Inginerii Lumii Inelare

1. CABLAT

Când intraseră cei doi bărbaţi, Louis Wu era cablat.

Stătea în poziţia lotus deschis, pe luxuriantul covor galben din iarbă de interior şi afişa un zâmbet fericit şi visător. Apartamentul era mic, compus doar dintr-o singură cameră mare, astfel încât putea vedea ambele uşi. Pierdut însă în beatitudinea pe care numai un cablat o cunoaşte, nu-i văzuse sosind. Apăruseră brusc: doi tineri blonzi, de peste doi metri înălţime, care acum îl studiau cu un fel de compasiune. Unul dintre ei mormăi ceva şi lăsă să-i cadă la loc în buzunar un obiect de forma unei arme. În timp ce se apropiau, Louis Wu apucă să se ridice în picioare.

Nu-i păcălise doar zâmbetul lui fericit, ci şi droudul cât pumnul ce ieşea din ceafa lui, ca un cancer din plastic negru. Mai avuseseră de-a face cu astfel de drogaţi şi ştiau la ce să se aştepte. Ani întregi nu aveau alt gând decât să-şi vâre curent în centrul plăcerii din creier. Ajungeau să moară de foame din pricină că nu mai aveau grijă de ei înşişi. Cel de faţă era cu aproape o jumătate de metru mai scund decât ei.

În timp ce se aplecară să-l prindă, Louis fandă lateral pentru balans şi lovi de trei ori la rând. Numai după ce unul dintre invadatori rămase fără suflu, ghemuit pe podea, celălalt găsi de cuviinţă să se retragă.

Louis îl urmări.

Pe tânăr aproape că-l paralizase zâmbetul absent cu care Louis avea să-l ucidă. Apucase arma din buzunar prea târziu. Cu o lovitură, Louis i-o zbură din mână. Apoi, un pumn masiv se abătu asupra rotulei (gigantul rămase nemişcat), asupra vintrelor şi inimii (gigantul se aplecă în faţă cu un geamăt ascuţit), asupra gâtului (geamătul încetă brusc).

Celălalt tânăr se ridicase în mâini şi genunchi, respirând anevoie. Louis îl lovi la carotidă de două ori.

Invadatorii zăceau nemişcaţi în luxurianta iarbă galbenă.

Louis Wu se întoarse să încuie uşa. Zâmbetul extaziat nu-i părăsi nici o clipă chipul, chiar şi atunci când descoperi că uşa era încuiată şi dispozitivul de alarmă anclanşat. Verifică şi uşa de la balcon; se dovedi zăvorâtă şi cu dispozitivul de alarmă în funcţiune.

Cum naiba reuşiseră să intre?

Uluit, se aşeză în poziţia lotus, în locul unde se găsea, şi nu mai mişcă din nou, aproape o oră.

În cele din urmă, se auzi un clinchet şi droudul fu întrerupt.

Această patimă era cel mai tânăr păcat al omenirii. În anumite momente ale istoriei lor, multe culturi din spaţiul uman consideraseră obiceiul respectiv drept cel mai mare flagel. El îi sustrăgea pe împătimiţi de la o muncă utilă, pentru a-i lăsa să moară încet datorită autoneglijenţei.

Timpurile însă se schimbaseră. Câteva generaţii mai târziu, aceleaşi culturi considerau acelaşi viciu ca pe ceva aproape nevinovat, ce nu se putea compara cu cele vechi precum alcoolismul, drogurile sau jocurile de noroc. Cei care ar fi fost oricum corupţi de droguri, se puteau considera fericiţi dacă apelau la curent. Mureau mai târziu şi nu manifestau tendinţa de a avea copii.

Costa foarte puţin. Un negustor de extaz ar fi putut creşte preţul operaţiei, dar pentru ce? Oricum împătimitul nu se putea cupla până ce nu i se implantau conductori în centrul plăcerii din creier. O dată implantul făcut, negustorul nu mai avea nici o putere asupra lui, pentru că împătimitul îşi procura plăcerea cu ajutorul curentului casnic.

Extazul era în stare pură, fără reziduuri sau mahmureală.

Pe vremea lui Louis Wu, cei care puteau fi subjugaţi de curent sau de alte mijloace de autodistrugere se născuseră din rasa umană în urmă cu opt sute de ani.

Acum, existau deja dispozitive ce puteau activa de la distanţă centrul plăcerii victimelor. Deşi taspurile erau declarate ilegale pe majoritatea lumilor şi construirea lor era foarte costisitoare, se utilizau totuşi. (Iată un pribeag zdrenţăros, pe chipul căruia furia şi mizeria sunt adânc întipărite. Din spatele unui copac îl poţi schimba complet. Clic! Chipul i se luminează. Într-o clipă, a uitat de toate necazurile lui…) În general, ele nu distrugeau vieţile şi majoritatea oamenilor le suportau.

Releul de timp ţârâi scurt şi întrerupse droudul.

Pentru o clipă, Louis Wu păru că se prăbuşeşte pe dinăuntru. Îşi întinse încet mâna peste scalpul neted până la baza codiţei de păr negru şi extrase droudul din soclul de pe ceafă. Îl ţinu pentru o clipă în mână, contemplându-l, apoi, ca de obicei, îl aruncă într-un sertar şi-l încuie. Respectivul sertar dispăru instantaneu. Pupitrul, ce părea o antichitate din lemn masiv, era construit din foiţe metalice, având nenumărate despărţituri pentru compartimente secrete.

Fusese mereu tentat să reseteze releul. O făcuse adeseori în primii ani de practicare a viciului. Neglijenţa îl transformase într-o marionetă zdrenţăroasă şi scheletică, ce arăta în permanenţă murdară. În cele din urmă, adunase ceea ce mai rămăsese din vechea lui demnitate şi construise un releu care-i oferea pauze de douăzeci de minute. Setarea actuală îi oferea cincisprezece ore de curent şi douăsprezece de pauză pentru somn şi ceea ce se putea numi întreţinere.

Cadavrele erau încă acolo şi Louis nu avea nici o idee ce să facă cu ele. Dacă ar fi anunţat imediat poliţia şi ar fi atras atenţia acesteia… ce le mai putea spune însă acum, după aproape o oră şi jumătate? Că zăcuse inconştient? Cu siguranţă i-ar fi scanat craniul, în căutarea fracturilor!

Ştia ce i se-ntâmplă. În depresia neagră ce urma întotdeauna după deconectare, pur şi simplu nu putea să ia nici o decizie. Îşi urma doar rutina de întreţinere, aidoma unui robot. Chiar şi mesele şi le preprogramase.

Bău un pahar plin cu apă, activă bucătăria, intră în baie. Îi trebuiră apoi aproape zece minute de exerciţii dure pentru a combate depresia prin oboseală. Evitase să se mai uite la cadavrele înţepenite. După terminarea exerciţiilor, masa era gata. Mâncă fără plăcere… amintindu-şi că pe vremuri mânca, făcea exerciţii şi orice altceva cu droudul cuplat pe ceafă, reglat la o zecime din intensitatea normală. O vreme, trăise cu o femeie, şi ea împătimită de curent. Făceau dragoste cuplaţi… se amuzau cu jocuri, născoceau şarade… până când ea îşi pierduse interesul pentru absolut orice în afara curentului. La vremea respectivă, Louis îşi recâştigase suficient din prudenţa sa înnăscută pentru a părăsi Pământul.

Se gândi apoi că i-ar fi fost mai uşor să plece şi din această lume decât să se descotorosească de două cadavre imense şi uşor observabile. Dar dacă era deja sub observaţie?

Nu păreau a fi agenţi ARM. Mari, puţin musculoşi şi prea puţin bronzaţi de un soare mai mult roşcat decât galben, erau cu siguranţă tipi de gravitaţie redusă, probabil Canyoniţi. Nu se luptaseră aşa cum o făceau cei din ARM… deşi reuşiseră să treacă de alarmă. Puteau fi însă angajaţi de cei de la ARM, şi în acest caz cineva îi aştepta.

Louis Wu dezactivă uşa balconului şi ieşi.

Canyon nu urma aceleaşi reguli ca şi celelalte planete.

Planeta nu era cu mult mai mare decât Marte. Până în urmă cu numai câteva sute de ani, atmosfera sa era suficient de densă pentru a suporta plante fotosensibile. Aerul conţinea oxigen, dar mult prea puţin pentru a fi respirat de oameni sau de Kzini. Viaţa indigenă era la nivelul lichenilor, iar animale nu apăruseră deloc.

Existau însă monopoli magnetici în haloul cometar din jurul soarelui galben-portocaliu şi minerale radioactive chiar în subsolul planetei Imperiul Kzinti înglobase planeta şi o populase, cu ajutorul domurilor şi al compresoarelor. O numiseră Warhead[1], din pricină că se învecina cu lumile Pierin, încă necucerite.

O mie de ani mai târziu, Imperiul Kzinti, în plină expansiune, ajunsese la spaţiul uman.

Războaiele Om-Kzin se terminaseră demult, de pe vremea când se născuse Louis Wu. Oamenii le câştigaseră pe toate. Kzinii avuseseră dintotdeauna tendinţa de a ataca înainte de a fi pe deplin pregătiţi. Civilizaţia pe Canyon era, aşadar, o moştenire a celui de-al Treilea Război Om-Kzin, când lumea umană Wunderland îşi dezvoltase gustul pentru arme esoterice.

„Negociatorul” de pe Wunderland fusese utilizat o singură dată. Era, de fapt, o versiune gigantică a unei obişnuite unelte miniere; un dezintegrator al cărui flux anihila sarcina electronului. Acolo unde cădea raza dezintegratorului, materia devenea brusc şi violent pozitivă, autodezintegrându-se într-o ceaţă de particule monoatomice.

Wunderland construise şi transportase pe sistemul Warhead un imens dezintegrator al cărui flux paralel anihila şi sarcina protonului.

Cele două fascicule de unde loviseră suprafaţa planetei Canyon la aproape cincizeci de kilometri depărtare unul de altul. Roca împreună cu fabricile şi locuinţele Kzinti se risipiseră ca un praf şi un perete de lumină solidă unise cele două puncte. Arma săpase aproape douăzeci de kilometri în scoarţa planetei, dezvelind-o până la magmă, pe o regiune mai întinsă decât Golful California de pe Pământ, regiune care se deplasa de la est spre vest o dată cu rotaţia planetei. Complexul industrial dispăruse cu desăvârşire. Cele câteva domuri protejate de câmpurile de stază fuseseră înghiţite de magma ce se revărsa din centrul marelui canion şi se solidifica pe margini.

Rezultatul final fusese o mare înconjurată de ţărmuri prăpăstioase, de mai mulţi kilometri înălţime, înconjurând la rândul ei o insulă îngustă.

Alte lumi umane se puteau îndoi că „Negociatorul” de pe Wunderland ar fi pus capăt războiului. În mod normal, Patriarhia Kzinti nu s-ar fi îngrozit de adâncimea râpelor. Wunderlandezii însă nu aveau asemenea dubii.

Astfel, Warhead fusese anexată după cel de-al Treilea Război Om-Kzin şi devenise Canyon. Desigur, viaţa de pe planetă suferise din pricina gigatonelor de praf ce căzuseră pe suprafaţa sa şi datorită pierderii apei, care se precipitase şi formase marea din canion. În schimb, în interiorul aceluiaşi canion, presiunea aerului devenise suficient de confortabilă pentru a permite apariţia unei oaze de civilizaţie.

Apartamentul lui Louis Wu se găsea la etajul al doisprezecelea, pe latura de nord a canionului. Când trecuse de uşa balconului, noaptea acoperea baza acestuia, dar latura lui sudică strălucea încă în lumina zilei. Grădini suspendate din licheni nativi acopereau ţărmurile. Vechile elevatoare păreau aţe argintii suspendate la kilometri înălţime de stânca retezată. Cabinele de transfer le transformaseră în obiecte desuete, dar turiştii încă le utilizau datorită priveliştii oferite.

Balcoanele se ridicau peste centura parcurilor ce coborau spre centrul insulei. Vegetaţia avea un aspect ciudat, amintind de un parc de vânătoare Kzinti: pete roz şi portocalii amestecate cu biosfera terestră, de import. De altfel, formele de viaţă Kzinti erau un aspect comun pe tot cuprinsul canionului.

Turiştii Kzini erau aproape la fel de numeroşi ca şi cei umani. Masculii semănau cu nişte pisici mari, portocalii, deplasându-se pe labele din spate… sau aproape. Urechile lor străluceau ca nişte umbrele de soare chinezeşti, cozile roz erau lipsite de păr, iar picioarele drepte şi mâinile robuste trădau faptul că erau fabricanţi de unelte. Aveau aproape doi metri şi jumătate înălţime şi, deşi evitau cu scrupulozitate turiştii umani, îşi scoteau ghearele deasupra degetelor negre dacă vreunul dintre aceştia trecea prea aproape. Poate din reflex.

Odată, Louis se întrebase ce impuls îi adusese înapoi pe o lume care odinioară le aparţinuse. Poate că unii aveau strămoşi aici, congelaţi dar în viaţă, în domurile îngropate sub lava insulei. Într-o zi, trebuia să cerceteze…

Erau atât de multe lucruri pe care nu le făcuse aici, pe Canyon, din cauza sârmei care-l chema tot timpul. Oamenii şi Kzinii urcaseră acele stânci prăpăstioase doar pentru plăcerea sportului în gravitaţie redusă.

Ei bine, acum avea o ultimă şansă să încerce. Era una dintre cele trei ieşiri posibile. A doua o constituiau elevatoarele, iar cea de-a treia — o cabină de transfer până la Grădinile Lichenilor, pe care nu le văzuse niciodată.

Apoi, pentru restul călătoriei, ar fi avut nevoie de un costum presurizat, suficient de uşor să încapă într-o geantă mai mare.

Pe suprafaţa planetei existau numeroase mine; de asemenea, se manifesta o preocupare de prezervare cu orice preţ a diverselor varietăţi de licheni nativi. Restul peisajului amintea foarte bine de cel lunar. Cu precauţiile de rigoare, un om ar fi putut ateriza nedetectat cu o astronavă şi ar fi putut s-o ascundă cu uşurinţă, pentru că numai o cercetare cu radare puternice ar fi descoperit-o. Un om precaut o făcuse deja. De nouăsprezece ani, nava lui Louis Wu aştepta ascunsă într-o peşteră, pe versantul nordic al unui munte de minereuri sărace. O groapă umbrită în permanenţă, de pe suprafaţa lipsită de aer a planetei Canyon. Cabinele de transfer, elevatoarele sau căţărarea pe stânci. Dacă Louis Wu ar fi ajuns până la suprafaţă, s-ar fi simţit în largul lui. Dar cel de la ARM puteau supraveghea toate ieşirile.

Era un joc paranoid pe care-l juca cu el însuşi. Cum ar fi putut să-l găsească poliţia terestră? Îşi schimbase figura, tunsoarea şi felul de viaţă. Renunţase la toate lucrurile care odinioară îi plăceau la nebunie. Utilizase un pat în locul discurilor de dormit, evitase brânza ca şi cum ar fi fost lapte stricat, iar apartamentul şi-l mobilase cu articole retractabile. Singurele haine pe care le avea erau din fibre naturale scumpe, fără nici un fel de efecte optice.

Părăsise Pământul în postura unui drogat emaciat de visele electrice. De atunci, îşi impusese o dietă raţională, se torturase cu exerciţii şi cu un curs săptămânal de arte marţiale (considerate ilegale — în orice caz, ar fi fost înregistrat de poliţia locală, dacă l-ar fi descoperit, dar nu sub numele lui adevărat). Ajunsese să întruchipeze în mod satisfăcător o sănătate înfloritoare şi o musculatură puternică, pe care tânărul Louis Wu nu se străduise niciodată să le cultive. Cum ar mai fi putut să-l recunoască cineva de la ARM?

Dar, mai ales, cum reuşiseră să intre? Nici un spărgător obişnuit n-ar fi putut să treacă de sistemul său de alarmă.

Zăceau morţi în iarba apartamentului şi foarte curând mirosul cadavrelor avea să sufoce sistemul de condiţionare a aerului. Se simţea acum un pic ruşinat, deoarece se purtase ca un ucigaş cu sânge rece. Dar îi invadaseră teritoriul şi nu era vinovat că îl găsiseră cablat. Chiar şi durerea este un condiment care se adaugă plăcerii, iar aceasta — asemeni plăcerii umane de a ucide un hoţ prins asupra faptului — este puternic intensificată. Ştiuseră cine era, şi numai acest fapt era de natură să-l pună în gardă, făcându-l totodată să-l considere şi un afront personal.

Turiştii Kzinti şi umani ce se amestecau acolo jos, pe stradă, cu indigenii, păreau suficient de inocenţi, şi probabil că aşa şi erau. Dacă cineva de la ARM l-ar fi privit acum, cu siguranţă ar fi folosit un binoclu, urmărindu-l de la una dintre ferestrele oarbe ale imobilelor. Nici unul dintre turişti nu privea în sus… dar ochii lui Louis Wu se opriseră asupra unui Kzin.

Doi metri şi jumătate înalt, un metru lat, blană portocalie groasă şi pătată cu gri pe alocuri: un Kzin ca toţi ceilalţi. Ceea ce-i atrăsese atenţia lui Louis era felul în care-i crescuse blana. Smocuri inegale şi albicioase pe mai bine de jumătate din corpul extraterestrului, ca şi cum pielea de dedesubt ar fi fost toată numai cicatrice. Două pete negre marcau orbitele, dar ochii Kzinului nu priveau peisajul, ci scrutau figurile trecătorilor umani.

Louis abia îşi reprimă impulsul de a rămâne cu gura căscată de uimire. Se răsuci şi intră înapoi în cameră, fără să dea impresia că se grăbeşte. Încuie uşa balconului şi anclanşă din nou alarma, apoi scoase pe masă droudul din ascunzătoare. Mâinile îi tremurau.

Pentru prima oară în douăzeci de ani, îl văzuse pe Interlocutor. Fostul ambasador în spaţiul uman, alături de care Louis Wu, un Păpuşar Pierson şi o ciudată fată umană exploraseră o minusculă porţiune dintr-o enormă structură numită Lumea Inelară, şi care îşi dobândise numele întreg de la Patriarhul Kzinti pentru comoara cu care se întorsese. Acum ai fi putut să mori, dacă i te-ai fi adresat cu denumirea unei profesiuni, totuşi care îi era numele adevărat? Ceva ce începea cu un râgâit, ceva de genul germanului ch sau ca răgetul de avertizare al unui leu: Chmeee, ăsta era. Dar ce căuta aici? Căpătând un nume adevărat, un teritoriu şi un harem, Chmeee n-ar fi avut nici un motiv să mai părăsească planeta Kzin vreodată. Pretenţia de a se fi deghizat în turist pe o lume anexată de oameni era ridicolă.

Să fi ştiut că Louis Wu era în canion?

Acum trebuia să plece neapărat. Să urce pereţii canionului şi să ajungă la navă.

Era motivul pentru care Louis Wu umbla la reglajul droudului, îngustându-şi ochii în timp ce acţiona cu instrumente delicate asupra unor comenzi minuscule. Mâinile continuau să-i tremure enervant.

… Droudul trebuia reglat oricum, de vreme ce urma să abandoneze ziua de 27 de ore de pe Canyon. Ştia unde să fugă. Tot o lume din spaţiul uman, dar cu o suprafaţă lunară mult mai întinsă. Putea ateriza nedetectat în vacuumul de la West End din Jinx… setarea droudului acum… apoi câteva ore cablat, să se relaxeze. Totul avea sens. Îşi îngădui două ore.

Trecuseră aproape două ore, când sosi şi cel de-al treilea invadator. Prins de plăcerea sârmei, Louis nu s-ar fi deranjat. Chiar socotise prezenţa invadatorului un soi de destindere.

Creatura stătea bine înfiptă pe trei picioare, unul posterior şi două anterioare, depărtate. Între umeri, se contura o protuberanţă groasă şi rotundă: craniul acoperit de o coamă aurie, ondulată în inele, în care scânteiau bijuterii. Două gâturi lungi şi sinuoase se ridicau de o parte şi de alta a craniului, pentru a se termina cu două capete turtite. Acele guri cu buze întredeschise serviseră Păpuşarilor drept mâini de-a lungul întregii lor istorii. Într-una dintre ele noul invadator ţinea un paralizator de provenienţă umană, iar limba lungă şi bifurcată era încolăcită peşte trăgaci.

Louis Wu nu mai văzuse un Păpuşar Pierson de douăzeci şi doi de ani. Îl găsea destul de drăguţ.

Şi apăruse de nicăieri. De data asta, Louis îl văzuse cum se materializase în mijlocul covorului său de iarbă galbenă. Se îngrijorase degeaba; ARM-ul nu putea fi implicat în asta. Problema hoţilor de pe Canyon se explica de la sine.

„Discuri de păşit!”, strigă Louis fericit. Se aruncă asupra străinului cu gândul că Păpuşarii erau laşi…

Paralizatorul străluci oranj. Louis Wu se lungi pe carpetă cu toţi muşchii blocaţi. Inima îi bătea puternic, iar prin faţa ochilor îi defilau pete negre.

Păpuşarul ocoli delicat cele două cadavre. Îl privea din două direcţii; apoi, ochii se apropiară de el. Două perechi de dinţi-ventuză îi prinseră ferm încheieturile, dar fără să-l rănească. Păpuşarul îl târî de-a-ndărătelea pe covor, apoi îi dădu drumul.

Apartamentul dispăru.

Nu se putea spune că Louis Wu era speriat. Nu simţea o asemenea senzaţie neplăcută. Calm (bucuria uniformă din sârmă îi permitea un nivel de abstractizare imposibil de atins de muritorii de rând), înregistra, pur şi simplu, imaginea lumii ce i se oferea.

Văzuse felul în care funcţiona sistemul discurilor de păşit, pe lumea de origine a Păpuşarilor Pierson. Era un sistem deschis de teleportare, cu mult superior sistemului închis al cabinelor de transfer utilizate pe lumile oamenilor.

Aparent, un Păpuşar instalase discuri de păşit în apartamentul lui Louis; trimisese doi canyoniţi care să-l aducă, iar când aceştia dăduseră greş, venise în persoană. Însemna că avea nevoie disperată de el.

Raţionamentul era de două ori liniştitor. Mai întâi că ARM-ul nu avea nici un amestec, apoi, Păpuşarii erau păstrătorii unei tradiţii de un milion de ani a filozofiei laşităţii iluminate. Cu siguranţă, nu-i dorea moartea; ar fi putut s-o obţină mai ieftin şi cu mai puţin risc. I-ar fi fost uşor să-l sperie.

Zăcea în continuare pe o porţiune de iarbă galbenă şi făcea speculaţii. Ar fi trebuit să se afle pe un disc de păşit. În jurul său, zărea o imensă blană portocalie, sau… mai degrabă un Kzin prăbuşit, cu ochii deschişi, adormit, paralizat sau mort — în fapt, era chiar Interlocutorul.

Louis se bucură să-l vadă.

