de copaci: stejari înalţi, cei mai mulţi dintre ei, ici şi colo câte un ulm sau un frasin. Terenul era destul de neted, cu puţină vegetaţie; dar copacii erau prea apropiaţi unii de alţii ca să se poată vedea până departe. Frunzele uscate se învolburară dintr-o dată, stârnite de pale de vânt, şi stropi de ploaie prinseră a cădea din cerul acoperit. Apoi vântul încetă şi ploaia se revarsă şuvoaie. Hobbiţii se târau cât de iute îi ţineau puterile, împiedicaţi de petice de iarbă, de mormane de frunze moarte; iar peste tot în jur, ploaia cădea şi se prelingea. Nu vorbeau, doar se uitau tot timpul ba în urmă, ba dintr-o parte într-alta.

După o jumătate de oră, Pippin spuse:

— Nădăjduiesc că n-am luat-o prea mult spre miazăzi, căci ar însemna să străbatem pădurea dintr-un capăt în altul. Centura asta nu e prea întinsă — mai mult de-o milă n-are unde-i mai lată, aşa ştiu — ar fi trebuit s-ajungem de-acum în partea cealaltă.

— N-are rost să-ncepem să mergem în zigzag, îşi dădu Frodo cu părerea. Nu ne ajută cu nimic. S-o ţinem tot aşa cum am apucat-o. Nu-s prea sigur că vreau să ies din pădure.

Mai merseră aşa alte câteva mile bune. Apoi soarele începu să se întrevadă printre norii zdrenţuiţi şi ploaia se domoli. Cum trecuse de ora prânzului, hobbiţii simţiră că era vremea să mănânce. Se opriră sub un ulm: frunzele erau aproape toate galbene, dar nu se scuturaseră, iar pământul de la rădăcină era destul de uscat şi adăpostit. Când se apucară să pregătească ceva de-ale gurii, descoperiră că elfii le umpluseră butelcile cu o licoare clară şi palid-aurie; avea aroma mierii făcute din flori amestecate şi era minunat de înviorătoare. Nu trecu mult şi cei trei râdeau şi dădeau cu tifla ploii şi Călăreţilor Negri. Curând, simţeau ei, ultimele mile vor rămâne în urmă.

Frodo se sprijini cu spatele de trunchiul copacului şi închise ochii. Sam şi Pippin se apropiară de el şi toţi trei începură să fredoneze, iar apoi să cânte încetişor:

Ho! Ho! Ho!, o luară ei de la capăt, mai tare. Dintr-o dată însă, tăcură. Frodo sări în picioare. Un vaiet prelung fu adus de vânt, precum ţipătul unei dihănii necunoscute şi singuratice. Vaietul crescu în intensitate, apoi scăzu şi se termină cu un sunet ascuţit şi pătrunzător. Şi, în timp ce hobbiţii stăteau ca împietriţi, un alt ţipăt răspunse primului, mai slab, mai îndepărtat, dar care le îngheţa şi mai amarnic sângele în vine. Apoi se lăsă tăcerea, întreruptă doar de şoapta vântului prin frunze.

— Şi-asta ce crezi c-a fost? întrebă Pippin într-un târziu, încercând să vorbească pe un ton cât mai liniştit, dar neputându-şi stăpâni tremurul. Dacă a fost o pasăre, atunci e un soi de care n-am auzit niciodată în Comitat.

— N-a fost nici pasăre, nici fiară, spuse Frodo. A fost o chemare, sau un semnal — au fost vorbe în ţipătul ăla, deşi nu le-am putut desluşi. Dar nici un hobbit nu are o asemenea voce.

Altceva nu-şi mai spuseră. Se gândeau toţi trei la Călăreţi, dar nu-i pomeniră. Nu le mai venea nici să stea, dar nici să plece nu se îndurau; însă mai devreme sau mai târziu tot trebuiau să străbată şesul spre Ponton, şi cel mai bine era s-o pornească iute şi să meargă pe lumină. În câteva minute erau cu raniţele în spate şi aşternuţi drumului.

Nu trecu mult şi pe neaşteptate ajunseră la capătul pădurii. Pajişti verzi se desfăşurau înaintea lor. Abia acum îşi dădură seamă că o luaseră prea mult spre miazăzi. De partea cealaltă se vedea măgura din Cotuascuns, dincolo de Râu, dar la stânga lor. Cu multă precauţie ieşiră din liziera pădurii şi porniră ca din puşcă peste pajişti.

La început se temură întrucâtva, pentru că nu se mai găseau la adăpostul pădurii. Mult în urma lor se afla platoul înalt unde mâncaseră de dimineaţă. Frodo aproape că se aştepta să vadă silueta mică, îndepărtată, a unui călăreţ sus pe buza râpei, proiectându-se neagră pe cer, dar nu se zărea nici una. Coborând spre dealurile pe care le părăsiseră drumeţii, soarele scăpase de norii zdrenţuiţi şi strălucea acum din nou. Hobbiţilor nu le mai era teamă, dar nici nu se simţeau în largul lor. Terenul însă nu mai era atât de accidentat şi începea să se netezească. În curând pajiştile deveniră câmpuri bine cultivate şi păşuni: erau mărginite de garduri cu porţi şi canale pentru irigaţii. Totul arăta liniştit şi paşnic, un colţ obişnuit al Comitatului. Cu fiecare pas pe care-l făceau, hobbiţii erau tot mai bine dispuşi. Linia Râului se apropia tot mai mult, iar Călăreţii Negri păreau să fi fost doar nişte duhuri ale pădurilor rămase în urmă.

Trecură pe lângă un câmp uriaş de napi şi ajunseră la o poartă solidă. Dincolo de ea, un drumeag brăzdat de făgaşe înainta printre gardurile vii îngrijit tunse, până la un pâlc de copaci îndepărtat. Pippin se opri locului.

— Cunosc câmpurile astea şi poarta, zise el. E Bamfurlong, pământul bătrânului Fermier Maggot . Ferma lui e acolo, între copaci.

— O belea după alta, mormăi Frodo cu un aer atât de îngrijorat, de parcă Pippin i-ar fi spus că drumeagul era căscătura ce ducea în văgăuna unui dragon.

Ceilalţi îl priviră surprinşi.

— Da’ ce-ai cu batrânu’ Maggot? E prieten bun cu cei din neamul Brandybuck. Ai dreptate, e spaima trecătorilor şi are o haită de câini fioroşi — da’, la urma urmelor, cei de pe-aici trăiesc lângă graniţă şi trebuie să se păzească mai mult.

— Ştiu. Şi totuşi, adăugă Frodo, râzând ruşinat, mi-e teamă de el şi de câinii lui. De ani de zile mă feresc să trec pe lângă ferma lui. M-a prins de câteva ori călcându-i hotarul ca să fur ciuperci, eram copilandru pe-atunci, stăteam la Conacul Coniac. Ultima dată m-a bătut, apoi m-a luat şi m-a arătat câinilor lui. „Îl vedeţi, flăcăi, le-a spus, data viitoare când mai pune viermele ăsta piciorul pe pământul meu, îl sfârtecaţi. Acum duceţi-l de-aici!” Şi s-au ţinut după mine tot drumul până la Ponton. N-am mai scăpat de frică de-atunci — deşi recunosc că fiarele alea îşi cunoşteau meseria, nu m-ar fi atins cu adevărat. Pippin izbucni în râs.

— În cazul ăsta, e timpul să te pui bine cu el. Mai ales dacă ai de gând să rămâi în Ţara ledului. E un bătrân de ispravă — dacă-i laşi ciupercile în pace. Hai s-o luam pe drumul ăsta şi atunci nu-i călcăm hotarul. Dacă ne întâlnim cu el, lasă-mă pe mine să vorbesc. E prieten cu Merry şi a fost o vreme când veneam aici des împreună.

Merseră pe drumeag până când zăriră acoperişurile de stuf ale unei case mari şi ale acareturilor fermei ivindu-se printre copacii din faţă. Familia Maggot şi familia Puddifoot din Stogu, şi multe alte familii din Smârcuri erau constructori de case; drept care ferma aceasta era solid construită, din cărămidă, împrejmuită de un zid înalt. Ajuns la zid, drumeagul se isprăvea în dreptul unei porţi late, de lemn.

Dintr-o dată, în timp ce se apropiau, izbucni un cor înfiorător de schelălăituri şi lătrături şi o voce puternică se auzi strigând:

— Colţ! Falcă! Lupu! Şo pe ei, băieţi!

Frodo şi Sam se opriră stană, dar Pippin mai înaintă câţiva paşi. Poarta se deschise şi trei dulăi imenşi ieşiră mâncând pământul şi se azvârliră asupra călătorilor, lătrând ca turbaţi. Pe Pippin nu-l băgară în seamă; Sam, în schimb, se făcu una cu zidul, în timp ce doi dulăi ca nişte lupi îl amuşinară bănuitori, mârâind la cea mai mică mişcare a lui. Cel mai mare şi mai fioros dintre ei se proţăpi în faţa lui Frodo, arătându-şi colţii şi mârâind.

În clipa următoare, în poartă se ivi un hobbit mătăhălos, cu un trup îndesat şi o faţă rotundă şi rumenă.

— Salutare! Salutare! Şi cine mă rog sunteţi domniile voastre şi cam ce-aţi pofti? întrebă el.

— Bună ziua, domnule Maggot, zise Pippin.

Fermierul se uită la el mai atent.

— Măi, doar n-o fi Stăpânu’ Pippin — domnu’ Peregrin Took, aş zice! strigă el, preschimbându-şi încruntătura în zâmbet. Nu te-am mai văzut de multă vreme prin locurile astea. Norocu’ matale că te cunosc. Tocmai voiam să-mi asmut câinii la orice străin trece pe-aci. Se petrec nişte lucruri ciudate azi. Nu-i vorbă, se-ntâmplă să mai treacă tot felu’ de nepoftiţi ciudaţi prin părţile noastre. Prea aproape de Râu, zise el, clătinând din cap. Da’ un muşteriu mai neobişnuit ca ăsta încă nu mi-a fost dat să văd. Nu-mi mai trece el a două oara hotarul aşa, de capu’ lui, să ştiu că intru-n păcat.

— Despre cine vorbeşti? întrebă Pippin.

— Adică nu l-aţi văzut? se miră fermierul. A luat-o înapoi, spre drumu’ pietruit, nu-i mult de-atunci. Ciudat muşteriu, a pus tot felu’ de întrebări aiurea. Da’ poate că vreţi să intraţi şi vă voi povesti mai pe îndelete. Am un strop de bere bună la cană, dacă dumneata şi prietenii dumitale doriţi, domnu’ Took.

Era limpede că fermierul era dispus să le spună mai multe dacă i se îngăduia să o facă când şi cum găsea el de cuviinţă, astfel că primiră invitaţia.

— Şi câinii? întrebă Frodo neliniştit. Fermierul izbucni în râs.

— N-o să vă facă nici un rău — dacă nu le spun eu. Aici, şezi! Colţ! Falcă! strigă el. Şezi! Lupu!

Spre uşurarea lui Frodo şi a lui Sam, câinii se îndepărtară, lăsându-i în pace.

Pippin făcu prezentările.

— Domnul Frodo Baggins, spuse el. Poate că nu-ţi aminteşti de el, pe vremuri locuia la Conacul Coniac.

Auzind numele de Baggins, fermierul tresări şi îl săgetă pe Frodo cu privirea. Preţ de o clipă, Frodo îşi închipui că bătrânul îşi adusese aminte de povestea cu ciupercile furate şi că îşi va asmuţi încă o dată câinii asupra lui. În loc de asta, Fermierul Maggot îl luă de braţ.

— Păi nu-i asta cea mai mare ciudăţenie? rosti el. Chiar domnu’ Baggins? Intraţi! Avem de vorbit.

Intrară în bucătărie şi se aşezară lângă vatra largă. Doamna Maggot aduse bere într-un ulcior cât toate zilele şi umplu patru căni mari. Băutura era bună şi Pippin se considera mai mult decât consolat pentru că nu ajunsese la Bibanul de Aur. Sam îşi sorbea berea cu multă suspiciune. Avea o neîncredere înnăscută faţă de cei care locuiau în alte părţi ale Comitatului; şi nu era dispus să se împrietenească prea repede cu cineva care i-a chelfănit stăpânul, oricât de demult se întâmplase asta.

După ce stătură puţin de vorbă despre vreme şi despre viitoarele recolte (care nu se întrezăreau mai rele ca de obicei), Fermierul Maggot puse cana jos şi se uită pe rând la musafirii săi.

— Acuma, domnu’ Peregrin, începu el, dincotro veţi fi venind şi-ncotro vă veţi fi îndreptând? Veneaţi, poate, să mă vizitaţi pe mine? Căci, dacă aşa stau lucrurile, trecuserăţi de poarta mea fără să vă văd.

— Păi, nu, răspunse Pippin. Cinstit vorbind, dacă tot ai ghicit, am intrat pe drum din celălalt capăt: am traversat câmpurile dumitale. A fost o întâmplare. Ne-am rătăcit în pădure, în partea dinspre Pădureni, încercam s-o tăiem de-a dreptul spre Ponton.

— Dacă vă grăbeaţi, drumu’ v-ar fi fost de mai mult folos, spuse fermierul. Dar nu de-asta îmi făceam griji. Din partea mea, puteţi umbla pe pământurile mele dacă aşa vi-e voia, domnu’ Peregrin. Şi dumneata la fel, domnu’ Baggins — deşi aş îndrăzni să spun că încă îţi plac ciupercile.

Izbucni în râs.

— Da, da, ţi-am recunoscut numele. Îmi aduc aminte de vremea când tânăru’ Frodo Baggins era unu’ dintre cei mai afurisiţi ştrengari din Ţara Iedului. Dar nu la ciuperci mă gândeam. Tocmai mi se pomenise numele de Baggins înainte să apăreţi domniile voastre. Ia ghiciţi ce voia muşteriu’ ăla ciudat să afle de la mine?

Hobbiţii ardeau de nerăbdare să afle răspunsul.

— Ei bine, continuă fermierul, lungind povestea pentru a-i da savoare, a venit călare pe-un cal mare negru, a intrat pe poartă, s-a întâmplat că era deschisă, şi drept în faţa uşii mele s-a oprit. Era negru din cap până-n picioare, acoperit cu pelerină şi glugă, ai fi zis că nu voia să fie văzut la faţă. „Ce naiba-n Comitat o fi vrând şi ăsta?” m-am întrebat. Nu prea vedem mulţi din Seminţia Mare să treacă hotarele; şi, oricum, nicicând n-am auzit de vreunu’ ca soiu’ ăsta negru.

„Bună ziua dumitale, zic eu, ieşind să-l întâmpin. „Drumu’ pe care ai apucat nu duce nicăieri şi, oriîncotro ai vrea să te-ndrepţi, cea mai scurtă cale e înapoi pe drumu’ pietruit.” Nu-mi plăcea cum arăta, şi când a ieşit Falcă din casă şi a adulmecat, numa’ ce-l aud schelălăind de parcă-l înţepase strechea: şi-a ascuns coada între picioare şi a luat-o la sănătoasa urlând. Omu’ negru stătea nemişcat.

„Vin dintr-acolo, zice el, tărăgănat şi parcă înţepenit, arătând spre soare-apune, peste câmpurile mele, mă rog frumos. L-ai văzut pe Baggins?” mă-ntreabă cu o voce ciudată şi numa’ ce se-apleacă spre mine. Nu i-am putut vedea faţa, căci avea gluga trasă mult peste ochi; şi m-a luat cu frig parcă pe spinare. Dar nu pricepeam de unde atâta neobrăzare să umble călare pe pământurile mele.

„Vezi-ţi de drum! i-am spus. Nu-i nici un Baggins pe-aci. N-ai nimerit unde trebuie în Comitat. Mai bine ia-o-ndărăt spre apus, către Hobbiton — dar de dată asta poţi să mergi pe drum.”

„Baggins a plecat”, a răspuns el în şoaptă. „Vine-ncoace. E pe-aproape. Aş dori să-l găsesc. Dacă trece pe-aici, îmi spui? îţi aduc aur.”

„Ba n-ai să-mi aduci, i-am zis eu. Ai să te-ntorci de unde-ai venit, şi-ncă repede. Îţi dau un minut, după care îmi adun câinii toţi.”

A scos un fel de sâsâit. Să fi fost râsul lui, sau altceva, nu ştiu. A dat pinteni calului, care s-a ridicat în două picioare drept asupra mea, de-abia am avut timp să mă dau în lături. Am chemat câinii, însă el a tras de hăţuri, a-ntors calu’ şi-a ieşit pe poartă ca fulgeru’, dispărând pe drumeag spre drumu’ principal. Ei, ce credeţi de-asta?

Frodo rămase câteva clipe cu privirile aţintite la focul din vatră, dar singurul lui gând era cum naiba să ajungă ei la Ponton.

— Nu ştiu ce să cred, spuse el într-un târziu.

— Atunci îţi zic eu ce să crezi, continuă Maggot. N-ar fi trebuit niciodată să te-amesteci cu de-alde ăia din Hobbiton, domnu’ Frodo. Ăia-s tare ciudaţi prin părţile alea.

Sam se foi în scaun, uitându-se chiondorâş la fermier.

— Dar mata ai fost întotdeauna un puşti neastâmpărat. Când am auzit că ai plecat de la Brandybuck şi te-ai dus să stai cu batrânu’ domn Bilbo, mi-am zis, puştiu’ ăsta şi-o căută cu lumânarea. Ia seamă la ce-ţi spun, toate se trag de la ciudăţeniile lui domnu’ Bilbo. A pus mâna pe banii ăia într-un fel tare ciudat, pe meleaguri străine, aşa zice lumea. Poate că sunt unii care vor să ştie ce s-a ales de aurul şi bijuteriile pe care le-a îngropat sub măgura din Hobbiton, cum am auzit? Frodo nu spuse nimic: iscodirile cu tâlc ale fermierului îl cam nelinişteau.

— Ce să-ţi spun, domnu’ Frodo, vorbi din nou Maggot. Mă bucur că ţi-a venit mintea la cap şi te-ai întors în Ţara Iedului. Îţi dau un sfat: rămâi aici şi nu te mai amesteca printre neamurile alea ciudate. Ai să-ţi găseşti prieteni şi pe-aici. Dacă mai apare vreuna dintre arătările astea negre şi întreabă încă o dată de dumneata, mă ocup eu de ea. Am să-i spun c-ai murit, sau ai plecat din Comitat, cum vrei. Şi s-ar putea chiar să fie adevărat oarecum; căci mai mult ca sigur că ăştia despre domnu’ Bilbo vor să afle noutăţi.

— Poate că ai dreptate, zise Frodo, evitând să se uite la fermier şi pironindu-şi privirile în foc.

Maggot îl scrută gânditor.

— Văd că dumneata ai alte păreri, zise el. Da’ mi-e limpede ca lumina zilei că nu-i o întâmplare că şi dumneata’ şi călăreţu’ v-aţi nimerit aici în aceeaşi după-masă; şi poate că veştile mele nu-s chiar atât de noi, la urma urmei. Nu-ţi cer să-mi spui nimic din ceea ce crezi că trebuie să păstrezi pentru mata; dar îmi dau seama că te cam afli la ananghie. Poate că te gândeşti că n-o să-ţi fie prea uşor să ajungi la Ponton fără să fii prins?

— Aşa mă gândeam, recunoscu Frodo. Dar trebuie să încercăm să ajungem; nu facem nimic dacă tot stăm şi cugetăm. Aşa că mă tem că trebuie să plecăm. Mulţumim tare mult pentru bunătatea dumitale. M-am temut de dumneata şi de câinii dumitale mai bine de treizeci de ani, fermiere Maggot, deşi poate că ai să râzi auzind asta. Îmi pare rău că nu m-am putut bucura de un prieten bun. Iar acum îmi pare rău că trebuie să plec atât de curând. Dar poate că într-o bună zi mă voi întoarce — dacă am norocul.

— Oricând vei fi bine venit, îi zise Maggot. Da’ mi-a venit o idee. Soarele stă să apună şi în curând cinăm, căci obiceiul ne este să ne culcăm imediat după Apus. Dacă dumneata şi domnu’ Peregrin aţi putea sta să îmbucăm cu toţii ceva, ne-ar face mare bucurie.

— Şi nouă, îl asigură Frodo. Dar mă tem că trebuie s-o pornim de îndată. Chiar şi acum dacă plecăm, tot se va întuneca înainte să ajungem la Ponton.

— Uf! Da’ aveţi puţină răbdare! Tocmai voiam să spun: după cină scot căruţa şi vă duc pe toţi până la Ponton. Asta o să vă scutească de o bucată bună de drum şi o să vă ferească de alte necazuri.

De data aceasta Frodo acceptă invitaţia cu plăcere şi, auzindu-l, Pippin şi Sam răsuflară uşuraţi. Soarele coborâse de-acum dincolo de dealurile apuse şi lumina zilei pălea. Doi dintre fiii lui Maggot şi cele trei fiice ale lui intrară în bucătărie şi pe masa cea mare apărură bucatele unei cine îmbelşugate. Aprinseră lumânările şi încinseră focul. Doamna Maggot se agita, intrând şi ieşind. Unul sau doi hobbiţi care lucrau la fermă apărură şi ei. În curând, paisprezece hobbiţi şedeau în jurul mesei şi mâncau. Bere era din belşug, iar în mijlocul mesei trona un castron uriaş plin cu ciuperci şi slănină, pe lângă alte feluri mai consistente, pregătite din ceea ce oferea gospodăria. Câinii se întinseseră lângă foc, rozând coji şi oase.

După ce isprăviră de mâncat, fermierul şi fiii lui ieşiră ducând un felinar şi pregătiră căruţa. Era întuneric în curte atunci când oaspeţii părăsiră casa. Îşi aruncară raniţele în căruţă, apoi urcară şi ei. Instalat pe capră, fermierul dădu bice poneilor voinici. Soţia lui rămăsese în raza de lumină ce venea prin uşa deschisă.

— Să fii atent, Maggot! îi striga ea. Nu te lua la harţă cu străinii şi întoarce-te imediat acasă!

— Aşa voi face, promise el şi porni, ieşind pe poartă.

Vântul nu adia, noaptea era liniştită şi tăcută, doar în aer se simţea o undă răcoroasă. Mergeau pe întuneric şi agale. După o milă sau două, drumeagul traversă un şanţ adânc şi, urcând o pantă scurtă, se sfârşi în drumul cel mare, pietruit şi construit pe un mal înalt.

Fermierul coborî, se uită cu atenţie în ambele direcţii, spre miazănoapte şi spre miazăzi, dar nimic nu se zărea în întuneric, iar în aerul nemişcat nu se desluşea nici un zgomot. Peste şanţuri, fuioare subţiri de ceaţă adunate deasupra apei se târau spre câmpuri.

— Se ridică negurile, spuse Maggot, dar n-am să aprind felinarele până la întoarcere. O s-auzim orice s-ar afla pe drum înainte să-l vedem.

De unde se sfârşea drumeagul fermierului şi până la Ponton erau vreo cinci mile, poate mai mult. Hobbiţii se înveliră în pelerine, dar urechile le erau ciulite la cel mai mic zgomot ce s-ar fi auzit peste scârţâitul roţilor şi tropăitul agale al copitelor poneilor. Lui Frodo i se părea că se târau mai încet decât melcul. Lângă el, Pippin moţăia, cuprins de somn. Sam, în schimb, se uita drept înainte, spre ceţurile ce se ridicau.

Într-un târziu ajunseră la bifurcaţia de unde începea drumul spre Ponton. Era însemnat prin doi stâlpi mari, albi, ce se iviseră pe neaşteptate în dreapta. Fermierul Maggot trase de hăţuri şi căruţa se opri cu un scârţâit. Tocmai se pregăteau să coboare, când deodată auziră ceea ce se temuseră cu toţii că vor auzi: un tropăit de copite pe drumul din faţa lor. Zgomotul se apropia de ei.

Maggot sări de pe capră şi, ţinând poneii de dârlogi, îşi încordă privirile ca să desluşească prin negură. Clip-clop, clip-clop, se auzea călăreţul apropiindu-se. Tropăitul răsuna puternic în aerul neclintit şi înceţoşat.

— Mai bine v-aţi ascunde, domnu’ Frodo, şopti Sam, cuprins de îngrijorare. Întindeţi-vă pe fundul căruţei şi acoperiţi-vă cu păturile, şi avem noi grijă să-l trimitem pe călăreţul ăsta la plimbare.

Sam coborî şi se alătură fermierului. Călăreţii Negri vor trebui să treacă peste cadavrul lui dacă voiau să se apropie de căruţă.

Clop-clop, dop-clop. Călăreţul aproape că ajunsese în dreptul lor.

— Salutare! strigă Fermierul Maggot.

Copitele se opriră dintr-o dată. Hobbiţilor li se păru că disting cu greu, la câţiva paşi în faţa lor, o siluetă întunecoasă acoperită cu o pelerină şi glugă.

— S-auzim! bubui Maggot, aruncându-i Iui Sam hăţurile şi pornind cu paşi mari în întâmpinarea siluetei. Să nu care cumva să mai faci un pas! Ce pofteşti, şi-ncotro te-ndrepţi?

— Îl vreau pe domnul Baggins. L-ai văzut cumva? răsună o voce înăbuşită — dar vocea era aceea a lui Merry Brandybuck.

Un felinar negru apăru de sub pelerină, luminând faţa uimită a fermierului.

— Domnu’ Merry! strigă acesta.

— Da, chiar el! Cine-ţi închipuiai că e? întrebă Merry, apropiindu-se. Când se ivi din ceaţă, temerile celor patru se risipiră şi călăreţul păru deodată să-şi reducă dimensiunile la acelea obişnuite ale hobbiţilor. Călărea pe un ponei, iar în jurul gâtului avea înfăşurată o eşarfă ce-i acoperea şi bărbia, ferindu-i faţa de atingerea ceţii. Frodo sări din căruţă ca să-l salute.

— În sfârşit, iată-te! se bucură Merry. Începeam să mă întreb dac-o să mai apăreţi, şi tocmai voiam să mă aşez la cină. Când am văzut că se înceţoşează, m-am dus călare până la Stogu, zicându-mi că poate aţi căzut în vreun şanţ. Dar să fiu al naibii dacă ştiu pe ce drum aţi venit. Unde-ai dat de ei, domnule Maggot? în iazul dumitale pentru gâşte?

— Nu, i-am prins călcându-mi hotarul, zise fermierul, şi aproape că am asmuţit câinii la ei; da’ o să-ţi povestească ei totul, sunt sigur. Acum, dacă nu vă e cu supărare, domnu’ Merry, domnu’ Frodo, domnilor, aş face mai bine să mă-ntorc acasă. Doamna Maggot trebuie că e tare îngrijorată văzând că se lasă negurile.

Dădu căruţa cu spatele înapoi spre drumul principal, apoi o întoarse.

— Ei, noapte bună la toată lumea, mai zise el. A fost o zi tare ciudată, zău aşa. Dar totul e bine când se sfârşeşte cu bine; deşi poate că e mai bine să n-o zicem până n-ajungem la casele noastre. Nu spun altminteri decât că o să-mi pară bine să mă văd acasă.

Îşi aprinse felinarele şi urcă pe capră. În ultima clipă, scoase un coş mare de sub banchetă.

— Era să uit, zise. Doamna Maggot l-a pregătit pentru domnu’ Frodo, cu complimente.

l-l întinse lui Frodo, apoi plecă, însoţit de un cor de mulţumiri şi urări de noapte bună.

Urmăriră din priviri inelele palide de lumină din jurul felinarelor care se legănau în noaptea ceţoasă. Şi brusc Frodo începu să râdă; din coşul acoperit pe care-I ţinea în mână se înălţa până la nasul lui un miros de ciuperci.

V O conspiraţie demascată

Acum am face bine să ajungem şi noi acasă, spuse Merry. Înţeleg că e ceva necurat la mijloc; dar să avem răbdare până ne vedem la adăpost.

O luară pe drumul spre Ponton, care era drept şi bine întreţinut, mărginit de pietre mari spoite în alb. După aproximativ o sută de paşi ajunseră la râu, în dreptul unui ponton lat de lemn. Un pod plutitor încăpător era legat de el. Bolarzii albi de lângă mal luceau în lumina aruncată de cele două felinare cocoţate pe doi stâlpi înalţi. În urmă, negurile de pe câmpuri se ridicaseră până peste gardurile vii; dar în faţă apa era întunecoasă şi doar printre trestiile de la mal se desluşeau nişte cute şerpuitoare, ca un fel de abur. Ceva mai departe, ceaţa părea mai rară.

Merry îşi duse poneiul pe o pasarelă până pe pod, iar ceilalţi îl urmară. Apoi, cu ajutorul unei prăjini lungi, începu să împingă podul. Viniac curgea domol şi lat înaintea lor. Malul de peste râu era abrupt, dar o potecă ce începea de la celălalt ponton urca în serpentine până sus. Pontonul era luminat de felinare. Dincolo de mal se desluşea Dealul Iedului; şi în el, printre valurile răzleţe de ceaţă, luceau multe ferestre rotunde, galbene si roşii. Erau ferestrele de la Conacul Coniac, străvechiul cămin al neamului Brandybuck.

De mult de tot, Gorhendad Oldbuck , capul familiei Oldbuck, una dintre cele mai vechi din Smârcuri sau chiar din Comitat, trecuse râul, întâiul hotar răsăritean al ţării. El a construit (şi a săpat) Conacul Coniac, i-a schimbat numele în Brandybuck şi s-a stabilit în acel loc pentru a deveni stăpânul a ceea ce, de fapt, forma o mică ţară independentă. Familia lui s-a tot mărit şi a continuat să se mărească şi după ce lui i s-au sfârşit zilele, până când Conacul Coniac a ajuns să ocupe întreaga colină, având trei uşi principale, multe uşi laterale şi aproape o sută de ferestre. După care, familia Brandybuck şi numeroşii ei servitori au început să sfredelească, şi mai târziu să construiască peste tot în jur. Aşa a apărut Ţara Iedului, o fâşie dens populată între râu şi Pădurea Bătrână, un soi de colonie ţinând de Comitat. Satul principal se numea Cotuascuns, îngrămădit pe malurile şi pantele din spatele colinei Conacul Coniac.

Populaţia din Smârcuri era prietenoasă cu locuitorii Ţării Iedului, iar autoritatea Stăpânului de la Conac (cum era numit capul familiei Brandybuck) era şi acum recunoscută de fermierii care locuiau între Stogu şi Stufărişu. Dar majoritatea locuitorilor din bătrânul Comitat îi considerau pe cei din Ţara Iedului ca fiind deosebiţi de ei, adică pe jumătate străini. Deşi, în realitate, nu se deosebeau chiar atât de mult de ceilalţi hobbiţi din cele Patru Meleaguri. Decât într-o singură privinţă: le plăceau bărcile, şi unii dintre ei ştiau să înoate.

La început, ţara lor nu fusese prin nimic apărată în est; mai târziu, însă, au înălţat un gard: Fânul cel Înalt l-au numit. A fost plantat în urmă cu multe generaţii, iar acum se îndesise şi crescuse înalt, căci era tuns cu regularitate. Se întindea fără întrerupere de la Podul Coniaied, într-o buclă mare ce pornea de la râu, până la Fânar (loc unde râul Salcia ieşea din Pădure şi se vărsa în Viniac); măsura mai bine de douăzeci de mile de la un capăt la altul. Dar, de bună seamă, gardul acesta nu izbutea să-i ocrotească cine ştie ce. Pădurea înainta până aproape de el în multe locuri. Locuitorii Ţării Iedului îşi încuiau uşile după lăsarea întunericului, ceea ce nu se obişnuia în Comitat.

Podul plutitor alunecă încet pe suprafaţa apei. Ţărmul Ţării Iedului se zărea tot mai aproape. Sam era singurul din grup care nu traversase niciodată râul până atunci. Un sentiment ciudat îl cuprinsese, în vreme ce râul leneş se scurgea clipocind pe lângă ei: viaţa lui de până acum rămăsese în urmă, în neguri, iar în faţă îl aştepta aventura necunoscută. Se scărpină în creştet şi preţ de o clipă îl fulgeră dorinţa ca domnul Frodo să fi putut să-şi ducă pe mai departe traiul liniştit în Fundătura.

Cei patru hobbiţi coborâră pe mal. Până să lege Merry podul de bolard, Pippin şi pornise cu poneiul de dârlog să urce poteca la deal, când Sam (care se uitase în urmă ca pentru a-şi lua rămas-bun de la Comitat) murmură în şoaptă răguşită:

— Ia uitaţi-vă-ndărăt, domnu’ Frodo. Vedeţi ceva?

Pe pontonul îndepărtat, sub felinarele la fel de îndepărtate, desluşeau cu greu o siluetă: arăta ca o boccea neagră abandonată. Dar, chiar în vreme ce se uitau, forma păru a se mişca şi a se clătina dintr-o parte în alta, de-ai fi zis că cerceta terenul. După care se lăsă în patru labe, sau se târî înapoi în bezna de dincolo de felinare.

— Ceruri din Comitat, ce poate fi asta? întrebă Merry.

— Ceva ce vine pe urmele noastre, răspunse Frodo. Lasă însă întrebările acum. Să plecăm de îndată.

Porniră în grabă în sus pe potecă, până pe buza malului, iar când se uitară îndărăt încă o dată, malul îndepărtat era cufundat în ceţuri, încât nimic nu se mai zarea.

— Slavă Cerului că nu ţineţi bărci pe malul apusean! exclamă Frodo. Caii pot să treacă râul?

— Pot să meargă douăzeci de mile spre miazănoapte, până la Podul Viniac — sau pot înota, spuse Merry. Deşi încă n-am auzit de vreun cal care să fi trecut înot râul Viniac. Dar ce-au a face caii în toată povestea asta?

— Am să-ţi spun mai târziu. Să ajungem în casă şi vorbim acolo.

— Bine. Tu şi Pippin cunoaşteţi drumul; aşa că o iau înainte şi-i spun lui Bolger Grăsunu’ că veniţi. O să pregătim cina şi toate cele.

— Am mâncat de cină mai devreme, cu fermierul Maggot, zise Frodo, dar loc e pentru încă una.

— O veţi căpăta. Dă-mi să duc eu coşul ăla, mai zise Merry şi dispăru în întuneric.

Între Viniac şi noua casă a lui Frodo din Scobitura Râului era o bucată bună de mers. Trecură de Dealul Iedului şi de Conacul Coniac, aflate în stânga, şi, înainte să ajungă în Cotuascuns, intrară pe drumul principal al Ţării Iedului, care, de la Pod, o lua spre sud. Cam la o jumătate de milă în direcţie opusă, spre nord, ajunseră la un drum secundar ce pornea din dreapta. Îl urmară pe acesta vreo două mile, urcând şi coborând o dată cu el înspre interiorul ţării.

În cele din urmă se opriră în dreptul unei porţi înguste tăiate într-un gard viu gros. În întuneric nu se vedea nimic din casă: se găsea departe de drum, în mijlocul unei pajişti circulare întinse, înconjurată de un brâu de copaci pitici în interiorul spaţiului împrejmuit de gardul viu. Frodo o alesese deoarece se afla într-un colţ izolat al regiunii, fără alte gospodării în preajmă. Puteai să intri şi să ieşi fără să te vadă careva. Familia Brandybuck o construise de mult, drept casă de oaspeţi sau pentru membrii familiei care doreau să scape o vreme de existenţa aglomerată de la Conacul Coniac. O casă ţărănească, de modă veche, foarte asemănătoare cu o vizuină de hobbit: lungă şi joasă, fără etaj; acoperiş de iarbă, ferestre rotunde şi o uşă mare şi rotundă.

Luând-o pe cărarea de iarbă ce pornea de la poartă, nu zăriră nici o lumină; ferestrele întunecate erau oblonite. Frodo ciocăni şi uşa fu deschisă de Bolger Grăsunu’. Dinăuntru se revărsă o lumină prietenoasă. Intrară iute şi închiseră uşa, izolând lumina şi pe ei înşişi de lumea de afară. Se pomeniră într-un hol larg, cu uşi de ambele părţi; în faţă, un coridor străbătea casa prin mijlocul ei.

Frodo privi în jur. Arăta ca acasă la el. Multe dintre obiectele lui preferate — sau ale lui Bilbo (în spaţiul acesta nou îi aduceau dureros aminte de el) — erau aranjate aproape tot aşa cum se găsiseră la Fundătura. Un loc plăcut, confortabil, primitor; Frodo se surprinse dorind să fi venit cu adevărat aici pentru a duce o viaţă retrasă şi liniştită. I se părea nedrept că le dăduse atâta bătaie de cap prietenilor săi; şi încă o dată se întreba cum avea să le împărtăşească vestea că trebuia să-i părăsească atât de curând, imediat chiar, pe cât posibil. Cum-necum, dar trebuia s-o facă în seara asta, înainte să se culce cu toţii.

— E minunat, făcu el efortul să spună. Mai c-aş zice că nici nu m-am mutat.

Drumeţii îşi atârnară pelerinele în cuier şi-şi puseră raniţele grămadă pe podea. Merry o luă pe coridor înainte şi-i duse până în capătul celălalt al casei, unde deschise o uşă. Lumina unui foc şi un fuior de abur năvăliră în coridor.

— O baie! strigă Pippin. Ah, fii binecuvântat, Meriadoc!

— În ce ordine intrăm? întrebă Frodo. Cei mai în vârstă întâi, sau cei mai iuţi? Tu oricum vei fi ultimul, Meştere Peregrin.

— Fiţi încredinţaţi că am aranjat treburile mai bine decât credeţi, îi potoli Merry. Nu putem începe viaţa la Scobitura Râului certându-ne din pricina băii. În încăperea asta sunt trei căzi şi un cazan plin cu apă clocotita. Mai sunt şi prosoape, rogojini şi săpun. Intraţi şi isprăviţi iute!

Merry şi Grăsunu’ se duseră în bucătărie, care se afla de partea cealaltă a coridorului, şi se apucară de ultimele pregătiri pentru o cină târzie. Frânturi de cântece, care mai de care mai sonore, răsunau din baie, amestecate cu plescăituri şi chiuituri. Deodată, vocea lui Pippin le acoperi pe celelalte, intonând unul dintre cântecele de baie mult îndrăgite de Bilbo.

Se auzi o plescăitura puternică şi un strigăt de valeu! din partea lui Frodo. Din câte se părea, cea mai mare parte a apei din cada lui Pippin imitase o fântâna arteziană, sărind mult în afară.

Merry se apropie de uşă.

— Ce-aţi zice de-o cină şi de nişte bere care să curgă pe gâtlej la vale? strigă el.

Frodo ieşi, uscându-şi părul.

— E atât de multă apă în aer, încât mai bine vin în bucătărie ca să isprăvesc baia, se plânse el.

— Sfinţi din Ceruri! se cruci Merry, uitându-se în baie. Peregrin, va trebui să ştergi totul cu o cârpă înainte să capeţi ceva de mâncare. Grăbeşte-te, că nu te aşteptăm.

Cinară în bucătărie, pe o masă lângă foc.

— Presupun că voi trei nu poftiţi din nou ciuperci? îi întrebă Fredegar fără prea mari speranţe.

— Ba da, ba da! ţipă Pippin.

— Alea-s ale mele! strigă Frodo. Mi-au fost date mie de doamna Maggot, o regină între nevestele de fermieri. Luaţi-vă mâinile nesătule de pe ele, ciupercile-s numai pentru mine.

Hobbiţii au pentru ciuperci o pasiune ce depăşeşte până şi cele mai aprige patimi ale Seminţiei Mari. Un fapt care explică în parte expediţiile îndelungi ale tânărului Frodo spre vestitele câmpuri din Smârcuri, cât şi furia lui Maggot cel păgubit. De data asta se găseau din belşug pentru toţi, şi după ce isprăviră, până şi Bolger Grasunu’ scoase un suspin de satisfacţie. Împinseră masa la locul ei şi aşezară scăunele în jurul focului.

— Strângem mai târziu, zise Merry. Şi-acum să v-aud. Îmi vine să cred că aţi avut aventuri, ceea ce nu mi se pare prea cinstit fără mine. Vreau să-mi povestiţi totul, dar mai ales vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu bătrânul Maggot şi de ce mi-a vorbit astfel. Mi s-a părut speriat de-a dreptul, dacă vă puteţi închipui aşa ceva.

— Toţi am fost speriaţi, spuse Pippin după un moment de tăcere, timp în care Frodo s-a uitat ţintă la foc, fără să vorbească. Şi tu ai fi fost dacă te-ar fi urmărit timp de două zile Călăreţii Negri.

— Şi ce-s ăştia?

— Nişte arătări negre, care călăresc pe cai negri, răspunse Pippin. Dacă Frodo nu vrea să vorbească, o să-ţi spun eu povestea de la început.

Şi relată întreaga lor călătorie din clipa în care plecaseră din Hobbiton. Sam întărea cele spuse cu nenumărate clătinări din cap şi cu exclamaţii. Frodo rămase tăcut.

— Aş fi zis că aţi inventat totul, spuse Merry, dacă n-aş fi văzut cu ochii mei arătarea aia neagră de pe ponton — şi dacă n-aş fi auzit nota aceea stranie din vocea lui Maggot. Tu ce-nţelegi din toate astea, Frodo?

— Vărul Frodo a fost foarte închis în sine, zise Pippin. Dar a venit timpul să se deschidă. Până acum n-am mers mai departe de bănuiala fermierului Maggot, anume că e ceva legat de comoara bătrânului Bilbo.

— A fost doar o bănuială, se grăbi Frodo să observe. Maggot nu ştie nimic.

— Bătrânul Maggot e un tip viclean, zise Merry. Multe se petrec în spatele feţei ăleia rotunde a lui, ce nu ies la iveală în cuvinte. Am auzit că a fost o vreme în care obişnuia să se ducă în Pădurea Bătrână, şi i-a mers vestea că ştie o mulţime de lucruri ciudate. Dar, Frodo, spune-mi măcar dacă bănuiala lui e bună sau rea, ce crezi?

— Eu cred, răspunse Frodo încet, că a fost o bănuiala bună, cel puţin până acum. Este legat de aventurile de demult ale lui Bilbo, iar Călăreţii ori pe mine mă caută, ori pe el — sau poate că mai corect ar fi să spun, fac cercetări. Şi mă tem, dacă chiar vreţi să ştiţi, că nu-i o glumă şi că eu nu sunt în siguranţă nici aici şi nici în altă parte.

Se uită în jur, la pereţi şi la ferestre, parcă temător că se vor deschide toate deodată. Ceilalţi îl scrutară în tăcere şi schimbară între ei priviri cu subînţeles.

- Acuşi o să spună tot, îi şopti Pippin lui Merry, iar acesta dădu din cap.

— Asta-i, oftă Frodo într-un târziu, aşezându-se mai bine în scaun şi îndreptându-şi spatele, ca şi cum ar fi luat o hotărâre. Nu mai pot ţine ascuns. Am ceva să vă spun la toţi. Dar nu prea ştiu cum să încep.

— Cred că pot să te ajut, se oferi Merry cu o voce calmă, spunând eu o parte.

— Cum adică? făcu Frodo, privindu-l neliniştit.

— Adică, dragul şi bătrânul meu Frodo, eşti disperat pentru că nu ştii cum să-ţi iei rămas-bun. Aveai de gând să pleci din Comitat, asta e limpede. Însă primejdia te-a încolţit mai curând decât te-ai aşteptat, şi acum plănuieşti s-o iei din loc imediat. Şi nu vrei. Ne pare tare rău pentru tine.

Frodo deschise gura şi o închise la loc. Expresia de surprindere de pe faţa lui era atât de caraghioasă, încât ceilalţi izbucniră în râs.

— Dragul şi bătrânul nostru Frodo, se înduioşă Pippin. Chiar credeai că ne-ai aruncat cu praf în ochi? N-ai fost îndestul de atent sau de isteţ pentru asta. Din aprilie îţi tot faci planuri vădite de plecare şi ţi-ai luat rămas-bun de la toate locurile pe unde ai hoinărit. Te-am tot auzit murmurând: „Oare am să mai văd vreodată valea asta?” şi altele de acest soi, şi prefăcându-te că ai ajuns la fundul sacului cu bani şi că de-asta ţi-ai vândut iubita Fundătură afurisiţilor ălora de Sackville-Baggins! Şi toate discuţiile între patru ochi cu Gandalf.

— Ceruri! exclamă Frodo. Şi eu care credeam că am fost şi atent, şi isteţ. Nu ştiu ce-ar spune Gandalf de-ar şti. Înseamnă că tot ţinutul ştie de plecarea mea?

— Aaa, nu, îl linişti Merry. Nu-ţi face griji din pricina asta. Multă vreme n-o să mai rămână un secret, de bună seamă; dar deocamdată este, cred eu, ştiut doar de noi, conspiratorii. La urma urmei, nu trebuie să uiţi că te cunoaştem bine şi suntem adesea alături de tine. De obicei ghicim ce-ţi trece prin cap. Şi pe Bilbo îl cunoşteam. Ca să fiu sincer, te urmăresc atent de când a plecat. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, ai să porneşti pe urmele lui; şi, drept să-ţi spun, mă aşteptam să pleci mai curând, iar mai târziu am început să fim îngrijoraţi. Ne temeam cumplit că ai putea să ne tragi clapa, să pleci pe neaşteptate, singur-singurel, aşa cum a făcut şi el. Şi încă din primăvară am stat cu ochii pe tine şi ne-am făcut şi noi planurile noastre. N-ai să scapi cu una-cu două.

— Dar trebuie să plec, insistă Frodo. Nu-i nimic de făcut, prieteni dragi. E foarte trist pentru noi toţi, dar n-are rost să încercaţi să mă reţineţi. Dacă tot aţi ghicit atât de multe, vă rog să mă ajutaţi şi să nu mă împiedicaţi.

— Nu înţelegi, zise Pippin. Trebuie să pleci — şi prin urmare şi noi trebuie să plecăm. Merry şi cu mine te însoţim. Sam e un băiat minunat, e în stare să-i sară unui dragon de gât ca să te salveze, asta dacă nu-şi dă cu stângu-n dreptul; dar vei avea nevoie de mai mult de un singur însoţitor în aventura ta periculoasă.

— Dragii şi prea iubiţii mei hobbiţi! exclamă Frodo, profund înduioşat. Dar nu m-aş putea învoi la aşa ceva. Şi eu m-am hotărât de multă vreme. Vorbiţi de pericole, dar nu înţelegeţi. Nu-i vorba de-a găsi o comoară, şi nici de o hălăduială de colo până colo. Eu fug dintr-un pericol de moarte într-alt pericol de moarte.

— Dar bineînţeles că înţelegem, spuse Merry cu fermitate. Ăsta-i motivul pentru care ne-am hotărât să mergem cu tine. Ştim că Inelul nu-i o glumă; dar o să facem tot ce putem împotriva Duşmanului.

— Inelul! strigă Frodo, deşi nu era foarte uimit.

— Da, Inelul, repetă Merry. Dragul şi bătrânul meu hobbit, nu prea ţii seamă de curiozitatea indiscretă a prietenilor tăi. De ani de zile am ştiut de existenţa Inelului — de fapt, înainte de plecarea lui Bilbo; dar cum el în mod vădit îl ţinea ca pe o taină, am păstrat şi eu doar pentru mine ceea ce ştiam, până când am pus la cale conspiraţia noastră. Desigur, nu-l cunoşteam pe Bilbo la fel de bine pe cât te cunosc pe tine; eram prea tânăr pe vremea aceea; iar el era mult mai atent — dar nu îndeajuns. Dacă vrei să ştii cu adevărat cum am aflat de el prima şi prima dată, am să-ţi spun.

— Spune, zise Frodo pierdut.

— Familia Sackville-Baggins i-a venit de hac, cum uşor poţi presupune. Într-o zi, cu un an înainte de Petrecere, s-a întâmplat că mă plimbam pe drum, când îl văd pe Bilbo în faţa mea. Deodată, în depărtare, apar ăia din familia S.B., veneau spre noi. Bilbo încetineşte şi apoi, una-două, dispare. Am fost atât de surprins, încât abia dacă mi-a trecut prin cap să mă ascund şi eu, într-un fel mai puţin spectaculos; dar m-am strecurat prin gard şi mi-am continuat drumul pe partea cealaltă. După ce-au trecut ăia, m-am tot uitat prin gard, spre drum, şi mă uitam exact la Bilbo când brusc îl văd că reapare. Am apucat să zăresc o lucire de aur atunci când a vârât ceva înapoi în buzunarul pantalonilor.

