THE GENIUS AND THE GODDES

de la sine înţeles că încă mai eram cuminţi. Dar lumea era beată de propriile-i perfecţiuni şi nebună

din cauza excesului de viaţă. Ne-am terminat lucrul, am prînzit la iarbă verde şi ne-am fumat ţigările pe şezlonguri la soare. Soarele însă era prea fierbinte, aşa că am hotărît să ne facem siesta în casă; şi apoi s-a întîmplat ceea ce oricine ne-ar fi putut spune că

se va întîmpla . . . S-a întîmplat, aşa cum am descoperit deodată, între două valuri de extaz, sub ochii unui portret trei sferturi al lui Henry Maartens. îi fusese adus şi înmînat de directorii unei mari com-panii electrice care beneficiase de pe urma îndrumă-

rilor sale profesionale, dar era atît de monstruos în realismul său fotografic, încît fu surghiunit în odaia musafirilor din casa de la fermă. Mi-am întors capul 1 Vers din balada John Gilpin de William Cowper (173l-1800).

114

şi iată-l acolo, într-un costum elegant de culoare nea-eră. privindu-te solemn — însăşi întruchiparea opiniei publice, simbolul pictat şi proiectarea propriei mele conştiinţe vinovate. în imediata vecinătate a portretului se găsea un şifonier de epocă victoriană, cu o oglindă uriaşă, care reflecta copacul de lîngă

geam, şi, din interiorul camerei, o parte din pat, o parte din două trupuri împestriţate de lumina soarelui ce pătrundea printre umbrele mişcătoare ale frunzelor de stejar.

— „Iartă-i că nu ştiu ce fac"1. Dar aici, lîngă portret şi oglindă, nu mai exista posibilitatea ignorării.

Şi conştiinţa faptei comise îmi spori îngrijorarea cînd, după o jumătate de oră, luîndu-mi haina, am auzit foşnetul unei hîrtii groase într-unui din buzu-narele laterale; mi-am amintit de plicul mov ce mi-l dăduse Ruth. De astă dată, poemul era o naraţiune în strofe de patru versuri, un fel de baladă despre un adulter; o soţie necredincioasă şi iubitul ei, înaintea tribunalului divin la Judecata de Apoi. Stînd acolo, în imensa tăcere acuzatoare, ei simt cum mîini in-vizibile îi despoaie de veşminte, strai după strai, pî-

nă cînd în cele din urmă rămîn goi. Ba chiar mai mult decît atît; căci trupurile lor înviate sînt transpa-rente. Bojocii şi ficatul, vezica urinară şi maţele, fiecare organ, cu excrementul său specific, totul, totul este revoltător de vizibil. Şi dintr-o dată află că nu sînt singuri, ci se găsesc pe scena unui amfiteatru sub lumina reflectoarelor, în mijlocul a milioane de 1 Fragment din versetul 34 al evangheliei după Luca, cap. 23.

115

spectatori, rînduri după rînduri, opintindu-se să vo-mite cuprinşi de un dezgust necontrolabil în timp ce îi privesc batjocorindu-i, spunîndu-le vorbe de ocară, invocînd răbzunare, răcnind să fie adus biciul şi fie-rul de stigmatizat. O răutate de Creştinism Timpuriu străbătea întregul poem, fapt cu atît mai alarmant, cu cît Ruth fusese crescută total în afara îngrădirilor impuse de acele principii hidoase. Judecată, iad, pe-deapsă veşnică — toate acestea erau lucruri în care nu fusese învăţată să creadă. Ele erau doar noţiuni special adoptate pentru propriile-i scopuri, cu gîndul de a exprima sentimentele ce le nutrea faţă de mama ei şi de mine. Pentru început era gelozia; gelozia şi dragostea respinsă, orgoliul rănit, resentimentul ce-o umplea de mînie. Iar resentimentului trebuia să-i dea un motiv respectabil, mînia trebuia transformată în indignare justificată. Ne bănuia de cele mai mari josnicii pentru a-şi justifica cea mai profundă antipatie. Şi ne bănuia de cele mai mari josnicii cu atîta vehemenţă, încît, cît ai clipi din ochi, nu mai ghicea, ştia că eram vinovaţi. Şi ştiind acest lucru, copilul din ea era înfuriat la culme, femeia era şi mai amarnic cuprinsă de gelozie şi de dorinţa răzbunării. Cu inima îngheţată şi o teamă crescîndâ în faţa viitorului imprevizibil am citit poemul pînă

la capăt, l-am recitit, apoi m-am întors spre Katy care şedea în faţa oglinzii la masa de toaletă, aranjîndu-şi părul, zîmbind imaginii cu zîmbet radios de zeiţă şi fredonînd o melodie din Nunta lui Figaro. Dove sono i bei rnomenti di dolcezza e di piacer1? întot-1 Unde sînt frumoasele momente de dulceaţă şi plăcere?