Se găseau într-o astronavă, o carcasă Produs General. Dincolo de pereţii transparenţi, lumina strălucitoare a soarelui scotea în evidenţă un peisaj lunar extrem de accidentat. Petele verzui-violacee de licheni îi dovedeau că era vorba tot de Canyon.

Oricum, nu era îngrijorat.

Păpuşarul îi eliberase încheieturile. În coama lui străluceau ornamente; nu bijuterii naturale, ci mai degrabă ceva asemănător opalelor negre. Unul dintre capetele sale turtite şi fără creier tocmai îi decupla droudul de craniu. Apoi, Păpuşarul păşi pe o platformă dreptunghiulară şi dispăru cu droud cu tot.

2. RECRUTAREA

Ochii Kzinului îl priveau de o bună bucată de vreme. Acum, uriaşa felină paralizată încercă să-şi dreagă vocea şi cârâi:

— Loo-ii Woo…

— Un! răsuflă uşurat Louis. Se gândise cum să se omoare, dar nu găsise nici o cale. Abia dacă-şi putea mişca degetele.

— Louis, …şti cablat?

— Ungle, răspunse bărbatul, în dorinţa de a câştiga timp.

Reuşi. Kzinul renunţă să mai facă vreun efort. Deşi singura lui preocupare era droudul lipsă, Louis urmă un vechi reflex. Privi în jurul său pentru a estima cât de gravă este situaţia.

Hexagonul cu iarbă de interior de sub el marca receptorul discului de păşit. Cercul negru de dincolo de el era, cu siguranţă, transmiţătorul. În rest, atât podeaua, cât şi pereţii erau transparenţi.

Hiperpropulsorul se întindea sub podea, aproape pe toată lungimea astronavei. Louis trebuia să recunoască maşinile după principiile prime re. Evident, nu erau de fabricaţie umană; aveau aspectul semilichid al majorităţii construcţiilor Păpuşarilor. Deci, astronava avea capacitatea vitezelor superluminice. Părea să fie destinată unei călătorii îndelungate.

Prin peretele din spate putea privi într-o cală prevăzută cu o deschidere curbă, în cadrul căreia se zărea un con asimetric, înalt de zece metri şi cam de două ori mai lung. Vârful era un fel de turelă cu locaşuri pentru armament şi/sau instrumente de cercetare. Sub turelă se găsea o fereastră curbă, iar mai jos de ea — o uşă care, o dată deschisă, putea servi şi ca rampă de coborâre.

Era un lander, un vehicul de explorare. Construit de oameni — gândi Louis — la comandă, întrucât nu avea deloc aspectul acela semifluid. Dincolo de lander, mai zări un perete argintiu, probabil un rezervor de combustibil.

Nu vedea însă nici o uşă în propriul său compartiment.

Cu un efort deosebit, Louis îşi întoarse capul. Privirea i se îndrepta acum spre puntea de comandă a navei. O imensă secţiune din astronavă avea pereţii coloraţi într-un verde-opac; reuşea să zărească peste ei un perete curb de monitoare, butoane pe care erau gravate cifre, dar şi manete potrivite pentru gurile Păpuşarilor. Scaunul pilotului era, de fapt, o şa capitonată cu atenuatoare de şoc şi locaşuri potrivite pentru coapsele şi umerii unui Păpuşar Pierson. Peretele din faţă nu avea nici el uşă.

Spre dreapta, ce-i drept, celula era destul de lungă. Remarcă o cabină de duşuri, o pereche de discuri de dormit şi o întindere considerabilă de blănuri bogate, acoperind ceea ce părea să fie patul de apă al unui Kzin. Între ele, Louis identifică, într-o structură masivă, un replicator de alimente şi de medicamente de fabricaţie Wunderland. Dincolo de paturi, se ridicau mai mulţi pereţi verzui, dar fără nici o deschizătură. Se aflau într-o cutie fără nici o ieşire.

Astronava era construită de Păpuşari: carcasă Produs General nr. 3, un cilindru turtit pe burtă şi rotunjit la capete. Imperiul comercial al păpuşarilor vânduse milioane de astfel de nave. Reclama lor pretindea că erau invulnerabile la orice pericol, cu excepţia gravitaţiei şi a luminii vizibile. Pe vremea când Louis Wu se năştea, rasa Păpuşarilor se hotărâse să părăsească spaţiul cunoscut al Galaxiei şi se îndreptase spre Norii lui Magellan. Acum, după aproape două sute de ani, carcase Produs General se întâlneau aproape peste tot. Unele îşi schimbaseră de zeci de ori proprietarul.

În urmă cu douăzeci şi trei de ani, astronava Mincinosul, construită de Păpuşari, se prăbuşise pe suprafaţa Lumii Inelare la o viteză de o mie două sute de kilometri pe secundă. Un câmp de stază îi protejase pe Louis şi pe ceilalţi pasageri, iar carcasa nici măcar nu fusese zgâriată.

— Eşti un războinic Kzinti, nu-i aşa? spuse Louis, simţindu-şi buzele groase şi grele. Poţi să ieşi dintr-o carcasă Produs General?

— Nu, răspunse Interlocutorul. (Nu Interlocutorul, ci Chmeee!)

— Merita să te-ntreb. Dar, Chmeee, ce căutai tu pe Canyon?

— Am primit un mesaj. Louis Wu este în găleată pe Warhead, unde trăieşte cablat. Erau şi holograme, ca dovadă. Ştii cu ce semeni când eşti cablat? Cu o plantă marină care unduie la adierea curentului.

Louis simţea cum i se adună lacrimile la baza nasului.

— Tanj! Tanj, cu turmentarea mea! De ce ai venit?

— Am vrut să-ţi spun cât de mult te dispreţuiesc pentru asta.

— Cine ţi-a trimis mesajul?

— Nu ştiu. S-ar putea să fi fost Păpuşarii. Ne doreau pe amândoi. Dar, Louis, creierul tău este într-atât de ruinat încât să nu-ţi dai seama că Păpuşarii…

— Nu este Nessus, nu-i aşa? Ai remarcat felul în care îşi ţine coama? Ornamentarea părului trebuie să-i ia pe puţin o oră pe zi. Dacă l-aş fi văzut pe o lume a Păpuşarilor, aş fi crezut că are un rang foarte înalt.

— Ei, şi?

— Nici un Păpuşar sănătos la minte nu şi-ar risca viaţa într-o călătorie interstelară. Păpuşarii îşi poartă lumea cu ei, ca să nu mai amintesc de cele patru lumi agricole. Călătoresc vreme de sute de mii de ani cu viteze subluminice tocmai pentru că nu au încredere în astronave. Prin urmare, oricine ar fi, este nebun, aşa cum oamenii n-au mai văzut altul la fel. Nu ştiu la ce să mă aştept din partea lui. Dar uite că s-a întors.

Păpuşarul era pe puntea de comandă, pe un disc de păşit hexagonal, şi îi privea prin perete. Apoi, vorbi cu o plăcută voce feminină de contralto:

— Mă auziţi?

Chmeee se aruncă brusc spre perete, rămase o clipă în picioare, apoi căzu icnind în patru labe. Aproape imediat, începu să izbească cu putere în zid. Orice Păpuşar care ar fi fost martor al acestei scene ar fi leşinat pe loc, dar acesta continuă pe un ton la fel de calm:

— Expediţia noastră este aproape reunită. Ne mai lipseşte doar un membru din echipaj.

Louis descoperi că putea să se rostogolească şi o făcu imediat, apoi spuse:

— Ia-o de la capăt! Ne-ai băgat într-o cutie, aşa că nu mai trebuie să ne ascunzi nimic. Cine eşti?

— Puteţi să-mi alegeţi ce nume doriţi.

— Ce eşti şi ce vrei de la noi?

Păpuşarul ezită o clipă.

— Am fost „Ultimul” pe planeta mea, perechea unuia pe care-l ştiţi sub numele de Nessus. Acum nu mai sunt nici una, nici alta. Am nevoie de voi ca membri într-o nouă expediţie pe Lumea Inelară, pentru a-mi recâştiga statutul.

— N-o să te ajutăm, răspunse Chmeee.

— S-a întâmplat ceva cu Nessus? întrebă Louis.

— Mulţumesc pentru grijă. Nessus e sănătos la minte şi la trup. Şocul pe care l-a suferit pe Lumea Inelară a fost exact ceea ce i-a trebuit pentru a-şi reveni mental. Acum este acasă şi are grijă de cei doi copii ai noştri.

Ceea ce suferise Nessus, gândi Louis, ar fi şocat pe oricine. Băştinaşii de pe Lumea Inelară îi tăiaseră unul dintre capete. Dacă Louis şi Teela nu s-ar fi gândit să utilizeze un garou, ar fi sângerat până şi-ar fi dat duhul.

— Presupun că i-aţi transplantat un cap nou.

— Desigur.

— N-ai fi aici, interveni Chmeee, dacă n-ai fi nebun. Şi atunci, mă întreb de ce ar alege trilioanele de Păpuşari o minte bolnavă care să-i conducă?

— Eu nu mă consider nebun. — Piciorul din spate al Păpuşarului se îndoia neobosit. (Figurile lui, dacă ar fi arătat vreo expresie, exprimau o infinită idioţenie.) — Vă rog să nu vă mai referiţi la asta. Mi-am servit bine specia, la fel ca şi cei patru predecesori ai mei, înainte ca facţiunea conservatoare să găsească puterea de a ne schimba. S-au înşelat, şi am să dovedesc asta. Ne vom duce pe Lumea Inelară şi vom găsi bogăţii mai presus de modesta lor înţelegere.

— Răpirea unui Kzin este, desigur, o greşeală, mârâi Chmeee, cu ghearele scoase la vedere.

Păpuşarul îi privea prin perete.

— N-ai fi venit. Nici Louis n-ar fi venit. Tu aveai acum un statut şi un nume. Louis îşi avea droudul. Al patrulea membru era prizonier. Agenţii mei m-au informat că a fost eliberată şi este în drum spre noi.

Louis surâse amar. În lipsa droudului, orice umor i se părea acum amar.

— Nu ai prea multă imaginaţie, nu-i aşa? Seamănă cu prima expediţie. Eu, Chmeee, un Păpuşar şi o femeie. Cine este femeia? O altă Teela Brown?

— Nu! Nessus a fost terorizat de Teela Brown, şi îi dau dreptate. Am furat-o pe Halrloprillalar din ghearele ARM-ului. Trebuia să avem ca ghid un băştinaş de pe Lumea Inelară. În ceea ce priveşte caracterul expediţiei noastre, de ce să renunţ la o strategie câştigătoare? Voi aţi reuşit să scăpaţi de pe Lumea Inelară.

— Toţi, în afară de Teela.

— A fost decizia ei.

— Dar am fost plătiţi pentru asta, interveni Kzinul. Am adus acasă o astronavă capabilă să străbată un an-lumină într-un minut şi jumătate, graţie căreia am obţinut numele şi statutul. Ce ne-ai putea oferi acum, comparabil cu aceasta?

— Multe. Poţi să te mişti acum, Chmeee?

Kzinul se ridică. Se părea că scăpase de aproape toate efectele paralizatorului. Louis îşi mai simţea încă extremităţile înţepenite.

— Cum vă simţiţi? Vă este greaţă, aveţi dureri?

— De ce eşti atât de grijuliu, mâncător de rădăcini? M-ai lăsat în nesimţire aproape o oră. În afara unei coordonări anemice şi a faptului că-mi este foame, în rest totul este în regulă.

— Perfect. Aşadar, vom putea testa substanţa mai târziu. Foarte bine, Chmeee, o să ai şi acum parte de o răsplată. Ce zici de medicamentul care l-a menţinut pe Louis Wu tânăr şi puternic timp de două sute douăzeci şi trei de ani? Noi am dezvoltat un produs analog şi pentru Kzini. Vei putea oferi această formulă Patriarhiei Kzinti când ne vom încheia misiunea.

Chmeee părea un pic încurcat.

— O să întineresc? Mi-ai introdus deja mizeria aia?

— Da.

— Am fi putut s-o descoperim şi noi. Dar n-am avut nevoie de ea.

— Eu am nevoie de tine tânăr şi puternic. De altfel, Chmeee, nu există un pericol real în expediţia noastră. Nu intenţionez să cobor pe Lumea Inelară, ci numai pe un astroport de pe margine. Va trebui doar să-mi împărtăşeşti tot ce vei afla, ca de altfel şi Louis. În ceea ce priveşte recompensa imediată…

Pe discul de păşit apăruse droudul lui Louis Wu. Carcasa fusese deschisă şi sigilată la loc. Inima lui Louis tresări.

— Nu-i utiliza încă, spuse Chmeee, pe un ton de ordin.

— În regulă. Dar de când mă ţii sub observaţie?

— Acum cincisprezece ani, te-am găsit în canion. Agenţii mei acţionau deja pe Pământ încercând s-o elibereze pe Halrloprillalar. N-au avut succes. De aceea, am instalat discuri de păşit în apartamentul tău şi am aşteptat momentul potrivit. Acum, trebuie să înrolez ghidul nostru băştinaş.

Păpuşarul mai rosti ceva spre panoul de comandă şi dispăru dincolo de el.

— Nu utiliza droudul, spuse Chmeee.

— Cum spui tu.

Louis îi întoarse spatele. Era conştient de faptul că ar fi trebuit să fie nebun în cazul în care dorinţa sârmei l-ar fi determinat să atace un Kzin. Cel puţin, era şi un lucru bun în toate astea… şi se agăţă cu speranţă de acest gând.

Nu fusese în stare să facă nimic pentru Halrloprillalar.

Halrloprillalar avea deja o vârstă de mii de ani când se alăturase expediţiei lor, ce se străduia să găsească o cale de a părăsi Lumea Inelară. Băştinaşii, care trăiau sub staţia sa plutitoare de poliţie, o tratau ca pe o zeiţă. De altfel, întreaga echipă jucase acest joc — cu ajutorul lui Halrloprillalar, se dăduseră drept zei pe tot drumul de întoarcere la astronava avariată. Mai mult, ea şi Louis se iubiseră.

Băştinaşii Lumii Inelare — cele trei forme pe care echipa lor le întâlnise — se înrudeau cu oamenii, deşi nu erau umani pe deplin. Halrloprillalar era aproape lipsită de păr şi avea buzele nu mai proeminente decât cele ale unei maimuţe. Uneori, cei foarte în vârstă nu caută decât varietatea în relaţiile lor sentimentale, şi Louis se întrebase adesea dacă nu cumva acelaşi lucru i se întâmplase şi lui. Observase carenţe de caracter la Prill… dar, tanj, îşi avea şi el propria colecţie.

Se simţea îndatorat faţă de Halrloprillalar. Avuseseră nevoie de ajutorul ei, iar Nessus utilizase dispozitivul său special pentru a o atrage de partea lor. O condiţionase cu taspul, iar el îl lăsase s-o facă.

Se întorsese cu Louis în spaţiul cunoscut. Îl însoţise la birourile Naţiunilor Unite de la Berlin, dar nu se adaptase deloc. Dacă Ultimul reuşise să o găsească şi intenţiona să o ducă înapoi pe lumea ei natală era bine, întrucât ar fi reprezentat mai mult decât ar fi putut Louis să facă pentru ea.

— Cred că Păpuşarul minte, spuse Chmeee. Este mania grandorii. Cum ar putea permite Păpuşarii să fie conduşi de un sonat?

— Nu încearcă pe pielea lor. Nu riscă. Oricum, sunt în câştig. Pentru ei, are sens să-l aleagă pe cel mai inteligent dintre puţinii lor megalomani. Putem privi şi din altă perspectivă: există o serie de „Ultimi” având menirea de a învăţa restul populaţiei să ţină capetele plecate — nu aspiraţi la o putere mai mare, pentru că nu este sigură. Oricum ai lua-o, are logică.

— Crezi că ne-a spus adevărul?

— Nu ştiu. Şi chiar dacă n-ar face-o, ne are la mână.

— Te are pe tine! izbucni Kzinul. Te are la mână din cauza sârmei. De ce nu te simţi ruşinat de asta?

De fapt, Louis se simţea ruşinat, dar lupta ca acest lucru să nu-i afecteze judecata şi să-l arunce într-o disperare neagră. Nu avea scăpare din această cutie fizică: pereţii, podeaua şi plafonul făceau parte dintr-o carcasă Produs General. Erau însă elemente care…

— Dacă tot vrei să te preocupi şi de altceva în afară de evadare, gândeşte-te şi la faptul că vei întineri. În privinţa asta n-a minţit, n-ar fi avut nici un rost. Ce se va întâmpla când vei întineri?

— Un apetit mai mare. Mai puternic. O tendinţă mai accentuată de a lupta. Cred că ar trebui să te îngrijoreze toate acestea, Louis.

Pe măsură ce îmbătrânise, Chmeee câştigase în masivitate. Petele negre ca nişte ochelari din jurul ochilor, precum şi anumite porţiuni din blana portocalie încărunţiseră aproape complet. Muşchii proeminenţi mai puteau fi vizibili atunci când se mişca şi nici un Kzin tânăr, în toate minţile, n-ar fi îndrăznit să se lupte cu el. Dar ceea ce impresiona mai mult la el erau cicatricele. Blana şi pielea de pe mai mult de jumătate din suprafaţa corpului său fuseseră arse în cursul vizitei pe Lumea Inelară. Douăzeci şi trei de ani mai târziu, blana crescuse la loc, dar în smocuri răzleţe peste rănile cicatrizate.

— Elixirul vindecă şi cicatricele, spuse Louis Wu. Blana o să-ţi crească uniform, şi fără nici un fir alb.

— Foarte bine. O să fiu mai drăguţ. — Coada sa biciuia nervos aerul. — Am să-l ucid pe ierbivor. Cicatricele sunt ca şi memoriile. Nu trebuie să le îndepărtăm.

— Cum ai să dovedeşti că eşti Chmeee?

Coada îi încremeni, iar Kzinul îl privi dezorientat.

— Mă are la mână cu sârma. — Louis nu era prea sigur în privinţa acestei remarci, dar vorbea pentru un eventual microfon. Un Păpuşar nu putea ignora posibilitatea unei revolte. — Pe tine te are la mână cu haremul, proprietăţile, privilegiile şi cu numele ce aparţine unui Chmeee care îmbătrâneşte. Patriarhul nu-ţi va crede niciodată povestea, dacă nu vei avea de partea ta atât Elixirul pentru Kzini, cât şi cuvântul Ultimului.

— Încetează!

Louis Wu simţi brusc că atinsese limita suportabilului. Întinse mâna spre droud, dar Kzinul fu mai rapid. Chmeee transformă pe loc cutiuţa din plastic negru într-o mână negru-portocalie.

— Dacă aşa vrei tu…, se resemnă Louis şi se lungi pe spate. Oricum, trebuia să doarmă…

— Cum ai ajuns să te cablezi? Cum?

— Păi, ezită Louis, dacă vrei să înţelegi, îţi mai aduci aminte de ultima noastră întâlnire?

— Sigur. Puţini oameni au fost invitaţi pe Kzin. Pe vremea aceea, meritai această onoare.

— Poate. Poate că o meritam. Îţi aminteşti când mi-ai arătat Casa Trecutului Patriarhiei?

— Sigur. Atunci ai încercat să-mi spui că trebuie să îmbunătăţim relaţiile interspecii. Şi tot ce trebuia să facem era să permitem unei echipe de reporteri umani să intre în muzeu cu holocamere.

— Întocmai! murmură Louis zâmbind amintirilor.

— Eu mi-am exprimat atunci anumite rezerve.

Casa Trecutului Patriarhiei era, în egală măsură, mare şi grandioasă: o construcţie imensă şi neregulată, formată din blocuri de rocă vulcanică topită la margine. Era toată numai unghiuri, iar pe cele mai înalte patru turnuri avea montate tunuri laser. Camerele se succedau aproape la nesfârşit, lui Chmeee şi lui Louis fiindu-le necesare aproape două zile pentru a le străbate.

Trecutul oficial al Patriarhiei se întindea pe o lungă perioadă în istorie. Louis văzuse femururi străvechi având fasonate locaşuri de prindere, care fuseseră folosite ca arme de Kzinii primitivi. Văzuse arme ce se puteau încadra în categoria tunurilor portabile, dar pe care puţini oameni ar fi reuşit să le ridice. Văzuse armuri din plăci de argint la fel de groase precum uşa unui seif, sau o secure dublă cu care s-ar fi doborât cu uşurinţă chiar şi un sequoia bătrân. Tocmai se discuta despre posibilitatea ca un grup de reporteri tereştri să viziteze palatul, când ajunseseră la Harvey Mossbauer.

Familia acestuia fusese ucisă şi mâncată în timpul celui de-al Patrulea Război Om-Kzin. După mulţi ani de la încheierea armistiţiului şi după numeroase pregătiri aproape obsesive, Mossbauer aterizase singur şi înarmat pe Kzin. Omorâse patru masculi Kzinti şi reuşise să plaseze o bombă în haremul Patriarhului mai înainte ca gărzile să-l poată anihila. Fuseseră stânjeniţi de necesitatea de a-l păstra intact. Cel puţin aşa spusese Chmeee.

— Numeşti asta intact?

— Dar gândeşte-te că luptase. Şi cum luptase! Există înregistrări. Noi ştim cum să onorăm un inamic curajos şi puternic, Louis.

Ce mai rămăsese din piele era atât de brăzdată de cicatrice încât trebuia să te uiţi de două ori pentru a spune cărei specii îi aparţinea; totul însă era plasat pe un piedestal înalt, cu o plachetă din metal de carcasă, iar împrejurul lui nu mai exista nimic, doar podeaua. Poate că un reporter terestru obişnuit nu ar fi reuşit să înţeleagă, dar Louis ajunsese la esenţă.

— Mă întreb dacă te-aş putea face să pricepi, spuse el, acum, după douăzeci de ani, din postura unui biet cablat răpit şi lipsit de droudul său, cât de fericit mă simţeam atunci ştiind că Harvey Mossbauer era om.

— Amintirile sunt plăcute, dar acum vorbeam de drogul tău, îi reaminti Chmeee.

— Oamenii fericiţi nu devin dependenţi. Altfel, recurgi la implant. Oricum, eram fericit atunci. Mă simţeam ca un erou. Ştii unde se afla Halrloprillalar pe vremea aia?

— Nu. Unde?

— În mâna guvernului, a celor de la ARM. Indivizii ăia aveau o mulţime de întrebări de pus, iar eu n-o puteam ajuta în nici un fel. Se afla sub protecţia mea. O adusesem pe Pământ cu mine…

— Era o problemă sentimentală, Louis. Mă bucur că femelele Kzinti nu sunt conştiente. Ai fi făcut orice ţi-ar fi cerut. Şi îţi ceruse să vadă spaţiul uman.

— Evident, iar eu eram băştinaşul pe post de ghid. Numai că nu s-a întâmplat aşa. Am ajuns cu Marele Şlem şi cu Halrloprillalar acasă, am încredinţat-o pe ea şi nava unei coaliţii Kzin-Pământ şi atunci a fost ultima noastră întâlnire.

— Nava cu hiperpropulsie cuantică de gradul doi a devenit un secret al Patriarhiei.