După povestea asta, am căscat bine ochii. De fapt, mărturisesc că am spionat. Dar trebuie să recunoşti că era ceva menit să tulbure, şi, ce să-ţi spun, eram un băietan pe atunci. Cu siguranţă că sunt singurul din Comitat, în afară de tine, Frodo, care a văzut vreodată cartea secretă a bătrânului.

— I-ai citit cartea! strigă Frodo. Sfinţi din Ceruri! Nu-i nimic în siguranţă pe lumea asta?

— Nu în destulă siguranţă, aş zice, observă Merry. Dar n-am făcut decât să-mi arunc ochii pe ea, şi chiar şi asta a fost greu de făcut. Nu-şi lăsa niciodată cartea aiurea. Mă-ntreb ce s-a ales de ea. Mi-ar face plăcere s-o mai răsfoiesc o dată. O ai Frodo?

— Nu. Nu era la Fundătura. Cred că a luat-o cu el.

— Prin urmare, aşa cum îţi spuneam, continuă Merry, am ţinut în mine tot ce ştiam, până astă-primăvară, când treburile au început să devină serioase. Atunci a luat naştere conspiraţia noastră; şi cum şi noi eram serioşi şi aveam intenţii serioase, n-am stat să ne codim prea mult. Nu eşti o fiinţă prea comodă, iar Gandalf este o pacoste şi mai mare. Dar dacă vrei să te prezint iscoadei noastre principale, pot să ţi-o aduc.

— Unde e? întrebă Frodo, uitându-se în jurul său, cu aerul că se aştepta ca o faţă mascată şi înspăimântătoare să apară dintr-un dulap.

— Fă un pas înainte, Sam, îi ceru Merry, şi Sam se ridică, roşu la faţă până-n vârful urechilor. Iată-l pe strângătorul nostru de informaţii! Şi a strâns multe, ascultă-mă pe mine, până a fost prins în cele din urmă. După care, aş zice, mi s-a părut că a considerat că se află sub jurământ şi n-a mai ciripit.

— Sam! strigă Frodo, simţind că uimirea îşi avea şi ea limitele ei şi neştiind ce să facă: să se supere, să pufnească în râs, să răsufle uşurat sau să stea ca un caraghios.

— Da, stăpâne, făcu spăşit Sam. Să-mi fie cu iertare, stăpâne. Dar n-am vrut să vă fac nici un rău, domnu’ Frodo, şi nici domnului Gandalf. El a simţit ceva, să ştiţi, şi când aţi spus că mergeţi singur, el a zis Nu! ia pe cineva în care poţi avea încredere.

— Dar se pare că nu pot avea încredere în nimeni, se văită Frodo.

Sam se uita la el nefericit.

— Depinde ce vrei, interveni Merry. Poţi avea încredere în noi că vom sări şi-n foc pentru tine — până la capătul capătului. Şi poţi să ai încredere în noi că vom păstra orice secret de-al tău — mai bine decât o poţi face tu. Dar nu te poţi încrede în noi că te vom lăsa să înfrunţi buclucurile de unul singur şi s-o ştergi fără să spui un cuvânt. Suntem prietenii tăi, Frodo. Oricum: asta e. Ştim aproape tot ce ţi-a spus Gandalf. Ştim destul de multe despre Inel. Suntem îngrozitor de speriaţi — dar venim cu tine; sau te vom urma ca nişte câini.

— Şi, la urma urmei, stăpâne, adăugă Sam, s-ar cuveni să urmaţi sfatul elfilor. Gildor v-a zis că ar trebui să-i luaţi pe aceia care-s dornici să vină, şi nu puteţi spune că n-a fost aşa.

— Nu zic nu, recunoscu Frodo, uitându-se la Sam, care zâmbea cu gura până la urechi. Nu zic nu, dar n-am să te mai cred niciodată că dormi, chiar dacă sforăi sau nu. Am să te învineţesc cu ghionturi ca să fiu sigur.

Şi, întorcându-se către ceilalţi, le spuse:

— Sunteţi o şleahtă de trădători infami. Dar fiţi binecuvântaţi, mai zise el, izbucnind în râs şi, ridicându-se în picioare, îşi desfăcu larg braţele: Mă predau. Am să urmez sfatul lui Gildor. Dacă primejdia n-ar fi atât de neagră, aş dansa de bucurie. Dar, chiar şi aşa, nu pot să nu mă simt fericit; mai fericit decât am fost de multă vreme încoace. M-am temut de seara asta.

— Bun! Aşa rămâne. De trei ori ura pentru Căpitanul Frodo şi compania sa! strigară ei şi ţopăiră în jurul lui.

Merry şi Pippin începură să cânte un cântec pe care, pare-se, îl pregătiseră anume pentru această ocazie.

Era compus după modelul acelui cântec al gnomilor pe care-l cântase Bilbo când pornise la drum, cu atâţia ani în urmă, iar melodia era aceeaşi:

— Foarte bine, acceptă Frodo. Dar asta înseamnă că sunt multe de făcut înainte să mergem la culcare — sub un acoperiş, în seara asta în orice caz.

— Ah! Câtă poezie, suspină Pippin. Chiar vrei să pornim înainte de spartul zorilor?

— Nu ştiu, răspunse Frodo. Mă tem de Călăreţii ăia Negri şi sunt sigur că nu e bine să stăm în acelaşi loc prea mult timp, mai ales într-un loc unde se ştie că mă duceam. Gildor chiar m-a avertizat să nu aştept. Dar tare mi-aş dori să-l văd pe Gandalf. Am băgat de seamă că până şi Gildor s-a arătat îngrijorat când i-am spus că Gandalf nu s-a mai întors. Totul depinde de două lucruri. Cât de curând pot Călăreţii să ajungă la Cotuascuns? Şi cât de curând putem pleca noi? Pregătirile ne vor lua destul de mult timp.

— Răspunsul la a doua întrebare, zise Merry, este că putem pleca într-un ceas. Ca să zic aşa, am pregătit totul. În grajdul din partea cealaltă a pajiştii sunt şase ponei, proviziile şi echipamentul sunt gata împachetate, au mai rămas doar câteva schimburi de pus şi alimentele care se strică repede.

— Încep să cred că toată conspiraţia asta şi-a împlinit rostul cu folos, mormăi Frodo. Dar ce ne facem cu Călăreţii Negri? Putem să-l mai aşteptăm o zi pe Gandalf fără să păţim ceva?

— Asta depinde de ce anume crezi că ar face Călăreţii dacă te găsesc aici, răspunse Merry. Ar fi putut ajunge de-acum până aici, de bună seamă, dacă n-ar fi fost opriţi la Poarta-de-la-Miazănoapte, unde Gardul merge până jos, pe malul râului, de partea aceasta a Podului. Gărzile Porţii nu i-ar lăsa să treacă în timpul nopţii, deşi ei ar putea forţa intrarea. Chiar şi în timpul zilei gărzile ar încerca să-i reţină, eu aşa cred, măcar până ar trimite vorbă Stăpânului de la Conac — căci nu le-ar plăcea cum arată Călăreţii şi cu siguranţă că le-ar fi teamă de ei. Pe de altă parte, Ţara Iedului nu poate ţine piept prea mult unui atac hotărât. Şi se prea poate ca, mâine dimineaţă, până şi un Călăreţ Negru care s-ar apropia de poartă şi ar spune că vrea să stea de vorbă cu domnul Baggins să fie lăsat să treacă. Cam toată lumea ştie că te întorci să locuieşti la Scobitura Râului.

O vreme Frodo rămase pe gânduri.

— M-am hotărât, zise el într-un târziu. Pornesc mâine de îndată ce se luminează de ziua. Dar nu merg pe drum. Căci aşa mai sigur ar fi să rămânem aici. Dacă ies prin Poarta-de-la-Miazănoapte, se va afla pe dată că am părăsit Ţara Iedului, în loc să rămână o taină cel puţin câteva zile, aşa cum s-ar întâmpla în celălalt caz. Mai mult decât atât: Podul şi Drumul de Miazăzi din apropierea hotarului vor fi negreşit pândite, şi dacă pătrunde vreun Călăreţ în Ţara Iedului, şi dacă nu. Nu ştim câţi sunt; cel puţin doi, de-asta sunt sigur, poate mai mulţi. Singurul lucru ce-mi rămâne de făcut este s-o şterg frumos într-o direcţie neaşteptată.

— Dar asta nu poate să însemne decât să intri în Pădurea Bătrână, se îngrozi Fredegar. Doar nu vrei aşa ceva. E la fel de periculos ca şi Călăreţii Negri.

— Nu chiar, îl contrazise Merry. E o soluţie disperată, dar cred că Frodo are dreptate. E singura cale de a pleca fără a ţi se lua imediat urma. Cu puţin noroc, putem să le-o luăm mult înainte.

— În Pădurea Bătrână n-o să aveţi noroc, nu se lăsă Fredegar convins. Nimeni n-are noroc acolo. O să vă rătăciţi. Nimeni nu intră acolo.

— Ba da, intră, stărui Merry. Cei din familia Brandybuck intră — uneori, când îi apucă. Avem o intrare numai a noastră. Şi Frodo a intrat o dată, de mult de tot. Eu am intrat de mai multe ori; de obicei pe lumină, se înţelege, când copacii dorm şi sunt mai liniştiţi.

— Ei, atunci faceţi cum credeţi de cuviinţă, cedă Fredegar. Eu unul mai tare mă tem de Pădurea Bătrână decât de orice altceva ce mi-e cunoscut: poveştile pe care le aud despre ea sunt adevărate coşmaruri; dar votul meu contează prea puţin, căci nu eu merg în călătorie. Totuşi, mă bucur foarte că rămâne cineva în urmă care să-i spună lui Gandalf ce-aţi făcut, atunci când o s-apară, căci sunt sigur că o să apară, şi încă foarte curând.

Oricât ar fi ţinut la Frodo, Bolger Grasunu’ n-avea nici o dorinţă să părăsească ţinutul sau să vadă ce se afla dincolo de hotarele lui. Familia lui se trăgea din Meleagul dinspre Soare-Răsare, mai precis din Vadul Mieilor, Plaiurile Podului, dar niciodată nu trecuse de partea cealaltă a Podului Viniac.

După cum plănuiseră conspiratorii de la bun început, sarcina lui era să rămână pe loc, ca s-o scoată la capăt cu aceia care se vor dovedi curioşi, şi să păstreze cât mai mult impresia că domnul Baggins locuia încă la Scobitura Râului. Adusese cu sine chiar şi nişte haine vechi de-ale lui Frodo, ca să-şi poată juca rolul mai bine. Prea puţin se gândiseră la cât de periculos se putea dovedi acest rol.

— Minunat! exclamă Frodo după ce înţelese planul. Altfel n-am fi avut cum să-i lăsăm un mesaj lui Gandalf. De bună seamă, n-am de unde şti dacă aceşti Călăreţi au sau nu habar să citească, dar n-aş fi îndrăznit să risc să-i las un mesaj scris, de teamă să nu intre ei în casă şi, scotocind, să-l găsească. Dar dacă Grasunu’ rămâne de bunăvoie aici ca să aibă grijă de tot, astfel că pot să fiu sigur că Gandalf va afla pe ce drum am apucat-o, nu mai am de ce sta pe gânduri. Mâine dimineaţă la prima oră intru în Pădurea Bătrână.

— Care va să zică, aşa rămâne, zise Pippin. Una peste alta, îmi place mai mult ceea ce vom face noi decât ceea ce-i rămâne Grăsunului de făcut — să aştepte aici până vin Călăreţii Negri.

— Aşteptaţi voi până ajungeţi în Pădure, se burzului Fredegar. Pe vremea asta mâine o să doriţi să fiţi aici cu mine.

— N-are rost să ne mai ciorovăim atâta, interveni Merry împăciuitor. Mai avem de strâns în bucătărie şi de controlat încă o dată bagajele înainte să ne culcăm. O să vă trezesc până se ivesc zorii.

Când, în sfârşit, se vârî în pat, Frodo nu reuşi să adoarmă o bucată de vreme. Îl dureau picioarele. Era bucuros că a doua zi avea să călărească. Într-un târziu, se cufundă într-un fel de vis în care se făcea că privea de la o fereastră înaltă, afară, peste o mare întunecată de copaci care se clătinau. Departe jos, la rădăcinile lor, se distingeau zgomote de creaturi care se târau şi adulmecau. Era sigur că, mai devreme sau mai târziu, aveau să-l simtă.

Apoi auzi un sunet în zare. Întâi crezu că era un vânt mare care se abătea asupra frunzişului pădurii. Dar iute înţelese că nu frunzele foşneau, ci Marea, departe de tot; un sunet pe care nu-l auzise niciodată în stare de trezie, deşi îi tulburase adeseori visurile. Deodată se pomeni că se găsea afară. Iar în jur nu erau copaci. Se găsea pe o câmpie stearpă şi neagră, iar în aer se simţea un miros sărat ciudat. Ridicând privirile, văzu un turn alb şi înalt, stând singuratic sus de tot, pe o creastă. Îl cuprinse o dorinţă arzătoare de-a sui în turn pentru a vedea Marea. Începu să urce cu greu povârnişul, spre turn, dar dintr-o dată pe cer apăru o lumină şi răsună bubuitul unui tunet.

VI Pădurea Bătrână

Frodo se trezi dintr-o dată. În camera era încă întuneric. Îl zări pe Merry stând cu o lumânare în mână şi lovind în uşă cu mâna cealaltă.

— Gata, gata! Ce e? întreba Frodo, încă tulburat şi uluit.

— Ce să fie! strigă Merry. E vremea să te scoli. E patru şi jumătate şi ceaţa groasă. Hai! Sam s-a şi apucat de micul dejun. Chiar şi Pippin s-a trezit. Eu mă duc să înşeuez poneii şi să-l aduc pe acela care va căra bagajele. Trezeşte-l şi pe trântorul de Grăsun! Măcar să se scoale ca să ne conducă.

Curând după ora şase, cei cinci hobbiţi erau gata de plecare. Bolger Grasunu’ căsca de zor. Se furişară tiptil din casă. Merry porni primul, ducând de dârlogi un ponei împovărat cu bagaje, şi o luă pe o poteca ce trecea printr-un hăţiş din spatele casei, ca apoi să traverseze câteva fâneţe. Frunzele copacilor luceau şi ceaţa picura de pe fiecare creangă şi crenguţă; iarba era surie, acoperită de roua rece. Nimic nu se clintea, iar zgomotele îndepărtate răsunau aproape şi limpezi: cotcodăcitul găinilor într-o ogradă, o uşă închizându-se undeva.

În grajd găsiră poneii: animale mici şi voinice, aşa cum le plăceau hobbiţilor, nu neapărat iuţi, însă bune de tras din greu o zi întreagă. Încălecară şi curând se pierdură în ceaţa ce părea să nu se deschidă de bunăvoie în calea lor; în schimb, se închidea ameninţătoare în urmă. După ce călăriră aproape o oră, agale şi fără să-şi vorbească, văzură Gardul ivindu-se brusc din negură în faţa lor. Era înalt şi acoperit de un fileu argintiu de plase de păianjen.

— Cum o să treceţi prin ăsta? întreba Fredegar.

— Veniţi după mine, zise Merry, şi veţi vedea.

O luă la stânga pe lângă gard şi nu după multă vreme ajunseră într-un loc unde acesta era uşor scobit, urmând buza unei gropi. La oarecare distanţă de Gard fusese săpată o bortă ce intra în pantă uşoară în pământ. Malurile erau întărite cu cărămidă, înălţându-se treptat până se uneau deasupra, formând un tunel sfredelit adânc sub Gard, ieşind în groapa aflată de cealaltă parte a Iui.

Aici se opri Bolger Grasunu’.

— Rămâi cu bine, Frodo, zise el. Tare-aş fi vrut să nu intri în Pădure. Sper doar să n-ai nevoie să fii salvat înainte de lăsarea serii. Dar noroc îţi urez şi azi şi în toate zilele.

— Dacă nu-s şi alte lucruri rele înainte-mi în afară de Pădure, înseamnă că am noroc, oftă Frodo. Să-i spui lui Gandalf s-o ia repede pe Drumul spre Soare-Răsare: în curând ne vom întoarce la el şi vom merge cât mai repede cu putinţă.

— Cu bine! strigară ceilalţi şi coborâră panta în galop, dispărând în tunel, unde Fredegar nu-i mai putea vedea.

Era întuneric şi umezeală acolo. Capătul celălalt era blocat cu o poartă din gratii groase de fier. Merry descalecă şi o descuie, iar după ce trecură toţi o împinse la loc. Poarta se închise cu un zgomot metalic, iar încuietoarea clincăni. Sunetul nu prevestea nimic bun.

— Poftim, zise Merry. Aţi părăsit Comitatul, acum sunteţi afară, şi încă la marginea Pădurii Bătrâne.

— Sunt adevărate poveştile ce se spun despre ea? întrebă Pippin.

— Nu ştiu despre care poveşti vorbeşti, răspunse Merry. Dacă e vorba de poveştile alea vechi de speriat copiii, pe care le spuneau dădăcile Grăsunului, despre tot felul de spiriduşi şi lupi şi altele de soiul ăsta, aş zice că nu-s adevărate. Cel puţin eu nu cred în ele. Dar Pădurea este stranie. Spre deosebire de Comitat, aici tot ce se afla în ea este mult mai viu, mai atent la ceea ce se petrece, ca să zic aşa. Iar copacilor nu le plac străinii. Îi urmăresc. De obicei se mulţumesc doar să-i urmărească, atât cât ţine lumina zilei, şi nu prea fac mare lucru. Uneori, cei mai puţin prietenoşi pot să scape o ramură, să scoată o rădăcină, său să-i apuce cu o plantă târâtoare lungă. Dar noaptea poate deveni foarte periculos, aşa mi s-a spus. Mi s-a întâmplat doar o dată să mă aflu în ea după lăsarea întunericului, şi atunci foarte aproape de Gard. Mi s-a năzărit că toţi copacii şopteau între ei, transmiţându-şi veşti şi complotând într-o limbă necunoscută; iar ramurile se clătinau şi se agitau fără să fi bătut vântul. Se spune că, de fapt, copacii se mişcă într-adevăr şi pot să-i înconjure pe străini şi să-i prindă înăuntru. De mult de tot, au atacat chiar şi Gardul; au venit, s-au înrădăcinat zdravăn şi s-au aplecat peste el. Dar au venit hobbiţii şi au tăiat sute şi apoi au făcut un foc de tabăra uriaş în Pădure şi au ars pământul pe o fâşie lungă la răsărit de Gard. După asta, copacii au renunţat să atace, dar au devenit tare neprietenoşi. Încă exista o suprafaţă stearpă mare, nu departe în interior, acolo unde a fost făcut focul.

— Doar copacii sunt periculoşi? întrebă Pippin.

— Mai sunt tot felul de ciudăţenii ce trăiesc adânc în Pădure, în partea cealaltă a ei, sau aşa am auzit; dar n-am văzut nimic de acest soi. Totuşi, este ceva ce taie poteci. De câte ori intră careva în Pădure, găseşte drumuri deschise; dar astea par să se mişte şi să se strămute din când în când într-un fel tare ciudat. Nu departe de acest tunel se află, sau s-a aflat vreme îndelungată, începutul unei poteci destul de late, care ducea la Poiana Focului, iar de acolo venea mai mult sau mai puţin în direcţia noastră, spre nord-est. Aceasta e poteca pe care vreau s-o găsesc.

Hobbiţii părăsiră poarta tunelului şi traversară groapa cea lată. De partea cealaltă se desluşea cu greu o potecă ce urca spre poala Pădurii, cam la o sută de metri, poate mai mult, depărtare de Gard; dar de cum ajunseră sub coroanele copacilor, aceasta dispăru. Uitându-se în urmă, zăriră linia întunecată a Gardului printre trunchiurile copacilor ce se îngrămădeau încă de pe-acum în jurul lor. În faţă nu vedeau altceva decât trunchiuri de nenumărate dimensiuni şi forme: drepte sau îndoite, răsucite, aplecate, late sau zvelte, netede sau cioturoase şi rămuroase; şi toate erau verzi sau sure din pricina muşchiului şi a unor excrescenţe zburlite şi lipicioase.

Merry era singurul care părea vesel.

— Mai bine ai lua-o înainte şi ai găsi poteca aia, îl sfătui Frodo. Să nu ne pierdem unul de altul sau să uitam de care parte se află Gardul.

Aleseră o anume direcţie printre copaci, iar poneii înaintau ocolind cu atenţie multele rădăcini întortocheate şi împletite între ele. Pământul nu era acoperit de vegetaţie. Urca întruna şi, pe măsură ce înaintau, copacii păreau să devină tot mai înalţi, mai întunecaţi şi mai deşi. Nu se auzea nici un sunet, doar din când în când câte-un strop de umezeală picura printre frunzele nemişcate. Deocamdată nu răzbătea vreo şoaptă sau vreo mişcare dinspre ramuri; dar hobbiţii aveau senzaţia neplăcută că erau urmăriţi cu o dezaprobare ce se transforma încet în aversiune şi chiar duşmănie. Senzaţia se accentua, până când se pomeniră că-şi ridicau iute privirile în sus, sau se uitau îndărăt, parcă aşteptând o lovitură din senin.

Poteca nu se zărea încă nicăieri, copacii păreau tot timpul că li se pun în cale. Pippin simţi dintr-o dată că nu mai putea suporta şi scoase un strigăt fără veste:

— Ai! Ai! Nu vreau să fac nimic. Doar lăsaţi-mă să trec, vă rog! Ceilalţi se opriră speriaţi; dar strigătul lui căzu ca înăbuşit de o cortină grea. Nu răsuna nici ecou, nici răspuns, deşi pădurea păru să se îndesească şi mai tare şi să pândească mai abitir.

— Eu n-aş striga în locul tău, îl mustră Merry. Faci mai mult rău decât bine.

Frodo începea să se îndoiască de putinţa lor de a găsi o cale şi se întrebă dacă nu cumva greşise făcându-i pe ceilalţi să vină în pădurea asta îngrozitoare. Merry se uită ba într-o parte, ba în alta, dând semne că nu prea era sigur în ce direcţie s-o apuce. Lui Pippin nu-i scăpă nesiguranţa lui.

— Nu ţi-a trebuit mult ca să ne rătăceşti, îl luă el peste picior. Dar în aceeaşi clipă Merry scoase un fluierat şi arătă înainte.

— Măi, măi, mormăi el. Copacii ăştia chiar se mişcă. Uite Poiana Focului în faţă (sau cel puţin aşa sper), dar poteca înspre acolo îmi pare că s-a mutat din loc.

Se lumina tot mai mult, pe măsură ce înaintau. Pe neaşteptate, ieşind dintre copaci, se pomeniră într-un spaţiu larg şi circular. Deasupra se zărea cerul, albastru şi senin spre surprinderea lor, căci jos, sub acoperişul Pădurii, nu putuseră vedea apropierea dimineţii şi ridicarea negurilor. Soarele însă nu se înălţase destul ca să strălucească în poiană, deşi razele lui poposiseră pe vârfurile copacilor. Frunzişul era mai des şi mai verde de jur-împrejurul poienii, formând aproape un zid compact. Copaci nu creşteau, doar iarba aspră şi plante înalte nenumărate: cucută şi pătrunjel sălbatic, cu lujerele păioase şi ofilite, răscoage ce-şi scuturau sămânţa ca o cenuşă pufoasă, urzici luxuriante şi scaieţi uriaşi. Un loc lugubru, dar, după desişul Pădurii, părea o gradină fermecătoare şi veselă.

Hobbiţii prinseră curaj şi, plini de speranţă, ridicară privirile spre cerul tot mai luminat de astrul zilei. În capătul celălalt al poienii era o spărtură în peretele format de copaci şi mai departe se zărea desluşit o potecă. Vedeau cum se adânceşte în pădure, lăţindu-se uneori şi deschizându-se deasupra, deşi copacii iute se apropiau din nou, umbrind-o cu ramurile lor întunecoase. Pe această potecă o apucară şi ei. Drumul continua să urce în pantă domoală, dar ei mergeau acum mai repede ca înainte şi cu inima ceva mai uşoară, căci li se părea că Pădurea se îmblânzise şi îi lăsa să treacă nestingheriţi.

Nu după multă vreme aerul deveni fierbinte şi înăbuşitor. Copacii se apropiară din nou de ambele părţi, astfel că nu se mai putea vedea până departe în faţă. Mai dihai ca înainte simţeau cum pădurea îi încolţea cu reaua ei voinţă. Era atâta linişte în jur, încât călcătura copitelor poneilor, foşnind pe frunzele uscate şi împiedicându-se când şi când de rădăcinile ascunse, bubuia ca tunetul în urechile lor. Frodo încercă să cânte ceva ca să-i încurajeze, dar vocea lui se transformă în murmur.

Dus — nici nu rosti bine cuvântul şi vocea i se stinse. Aerul părea greu şi rostirea cuvintelor obositoare. Chiar în spatele lor o cracă groasă se desprinse dintr-un copac bătrân, aplecat peste potecă, şi căzu cu o trosnitură la pământ. Copacii păreau că se închid în faţa lor.

— Nu le place să audă vorbindu-se despre pieire şi dureri, observă Merry. Eu n-aş mai cânta nimic deocamdată. Aşteaptă să ajungem cu adevărat la poala pădurii, şi atunci o să ne-ntoarcem spre ea şi-o să-i cântam în cor.

Vorbea cu veselie, iar dacă simţea vreo nelinişte, n-o arăta. Ceilalţi nu răspunseră. Erau descurajaţi. O greutate mare îi apăsa inima lui Frodo, căci regreta acum fiecare pas pe care-l făcea cu gândul să sfideze ameninţarea pădurii. Tocmai voia să se oprească şi să le propună să se întoarcă (dacă mai puteau face asta), când se petrecu ceva cu totul neaşteptat. Poteca încetă să urce, continuând o vreme să înainteze orizontal. Copacii întunecaţi se retraseră, încât hobbiţii văzură poteca în faţă, ca o linie aproape dreaptă. La o oarecare distanţă se înălţa vârful verde al unui deal, fără nici un copac pe el, ca un cap pleşuv ieşind din pădurea înconjurătoare. După câte îşi dădeau seamă, într-acolo se îndrepta poteca.

Grăbiră pasul, bucuroşi la gândul că vor urca o vreme deasupra acoperişului Pădurii. După ce coborî puţin, poteca începu din nou să urce, ducându-i într-un târziu până la poala dealului abrupt. Acolo părăsi copacii şi se afundă în iarbă. Pădurea împrejmuia dealul precum o coamă deasă de păr ce se isprăvea brusc într-un cerc în jurul creştetului ras.

Hobbiţii îşi duseră poneii în sus, dând ocol dealului de mai multe ori până ajunseră în vârf. Acolo se opriră şi priviră în jur. Aerul strălucea în lumina soarelui, dar era pâclos; nu puteau vedea prea departe. În jurul lor însă, ceaţa dispăruse; deşi ici şi colo adăsta în golurile dintre copaci, iar înspre miazăzi, unde era o vale adâncă, ce tăia Pădurea dintr-o parte în alta, ceaţa se ridica încă precum un abur sau ca fuioarele de fum alb.

— Aia e, spuse Merry, arătând cu mâna, aia e linia râului Salcia. Izvorăşte din Gruiuri şi curge pieziş spre sud-vest prin mijlocul Pădurii, ca să se verse în Viniac, mai jos de Fânar. Noi nu vrem s-o luăm în direcţia aia! Se zice că Valea Salcia este cea mai stranie parte a întregii păduri — locul de unde, pare-se, ar porni toate ciudăţeniile.

Ceilalţi priviră în direcţia arătată de Merry, însă nu prea aveau ce vedea, în afară de ceţuri deasupra văii adânci şi pline de umezeală; iar dincolo de ea, jumătatea dinspre miazăzi a Pădurii pierea din vedere.

Pe vârful dealului, soarele devenea fierbinte. Trebuie că era în jur de ora unsprezece; dar pâcla uşoară a toamnei încă îi împiedica să vadă prea departe, oriîncotro s-ar fi uitat. Spre apus nu distingeau nici linia Gardului şi nici Valea Viniac, aflată dincolo de el. Înspre miazănoapte, unde li se îndreptară privirile pline de speranţă, nu se vedea nimic din ce-ar fi putut să însemne linia marelui Drum de Miazăzi, adică acolo unde voiau să ajungă. Se găseau pe o insulă în mijlocul unui ocean de copaci, iar orizonturile erau ascunse vederii.

În partea dinspre miazăzi şi răsărit, terenul cobora foarte abrupt, ca şi cum povârnişurile dealului continuau departe în jos, sub coroanele copacilor, precum ţărmurile unei insule care formează în realitate laturile unui munte crescut din adâncurile apelor. Aşezându-se pe buza verde a râpei, începură să mănânce merindele pe care şi le pregătiseră pentru prânz, plimbându-şi în acest timp privirile peste pădurea de dedesubt. Cum soarele se înălţase şi trecuse de crucea amiezii, reuşiră să zărească în depărtare, înspre răsărit, liniile cenuşii-verzui ale Gruiurilor întinzându-se în acea parte dincolo de Pădurea Bătrână. Priveliştea îi înveseli nespus de mult; căci era tare bine să vadă ceva dincolo de hotarele pădurii, chiar dacă nu aceea era direcţia în care aveau de gând să se îndrepte, atâta vreme cât acest lucru depindea de ei: căci Gruiurile gorgane aveau un renume la fel de sinistru printre hobbiţi ca şi Pădurea însăşi.

Într-un târziu, hotărâră că era timpul să o pornească iarăşi la drum. Poteca ce-i adusese până la poalele dealului reapăru la nord; merseră ei ce merseră pe ea, când deodată îşi dădură seamă că o ţineau tot spre dreapta. Curând începu să coboare abrupt, semn că, de fapt, se îndrepta spre valea râului Salcia: numai că ei nu într-acolo doreau să meargă. După ce cumpăniră o vreme, hotărâră să părăsească poteca amăgitoare şi s-o ia spre miazănoapte; chiar dacă nu reuşiseră să-l vadă de pe deal, Drumul acolo se afla şi nu putea fi prea departe. Tot spre miazănoapte, cam la stânga potecii, terenul părea să fie mai uscat şi mai deschis, urcând spre nişte costişe unde copacii se răreau şi unde pinii şi brazii luau locul stejarilor, al ulmilor şi al altor copaci ciudaţi şi fără de nume din pădurea deasă.

La început, alegerea lor se arătă a fi bună; mergeau mai repede, deşi, de câte ori aveau ocazia să zărească o rază de soare într-un luminiş, nu pricepeau cum, dar parcă o apucaseră spre răsărit. După o vreme însă, copacii se îndesiră din nou, exact acolo unde, văzuţi de departe, păruseră a se rări şi a se descâlci. Apoi, pe neaşteptate, se iviră scobituri adânci în pământ. Ca nişte şleauri de roţi uriaşe, sau ca nişte şanţuri late şi drumuri surpate de mult nefolosite şi sufocate de rugi. Cele mai multe dintre scobiturile acestea tăiau direcţia de mers a hobbiţilor şi nu puteau fi traversate decât coborând până în fundul lor şi urcând pe partea cealaltă, ceea ce era chinuitor şi obositor pentru poneii lor. De câte ori coborau, se pomeneau nimerind în hăţişuri dese şi mărăcinişuri care nicicum nu voiau să-i lase să treacă prin stânga lor, făcându-le loc doar atunci când o luau spre dreapta; şi trebuiau să meargă o bună bucată de drum pe fundul şanţului până găseau un loc unde să poată urca pe malul celălalt. De câte ori se căţărau afară, copacii păreau să se fi îndesit şi întunecat şi mai mult; spre stânga, în susul pantei, era aproape imposibil de găsit un drum, încât, neavând de ales, o luau spre dreapta, înspre vale.

După o oră sau două, pierduseră orice simţ al direcţiei, deşi ştiau foarte bine că de mult nu se mai îndreptau spre miazănoapte. Fuseseră abătuţi din drum, iar acum nu făceau altceva decât să urmeze o direcţie aleasă de altcineva — spre sud-est, înspre inima Pădurii, nicidecum înspre marginile ei.

Era de-acum târziu după-amiaza atunci când coborâră, dar mai mult se rostogoliră, într-un şanţ mai lat şi mai adânc decât toate pe care le traversaseră până atunci. Era atât de abrupt şi de năpădit de hăţişuri, încât se dovedi imposibil să mai iasă din el, în oricare parte ar fi apucat-o, decât dacă-şi părăseau poneii şi-şi lăsau bagajele în urmă. Nu le rămânea decât să meargă pe fundul şanţului spre vale. Pământul deveni tot mai moale, chiar mocirlos din loc în loc; din maluri ţâşneau izvoare, încât curând se treziră că înaintau de-a lungul unui pârâiaş ce se prelingea şi susura prin albia buruienoasă. Apoi coborâşul se făcu tot mai abrupt, iar pârâiaşul se transformă într-un pârâu iute şi zgomotos, care se prăvălea şi sărea pe pripor în jos. Ajunseseră într-o viroagă adâncă şi abia luminată, deasupra căreia copacii se arcuiau departe în sus.

Hobbiţii îşi continuară drumul anevoios, pe lângă albia râului, când, pe neaşteptate, ieşiră din întunecime. Ca printr-o poartă, în faţa lor văzură lumina soarelui. Apropiindu-se de acea deschizătură, descoperiră că locul pe unde coborâseră ei era, de fapt, o fisură într-un mal înalt şi abrupt, aproape un stei. La poalele acestuia se găsea o întindere mare de iarbă şi stuf, iar în depărtare se zărea un alt mal, aproape la fel de abrupt. O după-masă aurie, scăldată în razele apusului, adăsta caldă şi somnoroasă peste şesul dintre cei doi pereţi. Tăindu-l prin mijloc, un râu întunecat, cu apa cafenie, curgea şerpuit printre sălcii bătrâne, pe sub arcurile lor, împiedicându-se în coroane căzute şi ducându-şi la vale undele împestriţate de mii de frunze de salcie scuturate. Aerul însuşi părea greu din pricina frunzelor care fremătau galbene pe crengi; căci jos în vale adia o boare caldă şi blândă, în suflarea căreia trestiile foşneau, iar crengile sălciilor trosneau încetişor.

— Aşa deci, acum măcar îmi pot face o idee despre unde suntem, zise Merry. Am mers aproape în direcţia opusă celei în care doream noi să mergem. Ăsta e Râul Salcia! Am s-o iau înainte să cercetez terenul.

Ieşi în lumina soarelui şi dispăru în iarba înaltă. Se întoarse nu după multă vreme şi le spuse că solul era destul de bun între piciorul peretelui şi râu; în câteva locuri limbi de pământ uscat, acoperite cu iarbă, coborau până pe malul apei.

— Mai mult, continuă el, mi se pare că am zărit o potecă ce merge de partea asta, de-a lungul malului. Dacă o luăm la stânga şi o apucăm pe ea, ar trebui ca în cele din urmă să ieşim din Pădure în partea ei de răsărit.

— Poate, zise Pippin neîncrezător. Adică dacă poteca ajunge până acolo, dacă nu cumva ne bagă în vreo mocirlă şi ne lasă acolo. Cine a făcut poteca asta, ai vreo idee, şi de ce? Pun capul că n-a fost tăiată de hatârul nostru. Sunt din ce în ce mai bănuitor cu Pădurea şi cu tot ce-i în ea şi încep să cred în toate poveştile pe care le-am auzit despre ea. Şi poţi să-mi spui cât de mult avem de mers spre răsărit?

— Nu, răspunse Merry. Nu pot. Habar n-am cât de departe la vale pe râu suntem, sau cine-ar putea umbla pe aici atât de des, încât să taie o asemenea potecă. Dar nu văd şi nu-mi trece prin minte nici o altă cale de ieşire.

Nemaiavând nici unul ce spune, se aliniară în şir indian, cu Merry în frunte, care-i conduse pe drumul pe care-l descoperise. De jur-împrejur, iarba şi stuful creşteau mănoase şi înalte, uneori trecându-le mult peste capete; dar, odată găsită, poteca putea fi urmată cu uşurinţă, cu toate şerpuirile ei pentru a găsi pământul mai uscat printre mlaştini şi ochiuri de apă. Ici şi colo traversa râuleţe ce coborau prin făgaşuri din tăpşanele păduroase mai înalte, ca să se verse în Salcia, şi în aceste locuri poteca era înlocuită de trunchiuri de copaci sau mănunchiuri de vreascuri aşezate de-a curmezişul.

Hobbiţilor le era din ce în ce mai cald. Oştiri de muşte de cele mai felurite soiuri le bâzâiau în jurul urechilor, iar soarele după-amiezei le pârjolea spatele. Când sperau mai puţin, se pomeniră în umbră, o umbră subţire, aruncată de ramurile mari şi cenuşii ce se întindeau peste potecă. Fiecare pas înainte era făcut cu tot mai puţină tragere de inimă. Somnolenţa părea să se strecoare afară din pământ şi să urce prin picioarele lor, părea să se cearnă blând din aer peste capetele şi ochii lor.

Frodo simţi cum îi cade bărbia în piept şi cum nu-şi mai poate ţine capul drept. Chiar în faţa lui, Pippin se prăbuşi în genunchi. Frodo se opri.

— N-are rost, îl auzi el pe Merry spunând. Nu pot să mai fac nici un pas dacă nu mă odihnesc. Trebuie să trag un pui de somn. Sub sălcii e răcoare. Mai puţine muşte.

Lui Frodo nu-i plăcea ce auzea.

— Veniţi! le strigă el. Nu putem dormi aici. Mai întâi trebuie să ieşim din Pădure.

Dar ceilalţi erau prea pierduţi ca să le mai pese. Sam stătea lângă ei, căscând şi clipind buimac.

Frodo simţi deodată că somnul îl răpune. Capul îi plutea. În văzduh aproape că nu se mai auzea nici un sunet. Muştele nu mai bâzâiau. Doar un murmur blând, ca un cântec şoptit pe jumătate, părea să freamăte în crengile de deasupra. Frodo îşi înălţă ochii grei şi văzu aplecându-se asupra lui o salcie uriaşă, bătrână şi acoperită cu un puf alb. Părea enormă, ramurile răşchirate se întindeau ca nişte braţe cu multe mâini şi cu degete lungi, trunchiul noduros şi contorsionat se căsca în scorburi largi, care trosneau uşor atunci când se mişcau ramurile. Frunzele ce tremurau pe cerul senin îl ameţiră pe Frodo, făcându-l să se împiedice şi să cadă lat în iarbă.

Merry şi Pippin se târâră în faţă şi se aşezară cu spatele la trunchiul sălciei. Marile scorburi se deschiseră şi mai mult ca să-i primească, în timp ce salcia se clătina şi trosnea. Cei doi îşi ridicară privirile spre frunzele galbene şi cenuşii, care se legănau uşor în lumină şi cântau. Hobbiţii închiseră ochii, după care li se păru că aud cuvinte, cuvinte răcoroase, susurând ceva despre apă şi somn. Merry şi Pippin se lăsară pradă vrăjii şi adormiră buştean la piciorul uriaşei sălcii cenuşii.

Frodo rămase o vreme întins, luptându-se cu somnul ce-l năucea: apoi, cu mare efort, se chinui să se ridice în picioare. Simţi o dorinţă irezistibilă de-a atinge apa rece.

— Aşteaptă-mă, Sam, bolborosi el. Trebuie să-mi scald puţin picioarele.

Ca prin vis se îndreptă înainte, spre partea dinspre apă a salciei, unde rădăcini mari şi contorsionate crescuseră până în apă, ca nişte pui noduroşi de dragon ce se întindeau să se adape. Frodo încălecă o rădăcină din aceasta şi-şi cufundă picioarele înfierbântate în unda rece şi maronie; acolo şi adormi, cu spatele rezemat de copac.

Sam se aşeză şi se scărpină în creştet, căscând cu gura mare cât o peşteră. Era îngrijorat. După-amiaza era târzie, iar această somnolenţă nu i se părea lucru curat.

— În spatele poveştii ăsteia e ceva mai mult decât soarele şi aerul cald, murmură el pentru sine. Nu-mi place copacul ăsta mare de tot. N-am încredere în el. Ia auzi-l cum cântă acum despre somn. N-o să-i meargă.

Îşi adună puterile, se ridică în picioare şi porni împleticit să vadă ce se întâmplase cu poneii. Descoperi că doi dintre ei se depărtaseră destul de mult pe potecă; şi tocmai îi prinsese din urmă şi-i aducea acum înapoi lângă ceilalţi, când auzi două sunete; unul tare, iar celălalt slab, dar distincte amândouă. Primul era o plescăitură, ca atunci când un obiect greu cade în apă; cel de-al doilea, un sunet ca de clinchet de clanţă, când o uşă se închide fără zgomot, dar repede.

Sam fugi spre râu. Frodo era în apă, aproape de mal, şi o rădăcină mare părea să stea peste el şi să-l apese în jos, dar nu se zbătea. Sam îl prinse de haină şi-l trase de sub rădăcină; cu mare greutate îl aburcă pe mal. Aproape imediat Frodo se trezi, tuşi, vomită.

— Ştii, Sam, zise el într-un târziu, copacul ăsta fioros m-a aruncat înăuntru. Am simţit. Rădăcina aia mare s-a răsucit şi m-a băgat înăuntru.

— Eraţi în lumea viselor, domnu’ Frodo, aşa îmi vine să cred. N-ar trebui să şedeţi în asemenea loc dacă sunteţi somnoros.

— Ce-i cu ceilalţi? întrebă Frodo. Mă-ntreb ce vise au ei. Trecură de partea cealaltă a copacului, şi abia acum pricepu Sam ce fusese acel clinchet pe care-l auzise. Pippin dispăruse. Se aşezase lângă o scorbură care se închisese atât de bine, încât nu se mai zărea nici măcar o crăpătură. Merry era prins şi el în capcană: o altă scorbură se închisese în jurul taliei lui; picioarele îi rămăseseră afară, dar restul trupului se găsea într-o deschizătură întunecoasă, ale cărei margini îl strângeau ca-ntr-un cleşte.

Frodo şi Sam se năpustiră mai întâi asupra trunchiului de care se rezemase Pippin. Apoi se chinuiră ca scoşi din minţi să deschidă fălcile scorburii ce-l ţineau prizonier pe sărmanul Merry. Zadarnic.

— Ah, ce grozăvie, strigă înnebunit Frodo. Ce ne-a trebuit să venim în Pădurea asta îngrozitoare? Ce n-aş da să fim acum cu toţii la Scobitura Râului.

Izbi în copac cu toată puterea, fără să-i pese că-şi rănea picioarele. Un fior abia perceptibil străbătu trunchiul până sus la ramuri; frunzele foşniră şi susurară, dar freamătul aducea acum mai degrabă a hohot de râs pierdut în depărtare.

— N-avem cumva vreun topor prin bagajele noastre, domnu’ Frodo? întrebă Sam.

— Am adus o bărdiţă, ca să tăiem surcele pentru foc. Dar nu ne-ar fi de prea mare folos.

— Ia staţi niţel, sări Sam, luminat de-un gând când auzi de focul de surcele. Am putea izbuti ceva cu focul.

— Am putea, zise Frodo, deşi nu arăta prea convins. Am izbuti să-l prăjim pe Pippin de viu înăuntru.

— Întâi şi-ntâi i-am face un rău copacului ăstuia, măcar să-l speriem, se burzului Sam încrâncenat. Dacă nu-l eliberează, îl dobor, chiar de-ar fi să-l rod cu dinţii.

Dădu fuga la ponei şi nu după mult timp se întoarse cu două cutii de iască şi o bărdiţă.

Adunară iute iarbă şi frunze uscate şi bucăţi de coajă de copac; făcură un morman de crengi frânte şi surcele. Le aduseră pe toate lângă trunchi, de partea opusă celei în care se aflau prinşi hobbiţii. Sam lovi bucăţile de iască şi de la prima scânteie iarba uscată se aprinse şi o limbă de foc şi o şuviţă de fum se înălţară cât ai clipi. Crenguţele trosniră. Degete mici de foc atinseră coaja uscată şi crestată a copacului bătrân, pârjolind-o. Întreaga salcie fu cuprinsă de tremur. Frunzele păreau să sâsâie deasupra capetelor lor, un sâsâit de durere şi mânie. Un ţipăt ascuţit răsună de acolo de unde se afla Merry, iar din străfundul copacului îl auziră pe Pippin scoţând un urlet înăbuşit.

— Stingeţi-l! Stingeţi-l! ţipă Merry. O să mă frângă în două dacă n-o faceţi. Aşa zice!

— Cine? Ce? strigă Frodo, fugind în partea cealaltă a copacului.

— Stinge-l! Stinge-l! îl auziră pe Merry rugându-se. Ramurile sălciei începură să se zbată violent. Se auzea un sunet ca de vânt ce se înteţeşte şi se repede asupra crengilor tuturor celorlalţi copaci din jur, ca şi cum cei doi hobbiţi ar fi aruncat o piatră în somnul liniştit al văii râului, stârnind astfel clipociri de mânie ce s-ar fi răspândit în întreaga Pădure. Sam lovi cu piciorul în focul timid şi stinse sub tălpi scânteile împrăştiate în jur. Dar Frodo, fără să ştie prea bine ce-l apucase să facă ceea ce făcea sau ce spera prin asta, o rupse la fugă pe cărare, strigând ajutor! ajutor! ajutor! Avea senzaţia că şi el abia dacă-şi auzea vocea piţigăiată: parcă vântul sălciei i-o smulsese şi i-o alungase de cum rostise acele cuvinte, înecându-i-o în fremătarea zgomotoasă a frunzelor, îl cuprinse disperarea: se simţea pierdut şi neghiob.

Deodată se opri locului. Primise un răspuns, sau aşa i se păruse: dar ar fi zis că venea din spatele lui, din josul potecii, de departe din Pădure. Se întoarse, ascultă şi curând nu mai avu nici o îndoială: cineva cânta un cântec; o voce adâncă şi veselă cânta fără griji, fericită, dar vorbele n-aveau nici o noimă:

Pe jumătate plini de speranţă, pe jumătate temându-se de o nouă primejdie, Frodo şi Sam rămaseră neclintiţi. Pe neaşteptate, dintr-un şir lung de vorbe aiurea (aşa păreau, cel puţin) vocea se înălţă puternică şi răspicată şi dădu glas următorului cântec:

Frodo şi Sam stăteau ca vrăjiţi. Vântul se potoli. Frunzele atârnau din nou tăcute de crengile nemişcate. Cântecul izbucni iarăşi şi, dintr-o dată, ţopăind şi dansând pe potecă, se ivi deasupra stufului o pălărie veche şi pleoştită, cu o calotă înaltă şi o pană lungă şi albastră înfiptă în panglică. Încă o ţopăitură şi o învârtitură şi în faţa ochilor celor doi hobbiţi apăru un om, sau cam aşa ceva. Oricum, era prea mătăhălos ca să fie hobbit, şi totuşi nu chiar atât de înalt ca pentru cei din Seminţia Mare, deşi făcea tot atâta gălăgie cât unul dintre aceştia, tropăind cu cizmele lui galbene şi uriaşe, trase pe nişte picioare butucănoase, şi năpustindu-se prin iarbă şi papură ca o vită ce coboară la adăpătoare. Purta o haină albastră şi avea o barbă lungă şi castanie; ochii îi erau albaştri şi luminoşi, iar faţa roşie ca un măr copt, dar brăzdată de o sumedenie de încreţituri din pricina râsului. În mâini ducea o frunză mare pe care se afla, ca pe o tavă, o grămăjoară de nuferi.

— Ajutor! strigară Frodo şi Sam, alergând în întâmpinarea lui cu braţele întinse.

— Hei! Hei! Staţi pe loc! strigă bătrânul, ridicând o mână, iar ei se opriră locului ca loviţi în moalele capului. Ia spuneţi, micuţii mei, încotro, aşa, suflând ca nişte foale? Ce s-a-ntâmplat aici? Ştiţi cine-s eu? Sunt Tom Bombadil. Spuneţi-mi care-i necazul. Tom se grăbeşte-acum. Să nu care cumva să-mi striviţi nuferii!