(Ital.). , ..

116

deauna îi admirasem nonşalanţa divină, acel je ra'en foutisme1 olimpian. Acum, dintr-o dată, m-am înfuriat. N-avea nici un drept să nu simtă ceea ce am simţit eu la citirea poemului lui Ruth.

.— Vrei să ştii, i-am spus, de ce micuţa noastră

Ruth se comportă aşa? Vrei să ştii ce crede cu adevărat despre noi? Şi străbătînd camera i-am înmînat cele două file de caiet pe care copila îşi transcrisese poemul. Katy începu să citească. Studiindu-i fizio-nomia am observat cum aerul iniţial de amuzament (căci poeziile lui Ruth erau o glumă curentă în familie) făcu loc unei expresii vădind atenţie serioasă

şi concentrare. Apoi o cută verticală îi apăru pe frunte între ochi. încruntătura i se adinei şi, pe cînd trecea la pagina a doua, Katy, îşi muşcă buza. Zeiţa era, la urma urmei, vulnerabilă .. . îmi atinsesem ţinta; dar, vai ce sărman triumf; la sfîrşit erau doi iepuri înspăimîntaţi în capcană în loc de unul. Şi era tipul de capcană din care Katy era total nepregătită să iasă. In mod obişnuit, ea ignora situa-

ţiile cele mai stînjenitoare, trecînd peste ele ca şi cum n-ar fi existat. Şi, de fapt, ignorîndu-le suficient de mult timp şi cu destulă seninătate, ele încetau să mai existe. Cei pe care-i jignea o iertau, căci era atît de frumoasă şi avea atît de mult haz; cei ce-şi făceau griji pînă se îmbolnăveau, sau îi com-plicau pe alţii, sfîrşeau prin a se molipsi de indiferenţa ei zeiască şi pentru moment uitau să mai fie neurotici şi răuvoitori. Şi cînd tehnica de a ignora totul cu seninătate îşi pierdea eficacitatea, exista celălalt 1 Nepăsare (fr.).

117

gambit — tehnica de a se avînta acolo unde îngeri-lor le era teamă să calce; tehnica de a adopta o veselă lipsă de tact, de a face gafe enorme cu cea mai desăvîrşită inocenţă şi simplitate, de a rosti adevă-

ruri de nerostit cu cel mai irezistibil zîmbet. Dar acesta era un caz în care nu putea fi aplicată nici una dintre metode. Dacă nu spunea nimic, Ruth urma să se comporte ca pînă atunci. Iar dacă se re-pezea să spună totul, doar Dumnezeu ştia de ce era în stare o adolescentă scoasă din fire. Şi apoi trebuia să ne gîndim la Henry, la însuşi viitorul lui Katy ca singurul sprijin al unui geniu bolnav şi al copiilor acestuia — un adevăr convingător pentru noi. Ruth era pe cale, şi putea fi chiar acum în starea de spirit adecvată de a dărîma templul vieţii lor, doar pentru a-i face în ciudă mamei sale. Şi o femeie cu temperament de zeiţă, lipsită însă de atotputernicia acesteia, nu putea face nimic pentru a opri un asemenea lucru. Totuşi exista „ceva" ce puteam face eu; şi pe măsură ce discutam despre situaţia noastră, ţine minte, pentru prima oară de cînd apăruse o asemenea situaţie, -— devenea tot mai clar ce însemna acel „ceva". Puteam face ceea ce simţisem de datoria mea să fac după acea primă

noapte apocaliptică — să dispar din scenă.

La început, Katy nici n-a vrut să audă de aşa ceva şi tot drumul spre casă am fost silit să-i de-monstrez justeţea unei astfel de hotărîri — luate împotriva mea, a fericirii mele. în cele din urmă, se lăsă înduplecată. Era singura modalitate de ieşire din capcană.