— Este un „Top Secret” şi pentru Naţiunile Unite. Nu cred să-l fi dezvăluit nici măcar celorlalte guverne din spaţiul cunoscut, şi mi s-a dat de înţeles că trebuie să-mi ţin şi eu gura. Evident, Lumea Inelară face parte din secret; cum am fi ajuns acolo fără un Mare Şlem? Acum mă întreb — continuă Louis — cum intenţionează Ultimul să ajungă pe Lumea Inelară, situată la două sute de ani-lumină de Pământ, chiar mai mult, de aici, de pe Canyon, cu viteza de trei zile pe an-lumină dacă foloseşte nava asta. Crezi că ne aşteaptă un alt Mare Şlem pe undeva prin apropiere?

— Nu încerca să schimbi subiectul. De ce ţi-ai implantat sârma? — Chmeee se arcuise deasupra lui, cu ghearele scoase. Poate că era un gest reflex, dincolo de orice control conştient.

— Am plecat de pe Kzin şi m-am întors acasă, dar n-am reuşit să-i conving pe cei de la ARM să mă lase s-o văd pe Prill. Dacă am fi putut realiza o nouă expediţie pe Lumea Inelară, ar fi mers cu noi drept ghid indigen, dar, tanj!, nu puteam vorbi despre asta decât cu guvernul… pentru că tu nu erai interesat.

— Cum aş fi putut să plec din nou? Aveam un nume şi aşteptam copii. Femelele Kzinti sunt extrem de dependente. Au nevoie permanentă de îngrijire şi atenţie.

— Şi acum, ce se va întâmpla cu ele?

— Fiul meu mai mare îmi va administra proprietăţile. Dacă va trece mai multă vreme, se va lupta cu mine pentru a le păstra. Dacă… Louis, cum ai devenit dependent de sârmă?

— Un clovn m-a lovit cu un tasp!

— Cuuum?

— Mă plimbam printr-un muzeu din Rio, când cineva mi-a făcut-o, din spatele unei colonade.

— Dar şi Nessus adusese cu el un tasp pe Lumea Inelară, pentru a-şi controla echipajul. L-a folosit asupra noastră.

— Întocmai. Este, de altfel, modalitatea Păpuşarilor Pierson de a ne face bine, controlându-ne! Ultimul foloseşte aceeaşi metodă. La naiba, mie îmi controlează droudul prin telecomandă, iar ţie ţi-a oferit tinereţe veşnică. Şi cu ce rezultat? Vom face tot ce ne va spune el.

— Nessus şi-a folosit taspul şi asupra mea, dar eu nu m-am cablat.

— Nici eu nu am făcut-o atunci. Dar îmi aminteam de el. Mă simţeam pierdut, mă gândeam la Prill — voiam să intru într-un nou sabatical. Obişnuiam să fac aşa ceva, plecam singur, într-o navă, spre marginile spaţiului cunoscut, până ce ajungeam să tolerez din nou prezenţa oamenilor. Până reuşeam să mă regăsesc. Dar asta ar fi însemnat să fug de Prill. Şi atunci, un clovn mi-a făcut-o. Nu mi-a dat un şoc prea mare, dar mi-a amintit de taspul pe care-l purta Nessus şi care era de zece ori mai puternic. Am… rezistat aproape un an, apoi mi-am făcut implantul.

— O să-ţi scot eu sârma aia din creier.

— Există efecte secundare nedorite.

— Dar cum ai ajuns să te împotmoleşti pe Warhead?

— A, asta era! Poate că devenisem paranoic, dar Halrloprillalar dispăruse în clădirea ARM şi nu mai ieşise. Acolo, Louis Wu era supravegheat în permanenţă, pentru a nu divulga secretele lor nenorocite. Mi-am spus că ar fi mai bine să fug, iar pe Canyon era uşor să aterizezi cu o navă fără să fii observat.

— Cred că şi Ultimul ştia acest lucru.

— Chmeee, dă-mi droudul sau lasă-mă să dorm sau, mai bine, ucide-mă! Am epuizat toate motivaţiile.

— Atunci, culcă-te!

3. O FANTOMĂ ÎN ECHIPAJ

Era plăcut să te trezeşti între discurile de dormit… dar Louis îşi aminti.

Chmeee înfuleca o bucată de carne crudă şi roşie. Pe Wunderland, se fabricau adeseori replicatoare de alimente, utile mai multor specii. Kzinul se opri din mestecat cât pentru a spune:

— Toate echipamentele de la bord au fost construite de oameni, sau ar fi putut fi construite de ei. Chiar şi carcasa trebuie să fi fost cumpărată de pe una dintre lumile oamenilor.

Asemeni unui făt în pântec, Louis plutea în lipsa de gravitaţie dintre discuri, cu ochii închişi şi genunchii adunaţi. Dar nu putea uita unde se afla.

— Mi s-a părut, spuse el, că landerul are, mai degrabă, aerul Jinxian. Asamblat pe orbită, dar de pe Jinx. Cum este patul tău? Kzinti?

— Fibre artificiale. Fabricate să semene cu blana unui Kzin şi vândute în secret, fără-ndoială, unor oameni cu un ciudat simţ al umorului. Mi-ar face plăcere să dibui fabrica asta.

Louis se întinse după întrerupător. Câmpul gravitaţional îşi reintră în drepturi treptat, coborându-l lin pe podea.

Afară, era noapte: stele albe, perfect conturate, deasupra, şi un peisaj întunecat şi fără forme, dedesubt. Chiar dacă ar fi avut la îndemână costume presurizate, canionul se afla pe partea cealaltă a planetei. Adică exact dincolo de acea barieră întunecată ce se unea cu bolta înstelată. Dar cum ar fi putut să afle?

Bucătăria automată avea două console, una cu instrucţiuni în interplanetară, iar cealaltă în Graiul Hero. Pe laturile opuse, se aflau toaletele. Louis ar fi preferat un aranjament mai puţin explicit. Comandă un mic dejun, mai mult ca să testeze repertoriul bucătăriei.

— Te interesează situaţia în care ne aflăm, Louis? mârâi Chmeee.

— Priveşte mai bine sub picioare. Kzinul îngenunche.

— Aha… Păpuşarii construiesc deflectorul hiperpropulsor. Asta e nava în care Ultimul a fugit din Flota Lumilor.

— Nu iei în seamă discurile de păşit. Păpuşarii nu le utilizează oriunde, ci numai pe planeta lor. Acum am aflat că Ultimul şi-a trimis agenţii după mine pe discuri de păşit.

— Le putea fura, aşa cum a furat şi nava, aşa cum a furat, eventual, şi altceva. Fondurile lui, probabil, provin neoficial de la Produs General. Louis, eu nu cred că Ultimul are sprijinul Păpuşarilor. Ar trebui să încercăm să ajungem la flota lor.

— Chmeee, este posibil să fie microfoane peste tot.

— Trebuie să-mi măsor cuvintele de dragul unui ierbivor?

— În regulă, hai să vedem cum stăm! — Depresia pe care Louis o simţea se manifesta în exterior printr-un sarcasm amar. Chmeee avea încă droudul său. — Un Păpuşar a pus la cale răpirea unui om şi a unui Kzin. Evident, orice Păpuşar onest ar fi fost îngrozit de aşa ceva. Crezi că ne-ar lăsa să ajungem acasă şi să-i spunem Patriarhului? Care, bineînţeles, şi-a dat toată silinţa de a construi mai multe astronave ca Marele Şlem, capabile să ajungă flota Păpuşarilor în aproape patru ore, plus timpul de sincronizare a vitezelor, cu alte cuvinte, trei luni la 3 g…

— Destul, Louis!

— Tanj, dacă vrei să porneşti un nou război, ai acum şansa asta! Potrivit lui Nessus, Păpuşarii s-au amestecat în Primul Război Om-Kzin, dar în favoarea noastră. Cu chestia asta, te are la mână! Acum, să nu-mi spui că ai povestit cuiva acest lucru.

— Încheie subiectul aici.

— De acord, numai că mi se pare… — Întrucât era posibil ca discuţia să fie înregistrată, Louis vorbea şi pentru Ultimul. — Noi trei suntem singurii din spaţiul cunoscut care ştim ce-au făcut Păpuşarii, asta în cazul în care nici unul dintre noi n-a vorbit.

— Dacă ne-am pierde pe Lumea Inelară, ar plânge Ultimul o veşnicie? Înţeleg raţionamentul. S-ar putea însă ca Ultimul să nu ştie că Nessus a fost indiscret.

„Va şti acum, dacă ne înregistrează”, gândi Louis. „Este greşeala mea. Trebuia să-mi măsor cuvintele pentru un ierbivor?” Se apucă să mănânce aproape hulpav.

Alesese ceva şi simplu, şi complex: o jumătate de grepfruit, sufleu de ciocolată, piept fript de moa, cafea jamaicană Muntele Albastru, cu frişcă. Majoritatea produselor se dovediră delicioase, numai frişca era mai puţin convingătoare. Dar ce s-ar fi putut spune despre pieptul de moa? Un genetician din secolul XXIV recrease specia, sau cel puţin aşa pretindea, iar replicatorul bucătăriei realizase o imitaţie a ei. Avea o textură suculentă şi gustul aidoma cărnii de pasăre.

Nimic însă nu se compara cu starea din timpul cât era cablat.

Învăţase să se obişnuiască cu această depresie temporară. Ea căpăta relief numai în contrast cu sârma; ajunsese să o considere starea normală de existenţă a omenirii. Faptul de a fi prizonierul unui extraterestru nebun, pentru cine ştie ce motive obscure, nu înrăutăţea prea mult lucrurile. Ceea ce întuneca atât de mult acea dimineaţă era faptul că Louis Wu nu mai putea rezista tentaţiei droudului.

După ce termină de mâncat, aruncă farfuriile murdare la toaletă şi întrebă:

— Ce vrei să-ţi dau în schimbul droudului?

— Ce ai de dat? mormăi Chmeee.

— Promisiuni făcute pe cuvânt de onoare. Şi un set de pijamale obişnuite.

Coada lui Chmeee şfichiui din nou aerul.

— Pe vremuri, mi-ai fost un companion util. Ce se va alege de tine dacă-ţi voi da droudul? Vei deveni un animal vegetal. Am să-l păstrez.

Louis se apucă să-şi facă exerciţiile.

Flotările într-o mână erau destul de uşoare în gravitaţia redusă la jumătate. Dar o sută numai pe una, era ceva. Curbura dorsală a carcasei era totuşi prea joasă pentru a încerca şi alte figuri. Două sute de sărituri în foarfecă, atingerea cu degetele de la mâini, în poziţie întinsă, a celor de la picioare, întinse…

Chmeee îl privea curios. Abia într-un târziu, se hotărî să vorbească din nou:

— Mă întreb de ce şi-a pierdut onoarea Ultimul…

Louis nu-i răspunse. Suspendat orizontal, cu degetele picioarelor prinse între discurile de dormit şi pulpele sprijinite de o placă, încerca să facă scurte oscilaţii în sus şi în jos.

— Oare ce aşteaptă să găsească la marginea astroportului? continuă Kzinul. Ce-ar trebui să găsim acolo? Inelele deceleratoare sunt prea mari pentru a fi mişcate. E posibil să vrea ceva de pe astroportul Lumii Inelare?

Louis comandă două pulpe de moa. Le şterse de grăsime şi începu să jongleze cu ele. Sudoarea i se aduna în picături mari, apoi i se scurgea încet pe faţă şi pe piept.

Coada lui Chmeee plesni aerul. Imensele sale urechi rozalii se pliară spre spate, deşi nu se zărea nici un inamic. Era furios şi asta era problema lui.

Păpuşarul se întrupă brusc, în spatele unui perete impenetrabil. Îşi schimbase stilul coamei, înlocuind punctele de lumină cu opale… şi era singur. După ce studie o clipă situaţia, spuse:

— Foloseşte droudul, Louis!

— N-am această posibilitate, răspunse acesta punând deoparte greutăţile. Unde este Prill?

— Chmeee, dă-i droudul!

— Unde este Halrloprillalar?

Un braţ păros, uriaş, îi cuprinse gâtul. Louis încercă din toate puterile să se elibereze. Kzinul icni şi cu o delicateţe nebănuită îi inseră droudul în locaş.

— În regulă, spuse Louis.

Kzinul îi dădu drumul şi se aşeză. Pământeanul ghicise deja, ca şi tovarăşul lui de captivitate, de altfel. Abia acum începea să înţeleagă cât de mult dorise s-o vadă pe Prill… s-o vadă eliberată din mâinile celor de la ARM… pur şi simplu s-o vadă.

— Halrloprillalar este moartă, răspunse Păpuşarul. Agenţii mei m-au înşelat. Ştiuseră că indigena de pe Lumea Inelară era moartă de 18 ani standard. Aş fi putut să-i descopăr oriunde s-ar fi ascuns, dar asta mi-ar mai fi luat alţi optsprezece ani. Sau poate o mie opt sute! Spaţiul uman este prea mare. Îi las să-şi păstreze banii furaţi.

Louis aproba zâmbind, ştiind însă că această veste îl va răni profund atunci când îşi va scoate droudul. Îl auzi pe Chmeee că întreabă:

— Cum a murit?

— Nu tolera Elixirul. Cei de la Naţiunile Unite cred acum că ea nu era pe de-a-ntregul umană. A îmbătrânit foarte repede. La un an şi cinci luni de când ajunsese pe Pământ, era deja moartă.

— Deja moartă, murmură Louis, când eu eram pe Kzin… — Exista, totuşi, o nepotrivire. — Dar ştiu că ea avea propriile pastile pentru longevitate, mai bune decât Elixirul. Aduseserăm cu noi un criotermos plin.

— A fost furat. Nu ştiu mai mult.

Furat? Dar Prill nu se plimbase niciodată pe străzile Pământului, pentru a se întâlni cu hoţi obişnuiţi. Doar oamenii de ştiinţă ai Naţiunilor Unite trebuie să fi deschis termosul pentru a analiza substanţa, dar n-ar fi avut nevoie mai mult de un microgram… Prill nici n-ar fi bănuit. După aceea, o ţinuseră pentru a obţine toate informaţiile pe care le deţinea înainte ca ea să moară.

Cu siguranţă, acest lucru urma să-l rănească cumplit. Peste câtva timp, nu acum.

— Nu mai putem întârzia. — Păpuşarul se aşezase în şaua sa capitonată. — O să călătoriţi în stază, pentru a conserva resursele. Am un rezervor suplimentar de combustibil care va fi aruncat înainte de a intra în hiperspaţiu. O să ajungem acolo cu combustibilul intact. Chmeee, vrei să botezi nava noastră?

— Deci, îţi propui să explorezi la-ntâmplare?

— Numai astroportul de pe zid, nimic altceva. Vrei să-i dai un nume navei?

— O numesc Acul Încins al Căutării.

Louis zâmbi, întrebându-se dacă Păpuşarul recunoştea termenul. Nava era acum denumită după un instrument Kzinti al torturii. Gurile Păpuşarului apucară două manete şi le apropiară încet.

4. DESCENTRARE

Louis icni în momentul în care greutatea i se dublă brusc. Peisajul de pe Canyon dispăruse. Se dizolvase pe un fundal de stele în continuă mişcare, dintre care una, chiar sub picioarele lor, strălucea mai puternic decât celelalte. Ultimul se eliberase şi el din păienjenişul reţelei antişoc, ataşată la şaua cabinei de pilotaj. Şi Păpuşarul se schimbase. Se mişca de parcă ar fi fost extrem de obosit, iar coama — din nou, altfel ornamentată — lăsa impresia că nu mai fusese pusă în ordine de foarte multă vreme.

Curentul nu-i întunecase judecata. Louis îşi putea da seama de lucrurile evidente, de faptul că era absolut necesar ca atât el, cât şi Chmeee să petreacă doi ani în stază, în timp ce Păpuşarul avea să piloteze singur Acul prin hiperspaţiu; că spaţiul cunoscut, sfera cuprinzând sistemele solare explorate, în diametru de aproape optzeci de ani-lumină, trebuie să se fi aflat de acum în urmă; că Acul Încins al Căutării fusese construit pentru a fi pilotat de un Păpuşar, în vreme ce ceilalţi pasageri trebuiau să călătorească în stază; numai mila unui Păpuşar i-ar mai fi putut aduce înapoi. Nu mai văzuse de mult figura unei fiinţe umane, iar Halrloprillalar murise din vina lui, aşa că avea să se trezească teribil de singur când îşi va decupla droudul, adică foarte curând. Dar nimic din toate acestea nu contau, atâta timp cât firavul curent încă îi mai gâdila creierul.

Nu văzuse flama vreunui propulsor, ceea ce însemna că Acul Încins al Căutării se deplasa numai pe baza trusterelor.

Proiectanţii Mincinosului montaseră motoarele navei pe imensele sale aripi delta. Ceva asemănător unei gigantice raze laser se abătuse asupra lor în timp ce treceau pe deasupra Lumii Inelare, şi motoarele fuseseră spulberate. „Ultimul nu voia să mai repete acea greşeală”, gândi Louis. Trusterele Acului fuseseră montate în interiorul indestructibilei carcase.

— Cât mai avem până la aterizare? întrebă Chmeee.

— Vom putea să ne pregătim de andocare peste cinci zile. N-am reuşit să obţin de la Flota Lumilor sisteme de propulsie mai avansate. Cu echipamentul fabricat de oameni, vom putea decelera numai cu 20 g. Găseşti confortabilă gravitaţia din cabină?

— Un pic prea mică. Este cea terestră?

— Nu, este cea a Lumii Inelare, 0,992 din cea terestră.

— Las-o aşa! Ultimule, nu ne-ai dat nici un instrument, iar mie mi-ar fi plăcut să studiez Lumea Inelară.

Păpuşarul cântări argumentul preţ de câteva clipe, apoi vorbi:

— Landerul vostru este dotat şi cu un telescop, dar nu poate focaliza direct în jos. Aşteaptă puţin!

Ultimul îşi îndreptă din nou atenţia asupra tabloului de comandă, apoi întoarse un cap şi începu să sâsâie cu accentele caracteristice Graiului Hero.

— Foloseşte interplanetara! izbucni Chmeee. Măcar să asculte şi Louis.

Păpuşarul se supuse.

— Oricum, este plăcut să vorbeşti în orice limbă. M-am simţit singur. Iată, vă ofer proiecţia din telescopul Acului.

O imagine apăru brusc sub picioarele lui Louis Wu: un dreptunghi fără contur, în care soarele Lumii Inelare şi stelele din jurul lui deveniseră brusc mai mari. Louis îşi folosi mâna pe post de pavăză, pentru a se apăra de lumina soarelui, şi începu să caute. Lumea Inelară era acolo: o aţă de culoare turcoaz, care forma un semicerc.

Imaginaţi-vă o panglică turcoaz de treizeci de metri lungime şi doi centimetri şi jumătate lăţime. Adunaţi-o într-un cerc cu muchia pe podea şi puneţi o lumânare în centru. Acum măriţi scala:

Lumea Inelară era ca o panglică dintr-un material extrem de rezistent, o panglică lată de aproape un milion şi jumătate de kilometri, strânsă în jurul unui soare, într-un cerc cu raza de o sută cincizeci de milioane de kilometri. Inelul acesta se rotea cu o mie două sute de kilometri pe secundă, viteză suficientă pentru a genera pe suprafaţa sa interioară o forţă centrifugă aproximativ egală cu gravitaţia terestră. Misterioşii Ingineri ai Lumii Inelare puseseră pe suprafaţa interioară pământ, oceane şi atmosferă. Ridicaseră pereţi măsurând peste o mie cinci sute de kilometri la marginile ei, pentru a-i păstra aerul înăuntru. Probabil că acesta se mai scurgea pe deasupra Zidurilor de Margine, dar nu în cantităţi semnificative. Un inel interior, format din douăzeci de pătrate de umbră, ce ocupau echivalentul orbitei lui Mercur din sistemul nostru solar, asigura un ciclu zi-noapte de treizeci de ore.

La asemenea dimensiuni, Lumea Inelară dispunea de o mie cinci sute de milioane de milioane de kilometri pătraţi de suprafaţă locuibilă. De trei milioane de ori suprafaţa Pământului.

Louis, Interlocutorul, Nessus şi Teela Brown călătoriseră de-a latul ei timp de aproape un an, parcurgând peste trei sute de mii de kilometri, apoi se întorseseră la locul unde se prăbuşise Mincinosul. Expediţia lor acoperise numai o cincime din lăţime şi nu aflaseră prea multe. Dar ar fi îndrăznit o fiinţă gânditoare să pretindă vreodată că a devenit un expert în Lumea Inelară?

Examinau acum unul dintre astroporturile de pe bordura exterioară a Zidurilor de Margine. Dacă Ultimul spunea adevărul, nici nu aveau nevoie de mai mult. Aterizau pe astroportul de pe bordură, încărcau ceea ce se aştepta el să găsească şi decolau. Repede! Pentru că…

Pentru că, pe imaginea rectangulară a telescopului pe care Ultimul le-o pusese la dispoziţie, totul devenea dureros de evident. Arcul turcoaz al Lumii Inelare — culoarea a trei milioane de lumi terestre, deşi prea îndepărtat pentru a se distinge detalii pe el, dar cu panglica pătratelor de umbră clar conturată — era evident descentrat faţă de soarele său.

— N-am ştiut asta, spuse Chmeee. Am stat un an Kzin pe structură şi tot n-am aflat. Cum este cu putinţă?

— S-ar putea ca Lumea Inelară să nu fi fost descentrată când aţi fost voi acolo, în urmă cu douăzeci şi trei de ani.

Louis aprobă din cap. Orice conversaţie i-ar fi distras atenţia. Numai bucuria sârmei îndepărta oroarea pe care ar fi trebuit s-o resimtă pentru soarta băştinaşilor, precum şi teama şi vinovăţia pentru sine însuşi. Ultimul continuă:

— Structura Lumii Inelare este instabilă în planul orbitei. Nu ştiaţi acest lucru?

— Nu!

— Nici eu n-am ştiut, interveni Louis, până ce nu am ajuns din nou pe Pământ. Atunci am făcut câteva cercetări.

Amândoi extratereştrii îl priveau acum uimiţi. De fapt, bărbatul nu dorise să le atragă atenţia în măsură atât de mare.

— De altfel, este destul de simplu de demonstrat că Lumea Inelară este instabilă, adăugă el. Stabilă de-a lungul axului şi instabilă în plan. Trebuie să fi existat ceva care să o ţină centrată pe soarele ei.

— Acum însă, este descentrată!

— Înseamnă că acel ceva a încetat să mai funcţioneze.

— Atunci, ei urmează să moară, interveni Chmeee, indicând cu gheara către podeaua invizibilă. Miliarde, zeci de miliarde — trilioane? Se întoarse spre Louis şi continuă: M-am săturat de zâmbetul tău tâmp. N-ai putea vorbi mai bine fără droud?

— Vorbesc foarte bine aşa.

— Atunci, vorbeşte. De ce este instabilă Lumea Inelară? Nu este pe orbită?