— Prietenii mei sunt prinşi în salcie! ţipă Frodo cu răsuflarea tăiată.

— Stăpânu’ Merry-i stors într-o scorbură! ţipă Sam.

— Ce? strigă Tom Bombadil, sărind în sus. Bătrânu’ Om-Salcie? Numai atât a făcut? Asta se îndreaptă repede. Ştiu ce melodie-i vine de hac. Bătrânu’ şi suriu’ Om-Salcie! îi îngheţ eu sloi măduva, dacă nu-şi vâră minţile-n cap. Îi cânt de-i rad rădăcinile. Îi cânt de-i stârnesc un vânt să-i zboare toate crengile şi frunzele. Bătrânu’ Om-Salcie!

După ce-şi aşeză cu grijă nuferii în iarbă, alergă spre sălcie. Acolo dădu cu ochii de picioarele lui Merry, care încă atârnau afară — restul trupului fusese supt înăuntru. Tom îşi lipi gura de crăpătură şi începu să cânte în ea cu o voce înceată. Hobbiţii nu înţelegeau cuvintele, dar se vedea limpede că Merry se trezise. Picioarele lui prinseră a se zbate. Tom sări într-o parte, rupse o cracă ce atârna şi lovi cu ea trunchiul sălciei.

— Dă-l afară, Bătrâne Om-Salcie, spuse el. Ce-ţi trece prin minte? N-ar trebui să te trezeşti. Mănâncă pământ! Sapă adânc! Bea apă! Du-te la culcare! Acum vorbeşte Bombadil!

Apoi îl prinse pe Merry de picioare şi-l trase afară din scorbura care se căscase dintr-o dată.

Se auzi un scrâşnet ca de ceva ce se rupe, şi apoi se crăpă şi cealaltă scorbură, iar din ea sări afară Pippin, ca izbit din spate. Apoi cu o bubuitură de tunet, cele două scorburi se închiseră la loc. Copacul fu scuturat de un tremur de la rădăcină până-n vârf, după care se lăsă o tăcere adâncă.

— Mulţumesc! ziseră hobbiţii unul după altul. Tom Bombadil izbucni în râs.

— Aşa, deci, micuţii mei, spuse el, aplecându-se ca să-i poată privi în faţă. Acum veţi veni cu mine acasă. Masa e plină de cremă de ouă, miere de fagure şi pâine albă şi unt. Goldberry ne-aşteaptă. Avem timp berechet de întrebări la cină. Urmaţi-mă cât vă ţin puterile de iute.

Zicând acestea, îşi culese nuferii, făcu un semn de chemare cu mâna şi porni săltând şi dansând pe potecă, înspre răsărit, cântând la fel de tare şi de fără de-nţeles.

Prea uimiţi şi prea uşuraţi ca să fie în stare să spună ceva, hobbiţii se luară după el cât de repede puteau. Dar nu era destul de repede, încât cântecul să se piardă în depărtare. Deodată, auziră un Hei! răsunător şi vocea lui ajunse îndărăt la ei:

După care nu se mai auzi nimic. Aproape în aceeaşi clipă, soarele păru să se scufunde în copacii din spatele lor. Gândul le zbură la lumina piezişă a apusului ce scăpăra în undele Râului Viniac şi la ferestrele din Cotuascuns, care începeau să strălucească în sute de luminiţe. Umbre uriaşe pogorâră peste ei; trunchiuri şi ramuri groase atârnau întunecoase şi ameninţătoare deasupra potecii. Ceţuri albe porniră a se ridica şi a se vălătuci pe apa râului, furişându-se în preajma rădăcinilor copacilor crescuţi pe mal. Din pământ, chiar la picioarele lor, se înălţa un abur ca o umbră, devenind una cu umbra nopţii ce se lăsă cu mare repeziciune.

Poteca ajunse tot mai greu de urmat, iar ei erau frânţi de oboseală. Picioarele le erau ca de plumb. Tot felul de zgomote tainice şi ciudate se furişau printre tufişuri şi prin papură la dreapta şi la stânga lor; iar când ridicau privirile spre cerul palid, surprindeau chipuri năstruşnice, zgrunţuroase şi noduroase ce se desenau pe roşeaţa amurgului şi căutau chiorâş în jos la ei din înălţimile pereţilor văii şi de la marginile pădurii. Hobbiţii simţeau tot mai mult că tot ţinutul ăsta era ireal şi că înaintau cu greu printr-un vis ce nu prevestea nimic bun şi din care n-aveau cum să se trezească.

Tocmai când părea că picioarele nu mai vor să-i ducă, observară că terenul prinse a urca uşor. Apa începu să murmure. În întuneric se distingea lucirea albă a spumei, acolo unde râul se prăvălea într-o cascadă mică. Deodată copacii se isprăviră şi ceţurile rămaseră în urmă. Ieşind din Pădure, se pomeniră în faţa unui mal întins de iarbă, ce se înălţa aidoma unui val înaintea lor. Râul, acum îngust şi repede, venea în întâmpinare sprinten şi vesel, scăpărând ici şi colo în lumina stelelor ce se aprinseseră pe cer.

Iarba de sub tălpile lor era moale şi scurtă, ca şi cum abia fusese tunsă ori cosită. Poala Pădurii rămasă în spate era tunsă şi ea, aşa cum se tunde un gard viu. Poteca se distingea cu claritate, bine îngrijită şi mărginită de pietre. Şerpuia până în vârful unei movile înierbate, cenuşie acum sub cerul palid al nopţii înstelate; iar colo, mai sus, pe o pantă mai îndepărtată, hobbiţii zăriră luminile clipind ale unei case. Cărarea o lua încă o dată la vale, şi iar la deal, pe panta lină, acoperită cu iarbă scurtă, spre lumini. Pe neaşteptate, o fâşie lată şi galbenă năvăli afară pe o uşă care se deschise. În faţa lor se afla casa lui Tom Bombadil, pe deal, în josul dealului, sub deal. Dincolo de ea, un grui se iţea abrupt, cenuşiu, spelb, ca apoi să urmeze contururile negre ale Gruiurilor gorgane, pândind în noaptea dinspre soare-răsare.

Cu toţii, hobbiţi şi ponei, iuţiră pasul. Oboseala şi aproape toate temerile căzuseră de pe ei ca un veşmânt lepădat. Hei! Veniţi, hopla-hop! se rostogolea cântecul în întâmpinarea lor.

O voce la fel de limpede şi la fel de tânără şi de străveche precum Primăvara, precum cântecul unei ape jucăuşe curgând în jos spre noapte din dimineaţa strălucitoare dintre dealuri, răsuna ca un clinchet de clopoţei de argint pentru a le ura bun venit:

Pe acest cântec hobbiţii se opriră în prag, iar de jur-împrejurul lor strălucea o lumină de aur.

VII În casa lui Tom Bombadil

Cei patru hobbiţi păşiră peste pragul lat de piatră şi se opriră în loc, clipind uluiţi. Se găseau într-o încăpere lungă şi joasă, inundată de lumina felinarelor ce se legănau de bârnele acoperişului; pe masa din lemn negru şi lustruit ardeau cu generozitate multe lumânări înalte şi galbene.

Pe un scaun, în capătul îndepărtat al camerei, şedea cu faţa spre uşă o femeie. Părul ei lung şi galben i se revărsa pe umeri; purta o rochie verde, la fel de verde ca şi trestiile tinere, cu sclipiri argintii precum picurii de rouă; o încingea un brâu de aur, imaginând o împletitură de irişi, punctată de ochii albaştri-pal ai florilor de nu-mă-uita. Lângă picioarele ei, în vase mari de lut, brune şi verzi, pluteau nuferi albi, astfel că ea părea să troneze în mijlocul unui iaz.

— Intraţi, cinstiţi oaspeţi, îi invită ea şi, auzind-o vorbind, hobbiţii îşi dădură seamă că a ei fusese vocea limpede pe care o auziseră cântând.

Făcură câţiva paşi timizi în cameră şi se înclinară până-n pământ de câteva ori, simţindu-se nefiresc de miraţi şi de stânjeniţi, aşa, ca drumeţii de rând care, ciocănind la poarta oarecui pentru a cere o gură de apă, sunt întâmpinaţi de o regină elfă, bălaie şi tânără, înveşmântata în flori vii. Dar înainte să apuce să spună ceva, ea sări iute în picioare, păşind peste vasele cu nuferi, şi fugi râzând în întâmpinarea lor; în fuga ei, rochia foşni moale, aşa cum foşneşte vântul peste malurile acoperite de flori ale unui râu.

— Apropiaţi-vă, fiinţe dragi, spuse ea, luându-l pe Frodo de mână. Râdeţi şi fiţi veseli. Eu sunt Goldberry, fiica Râului.

Cu pas uşor, trecu de ei şi, închizând uşa, se răsuci cu spatele la ea, deschizându-şi larg braţele de-a curmezişul.

— Să închidem noaptea afară, mai zise ea. Căci am bănuiala că nu v-a trecut spaima de ceţuri şi umbre ale copacilor şi ape adânci şi creaturi neîmblânzite. De nimic să n-aveţi teamă. Căci în noaptea asta vă găsiţi sub acoperişul lui Tom Bombadil.

Hobbiţii se uitau la ea cu uimire; iar ea îi privi pe rând pe fiecare şi zâmbi.

— Frumoasă domniţă Goldberry, îşi găsi Frodo vocea într-un târziu, simţind cum îi tresălta inima de-o bucurie pe care nu o pricepea.

Stătea la fel de vrăjit cum i se mai întâmplase să stea alte dăţi la auzul vocilor încântătoare ale elfilor; dar vraja ce pusese acum stăpânire pe el era cu totul alta: mai puţin intensă şi sublimă, ci mai profundă şi mai apropiată inimii unui muritor; minunată, şi cu toate acestea, defel neobişnuită.

— Frumoasă domniţă Goldberry, spuse el încă o dată. Acum bucuria ascunsă în cântecele pe care le-am auzit mi s-a dezvăluit cu limpezime.

Se opri dintr-o dată, bâlbâindu-se, copleşit de surprinderea de a se auzi pe sine rostind asemenea lucruri. Dar Goldberry izbucni în râs.

— Fii bine venit, zise ea. N-am auzit până acum ca seminţia din Comitat să aibă o vorbă atât de dulce. Dar văd că eşti prieten de-al elfilor; te trădează lumina din ochi şi sunetul vocii. Ce întâlnire veselă! Şedeţi acum şi aşteptaţi-l pe Stăpânul casei. Mult n-are să-ntârzie. Se îngrijeşte de animalele voastre ostenite.

Hobbiţii se aşezară bucuroşi pe scaune joase, din papură împletită, în vreme ce Goldberry se ocupa de pregătirea mesei: ochii lor o urmăreau, căci graţia mlădioasă a mişcărilor ei îi umplea de-o încântare calmă.

De undeva din spatele casei se auzea un zvon de cântec. Din când în când, printre nenumăratele bambi-rop şi paralop şi bumbi-dumbi-rio, se auzeau repetate două versuri:

După o vreme, Frodo vorbi din nou:

— Frumoasă domniţă. Spune-mi, dacă întrebarea mea nu pare prostească, cine e Tom Bombadil?

— El e, răspunse Goldberry, oprindu-se din agitaţia ei şi zâmbind. Frodo o privi întrebător.

— El e, aşa cum l-aţi văzut, mai zise ea, răspunzând privirii lui. El e stăpânul pădurii, al apei şi al dealului.

— Înseamnă că tot ţinutul ăsta ciudat al lui este?

— Nu tocmai, răspunse ea şi zâmbetul îi pieri. Ar fi cu adevărat o povară, adăugă apoi cu o voce scăzută, ca pentru sine. Copacii şi ierburile şi toate cele ce cresc sau vieţuiesc în ţinut îşi aparţin lor înşile. Tom Bombadil este Stăpânul. Nimeni nu i-a făcut vreodată vreun rău lui Tom pe când umbla prin pădure, se bălăcea în apă, sărea de pe-un vârf de deal pe altul în lumina zilei sau în întunericul nopţii. N-are teamă de nimic. Tom Bombadil este stăpân.

O uşa se deschise şi în încăpere intră Tom Bombadil. Avea capul descoperit, iar părul lui castaniu şi des era încoronat cu frunzele toamnei. Izbucni în râs şi, apropiindu-se de Goldberry, îi luă mâna într-a sa.

— Iat-o pe drăguţa mea doamnă, zise el, făcând o plecăciune în faţa hobbiţilor. Iat-o pe Goldberry a mea, înveşmântată toată în verde-argint, cu flori la cingătoare. E aşternută masa? Văd cremă de ouă şi miere de stup şi pâine albă şi unt; lapte, brânză şi ierburi verzi şi fructe pârguite, toate la un loc. Ne ajung oare? Gata-i cina?

— Gata, zise Goldberry, dar poate oaspeţii încă nu-s? Tom bătu din palme şi strigă:

— Tom, Tom, oaspeţii tăi sunt obosiţi, şi tu aproape c-ai uitat. Haideţi, prieteni veseli, Tom vă va înviora. Vă veţi curăţa mâinile înnegrite şi vă veţi spăla chipurile ostenite; azvârliţi pelerinele pline de noroi şi pieptănaţi-vă pletele încâlcite.

Deschise uşa, iar ei îl urmară într-un coridor scurt, care cotea dintr-o dată. Ajunseră într-o încăpere scundă, cu acoperiş în pantă (o marchiză, după câte se părea, construită la capătul de miazănoapte al casei). Pereţii erau din piatră de râu, dar acoperiţi aproape în întregime de scoarţe verzi atârnate de tavan şi de perdele galbene. Peste podeaua din lespezi fusese împrăştiat stuf verde abia cules. Patru saltele adânci, cu un morman de cuverturi albe pe fiecare, se găseau aşezate pe podea, de-a lungul unuia dintre pereţi. Lângă peretele opus se afla o bancă lungă, pe care stăteau înşirate lighene mari de lut, iar alături de fiecare dintre acestea se găseau căni cafenii umplute cu apă, unele cu apă rece, altele cu apă aburindă. În dreptul fiecărui pat fusese pregătită o pereche de papuci verzi, moi.

Nu trecu mult până când hobbiţii, spălaţi şi învioraţi, se aşezară la masă, câte doi de fiecare parte, la cele două capete şezând Goldberry şi Stăpânul. Masa ţinu mult şi fu plină de veselie. Deşi hobbiţii mâncau aşa cum numai hobbiţii flămânzi pot să mănânce, bucatele nu se isprăveau. Băutura din pocaluri părea să fie apă rece, limpede; cu toate acestea, le mergea drept la inimă, aşa ca vinul, slobozindu-le vocile. Oaspeţii îşi dădură deodată seama că se puseseră pe un cântat vesel, venindu-le parcă mai la îndemână şi mai firesc decât vorbele.

În cele din urmă, Tom şi Goldberry se ridicară şi strânseră iute masa. Le cerură oaspeţilor să şadă liniştiţi în jilţuri şi le aduseră scăunele pentru odihna picioarelor lor obosite. În faţa lor, focul ardea în vatra largă, răspândind o aromă dulce, ca atunci când se arde lemn de măr. După ce rânduiră ce era de rânduit, suflară în toate lumânările, lăsând să ardă numai o singură lampă şi câte două lumânări la fiecare capăt al plitei de deasupra vetrei. Apoi Goldberry veni cu o lumânare în mână şi se opri în faţa lor, urându-le noapte bună şi somn adânc.

— Să aveţi linişte acum, până mâine dimineaţă. Nu luaţi seamă la zgomotele nopţii. Căci nimic nu trece aici de uşă sau de fereastră, doar lumina lunii şi a stelelor şi vântul de pe creasta dealului. Noapte bună.

Ieşi din cameră însoţită de sclipirile şi foşnetul rochiei. Sunetul paşilor ei era ca un izvor ce curge lin la vale peste pietrele răcoroase, în liniştea nopţii.

Tom se aşeză lângă ei şi rămase tăcut o vreme, timp în care ceilalţi încercau fiecare să-şi adune curajul ca să pună una din sumedenia de întrebări cărora doriseră să le dea glas la cină. Somnul le îngreuna pleoapele. În cele din urmă, Frodo îşi luă inima-n dinţi:

— M-ai auzit strigând, Stăpâne, sau numai întâmplarea te-a adus tocmai atunci?

Tom se foi ca trezit brusc dintr-un vis plăcut.

— Mmm, ce? făcu el. Dacă te-am auzit strigând? Nu, nu te-am auzit. Eram ocupat cu cântatul. Doar întâmplarea m-a adus, dacă tu aşa o numeşti, întâmplare. Nu-mi pusesem asta în cap, deşi vă aşteptam. Am primit veşti despre voi, ni s-a spus că aţi pornit-o în hălăduială. Am bănuit că n-o să treacă multă vreme până veţi ajunge jos la apă: toate potecile duc încoace, în jos, la râul Salcia. Bătrânul Om-Salcie suriu e-un cântăreţ sadea; şi-i cam greu pentru seminţiile mici să scape de capcanele lui perfide. Dar Tom are un rost acolo, pe care el nu îndrăzneşte să-i zădărnicească.

Tom îşi lăsă capul în piept, ai fi zis că iar pusese somnul stăpânire pe el; numai că el începu să cânte cu voce înceată:

Deschise ochii şi-i privi pe toţi cu o neaşteptată străfulgerare albastră:

Tăcu din nou; însă Frodo nu se putu stăpâni şi puse încă o întrebare: aceea la care dorea cel mai aprig să afle răspuns:

— Vorbeşte-ne, Stăpâne, de Omul-Salcie. Ce este el? N-am auzit încă vorbindu-se de el până acum.

— Ba să nu vorbeşti! săriră Merry şi Pippin în acelaşi timp, îndreptându-se amândoi în jilţuri. Nu acum! Las-o pe mâine dimineaţă!

— Că bine ziceţi, le dădu dreptate bătrânul. Acum e vreme de odihnă. Unele lucruri nu e bine să le auzi când lumea e cufundată în umbră. Dormiţi până coboară lumina zilei peste noi, odihniţi-vă cu capul pe pernă. Nu luaţi seamă la zgomotele nopţii. Teamă să n-aveţi de salcia cenuşie.

Şi cu aceste vorbe înclină lampa şi suflă în ea, apoi, luând câte o lumânare în fiecare mână, îi conduse afară din cameră.

Saltelele şi pernele erau moi ca puful, iar cuverturile erau din lână albă. Abia dacă apucară să-şi întindă trupurile pe saltelele adânci şi să se acopere cu acele cuverturi moi, când somnul îi cotropi.

În întunericul nopţii, Frodo era cufundat într-un vis fără lumină. Curând zări luna nouă răsărind: sub lumina ei palidă, apăru în faţa ochilor lui un perete negru de stâncă, străpuns de un arc întunecos asemenea unei porţi uriaşe. Frodo se simţi ca ridicat în aer şi purtat pe deasupra stâncii, astfel că văzu cum acel perete era, în fapt, un cerc de coline, în mijlocul lor se afla o câmpie, iar în mijlocul câmpiei se găsea un stei de piatră, ar fi jurat că era un turn, numai că nu era făcut de mâinile nici unei seminţii cunoscute. În vârful steiului se desena silueta unui om. În înălţarea ei, luna părea să rămână atârnată deasupra capului acelui om, scăpărând în părul lui alb zburlit de suflarea vântului. Dinspre câmpia de la poalele steiului răsunau strigătul unor voci înfricoşătoare şi urlete de lupi în număr neştiut. Dintr-o dată, o umbră imaginând nişte aripi uriaşe acoperi luna. Silueta îşi înălţă braţele şi din ceva ce ţinea în mâini scăpără o lumina. Un vultur puternic coborî ca o săgeata asupra lui, luându-l cu sine. Vocile urlară şi lupii schelălăiră. Se auzi un zgomot ca al vântului care sufla cu tărie şi o dată cu el răsună şi tropăitul copitelor, galopând, galopând, galopând dinspre soare-răsare. „Călăreţii Negri!” îşi zise Frodo, trezindu-se cu tropăitul copitelor răsunându-i încă în urechi. Se întrebă dacă va mai avea vreodată curajul să părăsească aceşti pereţi de piatră între care se simţea apărat. Rămase nemişcat, ascultând cu atenţie; însă peste tot era linişte, şi în cele din urmă se răsuci pe o parte şi adormi din nou, sau intră într-un alt vis pe care nu avea să şi-l mai amintească.

Pe salteaua lui, Pippin visa un vis plăcut; dar ceva se petrecu în visul lui, ce-l făcu să se foiască şi să geamă. Se trezi brusc, sau aşa crezu, dar tot mai auzea în întuneric acel sunet ce-i tulburase visul: pac-poc, scârţ: zgomotul crengilor care se clatină în vânt, degetele-crengi râcâind fereastra şi pereţii: scîîîrţ, scîîîrţ, scîîîrţ. Oare erau sălcii în apropierea casei? se întrebă el; ca dintr-o dată să-l cuprindă sentimentul îngrozitor că nu se găsea într-o casă obişnuită, ci înăuntrul salciei, unde auzea acea voce scârţâită, cumplit de uscată, care-şi râdea de el. Se ridică în capul oaselor, căută cu mâinile pernele moi care se adânciră sub apăsarea lor şi se întinse la loc uşurat. I se păru că-i mai stăruia în urechi ecoul vorbelor dinainte de culcare: „N-aveţi de ce vă teme. Dormiţi în pace până mâine dimineaţă. Nu luaţi seamă la zgomotele nopţii”. După care adormi la loc.

Ceea ce auzi Merry pătrunzând în visul lui fu zgomotul apei: apa izvorând şi curgând lin la vale, apoi făcându-se tot mai mare şi mai mare, răspândindu-se de nestăvilit peste tot în jurul casei, devenind un iaz fără ţărmuri. Gâlgâia sub ziduri, crescând încet, dar fără contenire. „O să mă înec!” îşi spuse în sinea lui. „O să găsească un loc pe unde să pătrundă şi-o să mă-înec.” Simţea că zăcea într-o mlaştină cleioasă, vâscoasă, dar, când sări în capul oaselor, nimeri cu talpa pe colţul unei lespezi dure şi reci. Îşi aminti unde se găsea şi se întinse la loc pe saltea. Auzi parcă, sau îşi aminti că auzea: „Nimic nu trece de uşă sau ferestre, fără doar de lumina lunii şi a stelelor şi de vântul din creştetul dealului”. O adiere de aer dulce mişcă perdeaua. Merry respiră adânc şi se cufundă încă o dată în somn.

Atât cât îşi putea aminti, Sam dormi toată noaptea într-o mulţumire profundă, asta doar dacă buştenii pot cunoaşte mulţumirea.

Se treziră, toţi patru deodată, în lumina dimineţii. Tom se fâţâia prin cameră fluierând ca un graur. Când îi auzi foindu-se, bătu din palme şi strigă:

— Hei! Hau, hopla-hop! Bimbo-ţop! Inimioarele mele!

Dădu la o parte perdelele galbene şi hobbiţii văzură că acestea acoperiseră două ferestre la ambele capete ale camerei, una dând spre soare-răsare, cealaltă spre soare-apune.

Săriră în picioare învioraţi. Frodo se repezi la fereastra dinspre soare-răsare şi se pomeni că privea într-o grădină de zarzavaturi, cenuşie din pricina rouăi. Aproape că se aşteptase să vadă o pajişte de iarbă, pornind chiar de sub fereastră şi plină toată de urme adânci de copite. Şi iată că privirea i se oprea într-un strat de vrejuri de fasole căţărate pe araci înalţi; dar pe deasupra lor şi mult mai departe, creştetul cenuşiu al dealului se profila pe lumina soarelui care se năştea. Dimineaţa era palidă: la răsărit, în spatele norilor lungi, semănând cu straturi de lână murdară pătată cu roşu la margini, scăpărau hăuri de galben. Cerul dădea semne despre ploaia care avea să vină; dar lumina se răspândea tot mai mult, iar florile roşii ale vrejurilor de fasole începură să strălucească pe fundalul frunzelor verzi şi ude.

Pippin se uită pe fereastra dinspre apus, înspre un lac de pâclă. Pădurea era pitită sub neguri. Ar fi putut jura că privea de undeva de sus spre clina unui acoperiş-nor. Se zărea o cută, sau un canal, unde negurile se spărseseră în panaşe şi valuri: valea Salcia. Pârâul curgea la vale la stânga şi pierea în umbrele albe. Foarte aproape de fereastră se găseau o grădină de flori şi un gard viu tuns, înţesat de pânze argintii de păianjen, iar dincolo de acesta iarba tunsă, cenuşie din pricina boabelor palide de rouă. Nici urma de salcie.

— Bună dimineaţa, prieteni veseli! strigă Tom, deschizând larg fereastra de la soare-răsare.

În încăpere năvăli un aer proaspăt; aducea miros de ploaie.

— Soarele n-o să-şi prea arate faţa astăzi. Aşa am eu bănuiala. M-am plimbat mult, sărind de pe-un vârf de deal pe altul, încă de când s-au ivit primii zori, şi am adulmecat vântul şi vremea, iarba udă de sub tălpi şi cerul umed de deasupra capului. Am trezit-o pe Goldberry cântând sub fereastră; dar n-am trezit seminţia hobbiţilor. Azi-noapte, seminţia micuţă s-a trezit în întuneric şi a adormit după ivirea zorilor! Olariola! Treziţi-vă acum, veselii mei prieteni! Uitaţi de zgomotele nopţii! Olariolarila! Bimbo-hop! Inimioarele mele! Dacă nu zăboviţi mult, veţi găsi micul dejun pe masă. Dacă nu vă grăbiţi, veţi primi iarbă şi apă-de-ploaie!

Nu e nevoie s-o spunem — şi nu pentru că ameninţarea lui Tom ar fi sunat prea serioasă — hobbiţii nu zăboviră mult, iar de la masă se ridicară târziu şi doar când începu să arate cam pustie. Tom şi Goldberry nu erau în încăpere. Pe Tom îl auzeau pe undeva prin casă, sporovăind în bucătărie, urcând şi coborând scările, cântând pe-afară. Încăperea era îndreptată cu ferestrele spre apus, spre valea îngropată în pâclă, iar fereastra era deschisă larg. Din streşinile de stuf picura apa. Înainte să sfârşească ei cu masa, norii se uniseră într-un acoperiş compact şi o ploaie cenuşie începu să cadă drept în jos, molcomă, dar stăruitoare. În spatele perdelei de apă, Pădurea era pe de-a-ntregul ascunsă vederii.

În timp ce ei se uitau pe fereastră afară, auziră prelingându-se încet, ca şi cum ar fi coborât cu ploaia din înalt, mlădierile vocii limpezi a Fiicei-Râului care cânta undeva deasupra lor. Prea multe cuvinte nu prinseră ei, dar pricepură imediat că era un cântec de ploaie, la fel de dulce ca şi ploile peste dealurile uscate, ce povestea despre curgerea unui râu de la izvoarele din ţinuturile înalte spre Marea aflată departe jos. Hobbiţii ascultară încântaţi; iar Frodo era bucuros în inima lui şi binecuvânta vremea generoasă care îi împiedica să plece. Gândul la plecare îl apăsase încă din clipă în care se trezise; dar acum presimţea că nu aveau să-şi continue drumul în acea zi.

Vântul din înalturi bătea dinspre apus, rostogolind nori şi mai groşi, mai plini de apă, pentru a-şi revărsa ploaia strânsă-n ugere peste creştetele pleşuve ale Gruiurilor. În jurul casei nu se zărea nimic altceva decât perdeaua de ploaie. Frodo stătea lângă uşa deschisă şi se uita cum se preschimbă poteca albă, calcaroasă, într-un râuleţ de lapte şi cum se scurgea cu bulbuci înspre vale. Tom Bombadil veni lipăind de după colţul casei, fluturându-şi braţele ca şi cum ar fi dat la o parte ploaia — şi, într-adevăr, când sări peste prag, arăta destul de uscat, mai puţin cizmele. Pe acestea şi le scoase şi le puse în ungherul hornului. Apoi se aşeză în cel mai mare jilţ şi-i chemă pe hobbiţi să se strângă în jurul lui.

— Azi, zise el, e ziua în care Goldberry spală rufe şi se apucă de curăţenia de toamnă. Prea mare umezeală pentru seminţia hobbiţilor — să-i lăsăm să se odihnească atâta cât mai pot s-o facă. Zi tocmai potrivită pentru poveşti lungi, pentru întrebări şi răspunsuri, aşa că Tom va începe să vorbească.

Le spuse multe poveşti nemaiauzite, uneori părând că vorbeşte cu sine însuşi, alteori fulgerându-i pe neaşteptate cu privirea sa albastră pe sub sprâncenele stufoase. Adeseori, vocea lui trecea în cântec, şi atunci se ridica din jilţ şi dansa în jurul lor. Le spuse poveşti despre albine şi flori, despre obiceiurile copacilor şi despre năstruşnicele creaturi ale Pădurii, despre lucruri rele şi lucruri bune, despre altele prietenoase şi încă altele neprietenoase, despre lucruri pline de cruzime şi lucruri pline de bunăvoinţă, cât şi despre taine ascunse sub rugi.

Ascultându-l, hobbiţii începură să le înţeleagă pe vieţuitoarele Pădurii, deosebite de ei înşişi, şi chiar să se simtă ca nişte intruşi într-o lume în care toate celelalte se simţeau ca acasă. Cel care revenea cu stăruinţă în poveştile lui şi le părăsea de tot atâtea ori era Bătrânul Om-Salcie, iar Frodo află acum destule cât să fie mulţumit, chiar prea destule, căci istorisirile nu erau menite a-l linişti. Vorbele lui Tom dezvăluiau inimile şi gândurile copacilor, care erau adeseori întunecate şi tare ciudate şi grele de ură faţă de tot ce se mişcă liber pe faţa pământului şi roade, muşcă, frânge, taie, arde: distrugători şi uzurpatori. Nu degeaba se numea Pădurea Bătrână, căci cu adevărat era străveche, o supravieţuitoare a imenselor păduri uitate; iar în ea trăiau încă, îmbătrânind la fel de repede ca şi dealurile, străbunii străbunilor copacilor, amintindu-şi de vremurile când erau stăpâni peste toate. Nemăsuraţii ani îi umpluseră de mândrie şi de înţelepciune înrădăcinată, precum şi de răutate. Dar nici unul nu era mai primejdios ca Salcia cea Mare; inima acesteia era măcinată, însă puterea îi rămăsese verde; unde mai pui că era şi vicleană, stăpână peste vânturi, iar cântecul şi gândul său străbăteau pădurea de ambele maluri ale râului. Duhul ei cenuşiu şi însetat îşi trăgea seva din pământ şi se răsfira ca o ţesătură fină de rădăcini pe sub pământ, şi ca o plasă invizibilă de rămurele prin aer, până când cuprindea sub stăpânirea sa toţi arborii Pădurii, de la Gard până la Gruiuri.

Pe neaşteptate, povestea lui Tom părăsi pădurile şi urcă sprintenă spre izvoarele pârâului, peste cascadele înspumate, peste pietre şi stânci mâncate de ape, printre florile în iarba deasă şi prin fisuri pline de umezeală, ajungând în cele din urmă sus, pe Gruiuri. Hobbiţii auziră povestea Marilor Gorgane şi a colnicelor verzi şi a inelelor de piatră de pe măguri şi din vâlcelele dintre măguri. Oile behăiau în turme. Se ridicau ziduri verzi şi ziduri albe. Pe înălţimi erau fortăreţe. Regi ai micilor regate luptau între ei, iar Soarele tânăr lucea precum focul pe metalul roşu al paloşelor lor noi şi lacome. Se numărau victorii şi înfrângeri; turnuri se năruiau, fortăreţe cădeau sub pârjol, iar flăcările suiau până-n înaltul cerului. Aurul era adunat grămezi pe catafalcurile regilor şi ale reginelor; ridicături de pământ le acopereau şi uşi de piatră erau închise asupra-le; iar iarba creştea peste toate. Oile mai hălăduiau o vreme păscând iarba, dar curând dealurile rămâneau din nou pustii. O umbră venea din locuri întunecoase aflate departe şi osemintele începeau să se clintească în ridicăturile de pământ. Duhurile Gorganelor coborau în vâlcele, clincănind din inelele pe care le purtau pe degetele lor reci şi zornăind lanţuri de aur în vânt. Inele de piatră rânjeau din pământ, semănând cu nişte măsele stricate în lumina lunii.

Hobbiţii se scuturară înfioraţi. Chiar şi în Comitat se auzise despre Duhurile Gorganelor de la Gruiurile gorgane de dincolo de Pădure. Dar poveşti din acestea nu erau pe placul hobbiţilor, chiar şi lângă un foc plăcut aflat mult departe de acele locuri. Acum şi aici, hobbiţii îşi amintiră dintr-o dată ceea ce bucuria din această casă le alungase din minte: casa lui Tom Bombadil era cuibărită chiar sub creasta acelor dealuri temute. Pierdură şirul poveştii şi se foiră neliniştiţi, trăgând cu coada ochiului de la unul la altul.

Când reuşiră să-şi încordeze din nou atenţia pentru a-l urmări pe Tom, înţeleseră că el pătrunsese de-acum pe tărâmuri necunoscute, care treceau dincolo de amintirile şi gândurile lor din vreme de trezie, în evuri când lumea era mai mare, iar mările ajungeau până pe ţărmul de la soare-apune; şi povestea lui cântată mergea şi mai în urmă, în vremea străvechii lumini stelare, când doar stăpânii elfi erau treji. Tom tăcu deodată şi hobbiţii văzură cum i se lasă capul în piept, ca şi cum ar fi adormit. Rămaseră neclintiţi, ca vrăjiţi, în faţa lui; şi ar fi putut jura că sub descântecul vocii lui vântul murise, norii secaseră, iar ziua se retrăsese, lăsând loc întunericului dinspre răsărit şi dintre apus, şi cerul se acoperi de lumina stelelor albe. Frodo n-ar fi putut spune dacă trecuseră dimineaţa şi seara unei singure zile sau a mai multora. Nu se simţea nici flămând, nici obosit, ci doar plin de uimire. Stelele străluceau prin fereastră, iar liniştea din tării părea să se fi lăsat peste tot în jur. Într-un târziu, Frodo se smulse din starea aceea şi, cuprins deodată de teamă în faţa liniştii, îndrăzni să întrebe:

— Cine eşti tu, Stăpâne?

— Mmmm, ce? făcu Tom, îndreptându-se de spate şi ochii îi străluciră în întuneric. Încă nu mi-ai aflat numele? Acesta-i singurul meu răspuns. Spune-mi cine eşti tu, singur, tu însuţi şi făr’ de nume? Dar tu eşti tânăr, eu sunt bătrân. Cel mai bătrân, ăsta sunt. Ţineţi minte vorbele mele, prieteni: Tom a fost aici înaintea râului şi a copacilor. Tom îşi aminteşte de primul strop de ploaie şi de prima ghindă. A tăiat poteci înainte de Seminţia Mare şi a văzut venind Seminţia Mică. A fost aici înaintea Regilor, a mormintelor şi a Duhurilor Gorganelor. Când elfii au trecut spre soare-apune, Tom era de mult aici, înainte ca mările să fi fost îngenuncheate. A cunoscut întunericul de sub stele pe vremea când era netemător — înainte ca Seniorul Întunecimii să vină din Afară.

O umbră păru să treacă prin dreptul ferestrei, făcându-i pe hobbiţi să arunce iute o privire prin ochiurile de geam. Când îşi întoarseră din nou ochii spre Tom, Goldberry stătea în pragul uşii din spatele lui, într-o ramă de lumină. Ţinea o lumânare în mână, apărându-i flacăra cu palma; lumina trecea prin mână precum razele soarelui printr-o scoică.

— Ploaia a încetat, spuse ea, şi ape noi curg pe deal la vale, sub stele. E vremea să râdem şi să ne veselim.

— Şi să mâncăm şi să bem! strigă Tom. Poveştile lungi fac sete. Iar ascultarea lungă e-o treabă ce naşte foame, oricând ar fi, dimineaţa, la prânz sau seara!

Cu aceste vorbe, sări din jilţ şi, ţopăind, luă o lumânare de pe poliţă, se apropie de Goldberry şi aprinse lumânarea de la flăcăruia din mâna ei; apoi dansă în jurul mesei. Pe neaşteptate, se repezi spre uşă şi se făcu nevăzut.

Se întoarse repede, aducând o tavă mare plină de bunătăţi. Tom şi Goldberry puseră masa; iar hobbiţii stăteau şi se uitau jumătate a râs, jumătate a mirare: într-atât era de fermecătoare graţia ei şi într-atât de vesele şi de neobişnuite giumbuşlucurile lui. Oarecum însă, cei doi păreau să urzească mişcările unui singur dans, căci nici unul nu-l stânjenea pe celălalt tot ieşind şi intrând în încăpere şi învârtindu-se în jurul mesei; şi cu mare iuţeală totul fu pus la locul cuvenit, bucatele, văsăria şi luminile. Masa strălucea de licăririle galbene şi albe ale lumânărilor. Tom făcu o reverenţă în faţa oaspeţilor săi.

— Cina e gata, anunţă Goldberry.

Abia acum văzură hobbiţii că era înveşmântată toată în argint, încinsă cu o cingătoare albă, iar pantofii îi erau ca solzii peştilor. Tom, în schimb, purta veşminte de-un albastru-pur, la fel de pur ca şi acela al florilor de nu-mă-uita udate de ploaie iar ciorapii îi erau verzi.

Cina o întrecu pe aceea de cu o seară înainte. Vrăjiţi de Tom, hobbiţii ar fi sărit peste o masă ori mai multe, dar când se pomeniră în faţa bucatelor, li se păru că nu mâncaseră de-o săptămână. O vreme nu cântară şi nici nu vorbiră prea mult, aţintindu-şi atenţia doar asupra mâncării. Dar mai încolo inimile şi spiritele li se înviorară, iar vocile le răsunară cu voioşie şi hohote de râs.

După masă, Goldberry le cântă multe cântece, care începeau vesele între dealuri şi se stingeau încet în tăcere; iar în tăcerile acestea, ei imaginau cu ochii minţii iazuri şi ape mai întinse decât oricare dintre cele ştiute de ei, şi privind în undele lor zăreau cerul dedesubtul lor şi stele asemenea bijuteriilor în adâncuri. Mai apoi Goldberry le ură încă o dată noapte bună şi-i lăsă lângă vatra focului. Dar Tom arăta acum treaz de-a binelea şi-i copleşea cu întrebări.

După câte se părea, ştia dinainte multe despre ei şi familiile lor, şi chiar despre întreaga istorie şi tot ce se întâmplase în Comitat încă din vremurile pe care hobbiţii înşişi de-abia dacă şi le mai aminteau. Dar asta nu-i mai surprindea; iar el nu făcu nici o taină din faptul că datora ceea ce ştia Fermierului Maggot pe care, din câte îşi dădură ei seamă, îl socotea drept o persoană mult mai însemnată decât îşi închipuiseră ei că era.

— Are ţarina sub tălpile lui bătrâne şi lut pe degete, înţelepciune în oase şi amândoi ochii îi sunt larg deschişi, spuse Tom.

La fel de limpede era faptul că Tom avea socotelile sale cu elfii, şi, pe cine ştie ce cale, veştile privind fuga lui Frodo îi fuseseră transmise şi de Gildor.

Şi, cu adevărat, atât de multe aflase Tom şi atât de meşteşugit ştia să pună întrebări, încât Frodo se pomeni că-i spune mai multe despre Bilbo şi despre propriile speranţe şi temeri decât îi dezvăluise înainte chiar şi lui Gandalf. Tom dădea din cap, dar când auzi de Călăreţi, ochii îi scăpărară:

— Arată-mi Inelul acela preţios! ceru el dintr-o dată în miezul unei poveşti.

Cuvinte la care Frodo, spre propria mirare, trase lanţul din buzunar şi, desfăcând Inelul de pe el, i-l dădu lui Tom fără să şovăie.

Cât stătu, preţ de câteva clipe, în palma lui mare, cu pielea brună, Inelul păru să se mai mărească. Brusc, Tom îl puse în dreptul ochiului şi râse. Privindu-l în aceeaşi clipă, hobbiţii zăriră imaginea, caraghioasă şi neliniştitoare în egală măsură, a ochiului său albastru şi luminos scăpărând printr-un cerc de aur. După care Tom petrecu Inelul peste vârful degetului său mic şi-l ridică în dreptul flăcării de la lumânare. În primul moment, hobbiţilor nu li se păru nimic neobişnuit în asta, pentru ca o secunda mai târziu să li se taie respiraţia. Tom nu dădea nici un semn că ar dispărea!

Bătrânul izbucni iarăşi în râs, apoi aruncă Inelul în aer — şi Inelul dispăru cu o fulgerare. Frodo scoase un ţipăt, iar Tom se aplecă în faţă şi i-l dădu înapoi zâmbind.

Frodo privi Inelul cu atenţie şi oarecum bănuitor (ca cineva care i-a împrumutat o bijuterie unui scamator). Era acelaşi Inel, sau cel puţin arăta şi cântărea la fel: căci Inelul ăsta întotdeauna i se păruse lui Frodo a atârna ciudat de greu în palma lui. Dar ceva îl îmboldi să se convingă. Poate că pe undeva îl supărase faptul că Tom părea să fi luat cu atâta uşurătate ceea ce chiar şi Gandalf socotea că era de o importanţă născătoare de primejdii. Aştepta să se ivească momentul prielnic, când vorba se legă din nou şi Tom spunea o poveste aiurită despre bursuci şi obiceiurile lor — şi îşi petrecu Inelul pe deget.

Răsucindu-se spre el să zică ceva, Merry tresări şi, fără să vrea, îi scăpa un strigăt. Frodo era încântat (într-un fel): da, era Inelul lui, căci Merry se uita ca orb la jilţul său şi era limpede că nu-l putea vedea. Se sculă în picioare şi se furişă tiptil de lângă vatră, spre uşa ce dădea afară.

— Hei, tu! strigă Tom, uitându-se în direcţia lui cu o privire atotvăzătoare în ochii săi strălucitori. Hei! Haide, Frodo! încotro te-i fi ducând? Bătrânu’ Tom Bombadil n-a orbit încă într-atât.

Scoate-ţi de pe deget inelul de aur! Mâna ţi-e mult mai frumoasă fără el. Vino-napoi! Lasă-te de joacă şi aşează-te lângă mine! Mai avem de vorbit şi de cumpănit la dimineaţa de mâine. Tom trebuie să vă înveţe drumul cel bun şi să vă ferească picioarele de-a o lua razna.

Frodo pufni în râs (prefăcându-se încântat) şi, scoţând Inelul, veni şi se aşeză la locul său. Tom le spuse acum că, după socoteala lui, Soarele va străluci a doua zi, dimineaţa va fi veselă, iar aşternerea la drum va fi plină de speranţă. Dar ar face bine s-o pornească din timp, căci în acea parte de ţară vremea era un lucru de care nici măcar Tom nu putea fi prea sigur, şi uneori se schimba mai iute decât şi-ar putea schimba el haina.

— Nu-s stăpân peste vreme, zise el, cum nu e nimic din ceea ce merge în două picioare.

Urmându-i sfatul, hotărâră ca de la casa lui s-o apuce aproape drept spre miazănoapte, peste colinele mai joase de la apus ale Gruiurilor: astfel puteau nutri speranţa ca într-o singură zi să ajungă la Drumul de Miazăzi şi să ocolească Gorganele. Le spuse să nu aibă teamă — ci să-şi vadă de treaba lor.

— Ţineţi-vă pe iarba verde. Nu vă încurcaţi cu piatra cea veche sau cu duhurile reci, şi nu care cumva să vă băgaţi nasul în casele lor, decât dacă sunteţi flăcăi vajnici, cu inimi ce nu tresaltă niciodată.

Le repetă aceste poveţe nu numai o dată; şi-i mai sfătui să ocolească gorganele pe latura dinspre soare-apune, dacă li se întâmpla să se rătăcească prin preajma vreunuia. Apoi îi învăţă un cântec, pentru cazul în care a doua zi aveau ghinionul să nimerească în vreo primejdie sau vreo încurcătură.

După ce-l cântară şi ei o dată cu el, Tom îl bătu pe fiecare pe spate râzând şi, luând lumânările, îi conduse în dormitorul lor.

VIII Ceaţa pe Gruiurile-gorgane

În noaptea aceea nu auziră nici un zgomot. Dar, ori în timpul viselor, ori în afara lor, n-ar fi putut spune cu siguranţă, Frodo desluşi o cântare dulce plimbându-i-se prin minte: un cântec ce părea să vină ca o lumină palidă din spatele unei cortine cenuşii de ploaie, devenind tot mai puternic până când valul acela se preschimbă numai şi numai în sticlă şi argint, ca în cele din urmă să fie dat cu totul la o parte şi un ţinut verde, îndepărtat, să i se dezvăluie în faţa ochilor, sub un soare ce răsărea cu repeziciune.

Imaginea se topi în trezie; lângă ei se găsea Tom, fluierând precum un copac plin de păsări; soarele aluneca de-acum pe costişa dealului, intrând prin fereastra deschisă. Afară totul era verde şi pal-auriu.

După ce mâncară de dimineaţă, şi de data asta singuri, se pregătiră să-şi ia rămas-bun, cu inima grea cât putea să fie de grea într-o asemenea dimineaţă răcoroasă, strălucitoare şi limpede sub un cer de un albastru-palid tomnatic, spălat de ploaie. În văzduh se simţea o boare proaspătă dinspre nord-vest. Poneii lor liniştiţi erau aproape sirepi, fornăind şi foindu-se nerăbdători. Tom ieşi din casă, îşi flutură pălăria şi dansă pe trepte, îndemnându-i pe hobbiţi să încalece, s-o pornească la drum şi să meargă cât de repede puteau.

O luară pe-o poteca ce şerpuia din spatele casei, şi urcară spre capătul nordic a coamei de deal care adăpostea casa. Tocmai descălecaseră pentru a-şi duce poneii de dârlogi pe ultimul povârniş abrupt, când Frodo se opri dintr-o dată.

— Goldberry! strigă el. Frumoasa mea domniţă, înveşmântată în verde şi argint! Nu ne-am luat rămas-bun de la ea, şi nici n-am văzut-o de-aseară!

Era atât de nenorocit, încât dădu să se întoarcă din drum; dar în aceeaşi clipă o chemare limpede susura în jos spre ei. Acolo sus, pe streaşina dealului, se afla ea, făcându-le cu mâna semn să urce: părul ei flutura despletit, iar razele soarelui, prinzându-se de şuviţele lui, îl făceau să lucească şi să clipească. O străluminare ca scăpărarea apei pe iarba înrourată fulgera sub picioarele ei dănţuitoare.

Hobbiţii urcară în grabă acel ultim povârniş şi se opriră cu respiraţia tăiată lângă ea. Se înclinară, dar cu o fluturare a mâinii ea îi rugă să se uite în jur; iar ei se uitară de pe vârful dealului spre pământurile scăldate în lumina dimineţii. Erau tot atât de clare şi de senine, pe cât fuseseră de ascunse şi ploioase când stătuseră pe dealul din Pădure, care putea fi acum zărit înălţându-se uşor înceţoşat şi verde dintre copacii întunecoşi dinspre soare-apune. În acea direcţie, pământul se ridica în coaste împădurite, verzi, galbene, ruginii în soare, ascunzând în dosul lor valea Viniac. Spre miazăzi, dincolo de firul râului Salcia, se zărea o lucire depărtată, ca de sticlă mată, acolo unde Râul Viniac făcea un cot în regiunea şesurilor, ca să curgă mai departe înspre meleagurile neştiute de hobbiţi. La miazănoapte, după Gruiurile puţin înalte, pământul se întindea, cât putea cuprinde ochiul, în depresiuni şi valuri de verde şi cenuşiu şi culori de pământ, până se pierdea în depărtarea fără formă şi pâcloasă. Spre răsărit se profilau Gruiurile-gorgane, coamă după coamă în seninul dimineţii, dispărând din vedere într-o zare ce putea fi doar ghicită: nimic mai mult decât o părere de albastru şi o tremurare albă greu perceptibilă ce se unea cu buza cerului, dar pentru hobbiţi acela era semnul recunoscut din amintiri şi din vechi basme că acolo se găseau munţii înalţi şi îndepărtaţi.