118

Ruth ne studie la sosirea acasă asemenea unui detectiv căutînd cheia dilemei. Apoi mă întrebă

dacă-mi plăcuse poemul. I-am spus — fapt sît se poate de adevărat — că era cel mai bun lucru pe care-l scrise vreodată. Era încîntată, dar îşi dădu toată silinţa să nu-şi dezvăluie starea de spirit. Un zîmbet îi licări pe faţă, dar se stinse aproape în aceeaşi clipă. Apoi mă întrebă, cu tîlc voit, ce credeam despre subiect. Mă aşteptasem la întrebare, aşa că i-am răspuns surînzînd îngăduitor. îmi amintea de predicile pe care bunul meu tată, sărmanul, le ţinea în Săptămîna Patimilor. După aceea m-arn uitat la ceas, am spus ceva în legătură cu o treabă

urgentă şi am lăsat-o derutată, aşa cum am constatat văzîndu-i expresia feţei. Presupun că se aşteptase la o scenă în care ea urma să joace rolul judecătorului intransigent şi rece, pe cînd eu, vinovatul, cuprins de teamă, m-aş fi dat în spectacol căutînd subter-fugii sau aş fi căzut în genunchi mărturisind totul.

Dar în loc de toate acestea, acuzatul a rîs, iar judecătorul a fost tratat cu o glumă nesemnificativă la adresa clericilor. Cîştigasem lupta; dar războiul mai bîntuia şi era limpede că i se putea pune capăt doar prin retragerea mea.

A treia zi era vineri şi, ca întotdeauna, poştaşul îmi adusese scrisoarea pe care mama mi-o trimitea săptămînal. Beuiah o rezemase de ceaşca mea de cafea, pe cînd aşeza masa, ca să iasă în evidenţă

(căci personal, era cu totul de partea mamelor). Am deschis-o, am citit-o cu un aer grav, am mai citit-o o dată, apoi m-am adîncit într-o tăcere preocupată.

Katy îmi sesiză intenţia şi mă întrebă condescendent dacă primisem veşti rele. La care, desigur, am răs-119

puns că noutăţile nu erau prea bune. Sănătatea mamei. .. Alibiul fusese pregătit. Pînă seara, totul era aranjat. Oficial, în calitate de şef al laboratorului, Henry îmi acorda un concediu de două săptămîni.

Urma să plec duminică luînd trenul de zece treizeci, iar în intervalul de timp ce-mi rămînea, în cursul zi-lei de sîmbătă, aveam să-l conducem cu toţii pe convalescent la fermă, unde programaserăm şi un picnic de adio.

Eram prea mulţi pentru o maşină; astfel încît Ka-ty împreună cu copiii au luat-o înainte în Overland-ul familiei. Henry şi Beulah împreună cu cea mai mare parte din bagaje, veneau în Maxwell-ul condus de mine. Ceilalţi o luaseră înainte binişor; căci la vreo jumătate de milă de casă, Henry îşi dădu ca de obicei seama că uitase acasă o carte absolut indis-pensabilă, aşa că ne-am întors s-o căutăm. După ze-ce minute, eram din nou pe drum. Pe drumul care, aşa cum s-a dovedit mai apoi, ducea la Predestinare.

Rivers termină de băut whisky-ul din pahar şi-şi bătu pipa de marginea scrumierei scoţînd scrumul.

— Chiar şi cu binoclul inversat, chiar într-un alt univers, locuit de alţi oameni... clătină din cap.

Există anumite lucruri care pur şi simplu sînt inad-misibile. Urmă o pauză. Ei bine, să-i punem capăt, spuse el în cele din urmă. La vreo două mile depărtare de fermă exista o răscruce de drumuri unde trebuia s-o luăm spre stînga. Se afla în pădure şi frunzele erau atît de dese, încît nu puteai zări ce venea dintr-o parte sau alta. Cînd am ajuns acolo, am încetinit, am claxonat şi am virat lent. Şi deodată, pe cînd luam curba, am zărit Overland-ul de-120

capotabil răsturnat în şanţ cu roţile în aer, iar lingă

el, un camion mare cu radiatorul sfărîmat.

între cele două maşini, un tînăr în salopetă albastră stătea îngenuncheat lingă un copil care ţipa. La vreo zece sau unsprezece paşi zăceau două obiecte ce arătau ca nişte legături de haine vechi, ca două gră-

mezi informe — stropite cu sînge.

Urmă un alt interval de tăcere.

— Muriseră? am întrebat în cele din urmă.