— Nu, sigur că nu. Ar trebui să fie rigidă. Această rotaţie teribilă ar rigidiza-o. Dacă descentrezi puţin Lumea Inelară, ea va continua procesul. Ecuaţiile sunt destul de aride. M-am ajutat de un computer, iar cifrele pe care le-am găsit sunt incredibile.

— Demult, şi noi am crezut că putem construi o astfel de Lume Inelară, interveni Ultimul. Instabilitatea era însă prea mare. Chiar şi o banală erupţie solară mai puternică ar fi exercitat o presiune considerabilă asupra structurii, suficientă pentru a o dezechilibra. După cinci ani, s-ar fi sfărâmat de propriul soare.

— Acelaşi rezultat l-am obţinut şi eu, spuse Louis. Este ceea ce, probabil, s-a întâmplat aici.

— Jeturi de orientare! izbucni Chmeee, împungând din nou cu gheara spre podeaua invizibilă. Inginerii Lumii Inelare trebuie să fi folosit jeturi de orientare!

— Poate. Ştim deja că utilizau colectoare Bussard pentru propulsarea astronavelor. Ei bine, câteva mai mari, amplasate pe Zidurile de Margine, ar fi fost suficiente pentru a menţine Lumea Inelară centrată. Ele ar fi utilizat hidrogenul colectat din vântul solar şi n-ar fi rămas niciodată fără combustibil.

— N-am remarcat nimic de genul ăsta. Gândeşte-te cât de imense trebuie să fi fost aceste motoare!

Louis părea că se amuză.

— Ce numeşti tu imens? Aici, pe Lumea Inelară? Pur şi simplu, nu le-am remarcat, asta e tot. Nu-i plăcea însă felul în care Chmeee se aplecase peste el, cu ghearele pregătite.

— Accepţi lucrul ăsta atât de uşor? mârâi Kzinul. Există suficienţi băştinaşi pe Lumea Inelară pentru a aglomera toate lumile spaţiului cunoscut, de o mie de ori. Şi sunt din rasa ta, nu din a mea.

— Eşti un carnivor feroce, lipsit de orice sentiment de compasiune, replică Louis. Încearcă doar să-ţi împrospătezi memoria. Înţelege că-mi pasă. Îmi va păsa mai ales după ce Ultimul îmi va închide droudul. N-o să mă omoare, pentru că-mi permite să-l mai folosesc câte puţin. Te gândeşti la ceva ce am putea face în ajutorul lor? Orice?

Kzinul se îndepărtă.

— Ultimule, întrebă el, cât timp le-a mai rămas?

— Tocmai asta încerc să aflu acum.

Soarele era bine descentrat în raport cu centrul Lumii Inelare. Louis bănuia că ar fi trebuit să fie aproape o sută de milioane de kilometri până la zona cea mai apropiată şi două sute de milioane de kilometri până la cea mai îndepărtată. Regiunea apropiată ar fi primit aproape de trei ori mai multă energie solară decât zona opusă, iar structura ar fi trebuit să se fi rotit în şapte zile şi jumătate de câte treizeci de ore. Condiţiile atmosferice trebuie să se fi deteriorat extrem de mult. Plantele care nu rezistaseră schimbărilor trebuie să fi murit. Şi animalele. Şi oamenii.

Ultimul îşi încheiase activitatea la telescop. Acum lucra la computer, în spatele zidului opac şi verde. Louis se întrebase adesea ce mai cuprindea acea parte ascunsă a navei.

Păpuşarul apăru pe monitor.

— Peste un an şi cinci luni, Lumea Inelară va deveni ofrandă pentru soarele său, spuse el. Mă aştept ca atunci să se dezintegreze, iar datorită vitezelor de rotaţie, fragmentele să se disperseze în spaţiul interstelar.

— Pătratele de umbră, murmură Louis.

— Ce? A, da, pătratele de umbră vor cădea mai înainte pe soare. Oricum, ne mai rămâne cel puţin un an. Suficient pentru noi, sublinie Ultimul. N-o să coborâm pe suprafaţa Lumii Inelare. Expediţia voastră anterioară a examinat rampa astroportului de la mai bine de cincisprezece mii de kilometri depărtare, fără să fi fost reperată de sistemul de apărare antimeteoritic al Lumii Inelare. Cred, deci, că astroportul a fost abandonat. Putem ateriza acolo în siguranţă.

— Şi ce te aştepţi să găsim? întrebă Chmeee.

— Sunt surprins că nu vă amintiţi. — Ultimul se întoarse din nou către panoul de control. — Louis, ai avut timp suficient.

— Aşteaptă…, îl întrerupse pământeanul.

Curentul ce-i străbătea creierul se opri.

5. SIMPTOMELE READAPTĂRII

Louis privea prin perete cum Păpuşarul trebăluia de zor la droudul său. Se gândea la nenumărate forme de moarte, o moarte ca un soi de experienţă foarte personală, o moarte pentru extratereştrii care monitorizau curentul în creierul său.

Capetele plate se iţeau, miroseau şi analizau pe toate părţile carcasa neagră, ca şi cum ar fi ezitat în faţa unui prânz dubios. Limbile lungi şi buzele senzitive acţionau în interiorul aparatului. În câteva minute, resetară releul de timp la ziua de treizeci de ore şi reduseră curentul la jumătate.

Ziua următoare a reprezentat o bucurie pură, nefiltrată de simţurile umane; de fapt, nimic nu-l putea deranja, deşi… Louis îşi definea cu greu propriile sentimente. Când curentul fusese oprit prea curând în acea seară, depresia îl învăluise precum un smog dens de şofran.

Atunci, Chmeee se oprise deasupra lui Louis Wu, îi îndepărtase droudul de pe craniu şi îl depusese pe discul de păşit, pentru a fi teleportat pe puntea de comandă. Pentru resetare. Din nou.

Louis gemuse şi se aruncase după el. Se căţărase pe spatele lui lat, agăţându-se de blană şi încercând să-i smulgă urechile. Kzinul se răsucise brusc. Louis se trezise suspendat de un braţ uriaş, care-l azvârlise de-a lungul camerei. Simţise cum se opreşte în perete. Pe jumătate ameţit şi cu sângele şiroindu-i din braţul răsucit, Louis se pregătise de atac.

Se răsucise la timp pentru a-l vedea pe Chmeee că sare pe discul de păşit chiar în clipa când Ultimul acţiona controlerul.

Chmeee se ghemuise pe discul negru, iar figura lui exprima în acelaşi timp ferocitate şi surprindere.

— Nimic atât de masiv nu poate fi teleportat prin discurile astea, spusese Ultimul. Mă crezi idiot să aduc un Kzin pe puntea mea de comandă?

— De câtă inteligenţă crezi că ai nevoie ca să adulmeci o frunză? mârâise ameninţător Chmeee, aruncându-i apoi droudul lui Louis şi îndreptându-se nehotărât spre patul său cu apă.

Fusese o diversiune. Chmeee detaşase droudul de craniul lui Louis imediat ce fusese oprit numai pentru a-l înfuria şi a distrage astfel atenţia păpuşarului.

— Data viitoare când îţi voi reseta droudul, spusese Ultimul, o s-o fac înainte de a-l conecta. Crezi că asta te va face mai fericit?

— Tanj! Ştii prea bine ce mă face fericit! — Louis ţinea droudul strâns. Era, desigur, mort; mort până când releul i-ar fi dat viaţă din nou.

— Trăieşti aproape la fel de mult ca şi noi. Această stare este doar temporară, încercase să-l consoleze Ultimul. Vei deveni mai bogat decât în visele tale! Astronava Lumii Inelare utilizează o metodă de transmutaţie ieftină şi pe scală largă, aceeaşi pe care ei trebuie s-o fi folosit atunci când au construit această lume.

Louis îşi ridicase privirea uimit.

— Aş vrea să cunosc masa şi volumul acestei maşini, continuase Păpuşarul. Astronava Lumii Inelare este de-a dreptul colosală. N-avem însă nevoie să o transportăm. O hologramă luată cu un radar de profunzime, precum şi hologramele mecanismului în acţiune vor fi suficiente pentru a-i convinge pe superiorii mei. Apoi, nu ne va rămâne altceva de făcut decât să trimitem o navă Produs General nr. 4 să o preia.

Fără îndoială, extraterestrul nu se aştepta ca un om în plin proces de readaptare să răspundă la orice comentariu. Louis aruncase însă o privire furişă spre Chmeee, să vadă cum reacţionează.

Kzinul se comportase admirabil. O vreme nu reacţionase, apoi se hotărâse să întrebe:

— Cum ţi-ai pierdut prerogativele?

— Povestea este complexă.

— Am intrat în sistemul Lumii Inelare şi mai avem de parcurs şaptesprezece miliarde de kilometri, iar viteza de optzeci şi trei de mii de kilometri pe secundă trebuie disipată. Numai o zi a trecut. Avem timp suficient.

— Şi nimic altceva util de făcut, adăugă Păpuşarul. Ei bine, trebuie să ştiţi că, în cadrul societăţii noastre, există de mult facţiuni Conservatoare şi Experimentaliste. De regulă, cei care au condus au fost Conservatorii. Dar când lumea noastră a început să sufere datorită poluării termice rezultate din acţiuni industriale, Experimentaliştii au mutat-o într-un halou cometar. Un regim Experimentalist de mai târziu a transformat şi apoi a înfiinţat două lumi agricole. Ulterior, alt regim a mai adus în sistem doi sateliţi ai unor planete îndepărtate şi îngheţate.

Chmeee câştigase timp pentru a-şi potoli agitaţia şi pentru a se gândi la ce avea să răspundă. Poate că îşi meritase poziţia pe care o deţinuse: Interlocutor, tânăr ambasador pe lângă umanitate.

— … după ce am făcut ce trebuia, am fost înlăturaţi. Este o regulă generală. Experimentaliştii veniseră la putere când sondele noastre descoperiseră Imperiul Kzinti. Cred că Nessus v-a povestit cum am rezolvat atunci lucrurile.

— Aţi ajutat oamenii. — Chmeee rămăsese surprinzător de liniştit. Louis se aşteptase să sfâşie pereţii. — Cele patru războaie cu oamenii au eliminat patru generaţii dintre cei mai puternici războinici, oferindu-le celor mai docili dintre noi posibilitatea de a se reproduce în voie.

— Speram că veţi deveni capabili să convieţuiţi paşnic cu alte specii. Facţiunea mea a stabilit un imperiu comercial în această regiune. În ciuda succeselor, ne pierdeam autoritatea. Apoi, s-a descoperit că centrul Galaxiei a explodat şi primele unde de şoc urmau să sosească peste douăzeci de mii de ani. Facţiunea noastră a rămas la putere pentru a aranja exodul Flotei Lumilor.

— Ce noroc pe voi! Şi, cu toate astea, te-au deposedat de prerogative.

— Exact.

— De ce?

O vreme, Păpuşarul nu răspunsese. Apoi, într-un târziu, continuase.

— Unele dintre deciziile mele nu erau populare. M-am amestecat în destinul oamenilor şi în cel al Kzinilor. Cumva, aţi aflat secretul nostru, cum am fost noi implicaţi în Legile Fertilităţii de pe Pământ, cu scopul de a favoriza naşterea unor oameni norocoşi, dar şi în desfăşurarea Primului Război Om-Kzin, pentru a obţine Kzini rezonabili. Predecesorul meu înfiinţase Produsele Generale — imperiul comercial interstelar. S-a spus că a făcut din nebunie o virtute, de vreme ce numai aceia dintre noi care erau atinşi de nebunie şi-ar fi riscat vieţile în spaţiu. Când am aranjat expediţia voastră de explorare a Lumii Inelare, am fost considerat nebun deoarece riscam un contact cu o tehnologie atât de avansată. Eu cred că nu trebuie să ne ascundem din faţa pericolelor!

— Aşa că te-au concediat.

— Ar fi fost… o scuză convenabilă. — Ultimul continua să păşească fără odihnă prin cabina de comandă: clopclopclop, clopclopclop. — Ştiţi că am fost de acord să-l iau ca pereche pe Nessus, dacă se întorcea de pe Lumea Inelară. Îmi ceruse această favoare. Se întorsese şi ne-am însoţit. Apoi am făcut-o din nou, din dragoste. Nessus era nebun, iar Ultimul era şi el adesea şi… deci, am fost înlăturat…

— Care dintre voi este bărbatul? intervenise brusc Louis.

— Mă mir că nu l-ai întrebat acest lucru pe Nessus. Dar el nu ţi-ar fi răspuns, nu-i aşa? Nessus este destul de ruşinos în anumite privinţe. Noi avem două feluri de bărbaţi, Louis. Cei ca mine îşi implantează sperma în carnea femelei, iar cei ca Nessus îşi implantează ouăle în femelă, cu un organ aproape similar.

— Aveţi trei feluri de genuri? se interesă şi Chmeee.

— Nu, numai două. Femelele nu au nici o contribuţie. De altfel, femelele se împerechează între ele în alt mod, pentru a da naştere la alte femele. Ele nu aparţin propriu-zis speciei noastre, dar au trăit în simbioză cu noi de-a lungul întregii noastre istorii.

Louis tresărise. Păpuşarii se înmulţeau precum viespile. Progeniturile lor mâncau carnea unei gazde neajutorate. Nessus refuzase să vorbească despre sex şi avusese dreptate. Era un lucru urât.

— Am avut dreptate, continuase Ultimul, am avut dreptate să trimit o misiune pe Lumea Inelară şi vom dovedi acest lucru. Până acum, au trecut cinci zile, nu mai mult de zece le vom petrece pe rampa astroportului, după care vor trece încă cinci până vom ajunge din nou în spaţiu, de unde vom scăpa cu hiperpropulsorul. Nu avem nevoie să debarcăm deloc pe Lumea Inelară. Halrloprillalar i-a spus lui Nessus că astronavele Lumii Inelare transportau plumb, pentru compactare, transmutându-l în aer, apă sau combustibil în timpul călătoriei. Un guvern Conservator ar fi incapabil să înţeleagă toate ramificaţiile unei asemenea tehnologii. Vor trebui să mă repună în funcţie…

Depresia readaptării nu-i îngăduise lui Louis să râdă. În continuare, totul era atât de nostim, chiar mai nostim, pentru că fusese vina lui de la bun început.

În dimineaţa următoare, extratereştrii îi reduseseră din nou la jumătate curentul din droud şi îl lăsaseră apoi în pace. N-ar fi trebuit să resimtă într-atât diferenţa, de vreme ce întotdeauna când era cablat se simţea bine. Îşi reamintea însă de chinurile readaptării din anii trecuţi şi de ceea ce avea să urmeze după oprirea curentului. Acum se simţea mult mai deprimat şi fără nici o siguranţă. Extratereştrii puteau să-i taie curentul oricând… şi chiar dacă n-ar fi făcut-o, până la urmă tot ar fi trebuit să cedeze.

Nu ştia ce vorbiseră alienii în aceste patru zile. Încercase doar să se concentreze asupra extazului provocat de curent. Vag, îşi amintea că ceruseră holograme computerului. Erau figurile locuitorilor de pe Lumea Inelară: cei scunzi, complet acoperiţi de părul auriu (iar unul, un preot, era ras complet); enormă sculptură de fire din castelul plutitor (nasul mic, capul lipsit complet de păr, buzele ca o tăietură de cuţit); şi Halrloprillalar (aparţinând, probabil, aceleiaşi rase); şi Căutătorul, călătorul ce o luase pe Teela sub protecţia sa (aproape uman, dar musculos ca un Jinxian, şi fără barbă). Erau oraşe distruse de timp şi de clădirile plutitoare care se prăbuşiseră atunci când rămăseseră fără energie. Mai erau şi hologramele apropierii Mincinosului de un pătrat de umbră şi ale unui oraş cuibărit în norul de fum al firului rupt de la pătratele de umbră.

Soarele crescuse de la un punct la o pată neagră bordată de un inel luminos, a cărei strălucire era blocată de scutul carcasei interioare a Acului. Treptat, haloul albastru din jurul soarelui se lărgea.

Louis se întoarse în vis pe Lumea Inelară. În imensa închisoare plutitoare, atârna cu capul în jos din aeroscuterul imobilizat, la treizeci de metri deasupra unei pardoseli dure, acoperite de oasele primilor captivi. Vocea lui Nessus îi răsuna în urechi, cu promisiunea unei salvări care nu mai venea.

Când se trezi, îşi căută refugiul în rutină… Până în seara celei de-a patra zile, nici nu se uitase la mâncare; acum o aruncă şi comandă o pâine şi câteva sortimente de brânză. Patru zile pentru a înţelege că acum era complet în afara oricărei posibilităţi de a fi găsit de ARM. Putea să mănânce din nou brânză!

„Ce mai este bun, în afară de curent? se întrebă el. Brânză. Discuri de dormit. Dragoste (impracticabilă). Vopsitul exotic al pielii. Libertate, securitate, autorespect. Câştigul, ca opus pierderii. Tanj, aproape am uitat să mai gândesc astfel şi le-am pierdut pe toate! Libertate, securitate, autorespect. Cu puţină răbdare, pot face primul pas. Ce altceva mai este bun? Puţin coniac în cafea. Filme.”

În urmă cu douăzeci şi trei de ani, Interlocutorul adusese Mincinosul aproape de marginea Lumii Inelare. Acum, Chmeee şi Ultimul priveau înregistrarea acelei apropieri.

Văzută de aproape, Lumea Inelară părea formată din linii drepte care se întâlneau la limita perceptibilităţii. De aici, albastrul ceţos al suprafeţei interioare se prăbuşea în concretul capetelor de jos şi de sus ale Zidurilor de Margine, inelele sistemului de decelerare al astronavelor păreau că zboară direct în cameră, iar şi iar, în lumină vizibilă, infraroşie şi ultravioletă, în imagini radar. Electromagneţi uriaşi, toţi identici, treceau pe lângă ei ca într-o mişcare cu încetinitorul.

Louis Wu privea întreaga frenezie epică, ce dura opt ore, Pământul Schimbat, când îşi dădu seama că se îmbătase. Coniac în cafea, apoi coniac simplu şi cu sifon. Privea un film adevărat, nu unul senzual: folosea actori vii şi nu solicita decât două dintre simţuri. Era de două ori în afara realităţii.

La un moment dat, încercă să angajeze cu Chmeee o discuţie despre utilizarea de către Saberhagen a unor efecte vizuale imposibile. Păstrase însă suficientă înţelepciune pentru a se opri la timp. Nu îndrăznea să vorbească cu Chmeee cât timp era beat. Păpuşarii au urechi ascunse, urechi ascunse…

Lumea Inelară devenea tot mai mare.

Timp de două zile, rămăsese un fragil inel îngust bordat fin cu albastru, care se mărea o dată cu soarele din centrul său. Apăruseră şi detaliile. Un inel interior de patrulatere negre, pătratele de umbră. Un Zid de Margine se înălţa la peste o mie cinci sute de kilometri blocând vederea asupra suprafeţei interioare. În seara zilei a cincea, Acul Încins al Căutării îşi pierduse cea mai mare parte din viteză, iar Zidul de Margine se transformase într-un imens oblon peste cerul înstelat.

Louis nu era cablat. În acea zi, se forţase să nu mai apeleze la sârmă; apoi, Ultimul îi comunicase că nu-i va mai furniza curent până ce nu aterizau în siguranţă. Louis ridicase din umeri. Curând…

— Soarele este prea strălucitor, spuse Ultimul.

Louis îşi ridică şi el privirea. Scutul antimeteoritic îl acoperea aproape în întregime. Îi vedea numai coroana, un cerc de flăcări ce încingea un disc negru.

— Dă-ne o imagine! ceru el.

Întunecat şi mărit în „fereastra” dreptunghiulară, soarele deveni un disc uriaş. Era un pic mai mic şi mai rece decât Soarele. Nu avea pete solare şi nici o imperfecţiune, cu excepţia unei zone de strălucire în centru.

— Perspectiva noastră nu este bună, spuse Ultimul. Îi vedem strălucirea frontal.

— Poate că soarele a devenit recent instabil, fu de părere Chmeee. Asta ar explica de ce Lumea Inelară s-a descentrat.

— S-ar putea. Şi înregistrările Mincinosului arată o strălucire în timpul apropierii voastre de Lumea Inelară, dar restul anului soarele a fost liniştit. — Capetele Ultimului se concentrară asupra pupitrului de comandă. — Ciudat, continuă el, diagrama magnetică…

Discul negru aluneca în spatele dungii negre a Zidului de Margine — Diagrama magnetică a acestei stele este extrem de neobişnuită, reluă Ultimul.

— Să ne întoarcem să mai privim o dată, îi răspunse Louis.

— Misiunea noastră nu prevede achiziţionarea de date aleatorii.

— Nu eşti curios?

— Nu.

Sub ei, la aproape şaisprezece mii de kilometri, zidul negru arăta ca şi cum ar fi fost tras cu rigla. Întunericul şi viteza înceţoşau toate detaliile. Ultimul reglase ecranul telescopului pentru lumina infraroşie, dar nu ajutase la nimic… sau aproape. Uneori, se zăreau umbre de-a lungul bazei Zidului de Margine, benzi triunghiulare de cincizeci-şaizeci de kilometri înălţime, ca şi cum ceva de pe suprafaţa interioară a zidului înalt de o mie şase sute de kilometri ar fi reflectat lumina soarelui. Apoi în partea de sus, îşi făcu apariţia o linie mai închisă la culoare şi mai rece, care se mişca de la stânga la dreapta.

— Aterizăm sau continuăm să plutim? întrebă politicos Chmeee.

— Plutim, pentru a stabili exact situaţia.

— Comoara îţi aparţine. Poţi s-o laşi aici, dacă aşa vrei.

Ultimul se dovedea neobosit. Strângea puternic între picioare şaua scaunului pilotului. Muşchii îi tresăreau pe spate. În schimb, Chmeee era relaxat şi părea mulţumit de sine.

— Nessus a avut ca pilot un Kzin, spuse el. Existau momente când era cuprins de o teamă totală. Nici tu nu prea ai curaj. Poate ateriza Acul pe pilot automat, în timp ce tu te afli în stază?

— Dacă se întâmplă ceva neprevăzut? Nu. N-am anticipat asta.

— Va trebui deci s-o faci singur. Dă-i drumul, Ultimule!

Acul îşi întorsese vârful în jos şi accelera.

Nava avu nevoie de aproape două ore pentru a accelera până la cei o mie două sute de kilometri pe secundă ai Lumii Inelare. În răstimp, sute de mii de kilometri de întuneric goniseră pe lângă ei. Ultimul începuse să se apropie lent. Louis privea impasibil. Nu era cablat şi aceasta era propria decizie. Nimic altceva nu putea fi mai important.

De unde venea însă calmul lui Chmeee? Era presimţirea noii sale tinereţi? Un om care împlineşte prima sută de ani trăieşte cu senzaţia că are întregul timp în faţa lui, pentru orice. Reacţiona oare şi un Kzin în acelaşi fel? Sau… poate că Chmeee nu era decât un diplomat antrenat. Poate că îşi putea ascunde sentimentele.

Acul se legăna pe propulsoarele dorsale. Deceleraţia de 0,992 g îl înscrisese pe traiectoria Lumii Inelare; lăsată liberă acum, astronava ar fi fost aruncată în spaţiul interstelar. Louis urmărea capetele Păpuşarului agitându-se în vreme ce verificau şi controlau aparatele şi monitoarele din jurul lui. El nu le putea citi.