Traseră adânc aer în piept şi mai că ar fi zis că dintr-un salt şi câţiva paşi voiniceşti erau în stare să ajungă oriunde ar fi poftit. Li se părea o lipsă de curaj să meargă la pas pe la poalele încreţite ale Gruiurilor până la Drum, când ar fi putut ţopăi, la fel de viguros precum Tom, peste pietrele ca nişte trepte ale culmilor, drept până la Munţi.

Goldberry le vorbi, făcându-i să-şi întoarcă spre ea privirile şi gândurile.

— Grăbiţi-vă acum, oaspeţi dragi, spuse ea. Şi nu vă abateţi de Ia calea voastră. Spre miazănoapte, cu vânt în ochiul stâng şi cu binecuvântare pentru paşii voştri. Cu bine, prieten al elfilor, mai zise ea, adresându-se lui Frodo, a fost o întâlnire veselă.

Dar Frodo nu-şi găsea vorbe să răspundă. Făcu o plecăciune adâncă, încălecă pe poneiul său şi, urmat de prieteni, porni la trap pe cărăruia ce cobora blând de partea cealaltă a dealului. Casa lui Tom Bombadil şi valea şi Pădurea nu se mai zăreau. Văzduhul se încinsese între pereţii verzi ai dealurilor de-o parte şi de alta, iar aroma ierbii umplea şi îndulcea aerul pe care-l respirau. Uitându-se în urmă atunci când ajunseră pe fundul văioagei pline de verdeaţă, o văzură pe Goldberry, o siluetă micuţă şi firavă ca o floare scăldată de soare, desenându-se pe bolta cerului: stătea nemişcată, urmărindu-i cu privirea, iar braţele-i erau întinse spre ei. Văzându-i că se întorc spre ea, dădu un strigăt scurt, îşi ridică o mână, se răsuci pe călcâie şi dispăru dincolo de deal.

Drumul lor şerpuia pe fundul văioagei, înconjurând poala verde a unui deal râpos, ca să ajungă într-o vale mai adâncă şi mai largă, de unde urca pintenul unui lanţ de coline mai depărtate, coborî clinele lungi, apoi urcă încă o dată pantele domoale, sus pe alte culmi de dealuri, şi iar în jos, în alte văi. Nici urmă de copac sau apă; un meleag al ierbii înalte şi al ierburilor pipernicite şi ţepoase, tăcut, unde se auzeau doar şoapta văzduhului la buza râpelor şi ţipetele pustii din înalturi ale păsărilor fără nume. Între timp, soarele se înălţase şi se făcea tot mai fierbinte. De câte ori urcau pe o creastă, adierea părea mai firavă. La un moment dat, uitându-se spre tărâmurile dinspre soare-apune, li se păru că Pădurea scotea fum, ai fi zis că ploaia ce căzuse se ridica acum în aburi de pe fiece frunză, rădăcină sau ciupercă. Poala cerului era de-acum cufundată în umbră, o pâclă înnegurată, peste care tăria cerului semăna cu o căciula albastră, fierbinte şi grea.

Pe la crucea amiezii ajunseră în vârful unui deal, un platou larg şi drept, ca o farfurie lată cu marginea bulbucată şi verde. În copaia asta aerul era neclintit, iar cerul aproape că-l atingeai cu mâna. Străbătură platoul până-n partea cealaltă şi priviră spre miazănoapte, în aceeaşi clipă inimile le tresăltară bucuroase, căci, după câte îşi dădeau ei seama, merseseră mai mult decât crezuseră. De bună seamă că distanţele, împâclite cum erau, înşelau ochiul, dar nu încăpea îndoială că nu mai aveau mult şi ieşeau dintre Gruiuri. O vale lungă se deschidea la picioarele lor, şerpuind spre miazănoapte, până ajungea la un defileu între doi pinteni abrupţi. Dincolo de care, aşa vedeau ei, nu mai existau dealuri. La orizont, în aceeaşi direcţie, se distingea cu greu o linie neagră, prelungă.

— Acolo e un şir de copaci, zise Merry, semn că ăla-i Drumul. De-a lungul lui, dintr-un capăt în altul, pe multe leghe la răsărit de Pod, cresc copaci. Am auzit de la unii că ar fi fost plantaţi în zilele de demult.

— Minunat! exclamă Frodo. Dacă o să mergem şi acum la fel de bine ca şi de dimineaţă, ieşim dintre Gruiuri înainte să apună Soarele şi putem să ne găsim un loc de popas.

Spunând acestea, îşi întoarse privirile spre răsărit şi abia acum văzu că de acea parte dealurile se înălţau mult deasupra lor; şi toate aveau creştetele încoronate cu movile verzi, iar în vârful unora dintre acestea stăteau înfipte pietre, înţepând aerul ca nişte colţi ascuţiţi ieşind din gingii verzi.

Priveliştea aceasta avu darul să-i neliniştească pe hobbiţi întrucâtva, astfel că îi întoarseră spatele şi coborâră înapoi în platoul circular. În mijlocul lui se găsea o singură stană, înaltă şi dreaptă sub soarele proţăpit chiar deasupra ei, din care pricină, la acel ceas, piatra nu arunca nici o umbra. Fără formă era stana asta, şi cu toate acestea nu puteai să nu iei aminte la ea: ca o piatră de hotar, sau un deget ridicat prevenitor, sau un avertisment. Dar hobbiţilor li se făcuse foame, iar soarele era încă la ceasul amiezii, când nu aveai de ce te teme; prin urmare, se puseră cu spatele la partea dinspre miazăzi a stanei. Era răcoroasă, ca şi cum soarele n-ar fi avut puterea s-o încălzească; dar, în acelaşi timp, senzaţia era plăcută. Scoaseră merindele şi băutura şi pregătiră un prânz tot atât de bun pe cât şi l-ar fi putut dori cineva sub cerul liber; căci merindele veneau „de jos, de sub deal”. Tom le dăduse cât să-i îndestuleze o zi întreagă. Despovăraţi, poneii păşteau în preajmă.

Călăritul peste culmile dealurilor, nu pe la poale, mâncatul pe săturate, soarele fierbinte şi mireasma ierbii, zăbovitul puţin prea îndelungat, răşchiratul picioarelor şi privitul la cerul de deasupra nasurilor: toate acestea sunt poate îndeajuns ca să lămurească ceea ce a urmat. Cum-necum, asta a fost: se treziră dintr-o dată şi buimaci dintr-un somn pe care nu-l plănuiseră. Stana era rece şi arunca o umbra prelungă, ce se întindea spre răsărit, peste ei. Soarele, de un galben-palid şi apos, lucea prin ceaţă chiar deasupra malului apusean al fundului de tipsie în care se găseau ei; înspre miazănoapte, miazăzi şi răsărit, dincolo de margine, ceaţa era groasă, rece şi lăptoasă. Văzduhul tăcut, apăsător şi la fel de rece. Poneii se adunaseră unul lângă altul, cu capetele plecate.

Hobbiţii săriră speriaţi în picioare şi alergară spre marginea dinspre apus. Descoperiră că se aflau pe o insulă în mijlocul ceţurilor. Abia dacă apucaseră să se uite disperaţi spre soarele care apunea, că acesta se şi cufundă sub privirile lor într-o mare albă, iar în spatele lor, la răsărit, se ivi deodată o negură îngheţată şi surie. Ceaţa se vălătuci în sus, spre malurile platoului, şi se ridică deasupra, curbându-se, în timp ce urca, peste capetele lor, prefăcându-se într-un acoperiş: hobbiţii erau închişi într-o sală cu totul şi cu totul de ceaţă, al cărei pilastru central era stana de piatră.

Se simţeau ca prinşi într-o capcană; dar nu se pierdură de tot cu firea. Încă îşi aminteau priveliştea plină de speranţă a firului Drumului aflat undeva înainte, şi ştiau în ce direcţie s-o apuce. Pe de altă parte, într-atât le displăcea locul acela scobit din jurul pietrei, că nici nu le trecea prin minte să mai rămână acolo. Astfel că strânseră tot ce era de strâns cât de repede le îngăduiau degetele îngheţate.

Curând, îşi duceau poneii în şir peste mal şi apoi în jos, pe panta lungă dinspre nord a dealului, intrând în marea de ceaţă. Cu cât coborau, cu atât negura se făcea tot mai rece şi mai umedă, din care pricină părul le atârna lins, picurându-le pe frunte. Când ajunseră la poale, se făcuse frig de-a binelea, încât se opriră să-şi pună pelerinele şi glugile care se acoperiră iute de stropi cenuşii. Încălecară şi porniră din nou, la pas, ghicindu-şi drumul după urcuşurile şi coborâşurile potecii. Din câte îşi puteau da seama, se îndreptau spre acea deschidere ca o poartă de la capătul îndepărtat, dinspre miazănoapte, al lungii văi zărite de dimineaţă. Odată trecuţi prin deschizătură, nu aveau decât s-o ţină cât de cât în linie dreaptă, ca să ajungă, în cele din urmă, la Drum. Gândurile lor nu mergeau mai departe de atât, decât doar că nutreau o speranţă palidă că, cine ştie, dincolo de Gruiuri s-o isprăvi cu ceaţa.

Mersul le era tare anevoios. Ca nu cumva să se rătăcească unul de altul şi s-o apuce fiecare în altă parte, înaintau unul în urma celuilalt, cu Frodo în frunte. În spatele lui venea Sam, apoi Pippin şi la urmă Merry. Valea părea să nu se mai sfârşească. Deodată, Frodo zări un semn de speranţă. În faţa lor, oriunde se uita, distingea prin ceaţă ceva întunecat; bănui că, în sfârşit, se apropiau de spărtura dintre dealuri, poarta nordică a Gruiurilor-gorgane. Dacă puteau trece de ea, erau liberi.

— Haideţi! După mine! strigă el peste umăr şi grăbi pasul.

Dar speranţa lui se transformă curând în derută şi îngrijorare. Petele întunecoase se întunecau şi mai mult, însă se îngustau; şi într-o clipă văzu înălţându-se ameninţător în faţă şi aplecându-se una spre cealaltă, precum stâlpii unei porţi fără pragul de sus, două coloane uriaşe de piatră. Nu-şi amintea să le fi zărit în vale, atunci când se uitase de dimineaţă din vârful dealului. Acum trecu printre ele înainte să-şi dea seama de ceea ce face: şi în clipa în care făcu asta, întunericul părea să-l învăluiască din toate părţile. Poneiul se ridică în două picioare, fornăi, iar Frodo căzu din şa. Când privi în urmă, descoperi că era singur: ceilalţi dispăruseră.

— Sam! strigă el. Pippin! Merry! Veniţi! De ce nu vă ţineţi după mine?

Nimeni nu-i răspunse. Teama puse stăpânire pe el, încât Frodo fugi îndărăt, trecu din nou printre cele două coloane de piatră şi începu să strige cu disperare:

— Sam! Sam! Merry! Pippin!

Poneiul se repezi în neguri şi dispăru. De la o oarecare depărtare, sau cel puţin aşa părea, lui Frodo i se năzări că aude un strigăt:

-Hei! Frodo! Hei!

Undeva înspre răsărit, la stânga lui cum stătea între pietrele cele înalte, uitându-se fix în ceaţă şi încercând să desluşească ceva. Fugi într-acolo şi numai ce se pomeni că urcă pieptiş o coastă de deal.

În timp ce se chinuia să dovedească priponii, striga fără încetare, cu şi mai mare deznădejde; dar o vreme nu primi nici un răspuns, iar când veni totuşi unul, i se păru slab şi de undeva de sus, deasupra lui, foarte departe.

— Frodo! Hei! răsunară vocile subţiri din ceaţă; apoi un strigăt, ceva ca un ajutor, ajutor! repetat de mai multe ori, şi încă o dată ajutor! ce se pierdu într-un vaiet prelung, retezat brusc.

Grăbi pasul, poticnindu-se, spre acele strigăte; însă lumina zilei se stinsese de-acum şi noaptea se strângea tot mai vâscoasă în jurul lui, încât era imposibil să mai fie sigur din ce direcţie le auzise. Nu-şi dădea seama decât că urcă întruna.

Doar schimbarea înclinării povârnişului de sub picioarele sale îl făcu să înţeleagă că, în sfârşit, ajunsese în vârful coastei, sau al dealului. Era vlăguit, asudat, şi cu toate acestea tremura de frig. Întunericul era deplin.

— Unde sunteţi? întrebă el distrus.

Nici un răspuns. Se opri să asculte. Abia acum simţea cât de frig se făcuse şi că acolo sus începea să bată vântul, un vânt de gheaţă. Semn că vremea se schimba. Perdelele de ceaţă pluteau pe lângă el în fuioare şi şuviţe. Respiraţia lui se preschimbă în abur, iar bezna era mai puţin compactă şi parcă se depărta. Frodo ridică privirile şi, surprins, văzu că stele palide se aprindeau pe boltă printre vrejurile grăbite de nori şi ceaţă. Vântul sâsâia, măturând iarba.

Ar fi jurat că auzise un ţipăt înăbuşit, astfel că se îndreptă în direcţia de unde parcă venise acesta; şi în timp ce el înainta, ceaţa se rostogoli în sus şi se desfăcu dintr-o dată, dezvelind cerul înstelat. Dintr-o privire, pricepu că se îndrepta spre miazăzi şi că se găsea pe o culme de deal rotundă, pe care probabil ajunsese urcând povârnişul nordic. Dinspre soare-răsare sufla un vânt muşcător. La dreapta lui, pe panoplia apuseană a stelelor, se desena o siluetă neagră. Acolo se afla un gorgan mare.

— Unde sunteţi? strigă el încă o dată, supărat şi înspăimântat în egală măsură.

— Aici! răsună o voce adâncă şi rece, care ai fi zis că venea din străfundul pământului. Te aştept!

— Nu! se împotrivi Frodo, dar de fugit nu fugi. Genunchii îl lăsară, şi se prăbuşi la pământ. Nu se petrecu nimic, nu se auzi nici un sunet. Tremurând tot, se uită în sus, la timp ca să vadă o siluetă întunecată şi înaltă, ca o umbră, profilată pe stele. Stătea aplecată asupra lui. Ar fi putut jura că zărise o pereche de ochi, foarte reci, deşi luminaţi de o lumină palidă ce venea parcă de undeva de foarte departe. Apoi ceva mai puternic şi mai rece decât fierul îl apucă strâns. Atingerea glacială îi îngheţă măduva-n oase şi Frodo nu-şi mai aminti de nimic altceva.

Când îşi veni din nou în simţiri, tot ce-şi aminti în prima clipă fu senzaţia de groază. Apoi pricepu că era întemniţat, prins fără de speranţă; se găsea într-un gorgan. Un duh al Gorganelor pusese mâna pe el, şi foarte probabil că se găsea de-acum sub puterea cumplitelor vrăji ale Duhurilor Gorganelor, despre care se pomenea în poveştile şuşotite. Nu îndrăzni să se clintească, ci rămase în aceeaşi poziţie în care se trezise: întins pe spate, pe o piatră rece, cu mâinile pe piept.

Dar, deşi groaza lui era atât de mare încât părea să fie o parte din însuşi întunericul din jur, se pomeni că se gândeşte la Bilbo Baggins şi la poveştile lui, la preumblările lor pe pajiştile din Comitat, la cum stăteau de vorbă despre drumuri şi aventuri. Până şi în inima celui mai dolofan şi mai timid hobbit se găseşte ascunsă (uneori adânc, e adevărat), o sămânţă de curaj, aşteptând ca o primejdie mare, uneori disperată, să o facă să crească. Frodo nu era nici foarte gras, nici foarte timid; iar Bilbo şi Gandalf îl socotiseră întotdeauna, deşi el n-avea habar de acest lucru, drept cel mai bun hobbit din Comitat. Acum Frodo îşi spunea în sinea lui că ajunsese la capătul aventurii sale, şi încă ce capăt cumplit, dar iată că acest gând îl îmbărbătă. Simţi cum i se încordează trupul, ca pentru un salt final; nu se mai simţea neputincios, o pradă neajutorată.

Şi cum zăcea întins acolo, cugetând şi punând iarăşi stăpânire pe trupul său, băgă de seamă că întunericul nu mai era chiar atât de dens: în jurul lui se năştea o lumină verde, palidă. Lumina nu-i dezvălui de la bun început în ce fel de loc se află, căci părea să iasă chiar din trupul lui şi din podeaua de lângă el, neajungând încă la pereţi şi la tavan. Răsuci capul, şi acolo, în lucirea rece, îi văzu întinşi lângă el pe Sam, Pippin şi Merry. Zăceau şi ei pe spate, iar feţele lor arătau palide, cuprinse parcă de moarte; toţi trei erau înveşmântaţi în alb. De jur-împrejur, nenumărate comori, de aur poate, deşi în acea lumină păreau reci şi urâte. Capetele celor trei hobbiţi erau încinse cu cercuri, în jurul încheieturilor de la mâini aveau lanţuri de aur, iar pe degete multe inele. Săbii fuseseră puse alături de trupurile lor, şi scuturi la picioare. Dar peste gâturile lor se găsea un singur paloş, lung şi scos din teacă.

Un cântec începu din senin: un murmur rece, care creştea şi scădea. S-ar fi zis că vocea venea de foarte departe şi suna înfricoşătoare, când înalt şi subţire, când un geamăt înfundat, din adânc. Din acel şuvoi inform de sunete jalnice, însă îngrozitoare, se alcătuiau uneori înşiruiri de cuvinte: funeste, neîndurătoare, de gheaţă, nemiloase, teribile. Noaptea se înverşuna împotriva dimineţii de care era văduvită, frigul blestema căldura după care tânjea. Frodo simţi cum îngheaţă până-n străfundul sufletului. După o vreme, cântecul deveni mai limpede şi, cu inima strânsă de spaimă, Frodo pricepu că se preschimbase într-o incantaţie:

Deasupra capului auzi un sunet ca de plesnitură şi râcâitură. Ridicându-se într-un cot, se uită în spate şi văzu, în lumina palidă, că se găseau într-un fel de coridor care, mai încolo, făcea un cot. De după colţ apăru un braţ lung ce se îndrepta mergând pe degete spre Sam, aflat cel mai aproape, şi spre mânerul paloşului aşezat peste grumazurile hobbiţilor.

În acea clipă, Frodo se simţi ca şi cum incantaţia îl preschimbase cu adevărat într-o stană de piatră. Ca aproape imediat să-i vină un gând nebunesc de scăpare. Se întrebă dacă nu cumva, punându-şi Inelul pe deget, nu va mai fi văzut de Duhul Gorganului şi astfel va putea găsi un drum de ieşire. Se şi vedea alergând liber peste pajişti, jelindu-i pe Merry şi Sam şi Pippin, dar liber şi viu. Gandalf va trebui să accepte că nu avusese de ales.

Însă curajul ce se stârnise în el era de-acum bezmetic de-a binelea: nu-şi putea părăsi prietenii chiar atât de uşor. Se foi, băgă mâna în buzunar, şi iar se luptă cu sine însuşi; în acest timp, braţul se târa din ce în ce mai aproape. Brusc, hotărârea lui deveni de neclintit, încât Frodo apucă o spadă scurtă aflată lângă el şi, ridicându-se în genunchi, se aplecă mult peste trupurile tovarăşilor săi. Cu toată puterea de care era în stare, izbi braţul lângă încheietură şi mâna căzu; dar în aceeaşi clipă lama săbiei se despică până la plăsele. Un strigăt izbucni şi lumina dispăru. În întuneric se auzi un mârâit.

Frodo întinse mâinile în faţă, spre Merry, şi-i simţi obrazul rece. Tot atunci reveni la suprafaţă, într-un cotlon al minţii din care dispăruse cu prima perdea de ceaţă, amintirea casei de sub Deal şi a lui Tom care cânta. Îşi aminti de versurile pe care le învăţaseră de la el. Cu voce firava şi disperată, începu: „Hei! Tom Bombadil!” şi, când îi rosti numele, glasul lui parcă prinse putere: sunetul ieşea clar, răspicat, iar încăperea întunecată răsună de ecou, ca de bubuit de tobe şi trâmbiţat de trompete:

Tăcerea se lăsă deodată, adâncă, doar inima şi-o mai auzea Frodo bătând. După o clipă, ce păru o veşnicie, auzi limpede, însă de la mare depărtare, venind parcă prin pământ sau prin ziduri groase, o voce de răspuns, care cânta:

Răsună un zgomot mare, de huruială, de pietre care se rostogolesc şi cad, şi deodată înăuntru se revărsă lumina, lumina adevărată, lumina albă a zilei. O deschidere joasă, ca o uşă, apăru la capătul încăperii aceleia, la picioarele lui Frodo; şi-acolo se ivi capul lui Tom (cu pălărie şi pană cu tot) profilat pe strălucirea soarelui ce se ridica roşu în spatele lui. Lumina căzu pe podea şi pe feţele celor trei hobbiţi care zăceau lângă Frodo. Nu se clinti nici unul dintre ei, dar aerul bolnav de pe chipurile lor dispăruse ca prin farmec. Privindu-i, ai fi zis că erau cufundaţi într-un somn foarte adânc.

Tom se aplecă, îşi scoase pălăria şi păşi în încăperea întunecoasă, cântând:

La aceste cuvinte, izbucni un strigăt şi o parte din capătul dinăuntru al încăperii se nărui cu un bubuit. Urmă un ţipăt prelung, pierzându-se într-o depărtare cu neputinţă de ghicit; apoi tăcere.

— Hai, prietene Frodo, zise Tom. Să ieşim pe iarba reavănă. Trebuie să mă ajuţi să-i duc.

Împreună îi scoaseră pe Merry, Pippin şi Sam. Părăsind gorganul pentru ultima oară, lui Frodo i se păru că zăreşte o mână retezată care încă se zgârcea, ca un păianjen rănit, într-un morman de pământ prăbuşit. Tom mai intră o dată şi curând se auziră din încăpere tot felul de pufnete şi bufnituri. Când reveni, ţinea în braţe, cât putea el duce, o mare grămadă din comorile aflate acolo: lucruri făurite din aur, argint, cupru şi bronz: nenumărate mărgele şi lanţuri şi tot felul de podoabe bătute-n nestemate. Urcă gorganul verde şi le aşeză pe toate în vârf, în soare.

Tom rămase acolo, cu pălăria în mână, lăsând vântul să-i joace prin păr, şi se uita la cei trei hobbiţi ce fuseseră întinşi pe spate pe iarbă, în partea dinspre apus a gorganului. Ridicându-şi mâna dreaptă, rosti cu voce răspicată şi poruncitoare:

Spre marea bucurie a lui Frodo, hobbiţii se mişcară, îşi întinseră braţele, se frecară la ochi şi, dintr-o dată, săriră în picioare. Priviră în jur plini de uimire, întâi la Frodo, apoi la Tom care stătea, măreţ ca viaţa însăşi, în vârful gorganului, chiar deasupra lor; apoi la ei înşişi, la zdrenţele acelea albe şi subţiri, la coroanele şi lanţurile de aur palid, ca şi la alte mici bijuterii ce clincăneau la fiecare mişcare.

— Ce minune a lumii e asta? începu Merry, pipăind cercul de aur care-i alunecase pe un ochi.

Dar îşi opri gestul, o umbră trecu peste faţa lui şi el închise ochii.

— Ah, da, îmi amintesc, spuse el. Oamenii din Carn Dum s-au năpustit asupra noastră astă-noapte şi am fost înfrânţi. Ah! Suliţa din inima mea!

Îşi duse mâna la piept.

— Nu! Nu! ţipă el, deschizând ochii. Ce tot spun aici? Am visat. Tu unde-ai dispărut, Frodo?

— Am crezut că m-am rătăcit, explică el, dar nu vreau să vorbesc despre asta. Să ne gândim la ce avem de făcut de-aici încolo. Să ne vedem de drum.

— Aşa îmbrăcaţi, stăpâne? se miră Sam. Unde-mi sunt straiele?

Azvârli cercul, lanţul şi inelele în iarbă şi se uită în jur neajutorat, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-şi găsească pelerina, haina şi nădragii şi toate celelalte veşminte pe care le poartă un hobbit, puse undeva în iarbă, la îndemână.

— N-o să vă mai găsiţi hainele, zise Tom, sărind jos de pe gorgan şi râzând, în timp ce dansa în jurul lor în razele soarelui.

Nimeni n-ar fi zis că se petrecuse ceva atât de primejdios şi de cumplit; şi cu adevărat groaza le părăsi inimile în timp ce-l priveau şi-i vedeau scăpărarea veselă din ochi.

— Ce vrei să spui? nu înţelese Pippin, uitându-se la el pe jumătate uluit şi pe jumătate amuzat. De ce nu?

Tom clătină din cap.

— V-aţi regăsit pe voi înşivă, din ape adânci, zise el. Hainele sunt o pierdere neînsemnată după ce-aţi scăpat de la înec. Bucuraţi-vă, prieteni veseli, şi lăsaţi soarele cald să vă încălzească inimile şi mădularele. Azvârliţi deoparte aceste zdrenţe reci. Alergaţi goi prin iarbă cât se va duce Tom la vânătoare.

Porni în salturi pe povârniş la vale, fluierând şi strigând. Urmărindu-l cu privirea, Frodo îl văzu fugind spre miazăzi, de-a lungul văii verzi dintre dealul pe care se aflau ei şi următorul, ţinând-o tot într-un fluierat şi-un cântat:

Astfel cânta el, alergând cât îl ţineau picioarele, aruncându-şi pălăria în aer şi prinzând-o, până dispăru după o ridicătură; dar strigătele sale de Haideţi! Veniţi încoa! se mai auziră o vreme, purtate de vântul care bătea acum dinspre miazăzi.

Văzduhul se încingea din nou. Hobbiţii alergară ce alergară prin iarbă, după cum le spusese Tom. Apoi se puseră la soare, la fel de încântaţi ca fiinţele aduse pe nepusă masă din cea mai cruntă iarnă într-un ţinut cu vreme prietenoasă, sau ca aceia care, după o boală lungă ce i-a ţintuit la pat, se trezesc într-o bună zi că s-au tămăduit printr-un miracol şi ziua e iarăşi plină de promisiuni.

Când se întoarse Tom, ei se simţeau din nou în puteri şi flămânzi. Întâi văzură apărând pălăria lui Tom, peste buza dealului, iar în urma lui se înşiruiau ascultători şase ponei: cei cinci ai lor şi încă unul. Ultimul era chiar Dolofanul Mocofan: mai mare acum, mai vânjos, mai gras (şi mai bătrân) decât poneii lor. Merry, stăpânul celor cinci, nu le dăduse nicicând asemenea nume, dar de acum încolo, până la capătul zilelor lor, aveau să răspundă la numele cu care-i botezase Tom. Acesta îi chemă pe rând şi ei urcară buza râpii şi se opriră unul în spatele celuilalt. Apoi Tom făcu o plecăciune în faţa hobbiţilor.

— Iată-vă poneii, zise el. Au mai multă minte (în anumite privinţe) decât voi, hobbiţi rătăcitori — nasuri mai simţitoare decât ale voastre. Căci ei adulmecă pericolul din cale, în care voi vă vârâţi cu capu’ înainte; iar dacă ei fug ca să se salveze, atunci ştiu încotro să fugă. Trebuie să-i iertaţi pe toţi; căci, deşi inimile le sunt credincioase, nu pentru a înfrunta teama de Duhurile Gorganelor au fost ei făcuţi. Vedeţi, uite cum se-ntorc, aducând toate poverile.

Merry, Sam şi Pippin puseră pe ei veşminte noi ce se aflau în raniţe; curând li se făcu prea cald, pentru că, neavând încotro, trebuiseră să îmbrace hainele mai groase şi mai calde pregătite pentru iarna ce avea să vina.

— Dar Dolofanul Mocofan ăsta de unde-a apărut? întreba Frodo.

— E-al meu, răspunse Tom. Prietenul meu cu patru picioare; deşi arareori îl călăresc, şi uneori o porneşte haihui până departe, de capul lui, peste dealuri. Când poneii voştri au stat în grajdul meu, au făcut cunoştinţă cu Mocofanu’ meu; azi-noapte l-au simţit după miros şi au fugit în întâmpinarea lui. Am socotit că el o să aibă grijă de ei şi cu vorbele lui înţelepte o să le alunge spaima. Dar acum, veselul meu Dolofan, batrânu’ Tom o să te călărească. Hei! Batrânu’ Tom vine cu voi până vă va scoate la drum; care va să zică, are trebuinţă de-un ponei. Căci nu-i uşor să stai de vorbă cu hobbiţii călare, când tu unul eşti pe propriile picioare şi încerci să te ţii după ei.

Hobbiţii erau încântaţi să audă acest lucru şi nu mai conteneau cu mulţumirile; dar Tom izbucni în râs şi le spuse că se pricepeau atât de bine să se rătăcească, încât nu ar fi avut linişte până nu-i vedea ajunşi cu bine la hotarul ţării sale.

— Am multe treburi pe cap, mai zise el, toate câte le am de făcut şi de căutat şi de vorbit şi de umblat şi de păzit. Tom nu poate fi tot timpul lângă porţile deschise şi scobiturile sălciilor. Tom trebuie să aibă grijă de casa lui, iar Goldberry îl aşteaptă.

După soare era încă devreme, între nouă şi zece, astfel că hobbiţii se gândiră la mâncare. Ultima dată când mâncaseră ceva fusese acel prânz de la piciorul steiului de piatră, cu o zi înainte, încropiră o gustare din ce le rămăsese din merindele date de Tom şi care ar fi urmat să reprezinte cina, adăugând la acestea proviziile aduse acum de Tom. Masa nu era bogată (punând la socoteală pofta hobbiţilor şi situaţia în care se aflau), dar le pică tare bine. Lăsându-i să mănânce, Tom urcă în vârful gorganului şi cercetă comoara. Cele mai multe obiecte le puse într-o grămadă ce scăpăra şi strălucea în iarbă. Le ceru apoi să rămână acolo pentru „a fi găsite de oricine, pasăre, fiară, elf sau Om şi oricare creatură de bună-credinţă”; numai astfel putea fi ruptă şi risipită vraja gorganului, pentru ca nici un duh să nu se mai întoarcă vreodată după ele. Pentru sine alese din grămadă o broşă bătută în pietre albastre, cu tot atâtea nuanţe câte au florile de in sau aripile fluturilor albaştri. O privi îndelung, ca năpădit de cine ştie ce amintire, clătină din cap şi în cele din urmă spuse:

— Iată o jucărie drăguţă pentru Tom şi domniţa lui! Frumoasă a fost aceea care în vremuri de mult uitate a purtat-o pe umăr. Goldberry o va purta acum, iar pe frumoasă n-o vom uita nicicând.

Hobbiţilor le alese, fiecăruia în parte, câte un pumnal cu lama lungă şi tăioasă şi plăsele în formă de frunză, o lucrătură minunată, încrustată cu şerpuiri în roşu şi auriu. Când le trase din tecile negre, lamele scăpărară în soare, meşteşugite fiind dintr-un metal ciudat, uşor şi dur, şi bătute în nestemate. Dacă tecile aveau vreun har tainic, sau la mijloc era vraja sub care se afla gorganul, Tom n-ar fi putut spune, dar lamele arătau ca şi cum timpul nu le atinsese, căci erau neruginite, bine ascuţite şi luceau în soare de-ţi luau ochii.

— Pumnalele străvechi sunt destul de lungi pentru a fi mânuite de către hobbiţi în loc de săbii, spuse el. Bine e să aveţi asupra voastră lame tăioase atunci când voi, cei din Comitat, o porniţi la drum spre răsărit, spre miazăzi, sau hăt-departe, în întunecime şi-n mari primejdii.

Le mai spuse că lamele fuseseră făurite cu mulţi, mulţi ani în urmă de către Oameni din Apusime: aceştia se împotriviseră Seniorului Întunecimii, dar căzuseră înfrânţi de regele cel rău din Carn Dum, din Ţara Angmar.

— Puţini îşi mai amintesc de ei acum, murmură Tom, dar mai sunt unii care umblă pribegi, fii ai regilor uitaţi, umblă singuratici, păzindu-i de rele pe cei nechibzuiţi.

Hobbiţii nu-i pricepeau vorbele, însă, ascultându-l văzură cu ochii minţii o înşiruire lungă de ani în urmă, ca o câmpie vastă, neumbrită de nimic, peste care hălăduiau siluete de oameni, înalte, cu feţe încrâncenate, purtând spade strălucitoare, iar ultimul care venea avea o stea pe o sprinceană. Imaginea păli şi hobbiţii reveniră în lumea luminată de soare. Era vremea să pornească din nou la drum. Se pregătiră, strânseră ce aveau de strâns şi aburcară totul pe spinările poneilor. Armele cele noi şi le prinseră la brâiele de piele de sub haine, numai că se simţeau stânjeniţi de ele şi se întrebau dacă aveau să le fie de vreun folos. Nicicând nu se gândiseră că fuga lor de-acasă i-ar putea arunca în vreo aventură în care să fie nevoiţi să se lupte.

În sfârşit, o luară din loc. Îşi duseră poneii de dârlogi pe povârniş la vale. Ajunşi jos, încălecară şi porniră la pas pe fundul văii. Uitându-se în urmă, văzură vârful bătrânului gorgan de pe deal, pe care strălucirea aurului în soare se înălţa ca o flacăra galbenă. Dispăru din vedere abia după ce ocoliră un umăr de grui.

Deşi se uita peste tot în jur, Frodo nu zări nici urmă din cei doi pilaştri de piatră aşezaţi ca o poartă, iar după scurt timp ajunseră la un defileu în capătul nordic al văii, îl traversară cu repeziciune şi orizontul se deschise în faţa lor. Călătoria era veselă, Tom Bombadil călărea voios alături de ei sau în faţa lor, pe Dolofanul Mocofan care era mult mai iute de picior decât ai fi bănuit văzându-i talia. Tom o ţinea tot într-un cântec, dar vorbele sale cel mai adesea nu aveau nici o noimă, sau poate erau rostite într-o limbă ciudată, necunoscută hobbiţilor, o limbă străveche, ale cărei cuvinte erau mai cu seamă exclamaţii de mirare şi încântare.

Mergeau înainte fără să se abată, dar curând văzură că Drumul se afla mult mai departe decât îşi imaginaseră ei. Chiar şi fără neguri, din pricina somnului ce-i cuprinsese la prânz cu o zi înainte n-ar fi putut ajunge la el decât după miezul nopţii. Linia aceea întunecată pe care o zăriseră nu era un şir de copaci, ci de tufişuri care creşteau pe marginea unui şanţ adânc, malul celălalt fiind un perete abrupt. Odată pe acolo trecuse hotarul unui regat, le spuse Tom, dar asta cu mult timp în urmă. Avea aerul că acest fapt îi trezea amintiri triste, de aceea era zgârcit la vorbă.

Coborâră până în fundul şanţului, ieşiră din el printr-o spărtură făcută în peretele abrupt, iar apoi Tom o luă spre miazănoapte, căci până atunci merseseră oarecum spre apus. Ţinutul se deschidea larg şi aproape orizontal, ceea ce îi făcu să grăbească pasul, numai că soarele prinsese să asfinţească atunci când în sfârşit zăriră în faţă centura de copaci înalţi, semn că ajunseseră din nou la Drum, după atâtea aventuri neaşteptate. Ultimele câteva sute de metri le străbătură în galop şi se opriră abia în umbrele lungi ale copacilor. Se găseau pe creasta unui mal înalt, iar Drumul, nedesluşit din pricina întunericului care cobora, şerpuia ceva mai jos de ei. Chiar în acest loc, venea de la nord-vest şi se îndrepta spre sud-est, iar la dreapta lor cobora destul de povârnit într-o depresiune largă. Era brăzdat de făgaşuri şi purta urmele unei ploi mari căzute de curând; şleaurile şi şanţurile erau pline de apă.

Coborâră râpa şi priviră în susul şi în josul Drumului. Nu se zărea nimic.

— Iată-ne ajunşi, în sfârşit, zise Frodo. Sper că n-am pierdut mai mult de două zile din pricina scurtăturii mele prin Pădure. Dar poate că întârzierea asta se va dovedi folositoare — ne-or fi pierdut urma, cine ştie.

Ceilalţi îşi întoarseră privirile spre el. Umbra spaimei pricinuite de Călăreţii Negri se lăsă deodată asupra lor. De când intraseră în Pădure, nu se gândiseră decât la cum să ajungă înapoi la Drum; doar acum, când se afla sub tălpile lor, îşi amintiră de primejdia care-i urmărea şi foarte probabil că stătea în aşteptarea lor chiar pe Drum. Se uitară neliniştiţi în urmă, la soarele ce apunea, dar Drumul se întindea cafeniu şi pustiu.

— Crezi, întrebă Pippin şovăitor, crezi că vom fi urmăriţi în noaptea asta?

— Nu, trag nădejde că în noaptea asta nu, îşi dădu Tom Bombadil cu părerea, şi nici mâine, aşa zic. Dar nu vă luaţi după ceea ce cred eu; căci n-aş putea jura. În partea asta de răsărit, cunoştinţele nu-mi sunt de folos. Tom nu este stăpân peste Călăreţii din Tărâmul întunecat ce se întinde departe, dincolo de hotarul lui.

Chiar şi aşa stând lucrurile, tare ar mai fi vrut hobbiţii ca Tom să-i însoţească. Simţeau că el ar fi ştiut să se descurce cu aceşti Călăreţi Negri mai bine decât oricare altul. Curând aveau să pătrundă pe tărâmuri ce le erau pe deplin necunoscute, doar ceea ce ştiau din legendele străvechi şi aproape pierdute, auzite în Comitat, încât, în lumina tot mai palidă a amurgului, îi cuprinse dorul de casă. Îi apăsa o singurătate cumplită şi o senzaţie de rătăcire. Rămaseră tăcuţi, nedorind să-şi ia un ultim rămas-bun, şi abia dacă-şi dădură seama că Tom le spunea adio şi îi povăţuia să aibă curaj şi să călărească fără oprire până la lăsarea întunericului.

— Tom o să vă dea sfaturi bune până la capătul acestei zile (după care nu vă rămâne decât norocul vostru să vă însoţească şi să vă arate calea cea bună): la patru mile pe Drum de-aici o să ajungeţi la un sat, Bree se numeşte, sub Dealul Bree, ale cărui case sunt cu faţa spre apus. Acolo o să găsiţi un han vechi, Poneiul în două picioare. Barliman Captalanul este destoinicul hangiu. Puteţi rămâne peste noapte, iar dimineaţă porniţi la drum fără zăbavă. Fiţi curajoşi, dar cu băgare de seamă. Nu vă pierdeţi firea veselă; şi călăriţi să vă găsiţi norocul.

Hobbiţii îl rugară să vină cu ei măcar până la han şi să mai bea o dată cu ei; dar el râse şi-i refuză, spunând:

Făcu stânga-mprejur, îşi îndesă pălăria pe cap, încălecă pe spinarea Mocofanului, urcă înapoi malul şi dispăru cântând în întuneric.

Hobbiţii urcară după el şi îl urmăriră cu privirile până se pierdu în depărtare.

— Îmi pare rău că ne-am despărţit de Stapânu’ Bombadil, spuse Sam. E prevăzător şi nu face nici o greşeală. Zic eu că putem merge înc-o bună bucată de drum fără să întâlnim cine ştie ce ciudăţenii. Dar n-aş zice că n-am să mă bucur să ajungem la Poneiul în două picioare de care ne-a spus el. Ce n-aş da să fie la fel ca Dragonul Verde de la noi. Ce seminţie-s ăştia din Bree?

— Sunt hobbiţi în Bree, spuse Merry, şi Seminţia Mare. Aş zice că-i ca acasă la noi. Poneiul e un han bun, din câte-am auzit. Din când în când, ai mei dau o raită pe-acolo.

— Nici c-ar fi ce să ne dorim mai mult, spuse Frodo, dar tot în afară Comitatului nostru suntem. Nu vă simţiţi prea acasă. Vă rog, ţineţi minte — cu toţii — numele de Baggins NU trebuie pomenit. Eu sunt domnul Subdeal, dacă va fi nevoie să dăm un nume.

Încălecară pe ponei şi porniră tăcuţi în umbrele serii. Întunericul cobora cu repeziciune în vreme ce ei mergeau încet, la pas, pe drum la vale şi iar în sus, până ce, într-un târziu, zăriră lumini pâlpâind la oarecare depărtare în faţa lor.

Înainte se înălţa Dealul Bree, parcă pus în drum, o pată uriaşă, întunecată, desenată pe stelele înceţoşate; şi sub coasta lui stângă stătea cuibărit un sat întins. Într-acolo dădură ei pinteni poneilor, nemaidorind altceva decât să găsească un foc şi o uşă care să-i despartă de noaptea de afară.

IX La Poneiul în două picioare

Bree era satul principal al ţinutului Bree, o întindere mică de pământ locuit, ca o insulă între pământurile pustii peste tot în jur. În afară de Bree, mai era Căpiţa, de partea cealaltă a dealului, Viroaga, într-o vale adâncă, ceva mai către est, şi Fundurăului, la marginea Pădurii Rele. Împrejurul dealului şi al satelor se aflau câmpuri şi petice de pădure bine îngrijite, pe o lăţime de numai câteva mile.

Oamenii din Bree aveau părul castaniu, erau laţi în umeri şi mai degrabă mici de statură, veseli şi liberi; nu-şi aparţineau decât lor înşile; dar erau mult mai prietenoşi şi mai apropiaţi faţă de hobbiţi, gnomi şi elfi, precum şi faţă de alte seminţii din vecinătăţi, decât erau (sau sunt) îndeobşte cei din Seminţia Mare. După cum spun legendele lor, ei ar fi primii oameni care s-au aventurat vreodată în Apusul lumii de mijloc. Puţini au fost cei care au supravieţuit năpastelor zilelor de odinioară; dar, când Regii s-au întors de peste Marea cea Mare, i-au găsit pe oamenii din Bree pe aceleaşi meleaguri, şi acolo mai erau şi acum, după ce amintirea vechilor Regi pierise de mult în iarbă.

În acele vremuri, nici un alt om n-a ridicat aşezări atât de departe spre vest, sau cale de o sută de leghe de Comitat. Dar în ţinuturile sălbatice de dincolo de Bree hălăduiau rătăcitori misterioşi. Cei din Bree îi numeau Pribegi şi nu aveau cunoştinţă de originile lor. Erau mai înalţi şi mai oacheşi decât oamenii din Bree şi se credea că văzul şi auzul lor aveau puteri neobişnuite, şi că ei înţelegeau graiurile fiarelor şi al zburătoarelor. Rătăceau după bunul lor plac înspre sud şi răsărit, chiar şi mai departe, până la Munţii Ceţoşi; dar se împuţinaseră mult şi arareori mai erau văzuţi. Când apăreau, aduceau veşti de pe meleaguri îndepărtate şi spuneau poveşti ciudate şi uitate, pe care cei din preajmă le ascultau cu sufletul la gură; dar locuitorii ţinutului Bree nu se împrieteneau cu ei.

În Bree se găseau şi multe familii de hobbiţi, care o ţineau una şi bună că ţinutul acesta era cea mai veche aşezare de hobbiţi din lume şi că luase fiinţă cu mult înainte ca cineva să fi traversat râul Viniac şi să se fi aşezat în Comitat. Cei mai mulţi trăiau în Căpiţa, deşi se numărau şi în satul Bree câteva familii, mai cu seamă pe coastele mai înalte ale dealului, deasupra caselor oamenilor. Neamul Mare şi Neamul Mic (cum îşi spuneau ei unii altora) se împăcau bine între ei, fiecare văzându-şi de treburile sale după cum le erau legile, dar socotind, şi unii, şi alţii, că îşi ocupau locul de drept între locuitorii ţinutului Bree. Nicăieri altundeva în lume nu s-ar fi putut găsi o potrivire a lucrurilor mai aparte (dar şi mai minunată).

Locuitorii din Bree, Mari şi Mici, nu prea erau călători de felul lor; şi treburile din cele patru sate erau preocuparea lor principală. Când şi când, hobbiţii din Bree se duceau până în Ţara Iedului, sau în Meleagul de la Soare-Răsare; dar, deşi micuţul lor ţinut nu se afla decât la o zi de mers spre răsărit de la Podul Viniac, hobbiţii din Comitat îl vizitau şi mai rar. Se mai găsea câte unul din Ţara Iedului sau un aventuros din Tuc, care se abătea pe la Han o noapte, cel mult două, dar şi asta se întâmpla tot mai rar. Când vorbeau de hobbiţii din Bree sau de oricare alţii care locuiau în afara graniţelor ţinutului lor, cei din Comitat îi socoteau drept Cei din Afară şi nu le prea dădeau multă atenţie, găsindu-i plicticoşi şi barbari în apucături. Se prea poate ca, în alte zile, în apusul Lumii să fi fost răspândiţi mult mai mulţi hobbiţi „din Afară” decât îşi imaginau hobbiţii din Comitat. Unii, fără îndoială, nu erau altceva decât nişte vagabonzi, gata să scobească o vizuină în oricare ridicătură de pământ, unde să se adăpostească nu mai mult decât Ie venea lor la socoteală. Ceea ce nu se putea spune despre cei din ţinutul Bree, hobbiţi la casele lor şi prosperi, prin nimic mai simpli decât cele mai multe rubedenii îndepărtate de-ale lor din Interior. Încă nu se dăduse uitării vremea când între Comitat şi Bree drumurile fuseseră mult bătute şi-ntr-o direcţie şi-n alta. Ca urmare, prin vinele locuitorilor din Coniaied curgea destul sânge de Bree.

Satul Bree avea cam o sută de case de piatră ale Seminţiei Mari, aproape toate construite peste Drum, pe coasta dealului, cu ferestrele îndreptate spre apus. De la acea parte, pornind în semicerc din dreptul dealului şi ajungând înapoi la poala lui, se întindea un şanţ adânc, mărginit, în interior, de un gard viu des. Drumul traversa şanţul pe un zăgaz, dar acolo unde străpungea gardul era închis de o poartă mare. O altă poartă se afla în capătul sudic, unde Drumul ieşea din sat. Amândouă se încuiau la căderea nopţii, şi imediat în spatele lor erau două căsuţe pentru păzitorii lor.

Acolo unde Drumul o lua la dreapta, înconjurând poala dealului, se găsea un han mare. Fusese construit cu mult timp în urmă, pe vremea când drumurile erau bătute în sus şi-n jos. Căci Bree se afla la o veche răscruce de drumuri; alt drum străvechi tăia Drumul de Miazăzi chiar dincolo de şanţ, la capătul de apus al satului, şi odinioară oamenii şi alte seminţii felurite îl străbăteau adesea. Era o vorbă care se mai auzea încă în Meleagul dinspre Soare-Răsare — De mirare, ca şi veştile din Bree — rămasă din acele vremuri când veştile de la Miazănoapte, Miazăzi şi Răsărit puteau fi aflate la han şi când hobbiţii din Comitat obişnuiau să meargă până acolo numai ca să le audă. Dar ţinuturile de la Miazănoapte rămăseseră de mult pustii, iar Drumul de la Miazănoapte aproape că nu-l mai străbătea nimeni: iarba îl năpădise, din care pricina locuitorii din Bree îl numeau Drumul Verde.

Cu toate acestea, Hanul din Bree tot acolo se afla, iar hangiul era o persoană cu greutate. Casa lui era loc de întâlnire pentru toţi cei mari şi mici, din cele patru sate, care doreau să-şi omoare timpul, să stea de poveşti şi să-şi astâmpere curiozitatea; şi loc de popas pentru Pribegi şi alţi rătăcitori, ca şi pentru călători (gnomi, cel mai adesea) care călătoreau încă pe Drumul de Răsărit, spre şi dinspre Munţi.

Era noapte şi stelele străluceau atunci când Frodo şi tovarăşii săi se apropiară de sat. Poarta apuseană, în dreptul căreia se opriră, era încuiată, dar în pragul căsuţei din spatele ei şedea un om. Acesta sări în picioare, luă un lampas şi se uita mirat la ei peste poartă.

— Ce vreţi şi dincotro veniţi? întrebă el aspru.

— Vrem să ajungem la han, răspunse Frodo. Călătorim spre miazăzi si nu putem merge mai departe în noaptea asta.

— Hobbiţi. Patru hobbiţi. Mai mult, veniţi din Comitat, după vorbă, spuse portarul, şoptind ca şi când vorbea cu sine însuşi.

Îi scrută câteva clipe cu o căutătură întunecată, apoi descuie încet poarta şi îi lasă să intre.

