ÎN LABORATORUL LUI DUMCEV

Am deschis ușa pentru a o urma pe Polina Alexandrovna în laborator. Luase cu ea o lumînare într-un sfeșnic de aramă și chibrituri.

În prag, apăru în fața noastră Avdotia Vasilievna, vecina Polinei. Mă privi cu subînțeles, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva. Tăcu însă.

Am urcat scara interioară, îngustă, cu trepte ce scîrțîiau, și ne-am oprit pe un mic palier în fața laboratorului lui Dumcev. Polina Alexandrovna deschise lacătul ruginit care atîrna la ușă.

Flacăra lumînării tremurătoare și inegală smulse brusc din întunericul laboratorului tot felul de obiecte: retorte, cărți, flacoane, note, o cutie de vioară, un stativ cu eprubete, portrete, un microscop, o tăviță de aramă pentru ceai, cu pahar și o farfurioară, o lampă de spirt, o lupă.

Am luat din mîna Polinei Alexandrovna lumînarea și am străbătut cu precauție întreaga cămăruță. Am cercetat pereții, tavanul. Era un mezanin de o formă ușor rotunjită. De afară părea un turnuleț. Ferestrele erau închise și obloanele erau trase. Polinei Alexandrovna îi făcea probabil rău să revadă acest cadru; cînd se afla aici o cuprindea tristețea, căci mă lăsă curînd singur. Țin bine minte cum a plecat cu pași înceți, liniștiți, prudenți.

Pe o măsuță se afla o construcție ciudată. Părea să fie modelul unei insecte în zbor. Deodată zării un bilet. Am suflat praful și de sub el a apărut un scris ascuțit, cu legătură ușoară, oarecum de modă veche. Un scris cunoscut! Era aceeași mînă care scrisese microînsemnările pe care le-am citit la institut sub microscop.

Mă gîndeam în tăcere, ținînd lumînarea în mînă: «El este, Serghei Sergheevici Dumcev, același care a scris despre o călătorie în care urmează să plece, pentru a transmite jurnalul cu descoperirile sale. Ce fel de călătorie să fi fost aceea? De ce a micșorat textul însemnărilor? Și cum se explică că însemnările scrise de el cu atîta vreme în urmă au putut să ajungă abia acum pe florile de lîngă chioșc? Sau poate nu Dumcev, ci altcineva a micșorat cu ajutorul aparatului fotografic file din vechiul său jur-nal și le-a scăpat pe florile acelea.

Dar cine să-mi răspundă la aceste întrebări? În jurul meu e liniște. Liniștea ascultă și scîrțîitul căruței care trece acum pe sub fereastră, și claxonul îndepărtat al unui automobil rătăcit undeva, pe o străduță din apropiere. Liniștea trage cu urechea și tace. În toți anii care au trecut, liniștea a păstrat pentru ea singură sunetul ușor al retortelor și flacoanelor mutate din loc de Dumcev, a păstrat foșnetul cărților răsfoite, scîrțîitul sec al peniței, a păstrat pașii grei ai omului concentrat, care în ultimul minut înainte de plecare s-a oprit îngîndurat lîngă această ușă. Liniștea a tras cu urechea: iată pașii lui au început să se îndepărteze — treptele scîrțîie tot mai înfundat. Deodată a pocnit ușa de la intrare și liniș-tea a tresărit. Clinchetul jalnic al clopoțelului de la ușă — iată tot ce-a auzit pentru ultima oară liniștea. Și omul dispăru pentru totdeauna!

Și de atunci liniștea acestui laborator care se atașase de stăpînul său păstrează toate amintirile, toate sunetele și așteaptă cu afecțiune — an de an — cu din ce în ce mai multă încordare, să audă din nou pașii cunoscuți, glasul lui limpede, foșnetul filelor cărții sub mîna lui, cîntecul strunelor acestei viori care se află pe colțul mesei, în cutia ei prăfuită.

Dar de ce a început să-mi răsune deodată în minte mazurca lui Wieniawszki? De ce mă urmărește și nu dispare din memoria mea acest motiv muzical? Pentru că Dumcev a cîntat mazurca lui Wieniawszki în timp ce vorbea despre fermenți, despre praful acela miraculos și despre omul-microscop.

Dar unde poate fi acest praf?

Trebuie cercetat laboratorul. În însemnarea ce se afla lîngă construcția ce amintea modelul unei insecte în zbor se explica scopul acestei construcții.

Redau textul cuvînt cu cuvînt.