Linia întunecată devenise un rând distinct de inele distanţate ce defilau pe sub ei, fiecare având cel puţin o sută şaizeci de kilometri în diametru. În timpul primei expediţii, o înregistrare mai veche le arătase cum trebuia să se poziţioneze astronava la optzeci de kilometri de Zidul de Margine şi să aştepte până ce inelele aveau s-o înghită, pentru a-i sincroniza viteza cu cea a Lumii Inelare şi a o descărca, în final, pe rampa astroportului.

În stânga şi în dreapta, zidul negru se întindea până la infinit. Se apropiase acum la câteva mii de kilometri. Ultimul înclină Acul, pentru a se înscrie de-a lungul acceleratorului liniar. Sute de mii de kilometri de inele… pentru că Inelarilor le lipseau generatoarele de gravitaţie… Astronavele şi echipajele lor n-ar fi tolerat acceleraţii prea mari.

— Inelele sunt inactive. N-am detectat nici măcar senzori pentru avertizarea astronavelor ce se apropie. — Unul dintre capetele Păpuşarului se răsucise spre ei doar pentru a-i informa, după care se întoarse aproape imediat la loc, grăbit să-şi reia activitatea febrilă.

Rampa astroportului se apropia tot mai mult. Avea peste o sută de kilometri lăţime. Se vedeau macarale înalte, arcuite în curbe plăcute, clădiri rotunde şi trailere late şi joase. Erau şi astronave: patru cilindri aplatizaţi la capete, dintre care trei fuseseră avariaţi, curba carcaselor fiind spartă.

— Sper că ai adus şi lumini, spuse Chmeee.

— Încă nu vreau să fim remarcaţi.

— Ai detectat vreun semn de conştiinţă? Vrei să aterizezi fără lumini?

— Nu, şi nu! răspunse concis Ultimul.

Spotul luminos ţâşni, impresionant de puternic, din nasul Acului; evident era şi o armă auxiliară.

Astronavele se dovedeau a fi imense. O trapă deschisă semăna mai degrabă cu o pată neagră, iar miile de ferestre străluceau pe suprafaţa cilindrică asemeni lumânărelelor aprinse pe un tort. Una părea, într-adevăr, intactă. Celelalte fuseseră dezafectate şi zăceau în diferite stadii de demontare, măruntaiele lor expuse vidului atrăgând privirile străinilor.

— Nimic nu atacă, nimic nu ne avertizează, spuse Păpuşarul. Temperatura clădirilor şi a maşinilor este aceeaşi cu cea a rampei şi astronavelor, 174 grade absolute. Locul ăsta este abandonat de mult.

O pereche de toroizi de culoarea cuprului înconjurau partea de mijloc a astronavei intacte. Trebuie să fi reprezentat o treime din însăşi masa acesteia, dacă nu chiar mai mult.

— Sunt, probabil, generatoarele colectoare, interveni Louis. Am studiat pe vremuri istoria astronauticii. Un colector Bussard generează un câmp electromagnetic pentru a culege şi dirija spre zona de fuziune hidrogenul interstelar. Este, practic, o sursă inepuizabilă de combustibil. Are însă nevoie de rezervoare şi de motoare suplimentare, ce sunt utile în situaţiile când astronava călătoreşte cu viteze prea mici pentru funcţionarea colectorului. Iată-le!

Rezervoarele erau vizibile pe două dintre astronavele demontate. În schimb, pe celelalte trei, lipseau toroizii masivi. Louis părea surprins, deşi ştia că colectoarele Bussard utilizau monopoli magnetici, care puteau fi folosiţi cu succes şi în alte domenii.

Altceva însă îl îngrijora pe Ultimul.

— Rezervoare pentru cărat plumbul? De ce nu l-ar fi înfăşurat în jurul navei? Ar fi servit şi ca scut, înainte de a fi transmutat în combustibil…

Louis rămase tăcut. Nu exista plumb în rezervoare.

— Din spirit de prevedere, răspunse Chmeee. Probabil că erau nevoiţi să lupte. Plumbul putea fi uşor vaporizat de pe carcase, ceea ce ar fi lăsat nava fără combustibil. Aterizează, Ultimule, şi vom căuta răspunsurile în astronava intactă.

Acul plutea nehotărât.

— E simplu să plecăm de-aici, insinuă Chmeee. Depăşim rampa şi oprim propulsoarele. După ce cădem în spaţiu, activăm hiperpropulsorul şi suntem în siguranţă.

Acul se aşezase deja pe rampa astroportului.

— Luaţi loc pe discurile de păşit, îi îndemnă Ultimul.

Chmeee se execută. De data aceasta nu zâmbea, dar chicoti înainte de a dispărea. Louis păşi după el şi se trezi în altă parte.

6. „IATĂ ACUM PLANUL MEU…”

Încăperea îi părea familiară. Nu mai văzuse una exact la fel, dar semăna cu o cabină de pilotaj de pe orice astronavă mică, interplanetară. Întotdeauna era nevoie de gravitaţie, de computer principal, de controlul propulsoarelor, de jeturi de orientare, de un detector de masă. Cele trei fotolii de pilotaj erau rabatabile şi prevăzute cu reţea antişoc, controlere pe braţe, tuburi urinare şi sloturi pentru lichide şi alimente. Faptul că unul dintre fotolii era puţin mai mare decât celălalt constituia singura deosebire notabilă. Louis simţea că ar fi putut pilota landerul chiar şi legat la ochi.

Deasupra semicercului format de monitoare şi indicatoare, se întindea o fâşie lată de fereastră panoramică. Prin ea, Louis privea o porţiune din carcasa Acului care plutea nehotărât deasupra astroportului. Trapa hangarului era deschisă.

— Avem arme, şopti Chmeee, după ce aruncase o privire asupra butoanelor şi comenzilor din faţa fotoliului său.

Pe unul dintre monitoare apăruse figura turtită a unui cap de-al Păpuşarului.

— Coborâţi treptele până la echipamentele voastre antivacuum. Scările landerului erau largi şi puţin înalte, concepute pentru paşii unui Kzin. Dedesubt, era un spaţiu mai mare, spaţiu de locuit, dotat cu paturi de apă şi discuri de dormit, bucătărie şi câte un replicator de alimente pentru fiecare. Mai exista şi un bloc operator suficient de mare pentru a cuprinde un Kzin, precum şi o consolă de control extrem de elaborată. Pe vremuri, Louis fusese chirurg experimentator şi, probabil, Ultimul ştia şi acest amănunt.

Chmeee găsise echipamentul pentru vacuum în cofretele metalice ce acopereau unul dintre pereţi şi se îmbrăcase în ceea ce semăna cu o colecţie de baloane transparente. Dădea semne evidente de nerăbdare.

— Louis, îmbracă şi tu mai repede costumul! îl zori el pe pământean. Louis tocmai îşi trăgea pe el un combinezon confecţionat dintr-o singură bucată, strâns pe corp. Îşi ataşă casca sferică şi în spate rezervoarele de aer. Era echipamentul standard; costumul permitea transpiraţia, lăsând astfel corpului posibilitatea de a-şi utiliza propriul sistem de răcire. Peste el, Louis mai îmbrăcase un costum lejer, ţesut din argint. Se aştepta să fie foarte frig afară.

Sasul era construit pentru trei persoane. Foarte bine: Louis îşi aminti de vremea când nu voia să aştepte afară, în timp ce sasul funcţiona pentru altcineva. Deşi Ultimul nu se aştepta la lucruri neprevăzute, îşi luase totuşi măsuri de siguranţă. Pe măsură ce aerul era înlocuit de vid, pieptul lui Louis se umfla. Bărbatul blocă atunci „extensorul”, banda lată şi elastică ce îl încingea peste mijloc şi îi permitea să respire.

Chmeee sări dintr-un singur salt în afara landerului şi a Acului, în noapte. Louis îl urmă cu salturi mici şi dese, dar nu înainte de a-şi lua trusa cu instrumente.

Sentimentul libertăţii era stupefiant, periculos. Louis îşi aminti că sistemul său de comunicaţie îl includea şi pe cel al Ultimului. Avea de spus multe lucruri, cât de curând, dar nu şi pentru auzul Păpuşarului.

Acum, proporţiile erau înşelătoare. Astronavele pe jumătate dezasamblate erau prea mari. Orizontul era prea aproape şi prea abrupt. Un perete negru infinit tăia în două bolta înstelată, cumva familiară. Văzute prin vacuum, formele obiectelor îndepărtate, situate la sute de mii de kilometri, rămâneau clare şi distincte.

Cea mai apropiată astronavă a Lumii Inelare, cea intactă, părea că se găseşte la aproape un kilometru depărtare. Se putea să fie însă la mai mult de doi kilometri. În ultima călătorie, se înşelase constant asupra scalei obiectelor, iar douăzeci şi trei de ani nu-l vindecaseră de acest handicap.

Louis ajunse gâfâind sub imensa astronavă şi descoperi un escalator construit într-unul din picioarele trenului de aterizare. Evident, vechea maşinărie nu funcţiona, aşa că se apucă să urce din greu.

Chmeee încerca să deblocheze controlerele unui sas uriaş. Pescui o cheie din trusa adusă de Louis şi spuse:

— Nu trebuie să ne grăbim şi să ardem uşile. Mai are energie.

Kzinul reuşise să deblocheze capacul unui cofret şi acum lucra in interiorul acestuia.

Uşile exterioare se închiseră. Apoi, cele interioare se deschiseră în vacuum şi întuneric. Chmeee aprinse proiectorul laser.

Louis se simţea uşor intimidat. Probabil că astronava putea să transporte suficienţi oameni pentru a popula un oraş mai mic. Era deci foarte uşor să te pierzi în interiorul ei.

— Să găsim canalele de revizie, spuse el. Aş vrea să presurizăm nava. Cu acest imens costum al tău, nu cred că vei putea intra în lifturile construite pe măsura oamenilor.

Intrară într-un coridor care se curba o dată cu profilul carcasei. Louis remarcă uşile, nu mai înalte decât capul său. Deschise câteva, la întâmplare. În spatele lor, descoperi mici celule de locuit, cu paturi şi scaune rabatabile, potrivite pentru umanoizi de mărimea sa, şi chiar mai mici.

— Am spus că cei din rasa lui Halrloprillalar au construit aceste astronave, murmură bărbatul.

— Ştim asta, răspunse Chmeee. Tot ei au construit şi Lumea Inelară.

— Ba pe asta n-au făcut-o! accentuă Louis. Acum, mă întreb dacă le-au construit cu adevărat, sau dacă nu cumva le-au luat de la altcineva…

Ultimul interveni şi el în intercomunicaţie:

— Louis? Halrloprillalar ţi-a povestit că cei din rasa lor au construit Lumea Inelară. Acum crezi că a minţit?

— Întocmai.

— De ce?

Prill minţise şi în alte privinţe, dar Louis formulă altfel:

— Din cauza stilului. Ştim că ei au construit oraşele. Toate acele clădiri plutitoare reprezintă categoria lucrurilor pe care le scoţi în faţă pentru a-ţi evidenţia bogăţia şi puterea. Îţi aduci aminte de Castelul Cerului, clădirea plutitoare care avea o cameră de hărţi? Nessus a adus înregistrările.

— Le-am studiat şi eu, răspunse Păpuşarul.

— Exista acolo un tron pe un postament, precum şi sculptura în fire, cât o casă de mare, a bustului cuiva. Dacă ai construi ceva de genul Lumii Inelare, ţi-ar mai păsa de Castelul Cerului? Nu cred. Niciodată n-am crezut acest lucru.

— Chmeee, tu ce părere ai?

— Presupun că trebuie să acceptăm judecata lui Louis, în privinţa chestiunilor umane.

Spre dreapta, se deschidea un alt coridor radial. Aici erau mai multe camere de dormit. Louis se hotărî să inspecteze una în detaliu. Costumele lor presurizate i se păreau extrem de interesante. Erau agăţate de perete precum nişte trofee de vânătoare: dintr-o singură piesă, brăzdată de fermoare, toate deschise. Accesibile instantaneu, în caz de vacuum.

Kzinul aşteptă până ce Louis îl închise, curios să vadă efectul.

Articulaţiile ieşeau în evidenţă. Genunchii, coatele şi umerii semănau cu nişte pepeni, iar mâinile cu un pumn de castane ţinute împreună. De asemenea, vizorul era proeminent către partea din faţă, iar sub el se puteau citi indicatoarele de energie şi aer.

— Ei, bine? mârâi nerăbdător Kzinul.

— Mai nimic. Am nevoie de mai multe dovezi. Hai să mergem!

— Mai multe dovezi pentru ce?

— Cred că ştiu cine a construit Lumea Inelară… şi de ce locuitorii ei seamănă atât de mult cu oamenii. Dar de ce ar fi construit ei ceva cei nu puteau să apere? Nu are sens.

— Dacă am discuta…

— Nu, nu încă. Haide!

Pe coridorul central al astronavei găsise însă ceva interesant. De aici, porneau o jumătate de duzină de coridoare radiale, iar un tub vertical, cu scări în interior, permitea accesul în sus şi în jos. O mulţime de diagrame acopereau porţiuni din perete, etichete cu pictograme explicite.

— Ce grozav! exclamă Louis. Parcă le-au pus aici gândindu-se la noi.

— Limbajele se schimbă, îi răspunse Kzinul. Aceşti oameni călătoreau pe aripile relativităţii. Membrii echipajului s-ar fi putut naşte la secole distanţă unul de altul. Aveau nevoie de astfel de ajutoare. Şi noi ne ţineam imperiul unit cu astfel de mijloace, înainte de Războaiele Cu Omul. În schimb, eu n-am găsit nici o zonă rezervată armelor, Louis.

— Nici astroportul nu era păzit de nimic, completă pământeanul. În orice caz, de nimic evident.

Degetul său parcurgea acum o diagramă.

— Bucătărie, spital, zonă de locuit…, enumeră el. Ne aflăm aici, în această zonă de locuit. Există trei centre de control — mi se par excesiv de redundante. Unul pentru colectorul Bussard şi pentru spaţiul interstelar. Unul pentru propulsorul de fuziune şi pentru manevrele într-un sistem planetar ocupat, eventual şi pentru controlul armamentului, dacă există. În fine, unul pentru sistemul de menţinere a vieţii: acesta care arată cum suflă vântul pe coridor.

— Având la dispoziţie transmutaţia, interveni Ultimul, ar fi putut să utilizeze un propulsor de conversie totală.

— A, nu neapărat, îi răspunse Louis. O emisie de radiaţii atât de puternică ar fi adus haosul într-un sistem planetar locuit. Iată însă tuburile noastre de acces către… generatoarele colectoare, motorul de fuziune, sistemul de alimentare cu hidrogen. Dar, mai întâi, să găsim sistemul de menţinere a vieţii. Două niveluri mai sus şi pe aici.

Camera de control era mică: o banchetă capitonată plasată în faţa a trei pereţi plini cu butoane şi comutatoare. Apăsarea unui microcontactor de pe tocul uşii provocă iluminarea alb-gălbuie a pereţilor şi aprinderea indicatoarelor de pe pupitre şi panouri. Desigur, nu se puteau citi. Pictogramele împărţeau însă controlerele în grupuri care se refereau la cazare, rotaţie, apă, resturi menajere, alimente, aer.

Louis începu să comute întrerupătoarele. Cele mai des folosite trebuie să fi fost mai mari şi mai uşor de accesat. Se opri numai când auzi fâşâitul aerului.

Presiunea înregistrată de indicatorul de la încheietura mâinii creştea constant.

Oxigenul se stabiliză la proporţia de 40%, iar umiditatea, deşi scăzută, era totuşi prezentă. Nici o substanţă nocivă nu era semnalată.

Chmeee îşi dezumflă costumul şi ieşi din el. Louis îşi scoase şi el, cu o neînchipuită grabă, casca, lăsă jos rezervoarele de pe spate şi îşi lepădă costumul lejer. Aerul era uscat şi uşor stătut.

— Cred că ar trebui să începem cu tubul de acces către alimentatorul cu hidrogen, spuse Kzinul. Mă laşi pe mine în frunte?

— Perfect.

Louis sesiză în propria voce tensiunea şi nerăbdarea pe care încercase să le reprime. Cu puţin noroc, s-ar fi putut ca Ultimul să nu-şi fi dat seama. Acum era târziu, aşa că porni şi el, ţinându-se după fundul oranj al Kzinului.

Se îndepărtă de intrare, o luă la dreapta pe o radială, urmă axul navei, apoi coborî o scară, pentru ca, în cele din urmă, să se trezească apucat de braţ de o labă păroasă şi puternică, şi tras într-un coridor.

— Trebuie să vorbim, şopti pe nerăsuflate Kzinul.

— Desigur, şi despre timp, de asemenea! Dacă ne poate auzi acum, va trebui să renunţăm. Ascultă…

— Ultimul n-o să ne audă. Louis, trebuie să capturăm Acul Încins al Căutării! Te-ai gândit la asta?

— Desigur. Nu e posibil. Ai făcut deja o încercare frumoasă, ce prostie îţi mai trece acum prin cap? Nu poţi pilota Acul. I-ai văzut comenzile.

— Îl pot determina pe Ultimul să-l piloteze.

Louis clătină din cap neîncrezător.

— Chiar dacă l-ai păzi doi ani, cred mai degrabă că va cădea sistemul de menţinere a vieţii, încercând să vă menţină pe amândoi în viaţă. Aşa a fost planificat.

— Vrei să te predai?

— În regulă, oftă Louis. Să privim lucrurile în detaliu. Va trebui fie să-i oferim Ultimului o promisiune credibilă sau o ameninţare pe măsură, fie să-l ucidem, în speranţa că vom putea pilota apoi, singuri, Acul.

— De acord.

— Nu-l putem mitui cu un dispozitiv magic de transmutare. Nu existănici unul.

— Mi-a fost teamă că o să-i spui acest adevăr mai devreme.

— Nici vorbă! O dată ce se va convinge că nu mai are nevoie de noi, vom fi pierduţi. Dar nu mai avem cu ce altceva să-l mituim, îşi continuă Louis raţionamentul. Nu putem să pătrundem pe puntea de comandă. S-ar putea să existe discuri de păşit, undeva la bordul Acului care să ne ducă acolo, dar unde sunt şi cum îl determinăm pe Ultim să le pună în funcţiune? De asemenea, nu-l putem ataca. Nici un proiectil nu poate străbate o carcasă PG. Există un scut antilaser pe el şi probabil chiar mai multe scuturi între celula noastră şi puntea de comandă. Unui Păpuşar nu i-ar fi scăpat acest amănunt. Cu alte cuvinte, dacă am încerca să-l ţintim cu o rază laser, pereţii s-ar transforma în oglinzi care ar reflecta-o asupra noastră. Ce ne-a mai rămas? Sonicitatea? Pur şi simplu, poate închide microfoanele. Ne-a mai rămas ceva?

— Antimateria. Dar nu este nevoie să-mi aminteşti că nu avem nici dintr-asta.

— În consecinţă, nu-l putem ameninţa, nu-i putem face nici un rău şi nu putem ajunge pe puntea de comandă în nici un chip, concluzionă Kzinul, scărmănându-şi gânditor blana de pe gât.

— Tocmai mi-a venit o idee, reluă Louis. Dar dacă Acul nu mai poate ajunge în spaţiul cunoscut…?

— Nu înţeleg ce vrei să spui.

— Noi ştim prea multe. Am constitui o publicitate proastă pentru Păpuşari. Mai probabil este că Ultimul n-a intenţionat niciodată să ne ducă înapoi acasă. De ce ar face-o? Locul unde doreşte să ajungă este Flota Lumilor, care se află acum la douăzeci sau treizeci de ani-lumină de aici, în direcţia opusă. Chiar dacă, prin absurd, am putea pilota Acul, probabil că sistemul de menţinere a vieţii se va dovedi insuficient pentru a ne permite să ajungem în spaţiul cunoscut.

— Ar trebui, atunci, să furăm o navă a Lumii Inelare? Asta? Louis îşi clătină din nou capul a neîncredere.

— Putem încerca. Dar chiar dacă se dovedeşte a fi intactă, probabil nu vom putea s-o pilotăm. Cei din rasa lui Halrloprillalar foloseau echipaje de mii de persoane şi, după cum spunea Prill, nu se aventurau prea departe… aşa cum, probabil, au făcut-o Inginerii Lumii Inelare.

Kzinul rămăsese suspect de liniştit, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu descătuşeze brusc tensiunea înmagazinată în interiorul său. Abia atunci, Louis înţelese cât de furios era Chmeee.

— Atunci, mă sfătuieşti să mă predau? Nici măcar să nu ne răzbunăm?

Louis îşi analizase toate aceste gânduri de nenumărate ori, în timp ce era cablat. Încerca să-şi amintească optimismul pe care-l încercase atunci, dar totul dispăruse.

— Vom trage de timp. Vom scotoci rampa astroportului. Dacă nu vom găsi nimic, vom scotoci chiar Lumea Inelară. Suntem echipaţi pentru asta. Nu-l vom lăsa pe Ultimul să renunţe, până când nu vom afla propriul nostru răspuns. Oricare ar fi el.

— Tu porţi întreaga vină pentru situaţia în care ne găsim!

— Ştiu, şi din această cauză este atât de nostimă.

— Atunci, râzi!

— Dă-mi droudul şi am să râd.

— Speculaţiile tale prosteşti ne-au transformat în sclavii unui ierbivor nebun. Trebuie, de fiecare dată, să pretinzi mai multă cunoaştere decât ţi se cuvine?

Louis se rezemă cu spatele de un perete luminat în alb-gălbui.

— Părea atât de rezonabil! Tanj!, era rezonabil. Fii atent: Păpuşarii au studiat Lumea Inelară cu mulţi ani înainte de a intra noi în scenă. Îi cunoşteau rotaţia, dimensiunile şi masa, care este puţin mai mare decât cea a lui Jupiter. Ştiau, totodată, că nu mai există nimic altceva în sistem. Că orice planetă, satelit, asteroid dispăruseră. Părea atât de evident. Inginerii Lumii Inelare luaseră o planetă de mărimea lui Jupiter, o transformaseră în material de construcţie şi, folosind şi restul materialului planetar, construiseră Lumea Inelară. Întreaga masă a — să spunem — Sistemului Sol[2] ar fi tocmai potrivită în acest sens.

— Erau numai speculaţii.

— V-am convins pe amândoi, îţi aduci aminte? Numai că gigantele gazoase de tipul lui Jupiter, continuă imperturbabil Louis, sunt formate mai ales din hidrogen, iar Inginerii Lumii Inelare trebuiau să-l transforme în materialul fundaţiei — oricare ar fi fost acest material — care nu semăna cu nimic din ceea ce am construit noi vreodată. Aşadar, ei ar fi trebuit să transmute materialul într-un ritm care ar fi eclipsat chiar şi o supernovă. Înţelege, Chmeee, eu am văzut Lumea Inelară. Eram gata să cred orice.