— Nu-i prea vedem pe-ăştia din Comitat venind călare pe Drum noaptea, mai spuse el atunci când ei se opriră puţin în dreptul căsuţei lui. Să-mi fie cu iertare că tare aş vrea să ştiu ce vânt vă aduce la răsărit de Bree. Şi care vă sunt numele, dacă nu-i cu supărare?

— Numele şi vântul ce ne-aduce-s treaba noastră, iar ăsta nu pare loc prea nimerit să le discutăm, zise Frodo, neplăcându-i nici chipul omului şi nici tonul vocii.

— O fi treaba voastră, nu zic nu, nu se lăsă portarul, dar treaba mea e să pun întrebări după căderea nopţii.

— Suntem hobbiţi din Ţara Iedului şi ne-a venit nouă aşa, să călătorim şi să tragem la hanul de-aici, se băgă Merry în vorbă. Eu sunt domnul Brandybuck. Îţi ajunge atât? Parcă locuitorii din Bree aveau vorbă bună pentru străini, mă rog, aşa am auzit.

— Bine, bine, se înduplecă portarul. N-am vrut să vă supăr. Dar să nu vă mire dacă or fi să fie şi alţii, în afară de Harry de la poartă, care or să vă pună întrebări. Umblă tot felul de stirpe ciudate pe-aici. Dacă trageţi la Ponei, o să vedeţi că nu sunteţi singurii muşterii.

Le ură noapte bună, nici unul nu mai spuse nimic, dar în lumina lămpaşului Frodo îl văzu pe păzitorul porţii cercetându-i cu o privire iscoditoare. Răsuflă uşurat auzind cum se închide poarta în urma lor în timp ce ei îşi continuară drumul. În sinea lui se întrebă de ce oare era omul ăsta atât de bănuitor, şi dacă nu cumva cineva dorise să afle noutăţi despre nişte hobbiţi călători. Să fi fost Gandalf? Te pomeneşti că ajunsese aici cât ei încă rătăceau în Pădure şi printre Gruiuri. Dar ceva din privirea şi din vocea strajei îl făcea să se simtă neliniştit.

Păzitorul porţii se uită o vreme în urma hobbiţilor, apoi intră înapoi în căsuţă. Nici nu se întoarse bine cu spatele, când o siluetă neagră sări iute peste poartă şi se topi în umbrele uliţei satului.

Hobbiţii urcară o uliţă în pantă, trecură de câteva case şi opriră în faţa hanului. Casele li se păreau mari şi ciudate. Sam se uită îndelung la hanul cu cele trei caturi ale sale şi ferestre multe, şi parcă i se puse o piatră pe inimă. Îşi imaginase că la un anumit moment al călătoriei îi va fi dat să întâlnească uriaşi mai înalţi decât copacii şi alte creaturi mai cumplite chiar; dar în clipa asta, vederea pentru întâia dată a oamenilor şi a caselor lor înalte i se părea îndeajuns, chiar prea mult pentru sfârşitul înnoptat al unei zile obositoare. În mintea lui, umbrele ogrăzii hanului erau pline de cai negri înşeuaţi, iar de la ferestrele întunecate de la ultimul etaj se uitau la ei ochii sfredelitori ai Călăreţilor Negri.

— Doar n-o să rămânem aici peste noapte, nu-i aşa, stăpâne? nu se putu el abţine. Dacă tot sunt hobbiţi prin părţile astea, de ce n-am trage la unu’ dintre ei? Ne-am simţi mai ca acasă.

— Dar hanul ce cusur are? vru să ştie Frodo. Tom Bombadil ne-a spus de el. Sper că înăuntru e foarte ca acasă.

Chiar şi de afară, hanul arăta ca o casă plăcută pentru cei obişnuiţi cu asemenea locaşuri. Faţada dădea spre Drum şi mai erau două aripi ce se întindeau în spate, tăiate în parte în povârnişul de la poalele dealului, astfel că spre capătul lor ferestrele de la al doilea cat se aflau aproape de pământ. O arcadă largă se deschidea spre curtea dintre cele două aripi, iar în stânga, sub arcadă, se zărea o uşă, largă şi ea, până la care urcau câteva trepte late. Uşa era deschisă, lăsând lumina să se reverse în afară, în partea de sus a arcadei se găsea un felinar dedesubtul căruia se legăna o pancartă mare: un ponei alb şi dolofan ridicat pe picioarele dindărăt. Deasupra uşii stătea scris cu litere albe: PONEIUL ÎN DOUĂ PICIOARE la BARLIMAN CAPTALANUL. De la multe dintre ferestrele de jos răzbătea lumină dindărătul draperiilor groase.

Hobbiţii încă zăboveau nehotărâţi în umbrele drumului, când deodată auziră o voce dinăuntru care se apucase să cânte un cântec vesel, şi alte voci, tot atât de vesele, acompaniind-o în cor. Ascultară o vreme cântecul acesta încurajator, apoi descălecară. Cântecul se isprăvi şi fu urmat de o explozie de râsete şi de bătăi din palme.

Hobbiţii îşi duseră poneii până sub arcadă şi, lăsându-i în ogradă, urcară cele câteva trepte. Frodo o luă înainte şi aproape că se izbi de un om scund şi gras, pleşuv şi roşu la faţă. Purta un şorţ alb şi tocmai ieşea valvârtej pe o uşă şi se repezea spre alta, ducând o tavă încărcata de halbe pline.

— Putem… Începu Frodo.

— Îndată, vă rog frumos! strigă omul peste umăr şi dispăru într-un vacarm de voci şi-un nor de fum, pentru ca în clipă următoare să apară din nou, ştergându-şi mâinile de şorţ.

— Bună seara, micule stăpân! spuse el, înclinându-se. Cam ce-ai dori domnia ta?

— Paturi pentru patru şi grajd pentru cinci ponei, dacă se poate. Sunteţi domnul Captalan?

— Chiar el! Barliman mi-e numele. Barliman Captalanul, la dispoziţia domniilor voastre. Sunteţi din Comitat, greşesc cumva? întrebă el şi în clipa următoare se plesni cu palma peste frunte, parcă încercând să-şi adune gândurile. Hobbiţi! strigă el. Oare ce-mi aminteşte mie asta? Pot să vă întreb cum vă numiţi, domnule?

— Domnul Took şi domnul Brandybuck, îi prezentă Frodo. Iar el este Sam Gamgee. Numele meu este Subdeal.

— Aşa, aşa, făcu domnul Captalan, pocnind din degete. Ah, iar l-am pierdut! Da-mi vine mie-n minte, numa’ să am vreme să mă gândesc. N-am timp nici să răsuflu; dar să văd ce pot face pentru domniile voastre. Nu prea avem parte de călători din Comitat în ziua de azi, încât mi-ar părea rău să nu vă primesc aşa cum se cuvine. Atâta lume este însă strânsă-n han în seara asta, cum n-a mai fost de multă vreme. Nu plouă, dar toarnă, cum zicem noi aici în Bree. Hei! Nob! striga el. Pe unde-mi umbli, adormitule şi tanduriule? Nob!

— Vin, stăpâne! Vin!

Un hobbit cu o faţă veselă năvăli pe o uşă, dar, dând cu ochii de călători, se opri dintr-o dată şi-i privi cu mare interes.

— Unde-i Bob? întrebă stăpânul. Nu ştii? Atunci găseşte-l. Fuga-marş! N-am şase picioare şi nici şase ochi. Spune-i lui Bob că-s cinci ponei afară care trebuie băgaţi în grajd. Să facă ce-o şti şi să le găsească loc.

Nob ieşi fuguţa, zâmbind şi clipind din ochi cu înţeles.

— Aşa, care va să zică, ce ziceam?

Domnul Captalan îşi ciocăni fruntea cu degetele.

— Un gând îl alungă pe celălalt, cum se zice. Aşa-s de ocupat în seara asta, că mi se-nvârte capul. Aseară mi-au venit câţiva pe Drumul Verde, de la Miazăzi — lucru tare ciudat, ascultaţi-mă pe mine. Apoi nişte gnomi călători, care merg spre soare-apune, au sosit în seara asta. Şi-acum domniile voastre. Dacă n-aţi fi hobbiţi, nu ştiu dac-aş putea să vă găzduiesc. Însă avem o cameră sau două în aripa dinspre miazănoapte, făcute anume pentru hobbiţi atunci când s-a construit casa asta. La parter, aşa cum le place lor de obicei; cu ferestre rotunde şi toate celelalte, ca să le fie pe plac. Trag nădejde c-o să vă simţiţi bine. Şi mai mult ca sigur că vreţi să vă ospătaţi, şi asta cât mai repede. Pe aici!

Îi conduse pe un coridor şi deschise o uşă.

— Vă poftesc în salonul acesta mic şi plăcut. Cred că, până una-alta, e ceea ce vă trebuie. Sunt ocupat până peste cap. N-am vreme de stat de vorbă. Trebuie s-o iau din loc. Treabă grea pentru două picioare, dar nici gând să slăbesc. Mai bag eu capu’ pe-aici. Dacă aveţi trebuinţă de ceva, scuturaţi clopoţelul şi vine Nob. Dacă nu vine, scuturaţi şi strigaţi!

Şi cu aceste vorbe dispăru, lăsându-i cam cu răsuflarea tăiată. Părea în stare s-o ţină tot într-un torent de vorbe, oricât ar fi fost de ocupat. Hobbiţii se uitară în jur — o cameră mică şi plăcută. În vatră ardea un foc jucăuş, iar în faţa ei se găseau câteva jilţuri joase şi confortabile. Mai era şi o masă rotundă, acoperită cu o faţă albă, pe care se afla un clopoţel de mână, mai degrabă o talangă. Dar Nob, hobbitul rândaş, năvăli în încăpere înainte ca ei să se gândească să scuture clopoţelul. Aducea sfeşnice şi o tavă plină cu farfurii.

— Doriţi să beţi ceva, domnilor? întrebă el. Să vă arăt dormitoarele până e gata cina?

Când domnul Captalan şi Nob reveniră în micul salon, călătorii erau de mult spălaţi şi apucaseră să bea jumătate din halbele mari cu bere. Cât ai bate din palme, pe masă apărură bucatele. Supă fierbinte, carne rece, tartă de mure, pâine proaspătă, bucăţi de unt şi caş copt: bucate gustoase şi simple, cu nimic mai prejos decât cele din Comitat şi îndestul de familiare ca să risipească şi ultimele reţineri ale lui Sam (pe deplin satisfăcut de-acum de gustul minunat al berii).

Hangiul se mai învârti puţin prin cameră, apoi le spuse că-i lasă singuri.

— Nu ştiu dacă doriţi să veniţi dincolo, la ceilalţi oaspeţi, după ce-aţi terminat de mâncat, zise el din prag. Poate că veţi vrea să vă duceţi la culcare. Oricum, ei ar fi încântaţi foarte să vă ureze bun venit, dacă domniilor voastre le-ar face plăcere. Nu se prea întâmplă ca Cei din Afară — călători din Comitat, aş zice, dacă nu vă e cu supărare — să poposească printre noi; şi am dori să aflăm veşti, poveşti sau cântece pe care le ştiţi. Dar, după voia domniilor voastre. Scuturaţi clopoţelul dacă vă lipseşte ceva.

Se simţeau atât de învioraţi şi de încurajaţi la sfârşitul cinei (aproape trei sferturi de oră de mâncat, neîntrerupte de nici o vorbă de prisos), încât Frodo, Pippin şi Sam hotărâră să li se alăture celorlalţi. Merry le spuse că era prea mare înghesuiala acolo.

— Eu mai zăbovesc aici în linişte şi poate mai încolo ies să adulmec puţin aer curat. Numai fiţi atenţi la ce ziceţi şi ce faceţi şi nu uitaţi că nimeni nu trebuie să ştie de fuga voastră şi încă vă găsiţi pe drumul mare, nu destul de departe de Comitat.

— S-a făcut, zise Pippin. Iar tu ai grijă de tine. Să nu te rătăceşti şi nu uita că e mai sigur înăuntru.

Lumea era strânsă în sala mare a hanului. Multă şi amestecată, după cum descoperi Frodo când ochii i se obişnuiră cu lumina, care venea mai ales de la un foc de buşteni ce ardea cu o pălălaie mare, căci cele trei felinare atârnate de grinzi abia pâlpâiau, pe jumătate ascunse de fum. Barliman Captalanul stătea lângă foc, vorbind cu doi gnomi şi cu încă unul sau doi oameni cu o înfăţişare destul de ciudată. Pe bănci şedeau diverşi oameni din Bree, câţiva hobbiţi din partea locului (care stăteau unul lângă altul, sporovăind), alţi câţiva gnomi şi câteva feţe greu de recunoscut în umbră şi în unghere.

Nici nu intrară bine hobbiţii din Comitat, şi în încăpere izbucni un cor de urări de bun-venit din partea locuitorilor din Bree. Străinii, mai cu seamă cei care veniseră pe Drumul Verde, îi priveau curioşi. Hangiul îi prezentă pe cei din Bree nou-veniţilor, atât de repede încât, deşi reţinuseră câteva nume, Frodo şi ai lui n-ar fi putut spune care de ce chip anume ţinea. Oamenii din Bree păreau să aibă cu toţii nume de plante (sunând destul de neobişnuit pentru cei din Comitat), cum ar fi Muc de Trestie, Iarba Ciutei, Iarba Neagra, Măr Pădureţ, Ciuline Pufos sau Ferigă (ca să nu mai pună la socoteala numele hangiului, Captalanul). Unii dintre hobbiţi aveau nume asemănătoare. Cei mai mulţi, de exemplu, păreau să se numească Iarbă Rea. Dar ceilalţi purtau nume fireşti, cum ar fi Maluri, Vizuina de Viezure, Vizuina Lungă, Cărăuş de Nisip şi Tunelarul, care se întâlneau adeseori şi în Comitat. Erau câţiva care se numeau Subdeal şi erau din Căpiţa, şi, cum nu-şi puteau închipui că purtau acelaşi nume cu Frodo fără să fie înrudiţi, îl adoptară pe acesta pe loc, ca pe un var de mult pierdut.

Hobbiţii din Bree se arătară, de fapt, tare prietenoşi şi curioşi, încât Frodo înţelese curând că trebuia să le dea cât de cât o lămurire despre ceea ce făcea. Astfel, le spuse că era interesat de istorie şi geografie (la care capetele din jur se înclinară de câteva ori, deşi nici unul dintre aceste cuvinte nu era foarte folosit în dialectul din Bree). Le mai spuse că se gândea să scrie o carte (la care în sală se aşternu o linişte uluită) şi că el şi prietenii lui doreau să strângă informaţii despre hobbiţii care trăiau în afara Comitatului, mai ales în ţinuturile dinspre răsărit.

De data aceasta se stârni un cor de voci. Dacă Frodo ar fi vrut cu adevărat să scrie o carte şi ar fi avut mai multe perechi de urechi, în câteva minute ar fi aflat destul cât să umple câteva capitole. Şi dacă asta nu era destul, i se mai oferi o listă întreagă de nume, începând cu „bătrânul Barliman aici de faţă”, la care se putea duce pentru a afla şi alte lucruri. După o vreme însă, cum Frodo nu dădea nici un semn că s-ar fi apucat să scrie cartea atunci şi acolo, hobbiţii începură din nou să-l întrebe despre cum mai mergeau treburile în Comitat. Frodo nu se dovedi prea vorbareţ, încât, în scurt timp, se trezi că stătea singur într-un colţ, ascultând şi privind în jurul său.

Oamenii şi gnomii vorbeau mai ales despre întâmplări de mult trecute, iar noutăţile pe care le dezvăluiau începeau să sune prea cunoscute. La miazăzi erau tulburări şi se părea că oamenii care veniseră încoace pe Drumul Verde plecaseră din locurile de baştină în căutarea unor ţinuturi unde să poată trăi în pace. Locuitorii din Bree îi căinau, dar se vedea de la o poştă că nu se înghesuiau să primească prea mulţi străini în ţărişoara lor. Unul dintre drumeţi, un individ cu privire saşie şi ţâfnos din fire, făcea prorociri sumbre, anume că în curând tot mai mulţi vor veni spre miazănoapte.

— Dacă nu se găseşte loc pentru ei, or să şi-l găsească singuri. Au tot dreptul să trăiască, la fel ca toţi ceilalţi, zise el cu voce tare.

Cei din partea locului nu se arătau încântaţi de perspectiva asta.

Hobbiţii însă nu prea dădeau atenţie prevestirilor de acest soi şi deocamdată nici nu părea să-i privească pe ei. Seminţia Mare nu avea cum să ceară să fie găzduită în vizuinele hobbiţilor. Mai degrabă curiozitatea le era atrasă de Sam şi Pippin, care se simţeau acum aproape ca acasă şi sporovăiau veseli despre tot felul de întâmplări din Comitat. Pippin stârni hohote de râs când povesti cum se prăbuşise acoperişul Văgăunii Primăriei din Michel Delving: Will Picior Mic, primarul, cel mai iute hobbit de pe Meleagul de la Soare-Apune, ajunsese să fie îngropat sub tencuială, de unde ieşise ca o găluşcă plină de făină. Câteva întrebări însă îl puseră puţin în încurcătură pe Frodo. Unul dintre locuitorii din Bree, care, după câte dăduse de înţeles, fusese în Comitat de mai multe ori, dorea să ştie unde anume locuiau cei din neamul Subdeal şi cu cine erau înrudiţi.

Deodată, Frodo observă că un bărbat cu o înfăţişare ciudată şi faţa arsă de soare, care şedea în umbră lângă perete, ascultă şi el cu multă atenţie vorbele hobbiţilor. Avea dinainte o cană cu capac înaltă şi fuma o pipă lungă, lucrată nemaivăzut de meşteşugit. Îşi ţinea picioarele întinse, punând la vedere cizmele cu tureac înalt, din piele fină, care-i veneau foarte bine, dar se vedea că erau purtate de mult, iar acum erau pline de noroi. Se învelise într-o manta din stofă groasă, verde-închis, plină de colbul drumurilor, şi, în ciuda căldurii din încăpere, pe cap avea o glugă ce-i umbrea chipul, dar nu şi lucirea ochilor în timp ce-i urmărea pe hobbiţi.

— Cine-i ăla? vru să ştie Frodo, prinzând un moment prielnic să şoptească în urechea domnului Captalan. Îmi pare că pe el nu mi l-aţi prezentat.

— Pe el? şopti hangiul la rândul său, trăgând cu coada ochiului fără să-şi răsucească într-acolo capul. Nu prea ştiu. E unul dintre cei care bat drumurile — noi le spunem Pribegi. Arareori vorbeşte: doar atunci când are chef să istorisească o poveste neobişnuită. Dispare câte-o lună, sau un an, şi apoi numai ce ne pomenim cu el într-o bună zi. Primăvara asta a tot plecat şi s-a tot întors, dar în ultima vreme l-am văzut destul de rar. Care-i numele lui adevărat, n-am habar; pe-aici a fost poreclit Pas Mare pentru că face paşi mari cu picioroangele alea ale lui când merge; deşi nu zice nimănui ce-l face să fie atât de grăbit. Dar pe noi nu ne priveşte ce treabă au nici cei din Răsărit, nici cei din Apus, adică nici Pribegii, nici cei din Comitat, să-mi fie cu iertăciune. Ciudat că mă-ntrebi de el.

În aceeaşi clipă, domnul Captalan fu rugat de muşterii să mai aducă băutură, astfel că ultima lui nedumerire rămase nelămurită.

Frodo băgă de seamă că Pas Mare se uita acum ţintă la el, de parcă auzise sau poate ghicise tot ce se spusese despre el. Deodată, cu o fluturare de mână şi o înclinare a capului, străinul îl invită pe Frodo să se apropie şi să se aşeze alături. Şi când hobbitul fu lângă el, omul dădu jos gluga, dezvelind un cap hirsut, sub o claie de păr negru cu smocuri sure, şi o faţă palidă şi aspră, cu o pereche de ochi cenuşii, pătrunzători.

— Mi se spune Pas Mare, zise el cu o voce joasă. Îmi face deosebită plăcere să te cunosc, jupâne… Subdeal, dacă bătrânul Captalan ţi-a înţeles bine numele.

— L-a înţeles, adeveri Frodo pe un ton încordat.

Nu se simţea câtuşi de puţin în apele sale sub căutătura acelor ochi pătrunzători.

— Ei bine, jupâne Subdeal, dacă aş fi în locul dumitale, i-aş opri pe tinerii dumitale prieteni să sporovăiască prea mult. Băutura, focul, întâlnirile întâmplătoare sunt lucruri plăcute, n-am ce zice, dar, mă rog — nu suntem în Comitat. E tot felul de lume ciudată pe-aici. Poate m-amestec fără să-mi fiarbă oala, vei fi gândind mata, adăugă el cu un zâmbet strâmb, nescăpîndu-I privirea lui Frodo. Iar în ultima vreme au trecut călători şi mai ciudaţi pe-aici prin Bree, continuă el, scrutând chipul lui Frodo.

Hobbitul se uită ţintă în ochii străinului, dar nu spuse nimic; Pas Mare tăcu şi el. Atenţia lui păru atrasă dintr-o dată de Pippin. Spre îngrijorarea lui, Frodo începu să-şi dea seama că tânărul Took, care se dădea în spectacol, încurajat de succesul pe care-l avusese cu primarul cel grăsan din Michel Delving, se apucase acum să descrie, spre hazul tuturor, petrecerea de rămas-bun a lui Bilbo. Îi imita până şi discursul de despărţire, şi nu mai avea mult şi ajungea la uluitoarea Dispariţie.

Frodo îl urmărea cu teamă. Fără îndoială că, pentru cei mai mulţi hobbiţi din partea locului, povestea era nevinovată: o poveste caraghioasă despre populaţia aceea caraghioasă de dincolo de Râu; doar că unii dintre ei (de pildă, bătrânul Captalan) mai ştiau şi alte lucruri şi cu siguranţă că auziseră niscaiva zvonuri, cu multă vreme în urmă, despre cum se făcuse Bilbo nevăzut. Ceea ce spunea Pippin acum îi va face să-şi amintească numele de Baggins, mai ales dacă locuitorii din Bree fuseseră descusuţi în legătură cu acest nume.

Frodo se foi, neştiind ce să facă. Oricine putea vedea că Pippin era încântat de atenţia ce i se dădea şi ai fi zis că uitase de pericolul care-i păştea. În starea în care se afla acum, îşi spuse Frodo, cuprins de o spaimă neaşteptată, ar fi în stare să pomenească de Inel, ceea ce ar fi fost o adevărată catastrofă.

— Fă ceva, cât mai e vreme, îi susură la ureche Pas Mare.

Frodo sări în picioare şi drept pe tăblia unei mese, unde începu să vorbească, abătând astfel atenţia celor care-l ascultau pe Pippin. Uitându-se la Frodo, câţiva hobbiţi izbucniră în râs şi bătură din palme, gândind că domnul Subdeal întrecuse puţin măsura la bere şi iată că se veselise.

Frodo se simţi deodată ca un caraghios şi se pomeni că-şi pipăia obiectele pe care le purta în buzunar (aşa cum îi era obiceiul ori de câte ori ţinea o cuvântare). Nimeri peste Inelul legat de lanţ şi, fără să-şi poată explica de ce, îl cuprinse dorinţa să şi-l strecoare pe deget şi să se facă nevăzut, doar ca să scape din acea situaţie neghioabă. I se păru că, într-un fel, ideea aceea îi venise de undeva din afară, de la ceva sau cineva aflat în încăpere. Rezistă ispitei şi strânse Inelul în palmă, parcă vrând să-l ţină bine, ca nu cumva să-i scape sau să facă cine ştie ce pocinog. Gestul însă nu-i oferi nici o idee salvatoare. Rosti „câteva cuvinte potrivite”, cum ar fi zis ai lui din Comitat: Suntem recunoscători foarte pentru primirea pe care ne-aţi făcut-o şi îmi îngădui să nădăjduiesc că vizita mea scurtă va ajuta la reînnodarea vechilor legături între Comitat şi Bree; se opri, ezită, tuşi.

Toate privirile erau acum îndreptate asupra lui.

— Un cântec! strigă unul dintre hobbiţi, Un cântec! Un cântec! strigară toţi ceilalţi. Hai, jupâne, cântă-ne ceva ce n-am mai auzit pân-acum’.

Câteva clipe, Frodo rămase cu gura căscată. Apoi, disperat, începu un cântec caraghios, care-i plăcuse destul de mult lui Bilbo (şi chiar fusese mândru de el, căci cuvintele el însuşi le făcuse). În el era vorba despre un han, şi poate că din această pricină şi-l amintise Frodo tocmai atunci. Iată-l de la primul până la ultimul vers. Ce se mai ţine minte din el acum sunt doar câteva cuvinte:

Urmară aplauze îndelungi şi răsunătoare. Frodo avea voce bună, iar cântecul le stârnise tuturor imaginaţia.

— Unde-i batrânu’ Barley? strigară ei. Ar trebui s-audă cântecul ăsta. Bob ar trebui să-şi deprindă mâţa să cânte la vioară, şi-atunci să vezi ce-am mai dansa.

Muşteriii cerură să li se mai aducă un rând de bere, după care strigară:

— Hai să-l mai cântăm o dată, jupâne! Haide! încă o dată!

Îl făcură pe Frodo să mai bea o cană de bere, după care s-o ia de la capăt cu cântecul, şi mulţi i se alăturară; căci melodia era bine cunoscută, iar ei aveau uşurinţă în a învăţa cuvintele. Acum urmă rândul lui Frodo să fie încântat de sine. Începu să dănţuiască pe masă; şi când ajunse a două oara la versul Vaca trecu pe Lună-n sus, sări şi el în aer. Cu prea multă putere; căci căzu îndărăt, zbang, peste o tavă plină de căni, alunecă şi se rostogoli de pe masă, trosc, zdrang şi bufff! Spectatorii deschiseră larg gurile ca să izbucnească în râs, dar rămaseră cu ele căscate, într-o tăcere deplină; căci cântăreţul dispăruse. Pur şi simplu se făcuse nevăzut, ca şi cum ar fi trecut prin podea, uite-aşa, fără să facă nici o gaură

Hobbiţii din partea locului se holbară uluiţi, apoi săriră în picioare şi strigară după Barliman. Toţi se depărtară de Sam şi Pippin, care se pomeniră rămaşi singuri într-un ungher, ţintuiţi de la distanţă de priviri întunecate şi bănuitoare. Era limpede că mulţi dintre cei de faţă îi socoteau ca fiind însoţitorii unui vrăjitor rătăcitor, ale cărui puteri şi scopuri le erau necunoscute. Un singur locuitor din Bree, oacheş la piele, se uita la ei cu o căutătură vicleană şi pe jumătate batjocoritoare, care-i făcu să se simtă şi mai încolţiţi. După câteva clipe, acesta se furişă pe uşă afară, urmat de călătorul cu ochi saşii venit de la miazăzi: căci cei doi stătuseră şi şuşotiseră între ei aproape toată seara. Harry portarul ieşi îndată după ei.

Frodo ştia că se purtase neghiobeşte. Nevenindu-i altceva în minte, se târî pe sub mese până în colţul întunecos unde se afla Pas Mare, care şedea nemişcat, fără să-şi trădeze gândurile. Frodo se rezemă de perete şi scoase Inelul de pe deget. Cum de ajunsese pe degetul lui, n-ar fi putut spune. Nu-i rămânea decât să creadă că se jucase cu el în buzunar în timp ce cânta şi, cine ştie, poate-i alunecase pe deget atunci când scosese mâna din buzunar ca să se sprijine în cădere. O clipă se întrebă dacă nu cumva Inelul îi jucase o festă; te pomeneşti că încercase să se dea în vileag, răspunzând astfel unei dorinţe sau unui ordin dat de undeva din încăpere. Lui Frodo nu-i plăcea cum arătau cei doi care ieşiseră pe uşă mai devreme.

— Ei bine? i se adresă Pas Mare când Frodo reapăru. De ce-ai făcut asta? Mai rău decât orice-ar fi putut spune prietenii tăi. Ţi-ai băgat picioarele în tot. Sau mai corect ar fi să spun degetul?

— Nu ştiu ce vrei să spui, se apără Frodo, necăjit şi cuprins de panică.

— Ooo, ba ştii, dar mai bine să aşteptăm să se isprăvească balamucul. Apoi, dacă nu ţi-e cu supărare, domnule Baggins, aş dori să am o vorbă între patru ochi cu mata.

— Despre ce anume? întrebă Frodo, făcându-se că nu auzise că i se rostise dintr-o dată numele.

— Despre o chestiune importantă… pentru noi doi, răspunse Pas Mare, privindu-l pe Frodo drept în ochi. S-ar putea să auzi ceva care să-ţi fie de folos.

— Prea bine, acceptă Frodo, încercând să pară indiferent. Vorbim mai târziu.

Între timp, se stârnise oarecare zarvă lângă vatra focului. Domnul Captalan intrase valvârtej în încăpere şi-acum încerca să asculte mai multe păreri deodată despre cele întâmplate, fiecare contrazicând-o pe cealaltă.

— L-am văzut, domnu’ Captalan, zicea un hobbit, sau mai degrabă nu l-am văzut, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun. A dispărut în văzduh, uite-aşa, cum se zice.

— Nu mai spune, făcu hangiul cu un aer mirat.

— Ba spun, nu se lăsă hobbitul. Şi spun bine, ascultă-mă pe mine.

— Trebuie să fie o greşeală la mijloc, clătină din cap Captalanul. Nu-i chiar atât de firav domnul Subdeal ca să dispară în văzduh; sau în nor, căci mai degrabă asta e în încăperea asta.

— Bun, atunci unde-i acum? strigară câteva voci.

— De un’ să ştiu? Din partea mea poate să se ducă unde-o pofti, atâta vreme cât plăteşte mâine dimineaţă. Uite-l pe domnul Took, poftim, dumnealui n-a dispărut.

— Ba eu am văzut ce-am văzut, şi am văzut ce n-am văzut, se încăpăţână hobbitul.

— Iar eu spun că trebuie să fie o greşeală la mijloc, repetă hangiul, luând tava şi strângând cioburile de căni sparte.

— De bună seamă că e o greşeală, se auzi vocea lui Frodo. N-am dispărut. Uite-mă-s. Tocmai am schimbat câteva vorbe cu Pas Mare aici în colţ.

Înaintă până în cercul de lumină al focului; dar cei mai mulţi se retraseră din faţa lui, mai tulburaţi ca înainte. Nu-i mulţumea câtuşi de puţin explicaţia pe care le-o oferea el, anume că se târâse repede pe sub mese după ce căzuse. Hobbiţii şi oamenii din Bree părăsiră aproape toţi hanul supăraţi, nemaiavând chef de petrecere în acea seară. Unul sau doi îl săgetară pe Frodo cu priviri negre de mânie şi plecară bombănind între ei. Gnomii şi doi sau trei dintre oamenii străini care rămăseseră se ridicară de la locurile lor şi-i urară noapte bună hangiului, nebăgându-I în seamă pe Frodo şi pe prietenii lui. Curând, nu mai rămase nimeni în afară de Pas Mare, care şedea în continuare, neluat în seamă, lângă perete.

Domnul Captalan nu părea prea tulburat. Mai mult ca sigur că-şi spunea că hanul lui se va umple din nou în serile ce vor veni, până când misterul de acum se va fi lămurit pe deplin.

— Păi, ce-ai făcut, domnule Subdeal? întrebă el. Mi-ai speriat muşteriii şi mi-ai spart cănile cu giumbuşlucurile dumitale.

— Îmi pare nespus de rău că am pricinuit necazuri, spuse Frodo. Fără să vreau, credeţi-mă. Un accident dintre cele mai nefericite.

— Bine, bine, domnule Subdeal. Dar dacă ai de gând să mai faci tumbe sau vrăji sau ce-ai făcut, mai bine ar fi să-i anunţi din vreme pe spectatori — şi pe mine. Suntem cam suspicioşi noi ăştia de pe-aici, când lucrurile nu-s tocmai cum e firesc să fie — adică-s neobişnuite, dacă mă-nţelegi; şi nu le deprindem aşa, una-două.

— N-am să mai fac nimic de soiul ăsta, domnule Captalan, vă promit. Şi acum cred că am să mă duc la culcare. Mâine plecăm devreme. Vreţi, vă rog, să vă îngrijiţi ca poneii noştri să fie pregătiţi până la ora opt?

— Prea bine. Dar înainte să pleci, aş dori să am o vorbă cu dumneata, domnule Subdeal, între patru ochi. Tocmai mi-am amintit de ceva ce ar trebui să-ţi spun. Nădăjduiesc că n-o să mi-o iei în nume de rău. Mai am să mă-ngrijesc de-un lucru sau două, şi-apoi o să vin în camera dumitale, dacă mi-e îngăduit.

— Cum să nu, acceptă Frodo.

Dar se simţea descurajat. Se întrebă câte vorbe între patru ochi i se vor mai cere înainte să apuce să se culce, şi ce vor dezvălui acestea. Oare toţi erau împotriva lui? începea să bănuiască până şi faţa dolofană a hangiului că ar tăinui semne întunecate.

X Pas Mare

Frodo, Pippin şi Sam se întoarseră în salonul cufundat în întuneric. Merry nu era acolo, iar focul aproape că se stinsese. Abia după ce suflară în cărbuni şi puseră deasupra un braţ de vreascuri descoperiră că Pas Mare venise cu ei. Şedea liniştit într-un jilţ, acolo, lângă uşă.

— Salutare, i se adresă Pippin. Cine eşti şi ce pofteşti?

— Mi se spune Pas Mare, răspunse acesta, şi prietenul dumitale mi-a promis, deşi se prea poate să fi uitat asta, c-o să stea de vorbă cu mine în linişte.

— Spuneai că s-ar putea să aflu ceva în avantajul meu, am impresia, zise Frodo. Ce anume?

— Mai multe lucruri. Dar, de bună seamă, cer ceva în schimb.

— Cum adică? se răsti Frodo.

— Nu te pierde cu firea. Adică atât: o să-ţi dezvălui ce ştiu şi o să-ţi dau câteva sfaturi bune — dar cer o răsplată.

— Şi care ar fi aceasta, mă rog frumos? vru să ştie Frodo.

Avu dintr-o dată bănuiala că picase în capcana unui şarlatan şi se gândi, cuprins de nelinişte, că luase cu sine prea puţini bani. O sumă ce n-ar fi mulţumit câtuşi de puţin un asemenea potlogar, şi oricum nu se putea lipsi de ea.

— Nimic mai mult decât îmi poţi oferi, răspunse Pas Mare cu un zâmbet molcom, ghicind parcă gândurile lui Frodo. Atât: va trebui să mă iei cu tine, până când voi dori să te părăsesc.

— Ei, nu mai spune, făcu Frodo surprins, dar câtuşi de puţin uşurat. Chiar dacă mi-aş dori încă un însoţitor, n-aş accepta aşa ceva, până când n-aş şti mai multe despre dumneata şi despre ce învârţi.

— Minunat! exclamă Pas Mare, aşezându-se şi mai comod în jilţ, picior peste picior. Îmi pare că începe să-ţi vină mintea la cap, şi asta-i spre binele tău. Până acum ai fost mult prea neatent. Prea bine. Îţi voi spune ce ştiu şi las recompensa pe seama ta. S-ar putea să mi-o oferi bucuros după ce mă vei fi ascultat.

— Dă-i drumul, atunci, îi ceru Frodo. Ce ştii?

— Prea mult; prea multe lucruri întunecate, zise Pas Mare încruntat. În ceea ce priveşte treburile tale…

Se ridică, se duse la uşă, o deschise cu un gest brusc şi privi afară. O închise apoi încet şi-şi reluă locul.

— Am un auz ascuţit, continuă el, coborând vocea, şi, deşi nu pot să dispar, am vânat multe şi viclene sălbăticiuni şi ştiu cum să mă feresc să fiu văzut, dacă doresc. Care vasăzică, mă aflam în seara asta în spatele gardului viu, pe Drum, la vest de Bree, când patru hobbiţi s-au apropiat venind dinspre ţinutul Graiurilor. Nu-i nevoie să repet tot ce i-au spus bătrânului Bombadil sau ce-au vorbit între ei, dar un lucru anume mi-a trezit interesul. Vă rog, ţineţi minte, a zis unul dintre ei, că numele de Baggins nu trebuie pomenit. Eu sunt domnul Subdeal, dacă va fi nevoie să dăm un nume. Într-atât m-a interesat acest lucru, încât i-am urmărit până aici. Am sărit pe furiş peste poartă, imediat în spatele lor. Poate că domnul Baggins are o pricină de bună-credinţă pentru a renunţa la numele său; dar dacă aşa stau lucrurile, l-aş sfătui pe dânsul şi pe prietenii domniei sale să fie mai cu băgare de seamă.

— Nu văd cu ce i-ar putea interesa numele meu pe cei din Bree, pufni Frodo mânios, şi încă n-am aflat de ce te interesează pe dumneata. Poate că domnul Pas Mare are o pricină de bună-credinţă pentru a spiona şi a trage cu urechea; dar, dacă aşa stau lucrurile, l-aş sfătui să o lămurească.

— Bun răspuns! izbucni Pas Mare în râs. Lămurirea e simplă: căutam un hobbit, pe nume Frodo Baggins. Voiam să-l găsesc cât mai repede cu putinţă. Aflasem că plecase din Comitat ducând cu sine, mă rog, o taină care ne priveşte pe mine şi pe prietenii mei. Stai, nu mă înţelege greşit! strigă el, când îl văzu pe Frodo ridicându-se din jilţ şi pe Sam sărind în picioare şi mârâind. Eu pot să am mai multă grijă de taina asta decât tine. Şi e nevoie de multă grijă.

Se aplecă în faţă şi îi privi pe rând.

— Fiţi cu băgare de seamă la fiece umbră! zise el aproape în şoaptă. Prin Bree au trecut călăreţi negri. Am auzit că luni a venit unul de pe Drumul Verde; altul a apărut mai târziu, tot de pe Drumul Verde, dinspre sud.

Se lăsă tăcerea. După o vreme, Frodo li se adresă lui Pippin şi lui Sam:

— Ar fi trebuit să-mi dau seama după felul în care m-a salutat portarul. Şi hangiul pare să fi auzit ceva. De ce a insistat atâta să ne alăturăm celorlalţi? Şi de ce naiba m-am purtat atât de prosteşte? Ar fi trebuit să rămânem liniştiţi aici.

— Ar fi fost mai bine, zise Pas Mare. Dacă aş fi avut cum, v-aş fi împiedicat să mergeţi în camera mare, dar hangiul nu mi-a îngăduit să intru la voi sau să vă transmit un mesaj.

— Crezi că… Începu Frodo.

— Nu, nu mă gândesc la nimic rău din partea bătrânului Captalan. Doar că lui nu-i prea plac vagabonzii misterioşi ca mine.

Frodo îl privi surprins.

— Păi, şi arăt ca un pungaş, nu crezi? continuă Pas Mare, rânjind puţin şi având o sclipire ciudată în ochi. Sper însă să ajungem să ne cunoaştem ceva mai bine. Abia atunci mă aştept să-mi explici ce s-a întâmplat la sfârşitul cântecului. Căci şmecheria aia…

— A fost un simplu accident, îl întrerupse Frodo.

— Îndoi-m-aş. Bun, accident să fie. Accidentul ăla te-a pus într-o poziţie periculoasă.

— Prea puţin faţă de cum era înainte, îl contrazise Frodo. Ştiam că aceşti călăreţi sunt pe urma mea; dar acum am impresia că au ajuns mai devreme decât mine şi au plecat.

— Să nu te bizui pe asta, îl mustră Pas Mare pe un ton tăios. Se vor întoarce. Şi încă şi mai mulţi. Sunt şi alţii. Îi cunosc prea bine. Îi ştiu pe Călăreţii ăştia.

Tăcu, privindu-i cu ochi reci şi neîngăduitori.

— Şi sunt anumite persoane în Bree în care nu trebuie să vă încredeţi, continuă el. Bill Ferigă, de pildă. I-a mers buhul în întreg ţinutul, şi multă lume ciudată merge la el acasă. Sunt sigur că l-aţi băgat de seamă printre cei din sală; un individ oacheş, care lua pe toată lumea în răspăr. A stat mai toată seara cu unul dintre străinii veniţi din sud, şi împreună s-au şi strecurat afară după „accidentul” tău. Nu toţi ăia veniţi de la miazăzi au gânduri curate; cât despre Ferigă, el ar vinde orice oricui, sau ar face rău numai ca să se distreze.

— Ce-o să vândă Ferigă ăsta, şi ce-are a face accidentul meu cu el? se făcu Frodo că încă nu pricepea unde bătea Pas Mare.

— Veşti despre tine, bunînţeles, răspunse Pas Mare. Povestea dispariţiei tale ar fi socotită foarte interesantă de către unii. După asta nici n-ar mai fi nevoie să ţi se pomenească numele adevărat. Aş putea să jur că vor afla despre cele întâmplate încă înainte de ivirea zorilor. Ţi-e destul? Poţi să faci cum crezi de cuviinţă în ceea ce priveşte recompensa mea: ia-mă drept călăuză, sau nu mă lua. Dar aş îndrăzni să spun că ştiu cu ochii închişi toate ţinuturile aflate între Comitat şi Munţii Ceţoşi, căci de mulţi ani le străbat în lung şi-n lat. Sunt mai bătrân decât arăt. Aş putea să mă dovedesc folositor. După seara aceasta va trebui să părăsiţi drumul deschis; pentru că va fi păzit zi şi noapte de Călăreţi. O să ieşiţi din Bree cu bine, aş zice, şi-o să fiţi lăsaţi să înaintaţi atâta vreme cât e soarele sus pe cer, dar nu veţi ajunge departe. Vă vor prinde din urmă în sălbăticie, în vreun loc întunecat, unde nu aveţi scăpare. Vrei să vă găsească? Sunt cumpliţi.

Hobbiţii îl priviră şi văzură, spre mirarea lor, că faţa îi era trasă, suferindă parcă, iar mâinile lui se încleştaseră de braţele jilţului. Liniştea şi nemişcarea din încăpere erau depline, lumina părea să fi pălit şi ea. O vreme, Pas Mare rămase cu privirile în gol, ca şi cum mintea îi era dusă departe, spre cine ştie ce amintiri vechi, sau poate că asculta la zgomotele îndepărtate ale Nopţii.

— Ascultaţi! strigă el după o vreme, trecându-şi o mână peste o sprinceană. S-ar putea să ştiu mai multe despre aceşti urmăritori decât ştiţi voi. Vă temeţi de ei, dar încă nu vă temeţi destul. Mâine va trebui să scăpaţi, dacă puteţi. Pas Mare vă poate duce pe poteci ce sunt rareori umblate. Vreţi să-l luaţi cu voi?

Urmă o tăcere grea. Frodo nu răspunse, mintea îi era tulburată de îndoială şi teamă. Sam se încrunta şi se uita la stăpânul său; în cele din urmă nu s-a mai putut stăpâni şi izbucni:

— Dacă-mi îngăduiţi, domnu’ Frodo, eu aş zice nu! Pas Mare ăsta de-aici ne avertizează şi ne sfătuieşte să avem grijă, şi la astea zic da, dar atunci să începem cu el. Vine din Pustietate, iar despre cei de-acolo n-am auzit niciodată lucruri bune. Ştie câte ceva, e limpede, mai mult chiar decât îmi place mie; dar nu-i un motiv să-l lăsăm să ne arate drumul până în nu ştiu ce loc necunoscut, unde nu am avea altă scăpare, cum singur zice.

Pippin se foi în jilţ, vădit încurcat. Pas Mare nu-i răspunse lui Sam, ci îşi fixă privirile pătrunzătoare asupra lui Frodo. Frodo i le surprinse, dar îşi feri ochii.

— Nu, zise el încet. Nu primesc. Cred, cred că nu eşti chiar aşa cum doreşti să pari. Ai început prin a-mi vorbi ca unul de prin partea locului, dar apoi vocea ţi s-a schimbat. Aş zice că Sam are dreptate în privinţa asta: nu văd de ce ar trebui să ne avertizezi să avem grijă, şi în acelaşi timp ne ceri să te luăm pe încredere. De ce-i nevoie de masca asta? Cine eşti? Ce ştii cu adevărat despre… despre treburile mele; şi cum de ştii despre ele?

— Lecţia de prevedere a fost învăţată bine, spuse Pas Mare cu un zâmbet întunecat. Numai că prevederea e un lucru, iar şovăiala este altul. De-acum nu vei mai ajunge în Vâlceaua Despicată de unul singur, nu-ţi mai rămâne decât să mă iei cu tine. Trebuie să te hotărăşti. Am să-ţi răspund la unele întrebări, dacă asta te va ajuta. Dar de ce mi-ai lua de bună povestea, dacă n-ai izbutit să mă crezi până acum? Totuşi, ţi-o spun…

În acea clipă se auzi un ciocănit în uşă. Domnul Barliman Captalan aducea sfeşnice, urmat de Nob, cu oalele cu apă caldă. Pas Mare se retrase într-un ungher întunecos.

— Am venit să vă urez noapte bună, zise hangiul, punând sfeşnicele pe masă. Nob, du apa în camere.

Intră şi închise uşa.

— Uitaţi care-i treaba, începu el şovăitor, cu un aer preocupat. Dacă v-am făcut vreun necaz, îmi pare tare rău. Dar un lucru atrage după sine un altul, cred că recunoaşteţi şi domniile voastre asta; ca să nu mai vorbesc că sunt un om ocupat. Numai că săptămâna asta, întâi un lucru, apoi al doilea mi-au pus la treabă ţinerea de minte, cum se zice; trag nădejde că nu e prea târziu. Vedeţi, domniile voastre, am fost rugat să fiu atent când s-or ivi prin părţile noastre nişte hobbiţi din Comitat, şi mai ales unul, cu numele de Baggins.

— Şi ce-are asta a face cu mine? făcu Frodo pe niznaiul.

— Vai! domnia ta ştii mai bine, zise hangiul cu subînţeles. N-am să te trădez; dar mi s-a spus că acest Baggins o să călătorească sub numele de Subdeal, şi mi s-a mai dat şi o descriere care ţi se potriveşte de minune, dacă pot să mă exprim astfel.

— Zău? Ia s-o auzim! exclamă Frodo, întrerupându-l neinspirat.

— Un individ mărunţel şi îndesat, roşu în obraji, zise domnul Captalan solemn, făcându-l pe Pippin să chicotească şi pe Sam să se încrunte revoltat. N-o să-ţi fie de prea mare folos; se potriveşte aproape tuturor hobbiţilor, Barley, continuă domnul Captalan, aruncându-i o privire lui Pippin. Dar ăsta e mai înalt decât mulţi şi mai chipeş decât cei mai mulţi, şi are o gropiţă în bărbie; sigur pe sine şi cu ochi luminoşi şi ageri. Să-mi fie cu iertăciune, el a spus-o, nu eu.

— El a spus-o? Dar cine-i el ăsta? se grăbi Frodo să întrebe.

— Ah! Gandalf, dacă înţelegi ce vreau să spun. Se zice c-ar fi vrăjitor, dar e bun prieten cu mine, orice-ar fi. Acu’ însă, nu ştiu ce-mi va spune când ne-om întâlni din nou: te pomeneşti că-mi acreşte toată berea, sau mă preschimba într-un buştean. E cam aprig din fire. Dar asta e, ce-i făcut e bun făcut.

— Bun, şi ce-ai făcut? îşi pierdu Frodo răbdarea din pricina încetinelii cu care-şi dezvăluia Captalanul gândurile.

— Unde rămăsesem? întrebă hangiul, pocnind din degete şi rămânând tăcut câteva clipe. Ah, da! Bătrânul Gandalf. Acu’ trei luni a intrat la mine în cameră fără să bată la uşă. Barley, zice el, plec mâine dimineaţă. Vrei să faci ceva pentru mine? Zi ce-ai de zis, îi spun. Sunt tare grăbit, zice, şi n-am vreme s-o fac eu, dar aş vrea să trimit un mesaj în Comitat. Ai pe cineva care se poate duce şi în care să ai deplină încredere? Găsesc eu pe cineva, zic, poate mâine dimineaţă sau poimâine. Să fie mâine, zice el, după care îmi dă o scrisoare. Adresa e cum nu se poate mai limpede, continuă domnul Captalan, scoţând o scrisoare din buzunar şi citind adresa răspicat şi mândru (ţinea la renumele lui de om cu carte):

— O scrisoare pentru mine de la Gandalf! strigă Frodo.