«Reproducerea artificială a zborului insectei.

Am construit acest aparat cu scopul de a face mai evidentă acțiunea aripii insectei și influența rezistenței aerului asupra ei.

Această figură înfățișează două aripi artificiale construite dintr-o nervură solidă de care sînt prin-se cu fire subțiri și rezistente bucăți de membrană intestinală. Planul acestor aripi este orizontal; un aparat alcătuit din pîrghii le ridică și le coboară, fără să le comunice vreo mișcare laterală. Aripile sînt acționate de un mic tambur de aramă — un compresor în care aerul se comprimă sau se rarefiază alternativ prin acțiunea unei pompe. Suprafețele tamburului sînt din plăci de cauciuc, cuplate prin niște pîrghii cu ambele aripi; aerul comprimat sau rarefiat din tambur comunică membranelor elastice mișcări puternice și repezi, care se transmit simultan ambelor aripi. O țeavă orizontală, echilibrată printr-o contragreutate, permite aparatului să se rotească în jurul axului orizontal și servește în același timp la aducerea aerului din pompă în tamburul motor. Axul este alcătuit dintr-un gazometru cu mercur, care admite închiderea ermetică a țevilor de aer și totodată permite instrumentului să se ro-tească liber în plan orizontal.

Cu ajutorul unui asemenea aparat poate fi studiat mecanismul, prin intermediul căruia forța de rezistență a aerului, combinată cu mișcarea aripilor, condiționează deplasarea înainte a insectei.

Într-adevăr, dacă cu ajutorul pompei de aer punem în mișcare aripile insectei artificiale, putem vedea că aparatul începe să se rotească repede în jurul axului său.

Prin urmare această experiență explică mecanismul mișcării insectei.»

Toate însemnările, desenele și schițele lucrate pînă la ultimul detaliu, care se aflau în acest labo-rator, erau într-adevăr extraordinare. Ele vorbeau despre convingerea de nestrămutat pe care o avea Dumcev în valabilitatea acestor schițe, respingînd, combătînd parcă orice alt punct de vedere pentru realizarea unui model de insectă în zbor.

Eu nu mă descurc prea bine în proiecte, schițe, modele de mașini sau construcții, dar niciodată n-am rămas indiferent față de ele. Îmi dădeam seama că toate aceste desene exprimau căutările, cercetări-le, îndoielile unei minți și ale unei inimi omenești — bucuriile și înfrîngerile — și pînă la urmă biruin-ța. Inventatorul a suferit și s-a bucurat la fel ca un scriitor care lucrează la o carte, ca un pictor care lucrează la un tablou.

Însemnările lui Dumcev erau mărturia unei minți cercetătoare, originale și viguroase. Într-adevăr, ce poate fi mai complicat decît calculul numărului de mișcări într-o secundă ale aripilor unei insecte? Iată tabelul pe care l-am găsit la Dumcev:


musca obișnuită 330 de bătăiale aripilor pe secundă

bondarul 240

albina 190

viespea 110

țînțarul 72

libelula 28

fluturele (albilița) 9


Sub tabel, autorul preciza perfecta concordanță a mișcării celor două aripi ale insectei: lovirea simultană a aerului și execuția unui număr identic de bătăi.

În însemnările lui, Dumcev repeta de cîteva ori: «Trebuie să găsesc neapărat adevărata origine a forței de zbor a insectei!»

Pe o altă filă de hîrtie se afla un calcul deosebit de interesant: «Greutatea mușchilor toracici reprezintă la păsări a șasea parte din greutatea întregului corp, în timp ce la om această corelație este egală cu o sutime. Dar la insecte?»

«Principalul este cercetarea forței musculare a insectei în timpul zborului. Trebuie deci determinată greutatea pe care o poate ridica aripa insectei.»

Apoi urma o altă însemnare:

«Am găsit! Sursa forței de zbor a insectei se află în mușchii verticali și longitudinali ai aripii. Energia mușchilor verticali ridică aripa, energia celor longitudinali o coboară. Cu fiecare bătaie a ei, aripa gonește un volum de aer, astfel încît aerul rămas în fața insectei are o presiune redusă. Insecta poate trimite în orice direcție curenți de aer. Oare nu acesta este motivul pentru care ea se poate ridica sub orice unghi?»

Și ceva mai departe o nouă însemnare:

«Acum rămîne să găsesc un ultim lucru: cum și de ce poate sta ea (era pare-se vorba de insectă) pe loc în aer?»