— La fel şi Nessus, mârâi Kzinul, uitând pentru o clipă că şi el crezuse. Nessus o întrebase pe Halrloprillalar despre transmutaţie, iar ea îl considerase pe companionul nostru cu două capete uşor de păcălit. Îi spusese o poveste despre astronavele Lumii Inelare care transportau plumb, pentru a-l transforma în combustibil. Plumb! De ce nu fier? Ar fi fost mai voluminos, dar ar fi avut rezistenţa mai mare.

— Nu se gândise la asta, zâmbi Louis.

— I-ai spus vreodată că transmutaţia era una dintre ipotezele tale?

— Tu ce crezi? S-ar fi prăpădit de râs. Oricum, era prea târziu să-i mai spun adevărul lui Nessus, care zăcea în blocul operator automat cu unul dintre capete lipsă.

— Mrrrr…

Louis îşi frecă umărul înţepenit şi continuă:

— Unul dintre noi ar fi trebuit să ştie mai bine. Ţi-am povestit că am făcut câteva calcule, după ce m-am întors. Ştii de câtă energie este nevoie pentru a roti masa Lumii Inelare până la viteza de o mie două sute de kilometri pe secundă?

— De ce mă întrebi?

— Ţi-ar trebui o groază! De o mie de ori energia anuală degajată de acest tip de soare. De unde au făcut rost de ea Inginerii Lumii Inelare? Ceea ce aveau de făcut era să dezasambleze zeci de Jupiteri sau o planetă superjoviană, cântărind de zece ori masa lui Jupiter. Şi toate, aminteşte-ţi, aproape numai din hidrogen. Au folosit o parte din hidrogenul în fuziune pentru obţinerea energiei necesare proiectului, iar restul l-au păstrat în recipienţi magnetici. După ce au construit Lumea Inelară din resturile solide, l-au folosit drept combustibil, în propulsoarele de fuziune, pentru a-i imprima rotaţia dorită.

— Cât de minunată se dovedeşte înţelegerea lucrurilor! — Chmeee străbătea coridorul încolo şi-ncoace, ridicat pe picioarele din spate, aidoma unui om cufundat într-o meditaţie profundă. — Aşadar, suntem sclavii unui alien nebun, pornit în căutarea unei maşini miraculoase care n-a existat niciodată. Ce speri că se va întâmpla în anul care ne-a mai rămas?

Pământeanului îi venea greu să fie optimist în lipsa curentului.

— Vom explora. Indiferent dacă există sau nu transmutaţie, trebuie să se afle şi altceva valoros pe Lumea Inelară. Poate că îl vom găsi. Poate că, deja, o navă a Naţiunilor Unite se află aici. Poate vom găsi echipajul, în vârstă de aproape o mie de ani, al unei astronave de pe Lumea Inelară. Poate că Ultimul se va simţi singur şi ne va permite să ne ducem alături de el, pe puntea de comandă.

Kzinul se lăsase pe cele patru picioare, dar continua să-şi balanseze coada.

— Câtă încredere pot să am în tine? Ultimul îţi controlează curentul din creier.

— Am învins dependenţa.

Drept răspuns, Kzinul se mulţumi doar să mârâie înfundat.

— Pe testiculele ulcerate ale lui Finagle! Chmeee, am două secole şi un sfert. În acest timp, am fost de toate. Am fost maistru-şef. Am ajutat la construcţia şi la punerea în funcţiune a unui oraş circular deasupra lui Down. M-am stabilit pe Home şi, o vreme, am trăit acolo ca un colonist. Acum mă cablez. Nimic nu durează. Nu poţi face un singur lucru pe durata a două sute de ani. O căsătorie, o carieră, un hobby sunt potrivite pentru o perioadă de cel mult douăzeci de ani, deşi poţi trece printr-una din aceste faze de mai multe ori. Am făcut şi medicină experimentală. Am scris o bună parte din acel documentar despre cultura Trinoc, care a câştigat un…

— Dependenţa de curent implică direct creierul. Este altceva, Louis!

— Aha! Este într-adevăr altceva. — Louis simţea deprimarea ca pe un perete vâscos şi negru ce-l apăsa pe dinăuntru, încercând să-l strivească. — Totul nu este decât negru sau alb. Curentul este trimis sau nu. Altă alternativă nu există. Sunt sătul de el. Am fost şi înainte ca Ultimul să-mi controleze curentul.

— Dar n-ai renunţat la droud.

— Am vrut ca Ultimul să creadă că nu pot renunţa.

— Şi vrei ca eu să cred că poţi.

— Exact.

— Dar ce se întâmplă cu Ultimul? N-am mai auzit până acum de un Păpuşar care să se comporte atât de ciudat.

— Eu ştiu. Mă întreb, însă, dacă toţi comercianţii nebuni au sexul lui Nessus. Dacă… să-i numim bărbaţii purtători de spermă… sunt cei care domină.

— Mrrrr…

— N-ar fi trebuit să se comporte astfel. Nebunia care trimite un Păpuşar pe Pământ pentru că nu se înţelege cu alţi Păpuşari nu este de acelaşi tip cu cea care produce un Iosif Stalin. Ce vrei de la mine, Chmeee? Nu ştiu cum va acţiona. Dacă acordăm puţin credit creierilor săi, atunci va utiliza tehnicile comerciale ale Produselor Generale. Este singurul fel în care ştie să aibă de-a face cu noi.

Aerul conservat era rece şi metalic. Este prea mult metal în nava asta, gândi Louis. Părea ciudat că semenii lui Halrloprillalar nu utilizaseră şi alt fel de materiale, mult mai perfecţionate. Construirea unui colector Bussard nu era opera unor primitivi.

Aerul mirosea ciudat, iar strălucirea alb-gălbuie a pereţilor diminua şi sporea neregulat în intensitate. Ar fi fost mai bine să revină la costumele presurizate, cât mai curând.

— Mai este şi landerul, rupse tăcerea Kzinul. Ar putea funcţiona ca o astronavă.

— Ce înţelegi tu prin astronavă? Are, desigur, manevrabilitate interplanetară, pentru că este destinat să ne transporte oriunde pe Lumea Inelară. Nu cred însă că am putea ajunge cu el la alt sistem solar.

— Mă gândeam la avarierea Acului. Dacă nu există scăpare, măcar să ne răzbunăm.

— Ar fi nostim de privit un asemenea spectacol. Avarierea unei carcase Produs General…

Kzinul se uită ameninţător la el.

— Nu eşti prea amuzant, Louis! Ce-am să fac eu pe Lumea Inelară fără perechea mea, fără posesiunile mele, fără un nume, cu o viaţă ce se va sfârşi peste un an de zile?

— O să ne cumpărăm timp. Timp pentru a afla o cale de ieşire. Totodată, oficial, vom continua să căutăm o miraculoasă maşină de transmutaţie. Cel puţin, ar trebui să ne prefacem că o căutăm.

7. PUNCT DE RĂSCRUCE

Louis se trezi extrem de flămând. Formă o comandă de sufleu de brânză Cheddar, cafea irlandeză şi portocale roşii, şi le devoră pe rând.

Chmeee dormea ghemuit, ca şi cum ar fi dorit să se protejeze. Arăta, într-un anume fel, diferit. Neted — da, neted pentru că cicatricele dispăruseră şi o blană nouă îi crescuse pe deasupra lor.

Robusteţea lui era impresionantă. Cercetaseră fiecare dintre cele patru astronave, apoi trecuseră la o clădire lungă şi îngustă ce se ridica chiar pe buza infinitului şi care se dovedi a fi centrul de ghidare pentru sistemul de accelerare al astronavelor. Spre sfârşit, Louis se mişcase într-o ceaţă de oboseală. Îşi dădea seama că ar fi trebuit să examineze Acul în detaliu pentru depistarea punctelor slabe, a căilor de acces spre puntea de comandă. În schimb, îl privise înciudat pe Chmeee. Kzinul nu se oprise o clipă să se odihnească.

Ultimul apăru de undeva din spate, din sectorul său privat, vopsit în verde. Coama îi era pieptănată vaporos şi ornată cu cristale a căror culoare spectrală se modifica la fiecare mişcare. Louis era un pic surprins. Tot timpul cât condusese singur Acul, Păpuşarul nu se îngrijise de felul cum arăta. Se îmbrăcase acum pentru a-şi impresiona prin eleganţă prizonierii?

— Louis, vrei droudul? întrebă el.

Louis îl dorea, dar…

— Nu încă.

— Ai dormit unsprezece ore.

— Poate că mă adaptez la timpul Lumii Inelare. Ai mai făcut ceva?

— Am înregistrat câteva spectrograme laser ale carcaselor navelor. În principal sunt din aliaj de fier. Am mai făcut şi scanări radar profunde, câte două imagini pentru fiecare dintre cele patru astronave, iar în timp ce dormeaţi am mutat Acul. Mai sunt încă două astroporturi, situate la o sută douăzeci de grade în jurul Lumii Inelare. Am localizat încă unsprezece astronave, după compoziţia carcaselor lor. Evident că, de la această distanţă, n-am putut distinge alte detalii.

Chmeee se trezise şi el, îşi dezmorţise oasele şi i se alăturase lui Louis, lângă peretele transparent.

— Întotdeauna, învăţăm numai pentru a pune mai multe întrebări spuse el. O astronavă a fost lăsată intactă, trei au fost demontate. De ce?

— Poate că Halrloprillalar ar fi putut să ne spună, răspunse Ultimul Să ne concentrăm însă asupra singurei întrebări urgente. Unde este dispozitivul de transmutaţie?

— Aici nu avem instrumente. Teleportează-ne pe lander, Ultimule. O să utilizăm monitoarele de pe puntea de comandă.

Opt monitoare străluceau deasupra pupitrului de comandă sub formă de potcoavă al landerului. Chmeee şi Louis studiau schemele fantomatice ale colectoarelor Bussard, generate de computer din scanările radar.

— Îmi face impresia că o singură echipă a prădat toate navele, spuse Louis. Au avut la dispoziţie trei astronave şi au luat din ele componentele şi lucrurile de care aveau cel mai mult nevoie. Au lucrat până când ceva i-a oprit: probabil că au fugit pe calea aerului. A patra navă venea la rând. Mmm… mă întreb acum de ce echipajul celei de-a patra astronave nu şi-a furat propria navă?

— Lucruri neesenţiale, interveni Păpuşarul. Noi căutăm doar transmutatorul. Unde este?

— Nu îl putem identifica, răspunse Chmeee.

Louis studia imaginea radar fantomatică a celei de-a patra astronave.

— Să procedăm metodic. Ce nu este un sistem de transmutaţie? — Trasa linii pe imaginea astronavei intacte cu un creion electronic. — Aici, această pereche de toroizi care înconjoară carcasa, trebuie să fie colectoarele câmpului generator. Dincoace, sunt rezervoarele de combustibil. Conductele de acces, aici, aici, aici… — Pe măsură ce le indica, Ultimul trebuia să afişeze alte secţiuni ale astronavei. — Secţiunea asta întreagă este ocupată de motoarele de fuziune. Motoarele pentru coborârea trenului de aterizare. Şi pentru ridicare, de asemenea. Jeturile de orientare, aici, aici, aici, toate alimentate de aceste conducte care transportă plasma de la un generator mai mic de fuziune, situat aici. Bateria. Chestia asta ca un bot, aşezată aici în mijlocul carcasei — cum o numea Prill?

— Cziltang brone, mormăi Chmeee. Fluidizează temporar materialul de fundaţie al Lumii Inelare, în vederea penetrării lui. Ei le utilizează în loc de sasuri.

— Corect, continuă Louis cu entuziasm şi bucurie ascunsă. Probabil că nu-şi ţineau transmutatoarele miraculoase în zonele rezidenţiale, dar… dormitoarele aici, camerele de control aici, aici, aici, bucătăria…

— Ar putea fi asta…?

— Nu, ne-am gândit şi noi la ea. Este doar un laborator chimic automat.

— Continuaţi.

— Grădina este asta. Alimentată de la sistemul de tratare a deşeurilor menajere. Sasuri…

Când Louis încheie identificările, nava dispăru de pe ecran. Ultimul o refăcu răbdător.

— Ce ne-a scăpat? Chiar dacă transmutatorul a fost demontat şi furat, ar fi trebuit să rămână spaţiul gol.

Povestea devenea tot mai nostimă. Pământeanul rânji în sinea lui, înainte de a vorbi din nou.

— Hei, dacă ţineau, într-adevăr, combustibilul, adică plumbul, afară, înfăşurat în jurul carcasei, atunci acesta din interior nu este, în realitate, un rezervor de hidrogen? Poate că aici ţineau transmutatorul magic. Avea nevoie de un postament solid sau poate de o izolare perfectă… sau de răcire cu hidrogen lichid.

— Atunci, cum ar fi reuşit să-l demonteze? se grăbi Chmeee să întrebe înaintea Ultimului.

— Poate cu dispozitivul cziltang brone al altei astronave. Toate rezervoarele de combustibil au fost goale? — Bărbatul analiză fugar imaginile fantomatice ale celorlalte astronave, apoi continuă: Aha. Okay, o să găsim transmutatoarele pe Lumea Inelară… şi precis nu vor funcţiona. Probabil că plaga le va fi afectat şi pe ele.

— Povestea lui Halrloprillalar despre bacteria care mănâncă supra-conductorii se află şi printre înregistrările noastre, remarcă Ultimul.

— Evident, ea nu putea să ne furnizeze prea multe amănunte, reluă Louis. Astronava ei pornise într-o lungă călătorie. Când s-a întors, nu mai exista civilizaţia Lumii Inelare. Tot ce se bazase pe supraconductori se oprise.

Pământeanul se întrebase adeseori cât de mult se cuvenea să creadă în povestea lui Prill despre Prăbuşirea Oraşelor. Dar ceva trebuia să fi distrus civilizaţia dominantă a Lumii Inelare.

— Supraconductibilitatea era mult prea minunată pentru a nu sfârşi prin a fi utilizată peste tot, concluzionă el.

— Înseamnă că putem să reparăm transmutatoarele, interveni Ultimul.

— Oare?!

— O să găsiţi conductori şi ţesături supraconductoare şi o să le replicaţi la bordul landerului. Nu este acelaşi supraconductor utilizat pe Lumea Inelară. Bacteriile nu se vor atinge de ele. M-am gândit că aveam nevoie de bunuri pentru schimb.

Figura impenetrabilă de jucător de poker a lui Louis rămase neschimbată, deşi Ultimul făcuse o declaraţie surprinzătoare. Cum de ajunseseră Păpuşarii să afle atât de multe despre o plagă mutant care distrusese maşinile de pe Lumea Inelară? Brusc, bărbatul nu se mai îndoi deloc de această teorie a bacteriei.

Chmeee nu sesizase nimic.

— Va trebui să aflăm cum le-au transportat hoţii, spuse el. Dacă şi sistemul de transport al Zidurilor de Margine a căzut, înseamnă că vom găsi transmutatoarele noastre abandonate de cealaltă parte a zidului.

— În acest caz, vom avea destul teritoriu de cercetat, comentă pământeanul. Eu cred că ar trebui să localizăm mai întâi un Centru de Reparaţie.

— Louis?

— Trebuie să existe vreun centru de întreţinere pe undeva. Lumea Inelară nu poate funcţiona aşa la infinit. Are sisteme de apărare antimeteoritice şi de reparare a daunelor produse de aceştia, jeturi de orientare… era posibil ca ecologia s-o ia razna — toate trebuiau supravegheate. Evident, Centrul de Reparaţie ar putea fi oriunde. Dar trebuie să fie ceva mare. N-ar trebui să avem probleme în a-l găsi. Şi vom descoperi probabil că a fost abandonat, pentru că, în caz contrar, dacă ar mai fi rămas cineva, nu ar fi permis descentrarea Lumii Inelare.

— Observ că v-aţi pus mintea la contribuţie, spuse Ultimul.

— N-am făcut-o prea bine prima oară când am ajuns aici. Veniserăm să explorăm, îţi aminteşti? Un fel de armă laser ne-a doborât şi am petrecut tot restul timpului încercând să scăpăm cu viaţă. Am străbătut aproape o cincime din lăţime şi n-am aflat aproape nimic. Aceste Centre de Reparaţii ar fi trebuit să le căutăm. Acolo se întâmplă miracolele.

— Nu mă aşteptam la o asemenea ambiţie din partea unui dependent de curent.

— Va trebui să pornim cu multă precauţie. — Precauţie pentru oameni, gândi Louis, nu pentru Păpuşari. — Chmeee are dreptate, maşinile trebuie să se fi defectat imediat ce au fost trecute prin Zidul de Margine şi au fost infectate de bacterii.

— Eu propun să nu trecem cu landerul prin Zidul de Margine, interveni Kzinul. N-am încredere într-o maşină străină, veche de o mie de ani. Va trebui să trecem pe deasupra lui.

— Şi cum o să ocoliţi apărarea antimeteoritică? întrebă Ultimul.

— Va trebui s-o păcălim. Louis, tot mai crezi că ceea ce a tras asupra noastră a fost un sistem automat de apărare împotriva meteoriţilor?

— Aşa am crezut atunci. Tanj, totul s-a întâmplat atât de repede! — Cădeam spre soare, toţi eram nervoşi, bântuiţi de realitatea Lumii Inelare. Toţi, în afară de Teela, evident. Un flash momentan de alb-violet; Mincinosul încastrat într-un gaz diafan violet. Teela privise afară prin carcasă. „Aripile au dispărut”, spusese ea. — Nu s-a tras în noi până când nu am avut o traiectorie clară de intersecţie cu suprafaţa Lumii Inelare. Mai mult ca sigur că este automată. V-am spus de ce nu cred să mai existe cineva în Centrul de Reparaţie.

— Deci, n-ar fi nimeni care să tragă în noi, în mod deliberat. Foarte bine, Louis. Automatele nu vor deschide focul asupra sistemului de transport prin ziduri, nu-i aşa?

— Chmeee, nu ştim cine a construit acest sistem de transport. Poate că n-au fost Inginerii Lumii Inelare; poate că a fost adăugat mai târziu, de către semenii lui Prill…

— A fost, preciză Ultimul.

Cei doi se întoarseră, surprinşi, să privească imaginea Păpuşarului de pe ecran.

— Nu v-am spus că mi-am petrecut o parte din timp la telescop? Astfel, am aflat că sistemul de transport prin zid este numai parţial terminat. Acoperă doar 40 la sută din lungimea zidului şi nu include porţiunea pe care ne aflăm noi acum. În partea stângă a zidului, sistemul este doar 15 la sută complet. Inginerii Lumii Inelare n-ar fi lăsat un astfel de subsistem minor pe jumătate construit, nu-i aşa? Propriul lor mod de transport s-ar putea să fi fost aceeaşi astronavă utilizată la supervizarea construcţiei.

— Semenii lui Prill au venit mai târziu, adăugă Louis. Poate un pic prea târziu. Poate că sistemul de transport prin ziduri a devenit prea costisitor. Poate că nu au reuşit să cucerească întreaga Lume Inelară… dar atunci, de ce au construit astronave? La naiba, s-ar putea să nu aflăm niciodată. Unde rămăseserăm?

— Rămăseserăm la încercarea de a păcăli apărarea antimeteoritică, preciză Chmeee.

— Aha. Trebuie să-ţi dau dreptate. Dacă această apărare şi-ar fi făcut un obicei din a trage asupra Zidului de Margine, nimeni n-ar fi reuşit să construiască ceva acolo. — Louis făcu o scurtă pauză, căzând pe gânduri. Fără-ndoială, existau anumite nepotriviri în presupunerile sale… dar alternativa era să pătrundă prin zid, via un vechi cziltang brone cu fiabilitate necunoscută. — Okay, reluă el, vom zbura peste Zidul de Margine.

— Sugerezi un risc îngrozitor, spuse Păpuşarul. M-am pregătit cât am putut de bine, dar am fost nevoit să utilizez tehnologia terestră. Dacă se defectează landerul? Ezit să pun în pericol oricare dintre resursele mele. Riscaţi să rămâneţi izolaţi. Lumea Inelară este condamnată.

— N-am uitat, spuse Louis.

— Mai întâi, va trebui să cercetăm toate astroporturile. Mai sunt încă unsprezece nave pe acest Zid de Margine şi un număr neprecizat pe celălalt.

Şi urmau să treacă săptămâni până ce Ultimul avea să se convingă că pe aceste astronave nu se afla nici un sistem de transmutare. În fine…

— Să nu mai pierdem timpul! interveni Chmeee. Secretul ar putea să ne fie la-ndemână.

— Avem combustibil şi provizii. Ne putem permite să aşteptăm.

Brusc, Chmeee se întinse şi atinse câteva butoane de pe pupitrul de control. Probabil plănuise secvenţa în detaliu; studiase în amănunt landerul cât timp Louis fusese răpus de oboseală. Micul vehicul conic se ridică la treizeci de centimetri deasupra podelei, se roti la nouăzeci de grade şi suflul motoarelor de fuziune umplu hangarul de andocare cu un nor de flăcări albe.

— Ai înnebunit! se auzi vocea speriată a Ultimului. De aici nu vă pot opri propulsoarele.

Landerul alunecă uşor prin deschizătura ovală şi acceleră brusc la 4 g. Când Ultimul termină de vorbit, şocul acceleraţiei era la un pas de a-i omorî. Louis se blestemă pentru că nu prevăzuse asta. În venele lui Chmeee, sângele fierbea de tinereţe. Jumătate din Kzini nu ajung la maturitate — mor în lupte…

Iar Louis Wu, mult prea captivat de propria-i persoană şi de readaptare, lăsase să-i scape opţiunile pe care le avea.

— Te-ai decis să-ţi continui singur explorarea, Ultimule? întrebă el glacial.

Capetele Păpuşarului atârnau indecise deasupra pupitrului său de comandă.

— Nu? Atunci, o s-o facem noi pe cont propriu, mulţumim! — Pământeanul se întoarse apoi spre Chmeee şi continuă: Încearcă să aterizezi pe Zidul de Margine…

Abia atunci remarcă atitudinea rigidă, nefirească, a Kzinului, ochii sticloşi şi ghearele scoase. Era turbare? Voia, într-adevăr, să izbească Acul Încins al Căutării?

Kzinul urlă ceva în Graiul Hero.

Păpuşarul îi răspunse cu vocea unui Kzin; se răzgândi şi reluă în interplanetară:

— Există două rachete de fuziune, una în spate şi cealaltă sub lander. Nu aveţi propulsoare. Nu trebuie să aprinzi motoarele de fuziune decât pentru autoapărare. Repulsoarele resping materialul de bază al Lumii Inelare şi cu ajutorul lor te poţi ridica. Puteţi zbura ca şi cum aţi utiliza un generator de gravitaţie negativă, dar repulsoarele au un design mai simplu, sunt mai uşor de reparat şi de întreţinut. Nu le utiliza acum. Ar respinge zidul şi v-ar propulsa în spaţiu.

Asta explica aparenta panică ce-l cuprinsese pe Chmeee. Avea probleme cu pilotarea landerului. Nu era prea încurajator. Rampa astroportului era acum mult prea jos, iar enervantul zgomot ar decolării aproape dispăruse. Continua să acţioneze sub ei acceleraţia de 4 g… care încetă brusc.