— Katy a murit la cîteva minute după sosirea noastră, iar Ruth în ambulanţă, mergînd spre spi-tal. Lui Timmy îi era rezervată o moarte mai cumplită la Okinawa; de astă dată, scăpase cu nişte tăie-turi şi cîteva coaste fracturate. Stătea în spate, ne spunea el, Katy conducea, iar Ruth stătea alături de ea pe scaunul din faţă. Cele două se certaseră, şi Ruth se înfuriase la culme dintr-un motiv oarecare

— nu ştia despre ce era vorba, deoarece nu le asculta; se gîndea cum să-şi electrifice trenuleţul automat şi apoi, oricum, nu punea preţ pe cele spuse de Ruth cînd îşi ieşea din fire. Dacă îi dădeai vreo atenţie, nu făceai decît să înrăutăţeşti lucrurile; dar mama lor îi dăduse atenţie. Şi-o amintea spunînd,

„Nu ştii ce vorbeşti" şi apoi „Iţi interzic să spui asemenea lucruri". Pe urmă au luat curba mergînd prea repede, n-a claxonat şi camionul acela uriaş i-a iz-bit în plin dintr-o parte. — Aşa că vezi, conchise Rivers, erau ambele feluri de Predestinare. Predestinarea evenimentelor şi în acelaşi timp predestinarea a două temperamente, al lui Ruth şi al lui Katy —

temperamentul unui copil ultragiat, un copil care era în acelaşi timp şi o femeie geloasă; şi tempera-121

mentul unei zeiţe, care, strîmtorată de împrejurări, îşi dădu seama deodată că, în realitate, nu era decit un om handicapat de un temperament olimpian.

Şi această descoperire o tulburase atît de mult, în-cît o făcu neglijentă, rămînînd incapabilă de a ma-nevra adecvat evenimentele de care predestinarea fă-

cea să fie distrusă; şi distrusă (dar, desigur acest lucru era în avantajul meu, era un punct al predestinării mele psihologice) cu tot rafinamentul maltra-tării fizice — un ochi scos de un ciob de sticlă, nasul, buzele şi bărbia aproape şterse, frecate fiind de pavajul mînjit de sînge al drumului. Mina dreaptă îi era zdrobită, iar capetele crestate ale unei tibii rupte ieşeau în evidenţă prin ciorap. O imagine mi-a bîntuit visele aproapa noapte de noapte. Katy cu spatele întors spre mine; era fie în patul din casa de la fermă, fie stînd lîngă geamul odăii mele şi aruncîn-du-şi pe umeri şalul. Apoi se întorcea şi se uita la mine, şi n-avea faţă, doar o suprafaţă de carne vie. Mă trezeam urlînd. Am ajuns să nu mai cutez să mă culc.

Ascultîndu-l, mi-am amintit de tînărul John Rivers pe care, spre marea mea surprindere, îl gă-

sisem în 1924 la Beirut, predînd fizica la Universi-tatea americană.

— De aceea arătai îngrozitor de bolnav? l-am întrebat.

Încuviinţă din cap.

-— Prea puţin somn şi prea multe amintiri, spuse el. Mi-era teamă că voi înnebuni şi, decît aşa, preferam să mă sinucid. Atunci, în al doisprezecelea ceas, Predestinarea acţiona iar, scoţînd la iveală sin-122

gurul fel de har care mă putea ajuta întrucîtva. Am întîlnit-o pe Helen.

— La acelaşi cocktail, am intervenit, la care am întîlnit-o şi eu. Iţi aminteşti?

— Regret, dar nu-mi amintesc. în afară de Helen nu-mi amintesc de nici o persoană întîlnită cu acea ocazie. Dacă ai fost salvat de la înec, îţi aminteşti de salvator, nu de spectatorii de pe chei.

— Nu-i de mirare că n-am avut nici o şansă, am spus. Pe vremea aceea credeam, cu destulă amără-

ciune, că neşansa mea se datora faptului că femeile, chiar cele mai bune, chiar rarele şi extraordinarele Helene, preferă înfăţişarea chipeşă sensibilităţii ar-tistice, preferă musculatura dezvoltată dublată de inteligenţă (căci eram nevoit să-ţi recunosc inteligenţa) în locul inteligenţei asociate cu acel extraordinar je ne sais quoi1 care era specialitatea mea.

Acum înţeleg în ce consta irezistibila ta atracţie. Erai nefericit.

încuviinţă din cap. Se aşternu tăcerea. Un ceas bătu ora douăsprezece.

—

Sărbători fericite! am spus, şi terminînd de bă-

ut whisky-ul m-am ridicat să plec. Nu mi-ai spus ce s-a întîmplat cu bietul Henry după accident.