Aceste cîteva cuvinte erau scrise cu trăsături repezi și nervoase, completate cu însemnări concrete și precise, schițe și fotografii.

Pe baza lor am putut să trag concluzia că în experiențele lui Dumcev a mers pe căi neumblate: el a folosit în același timp metoda grafică, cea optică, și chiar cea muzicală.

Și iarăși niște schițe de neînțeles. Pe una am văzut compararea vibrației diapazonului cu bătăile aripilor bondarului și ale albinei.

Primele două linii ale acestei schițe erau întretăiate, aproape punctate, și arătau frecvența bătăilor de aripă ale bondarului; a treia linie era ondulatorie, cu creste ascuțite, și indica vibrația diapazonului cu vîrfurile ascuțite. Și iată un portativ îngălbenit, pe el notele muzicale ale unor ciudate «melodii»: cîntecul țînțarilor, al bondarilor, al muștelor.

În rafturi erau așezate o sumedenie de cărți și reviste. În sertarele bibliotecii se afla o cartotecă bine organizată. Totul într-o riguroasă ordine alfabetică. Într-un sertăraș am descoperit cîteva fișe așezate fără vreo ordine alfabetică. Swift — «Călătoriile lui Gulliver» (în limba engleză), Afanasiev — «Povești», N. Rubakin — «Moș Vreme», E. Maevski — «Doctorul Muholapski» (în limba poloneză), Ryner — «Omul-furnică» (în limba franceză), Laswitz — «Pe un balon de săpun» (în limba germană).

Pe fiecare fișă se afla o adnotare. Le-am citit pe toate la lumina lumînării. Toate aceste cărți, scrise în limbi diferite și în perioade diferite, se asemănau printr-un amănunt — prin contrastul surprinzător dintre proporțiile eroului și cele ale mediului înconjurător.

Pe alt raft am văzut fișa «Kibalcici». La enumerarea experiențelor fizico-mecanice ale marelui sa-vant rus, erou revoluționar plin de abnegație și genial inventator, erau adăugate cuvintele lui Dumcev: «Tu, Kibalcici, cel pedepsit de țar! Tu, care ai desenat proiectul motorului cu reacție! Numele tău va fi amintit atunci cînd omul va zbura în spațiul cosmic pentru a descoperi lumi îndepărtate».

Și lîngă această exclamație se aflau două cuvinte scrise și subliniate cu creion roșu: «Larva libe-lulei».

Mi se părea că visez! Ce legătură poate exista între proiectul lui Kibalcici și larva libelulei?

Sau iată, pe fișa lui Țiolkovski scria: «Dragul meu contemporan! Motorul tău cu reacție va înles-ni omenirii cucerirea spațiului interplanetar».

Și din nou alături de cuvintele adresate lui Țiolkovski se afla o însemnare scrisă și subliniată cu roșu: «Larva libelulei».

«Ce ciudat! mi-am zis. Și acest laborator atît de neobișnuit în care se înregistrează bîzîitul țînțarilor, se calculează bătăile de aripi ale viespiei… Unde pe fișele cu lucrările lui Kibalcici și Țiolkovski se amintește de larva libelulei… Dar de ea s-a pomenit și într-una din microfotografii…

Cîte absurdități puse laolaltă în această casă mică dintr-un orășel liniștit de provincie! Și cît de enigmatice sînt microînsemnările în care Dumcev dă oamenilor sfaturi — tardive și inutile — despre modul cum trebuie tratată tuberculoza sau în care scrie că lumea a crescut în fața lui de «o sută-două sute de ori»…

Lumînarea continuă să ardă. Ferestrele laboratorului sînt închise cu obloane. Cărțile tac. Tac retortele, flacoanele și eprubetele. Tace bătrînul microscop, plecîndu-și obosit ocularul peste o lamelă de sticlă prăfuită.

Unde este acum Dumcev? Ce s-a întîmplat cu el?

Arunc o ultimă privire asupra laboratorului. Mă uit la cutia prăfuită în care se află vioara lui Dumcev, îmi amintesc de mazurca lui Wieniawszki pe care a interpretat-o atunci cînd a vorbit despre fermenți, despre un praf extraordinar, despre omul-microscop… Da! Dar praful despre care vorbește el nu l-am găsit în laborator! Altminteri praf… pretutindeni… așternut pe toate obiectele. Dar ce poți descoperi în el la lumina lumînării și cu obloanele închise!

Загрузка...