— Ufff! exclamă Louis când landerul reveni la căderea liberă normală.

— Nu trebuie să ne ridicăm prea sus deasupra Zidului de Margine. Caută în chesoane, Louis. Inventariază echipamentul.

— Avertizează-mă şi pe mine când mai faci aşa ceva!

— Promit.

Louis îşi desfăcu reţeaua antişoc şi pluti în josul scării.

Aici, spaţiul era acoperit de chesoane şi de un sas. Louis se apucă să deschidă pe rând uşile. În chesonul cel mai mare, găsi mai mult de doi kilometri pătraţi din ceva ce semăna cu o pânză neagră şi mătăsoasă, precum şi sute de kilometri de cablu negru pe bobine, cuprinzând fiecare câte treizeci de kilometri. Alt dulap conţinea centuri pentru zbor modificate, având doar un mic propulsor şi repulsoare în dreptul umerilor. Două mici şi una mai mare. Cu siguranţă, una fusese prevăzută pentru Halrloprillalar. Louis găsi lanterne-laser, paralizatoare sonice de mână şi un dezintegrator masiv, dar portabil. În acelaşi compartiment, mai găsi televizoare de mărimea pumnului lui Chmeee, prevăzute cu ac de prindere, microfoane miniaturale şi minicăşti (două mici şi una mai mare). Probabil, serveau drept translatoare, având şi computerele necesare încorporate. Dacă ar fi funcţionat prin intermediul computerului de bord, ar fi trebuit să fie mult mai miniaturizate.

Erau şi plăci repulsoare rectangulare mai mari — pentru tractarea unor greutăţi mari prin aer? Bobine cu lanţuri moleculare Sinclair, asemănătoare unor cabluri extrem de fine şi rezistente. Lingouri mici de aur: pentru comerţ? Ochelari cu amplificare luminoasă. Armuri.

— S-a gândit la toate, mormăi Louis.

— Mulţumesc. — Ultimul vorbise dintr-un monitor pe care pământeanul nu-l remarcase până atunci. — Mi-au luat mulţi ani pregătirile.

Louis se săturase să-l întâlnească pe Păpuşar peste tot. Ciudat auzea de sus, de pe puntea de comandă, obiecţiile Kzinului. Însemna că Ultimul susţinea două conversaţii simultane, instruindu-l pe Chmeee asupra comenzilor landerului. Auzi expresia „jeturi de orientare”…

Vocea Kzinului răsună fără aportul microfoanelor:

— Louis, treci la locul tău!

Bărbatul alunecă în sus, pe lângă scări. Abia ajunsese în fotoliul său când Chmeee aprinse motoarele de fuziune. Landerul frână şi rămas plutind chiar deasupra muchiei Zidului de Margine. Culmea acestuia era suficient de lată pentru lander, dar în rest nu mai rămânea mult loc Şi cum avea să se comporte sistemul de protecţie antimeteoritică în acest caz?

Se aflau pe partea de dinăuntru a arcului Lumii Inelare şi cobora spre interior, spre inelul pătratelor de umbră, când o lumină violet inundase astronava Mincinosul. Instantaneu, carcasa acestuia se închisese într-un halou fără timp. Când timpul începuse din nou să curgă, carcasa şi ocupanţii săi se dovediseră a fi rămas intacţi. Numai aripile delta ale Mincinosului, împreună cu propulsoarele şi motoarele de fuziune şi compartimentul instrumentelor de măsură fuseseră volatizate. Iar carcasa cădea liber spre Lumea Inelară.

Mai târziu, au presupus că laserul violet nu era decât un sistem automat de apărare împotriva meteoriţilor. Şi-au închipuit că putea fi plasat pe inelul pătratelor de umbră. Dar totul nu era decât presupunere, n-au aflat nimic în plus despre armele Lumii Inelare.

Sistemul de transport prin Zidurile de Margine era o achiziţie mai recentă. Inginerii Lumii Inelare nu-l luaseră în calcul atunci când programaseră apărarea antimeteoritică. Louis însă văzuse vechi înregistrări ce-l înfăţişau în zilele lui de glorie, pe care le găsise în clădirea abandonată de cei din neamul lui Halrloprillalar. Funcţionase; apărarea antimeteoritică nu trăsese asupra inelelor acceleratorului liniar şi nici asupra astronavelor care le parcurgeau. Cu toate acestea, bărbatul se prinse cu putere de braţele fotoliului, în aşteptarea flamei violete, atunci când Chmeee avea să aşeze landerul pe Zidul de Margine.

Dar aceasta nu venise.

8. LUMEA INELARĂ

De la o înălţime de o mie şase sute de kilometri — de pe o staţie spaţială, de exemplu — Pământul seamănă cu o sferă uriaşă. Ţinuturile lui se rotesc dedesubt. Detaliile se pierd dincolo de linia orizontului; altele, ascunse până atunci, apar la vedere. Noaptea, strălucirea oraşelor conturează continentele.

Dar de la o distanţă de o mie şase sute de kilometri de Lumea Inelară, lumea este plată şi ţinuturile de acolo sunt toate la vedere, în acelaşi timp.

Zidul de Margine era construit din acelaşi material ca şi fundamentul Lumii Inelare. Louis călcase pe el, în locurile unde erodarea solului îl scosese la vedere. Respectivul material se dovedise a fi de culoare gri, translucid şi teribil de alunecos. Aici, suprafaţa fusese fabricată rugoasă, pentru a uşura tracţiunea. Costumele presurizate îi făceau pe Chmeee şi Louis să se simtă foarte grei. Cei doi se mişcau extrem de precaut. Primul pas urma să fie o frumuseţe.

La baza celor o mie şase sute de kilometri de piscuri alunecoase, se zăreau albii întunecate şi mări: întinderi de apă de la zeci de mii până la câteva milioane de kilometri pătraţi, legate între ele printr-o imensă reţea de râuri, erau răspândite, mai mult sau mai puţin uniform, în peisaj. Pe măsură ce Louis îşi ridica privirea, mările deveneau mai mici… mai mici şi puţin difuze… prea mici pentru a mai fi distinse, până ce marea şi uscatul fertil şi deşertul şi norii se topeau într-o muchie albastră profilată pe negrul spaţiului.

Atât spre stânga, cât şi spre dreapta, se întindea acelaşi peisaj, până ce ochiul descoperea o bandă albastră ce se curba din infinitul de dincolo de orizont. Pe măsură ce Arcada se ridica, se îngusta şi se curba pe deasupra sa, albastrul deschis alterna cu albastrul închis acolo unde o bandă îngustă din Arcadă se pierdea în spatele unui soare mult micşorat.

Această parte a Lumii Inelare tocmai trecuse de maximul distanţei ei faţă de astrul central, dar o stea de tip Sol încă îţi mai putea arde ochii.

Louis clipi şi îşi clătină capul — ochii şi mintea îi deveniseră la fel de confuze. Distanţele acelea puteau să-ţi capteze mintea şi s-o ţină blocată, lăsându-te să priveşti în infinit ore sau zile în şir. Îţi puteai pierde sufletul, hipnotizat de acele dimensiuni. Ce mai însemna un om, în comparaţie cu un artefact atât de uriaş?

Se numea Louis Wu. Nu mai era nimeni ca el pe toată Lumea Inelară. Se agăţă de asta. Uită infinitatea, concentrează-te pe detaliu!

Acolo, la treizeci şi cinci de grade pe Arcadă, remarcase o zonă înceţoşată.

Louis spori factorul de amplificare al ochelarilor. Chiar dacă imaginile erau reproiectate, trebuia să-şi ţină capul aproape nemişcat. Zona se dovedise a fi un ocean, o elipsă care se întindea aproape pe toată lăţimea Lumii Inelare. Oceanul era presărat cu pâlcuri de insule care abia se zăreau printre spărturile norilor.

Descoperi celălalt ocean, diametral opus, pe partea cealaltă a Arcadei. Strălucea ca o mică steluţă în patru colţuri, în interiorul căreia remarcă punctele pâlcurilor de insule — şi asta de la o distanţă de la care Pământul abia dacă ar fi fost vizibil cu ochiul liber.

Atunci, îşi aduse din nou aminte. Îşi îndreptă privirea în jos, în mod deliberat, studiind zonele cele mai apropiate.

Chiar sub ei, la câteva sute de kilometri în sensul de rotaţie, un munte tronconic se profila pe Zidul de Margine. Părea ciudat de regulat. Era stratificat în semicercuri: un vârf golaş şi murdar; sub el, se distingea o bandă de alb, probabil zăpadă sau gheaţă; apoi verde, ce se pierdea pe dealurile şi câmpiile învecinate.

Muntele era suspect de izolat. În sensul de rotaţie, aproape de limita de rezoluţie a ochelarilor, Zidul de Margine era neted şi vertical. Dacă acel cucui de la limita de rezoluţie era un alt munte similar acestuia, ar fi fost pierdere de timp să verifice. De la o asemenea distanţă, se putea vedea doar curbarea spre înălţimi a Arcadei.

În sensul invers rotaţiei, exista un cucui asemănător. Louis se încruntă. Dosare pentru un studiu ulterior.

Departe, spre babord (în faţă) şi puţin spre sensul de rotaţie (dreapta) se întindea o regiune de un alb strălucitor, mai luminoasă decât marea sau uscatul. Linia terminatorului albastru închis se apropia de ea. Sare, fusese primul gând al lui Louis. Regiunea respectivă era enormă. Înghiţise câteva zeci de mări de pe Lumea Inelară, mări ale căror dimensiuni ar fi fost cuprinse între Lacul Huron şi Marea Mediterană. Puncte mai strălucitoare apăreau şi dispăreau ca nişte valuri…

— Ah! Zona ocupată de Florile-Oglindă…

— Cea care m-a ars pe mine era mai mare, remarcă Chmeee.

Floarea-Soarelui de tip Slaver era la fel de bătrână ca însuşi Imperiul Slaver, dispărut cu mai bine de un miliard de ani în urmă. Slaverii, se pare, le cultivau în jurul domeniilor lor, pentru apărare. Încă se mai găseau asemenea plante pe câteva dintre lumile spaţiului cunoscut. Eliminarea lor era o sarcină extrem de dificilă. Nu puteau fi arse cu tunurile laser, întrucât florile argintii ar fi reflectat fasciculul înapoi.

Ce căutau aceste plante pe Lumea Inelară rămânea un mister. Interlocutorul zburase pe deasupra unei zone împânzite de ele, până când o spărtură în nori îl expusese razelor lor. Dar cicatricele aproape dispăruseră…

Louis spori din nou factorul de amplificare al ochelarilor. O linie curbă marca zona de demarcaţie dintre lumea terestră albastru-verde-maronie şi regiunea argintie, ocupată de Florile-Oglindă. Graniţa se curba înspre interior, pentru a cuprinde o jumătate din cea mai mare dintre mări.

— Louis, priveşte linia aceea scurtă şi neagră, imediat după câmpul de Floarea-Soarelui, o idee înspre sensul invers rotaţiei.

— O văd.

O linie neagră pe infinitul peisaj încremenit la mijlocul zilei, probabil la o sută cincizeci de mii de kilometri de locul în care se aflau. Oare ce putea să fie? O vastă depresiune plină de petrol? Nu, pentru că substanţele petrochimice nu s-ar forma niciodată pe Lumea Inelară. O umbră? Dar ce-ar fi putut arunca o asemenea umbră în peisajul de amiază veşnică de pe Lumea Inelară?

— Chmeee, cred că este un oraş plutitor.

— Cu siguranţă… Şi, cel puţin, e posibil să reprezinte un centru de civilizaţie. I-am putea consulta.

Descoperiseră clădiri plutitoare în unele dintre vechile oraşe. De ce să nu fi existat un întreg oraş plutitor? Îl vedeau, desigur, doar din profil.

— Ce ar trebui să facem? întrebă Louis. Este o distanţă destul de mare pentru a ne duce să-i întrebăm pe locuitori. Detest o nouă primire rece. Dacă sunt suficient de capabili ca să-şi ţină oraşele în funcţiune, s-ar putea să fie şi nişte duri. Să zicem că am ateriza la extremitatea zonei ocupate de Florile-Oglindă…

— De ce acolo?

— Probabil că aceste plante au modificat suficient de mult ecologia locală. Poate că localnicii caută ajutor, şi în acest caz putem fi siguri că vom fi bineveniţi. Ce crezi, Ultimule?

Nu se auzi nici un răspuns.

— Ultimule? Ne recepţionezi, Păpuşarule? Chmeee, cred că nu ne poate auzi. Zidul de Margine îi blochează semnalul.

— N-o să rămânem liberi prea multă vreme, răspunse Chmeee. În hangar, am văzut că, în spatele landerului, mai avea şi nişte sonde. Le va folosi, cu siguranţă, ca relee. Mai este ceva ce ai fi vrut să-mi spui în această perioadă temporară de libertate?

— Cred că am acoperit totul noaptea trecută.

— Nu totul. Motivele ce ne animă nu sunt identice, Louis. Pariez că eşti dornic să-ţi salvezi viaţa. Apoi, ţi-ai dori acces liber la curent, însă, pe lângă viaţă şi libertate, mai vreau şi satisfacţie. Ultimul a răpit un Kzin. Trebuie să-l fac să regrete acest lucru.

— Poţi trece peste asta. M-a răpit şi pe mine.

— Ce înţelege un dependent de curent prin lezarea onoarei? Nu-mi da prilejul să cred că mi te pui în cale, Louis.

— Încercam doar să-ţi amintesc cu umilinţă că eu te-am salvat de pe Lumea Inelară. Fără mine, n-ai fi putut să duci Mincinosul acasă şi să-ţi câştigi rangul şi numele.

— Atunci nu erai dependent de curent.

— Nici acum nu mai sunt dependent. Şi să nu mă faci mincinos!

— Nu inte…

— Stai aşa!

Bărbatul sesizase cu coada ochiului ceva ce se mişca pe fundalul stelelor. O clipă mai târziu, vocea Ultimului le răsună în urechi:

— Vă rog să mă scuzaţi pentru întârziere. Ce aţi hotărât să faceţi?

— Să explorăm, răspunse scurt Chmeee şi îşi îndreptă din nou atenţia asupra comenzilor landerului.

— Daţi-mi detalii! Nu mi-am riscat una dintre sonde doar pentru a menţine comunicaţia. Scopul principal al acestor sonde era să realimenteze Acul.

— Atunci, retrage-ţi sonda în hangar, îl sfătui Chmeee. Când ne vom întoarce, o să-ţi raportăm în detaliu.

Sonda se oprise deasupra Zidului de Margine, fiind susţinută de câteva jeturi mici. Era un cilindru voluminos, înalt de aproape şapte metri.

— A fost un răspuns frivol. Landerul meu îl riscaţi. Aţi plănuit să cercetaţi baza Zidului de Margine?

Acest contralto ademenitor, această plăcută voce feminină este aceeaşi pe care fiecare Păpuşar o învăţa de la predecesorul său. Probabil că se învăţa o alta pentru influenţarea femeilor. Pentru bărbat era o voce care „apăsa butoane”, şi Louis îşi dădea seama de acest lucru.

— Există şi camere de luat vederi pe lander, nu-i aşa? Mulţumeşte-te doar să priveşti.

— Nu uita că am droudul tău. Explică-te! Nici Chmeee şi nici Louis nu se deranjară să-i răspundă. Foarte bine. Am blocat pe deschis legătura prin discuri de păşit între lander şi Ac. Sonda va funcţiona ca releu şi pentru asta. Cât despre droud, Louis, îl vei căpăta când o să-nveţi să fii supus.

„Chestia asta, gândi Louis, îi descria destul de frumos problema.”

— E bine să ştii că nu putem să scăpăm de erori, interveni Chmeee. Există o limită a razei de acţiune a discurilor de păşit?

— Numai o limită energetică. Sistemul discurilor de păşit poate absorbi doar o diferenţă redusă de energie cinetică. Acul şi landerul nu trebuie să aibă o viteză relativă când treceţi fulgerător printre ele. Vă sfătuiesc să rămâneţi mereu la babordul Acului.

— Se potriveşte cu planurile noastre.

— Chiar dacă abandonaţi landerul, nu uitaţi că eu controlez mijlocul de scăpare de pe Lumea Inelară. Mă auziţi, Chmeee, Louis? Lumea Inelară va lovi inelul pătratelor de umbră în mai puţin de un an terestru.

Chmeee ridică landerul, în ciuda regretelor Păpuşarului. Un impuls al motorului de fuziune propulsă vehiculul înainte, peste creasta zidului.

Zborul bazat pe respingerea provocată de materialul fundamentului Lumii Inelare nu semăna cu utilizarea antigravitaţiei, remarcă Louis. Respins atât de Zidul de Margine, cât şi de peisaj, landerul se prăbuşea urmând o curbă abruptă. Chmeee reuşi să frâneze căderea la şaizeci şi cinci de kilometri.

Louis afişase o imagine de telescop pe unul dintre monitoare. Plutind deasupra atmosferei numai cu ajutorul repulsoarelor, landerul se dovedea stabil şi extrem de liniştit: numai potrivit pentru un telescop.

La baza Zidului de Margine, solul stâncos se aduna în pinteni de dealuri. Louis panoramă uşor cu telescopul de-a lungul bazei, folosind amplificarea maximă. Sol maroniu înlocuit de griul sticlos. Orice anomalie ar fi fost uşor de depistat.

— Ce te aştepţi să găseşti? întrebă Chmeee.

Louis nu aminti de Păpuşarul care-i privea şi care era convins că ei căutau un transmutator abandonat.

— Echipajul unei astronave ar fi trebuit să treacă pe aici în drumul lui de la astroport, mormăi el. Nu văd nimic mare, o maşinărie care să fi fost abandonată pe drum. Nu ne interesează lucrurile mărunte, nu-i aşa? N-ar fi abandonat nimic de valoare, cu excepţia cazului în care ar fi fost mult prea mare pentru a fi transportat. Altfel, ar fi trebuit să lase aproape tot ce aveau.

La un moment dat, opri panoramarea telescopului.

— Ce părere ai de asta?

Se ridica la aproape cincizeci de kilometri de la baza Zidului de Margine — un trunchi de con marcat de vreme, ca şi cum ar fi fost polizat de vânturi, pe durata a sute de milioane de ani. Gheaţa strălucea într-o centură lată, în partea inferioară a pantei sale. Era destul de groasă şi reprezenta modelul de formare a gheţarilor.

— Lumea Inelară imită topografia lumilor asemănătoare Pământului, remarcă Chmeee. Dar, din ceea ce cunosc eu despre ele, muntelui ăsta nu se potriveşte cu nimic.

— Aşa-i. Este inestetic. Munţii se dezvoltă în lanţuri şi nu au forme atât de regulate. Dar eu cred că este mai rău decât atât. Absolut totul pe Lumea Inelară este conturat în fundament. Îţi aminteşti când am trecut cu Mincinosul pe sub ea? Fundul mărilor cu protuberanţe, crestături drept munţi şi canale adânci pentru lanţurile muntoase, în vreme ce albiile râurilor semănau cu venele proeminente de pe un braţ care ridică greutăţi… Chiar şi delta râurilor era sculptată în fundaţie. Lumea Inelară nu a fost suficient de groasă pentru a permite peisajului să se formeze singur.

— Nu există procese tectonice care să ducă la modelarea reliefului.

— Deci, trebuia să fi văzut amprenta muntelui din spate, de pe astroport. Eu n-am remarcat-o. Tu?

— Hai să ne apropiem!

Această tentativă se dovedi extrem de dificilă. Cu cât landerul se apropia mai mult de Zidul de Margine, cu atât era nevoie de mai multă propulsie pentru a-l ţine acolo… sau pentru a-l ridica, dacă repulsoarele erau scoase din funcţiune.

Reuşiră totuşi să se apropie la circa optzeci de kilometri, suficient pentru a descoperi oraşul.

Imense blocuri cenuşii străbăteau din loc în loc straturile de gheaţă, iar unele prezentau imaginea a nenumărate ferestre şi uşi întunecate. La o focalizare mai bună, se putea remarca faptul că uşile aveau balcoane şi apărătoare de soare şi că sute de poduri suspendate se răspândeau în toate direcţiile. Scările erau săpate în stâncă şi urmau ciudate curbe ramificate pe aproape un kilometru înălţime. Una dintre ele plonja direct până la linia copacilor de la poalele dealurilor.

Un spaţiu deschis din centrul oraşului, jumătate stâncă, jumătate permafrost, devenise o piaţă publică; hoardele care mişunau prin ea păreau flashuri aurii, abia sesizabile. „Haine aurii sau blană aurie?” se întrebă Louis. Pe o stâncă mai mare din spatele pieţei, fusese sculptată figura jovială şi păroasă a unui babuin grăsuţ.

— Nu încerca să te apropii, spuse Louis. O să-i speriem dacă vom folosi pentru aterizare propulsorul de fuziune, iar altă cale nu avem.

Un oraş vertical, cu o populaţie de zece mii de locuitori, la o primă aproximaţie. Scanarea radar dovedise faptul că nu se săpase prea adânc în stâncă. De fapt, acele stânci presărate cu camere păreau, mai degrabă, resturi ale permafrostului.

— Sigur dorim să-i întrebăm despre muntele lor atât de neobişnuit? întrebă Kzinul.

— Mi-ar face plăcere să vorbesc cu ei, răspunse Louis pe un ton foarte serios. Priveşte însă spectrograful şi radarul. Tipii nu utilizează metalul sau masele plastice, ci numai un fel de monocristale. Îmi este greu să precizez din ce sunt făcute podurile alea. Sunt primitivi. Probabil, ei cred că trăiesc pe un munte.

— De acord. Prea multă bătaie de cap ca să ajungem la ei. Următoarea escală? Oraşul plutitor?

— Exact. Pe direcţia câmpului de Floarea-Soarelui.

Un pătrat de umbră aluneca peste discul soarelui.

Chmeee porni din nou propulsorul posterior, mări viteza la şaisprezece mii de kilometri pe oră, apoi o stabiliză aici. Nu prea repede pentru detalii, dar suficient de rapid pentru a ajunge unde doreau, în aproape zece ore. Louis studia peisajul în schimbare rapidă.

În principiu, Lumea Inelară ar fi trebuit să fie o grădină fără sfârşit. La urma urmei, nu era o lume evoluând la întâmplare, ci un lucru construit. Ceea ce văzuseră la prima vizită nu se putea considera ca fiind semnificativ. Îşi petrecuseră cea mai mare parte a timpului între două perforaţii meteoritice: între Ochiul Furtunii, locul prin care se scurgea aerul în fundaţia Lumii Inelare, şi imensa ridicătură din jurul Pumnului-lui-Dumnezeu. Desigur, ecologia era afectată. Modelul extrem de complicat al vânturilor, proiectat de Ingineri, se distrusese, fără doar şi poate.

Dar aici? Louis căuta în van să descopere tiparul vreunui nou Ochi al Furtunii, o tornadă întoarsă la orizontală şi turtită. Nu existau străpungeri meteoritice în zonă. Existau, în schimb, zone deşertice, de dimensiunile Saharei şi chiar mai mari. Pe culmile lanţurilor muntoase, descoperi goliciunea perlată a materialului de fundaţie al Lumii Inelare. Vânturile îndepărtaseră roca acoperitoare.