— Aha, făcu domnul Captalan. Deci numele adevărat al domniei tale e Baggins?

— Precum auzi, şi-ai face bine să-mi dai imediat scrisoarea aia şi să-mi explici de ce nu mi-ai trimis-o până acum. Asta ai venit să-mi spui, aşa am impresia, deşi ţi-a trebuit cam mult că să ajungi la miez.

Bietul domnul Captalan arăta nespus de necăjit.

— Aşa e, domnule, şi îţi cer iertare. Şi mi-e o teamă de moarte de ce va spune Gandalf dacă se va abate răul asupra domniilor voastre din pricina asta. Dar n-am păstrat-o cu vreun gând anume. Am pus-o bine. Apoi, a doua zi, n-am găsit pe nimeni dornic să meargă până în Comitat, şi nici a treia zi, şi nu puteam să mă lipsesc de nici unul dintre oamenii mei; şi-apoi au venit tot alte lucruri care mi-au alungat asta din minte. Sunt un om ocupat. Am să fac tot ce-mi stă în putinţă să îndrept lucrurile, dacă pot să dau o mână de ajutor, doar să-mi spuneţi ce trebuie să fac.

Pe lângă scrisoare, i-am promis şi altceva lui Gandalf. Barley, zice el, prietenul ăsta al meu din Comitat s-ar putea să nu treacă mult şi să vină pe-aici însoţit de-un altul. O să vină sub numele de Subdeal. Ţine minte! Dar nu trebuie să pui nici o întrebare. Şi dacă nu-s eu cu el, s-ar putea să dea de bucluc şi să aibă nevoie de ajutor. Fă tot ce poţi pentru el şi am să-ţi fiu recunoscător, mai zice el. Şi iată-mă, iar buclucul nu-i nici el prea departe, aşa-mi pare.

— Ce vrei să spui? întrebă Frodo.

— Oamenii ăştia negri, coborî hangiul vocea. Îl caută pe unul, Baggins, şi dacă ei au gânduri curate, atunci eu sunt hobbit. Luni a fost, câinii scheunau ca apucaţi şi gâştele gâgâiau. Tare ciudat, mi-am zis. Vine Nob al meu şi-mi zice că la uşă-s doi oameni negri, întrebând de un hobbit pe nume Baggins. I se făcuse părul măciucă lui Nob al meu, nu alta. I-am poftit pe negrii ăia s-o ia din loc şi le-am izbit uşa-n nas; dar, din câte-am auzit, au pus aceeaşi întrebare tot drumul până-n Satul Fundurăului. Apoi Pribeagul ăla, Pas Mare, a pus tot felul de-ntrebări. A-ncercat să intre aici, să vă vadă, înainte s-apucaţi să mâncaţi ceva, zău c-a-ncercat.

— A-ncercat! spuse Pas Mare deodată, ieşind din umbră spre lumină. Şi de mult necaz am fi fost scăpaţi, Barliman, dacă l-ai fi lăsat.

Hangiul sări cât colo, speriat.

— Tu! strigă el. Una-două apari. Ce mai vrei?

— E aici cu voia mea, interveni Frodo. A venit ca să mă ajute.

— Mă rog, dumneata poate ştii mai bine ce-ai de făcut, zise domnul Captalan, uitându-se bănuitor la Pas Mare. Dar dac-aş fi în situaţia dumitale, eu nu m-aş însoţi cu un Pribeag.

— Atunci cu cine? îl încolţi Pas Mare. Cu un hangiu gras, care-şi aminteşte cum îl cheamă doar pentru că-i strigă lumea numele toată ziua-bună ziua? Nu pot rămâne în han o veşnicie, şi nu se pot întoarce acasă. Le stă un drum lung în faţă. Te duci mata cu ei ca să-i aperi de oamenii negri?

— Eu? Să părăsesc satul? N-aş face asta să ştiu că mă plătesc în aur, zise domnul Captalan speriat de-a binelea. Dar, domnule Subdeal, ce-ar fi să te dai la fund o vreme? Ce-i cu toate întâmplările astea ciudate? Ce căută oamenii ăştia negri şi de unde vin, asta aş vrea să ştiu.

— Îmi pare rău că nu pot explica totul, răspunse Frodo. Sunt obosit şi foarte îngrijorat, iar povestea este lungă. Dar dacă vrei să mă ajuţi, ar trebui să te previn că vei fi în primejdie atâta vreme cât stau în casa dumitale. Călăreţii ăştia Negri: nu sunt sigur, dar cred, mă tem că vin din…

— Vin din Mordor, spuse Pas Mare aproape şoptit. Din Mordor, Barliman, dacă asta înseamnă ceva pentru tine.

— Apără şi păzeşte! strigă domnul Captalan, îngălbenindu-se tot; nu încăpea nici o îndoială că numele îi era cunoscut. Asta-i cea mai rea veste care a ajuns în Bree de când mă ştiu pe pământ.

— Este, întări Frodo. Tot mai vrei să mă ajuţi?

— Vreau. Mai mult decât oricând. Cu toate că nu prea ştiu ce-ar putea unul ca mine face împotriva…

Vocea i se pierdu.

— Împotriva Umbrei de la Miazăzi, continuă Pas Mare netulburat. Nu prea mult, Barliman, dar, oricât ar fi de puţin, tot ajută. Poţi să-l laşi pe domnul Subdeal să rămână aici peste noapte, sub numele de domnul Subdeal, şi să dai uitării numele de Baggins până ce va fi ajuns departe.

— Aşa voi face. Dar mă tem că vor prinde de veste şi fără ajutorul meu că e aici. Mare păcat că în astă-seară domnul Baggins a atras luarea-aminte asupra domniei sale, ca să nu spun mai mult. Povestea cu plecarea domnului Bilbo a făcut ocolul satului înainte de căderea nopţii. Chiar şi Nob al nostru bănuie ceva în tărtăcuţa aia înceată a lui; şi sunt alţii în Bree care-s mai iuţi la minte decât el.

— Ei bine, nu ne rămâne decât să nădăjduim că încă nu se vor întoarce Călăreţii, zise Frodo.

— Asta e şi nădejdea mea. Dar năluci de-ar fi, şi tot n-ar pătrunde lesne în han. Nu vă faceţi griji până mâine dimineaţă. Nob n-o să sufle un cuvânt. Nici un om negru n-o să treacă de uşile mele atâta vreme cât sunt pe cele două picioare ale mele. Eu şi-ai mei om face de strajă la noapte; cât despre domniile voastre, aţi face bine să trageţi un pui de somn dacă puteţi.

— Oricum trebuie să fim treziţi în zori, spuse Frodo. S-o pornim la drum cât mai devreme cu putinţă. Micul dejun la ora şase şi jumătate, te rog.

— S-a făcut. O să am grijă de tot, făgădui hangiul. Noapte bună, domnule Baggins — Subdeal, iertare. Noapte bună — acum, ceruri mari. Unde-i domnul Brandybuck al dumneavoastră?

— Nu ştiu, zise Frodo, cuprins dintr-o dată de îngrijorare. Uitaseră de tot de Merry, şi se făcuse târziu.

— Mă tem că-i afară pe undeva. Spunea că vrea să ia puţin aer curat.

— Ehei, chiar că trebuie s-avem grijă de domniile voastre: parcă n-aţi avea nici o grijă pe lume, oftăCaptalanul. Trebuie să mă duc să pun drugii la porţi, dar o să am grijă ca prietenul vostru să fie lăsat să intre atunci când vine. Mai bine-l trimit pe Nob să-l caute. Noapte bună la toată lumea.

În sfârşit domnul Captalan ieşi, aruncându-i o privire bănuitoare lui Pas Mare şi clătinând din cap. Paşii lui se pierdură pe coridor.

— Ei? făcu Pas Mare. N-ai de gând să deschizi scrisoarea aia? Frodo cercetă cu atenţie sigiliul înainte să-l rupă. După cât îşi dădea seama, era chiar al lui Gandalf. Înăuntru, scris cu caligrafia viguroasă, dar îngrijită a vrăjitorului, stătea următorul mesaj:

Frodo citi scrisoarea, apoi o dădu şi lui Pippin, şi lui Sam.

— Chiar că a-ncurcat rău lucrurile Captalanul ăsta. Merită să fie mâncat fript. Dacă primeam scrisoarea atunci, eram cu toţii nevătămaţi şi de mult în Vâlceaua Despicată. Dar ce s-o fi putut întâmpla cu Gandalf? Din ce scrie, îmi vine să cred că a plecat spre mari primejdii.

— De ani de zile face asta, spuse Pas Mare.

Frodo se răsuci spre el şi îl privi gânditor, amintindu-şi de-al doilea post-scriptum al lui Gandalf.

— De ce nu mi-ai spus de la bun început că eşti prietenul lui Gandalf? îl întrebă el. N-am mai fi pierdut atâta vreme.

— Oare? M-ar fi crezut vreunul dintre voi până acum? întrebă Pas Mare. Habar n-am avut de această scrisoare. Nu ştiam decât că trebuia să vă conving fără să am dovezi, dacă era nevoie să vă ajut. Mai întâi trebuia să vă cercetez eu pe voi, să mă conving că voi sunteţi cu adevărat. Duşmanul mi-a întins câteva capcane până acum. În clipa în care deveneam sigur, eram gata să vă spun tot ce-aţi fi dorit. Dar trebuie să recunosc, adaugă el cu un hohot de râs ciudat, că speram să vă încredeţi în mine fără să ştiţi cine sunt. Cine a vânat oboseşte uneori să tot fie neîncrezător şi duce dorul unei prietenii. Dar, asta e, îmi vine să cred că înfăţişarea mea mi-e potrivnică.

— Este — cel puţin la prima privire, râse Pippin, uşurat dintr-o dată după citirea scrisorii lui Gandalf. Frumos e însă cel ce face bine, cum zicem noi în Comitat, şi aş zice că toţi am arăta la fel ca tine dacă am sta zile întregi în şanţuri şi-n hăţiş.

— V-ar trebui mai mult de câteva zile, săptămâni sau ani de hălăduială prin pustietate ca să arătaţi ca Pas Mare, răspunse acesta. Şi aţi pieri mult mai curând, dacă nu cumva aveţi o alcătuire mult mai trainică decât păreţi a avea.

Pippin nu mai zise nimic; dar Sam nu se lăsă chiar atât de uşor convins; încă îl cerceta bănuitor pe străin.

— De unde să ştim noi că dumneata eşti Pas Mare ăla de care ne scrie Gandalf? îl încolţi el. N-ai pomenit nici măcar o dată de Gandalf, până n-a apărut scrisoarea asta. Se prea poate să fii o iscoadă care joacă bine teatru, din câte vad, şi să încerci să ne faci să mergem cu tine. Poate că adevăratului Pas Mare i-ai făcut de petrecanie şi ai îmbrăcat hainele lui. La asta ce-ai de spus?

— Că eşti un hobbit neînfricat, răspunse Pas Mare, dar mă tem că singurul răspuns pe care ţi-l pot da, Sam Gamgee, este acesta. Dacă l-aş fi omorât pe adevăratul Pas Mare, v-aş putea omorî şi pe voi. Şi v-aş fi omorât de mult, fără să mai pierd vremea cu vorbe. Dacă aş umbla după Inel, l-aş putea căpăta… ACUM!

Se ridică în picioare şi deodată păru şi mai înalt. În ochii lui scăpără o lumină, pătrunzătoare şi poruncitoare. Aruncând mantia cât colo, puse mâna pe mânerul unei săbii atârnate la brâu şi care până atunci stătuse ascunsă. Hobbiţii nu îndrăzniră să facă vreo mişcare. Sam rămăsese cu gura deschisă, holbându-se mut la el.

— Dar eu sunt adevăratul Pas Mare, din fericire, zise el, uitându-se în jos la hobbiţi cu faţa îmblânzită de un zâmbet neaşteptat. Sunt Aragorn, fiul lui Arathorn; şi dacă vă pot salva cu viaţa sau cu moartea mea, o voi face.

Urma o tăcere îndelungată. Într-un târziu, Frodo vorbi şovăitor:

— Am crezut că ne eşti prieten încă înainte de-a primi scrisoarea, sau măcar am dorit să fie aşa. M-ai înspăimântat de câteva ori în seara asta, dar niciodată aşa cum ar face-o slujitorii Duşmanului, cel puţin aşa-mi închipui. Îmi vine să cred că o iscoadă de-a lui ar… mă rog, s-ar arăta mai frumos şi ar mirosi mai urât, dacă mă-nţelegi.

— Înţeleg, izbucni în râs Pas Mare. Eu arăt rufos şi miros bine. Nu-i aur tot ce străluceşte. Nu toţi sunt rătăciţi în viaţă.

— Prin urmare, versurile despre tine vorbesc? întrebă Frodo. N-am putut pricepe ce voiau să spună. Dar de unde ştiai că se găsesc în scrisoarea lui Gandalf, dacă zici că n-ai văzut-o niciodată?

— Nu ştiam. Dar eu sunt Aragorn, şi versurile astea numelui meu se potrivesc.

Scoase sabia, şi cu adevărat văzură că tăişul ei era spart la câteva palme sub mâner.

— Nu prea e de folos, nu-i aşa, Sam? Va veni însă şi vremea când va fi ca nouă.

Sam tăcu.

— Ei, continuă Pas Mare, cu voia lui Sam, putem zice c-am lămurit lucrurile. Pas Mare vă va fi călăuză. Mâine o s-avem un drum greu. Chiar dacă suntem lăsaţi să părăsim satul fără piedici, puţine speranţe să plecăm neobservaţi. Dar o să-ncerc să ne pierdem urma cât mai repede cu putinţă. Cunosc o cale sau două care ne pot scoate din ţinutul Bree fără să urmăm drumul principal. Dacă izbutim să scăpăm de urmărire, o să mă-ndrept spre Ţancul Vremii.

— Ţancul Vremii? se miră Sam. Ce-i aia?

— Un deal, la nord de Drum, cam la jumătatea distanţei între Bree şi Vâlceaua Despicată. Străjuieşte o mare întindere de pământ de jur împrejur; de acolo de sus o să putem să ne uităm în toate părţile. Gandalf într-acolo o să se îndrepte dacă vine în urma noastră, sunt sigur de asta. După Ţancul Vremii, călătoria o să ni se îngreuneze şi o să fim nevoiţi să alegem între mai multe primejdii.

— Când l-ai văzut pe Gandalf ultima dată? îl întrebă Frodo. Ştii unde este sau ce face?

Un fel de umbră trecu peste chipul lui Pas Mare.

— Nu ştiu. Am venit cu el spre Apus azi-primăvară. În ultimii ani am păzit adeseori hotarele Comitatului când el era plecat cu treburi pe alte meleaguri. Rareori le lasă nepăzite. Ultima dată ne-am întâlnit în prima zi a lunii mai: la Vadul Sarn, pe râul Viniac la vale. Mi-a spus că ceea ce puseserăţi voi la cale se rezolvase cu bine şi că vei porni spre Vâlceaua Despicată în ultima săptămână a lui septembrie. Ştiind că este alături de tine, am plecat într-o călătorie de unul singur. Şi asta s-a dovedit o greşeală; căci e limpede că a primit nişte veşti, iar eu nu eram în preajmă să dau o mână de ajutor.

Pentru prima oară de când îl cunosc, sunt cuprins de îngrijorare, mărturisi Pas Mare. Ar fi trebuit să avem o ştire de la el, chiar dacă a fost împiedicat să vină. Când m-am întors, acum multe zile, am auzit veştile cele proaste. Mersese vorba în lung şi-n lat că Gandalf lipseşte şi că au fost zăriţi Călăreţii. Elfii din Gildor mi-au spus asta; mai pe urmă mi-au zis că plecaseşi de-acasă; dar nu se primise ştire că părăsiseşi Ţara Iedului. Am urmărit Drumul de la Miazănoapte cu multă nelinişte.

— Crezi că sunt amestecaţi Călăreţii Negri… În absenţa lui Gandalf, vreau să zic? întrebă Frodo.

— Nu ştiu să existe altceva care să-i fi stat în cale în afară de Duşmanul însuşi, răspunse Pas Mare. Dar nu vă pierdeţi speranţa. Gandalf e mai măreţ decât vă puteţi închipui voi, cei din Comitat — de obicei nu-i vedeţi decât glumele şi jucăriile. Dar treaba asta a noastră va fi fapta lui cea mai măreaţă.

Pippin căscă.

— Iertaţi-mă, zise el, dar sunt mort de oboseală. Fie ele oricâte primejdii şi temeri, trebuie să mă bag în pat, sau adorm aici, pe loc. Unde-i hăbăucul ăla de Merry? Asta ne-ar mai lipsi, să trebuiască să ieşim în beznă să-l căutăm.

În aceeaşi clipă auziră o uşă izbindu-se, apoi nişte paşi care se apropiau în fugă pe coridor. Merry năvăli înăuntru, urmat de Nob. Închise repede uşa şi se rezemă de ea. Gâfâia. Cei din cameră se uitară la el speriaţi. Cu greu reuşi să îngaime:

— I-am văzut, Frodo. I-am văzut. Călăreţii Negri.

— Călăreţii Negri? strigă Frodo. Unde?

— Aici. În sat. Am stat în cameră aproape o oră. Apoi, văzând că nu vă întoarceţi, am ieşit să mă plimb puţin. Am venit înapoi şi m-am oprit niţel mai încolo de felinar, în umbră, ca să mă uit la stele. Şi aşa, pe neaşteptate, am început să tremur şi am simţit că ceva îngrozitor se furişa spre mine: un fel de umbră mai adâncă în umbra de pe uliţă, chiar în afara arcului de lumină aruncat de felinar. Ca în clipă următoare să alunece în întuneric, fără nici un zgomot. Cal n-am văzut.

— În ce direcţie a apucat-o? întrebă Pas Mare deodată şi cu o voce răstită.

Merry tresări, căci de-abia acum îl zări pe străin.

— Vorbeşte mai departe, îl îndemnă Frodo. E un prieten de-al lui Gandalf. Am să te lămuresc mai târziu.

— Mi s-a părut, continuă Merry, că a luat-o pe Drum în sus, spre răsărit. Am încercat să mă ţin după el. Vezi să nu, a dispărut cât ai clipi; atunci am dat şi eu colţul şi m-am dus până unde se termină casele pe uliţă.

Pas Mare îl privi pe Merry cu mirare.

— Ai o inimă vitează, zise el, dar a fost o nesăbuinţă din partea ta.

— Nu ştiu, făcu îndoit Merry. Nici vitejie, nici nesăbuinţă, gândesc eu. N-am putut face altcum. Parcă mă trăgea ceva într-acolo. Oricum, m-am dus, şi numai ce aud voci lângă gard. Una mormăia. Cealaltă şoptea sau sâsâia. N-am putut prinde ce-şi spuneau. Nu m-am furişat mai aproape, pentru că am început să tremur din toate mădularele. Apoi m-a cuprins groaza şi m-am întors şi mă-ndreptam glonţ spre casă când ceva a venit pe la spatele meu şi… şi am căzut.

— Eu l-am găsit, veni rândul lui Nob să povestească. Domnu’ Captalan m-a trimis cu un felinar. M-am dus la Poarta de la Apus, apoi m-am întors să merg la Poarta de la Răsărit. Ajunsesem în dreptul casei lui Bill Ferigă şi mi s-a părut că văd ceva pe Drum. N-aş jura, dar arăta ca şi cum doi oameni stăteau aplecaţi peste ceva şi dădeau să-l ridice. Am scos un strigăt, dar când am ajuns la locul cu pricina, nici urmă de cei doi, doar domnu’ Brandybuck zăcea lângă drum. Aş fi zis că dormea. „Am crezut că am căzut în apa adâncă”, mi-a spus când l-am scuturat. Tare ciudat arăta, şi de cum l-am ridicat în capul oaselor, a sărit în picioare şi-a zbughit-o ca un iepure încoace.

— Mi-e frică, e-adevărat, recunoscu Merry, cu toate că nu ştiu ce-am zis. Am avut un vis urât, pe care nu mi-l amintesc. Nu ştiu ce m-a pocnit.

— Ştiu eu, zise Pas Mare. Răsuflarea Neagră. Călăreţii şi-or fi lăsat caii dincolo de Porţi şi s-or fi strecurat în taină prin Poarta de la Răsărit. Cu siguranţă că acum ştiu toate noutăţile, căci au fost la Bill Ferigă; şi mai mult ca sigur că străinul ăla venit de la Miazăzi e şi el iscoadă. Se prea poate să se întâmple ceva în noaptea asta, înainte să apucăm să părăsim satul.

— Ce să se întâmple? vru să ştie Merry. Or să atace hanul?

— Nu, nu cred. Încă nu-s toţi aici. Şi, oricum, nu le stă în obicei. Ei sunt puternici doar pe întuneric şi în singurătate, nu atacă pe faţă o casă în care ard lumini şi e plină de oameni — decât dacă sunt la ananghie rău de tot — şi în nici un caz atâta vreme cât ne mai despart multe leghe până la Eriador. Dar puterea lor stă în teroare, şi câţiva locuitori din Bree se află de mai de mult în ghearele lor. Pe nenorociţii ăştia or să-i pună să facă nişte lucruri murdare: pe Ferigă, pe câţiva dintre străini şi poate şi pe portar. Cu Harry au stat de vorbă luni, la Poarta de la Apus. I-am urmărit. Harry era alb la faţă şi tremura ca varga după ce-au plecat.

— Îmi pare că unde ne-ntoarcem numai peste duşmani dăm, oftă Frodo. Ce putem face?

— Rămâneţi aici, nu vă duceţi în camerele voastre. Cu siguranţă că au aflat care sunt. Ferestrele de la camerele hobbiţilor dau spre miazănoapte şi sunt aproape de pământ. O să rămânem cu toţii împreună aici şi-o să baricadăm fereastra şi uşa. Dar mai întâi merg cu Nob să vă aducem bagajele.

După ce ieşi Pas Mare, Frodo începu să-i povestească lui Merry ce se întâmplase după cină. Când se întoarseră cei doi, Merry încă citea şi cumpănea la scrisoarea lui Gandalf.

— Dragi stăpâni, le spuse Nob, am făcut grămadă aşternuturile în mijlocul fiecărui pat. Şi am mai pus o pătură de lână cafenie pe o pernă, ca să pară că-i capul dumitale, domnule Bag… Subdeal, stăpâne, adaugă el cu un surâs.

Pippin izbucni în râs.

— Reuşită imitaţie, îl lăudă el. Dar ce-o să se întâmple când or să-şi dea seama că i-am păcălit?

— Vom vedea, zise Pas Mare. Poate reuşim să-i ţinem la distanţă până mâine dimineaţă.

— Noapte bună tuturor, le ură Nob şi ieşi, căci era rândul lui să facă de strajă la porţi.

Îşi îngrămădiră toate raniţele pe podea. În dreptul uşii puseră un scaun şi închiseră bine fereastra. Uitându-se afară, Pippin văzu că noaptea era senină. Secera atârna strălucitoare deasupra culmilor Dealului Bree. Apoi închise obloanele grele şi puse drugul, trăgând şi perdelele. Pas Mare înteţi focul şi suflă în lumânări.

Hobbiţii se întinseră pe jos, pe paturi, cu picioarele spre vatra căminului; Pas Mare însă se aşeză în jilţul din dreptul uşii. Mai vorbiră o vreme, căci Merry avea încă întrebări de pus.

— Auzi tu, să treci pe Lună-n sus! chicoti Merry, învelindu-se bine. Ce caraghios trebuie că ai fost, Frodo! Da’-mi pare rău că n-am fost de faţă să te văd şi eu. Venerabilii satului or să vorbească despre asta înc-o sută de ani de-aici încolo.

— Aşa nădăjduiesc şi eu, zise Pas Mare. Apoi tăcură şi, unul după altul, hobbiţii adormiră.

XI Un pumnal în beznă

În timp ce ei se pregăteau de somn în Bree, noaptea coborâse peste Ţara Iedului; neguri umpleau vâlcelele şi se răşchirau de-a lungul malurilor râului. Casa din Scobitura Râului era tăcută. Bolger Grasunu’ deschise precaut uşa şi privi afară. Toată ziua îl stăpânise un simţământ de teamă, iar acum nu era în stare să se odihnească sau să se bage în pat: în aerul nemişcat al nopţii parcă pândea o ameninţare. În timp îşi mijea ochii în întuneric, o umbră neagră se clinti pe sub frunzişul copacilor; poarta păru să se deschidă de la sine şi să se închidă la loc fără sunet. Bolger simţi cum îl cuprinde groaza. Se retrase din prag şi câteva clipe rămase tremurând în hol. Apoi închise uşa şi împinse zăvorul.

Noaptea devenea tot mai adâncă. Se auzi sunetul firav al cailor duşi pe furiş peste pajişte. În dreptul porţii se opriră şi trei siluete negre intrară, precum umbrele nopţii ce se întindeau neauzite pe pământ. O siluetă se îndreptă spre uşă, iar celelalte două fiecare la câte un colţ al casei, de-o parte şi de alta a intrării; acolo rămaseră la fel de nemişcate ca şi umbrele pietrelor, în vreme ce noaptea se făcea tot mai adâncă. Casa şi copacii neclintiţi păreau să aştepte în încordare.

O boare uşoară trecu printre frunze, iar undeva în depărtare răsuna strigătul unui cocoş. Ora cea rece dinaintea ivirii zorilor se scurgea. Silueta din dreptul uşii se mişcă. În întunericul deplin, fără lună şi stele, scăpără o lamă trasă din teacă, precum scăpărarea unui fulger de gheaţă. Urmă o izbitură surdă, însă puternică, şi uşa se cutremură.

— În numele lui Mordor, deschide! porunci o voce şuierată ameninţător.

La o a doua lovitură, uşa cedă şi se prăvăli înăuntru, cu zăvorul rupt şi lemnul făcut ţăndări. Siluetele negre îi trecură iute pragul.

În aceeaşi clipă, dintre copacii din apropierea casei răsună un corn. Chemarea lui sparse noaptea la fel ca un foc încins pe coama unui deal.

Bolger Grăsunu’ nu stătuse cu mâinile în sân. De cum văzuse siluetele negre furişându-se dinspre grădină, înţelesese că trebuia ori să fugă din calea lor, ori să piară. Alesese fuga pe uşa din dos, prin grădină şi peste pajişti. Ajuns la cea mai apropiată casă, la mai mult de o milă depărtare, se prăbuşise pe trepte.

— Nu, nu, nu! ţipase el ca din gură de şarpe. Nu, nu eu! Nu-i la mine!

Trecu ceva vreme până când lumea reuşi să priceapă ceva din bălmăjeala lui. În cele din urmă se dumiriră că duşmanul pătrunsese în Ţara Iedului, o invazie ciudată cu totul, dinspre Pădurea Bătrână. Şi din acel moment nu mai stătură nici o clipă pe gânduri.

Clanul Brandybuck sună chemarea Cornului din Ţara Iedului, ce nu mai fusese auzită de o sută de ani, de când lupii albi năvăliseră în Iarna Cruntă, când râul Viniac îngheţase din mal în mal.

De departe se auzeau alţi corni răspunzând chemării. Alarma se dădea peste tot.

Siluetele negre părăsiră casa în goană. Una dintre ele scăpă din fugă o pelerină de hobbit. Pe pajişte se auzi deodată un tropot de copite, devenind iute galop şi pierzându-se ca tunetul în întuneric. Peste tot în Scobitura Râului răsunau corni şi voci strigând şi picioare alergând. Dar Călăreţii Negri goneau ca vântul spre Poarta de la Miazănoapte. Lasă-i pe pitici să sufle cât or vrea! Sauron o să se ocupe de ei mai târziu. Până una-alta, pe Călăreţi îi aştepta o nouă încercare: căci de-acum ştiau că acea casă era pustie şi Inelul dispăruse. Trecură ca fulgerul de gărzile de la poartă şi dispărură din Comitat.

Noaptea era încă mică atunci când Frodo se trezi brusc dintr-un somn profund, ca tulburat de cine ştie ce zgomot sau de prezenţa cine ştie cui. Îl zări pe Pas Mare stând de veghe în jilţul său: ochii îi luceau în scăpărările focului care fusese încins şi acum ardea vioi; Frodo însă nu făcu nici un semn şi nici nu se clinti de la locul lui.

Adormi din nou; şi visurile îi fuseră încă o dată frământate de zbuciumul vântului şi de galop de copite. Vântul părea să se învolbureze în jurul casei şi s-o scuture din temelii; în depărtare, Frodo parcă auzea chemarea sălbatică a unui corn. Deschise ochii şi tocmai atunci un cocoş cânta îndârjit în ograda hanului. Pas Mare trăsese la o parte draperiile şi deschisese obloanele, făcând balamalele să scârţâie. Primele luciri cenuşii ale zilei pătrunseseră în cameră, o dată cu aerul rece.

După ce-i trezi pe toţi, Pas Mare îi conduse pe hobbiţi spre dormitoare. Pătrunzând înăuntru, se bucurară că dăduseră ascultare sfatului lui: căci ferestrele fuseseră deschise cu forţa, iar acum se bălăbăneau în vântul ce înfoia şi perdelele; paturile fuseseră răscolite, pernele zăceau sfârtecate pe podea; cuvertura cafenie era sfâşiată.

Pas Mare se duse imediat să-l aducă pe hangiu. Bietul domn Captalan arăta somnoros şi foarte speriat. Abia dacă apucase să închidă un ochi toată noaptea (aşa zicea el), dar zău dacă auzise vreun zgomot.

— Nici că s-a mai întâmplat aşa ceva de când sunt! strigă el, ridicând îngrozit mâinile. Oaspeţii mei să nu poată dormi în paturile lor, şi uite în ce hal mi-au ajuns pernele. Ce vremuri trăim?

— Vremuri întunecate, spuse Pas Mare. Dar deocamdată o să fii lăsat în pace după ce vei fi scăpat de noi. Nu mai pierdem nici o clipă. Nu te mai ocupa de micul dejun: îmbucăm şi bem ceva în picioare şi e de-ajuns. În câteva minute ne-am şi strâns calabalâcul.

Domnul Captalan ieşi în fugă să se îngrijească de ponei şi să pregătească oaspeţilor o „îmbucătură”. Dar curând se întoarse disperat. Poneii dispăruseră! Porţile grajdului fuseseră deschise în timpul nopţii, iar poneii se făcură nevăzuţi: nu numai poneii lui Merry, ci toţi caii şi toate celelalte dobitoace.

Pe Frodo îl cuprinse disperarea auzind această veste. Cum să mai nădăjduiască să ajungă în Vâlceaua Despicată pe jos, urmăriţi de duşmani călare? Ca şi cum ar fi încercat să ajungă pe Lună! Pas Mare rămase tăcut o vreme, uitându-se la hobbiţi, cântărindu-le parcă puterile şi curajul.

— Poneii nu ne-ar fi de prea mare ajutor ca să scăpam de călăreţi, zise el într-un târziu, cu un aer gânditor, ca şi cum ar fi ghicit ce gânduri îl chinuiau pe Frodo. N-am merge pe jos cu mult mai încet pe drumurile pe care vreau să le urmăm. Oricum, doream să mergem pe jos. Problemele mele sunt mâncarea şi proviziile. Nu ne putem bizui că vom găsi ceva de mâncare între Bree şi Vâlceaua Despicată, decât ceea ce luăm cu noi; şi trebuie să luăm îndeajuns de mult, căci s-ar putea să fim nevoiţi să întârziem pe drum sau să facem ocolişuri departe de calea cea dreaptă. Cât de mult sunteţi în stare să căraţi în spate?

— Cât trebuie de mult, spuse Pippin, simţind cum îi piere curajul, dar încercând să se arate mai temerar decât îl trăda înfăţişarea (sau decât se simţea).

— Eu pot să duc cât doi, se avântă Sam sfidător.

— Chiar nu putem face nimic, domnule Captalan? îl întrebă Frodo pe hangiu. Nu putem găsi o pereche de ponei undeva în sat, măcar unul pentru bagaje? Nu-mi închipui că-i putem închiria, dar poate îi cumpărăm, adăugă el şovăitor, neştiind dacă-l lasă punga să facă aşa ceva.

— Mă îndoiesc, mărturisi hangiul cu un aer nefericit. Cei doi-trei ponei buni de călărie care se găseau în Bree erau ţinuţi în grajdul meu, şi uite că s-au dus şi ăştia. Cât despre alte animale, cai, ponei de povară sau de ce-or fi, se găsesc tare puţini în Bree şi nu-s de vânzare. Da’ am să fac tot ce pot. Îl scol pe Bob din culcuş şi-l trimit pe la vecini cât de repede.

— Mda, mormăi Pas Mare fără tragere de inimă, cam asta ai de făcut. Mă tem c-o să trebuiască să găsim măcar un ponei. Dar uite cum se spulberă speranţele că am putea porni devreme şi fără să prindă careva de veste. Dac-am fi suflat din corn ca să ne anunţăm plecarea, ar fi fost acelaşi lucru. Sunt sigur că ăsta a fost şi planul lor.

— Tot ne-a rămas o fărâmă de mângâiere, zise Merry, şi cred că mai mult de-o fărâmă: putem măcar mânca în timp ce aşteptăm — şi încă să stăm la masă. Hai să-l găsim pe Nob.

Până la urmă trecură trei ore şi ei tot nu plecaseră. Bob se întoarse, aducându-le vestea că în vecini nu se găsea nici cal, nici ponei, nici de hatârul lor, nici pe bani — cu o singură excepţie: Bill Ferigă avea unul pe care mai că l-ar vinde.

— O mârţoagă răpciugoasă, aproape moartă de foame, zise Bob, dar, după cum îl ştiu pe Bill, nu l-ar da decât dacă-i plătiţi de trei ori pe cât face, asta pentru că sunteţi la ananghie.

— Bill Ferigă? se încrunta Frodo. Nu-i vreo şmecherie la mijloc? N-o să facă dobitocul cale-ntoarsă la stăpânul său cu toate sarsanalele noastre, sau te pomeneşti că-l ajută să ne ia urma, sau mai ştiu eu ce?

— Nu m-ar mira, cugetă Pas Mare. Dar nu-mi închipui că vreun animal ar mai dori să se întoarcă la el o dată ce-a scăpat de-acolo. Cred că ăsta-i un gând care i-a venit bunului jupân Ferigă mai târziu: o cale să profite şi mai mult de pe urma întregii poveşti. Pericolul cel mare e acela că mai mult ca sigur nenorocitul ăla de animal e cu un picior în groapă. Dar, după câte vad, n-avem de ales. Cât cere pe el?

Preţul cerut de Bill Ferigă era de doisprezece bani de argint: cu adevărat, cel puţin de trei ori valoarea poneiului prin partea locului. Se dovedi că animalul era o gloabă ciolănoasă, flămânzită şi tristă; dar încă nu arăta ca şi cum ar fi tras să moară. Domnul Captalan plăti el însuşi pentru ponei şi-i mai dădu lui Merry alţi optsprezece bani, drept despăgubire pentru animalele pierdute. În Bree era socotit un om cinstit şi înstărit, dar treizeci de bani de argint reprezentau o lovitură pentru el, şi încă şi mai greu de îndurat era faptul că se lăsase înşelat de Bill Ferigă.

Dar până la urmă ieşi chiar bine din toată această întâmplare. După cum se află mai târziu, doar un cal fusese furat. Ceilalţi fugiseră ori goniţi din urmă, ori cuprinşi de groază, ca mai apoi să fie găsiţi rătăcind care-ncotro prin ţinut. Poneii lui Merry scăpaseră nevătămaţi, drept care (având destulă minte) făcuseră cale întoarsă spre Gruiuri, în căutarea Mocofanului celui Dolofan. Astfel au ajuns pentru o vreme în grija lui Tom Bombadil şi au dus-o foarte bine. Dar când veştile despre întâmplările din Bree au ajuns la urechile lui Tom, acesta a trimis poneii înapoi la domnul Captalan, care s-a ales astfel cu cinci animale la un preţ chiar mai bun. E drept că aveau mai mult de tras în Bree, dar Bob se purta bine cu ei; aşa că, una peste alta, poneii au avut noroc: scăpaseră de o călătorie în necunoscut şi plină de primejdii. În schimb, nu le-a fost dat să ajungă în Vâlceaua Despicată.

Deocamdată însă domnul Captalan nu ştia decât că banii lui oricum erau daţi — sau poate rău — daţi. Colac peste pupăza, mai avea şi alte necazuri. Căci, de cum se treziră ceilalţi oaspeţi şi auziră de jaful de la han, se iscă mare tărăboi. Călătorii veniţi de la miazăzi, care pierduseră mai mulţi cai, dădeau vina pe hangiu, până când se descoperi că, în timpul nopţii, chiar unul dintre ei se făcuse nevăzut, nimeni altul decât amicul cu ochi saşii al lui Bill Ferigă. Pe dată bănuiala căzu asupra acestuia.

— Dacă vă întovărăşiţi la drum cu un hoţ de cai şi mi-l aduceţi în casă, se burzului hangiul, s-ar cuveni să plătiţi domniile voastre toată paguba, nu să va răţoiţi la mine. Duceţi-vă de-l întrebaţi pe Ferigă unde-i frumuseţea aia de prieten al vostru.

Reieşi că dispărutul nu era prietenul nici unuia dintre ei şi nici nu-şi aminteau când se alăturase grupului lor.

După ce isprăviră de mâncat, hobbiţii trebuiră să împacheteze totul încă o dată şi să ia şi mai multe provizii pentru călătoria mult mai lungă ce le stătea înainte. Se apropia de ceasurile zece atunci când, în sfârşit, se urniră din loc. De-acum tot satul fierbea din pricina celor întâmplate. Şmecheria lui Frodo cu dispariţia; ivirea călăreţilor negri în sat; jefuirea grajdurilor şi, nu în ultimul rând, vestea că Pas Mare Pribeagul se însoţise cu misterioşii hobbiţi, toate astea aveau să fie povestite şi răspovestite de-aici încolo ani de-a rândul, timp în care nu avea să se mai întâmple nimic. Mulţi locuitori din Bree şi din Căpiţa, şi chiar din Combe şi Fundurăului, se înghesuiau pe uliţa satului ca să fie martori la plecarea drumeţilor. Ceilalţi oaspeţi de la han stăteau în pragurile uşilor ori atârnau ciorchine la ferestre.

Pas Mare îşi schimbase planul, hotărând să părăsească satul Bree pe drumul principal. Orice încercare de a tăia de-a dreptul peste câmpuri n-ar fi făcut decât să înrăutăţească şi mai mult lucrurile: jumătate dintre locuitori s-ar fi luat după ei, ca să vadă ce puneau la cale şi să-i împiedice să le calce pământurile.

Îşi luară rămas-bun de la Nob şi de la Bob, iar de domnul Captalan se despărţiră cu multe mulţumiri.

— Nădăjduiesc să ne mai întâlnim cândva, când lucrurile or fi din nou vesele, zise Frodo. Nu mi-aş dori altceva mai mult decât să pot sta o vreme în casa dumitale în pace şi linişte.

Se aşternură la drum cuprinşi de nelinişte şi descurajaţi, urmăriţi de privirile mulţimii. Nu toate feţele erau prietenoase, cum nu erau nici toate cuvintele ce li se strigau. Dar Pas Mare părea să fie respectat de cei mai mulţi locuitori din Bree, încât cei asupra cărora îşi aţintea ochii închideau imediat gura şi se retrăgeau. Pas Mare mergea primul, cu Frodo alături; urmau Merry şi Pippin; ultimul venea Sam, ducând de dârlogi poneiul împovărat de atâtea bagaje câte se înduraseră să-i pună în spinare; dar încă de pe-acum bietul animal arăta mai puţin nenorocit, ca şi cum era mulţumit de schimbarea sorţii sale. Dus pe gânduri, Sam rodea un măr. Avea un buzunar plin de mere: darul de despărţire primit de la Nob şi de la Bob.

— Merele pentru drum şi pipa pentru şezut, le spuse el drept mulţumire. Dar, după cum chitesc, în curând am să le simt lipsa.

Hobbiţii nu luau seamă la capetele curioase ce se iţeau de după uşi sau se iveau pe deasupra gardurilor şi zidurilor în timp ce treceau. Dar, când nu mai aveau mult până să ajungă la poartă, Frodo zări o casă întunecoasă, dărăpănată, în spatele unui gard verde şi des; ultima casă din sat. La una dintre ferestre surprinse preţ de o clipă un chip livid, cu ochi vicleni şi oblici; în clipa următoare chipul se făcu nevăzut.

„Vasăzică, aici se ascunde călătorul nostru de la miazăzi, îşi spuse el în gând. Mai degrabă îmi pare că seamănă a moroi decât a om.”

Peste gardul viu, alt om se uita la ei fără fereală. Avea sprâncene stufoase şi negre, şi ochi negri şi dispreţuitori; gura lui mare se strâmbase într-un rânjet. Fuma o pipă scurtă şi neagră. Când hobbiţii se apropiară, el scoase pipa din gură şi scuipă.

— ‘neaţa, Craci Lungi, zise el. Te-ai pornit devreme? Ţi-ai găsit amici de drum?

Pas Mare dădu din cap, dar nu spuse nimic.

— ‘neaţa, micuţii mei prieteni, îi salută apoi pe hobbiţi. Presupun că ştiţi cu cine v-aţi înhăitat? Ăsta-i Pas Mare Hainul, zău. Am auzit c-ar avea şi alte nume, nu tot atât de drăguţe. Fiţi cu ochii-n patru la noapte. Iar tu, Sammie, să nu te porţi rău cu amărâtul şi bătrânul meu ponei. Ptiu! scuipă el din nou.

Sam se răsuci fulgerător spre el.

— Iar tu, Feriguţă, ascunde-ţi faţa aia hâdă, sau ţi-o pocesc şi mai rău.

Şi cu o zvâcnire scurtă, iute că fulgerul, un măr plecă din mâna lui şi-l lovi pe Bill drept în nas. Omul n-apucă să se ferească la timp, încât din spatele tufişurilor se auziră înjurături şi blesteme.

— Un măr bun dus pe apa sâmbetei, spuse Sam cu părere de rău şi îşi continuă drumul.

Satul rămase în urma lor. Cohorta de copii şi haimanale care se luase după ei obosi şi la poarta sudică se întoarse înapoi. Drumeţii însă trecură de poartă şi merseră încă o vreme pe Drum. Acesta cotea spre stânga, luând-o înapoi spre est, după ce ocolea poala Dealului Bree, apoi cobora cu repeziciune spre regiunea împădurită. La stânga lor, pe pantele mai domoale dinspre sud-est ale dealului, călătorii zăriră câteva dintre casele şi văgăunile hobbiţilor, ce ţineau de satul Căpiţa; jos, într-o văioagă adâncă, la nord de Drum, se legănau fuioare de fum, semn că acolo se afla satul Combe; Fundurăului era ascuns în spatele copacilor din Combe.

După ce Drumul coborî o vreme în pantă şi părăsi Dealul Bree ce se înălţa semeţ şi cafeniu în urmă, hobbiţii ajunseră la un drumeag îngust care se îndrepta spre nord.

— Aici părăsim drumul deschis şi o luăm pe poteci ascunse, îi anunţă Pas Mare.

— Sper că nu e o „scurtătură”, zise Pippin. Ultima noastră scurtătură prin păduri era să se termine cu o nenorocire.

— Mda, numai că atunci nu mă aveaţi cu voi, zise Pas Mare. Scurtăturile mele, mari sau mici, nu greşesc ţinta.

Se uita în susul şi-n josul Drumului. Nu se vedea nici ţipenie; după care, fără altă clipă de zăbavă, o luă în jos pe drumeag, spre valea împădurită.

Din câte îşi puteau da seama, necunoscând regiunea, intenţia lui era aceea de-a se îndrepta mai întâi spre Fundurăului, dar s-o ţină pe dreapta şi să depăşească satul pe la est, ca apoi s-o taie cât mai repede cu putinţă peste întinderile pustii, spre Dealul Ţancul Vremii. Astfel, dacă totul mergea bine, ar fi evitat o curbă mare a Drumului, care cobora spre miazăzi pentru a ocoli Apele Muştelor, cum se numea ţinutul mlăştinos din acea parte. Dar, de bună seamă, erau nevoiţi să traverseze mlaştinile, şi felul cum le descria Pas Mare nu avea darul să-i încurajeze.

Până una-alta, mersul ăsta nu era neplăcut.

Chiar aşa, dacă n-ar fi fost întâmplările tulburătoare din noaptea dinainte, s-ar fi putut bucura de această parte a călătoriei lor mai mult decât de oricare alta de până atunci. Soarele strălucea, dar nu era prea fierbinte. Pădurea din vale era încă înfrunzită, plină de culoare, părând paşnică şi primitoare. Pas Mare îi conducea fără nici o ezitare pe multe cărări ce se întretăiau, pe care, dacă ar fi fost de unii singuri, s-ar fi rătăcit curând. El alesese o cale întortocheată, cu nenumărate coturi şi ocolişuri, pentru a descuraja orice încercare de urmărire.

— Sunt încredinţat că Bill Ferigă s-a luat după noi ca să vadă unde părăsim Drumul, zise Pas Mare, deşi mă îndoiesc că se va încumeta să ne urmărească el însuşi. Cunoaşte regiunea destul de bine, dar mai ştie că nu mă poate întrece într-o pădure. Mă tem mai mult de ceea ce-ar putea spune altora. Şi nu cred că ăştia-s prea departe. Iar dacă-şi închipuie că ne-ndreptam spre Fundurăului, cu atât mai bine.

Poate că Pas Mare era cu adevărat de neîntrecut, sau poate alta să fi fost pricina, fapt e că nu auziră nici un sunet făcut de vreo altă fiinţă, cât fu ziua de lungă: nici din cele pe două picioare, fără doar de păsări, şi nici din cele pe patru, fără doar de vreo vulpe şi câteva veveriţe. În ziua următoare începură să se îndrepte spre soare-răsare, aproape fără abatere; totul în jur era la fel de liniştit şi de tăcut. A treia zi de la plecarea din Bree, ieşiră din Pădurea Rea. Terenul coborâse întruna încă de când părăsiseră Drumul, iar acum se pomeniră în faţa unei întinderi mari, orizontale, mai greu de străbătut. Se găseau de mult în afară hotarelor ţinutului Bree, în pustietatea lipsită de poteci, şi se apropiau de Mlaştinile Apele Muştelor.

Pământul era din ce în ce mai umed, mustind de apă ici şi colo; dădură chiar peste băltoace şi suprafeţe mari acoperite de stuf şi papură pline de ciripit de păsărele nevăzute. Trebuiau să-şi caute drumul cu grijă, ca să nu se ude la picioare şi nici să se abată de la direcţia pe care şi-o aleseseră. La început înaintară cu spor, dar, cu cât mergeau mai mult, cu atât înaintarea devenea mai anevoioasă şi mai primejdioasă. Mlaştinile îi amăgeau, le întindeau capcane, nici o potecă nu era îndeajuns de lungă, încât nici măcar Pribegii nu se descurcau printre smârcurile mişcătoare. Muştele prinseseră şi ele să-i chinuie, văzduhul era plin de musculiţe mici de tot care li se vârau pe sub mâneci, pe sub cracii pantalonilor, li se încurcau în păr.

— Mă mănâncă de viu! ţipă Pippin. Apele Muştelor! Mai multe sunt musculiţele astea decât apele.

— Cu ce s-or hrăni când n-au parte de hobbiţi? întrebă Sam, scărpinându-se pe gât. Petrecură o zi nenorocită pe meleagurile acelea pustii şi respingătoare. Locul de popas era umed, rece, incomod, iar micile zburătoare muşcătoare nu-i lăsau să doarmă. Ca şi cum astea n-ar fi fost de ajuns, apăruseră şi nişte creaturi îngrozitoare ce mişunau prin stufăriş şi smocurile de iarbă; după sunetele pe care le scoteau, păreau nişte rubedenii spurcate ale greierului. Cu miile năvăliseră, ţiuind peste tot în jur, ţiuuu-cric, cric-ţiuuu, una-ntruna, cât fu noaptea de lungă, mai-mai să-i scoată pe hobbiţi din minţi.

Ziua următoare, a patra, nu se dovedi cu mult mai bună, nici noaptea mai plăcută.