?— Păi, desigur a început o recidivă. Nu prea gravă

însă. De astă dată n-avea nimic de cîştigat ajungînd pe pragul morţii. Doar o stare neîngrijorătoare. Sora lui Katy veni la înmormîntare şi rămase să-l îngri-jească. Era caricatura lui Katy. Grasă, rumenă şi gă-

lăgioasă. Nu zeiţă deghizată în ţărancă, ci o chel-1 Nu ştiu ce (fr.).

123

neriţă închipuindu-se zeiţă. Era văduvă. După patru luni Henry se căsători cu ea. Pe atunci eram plecat la Beirut; aşa că n-am asistat la fericirea lor conjugală, care, după cîte am aflat, era considerabilă. Dar biata femeie se îngraşă într-una. A murit în treizeci şi cinci. Henry şi-a găsit imediat o tînără cu părul roşu, pe nume Alicia. Alicia se voia admirată pentru bustul ei de nouăzeci şi şapte de centimetri, dar şi mai mult pentru inteligenţa ei, pe drept cuvînt ie-

şită din comun. — Ce credeţi despre Schroedinger1?

îl întrebai pe Henry; dar Alicia era cea care răspundea. A rămas cu el pînă la capăt.

— Cînd l-ai văzut ultima oară?

— Cu cîteva luni înainte de a muri. Avea optzeci şi şapte de ani şi era încă uimitor de activ, încă plin de ceea ce biografului îi place să numească „vîlvă-

taia nedomolită a puterii intelectuale"! In ce mă priveşte, mi se părea că seamănă cu o maimuţă mecanică al cărei arc a fost tras prea tare. Judecată mecanică, gesturi mecanice, zîmbete şi grimase mecanice. Şi-apoi urmau conversaţiile. Ce înregistrări feno-menale, în realismul lor, vechile anecdote despre Planck2, Rutherford3 şi J. J. Thompson4! Vestitele sale monologuri despre pozitivismul logic şi ciberne-tică! Amintirile despre acei emoţionanţi ani de război cînd lucra la bomba atomică! Speculaţiile sale cu 1

Erwin Schroedinger (n. 1887), fizician austriac, laureat al premiului Nobel (1933).

2 Max Planck (1858—1947), fizician german, laureat al premiului Nobel (1918).

3 Ernest Rutherford (1871—1937), fizician german, laureat al premiului Nobel (1908).

4 Sir Joseph John Thompson (1856—1940), fizician englez, laureat al premiului Nobel (1906).

124

iz apocaliptic despre Maşinile Infernale ale viitorului, mai mari şi mai reuşite! Puteai jura că vorbea o fiinţă omenească adevărată. Dar, treptat şi pe mă-

sură ce ascultai, îţi dădeai seama că nu era nimeni acasă. Benzile de magnetofon se învârteau automat; vox et praetera nHiil? — se auzea vocea lui Henry Maartens, dar el nu era nicăieri.

— Dar nu recomandai tu însuţi acest lucru? am întrebat. Să mori în fiecare clipă.

— Dar Henry nu murise. Tocmai asta e. A lăsat doar mecanismul funcţionând şi a plecat undeva.

— Unde?

— Dumnezeu ştie. Presupun că în vreo ascunză-

toare primitivă, undeva în subconştientul său. In exterior, pentru ochii şi auzul tuturor, exista acea uimi-toare maimuţă mecanică, acea vîlvătaie nedomolită a puterii intelectuale. înăuntru se ascundea creatura insignifiantă şi nenorocită care avea încă nevoie de flatare, de încurajare, de sex şi substitut de sîn

— creatura care avea să dea socoteală cînd Henry avea să se afle pe patul morţii. Acea creatură trăia încă frenetic, nepregătită de nici o moarte prelimi-nară, total nepregătită pentru momentul decisiv. Ei bine, momentul decisiv a trecut şi ceea ce a rămas din sărmanul Henry e probabil o stafie ţipînd şi bolborosind pe străzile din Los Alamos, ori poate pe lîngă patul văduvei sale şi al noului ei soţ. Şi, de bună seamă, nimănui nu-i pasă cîtuşi de puţin.

Pe drept cuvînt, morţii cu morţii, viii cu viii. Dar văd că vrei să pleci.

1 Voce şi nimic altceva (lat.).

125

Se ridică, îmi luă braţul şi mă conduse în hol.

— Să conduci cu atenţie, îmi spuse deschizînd uşa de la intrare. Sîntem ţară creştină şi sărbătorim naşterea Mîntuitorului. Pretutindeni vei întîlni doar oameni beţi.

— SFÎRŞIT —