Chiar dacă ţiuuucricuitorii (cum îi botezase Sam) rămăseseră în urmă, musculiţele se ţineau scai de ei.

Şi cum zăcea Frodo treaz, căci, deşi mort de oboseală, nu era în stare să pună geană peste geană, i se păru că zăreşte, la mare depărtare, o lumină pe cerul de la răsărit: tot apărea şi dispărea. Zorile nu puteau fi, încă mai erau câteva ceasuri bune până atunci.

— Ce-i lumina aia? îl întrebă el pe Pas Mare, care se trezise şi stătea în picioare, cu privirile pierdute în noapte.

— Nu ştiu. Prea-i departe ca să-mi dau seama. Parcă-s fulgere ce ţâşnesc din vârful dealului.

Frodo se întinse la loc, dar se uită multă vreme la scăpărările albe. Şi din când în când la silueta înaltă şi întunecată a lui Pas Mare, care stătea tăcut şi veghetor. Într-un târziu, Frodo se cufundă într-un somn chinuit.

În a cincea zi n-avură mult de mers până lăsară în urmă ultimele băltoace şi smârcuri răzleţe ale mlaştinilor. În faţa lor, terenul începea din nou să urce. Departe, spre est, se zarea acum linia dealurilor. Cel mai înalt dintre ele se găsea la dreapta acestei linii, răzleţit de celelalte. Avea vârful conic, uşor turtit în creştet.

— Ăla-i Ţancul Vremii, zise Pas Mare. Vechiul Drum, pe care l-am lăsat de mult de tot în dreapta noastră, trece pe la miazăzi de el. Nu prea departe de poale. Se prea poate să ajungem acolo mâine, pe la prânz, dacă o luăm de-a dreptul spre el. Şi cred că aşa ar trebui să facem.

— Ce vrei să spui? nu înţelese Frodo

— Asta vreau să spun: când vom ajunge acolo, nu sunt sigur ce anume vom găsi. Drumul e aproape.

— Păi, nu sperăm să-l găsim pe Gandalf acolo?

— Ba da, însă nădejdea asta e slabă. Dacă e să vină pe drumul ăsta, nu e neapărat nevoie să treacă prin Bree, prin urmare n-are de unde şti ce facem noi. Oricum, dacă prin noroc ajungem aproape în acelaşi timp cu el, n-o să ne întâlnim; pentru nici unii nu e bine să aşteptăm prea multă vreme acolo. Călăreţii, să spunem, nu dau de urma noastră în pustietate, şi atunci mai mult ca sigur că se vor îndrepta şi ei spre Ţancul Vremii. De acolo se vede până hăt-departe de jur-împrejur. Sunt multe zburătoare şi sălbăticiuni prin colţul ăsta de lume, ce ne pot zări de-acolo de sus cum stăm aici. Nu te poţi încrede în toate zburătoarele, ca să nu mai vorbesc că sunt şi alte iscoade, mult mai primejdioase decât ele.

Hobbiţii priviră îngrijoraţi spre dealurile îndepărtate. Sam îşi ridică ochii spre cerul palid, temându-se să nu vadă niscai şoimi sau vulturi rotindu-se deasupra capetelor lor, aţintindu-i cu ochi scăpărători şi neprietenoşi.

— Mă faci să mă simt tare speriat şi singur, Pas Mare, mărturisi el.

— Ce ne sfătuieşti? vru să ştie Frodo.

— Cred, răspunse Pas Mare tărăgănat, ca şi cum nu era foarte sigur, cred că cel mai bun lucru este s-o luăm spre răsărit cât putem de direct, şi să ne-ndreptăm spre linia dealurilor, nu spre Ţancul Vremii. De acolo o apucăm pe o potecă pe care o ştiu şi care merge pe la poalele lor; ne duce până la Ţancul Vremii pe la miazănoapte, unde suntem mai puţin la vedere. Ce-o să facem mai departe, om vedea când om fi acolo.

Merseră toată ziua, până la lăsarea frigului şi a înserării timpurii. Pământul era tot mai uscat şi mai sterp; în spatele lor, deasupra mlaştinilor, pluteau ceţuri şi aburi. Câteva păsări singuratice se tânguiau şi ciripeau, până când soarele rotund şi roşu se cufundă încet în negurile apusului; apoi se lăsă o tăcere pustie. Gândurile hobbiţilor se întoarseră spre linia subţire a apusului care se zărea de la ferestrele vesele din Fundătura, rămas departe în urmă.

În ultimul ceas al zilei ajunseră la un pârâiaş ce cobora de pe coastele dealurilor, pierzându-se în bahna stătută; urcară de-a lungul malurilor acestuia atât cât mai întârzie lumina zilei. Când în sfârşit se opriră sub nişte arini piperniciţi, pentru a-şi aşeza acolo tabăra de noapte, era de-acum întuneric. Undeva deasupra lor, pe cerul amurgit, se desenau grebenele sumbre şi golaşe ale dealurilor. În noaptea aceea făcură de strajă cu rândul, iar Pas Mare, din câte aveau să-şi dea ei seama a două zi, nu dormi defel. Luna se înălţa tot mai mult pe cer, astfel că în primele ore ale nopţii pământul se acoperi cu o lumină rece şi cenuşie.

Dimineaţă porniră la drum de cum se ivi soarele. Aerul părea ca îngheţat, cerul era de un albastru palid şi senin. Hobbiţii se simţeau învioraţi, ca şi cum ar fi dormit adânc, fără vise, cât fusese noaptea de lungă. De-acum se obişnuiseră să meargă mult şi să mănânce pe sponci — oricum mai puţin decât s-ar fi gândit vreodată în Comitat că le-ar fi ajuns ca să se ţină pe picioare. Pippin declară că Frodo arăta de două ori mai bine decât hobbitul care fusese la-nceputul călătoriei.

— Ciudat, aş zice, dacă e să mă iau după cât nu mai este din mine, mârâi Frodo, strângând şi mai tare cureaua de la pantaloni. Vreau să cred că subţierea asta n-o să ţină o veşnicie, sau o să mă transform într-o stafie.

— Nu pomeni despre asemenea lucruri, îl repezi Pas Mare, cu o gravitate surprinzătoare în glas.

Dealurile se apropiau din ce în ce. Creasta lor era crenelată, ţâşnind pe alocuri până la o mie de picioare înălţime, prăvălindu-se apoi în fisuri adânci, sau defileuri ce duceau spre şesurile răsăritene, aflate de partea cealaltă. De-a lungul crestei, hobbiţii văzură ceea ce păreau să fie rămăşiţele unor ziduri acoperite de muşchi verde şi ale unor şanţuri, iar în defileuri încă se zăreau ruinele unor construcţii de piatră. Până la căderea nopţii ajunseseră la poalele povârnişurilor apusene, unde îşi aşezară tabăra. Era noaptea zilei de cinci octombrie, şi a celei de-a şasea de când plecaseră din Bree.

A doua zi dimineaţa, pentru prima dată după ce ieşiseră din Pădurea Rea, dădură peste un drumeag ce se desena cu limpezime. O luară spre dreapta şi porniră pe el, îndreptându-se spre sud. Era o potecă iscusit tăiată, urmând o cale ce părea aleasă anume ca să rămână cât mai mult ascunsă vederii, atât de pe culmile dealurilor de deasupra, cât şi dinspre şesurile de la apus. Cobora în vâlcele, înconjura maluri abrupte, iar acolo unde traversa o porţiune mai dreaptă de ambele părţi era mărginită de şiruri de bolovani uriaşi şi pietre iscusit făţuite, ce-i apărau pe călători ca un gard viu.

— Mă-ntreb cine-a făcut poteca asta şi pentru ce, zise Merry, în timp ce mergeau pe una dintre alei, printre pietre neobişnuit de mari şi foarte apropiate unele de altele. N-aş zice că mă omor după ea; are, nu ştiu cum… mă rog, ca un fel de duh al gorganelor. Se găsesc gorgane pe Ţancul Vremii?

— Nu. Nu-i nici un gorgan pe Ţancul Vremii şi nici pe altul dintre dealurile astea, răspunse Pas Mare. Oamenii din Apus n-au trăit pe meleagurile astea; deşi mai târziu au apărat o vreme dealurile de răul care venea dinspre Angmar. Drumeagul a fost făcut ca să servească forturile construite de-a lungul zidurilor. Dar, cu mult timp în urmă, în zilele de început ale Regatului de la Miazănoapte, au înălţat un foişor pe Ţancul Vremii, l-au numit Amon Sul. A ars, a fost dărâmat, n-a mai rămas din el decât un inel, care s-a rostogolit şi s-a aşezat precum o coroană neterminată pe creştetul dealului bătrân. Însă pe vremuri se înălţa falnic. Se povesteşte că acolo stătea Elendil, ca să vadă când va veni Gil-galad dinspre Apus, în zilele Ultimei Alianţe.

Hobbiţii se uitau la el cu ochi mari. După câte îşi dădeau seama, Pas Mare cunoştea legendele cele vechi, la fel de bine ca şi tainele pustietăţilor.

— Cine-a fost Gil-galad? vru să ştie Merry, dar Pas Mare nu răspunse, având aerul că se cufundase în amintiri.

Pe neaşteptate se auzi o voce murmurând:

Ceilalţi se răsuciră uluiţi, căci vocea era a lui Sam.

— Nu te opri, îl rugă Merry.

— E tot ce ştiu, bâigui Sam, roşind. L-am învăţat de la domnu’ Bilbo, pe când eram puştan. Îmi spunea adeseori poveşti de-astea, ştia că-mi plăcea să-l ascult vorbind despre elfi. Tot domnu’ Bilbo m-a deprins cu scrisul şi cititul. Tare mai era învăţat domnu’ Bilbo, zău că era. Şi scria poezii. El a scris ce-am cântat mai ‘nainte.

— Nu l-a scris el, spuse Pas Mare. Cuvintele sunt ale unei balade ce se numeşte Căderea lui Gil-galad şi se cânta într-o limbă străină. Bilbo trebuie că a tălmăcit-o. Habar n-aveam de lucrul ăsta.

— Era şi mai lungă, zise Sam, şi toată despre Mordor. Partea aceea n-am învăţaţ-o. Mă făcea să mă-nfior. Nicicând nu mi-a trecut prin cap c-o să mă-ndrept chiar eu într-acolo.

— Spre Mordor! exclamă Pippin. Nădăjduiesc să nu trebuiască s-ajungem acolo.

— Nu mai rostiţi numele ăsta cu voce tare, îi mustră Pas Mare.

Era aproape de mijlocul zilei când ajunseră la capătul dinspre sud al drumeagului şi văzură în faţa lor, în lumina limpede a soarelui de octombrie, un mal verde-cenuşiu, ce ducea în sus, ca un pod, pe coasta nordică a dealului. Hotărâră să pornească fără zăbavă spre vârf, cât ziua era încă plină. De-acum nu se mai puteau ascunde, nu le rămânea decât speranţa să nu-i observe vreun duşman sau vreo iscoadă. Pe deal nu se zărea nici o mişcare. Poate că Gandalf era undeva prin apropiere, dar nici din el nu se zărea urma.

Pe latura apuseană a Ţancului Vremii descoperiră o văgăună adăpostită, în fundul căreia se găsea o vâlcea, ca un ceaun, cu malurile înierbate. Acolo rămaseră Sam şi Pippin împreună cu tot calabalâcul şi poneiul, iar ceilalţi trei merseră mai departe. După o jumătate de oră de urcuş anevoios, Pas Mare ajunse în creştetul dealului; Frodo şi Merry urcau în urmă, gâfâind şi frânţi de oboseală. Ultimul povârniş fusese abrupt de-a binelea şi stâncos.

Aşa după cum le spusese Pas Mare, sus dădură peste un inel larg de zidărie străveche, măcinată de vreme şi acoperită cu iarba necosită vreodată. Dar în mijlocul acestuia fusese înălţată o movilă din pietre sparte. Negre la culoare, parcă afumate la foc. În jurul acesteia, iarba era pârjolită până la rădăcină, ca de altfel peste tot în interiorul inelului, unde verzişul era veşted şi uscat, ca şi cum flăcările ar fi măturat întregul vârf al dealului; nu se zărea însă nici urmă de fiinţă vie.

Stând pe marginea cercului ruinat, vedeau, oriunde s-ar fi uitat în jur, până hăt-departe, o întindere uriaşă de pământ pustiu şi drept ca-n palmă; doar la miazăzi se distingeau petice de pădure, dincolo de care sclipeau ici şi colo ochiuri de apă. Ceva mai încoace, chiar dedesubtul lor, pe partea asta dinspre miazăzi, se desfăşura asemănător unei panglici Vechiul Drum, ce venea de la Apus şi se unduia în sus şi-n jos, ca să se piardă după o creastă de pământ întunecat, spre Răsărit. Cât cuprindeai cu ochii, nici o mişcare. Urmărind cu privirile linia Drumului spre est, zăriră Munţii: gurguiele mai apropiate erau cafenii, mohorâte; în spatele lor, forme ceva mai înalte, cenuşii, iar dincolo de acestea piscurile înalte şi albe, scăpărând printre nori.

— Ei, iată unde ne aflăm! exclamă Merry. Şi tare puţin vesel şi primitor arată. Nu tu apă, nu tu adăpost. Nu tu urmă de Gandalf. Dar nu-l învinovăţesc că nu ne-a aşteptat — asta dacă a trecut vreodată pe-aici.

— Tot ce se poate, făcu îndoit Pas Mare, uitându-se gânditor în jur. Chiar dacă a ajuns o zi sau două în urma noastră în Bree, ar fi putut fi aici primul. Poate călări foarte iute dacă îl apasă nevoia.

Se opri deodată din vorbit şi se uită la piatra din vârful movilei; era mai netedă decât celelalte şi mai albă, ai fi zis că focul o ocolise. O luă de acolo şi o cercetă, răsucind-o între degete.

— Cineva a pus mâna pe piatra asta nu de mult, zise el. Ce părere aveţi de semnele astea?

Pe partea de dedesubt, la fel de netedă, Frodo văzu câteva zgârieturi:

— Par să fie o linie, un punct, alte trei linii, spuse el.

— Linia din stânga poate fi runa G, cu ramuri subţiri, mormăi Pas Mare. S-ar putea să fie un semn lăsat de Gandalf, deşi n-avem cum să fim siguri. Zgârieturile sunt fine. Par făcute de curând, fără doar şi poate. Dar semnele pot să însemne ceva cu totul diferit, fără vreo legătură cu noi. Pribegii folosesc rune şi vin uneori aici.

— Ce-ar putea să însemne, chiar dacă le-a făcut Gandalf? întrebă Merry.

— Aş zice că înseamnă G3, îşi dădu Pas Mare cu părerea, semn că Gandalf a fost aici pe trei octombrie, adică acum trei zile. Ar mai arăta că era grăbit, pericolul pe aproape, prin urmare n-a avut timp sau nu s-a ostenit să scrie mai mult sau mai limpede. Dacă aşa stau lucrurile, trebuie să fim cu ochii-n patru.

— Tare aş vrea să fim siguri că semnele sunt făcute de el, orice-ar însemna ele, murmură Frodo. Ar fi o mare uşurare să ştim că se află pe drum, înaintea sau în urma noastră.

— Să zicem, nu se arătă convins Pas Mare. Eu unul cred că a fost aici şi că-l pândea o primejdie. Aici a pârjolit focul; şi uite că acum îmi amintesc de luminile pe care le-am văzut acum trei nopţi pe cerul de la răsărit. Am o bănuială că a fost atacat pe coama asta de deal, dar n-aş putea spune care-a fost rezultatul. Gandalf nu mai este aici, deci singuri trebuie să avem grijă de noi şi să găsim drumul spre Vâlceaua Despicată, cum om putea mai bine.

— Cât de departe e Vâlceaua? întrebă Merry, uitându-se în jur cu un aer obosit.

De sus, de pe Ţancul Vremii, lumea părea sălbatică şi nesfârşită.

— Nu ştiu dacă Drumul a fost vreodată măsurat în mile mai departe de Hanul Părăsit, care se află la o zi distanţă de Bree, spre răsărit, spuse Pas Mare. Unii spun într-un fel, alţii spun altfel. Un drum ciudat, drumeţii sunt bucuroşi când îşi sfârşesc călătoria, oricât de mult sau de puţin au mers. Dar eu ştiu cât mi-ar lua mie, pe propriile picioare, dacă e şi vremea bună şi îmi surâde norocul: douăsprezece zile de aici până la Vadul Urşilor, unde Drumul traversează Apa Zgomotoasă ce izvorăşte din Vâlceaua Despicată. Avem înainte o călătorie de cel puţin două săptămâni, căci nu-mi închipui că vom putea folosi Drumul.

— Două săptămâni!

Lui Frodo nu-i venea să creadă.

— Multe se mai pot întâmpla în acest timp, oftă el.

— Aşa e, adeveri Pas Mare.

Rămaseră o vreme tăcuţi pe vârful de deal, lângă povârnişul răsăritean. În locul acela singuratic, Frodo îşi dădu pentru prima oară pe de-a-ntregul seama de pribegia lui şi de pericolul în care se afla. Tare şi-ar mai fi dorit ca soarta să-l fi lăsat în prea iubitul şi liniştitul său Comitat. Se uită în jos, la îngrozitorul Drum ce ducea înapoi, spre vest — spre casa lui. Dintr-o dată, privirea îi prinse două puncte negre ce se mişcau încet de-a lungul drumului spre vest; privi şi mai atent şi observă că mai erau trei, care se târau spre est, în întâmpinarea celorlalte. Îi scăpă un strigăt şi iute îl prinse pe Pas Mare de braţ.

— Priveşte! zise el, arătând în jos.

Pe loc Pas Mare se aruncă la pământ, la adăpostul cercului ruinat, trăgându-l şi pe Frodo jos lângă el. Merry se trânti alături.

— Ce-i? întrebă el în şoaptă.

— Nu ştiu, dar mă tem de ce-i mai rău, răspunse Pas Mare.

Se târâră până la marginea inelului şi iscodiră printr-o crăpătura dintre doi colţi ascuţiţi. Lumina nu mai era puternică, căci seninul dimineţii trecuse de mult şi nori ce veneau de la est acoperiseră soarele care începuse să coboare spre asfinţit. Vedeau cu toţii petele negre, dar nici Frodo şi nici Merry nu le puteau distinge clar contururile; ceva totuşi le spunea că acolo departe, jos, se strângeau Călăreţii Negri pe Drum, dincolo de piciorul dealului.

— Da, zise Pas Mare, a cărui privire mai ascuţită nu-l lăsa prada îndoielii. Duşmanul e acolo.

Se furişară în grabă din ascunzătoare şi coborâră pe costişa nordică a dealului, că să-şi găsească prietenii.

Sam şi Peregrin nu stătuseră degeaba. Exploraseră Vâlceaua şi clinele înconjurătoare. Destul de aproape dăduseră peste un izvor cu apă limpede, ce venea din coasta dealului, iar lângă el urme de tălpi, vechi de cel mult o zi sau două. Chiar pe fundul vâlcelei găsiseră urme destul de proaspete de foc şi alte semne de popas încropit în mare grabă. Câteva pietre căzuseră pe buza dinspre deal a vâlcelei. În spatele lor, Sam descoperise o provizie mică de lemne de foc, aranjate frumos într-o grămadă.

— Mă-ntreb dacă n-a trecut Gandalf pe-aici, îi spuse el lui Pippin. Cine-a pus lemnele aici avea de gând să se întoarcă, aşa mi se pare.

Aflând despre aceste descoperiri, Pas Mare se încruntă.

— Mai bine mai aveam puţină răbdare şi cercetam locul ăsta eu însumi, zise pornind iute spre izvor, ca să studieze urmele de tălpi.

— Mă temeam eu c-aşa are să fie, spuse el când se întoarse. Sam şi Pippin au umblat peste tot, şi acolo pământul e moale, aşa că urmele ori s-au distrus, ori s-au amestecat. Nu de mult au trecut Pribegii pe-aici. Ei au lăsat lemnele de foc. Dar sunt şi urme mai proaspete, ce n-au fost făcute de Pribegi. Cel puţin o urmă a fost lăsată de cizme mari, acum o zi sau două. Cel puţin una. Acum nu mai pot fi sigur, dar cred că au fost multe picioare încălţate în cizme.

Tăcu şi rămase adâncit în gânduri.

În minţile lor, hobbiţii aveau imaginea clară a Călăreţilor înveliţi în pelerine şi încălţaţi cu cizme. Dacă într-adevăr Călăreţii descoperiseră Vâlceaua, cu cât îi ducea Pas Mare mai repede în altă parte, cu atât era mai bine. Sam se uită în jurul său cu vădită neplăcere, mai ales după ce auzise noutăţile despre duşmanii lor, aflaţi pe Drum, doar la câteva mile distanţă.

— N-ar fi mai bine s-o ştergem imediat, domnu’ Pas Mare? întrebă el înfrigurat. Se întunecă şi nu-mi place văgăuna asta: mă face să-mi simt inima grea.

— Da, negreşit trebuie să ne hotărâm ce să facem acum, pe loc, răspunse Pas Mare, uitându-se la cer ca să vadă cât timp mai aveau şi cum se anunţa vremea. Ei bine, Sam, zise el într-un sfârşit, nici mie nu-mi place locul ăsta, dar nu-mi vine în minte nici un alt loc unde-am putea ajunge până la căderea nopţii. Cel puţin deocamdată n-am fost zăriţi, iar dacă ne mişcăm, e mult mai probabil să fim văzuţi de iscoade. Tot ce-am putea face ar fi să ne abatem de la drumul nostru şi s-o luăm drept spre miazănoapte, pe partea asta a dealurilor, unde ţinutul seamănă foarte mult cu ce este aici. Drumul este supravegheat, dar va trebui, vrem nu vrem, să-l traversam dacă am încerca să ne punem la adăpost în desişurile de la miazăzi. La miazănoapte de Drum, dincolo de dealuri, e pustietate mare şi oglindă cât vezi de jur-împrejur.

— Călăreţii ăştia pot vedea? întrebă Merry. Adică, mi se pare ciudat că şi-au folosit mai degrabă nasurile şi nu ochii, şi că ne-au adulmecat, dacă ăsta-i cuvântul potrivit, cel puţin în timpul zilei. Dar ne-ai pus să ne culcăm la pământ când i-ai văzut jos, în vale; iar acum spui că am putea fi văzuţi, dacă ne mişcăm.

— Am fost prea imprudent sus pe culme, răspunse Pas Mare. Eram atent să găsesc vreun semn lăsat de Gandalf, dar a fost o greşeală din partea noastră să urcăm şi să stăm acolo atât de mult. Căci cei care văd sunt caii negri, iar Călăreţii pot folosi oameni şi creaturi drept iscoade, aşa cum ne-a fost dat să descoperim în Bree. Ei înşişi nu pot vedea lumea luminii aşa cum o vedem noi, dar formele noastre aruncă umbre în minţile lor, pe care doar soarele amiezii le distruge; iar în întuneric disting multe semne şi forme ce pentru noi zac ascunse: atunci sunt cel mai de temut. Şi tot timpul simt mirosul de sânge cald, dorindu-l şi urându-l în acelaşi timp. Şi simţurile sunt altele decât cele ale vederii sau mirosului. Le simţim prezenţa — ne-a tulburat inimile din clipa în care am ajuns aici şi încă înainte de a-i vedea; ei ne-o simt pe-a noastră mult mai intens. Pe lângă asta, adăugă el, coborându-şi vocea până la şoaptă, îi atrage Inelul.

— Vrei să spui că nu exista scăpare? întrebă Frodo uitându-se în jur cu disperare. Dacă mă mişc, sunt văzut şi vânat. Dacă stau pe loc, îi atrag la mine.

Pas Mare îşi puse o mână pe umărul lui.

— Mai există speranţă, spuse el. Nu eşti singur. Să luăm lemnele astea pregătite aici pentru foc drept un semn bun. Nu prea avem unde să ne adăpostim sau să ne apărăm aici, dar focul ne va servi şi de adăpost, şi de apărare. Poate Sauron să folosească focul în mârşăviile sale cât pofteşte, dar Călăreţii ăştia nu iubesc focul şi se tem de cei care-l mânuiesc. Focul este prietenul nostru în pustietate.

— Aşa o fi, murmură Sam. Pe de altă parte, nici nu văd cale mai bună de a le spune „cucu, aici suntem”, decât poate să ne apucăm să strigăm.

În cel mai adânc şi mai adăpostit cotlon al văioagei aprinseră un foc şi pregătiră ceva de mâncare. Umbrele serii începeau să coboare, se făcea tot mai frig. Simţiră deodată cât de foame le era, căci nu mâncaseră nimic de dimineaţă; dar nu cutezară să pregătească altceva mai mult decât o cină modestă. Nici o vietate nu popula întinderile de dincolo de dealuri, în afara zburătoarelor şi a sălbăticiunilor — ţinuturi neprimitoare, părăsite de toate seminţiile lumii. Pribegii mai hălăduiau din timp în timp pe acele meleaguri, dar erau puţini la număr şi nu poposeau niciodată. Alţi rătăcitori erau şi mai rari, şi oricum de soi rău: căpcăunii rătăceau când şi când, ieşind din văile nordice ale Munţilor Ceţoşi. Doar pe Drum puteau fi întâlniţi călători, cel mai adesea gnomi, grăbind cu treburi numai de ei ştiute, fără să-i ajute pe străinii aflaţi la ananghie sau să schimbe mai mult de câteva vorbe cu ei.

— Nu văd cum am putea face să ne ajungă merindele, zise Frodo. Nu-i vorbă, am fost cumpătaţi în aceste ultime zile, nici cina de-acum nu-i un festin; dar am mâncat mai mult decât ar fi trebuit, dacă socotim că avem de mers două săptămâni, poate chiar mai mult.

— De-ale gurii găsim în pustietate, zise Pas Mare. Fructe de pădure, rădăcini, ierburi; iar dacă e nevoie, mă pricep niţel la de-ale vânătorii. Să nu vă temeţi că o să flămânziţi înainte de venirea iernii. Numai că strânsul hranei şi vânatul sunt îndeletniciri anevoioase şi obositoare, iar noi n-avem vreme de pierdut. Aşa că strângeţi-va brâiele şi gândiţi-vă cu speranţă la mesele din casa lui Elrond.

Frigul se făcea tot mai aprig pe măsură ce se adâncea întunericul. Uitându-se pe furiş peste buza văioagei, nu vedeau altceva decât întinderi de pământ cenuşiu ce repede se pierdeau în umbră. Deasupra, cerul se limpezise din nou; îl acopereau încet, pâlpâind, stelele. Frodo şi tovarăşii săi se strânseră în jurul focului, înveliţi în toate păturile şi veşmintele pe care le aveau cu ei; Pas Mare, în schimb, se mulţumi doar cu o pelerină şi se aşeză mai la o parte, trăgând gânditor din pipă.

Când noaptea se făcu şi mai adâncă şi focul prinse a străluci cu mai multă viaţă, el începu să le spună poveşti, ca să le abată gândul de la teamă. Ştia nenumărate istorii şi legende străvechi, despre elfi şi oameni şi despre faptele rele şi cele bune din zilele de odinioară. În sinea lor, hobbiţii se întrebau cât de bătrân era Pas Mare şi de unde învăţase toate aceste comori.

— Vorbeşte-ne de Gil-galad, îl rugă Merry deodată, când Pas Mare sfârşi o poveste despre Regatele Elfilor. Ştii cum sună mai departe balada aia veche de care ne-ai pomenit?

— Ştiu, cum să nu. Şi Frodo ştie, căci ne priveşte pe toţi îndeaproape.

Merry şi Pippin se uitară la Frodo, care îşi aţintise privirile la foc.

— Ştiu doar puţinul pe care mi l-a spus Gandalf, zise Frodo încet. Gil-galad a fost ultimul dintre marii regi elfi de pe Pământul de Mijloc. În limba lor, Gil-galad înseamnă Lumina stelei. Împreună cu Elendil, prietenul elfilor, el a plecat spre ţara…

— Nu, îl întrerupse Pas Mare. Nu cred că povestea asta trebuie spusă acum, când slujitorii Duşmanului sunt pe aproape. Dacă izbutim să ajungem la casa lui Elrond, o s-o puteţi auzi acolo, de la un capăt la altul.

— Atunci spune-ne încă o poveste de demult, îl rugă Sam, o poveste despre elfii dinainte de apusul vremurilor. Tare aş vrea să mai aflu despre elfi; întunericul ăsta îmi pare să se strângă atât de tare în jurul nostru.

— Am să vă spun povestea lui Tinuviel, hotărî Pas Mare, dar pe scurt — căci este o poveste lungă, al cărei sfârşit nu se cunoaşte; şi nu-s alţii, afară doar de Elrond, care să şi-o amintească pe de-a-ntregul, aşa cum era spusă pe vremuri. E un basm, chiar dacă-i trist, aşa cum sunt toate basmele despre Pământul de Mijloc, şi cu toate acestea ne poate însenina.

Tăcu o vreme, apoi începu nu să vorbească, ci să cânte încetişor:

Pas Mare oftă şi tăcu o vreme, înainte să vorbească din nou.

— Acesta e un cântec pe care elfii îl numesc ann-thennath, dar e greu să fie tălmăcit altfel în vorbirea noastră de zi cu zi, iar ceea ce v-am cântat eu este doar un ecou palid. Povesteşte despre Beren, fiu al lui Barahir şi Luthien Tinuviel. Beren era muritor, dar Luthien era fiica lui Thingol, un Rege al elfilor de pe Pământul de Mijloc, pe vremea când lumea era încă tânără, iar ea era cea mai frumoasă fecioară ce a fost văzută vreodată printre copiii acestei lumi. Precum stelele deasupra ceţurilor de pe meleagurile de la miazănoapte era frumuseţea ei, iar chipul ei aidoma luminii soarelui, în acele timpuri, Marele Duşman, căruia Sauron din Mordor îi era un simplu slujitor, sălăşluia în Angband, la Miazănoapte, iar elfii de la soare-apune, care s-au întors pe Pământul de Mijloc, au pornit război împotriva lui ca să recucerească Silmarilsurile răpite de el; iar străbunii Oamenilor i-au ajutat pe elfi. Dar Duşmanul a învins, Barahin a fost ucis, iar Beren, scăpând din mare primejdie, a trecut peste Munţii Groazei, intrând în tăinuitul Regat Thingol, în codrul Neldoreth. Acolo a zărit-o pe Luthien, care cânta şi dansa într-un crâng, lângă râul Esgalduin cel fermecat; şi i-a pus numele de Tinuviel, adică Privighetoarea, în vorbirea străveche. Multe amărăciuni s-au abătut mai târziu asupra lor, şi vreme îndelungată au fost despărţiţi. Tinuviel l-a scăpat pe Beren din temniţele lui Sauron, şi împreună au trecut prin mari primejdii, l-au dat jos de pe tronul lui chiar pe Marele Duşman şi au luat din coroana lui de fier una dintre cele trei Silmarilsuri, cele mai mari nestemate ce-au fost văzute vreodată, pentru a o da în schimbul miresei Luthien tatălui ei, Thingol. Dar în cele din urmă Beren a fost ucis de Lupul care a venit de la porţile din Angband, şi a murit în braţele lui Tinuviel. Ea însă a ales să fie muritoare şi să piară de pe lumea asta, ca să-l poată urma; iar cântecul spune că ei s-au întâlnit din nou dincolo de Mările Despărţirilor şi după ce au mai umblat o vreme, vii încă o dată, prin pădurile verzi, au trecut, în timpuri de mult duse, dincolo de hotarele lumii noastre. Aşa se face că Luthien Tinuviel, singura din tot regatul elfilor, a murit cu adevărat şi a părăsit lumea, iar ei au pierdut-o pe cea pe care au iubit-o cel mai mult. Dar de la ea s-au tras stăpânii elfi din străvechime, amestecându-se printre oameni. Acolo trăiesc încă aceia a căror strămoaşă a fost Luthien, şi se spune că viaţa ei nu va pieri niciodată. Elrond din Vâlceaua Despicată este din acea seminţie. Din Beren şi Luthien s-a născut moştenitorul lui Dior Thingol; iar din acesta Elwing cel Alb, cu care s-a măritat Earendil, cel care a pornit cu corabia lui din ceţurile lumii pe mările cerurilor, cu nestemata Silmaril deasupra sprâncenei sale. Iar din Earendil s-au tras Regii din Numenor, adică din Apusime.

În timp ce Pas Mare vorbea, hobbiţii îi priveau chipul, ciudat, pătimaş, abia luminat de lucirea roşie a focului de lemne. Ochii lui străluceau, vocea îi era gravă şi adâncă. Deasupra, bolta era neagră şi înstelată. Dintr-o dată, în spatele lui apăru o lumină palidă pe creştetul Ţancului Vremii. Luna ceruită urcă încet peste dealul ce-i domina, făcând stelele din jur să pălească.

Povestea se sfârşise. Hobbiţii se foiră, îşi întinseră mădularele.

— Uitaţi-vă! le atrase Merry luarea-aminte. Răsare luna; semn că s-a făcut târziu.

Priviră cu toţii. În aceeaşi clipă, văzură în vârful dealului ceva mic şi negru, decupat pe lucirea lunii ce răsărea. Poate că era doar un bolovan mare sau un stei dezvelit de razele palide.

Sam şi Merry se ridicară în picioare şi se depărtară de foc. Frodo şi Pippin rămaseră aşezaţi şi tăcuţi. Pas Mare urmărea încordat lumina lunii. Totul părea liniştit şi nemişcat, dar Frodo simţi cum inima îi era cuprinsă de o groază de gheaţă, acum că Pas Mare nu mai vorbea. Se ghemui şi mai aproape de foc. Dar tocmai atunci se întoarse şi Sam în fugă, de la marginea văioagei.

— Nu ştiu ce e, zise el, dar mi s-a făcut frică dintr-o dată. N-aş ieşi din vâlceaua asta pentru nimic în lume; mi s-a năzărit, aşa, că cineva se căţăra în sus pe povârniş.

— Ai văzut ceva? întrebă Frodo, sărind în picioare.

— Nu, stăpâne. De văzut, n-am văzut, dar nici că m-am oprit să mă uit.

— Eu am văzut ceva, zise Merry; sau aşa cred — spre apus, unde lumina lunii cădea pe şesurile de dincolo de umbra aruncată de vârful dealului, mi s-a părut că am zărit două sau trei siluete negre. Parcă veneau încoace.

— Staţi lângă foc, cu spatele la el! strigă Pas Mare. Luaţi în mâini nişte lemne din cele lungi şi fiţi pregătiţi.

O vreme fără măsură rămaseră acolo tăcuţi şi încordaţi, cu spatele la focul de lemne, cu privirile aţintite la umbrele ce-i împrejmuiau. Nu se întâmplă nimic. Nici o mişcare şi nici un sunet în noapte. Frodo se foi, simţind nevoia să spargă tăcerea: să urle.

— Sssst, susură Pas Mare.

— Ce-a fost asta? abia şopti Pippin în aceeaşi clipă.

Peste buza micii văioage, pe partea mai îndepărtată de deal, mai mult simţiră decât văzură înălţându-se o umbră, o singură umbră sau mai multe decât una. Curând nu mai încăpu nici o îndoială: trei sau patru siluete înalte şi negre stăteau acolo, pe clină, uitându-se în jos la ei. Atât de negre erau, încât semănau cu nişte găuri negre în umbra adâncă din spatele lor. Lui Frodo i se păru că aude un sâsâit slab, ca o respiraţie înveninată, şi simţi un fior subţire, străpungător. Apoi siluetele începură să înainteze.

Teroarea puse stăpânire pe Pippin şi Merry, făcându-i să se arunce cu feţele la pământ. Sam se înghesui în Frodo. Frodo nu era mai puţin îngrozit decât tovarăşii săi; dârdâia, cuprins parcă de un frig cumplit, dar groaza lui fu înghiţită de neaşteptata ispită de a-şi pune Inelul pe deget. Dorinţa îl copleşi într-aşa măsură, încât nu se mai putea gândi la nimic altceva. Nu uitase Gorganul, şi nici mesajul lui Gandalf; dar ceva părea să-l împingă să dea la o parte toate prevenirile — nu-şi mai dorea decât să dea ascultare ispitei. Nu în speranţa de-a scăpa sau de-a face ceva anume, spre bine sau spre rău: nu simţea decât că trebuia să ia Inelul şi să şi-l petreacă pe deget. Nu putea scoate un singur cuvânt. Simţi privirea lui Sam pironită asupra lui, ca şi cum acesta ştia că stăpânul său se afla în mare cumpănă, dar Frodo nu se putu răsuci spre el. Închise ochii şi se luptă cu sine câteva clipe; împotrivirea i se păru de neîndurat, astfel că trase lanţul afară şi-şi puse Inelul pe arătătorul mâinii stângi.

În clipa următoare, deşi totul rămăsese la fel ca înainte, ameninţător şi întunecos, formele căpătară o claritate teribilă. Frodo vedea până sub mantiile lor negre. Cinci siluete înalte: două stăteau pe buza vâlcelei, trei înaintau. Pe chipurile lor albe ardeau ochi pătrunzători şi nemiloşi; sub pelerine purtau veşminte lungi, cenuşii; peste părul sur, coifuri din argint; în mâinile scheletice, săbii de oţel. Ochii lor coborâră asupra lui, străpungându-l, şi în aceeaşi clipă siluetele se repeziră la el. Disperat, Frodo îşi trase sabia din teacă, şi când o scoase, i se năzări că tăişul ei scăpărase cu o lumină roşie, parcă ar fi fost o limbă de foc. Două dintre siluete se opriră locului. A treia era mai înaltă decât celelalte: avea părul lung, lucitor, iar pe coif o coroană. Într-o mână ţinea o sabie lungă, în cealaltă un pumnal; şi pumnalul, şi mâna care-l ţinea apăreau străluminate de o aură palidă. Silueta făcu un pas înainte şi se prăvăli peste Frodo.

În acea fracţiune de secundă, Frodo se aruncă pe burtă şi se pomeni strigând: Ooo, Elbereth! Gilthoniel! Izbi în picioarele vrăjmaşului. Noaptea fu săgetată de un ţipăt ascuţit, iar el simţi o durere ca de aşchie de gheaţă otrăvită înfigându-i-se în umărul stâng. Înainte ca mintea să i se întunece, zări, ca printr-o ceaţă învârtejită, cum Pas Mare ţâşneşte din întuneric cu un mănunchi de lemne arzânde în fiecare mână. Cu un ultim efort, Frodo lăsă paloşul să-i cadă şi-şi scoase Inelul de pe deget, strângându-l în pumnul drept.

XII Fuga spre Vad

Când Frodo îşi veni în simţiri, încă strângea în pumn Inelul. Zăcea întins lângă focul ce ardea acum cu o vâlvătaie mare şi strălucitoare. Cei trei tovarăşi ai săi stăteau aplecaţi deasupra lui.

— Ce s-a-ntâmplat? Unde-i regele cel palid? întrebă Frodo cu disperare.

Hobbiţii erau prea copleşiţi de bucuria de a-l auzi vorbind ca să-i răspundă imediat; drept e că nici nu-i înţeleseseră întrebarea, într-un târziu, Frodo pricepu de la Sam că ei unii nu văzuseră nimic, decât nişte siluete vagi, umbroase, ce se îndreptau spre ei. Şi deodată, spre groaza lui, Sam descoperise că stăpânul dispăruse; şi tot atunci o umbră neagră trecuse ca fulgerul pe lângă el şi se prăbuşise la pământ. Auzise vocea lui Frodo, dar i se păruse că venea de undeva de la mare depărtare, sau de sub pământ, strigând vorbe ciudate. Şi altceva nici că mai zăriseră, până se împiedicaseră de trupul lui Frodo, zăcând ca şi mort, cu faţa în jos pe iarbă şi cu sabia sub el. Pas Mare le poruncise să-l ridice şi să-l întindă lângă foc, apoi se făcuse nevăzut. Şi de atunci trecuse ceva vreme.

Era limpede că Sam începea să se îndoiască de Pas Mare; dar chiar în timp ce vorbea, acesta se reîntoarse, apărând pe nepusă masă din umbrele nopţii. Toţi tresăriră, iar Sam chiar îşi scoase sabia, punându-se scut deasupra lui Frodo; numai că Pas Mare îngenunche iute alături de el.

— Nu-s Călăreţ Negru, Sam, zise el cu blândeţe, şi nici în tabăra lor nu-s. Am încercat să aflu câte ceva din mişcările lor; dar n-am aflat. Nu pot şti din ce pricină au plecat şi nu au atacat încă o dată. Însă prezenţa lor nu se simte nicăieri în preajmă.

Când auzi povestea lui Frodo, se încruntă, clătină din cap şi oftă. Apoi le ceru lui Pippin şi lui Merry să pună la încălzit cât mai multă apă în ceaunele lor mici şi să spele rana cu ea.

— Puneţi lemne pe foc tot timpul şi aveţi grijă să-i fie cald lui Frodo, mai spuse el.

Apoi se ridică în picioare şi-l chemă pe Sam mai la o parte.

— Cred că acum pricep mai bine ce se-ntâmplă, zise el cu o voce coborâtă. După cât se pare, au fost doar cinci dintre duşmani. De ce n-au venit toţi, nu ştiu; dar nu cred că se aşteptau să întâmpine rezistenţă. Deocamdată s-au retras. Dar tare mi-e teamă că nu prea departe. Or să vină înapoi în altă noapte, dacă nu izbutim să scăpăm. Nu fac decât să aştepte, pentru că îşi închipuie că sunt aproape de victorie şi că Inelul nu va mai putea să se depărteze mult. Teama mea, Sam, e că îşi închipuie că stăpânul tău are o rană mortală, ce-l va face neputincios în faţa vrerii lor. Vom trăi şi vom vedea.

Sam îşi reţinu cu greu lacrimile.

— Nu te pierde cu firea, încercă să-l liniştească Pas Mare. Acum trebuie să ai încredere în mine. Frodo al tău e făcut dintr-o stofă mult mai rezistentă decât am crezut, chiar dacă Gandalf m-a prevenit asupra acestui lucru. Frodo nu e rănit de moarte, şi cred că va rezista puterii rele a rănii mai mult decât se aşteaptă duşmanii. Am să fac tot ce pot ca să-l ajut şi să-l vindec. Păzeşte-l bine cât lipsesc.

O luă iute din loc şi dispăru încă o dată în întuneric.

Frodo moţăia, deşi durerea din rană devenea tot mai puternică şi o răceală ucigătoare se întindea din umăr spre braţ şi latura trupului. Prietenii lui vegheau asupra lui, încingeau focul ca să-i fie cald şi-i spălau rana. Noaptea trecu încet şi istovitoare. Zorile se iveau pe cer şi văioaga se umplea de o lumină cenuşie, atunci când se întoarse Pas Mare.

— Ia priviţi! strigă el şi, aplecându-se, ridică de jos o pelerină neagră ce zăcuse acolo ascunsă de întunericul nopţii.

La câteva palme mai sus de tiv, ţesătura avea o crestătură.

— Aici a lovit sabia lui Frodo, zise el. Singura vătămare, mă tem, pe care a adus-o duşmanului său; căci acesta rămâne nevătămat, doar tăişurile ce străpung pe înspăimântătorul Rege pier. Mai ucigător pentru el a fost numele lui Elbereth. Iar pentru Frodo, mai ucigător a fost ăsta!

Se aplecă încă o dată şi culese din iarbă un pumnal lung şi subţire. Lama lucea ca o scăpărare de gheaţă. Când Pas Mare se ridică, hobbiţii văzură că tăişul era zimţat, iar vârful rupt. Şi spre marea lor uimire, în timp ce el ţinea pumnalul în sus, în lumina tot mai limpede a zorilor, lama păru a se topi, dispărând ca un fum în văzduh; Pas Mare rămăsese doar cu plăselele în mână.

— Vai, vai! se văită el. Pumnalul ăsta blestemat l-a rănit. Puţini sunt cei care se pricep să tămăduiască rănile lăsate de armele lor blestemate. Dar o să fac tot ce-mi stă în putinţă.

Se aşeză pe pământ şi puse plăselele pumnalului pe genunchi iar deasupră-le cânta încet un cântec, într-o limbă ciudată. Apoi, dându-le deoparte, se răsuci spre Frodo şi, cu o voce şoptită, rosti vorbe de neînţeles pentru ceilalţi. Din săculeţul atârnat la brâu scoase frunzele lungi ale unei plante.

— După frunzele astea m-am dus până departe ca să le găsesc, spuse el. Căci planta nu creşte pe dealurile sterpe; am dat de ea în întuneric, în desişurile aflate la miazăzi de Drum, de unde am simţit venind aroma frunzelor ei.

Zdrobi o frunză între degete şi aerul se umplu de un miros dulceag şi înţepător.

— Am avut noroc că am găsit-o, adăugă el, căci e o plantă vindecătoare, adusă pe Pământul de Mijloc de oamenii din Apus. Athelas îi e numele dat de ei şi creşte ici şi colo, doar lângă locurile unde s-au aşezat sau au poposit ei în vremurile de demult; la Miazănoapte nu e cunoscută, decât de puţinii care se încumetă în Pustietate. Are virtuţi mari, numai că puterile ei tămăduitoare se pot dovedi slabe pentru rana lui Frodo.

Aruncă frunzele în apa clocotindă şi cu acea fiertură spălă umărul lui Frodo. Mireasma aburului era înviorătoare, încât hobbiţii nevătămaţi simţiră cum li se liniştesc şi li se limpezesc gândurile. Buruiana păru să aibă oarece putere şi asupra rănii, căci Frodo avu senzaţia că durerea şi răceala din partea aceea a trupului se alinau; dar braţul îi rămase la fel de neputincios: nu şi-l putea ridica şi nici mişca. Îi părea cumplit de rău de nesăbuinţa de care dăduse dovadă şi se învinuia că nu rezistase ispitei; abia acum pricepea că, punându-şi Inelul pe deget, nu se supusese propriei dorinţe, ci voinţei poruncitoare a duşmanilor săi. Se întreba dacă nu cumva avea să rămână beteag pe viaţă, şi cum îşi vor mai putea continua călătoria. Se simţea prea slab ca să se ţină pe picioare.

Aceasta era întrebarea care-i frământa şi pe ceilalţi hobbiţi. Fără să mai stea pe gânduri, hotărâră să părăsească Ţancul Vremii cât mai curând cu putinţă.

— Îmi vine să cred, zise Pas Mare, că duşmanul pândeşte locul ăsta de câteva zile bune. Dacă a ajuns Gandalf aici, trebuie că a fost nevoit să plece degrabă şi nu se va mai întoarce. Oricum, după atacul de ieri-seară, suntem în mare primejdie aici de cum se lasă întunericul, şi oriunde ne-am duce n-am da de pericole mai mari.

Nici nu se lumină bine de ziuă, că ei şi îmbucară ceva la repezeală, apoi îşi făcură bagajele. Lui Frodo îi era cu neputinţă să meargă pe jos, aşa că împărţiră cea mai mare parte a bagajelor între ei patru, iar pe Frodo îl cocoţară pe spinarea poneiului. În ultimele zile, bietul animal se întremase mult, părea mai gras şi mai voinic, şi chiar începuse să dea dovadă de oarecare afecţiune pentru noii lui stăpâni, mai ales pentru Sam. Trebuie că felul în care se purtase Bill Ferigă fusese tare neomenos, dacă această călătorie în pustietate putea să însemne o atât de mare schimbare în bine faţă de viaţa lui dinainte.

Porniră înspre sud. Drept e că erau nevoiţi să traverseze Drumul, dar altă cale mai scurtă spre ţinuturile împădurite nu exista. În plus, aveau nevoie de lemne; căci Pas Mare le spusese că lui Frodo trebuia să-i fie cald tot timpul, cu deosebire noaptea, şi pe lângă asta focul avea să-i apere întrucâtva pe toţi. De asemenea, planul lui Pas Mare era acela de a mai scurta un ocol mare pe care-l făcea Drumul: dincolo de Ţancul Vremii, la răsărit, acesta îşi schimba direcţia şi cotea mult spre nord.

Merseră încet, cu ochii-n patru, ocolind clinele dealului dinspre miazăzi şi apus, şi în scurtă vreme ajunseră la marginea Drumului. Nu se vedea nici urmă de Călăreţi. Însă tocmai când treceau în fugă pe partea cealaltă, auziră în depărtare două strigăte: o voce rece care chema, şi o altă voce rece care răspundea. Tremurând din toate încheieturile, grăbiră şi mai mult pasul, îndreptându-se spre desişul aflat în faţa lor. Pământul cobora în pantă spre sud, dar era un ţinut sălbatic, lipsit de poteci; tufăriş şi copaci piperniciţi creşteau în hăţişuri greu de pătruns, despărţite de întinderi sterpe. Iarba era rară, aspră şi cenuşie, iar frunzele desişurilor se veştejiseră şi cădeau. Un ţinut posomorât, pe care-l străbăteau anevoie şi cu multă amărăciune în suflet. Abia dacă schimbau câte o vorbă în timp ce înaintau cu greu. Frodo îşi simţea inima ca de plumb, văzându-i cum mergeau pe lângă el, cu capetele plecate şi spinările cocârjate sub greutăţi. Chiar şi Pas Mare arăta obosit şi abătut.

Înainte să se isprăvească marşul din acea zi, durerea lui Frodo se ascuţi din nou, dar multă vreme el nu spuse nimic. De patru zile mergeau, şi ţinutul nu-şi schimbase prea mult înfăţişarea, doar Ţancul Vremii se cufunda încet în urma lor, iar în faţă munţii din zare se desenau mai aproape cu fiecare pas. De la acel strigăt îndepărtat nu mai văzuseră şi nu mai auziseră nimic ce ar fi putut să însemne că duşmanul prinsese de veste despre fuga lor sau că îi urmăarea. Se temeau de orele întunericului şi stăteau de strajă câte doi în timpul nopţii, aşteptându-se în orice clipă să vadă siluete negre profilându-se pe cenuşiul nopţilor, abia luminate de luna învăluită în nori; dar nu zăreau şi nu auzeau altceva decât oftatul frunzelor şi al ierbii veştejite. Nici măcar o clipă nu simţiseră prezenţa răului ce-i cuprinsese înaintea atacului din văioagă. Ar fi fost prea mult să spere că duşmanul călare le pierduse încă o dată urma. Te pomeneşti că aşteptau să-i atace prin surprindere la vreo strâmtoare?

La capătul celei de-a cincea zi, terenul începu iarăşi să urce încet, ieşind din valea largă şi puţin adâncă în care coborâseră. Pas Mare schimbă din nou direcţia, dinspre răsărit uşor înspre miazănoapte, iar în cea de-a şasea zi, ajungând în vârful unui urcuş lin şi lung, văzură departe în faţă o îngrămădire de coline împădurite. La poalele lor se desluşea şerpuind Drumul, iar în dreapta, un râu cenuşiu lucea palid în soarele apos. Şi mai departe, abia dacă se zărea un alt râu, într-o vale pietroasă, pe jumătate îngropată în ceţuri.

— Mă tem că de-aici trebuie s-o apucăm din nou pe Drum pentru o vreme, zise Pas Mare. Am ajuns la râul de i se spune Izvorul Brumat şi pe care elfii îl numesc Mitheithel. Izvorăşte din Pârloagele Etten, aflate în munţii căpcăunilor, la miazănoapte de Vâlceaua Despicată, şi se varsă în Apa Zgomotoasă, departe la miazăzi. Din acel loc, unii îi spun Torentul Cenuşiu. Se lăţeşte foarte mult înainte să ajungă la mare. Nu poate fi trecut pe nicăieri altundeva mai jos de izvoarele din Pârloagele Etten, decât peste Ultimul Pod, peste care trece şi Drumul.

— Celălalt râu de-acolo de departe cum se numeşte?

— Acela e Apa Zgomotoasă, sau Urşii din Vâlceaua Despicată, răspunse Pas Mare. Drumul străbate multe mile pe la poalele dealurilor între Pod şi Vadul Urşilor. Dar încă nu m-am gândit cum o să traversam râul. Fiecare apă la timpul ei. Să ne considerăm norocoşi dacă n-o să fim atacaţi pe Ultimul Pod.

A două zi, la primele ore ale dimineţii, ajunseră din nou la marginea Drumului. Sam şi Pas Mare o luară înainte, dar nu zăriră alţi călători sau călăreţi. Aici, la umbra dealurilor, plouase puţin. După socotelile lui Pas Mare, ploaia căzuse cu două zile înainte, asta însemnând că ştersese toate urmele. De atunci nu mai trecuse nimeni călare, din cât putea să vadă.

Porniră pe Drum cât le stătea în puteri de repede, şi după o milă sau două, în faţă le apăru Ultimul Pod, la capătul unui pripor scurt. Se temeau să nu care cumva să dea cu ochii de siluetele negre, dar nu era ţipenie. Pas Mare le spuse să se ascundă în hăţişul de la marginea Drumului până se ducea el să cerceteze împrejurimile.

Nu după multă vreme se întoarse în fuga la ei.

— N-am văzut nici o urmă, îi anunţă el, şi tare mă-ntreb ce-o fi însemnând asta. În schimb, am găsit ceva foarte ciudat.

Întinse palma spre ei, arătându-le o nestemată de un verde pal.

— Am găsit-o în noroi, în mijlocul Podului. Un beril, o piatră-elfă. Dacă a fost pusă anume acolo sau a fost scăpată din întâmplare, n-aş putea zice, dar îmi dă speranţe. O iau ca semn că putem trece Podul; însă după aceea nu mai îndrăznesc să merg tot pe Drum, dacă nu am vreun semn limpede că o pot face.

Nu mai zăboviră o clipă în plus. Traversară Podul în siguranţă, fără să audă alt zgomot decât al apei care se învolbura în jurul celor trei arcuri mari. După încă o milă ajunseră la o râpă îngustă, care ducea spre miazănoapte, spre ţinuturile abrupte din stânga Drumului. Aici Pas Mare se abătu de la calea dreaptă şi curând se pierdură într-un desiş posomorât, de copaci întunecaţi la coajă, ce se legănau la poalele dealurilor neprietenoase.

Hobbiţilor le părea bine că părăsiseră meleagurile acelea neprimitoare şi Drumul primejdios, dar ţinutul în care intraseră acum se arăta ameninţător şi potrivnic. Cu cât mergeau mai în adâncul râpei, cu atât dealurile se înălţau mai mult. Ici şi colo, pe culmi şi creste desluşeau urme de vechi ziduri de piatră şi ruine de turnuri: înfăţişarea lor nu prevestea nimic bun. Frodo, care nu mergea pe jos, avea timp să se uite în jur şi să cugete. Îşi aminti de ce-i spusese Bilbo despre călătoria lui şi despre turnurile ameninţătoare de pe dealurile aflate la nord de Drum, pe meleagurile din apropierea pădurii căpcăunilor, acolo unde se petrecuse prima lui mare aventură. Frodo bănuia că se aflau în acelaşi ţinut şi se întreba dacă nu cumva aveau să treacă tocmai prin locul cu pricina.

— Cine locuieşte prin părţile astea? întrebă el. Şi cine a înălţat turnurile alea? Căpcăunii, cumva?

— Nu, spuse Pas Mare. Căpcăunii nu construiesc. Nimeni nu trăieşte aici. Cu multă vreme în urmă au sălăşluit oameni pe aceste meleaguri, dar s-au dus cu toţii. Legendele spun că au devenit un popor rău, căci umbra lui Angmar s-a întins peste ei. Dar toţi au fost răpuşi în războiul ce a pus capăt Regatului de la Miazănoapte. De atunci însă, a trecut atât de mult timp, încât dealurile i-au uitat, deşi pe pământ încă se întinde o umbră.

— Unde ai aflat asemenea poveşti, dacă meleagurile astea sunt pustii cu toatele şi căzute în uitare? vru să ştie Peregrin. Păsările şi sălbăticiunile nu spun asemenea poveşti.

— Moştenitorii lui Elendil nu uită tot ce s-a-ntâmplat în străvechime, răspunse Pas Mare, şi mult mai multe din câte aş putea povesti încă mai sunt ţinute minte în Vâlceaua Despicată.

— Ai fost adeseori în Vâlceaua Despicată? întreba Frodo.

— Am fost. Pe vremuri acolo mi-am avut sălaşul, şi mă întorc de câte ori pot. Acolo îmi este rămasă inima; dar soarta mea nu-mi dă pace să stau într-un loc, nici chiar în casa frumoasă a lui Elrond.

Râpa se îngustă tot mai mult. Drumul rămas în urmă continua până la Râul Urşilor, dar nici drumul şi nici râul nu se mai zăreau de-acum. Călătorii ajunseră într-o vale lungă; strâmtă, adâncă, întunecoasă şi tăcută. Copaci cu rădăcini bătrâne şi întortocheate atârnau peste stânci şi creşteau în sus unii în spatele celorlalţi, formând povârnişuri de păduri de pin.

Hobbiţii erau din ce în ce mai obosiţi. Mergeau încet, căci trebuiau să-şi croiască drum printr-o vale ce nu avea poteci, împiedicându-se la tot pasul de trunchiuri căzute şi stânci prăvălite. Evitau pe cât puteau orice urcuş, de dragul lui Frodo, dar şi pentru că le venea greu să găsească vreo cale care să-i scoată la lărgime. De două zile se aflau în ţinutul ăsta, când, pe neaşteptate, vremea se schimbă. Vântul prinse a sufla fără contenire dinspre vest, aducând revărsări de ploaie de la mările îndepărtate, peste coamele întunecate ale dealurilor. Până să cadă noaptea, erau muiaţi până la piele, iar tabăra lor era posomorâtă, căci nu găsiseră nici un lemn de foc. A doua zi, dealurile se înălţau mai mult şi mai abrupt dinaintea lor, forţându-i să se abată de la calea lor şi s-o ia spre miazănoapte. Pas Mare arăta tot mai neliniştit: trecuseră aproape zece zile de când părăsiseră Ţancul Vremii şi merindele începeau să se împuţineze. Iar ploaia nu contenea.

În acea noapte făcură popas pe un prag de stâncă, ferit de un perete în care se găsea o văgăună puţin adâncă, o simplă scobitură. Frodo era agitat. Din pricina umezelii şi a frigului, rana îl durea mai dihai ca înainte, iar durerea şi răceala aceea de moarte îi răpiseră somnul. Rămase treaz, foindu-se şi răsucindu-se de pe-o parte pe alta, ascultând plin de teamă zgomotele tainice ale nopţii: şuierul vântului prin despicăturile stâncilor, picurul apei, o trosnitură, zgomotul neaşteptat al unei pietre desprinse şi rostogolite. I se năzări că se apropiau de el siluete negre ca să-i facă de petrecanie; dar, când se ridică în capul oaselor, nu văzu altceva decât spinarea lui Pas Mare care şedea ghemuit, îşi fuma pipa şi făcea de strajă. Se întinse la loc şi curând începu să viseze un vis tulbure, în care se făcea că umbla prin iarbă în gradina lui din Comitat, dar totul părea înceţoşat şi nedesluşit, mai neclar decât umbrele înalte şi negre ce priveau de după gardul verde.

Trezindu-se dimineaţa, băgă de seamă că ploaia încetase. Norii încă acopereau cerul, dar se spărgeau din loc în loc şi printre ei se iveau fâşii palide de albastru. Vântul sufla din nou. Nu se grăbiră să pornească la drum. Îndată ce isprăviră gustarea rece, care n-avea puterea să le dea curaj, Pas Mare plecă de unul singur, spunându-le celorlalţi să rămână la adăpostul stâncii până se va întoarce. Voia să urce, dacă izbutea, ca să vadă cum arăta ţinutul.

Veştile pe care le aduse nu avură darul să-i liniştească.

— Am mers prea mult spre miazănoapte, îi anunţă el. Trebuie să găsim o cale să ne întoarcem spre miazăzi. Dacă o ţinem tot înainte, o s-ajungem în Valea Etten, mult prea la miazănoapte de Vâlceaua Despicată. E ţinutul căpcăunilor, aproape necunoscut mie. Să zicem că o să găsim o cale de trecere şi ne apropiem dinspre miazănoapte de Vâlceaua Despicată; dar ne-ar lua prea mult, căci nu cunosc drumul, unde mai pui că nici hrana nu ne ajunge. Deci, cum-necum, o să trebuiască să dăm de Vadul Urşilor.

Restul zilei şi-l petrecură căţărându-se pe stânci. Găsiseră o trecere printre doi pereţi, care-i scotea la o vale orientată spre sud-est, adică într-acolo unde doreau ei să se îndrepte; dar către sfârşitul zilei un alt prag se ivi în calea lor: o creastă lungă şi înaltă, a cărei muchie întunecoasă desenată pe cer era spartă în multe locuri, făcând-o să apară ca dinţii unei pânze ştirbe de ferăstrău. N-aveau de ales: ori se întorceau din drum, ori o traversau.

Hotărâră să încerce să urce, dar urcuşul se dovedi tare greu. Curând Frodo se văzu nevoit să descalece şi să se chinuie să continue drumul pe jos. Chiar şi aşa, adeseori îi cuprindea disperarea din pricina poneiului care nu putea să urce, sau pentru că ei înşişi nu ştiau pe unde s-o ia, aşa împovăraţi cum erau. Lumina aproape că dispăruse de pe cer, iar ei erau frânţi de oboseală când, pe neaşteptate, se pomeniră în vârf. Ajunseseră într-o şa îngustă, între două ţancuri mai înalte, iar în partea cealaltă, puţin mai încolo, coborâşul se arăta la fel de abrupt. Frodo se prăvăli la pământ şi rămase acolo tremurând. Mâna stângă zăcea lipsită de viaţă, şi toată partea aceea a trupului îi era cuprinsă parcă între gheare de gheaţă. Copacii şi stâncile din jur i se păreau nişte umbre nedesluşite.

— Nu putem merge mai departe, îi spuse Merry lui Pas Mare. Tare mă tem pentru Frodo. Ce ne facem? Crezi că-l vor putea vindeca în Vâlceaua Despicată, asta dacă vom ajunge vreodată acolo?

— Rămâne de văzut, spuse Pas Mare. Aici, în pustietate, nu pot face mai mult; şi tocmai din pricina rănii lui ţin atât de mult să ne continuăm drumul. Dar ştiu că în noaptea asta nu se mai poate.

— Ce se-ntâmplă cu stăpânul meu? întrebă Sam cu o voce coborâtă, uitându-se rugător la Pas Mare. Rana a fost mică, aproape că s-a închis. Nu se mai vede altceva decât un semn alb şi rece pe umăr.

— Frodo a fost atins de armele Duşmanului, explică Pas Mare, iar în trupul lui a pătruns o otravă sau un alt rău care îmi depăşeşte ştiinţa de a-l tămădui. Dar nu-ţi pierde speranţa, Sam.

Noaptea era rece sus pe creastă. Făcură un foc mic sub rădăcinile noduroase ale unui pin bătrân ce atârna peste o scobitură nu foarte adâncă: ai fi zis că cineva scosese cândva piatra de-acolo. Stăteau ghemuiţi unii în alţii. Vântul sufla rece prin şa, vârfurile pinilor se aplecau scoţând gemete şi suspine. Frodo zăcea ca toropit de-un vis în care i se părea că aripi negre şi nesfârşit de mari fâlfâiau pe deasupra lui şi că pe aripi călătoreau urmăritorii ce-l căutau prin toate văgăunile.

Zorii se iviră senini şi frumoşi; văzduhul era curat, cu o lumină palidă şi clară pe cerul spălat de ploaie. Hobbiţii simţiră că le revine curajul, dar tânjeau după soarele care să le încălzească mădularele înţepenite şi îngheţate. Aşteptară să se lumineze mai bine, apoi Pas Mare îl luă pe Merry cu el şi se duseră până în partea cealaltă a şeii, ca să vadă valea dinspre răsărit. Soarele se înălţase deasupra orizontului şi strălucea din plin atunci când cei doi se întoarseră cu veşti dătătoare de speranţe. Se părea că se găseau mai mult sau mai puţin pe direcţia cea bună. Dacă îşi continuau drumul pe povârniş la vale, de partea cealaltă a crestei, munţii rămâneau în stânga lor. Nu prea departe în faţă, Pas Mare zărise din nou sclipirile Apei Zgomotoase şi ştia că Drumul spre Vad, chiar dacă încă nu se vedea, nu se găsea departe de Râu, ci undeva pe malul mai apropiat de ei.

— Iarăşi trebuie să ne îndreptăm spre Drum, mai spuse el. Nu cred să găsim o altă cale de trecere printre dealuri. Oricare ar fi primejdiile care ne aşteaptă acolo, Drumul este singurul ce ne poate duce spre Vad.

De cum isprăviră de mâncat, se urniră din loc. Începură să coboare încet priporul de pe partea sudică a crestei; coborâşul era mai uşor decât se aşteptaseră, priporul nefiind chiar atât de abrupt, astfel că Frodo putea din nou să încalece. Bietul ponei bătrân al lui Bill Ferigă se arăta tot mai priceput în a alege poteca cea mai lesnicioasă şi cu cât mai puţine hârtoape cu putinţă, anume pentru a-şi cruţa călăreţul. Drumeţii îşi recăpătară buna dispoziţie. Chiar şi Frodo se simţea mai bine în lumina zilei, deşi, când şi când, o ceaţă părea să-i acopere vederea, făcându-l să-şi treacă mâna peste ochi.

Pippin o luase puţin înaintea celorlalţi. Deodată se întoarse spre ei şi strigă:

— Am dat peste o potecă!

Când ajunseră la el, văzură că nu se înşelase: cu adevărat, părea să fie începutul unei poteci ce urca şerpuind din pădurile de dedesubt, pierzându-se pe culmea de pe care tocmai coborâseră. În unele locuri, aproape că nu se mai desluşea sub buruieni sau sub pietrele şi trunchiurile prăvălite, dar era limpede că pe vremuri se umblase mult pe ea. Era o cărare tăiată de braţe vânjoase şi picioare cu călcătura grea. Ici şi colo, copaci bătrâni fuseseră retezaţi sau frânţi, pur şi simplu, şi bolovani mari fuseseră scobiţi sau prăvăliţi la vale pentru a lasă cale liberă.

Urmară poteca o vreme, căci era cel mai uşor drum de coborâre, dar mergeau cu multă băgare de seamă, şi neliniştea lor crescu atunci când ajunseră în pădurea întunecată, unde poteca se contura mai clar şi se lăţea ca dintr-o dată, ieşind dintr-o centură de brazi, ca să coboare o pantă abruptă şi să cotească brusc la stânga, în jurul unui şold stâncos. Ajunşi la cotul acela, se uitară în jur şi văzură că poteca mergea înainte, pe o bârnă orizontală, sub peretele unei stânci puţin înalte, peste care atârnau copaci. În peretele stâncos se găsea o uşă pe jumătate deschisă şi lăsată într-o rână, prinsă într-o singură balama uriaşă.

Se opriră cu toţii în faţa uşii. Dădea spre o grotă, sau o încăpere săpată în stâncă, dar în întunericul ce domnea înăuntru nu se putea desluşi nimic. Împingând cu toată puterea, Pas Mare, Sam şi Merry reuşiră să deschidă şi mai mult uşa, apoi Pas Mare şi Merry intrară. Nu înaintară mult, căci pe podea zăceau multe oase vechi, iar lângă intrare nu se vedea nimic altceva decât câteva ceaune mari şi goale şi nişte oale sparte.

— Dacă a existat vreodată un bârlog de căpcăun, apoi ăsta e, zise Pippin. Hai, ieşiţi şi să plecăm de-aici. Acum ştim cine-a făcut cărarea — şi ar fi bine s-o luăm imediat din loc.

— Nu-i nici o grabă, eu aşa zic, spuse Pas Mare ieşind. E, într-adevăr, o văgăună de căpcăun, dar, din cât se vede, a fost părăsită de multă vreme. Socotesc că nu avem de ce ne teme. Să coborâm totuşi cu atenţie şi om vedea ce-o mai fi.

Cărarea pornea mai departe din dreptul uşii, cotea din nou pe bârna dreaptă, o lua la vale, pe o costişă împădurită. Nevrând ca Pas Mare să-şi dea seama că încă îi era teamă, Pippin o luă înainte împreună cu Merry. Sam şi Pas Mare veneau în urmă, de-o parte şi de alta a lui Frodo călare pe ponei, căci poteca era de-acum destul de lată ca să încapă patru sau cinci hobbiţi unul lângă celălalt. Dar nu ajunseră prea departe, când Pippin se întoarse în fugă, urmat de Merry. Amândoi arătau îngroziţi.

— Sunt căpcăuni, abia îngăimă Pippin. Jos, într-o poiană din pădure, nu departe de-aici. I-am văzut printre copaci. Sunt tare mari.

— Mergem să-i vedem şi noi, hotărî Pas Mare, luând în mână o bâtă.

Frodo nu spuse nimic. Sam însă arăta foarte speriat.

Soarele urcase în tăriile cerului şi strălucea printre ramurile pe jumătate desfrunzite ale copacilor, pătând poiana cu petice mari de lumină. Hobbiţii şi Pas Mare se opriră deodată la marginea poienii şi priviră pe furiş printre trunchiuri, ţinându-şi răsuflarea. Căpcăunii erau acolo: trei căpcăuni mari. Unul stătea aplecat, iar ceilalţi doi se uitau la el.

Pas Mare înaintă nepăsător.

— Ridică-te, pietroi bătrân! porunci el, frângând bâta de spinarea căpcăunului aplecat.

Nu se întâmplă nimic. Hobbiţii rămaseră cu gurile căscate de uluială, ca apoi chiar şi Frodo să izbucnească în râs.

— Măi, măi, zise el printre hohote. Uităm istoria familiei noastre. Te pomeneşti că ăştia sunt cei trei prinşi de Gandalf, pe când se ciorovăiau cum ar fi fost mai nimerit să gătească trei gnomi şi un hobbit.

— Nu mi-aş fi închipuit să ne găsim atât de aproape de locul ăla, pufni Pippin.

Cunoştea povestea prea bine. Bilbo şi Frodo i-o spuseseră adeseori; dar, ca să fie sincer, niciodată nu crezuse în ea decât pe jumătate. Chiar şi acum se uita la căpcăunii de piatră cu neîncredere, temându-se ca nu cumva vreo vrajă să-i readucă dintr-o dată la viaţă.

— Uitaţi nu numai istoria familiei, dar şi tot ceea ce-aţi ştiut despre căpcăuni, zise Pas Mare. E ziua în amiaza mare, soarele străluceşte, şi cu toate astea veniţi să mă speriaţi cu basme despre căpcăuni vii care pasămite ne-ar aştepta aici, în lumină. Oricum, poate că aţi băgat de seamă că unul dintre ei are după ureche un cuib vechi de pasăre. Ce ornament cu totul neobişnuit pentru un căpcăun viu!

Izbucniră din nou în râs. Frodo simţi cum îşi revine la viaţă: amintirea primei aventuri reuşite a lui Bilbo îi dădea puteri. Soarele era cald şi mângâietor, iar vălul de pe ochi parcă se mai risipise. Se odihniră o vreme în luminiş şi prânziră chiar la umbra picioarelor celor mari ale căpcăunilor.

— Ce-ar fi să cânte unul dintre noi ceva, cât e soarele sus pe cer? veni Merry cu ideea după ce isprăviră de mâncat. De zile întregi n-am mai auzit un cântec sau o poveste.

— De pe Ţancul Vremii, socoti Frodo. Ceilalţi se uitară la el.

— Nu vă faceţi griji în privinţa mea, adaugă el. Mă simt mult mai bine, dar nu cred că aş putea cânta. Poate-şi răscoleşte Sam amintirile şi găseşte ceva.

— Hai, Sam, îl îmboldi Merry. Ai mult mai multe strânse acolo, în capul tău, decât dai de înţeles.

— Habar n-am despre ce vorbeşti, se apără Sam. Dar ia să vedem ce ziceţi despre asta. Nu-i chiar o poezie, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun: doar o prostioară. Dar ceea ce-am văzut aici mi-a amintit de ea.

Ridicându-se în picioare, îşi duse mâinile la spate, ca şi cum ar fi fost la şcoală, şi începu să cânte o melodie veche:

— Asta da prevenire pentru noi toţi! pufni Merry în râs. Bine că te-ai folosit de-o bâtă, Pas Mare, şi nu de propria ta mână.

— De unde-ai învăţat cântecul ăsta, Sam? îl iscodi Pippin. N-am mai auzit până acum asemenea cuvinte.

Sam bălmăji ceva de neînţeles.

— Din capul lui, bunînţeles, îl dădu Frodo în vileag. Aflu tare multe despre Sam Gamgee în călătoria asta. Întâi a fost conspirator, acum e şugubăţ. Pân’ la urmă o s-ajungă vrăjitor sau războinic.

— Să n-aud de-aşa ceva, zise Sam. Nu vreau să fiu nici una, nici alta.

Când isprăviră de mâncat, porniră la vale spre pădure. Poate că mergeau chiar pe drumul pe care umblaseră cu mulţi ani în urmăa Gandalf, Bilbo şi gnomii. După câteva mile, ajunseră pe culmea unui mal înalt de pământ, deasupra Drumului. În acel loc, Izvorul Brumat rămăsese mult în urmă, în valea lui îngustă, iar Drumul se ţinea aproape de poalele dealurilor, şerpuind şi cotind spre est, printre păduri şi povârnişuri acoperite cu iarba-neagră, spre Vad şi Munţi. Ceva mai jos pe malul de pământ, Pas Mare arătă spre o piatră pitită în iarbă. Pe suprafaţa ei, săpate grosolan şi mâncate de vreme, se mai puteau desluşi rune elfe şi semne misterioase.

— Uite colo! strigă Merry. Aia trebuie să fie piatra care însemna locul unde şi-au ascuns căpcăunii aurul. Oare cât o mai fi rămas, Frodo, din partea cuvenită lui Bilbo?

Frodo se uită la piatră şi îşi dori în sinea lui ca Bilbo să nu fi adus acasă o comoară atât de primejdioasă şi de care nu era chip să scapi uşor.

— N-a mai rămas nimic, răspunse el. Bilbo a dat-o pe toată. Mi-a spus că n-o simţea să fie a lui cu adevărat, pentru că o strânseseră jefuitorii.

Drumul se întindea liniştit sub umbrele lungi ale înserării timpurii. Nu se zăreau alţi călători. Cum nu aveau pe unde s-o ia prin altă parte, coborâră malul şi, făcând la stânga, grăbiră pasul cât putură de repede. Curând, un şold de deal tăie lumina soarelui ce apunea cu repeziciune. Un vânt rece îi întâmpină din înalturile munţilor aflaţi în faţă.

Tocmai se pregăteau să găsească un loc mai departe de Drum, unde să poposească peste noapte, când auziră un zgomot ce le făcu inimile să le tresară din nou de spaimă: tropăitul copitelor undeva în spate. Se uitară în urmă, dar nu vedeau prea departe, din pricina multelor cotituri şi şerpuiri ale Drumului. Cât îi mai ajutau puterile, se depărtară iute de calea bătută şi se afundară în hăţişul de iarbă neagră şi de afine de pe clinele de deasupra, până ajunseră la un aluniş. Uitându-se pe furiş de după tufe, văzură Drumul cam la treizeci de picioare sub ei, tot mai neclar şi mai cenuşiu în lumina ce se stingea. Tropăitul copitelor se apropia din ce în ce. Veneau repede, troca-poc, troca-poc, troca-poc. Apoi, abia auzit, purtat parcă departe de ei de adierea vântului, li se păru că descifrează un sunet firav, ca un clinchet de clopoţei.

— Ăsta nu-mi pare a fi cal de Călăreţ Negru, spuse Frodo, ascultând încordat.

Plini de speranţă, ceilalţi hobbiţi îi dădură dreptate, dar rămaseră ascunşi, pradă îndoielii. De atâta vreme se temeau de urmăritori, încât orice zgomot venea din spatele lor li se părea rău prevestitor şi duşmănos. Dar Pas Mare se aplecă în faţă, se ghemui la pământ şi-şi duse o mână la ureche, iar faţa i se lumină dintr-o dată de bucurie.

Lumina zilei se stinse şi frunzele hăţişului foşniră uşor. Tot mai clar şi mai aproape răsunau acum clinchetul clopoţeilor şi tropăitul copitelor, troca-poc, troca-poc. Pe neaşteptate, pe felia de drum de sub ei apăru în galop un cal alb, un alb strălucitor în umbrele înserării. Harnaşamentul scăpăra şi scânteia, bătut parcă în nestemate, ca nişte stele mişcătoare. Mantia călăreţului flutura în urma lui, gluga era lăsată pe spate; părul de aur fâlfâia lucind, umflat de vântul goanei. Lui Frodo i se păru că o fulgerare albă strălumina dincolo de silueta şi straiele călăreţului, ca printr-un mal străveziu.

Pas Mare sări din ascunzătoare şi se repezi la vale, spre Drum, sărind peste tufele de iarbă-neagră şi strigând; dar chiar înainte ca el să fi făcut vreo mişcare sau să fi strigat, călăreţul trăsese de dârlogi şi se oprise locului, uitându-se în sus spre hăţişul unde stăteau ei pitiţi. Când îl zări pe Pas Mare, descălecă şi fugi în întâmpinarea lui.

— Ai na vedui Dunadan! Mae govannen! îl auziră hobbiţii şi vorbirea lui şi vocea clară şi răsunătoare nu mai lăsară loc de îndoială în inima nimănui.

Călăreţul era de neam elf. Nici o altă seminţie din lumea largă nu putea să aibă voci care să încânte într-atât auzul. Dar în strigătul lui părea să răzbată înfrigurarea, sau poate teama, iar hobbiţii îl văzură vorbind repede şi îngrijorat cu Pas Mare.

Curând Pas Mare le făcu semn să coboare, iar hobbiţii părăsiră hăţişul şi coborâră în grabă la Drum.

— El e Glorfindel, care stă în casa lui Elrond, le spuse Pas Mare.

— Salutare, şi bine ne-am întâlnit în sfârşit, i se adresă seniorul elf lui Frodo. Cei din Vâlceaua Despicată m-au trimis să vă caut. Ne-am temut că aţi dat de necaz pe drum.

— Înseamnă că Gandalf a ajuns în Vâlceaua Despicată? strigă Frodo, cuprins de bucurie.

— Nu. Când am plecat eu, încă nu ajunsese; dar asta a fost în urmă cu opt zile, răspunse Glorfindel. Elrond a primit veşti ce l-au tulburat. Câteva rubedenii de-ale mele, călătorind pe meleagurile voastre de dincolo de Baranduin , au aflat că treburile nu stăteau tocmai bine şi au trimis solii cât de repede au putut. Ne dădeau de ştire că cei Nouă trecuseră hotarele şi că v-aţi rătăcit şi, lipsiţi de călăuză, căci Gandalf nu se întorsese, aţi dat de mari necazuri. Chiar şi în Vâlceaua Despicată sunt puţini cei ce pot ţine piept la drum deschis celor Nouă; dar chiar şi aşa, Elrond a trimis ajutoare în toate cele patru zări. S-a gândit că veţi face un ocol foarte mare ca să scăpaţi de urmărire şi că vă veţi pierde în Pustietate.

Sorţii au căzut ca eu să o apuc pe Drum; am venit până la Podul Mitheithel şi am lăsat un semn acolo, acu’ nouă sau şapte zile. Trei dintre slujitorii lui Sauron se aflau pe Pod, dar s-au retras, iar eu i-am urmărit spre apus. Am mai nimerit peste alţii doi, dar au luat-o repede spre miazăzi. De atunci încerc să dau de urmele voastre. Acu’ două zile le-am găsit şi le-am urmărit peste Pod, iar azi am descoperit locul unde aţi coborât din nou dintre dealuri. Dar, să mergem! Nu mai e vreme de pierdut cu alte veşti. Dacă tot vă aflaţi aici, trebuie să riscăm primejdiile Drumului şi s-o pornim fără zăbavă. Cinci sunt în urma noastră, şi când or da de urmele voastre pe Drum, ca vântul şi ca gândul or să gonească. Şi nu-s numai ei. Unde pot fi ceilalţi patru, n-am ştire. Tare mă tem că ne-aşteaptă la Vad.

În timp ce Glorfindel vorbea, umbrele întunericului se adânciră. Frodo se simţi cuprins de o mare sfârşeală. De când începuse să apună soarele, pâcla de pe ochi se făcuse şi mai groasă, parcă o umbră se pusese între el şi chipurile prietenilor săi. Acum se ascuţi şi durerea, iar frigul deveni de neîndurat. Clătinându-se pe picioare, se prinse de braţul lui Sam.

— Stăpânul meu e bolnav şi rănit, spuse Sam mânios. Nu poate călări după lăsarea nopţii. Are nevoie de odihnă.

Glorfindel îl prinse pe Frodo în clipa în care se prăbuşea şi, luându-l cu blândeţe în braţe, îi privi chipul cu mare nelinişte.

În câteva cuvinte, Pas Mare îi povesti despre cum fuseseră atacaţi la tabăra lor de sub Ţancul Vremii şi despre pumnalul ucigaş. Scoase plăselele, pe care le păstrase, şi i le dădu elfului. Glorfindel se cutremură când le luă în mână, dar le cercetă atent.

— Vorbe rele sunt scrise pe plăselele astea, zise el, pe care poate că ochii voştri nu le văd. Păstrează-le, Aragorn, până ajungem la casa lui Elrond. Dar ai grijă, umblă cu ele cât mai puţin cu putinţă. Vai mie! Rănile pricinuite de asemenea arme sunt peste putinţa mea de-a le tămădui. Voi face tot ce-mi stă în puteri — acum, însă, mai mult ca înainte, vă rog să pornim neîntârziat la drum, fără nici o clipă de odihnă.

Pipăi cu degetele rana de pe umărul lui Frodo şi chipul i se înnegură şi mai mult, ca şi cum ceea ce descoperise îl neliniştise, însă Frodo simţi cum frigul din braţ şi din partea stângă a trupului se mai îmblânzi întrucâtva; o undă de căldură se furişa în jos dinspre umăr spre mână, iar durerea se potoli şi ea. Parcă şi întunericul serii se lumina în jur, ca şi cum s-ar fi îndepărtat un nor. Chipurile prietenilor se desenau mai clare şi inima îi fu cuprinsă de speranţă şi putere.

— O să călăreşti pe calul meu, zise Glorfindel. O să scurtez scările până la poala şeii, ca să stai cât mai ghemuit şi mai ţeapăn cu putinţă. Dar să nu ai teamă: calul meu nu lasă să cadă călăreţul pe care îi spun să-l ducă. Pasul lui e uşor şi lin; şi dacă primejdia se apropie prea mult, o să te poarte atât de iute, încât nici armăsarii negri ai duşmanului nu-l pot întrece.

— Nu, n-o să facă asta, se împotrivi Frodo. N-am să-l călăresc, chiar de-ar fi s-ajung în Vâlceaua Despicată sau oriunde altundeva, lăsându-mi prietenii în urmă, pradă primejdiei.

Glorfindel zâmbi şi zise:

— Tare mă îndoiesc că prietenii tăi ar mai fi în primejdie dacă n-ai fi tu cu ei. Urmăritorii după tine s-ar lua, pe noi ne-ar lăsa în pace, eu aşa socotesc. Tu, Frodo, şi ceea ce porţi cu tine ne pune pe noi toţi în primejdie.

La aceste vorbe, Frodo nu avu ce să răspundă, aşa că se lăsă convins să încalece pe calul cel alb al lui Glorfindel. Poneiul fu împovărat cu o mare parte din greutăţile duse de ceilalţi, astfel că-acum puteau umbla mai uşor, şi o bună bucată de drum merseră destul de iute; doar că hobbiţilor le venea din ce în ce mai greu să ţină pasul cu elful, ale cărui picioare se dovedeau mult mai sprintene şi neobosite. Elful îi ducea înainte, în gura întunericului, şi încă şi mai departe, sub noaptea adânc înnorată. Fără lună şi fără stele. Abia la spartul zorilor cenuşii le îngădui să facă popas. Pippin, Merry şi Sam aproape că dormeau pe ei, împiedicându-se la tot pasul; şi chiar şi Pas Mare arăta frânt, după cum i se încovoiaseră umerii. Frodo şedea în şa, cufundat într-un vis întunecos.

Se prăvăliră în iarbă la câţiva paşi de drum şi adormiră buştean. Abia dacă închiseseră ochii, aşa li se păru lor, când Glorfindel, care se pusese de strajă cât dormiseră ei, îi trezi din nou. Soarele urcase de două suliţe pe cer, norii şi negurile nopţii dispăruseră.

— Beţi asta, îi îndemnă Glorfindel, turnând la fiecare în parte câte puţină licoare din clondirul îmbrăcat în piele şi bătut în argint. Era limpede ca apa de izvor şi fără nici un gust, iar în gură nu părea nici rece, nici caldă; în schimb, o dată cu prima sorbitură, în mădularele lor pătrunseră forţa şi vigoarea. După o asemenea duşcă, pâinea veche şi fructele uscate (adică tot ce le rămăsese) pe care le mâncară le potoliră foamea mai bine decât orice masă îmbelşugată pe care ar fi luat-o în Comitat.

După nici cinci ore de odihnă, o apucară încă o dată pe Drum la vale. Glorfindel îi zorea la fel ca şi în ziua precedentă şi nu le îngădui decât două popasuri scurte în timpul acelei zile de marş forţat. Astfel străbătură aproape douăzeci de mile înainte de căderea nopţii, ajungând la un loc unde Drumul o cotea spre dreapta şi urma fundul unei văi, ceea ce însemna că se îndreptau spre Vadul Urşilor. Până aici nu fusese nici un zgomot sau vreun semn de urmărire pe care hobbiţii să-l fi putut auzi sau vedea; dar adeseori Glorfindel se oprea şi stătea câteva clipe în ascultare, dacă ei rămâneau cumva în urma lui, şi un nor de nelinişte îi umbrea chipul. O dată sau de două ori i se adresă lui Pas Mare în limba elfă.

Dar, oricât ar fi fost de neliniştită călăuza lor, era limpede că hobbiţii nu mai aveau putere să-şi continue călătoria în acea noapte. Se împiedicau ameţiţi de oboseală şi gândul nu le mai era la altceva decât la tălpile şi la picioarele lor. Durerea lui Frodo se înteţise mai mult ca oricând, iar în timpul zilei lucrurile din jur păleau, devenind umbre de un cenuşiu spectral. Aproape că se bucura de venirea nopţii, căci atunci lumea părea mai puţin palidă şi goală.

Oboseala nu le trecuse când au pornit la drum a doua zi dimineaţa. Mai aveau multe mile de străbătut până la Vad, iar paşii le erau tot mai îngreunaţi, dar se străduiau să meargă atât cât le stătea în puteri de repede.

_ Primejdia ce ne pândeşte, zise Glorfindel, va fi cumplită încă înainte să ajungem la râu, căci inima îmi spune că urmăritorii gonesc spre noi, unde mai pui că la Vad ne-ar putea aştepta şi alte pericole.

Drumul îşi continua coborâşul pe deal la vale, doar că acum, din loc în loc, de-o parte şi de alta, creşteau petice mari de iarbă, prin care hobbiţii alegeau să meargă ori de câte ori puteau, pentru a-şi mai alina tălpile obosite. Târziu după-amiaza ajunseră la un loc unde Drumul intra dintr-o dată sub umbra deasă a unor pini înalţi, după care se prăvălea într-un defileu adânc, cu pereţi de piatră roşie prăpăstioşi şi umezi. Înaintarea lor grăbită era însoţită de ecourile paşilor; dar parcă mai era un zgomot, de alţi paşi care-i urmau pe ai lor. La fel de brusc, parcă printr-o poartă de lumină, Drumul ieşi dincolo de capătul tunelului, la loc deschis. Acolo, la piciorul unei cline râpoase, văzură în faţa lor un şes lung şi drept ca-n palmă, iar dincolo de el Vadul Vâlcelei Despicate. De partea cealaltă a Vadului, un mal abrupt, cafeniu, tăiat de-o poteca şerpuitoare; mai departe se înălţau Munţii mari, creastă peste creastă, pisc după pisc, spre cerul tot mai palid.

Se mai auzea ecoul acela de paşi care-i urmăreau, în defileul rămas în spate; un fel de foşnet, ca atunci când vântul se-nteţeşte şi se cerne printre ramurile pinilor. O clipă, Glorfindel se răsuci şi ascultă, apoi făcu un salt înainte, scoţând un strigăt puternic.

Fugiţi! urlă el. Fugiţi! Duşmanul e asupra voastră!

Calul alb ţâşni în galop. Hobbiţii alergară pe clină la vale. Glorfindel şi Pas Mare rămaseră în ariergardă. Abia ajunseră la jumătatea şesului, când, pe neaşteptate, se auziră cai galopând. Prin deschiderea dintre copaci, pe care abia o părăsiseră, apăru un Călăreţ Negru. Acesta trase de dârlogi, opri calul şi se răsuci în şa. În urma lui se ivi încă unul, apoi un al treilea, şi încă doi după aceea.

— Ia-o înainte! Dă-i pinteni! îi strigă Glorfindel lui Frodo. Hobbitul nu se supuse imediat, căci îl cuprinse o dorinţa de împotrivire. Strunindu-şi calul la pas, se întoarse şi privi în urmă. Călăreţii păreau să şadă pe armăsarii lor măreţi ca nişte statui ameninţătoare pe culmea unui deal, negri şi neclintiţi, în vreme ce pădurile şi întinderea întreagă din jurul lor parcă se lăsaseră înghiţite de neguri. Deodată, Frodo ştiu în inima lui că, pe tăcute, Călăreţii îi porunceau să aştepte. Dar la fel de brusc teama şi ura se deşteptară în el. Mâna se desprinse de pe frâu, se încleştă pe mânerul sabiei şi, cu o străfulgerare roşie, o trase din teacă.

— Călăreşte mai departe! Du-te! urlă Glorfindel, iar apoi, cu voce tunătoare şi răspicată, strigă pe limbă elfă calului: noro Hm, noro Hm Asfaloth!

Pe dată calul făcu un salt înainte şi porni ca din puşcă pe ultima bucată de Drum. În aceeaşi clipă, caii negri ţâşniră pe povârniş la vale, pe urmele lui, şi din piepturile Călăreţilor izbucni un strigăt cumplit, din cele pe care Frodo le auzise altădată umplând de groază codrii îndepărtaţi ai Meleagului de la Soare-Apune. Strigătului i se răspunse; şi, spre disperarea lui Frodo şi a prietenilor lui, dintre copacii şi stâncile aflate la stânga lor, ceva mai departe, apărură în goană dezlănţuită alţi patru Călăreţi. Doi dintre aceştia se îndreptau spre Frodo: doi galopau ca nebunii spre Vad, ca să-i taie calea. Văzându-i, lui Frodo i se părea că mănâncă pământul sub copite, atât de repede goneau, şi că sub ochii lui se făceau tot mai mari şi mai negri, pe măsură ce se apropiau de el.

Frodo aruncă o privire peste umăr. Nu-şi mai zărea prietenii. Călăreţii din urmă rămâneau tot mai în urmă: nici chiar armăsarii lor măreţi nu se puteau măsura cu albul cal elf al lui Glorfindel. Îşi întoarse din nou privirile în faţă, dar speranţa abia încolţită i se risipi. Nu vedea sorţi de izbândă să ajungă la Vad înainte să-i taie calea cei care stătuseră la pândă. Acum îi desluşea cu limpezime: după câte îşi dădea seama, îşi lepădaseră mantiile şi glugile negre, lăsându-şi la vedere veşmintele albe şi cenuşii. Săbiile stăteau scoase din teci în mâinile lor palide; pe cap aveau coifuri. Ochii lor reci scăpărară, iar vocile cu care strigau la el erau ca de neoameni.

Frica puse stăpânire pe mintea lui Frodo. Nu se mai gândi la sabie. Nici un strigăt nu-i scăpă din gâtlej. Închise ochii şi se încleştă de coama calului. Vântul îi şuiera în urechi, clopoţeii harnaşamentului răsunau sălbatic şi ascuţit. O răsuflare rece ca moartea îl străpunse precum o suliţă şi parcă într-o ultimă izbucnire, ca un fulger de foc alb, calul elf trecu pe sub nasul celui mai din faţă Călăreţ, zburând că şi cum i-ar fi crescut aripi.

Frodo auzi plescăitul apei. Picioarele îi fură înconjurate de spumă. Simţi efortul şi zvâcnetul calului care părăsi apa şi se avânta pe cărarea de piatră. Urcă acum malul abrupt. Trecuse Vadul.

Dar urmăritorii erau chiar în spatele lui. În buza râpii, calul se opri şi se răsuci, nechezând fioros. Nouă Călăreţi erau la malul apei, sub el, şi curajul lui Frodo se risipi când le citi ameninţarea de pe chipurile ridicate spre el. Nu ştia ce i-ar fi putut împiedica să traverseze la fel de uşor cum o făcuse el; şi simţi că, după ce Călăreţii vor fi trecut şi ei de partea astalaltă, era zadarnic să încerce să scape gonind pe poteca lungă şi nesigură ce despărţea Vadul de hotarul Vâlcelei Despicate. Până una-alta, ceva neauzit şi aprig îi poruncea să stea pe loc. Ura se stârni încă o dată în el, dar nu mai avu puterea să se împotrivească.

Deodată, Călăreţul din faţă dădu pinteni calului. Armăsarul încercă apa, iar apoi se ridică în două picioare. Cu un mare efort Frodo se îndreptă în şa şi-şi roti sabia.

— Duceţi-vă înapoi! strigă el. Duceţi-vă înapoi la Stăpânul din Mordor, şi nu mă mai urmăriţi!

Vocea lui răsună subţire şi piţigăiata în propriile lui urechi. Călăreţii se opriră, dar Frodo nu avea puterea lui Bombadil. Duşmanii izbucniră în râs, scoţând hohote aspre şi menite a-i îngheţa sângele-n vine.

— Întoarce-te! întoarce-te! strigară ei. În Mordor te vom duce!

— Duceţi-vă înapoi, şopti el.

— Inelul! Inelul! strigară ei cu voci ucigătoare, şi în clipa următoare cel ce se afla în frunte îşi îmboldi calul s-o ia prin apă, urmat îndeaproape de alţii doi.

— În numele lui Elbereth şi-al Frumoasei Luthien, îngăimă Frodo cu o ultimă sforţare, înălţându-şi sabia, nu mă veţi avea nici pe mine, nici Inelul.

Abia rosti aceste vorbe şi primul Călăreţ, care se afla de-acum în mijlocul Vadului, se ridică în scări şi îşi înalţă mâna. Frodo rămase ca mut îşi simţi limba încleiată în cerul gurii şi inima abia bătând. Sabia i se frânse şi căzu din mâna lui tremurândă. Calul elf se ridică în două picioare şi fornăi. Cel mai din faţă dintre caii negri aproape că atinsese malul râpos cu copita.

În clipă aceea se auziră un muget şi un vuiet de ape vijelioase, ce năvălesc rostogolind munţi de pietre. Ca prin ceaţă, Frodo văzu cum se umfla râul de sub el, şi o dată cu apele venea o adevărată cavalerie de valuri împănoşate. Flăcări albe îi păreau lui Frodo că scânteiau pe crestele lor şi aproape că i se năzări că vedea în mijlocul puhoiului călăreţi pe cai albi cu coame înspumate. Cei trei Călăreţi ce se aflau încă în mijlocul Vadului fură acoperiţi. Dispărură înghiţiţi într-o clipită de spuma furioasă. Cei rămaşi în urmă se retraseră îngroziţi.

Cu ultimele puteri ale simţurilor sale aproape pierite, Frodo auzi strigăte şi un fel de nălucă i se arătă, dincolo de Călăreţii rămaşi în descumpănire pe mal — o siluetă strălucitoare, de lumină albă, în spatele ei alergau alte siluete mici, asemenea unor umbre, fluturând flăcări ce scăpărau roşu in ceaţa sură care se lăsa peste lume.

Caii negri fură cuprinşi de nebunie şi, sărind în faţă, stăpâniţi de groază, îşi îngropară Călăreţii în şuvoiul dezlănţuit. Ţipetele lor ascuţite se pierdură în mugetul râului care-i ducea la vale. Apoi Frodo simţi cum el însuşi se prăbuşeşte, iar vuietul şi clocotirea parcă se înălţară până la el şi-l înhăţară laolaltă cu duşmanii săi. După care nu mai auzi şi nu mai văzu nimic.