Se deterioraseră, oare, şabloanele vremii atât de rău şi de rapid? Sau le plăceau Inginerilor Lumii Inelare deşerturile? Atunci îşi dădu seama Louis că Centrul de Reparaţie trebuia să fi fost abandonat de foarte mult timp. Semenii lui Halrloprillalar nu-l găsiseră, după ce Inginerii Lumii Inelare dispăruseră.

— Vreau să dorm trei ore, spuse Chmeee. Ai putea să pilotezi landerul, în caz de urgenţă?

— Sigur, aprobă Louis, dar ce s-ar putea întâmpla? Suntem mult prea jos pentru apărarea antimeteoritică. Chiar dacă este bazată pe Zidul de Margine, ar lovi ţinuturi populate. Şi nu uita că mergem de o bună bucată de vreme.

— Ai dreptate. Scoală-mă peste trei ore.

Apoi, Chmeee îşi înclină scaunul şi adormi pe loc.

Louis reîncepu să analizeze imaginile recepţionate atât de telescopul din faţă, cât şi de cel din spate, pentru a se distra, dar şi pentru a-şi spori cunoştinţele. Noaptea acoperise regiunea ocupată de Florile-Oglindă. Îşi continuă explorarea de-a lungul Arcadei, până la cel mai apropiat dintre Marile Oceane.

Acolo, în sensul de rotaţie al oceanului şi aproape pe linia mediană a Lumii Inelare: acel vulcan mai ridicat era muntele Pumnul-lui-Dumnezeu, înconjurat de o regiune asemănătoare deşertului marţian, dar mult mai întinsă decât întreaga planetă Marte. Mai departe, spre stânga, un golf al Marelui Ocean era mai mare decât suprafaţa unei întregi planete.

Data trecută, atinseseră ţărmurile acestui golf şi se întorseseră.

Insulele erau răspândite în pâlcuri pe suprafaţa elipsei albastre. Una era o insulă singulară, având forma unui disc şi culoarea deşertului. Alta, un disc cu un canal care o secţiona. Ciudat. Celelalte însă erau insule într-o mare imensă… dincolo, găsise harta Pământului: America, Groenlanda, Eurasiafrica, Australia, Antarctica, toate adunate într-un Pol Nord strălucind în alb, aşa cum văzuse în Castelul Cerului, cu multă vreme în urmă.

Erau toate hărţi ale unor lumi reale? Nici Prill n-ar fi ştiut asta. Hărţile trebuie să fi fost făcute cu mult înainte ca specia ei să apară pe scenă.

Îi părăsise pe Teela şi pe Căutător pe undeva pe acolo. În mod normal, ar fi trebuit să se mai găsească în zonă. Date fiind distanţele de pe Lumea Inelară şi tehnologia locuitorilor ei, nu puteau să ajungă mult prea departe în douăzeci şi trei de ani. Se aflau la treizeci şi cinci de grade pe curbura Arcadei — la o sută de milioane de kilometri depărtare.

În realitate, Louis nu dorea s-o întâlnească din nou pe Teela.

Trecuseră trei ore. Louis se întinse şi îl scutură uşor pe Chmeee de umăr.

Un braţ uriaş se destinse brusc, determinându-l să se retragă, deşi nu suficient de repede.

— Niciodată să nu mă mai trezeşti astfel! clipi furios Kzinul către el. Ai nevoie de îngrijire?

Chiar pe omoplat avea două zgârieturi adânci. Bărbatul simţea cum sângele îi umezea cămaşa.

— Imediat. Priveşte! — îi indică harta Pământului, insulele distinct separate de celelalte grupuri.

Chmeee se uită cu atenţie într-acolo.

— Kzin.

— Ce-ai spus?

— O hartă a planetei Kzin. Acolo. Louis, eu cred că ne-am înşelat atunci când am presupus că sunt hărţi miniaturale. Sunt în mărime naturală, la scara unu pe unu.

La aproape un milion de kilometri depărtare de harta Pământului exista un nou grup de insule. Asemeni unei hărţi a Pământului, oceanele erau distorsionate de proiecţia polară, nu însă şi continentele.

— Aceea este Kzin, spuse Louis. Oare de ce n-am remarcat-o? Iar discul acela tăiat de un canal este Jinx. Cel mai mic şi de culoare roşie-portocalie trebuie să fie Marte.

Louis clipi puţin ameţit. Cămaşa îi era udă de sânge.

— O să revenim la ele mai târziu, adăugă el. Acum, ajută-mă să ajung la autodoc.

9. PĂSTORII

Louis adormi în spitalul automat.

Patru ore mai târziu, cu o senzaţie de jenă în spate şi sub umăr, fapt ce-i reamintea că nu mai trebuia să atingă vreodată un Kzin în somn, îşi reluă locul pe fotoliul de comandă.

Afară era tot noapte. Chmeee avea pe ecran Marele Ocean.

— Cum te simţi? se interesă el.

— Cu sănătatea restabilită mulţumită medicinei moderne.

— Nu te-au înnebunit prea mult rănile, deşi, bănuiesc, ai fost şocat şi ai avut dureri.

— Presupun că un Louis Wu de cincizeci de ani s-ar fi isterizat. Dar ştiam că acum mă pot baza pe autodoc. De ce mă-ntrebi?

— La început, mi s-a părut că aveai curajul unui Kzin. Apoi, m-am întrebat dacă nu cumva dependenţa de curent te-a făcut incapabil să reacţionezi şi la altfel de stimuli.

— Să presupunem că este vorba doar de curaj, okay? Tu cum te-ai descurcat?

— Destul de bine. Uite aici: Pământul, Kzin, Jinx; cele două vârfuri se ridică deasupra atmosferei, la fel şi Polul Est şi Polul Vest de pe Jinx. La fel şi harta lui Marte. Aceasta este Kdat, planeta sclavilor…

— Acum nu mai este.

— Kdatlyno au fost sclavii noştri. La fel ca şi Pierinii, iar asta cred că este lumea lor. Dincoace, ar trebui ca tu să ştii mai bine — nu este, cumva, planeta natală a Trinocilor?

— Exact, iar aceştia s-au stabilit mai târziu pe cea de lângă ea, presupun. Putem să-l întrebăm pe Ultimul dacă recepţionează şi el hărţile.

— Putem fi siguri de asta.

— Garantat. Okay, asta ce mai e? Nu seamănă cu un catalog al lumilor de tip terestru. Şi mai sunt destule pe care nu le pot identifica în nici un fel.

— Dar este evident şi pentru inteligenţele rudimentare, Louis, mârâi Chmeee. Este o listă a inamicilor potenţiali, fiinţe inteligente, sau aproape inteligente, care ar putea ameninţa vreodată Lumea Inelară. Pierinii, Kzinii, marţienii, oamenii, Trinocii.

— Şi Jinx în ce categorie intră? Nu, Chmeee, doar nu le-o fi trecut prin cap că multicleştii i-ar invada cu o flotilă de crucişătoare de război. Sunt imenşi ca dinozaurii, dar fără mâini. Iar Down are, de asemenea, locuitori inteligenţi. Unde sunt?

— Acolo.

— Aha. Este, într-adevăr, impresionant. Nici Grogii nu reprezintă, în mod evident, nici o ameninţare. Îşi petrec întreaga viaţă lipiţi de aceeaşi stâncă.

— Inginerii Lumii Inelare au descoperit toate aceste specii şi au lăsat hărţile ca pe un mesaj pentru descendenţii lor. Suntem de acord? N-au descoperit însă lumea Păpuşarilor.

— Serios?

— Şi mai ştim că au aterizat pe Jinx. Îţi aminteşti, am descoperit scheletul unui multicleşte în timpul primei expediţii.

— Într-adevăr. S-ar putea să fi vizitat toate aceste lumi. — Calitatea luminii se schimba şi Louis remarcă umbra nopţii retrăgându-se, în sensul invers rotaţiei. — A sosit timpul să aterizăm, preciză el.

— Şi unde sugerezi s-o facem?

Câmpul de Floarea-Soarelui ce se întindea înaintea lor începuse să strălucească.

— Întoarce la stânga şi urmează linia terminatorului. Ţine-o tot aşa, până dăm de teren curat. Trebuie să coborâm înainte de apariţia zorilor.

Chmeee modifică direcţia, descriind o curbă largă.

— Vezi graniţa aceea care se apropie de noi, acolo unde Florile-Oglindă sunt răspândite până la ţărmul mării? Cred că plantele astea au probleme cu traversarea apei. Să aterizăm pe ţărmul celălalt.

Landerul coborî în atmosferă. Imediat, fu cuprins de flăcări ce aruncau pe monitoare o lumină albă. Chmeee păstra înălţimea în timp ce micşora treptat viteza, apoi mai cobora puţin. Acum, marea fugea dedesubtul lor. Ca toate mările de pe Lumea Inelară, era construită de convenienţă, cu ţărmuri extrem de contorsionate ce formau golfuri şi plaje, precum şi cu o pantă lină până la adâncimea standard. Existau plante marine şi numeroase insule cu ţărmuri acoperite de un nisip alb şi curat. În sensul invers rotaţiei, se întindea o vastă câmpie acoperită de iarbă.

Plaga reprezentată de Florile-Oglindă întinsese două braţe, ca şi cum ar fi dorit să înghită marea. Un râu dezvoltase meandre în formă de „S” de-a lungul domeniului ei şi o deltă la locul de vărsare în mare.

Spre stânga, plantele erau mărginite de zona mlăştinoasă a altui râu Louis remarcă mişcarea lor sacadată, ca un marş de gheţari.

Plantele sesizaseră landerul.

Lumina explodă sub ei. Ferestrele se întunecară instantaneu iar Chmeee şi Louis amuţiră.

— Nu-ţi fie teamă, îşi reveni primul Chmeee. La înălţimea asta, nu putem lovi nimic.

— Probabil că plantele astea stupide ne-au luat drept o pasăre. Încă mai vezi?

— Pot să văd instrumentele.

— Coboară rapid la opt kilometri şi lasă-le în spate.

Câteva minute mai târziu, ferestrele deveniră din nou clare. În spatele lor, orizontul era acoperit de fulgere. Florile-Oglindă încă mai încercau să-i atingă.

— Aşa… Drept în faţă. Satul.

Chmeee coborî pentru a arunca o privire mai de aproape. Satul era un cerc dublu şi închis de colibe.

— Aterizăm în centru?

— N-aş spune. Aterizează la margine — aş vrea să ştiu în ce constă recolta lor.

— N-o să ardem nimic.

La aproape un kilometru deasupra satului, Chmeee frână landerul cu ajutorul propulsoarelor de fuziune. Coborâră pe materialul semănând cu o iarbă înaltă ce acoperea câmpia. În ultima clipă, Louis remarcase iarba mişcându-se — văzuse că se ridicaseră trei creaturi, asemănătoare unor elefanţi pitici şi verzi, că îşi scuturaseră scurt, în semn de pericol, trupurile turtite şi că o rupseseră la fugă.

— Locuitorii trebuie să fie păstori, remarcă Louis. Am declanşat strechea! completă el, observând că tot mai multe animale verzi se alăturau exodului. În fine, un zbor frumos, Căpitane!

Instrumentele indicau o atmosferă terestră. Acest lucru nu reprezenta nici o surpriză. Îmbrăcară amândoi costumele de impact: un fel de piele artificială, destul de moale, dar care se rigidiza ca oţelul sub impactul unei săgeţi, al unei suliţe sau al unui glonţ. La acestea, ataşară paralizatoare sonice, translatoare, ochelari binoclu. Rampa îi coborî într-o iarbă înaltă până la brâu.

Colibele erau apropiate şi unite prin garduri. Soarele era exact deasupra capului… desigur. Era în zori şi băştinaşii trebuiau să se trezească. Nu se zărea nici o fereastră pe partea exterioară a colibelor — excepţie făcea una singură, dublă ca înălţime faţă de celelalte, care avea un balcon. Probabil că fuseseră deja văzuţi.

Pe măsură ce Chmeee şi Louis se apropiau, tot mai mulţi băştinaşi se trezeau.

Săreau gardurile într-o îmbulzeală de nedescris, strigând unii la alţi în falset. Erau mici, roşii, asemănători oamenilor, şi alergau ca nişte demoni. Duceau cu ei plase şi suliţe. Louis îl văzu pe Chmeee că ridică paralizatorul şi îi scoase şi el pe al lui. Umanoizii roşii trecură de ei şi continuară să alerge.

— Am fost insultaţi? se întrebă Chmeee.

— Nu, pur şi simplu aleargă ca să alunge strechea. Nu pot nici măcar să ghicesc care este simţul proporţiilor la ei. Să intrăm. Poate că a rămas cineva acasă.

Cineva, într-adevăr, rămăsese. Câteva zeci de copii roşcaţi îi priveau, din spatele gardurilor, cum se apropie. Erau slăbuţi: chiar şi bebeluşii erau slăbuţi şi semănau cu nişte pui de ogar. Louis se opri în faţa gardului şi le zâmbi. Lui îi acordară însă puţină atenţie. Cei mai mulţi se adunară în dreptul lui Chmeee.

Solul delimitat de cercul colibelor era pământ gol. O împrejmuire din pietre marca vatra pentru foc. Un om roşu, şchiop, ieşi dintr-o clădire şi veni spre ei sprijinindu-se în cârjă, într-un ritm pe care Louis îl aprecie ca fiind de jogging. Purta un kilt din piele tăbăcită, ornat cu un motiv decorativ. Urechile îi erau mari şi depărtate de cap, iar una îi fusese ruptă cu multă vreme în urmă. Dinţii îi erau zimţaţi… oare? Copiii erau veseli şi râdeau, iar dinţii lor erau zimţaţi, chiar şi cei ai bebeluşilor. Probabil că se năşteau astfel.

Bătrânul se opri şi el la gard, apoi zâmbi şi întrebă ceva.

— Încă nu vă vorbesc limba, spuse Louis.

Bătrânul aprobă din cap, după care gesticulă prin ridicarea braţelor: invitaţie?

Unul dintre copiii mai mari găsi curajul să sară gardul. El (de fapt, ea: copiii nu purtau kilturi) ateriză pe umerii lui Chmeee, se cuibări confortabil în blana lui şi începu să-l examineze cu atenţie. Kzinul stătea nemişcat.

— Ce ar trebui să fac acum? întrebă el.

— Nu este înarmată. Nu-i arăta cât de periculos poţi fi.

Louis sări gardul. Bătrânul se retrăsese, pentru a-i face loc. Chmeee îi urmă, precaut; fetiţa era încă pe umerii săi şi se agăţase de blana abundentă din jurul gâtului.

Se opriră în jurul vetrei — Louis, Chmeee şi bătrânul şchiop, înconjuraţi de copii. Se apucară apoi să programeze limbajul localnicilor pe dispozitivele de traducere. Pentru Louis, era un lucru de rutină. Ciudat însă, acţiunea respectivă părea să fie la fel de obişnuită şi pentru bătrân, nici măcar vocile translatorului nu-l surprinseră.

Numele lui era ceva în genul Shivith hooki-Furlaree. Vocea o avea piţigăiată, iar prima întrebare inteligentă formulată de el a fost:

— Ce mâncaţi? Nu vă oblig să-mi spuneţi.

— Eu mănânc plante şi vietăţi marine şi carne pregătită pe foc. Chmeee mănâncă, la fel, carne, dar fără s-o pregătească pe foc.

Răspunsul lui Louis părea suficient.

— Şi noi mâncăm carne, fără s-o pregătim pe foc, vorbi din nou băştinaşul. Chmeee eşti un vizitator neobişnuit. — Shivith ezita. — Trebui să-ţi spun acest lucru. Noi nu practicăm rishathra. Nu fi supărat!

La cuvântul rishathra, translatorul doar piuise.

— Ce este rishathra? întrebă Kzinul.

— Credeam că acest cuvânt este acelaşi pretutindeni! răspunse bătrânul, vădit uimit, după care se apucă să explice.

Chmeee rămase surprinzător de tăcut, în timp ce discutau subiectul şi se poticneau de tot soiul de cuvinte necunoscute.

Rishathra însemna practicarea sexului în afara propriei specii.

Toată lumea cunoştea cuvântul. Multe specii practicau asta. Pentru unii, ar fi putut să reprezinte un mijloc de control mutual al natalităţii pentru alţii, prima mişcare într-o înţelegere comercială. Pentru unii, era un tabu. Oamenii nu aveau nevoie de un tabu. Pur şi simplu, nu puteau s-o facă. Semnalele sexuale erau greşite; probabil că era vorba de feromoni diferiţi.

— Trebuie să veniţi de foarte departe, dacă nu ştiţi aceste lucruri, conchise bătrânul.

Louis vorbi pentru sine, cum venise din stelele de dincolo de Arcadă. Nu, nici el, nici Chmeee nu practicaseră rishathra, deşi exista o mare varietate printre speciile lor. (Îşi aminti de o fată de pe Wunderland cu treizeci de centimetri mai înaltă şi cu şapte kilograme mai uşoară decât el, o pană în braţele sale.) Vorbi despre varietatea lumilor şi despre viaţa inteligentă, dar omise subiectul războaielor şi armamentului.

Triburile Oamenilor păstoreau mai multe feluri de animale. Le plăcea varietatea, dar nu şi să flămânzească, şi, în mod obişnuit, nu era posibil să ţii turme de animale diferite în acelaşi timp. Triburile Oamenilor se interesau unele de altele din motive comerciale. Uneori, negociau turme. Era ca şi cum ar fi negociat adevărate stiluri de viaţă: puteai cheltui jumătate de falan în negocieri mutuale, înaintea hotărârii definitive. (Un falan însemna zece rotaţii ale Lumii Inelare, adică şaptezeci şi cinci de zile a câte treizeci de ore fiecare.)

Puteau fi păstorii îngrijoraţi de faptul că erau străini în sat? Shivith spuse că nu. Doi străini nu reprezentau o ameninţare.

Când aveau să se înapoieze? La mijlocul zilei, preciză Shivith. Trebuia să se grăbească; era o streche. Altfel, s-ar fi oprit să vorbească.

— Vă place să mâncaţi carnea imediat după ce animalul este omorât? vru să ştie Louis.

— Nu, o jumătate de zi este de ajuns, răspunse Shivith zâmbind. O zi şi o noapte este prea mult.

— Aţi făcut vreo…

Kzinul se ridică brusc. Lăsă cu grijă fetiţa jos şi opri translatorul.

— Louis, am nevoie de exerciţii şi de solitudine. Această perioadă îndelungată de captivitate mi-a ameninţat sănătatea. Mai ai nevoie de mine?

— Nu. Hei…

Chmeee sărise deja gardul. Întoarse capul.

— Nu-ţi da jos hainele! îl sfătui Louis. De la distanţă, nu se cunoaşte că eşti inteligent. Şi nu omorî nici unul dintre elefanţii verzi.

Chmeee îi făcu semn de rămas bun şi ţâşni în iarba verde.

— Prietenul tău este foarte rapid, remarcă Shivith.

— Şi eu trebuie să plec. Am un proiect în minte.

Supravieţuirea şi scăparea fuseseră singurele lor preocupări, în timpul primei vizite pe Lumea Inelară. Mai târziu, în mediul familiar oferit de Resht pe Pământ, conştiinţa lui Louis Wu devenise activă. Atunci, el îşi reamintise cum distrusese un oraş.

Pătratele de umbră formau un inel concentric cu Lumea Inelară. Douăzeci şi două de astfel de pătrate erau fixate, cu faţa la soare, de nişte fire subţiri şi aproape invizibile. Firele se menţineau întinse pentru că pătratele de umbră se roteau cu o viteză mai mare decât cea orbitală.

Atunci când Mincinosul se prăbuşise cu motoarele propulsoare distruse, lovise unul dintre firele pătratelor de umbră şi îl rupsese. Firul, de zeci de mii de kilometri lungime, se depusese ca un nor de smog peste un oraş locuit.

Louis avusese nevoie de el pentru a remorca Mincinosul.

Găsiseră unul dintre capete, îl încastraseră în vehiculul lor improvizat — închisoarea plutitoare a lui Halrloprillalar — şi îl târâseră după ei. Louis nu ştia precis ce se întâmplase cu oraşul, putea face doar presupuneri. Firul era subţire, ca un funigel, iar materialul suficient de rezistent pentru a tăia carcase metalice. Probabil că toate clădirile se transformaseră în ruine, atunci când buclele se adunaseră.

De data aceasta, băştinaşii nu aveau să mai sufere pentru că sosise Louis Wu. Era într-o perioadă de readaptare de pe urma dependenţei de curent şi nu mai avea nevoie de alte învinuiri. Primul act al vizitei sale fusese să bage strechea în localnici şi în animalele lor. Trebuia să repare acest lucru.

Avu parte de o muncă fizică grea.

După o pauză scurtă, urcă pe puntea de comandă. Era îngrijorat din pricina Kzinului. Chiar şi o fiinţă umană — un ţăran de acum cinci sute de ani, să spunem, un om obişnuit, în floarea vârstei — s-ar fi dezechilibrat dacă s-ar fi trezit brusc, din nou, la vârsta de optsprezece ani şi ai fi constatat că înaintarea sa lentă spre moarte îi fusese întreruptă, că sângele îi clocotea dulce în vene, că propria identitate îi era pusă în discuţie — părul îndesindu-se şi schimbându-şi culoarea, cicatricele dispărând…

Ei bine, unde era Chmeee?

Iarba era stranie. Aici, în vecinătatea satului, îi ajungea până la piept. În sensul de rotaţie o zonă imensă era acoperită doar la nivelul solului. Louis remarcă turma ce se mişca la lizieră, condusă de oamenii roşii; şi văzu că tocmai părăsea o regiune de culoarea ţărânei.

Oferă-le astea: micii elefanţi verzi erau eficienţi. Pesemne că oamenii roşii schimbau taberele destul de frecvent.

Louis sesiză o mişcare în iarba din apropiere. Aşteptă liniştit până ce mişcarea se repetă… şi, brusc, se produse o fulgerare oranj. Nu văzuse prada lui Chmeee. Era consolat doar de faptul că nu observase oameni prin preajmă. Se reîntoarse liniştit la treabă.

Când reveniseră, păstorii găsiseră un festin.

Sosiseră în grupuri, şuşotind între ei. Se opriseră pentru a examina landerul fără să se apropie prea mult de el. Câţiva înconjuraseră un elefant verde. (Prânzul?) Putea fi doar o coincidenţă faptul că suliţaşul îi conducea pe cei ce intraseră în cercul colibelor.

Se opriseră surprinşi când se treziseră faţă în faţă cu Louis şi cu Chmeee, care avea altă fetiţă încolăcită pe după umeri, şi cu o jumătate de tonă de carne curăţată, aşezată frumos pe o piele.

Shivith prezentă străinii, împreună cu o scurtă şi corectă dare de seamă a pretenţiilor acestora. Louis se aştepta să fie considerat mincinos, dar acest lucru nu se-ntâmplă. În schimb, îl întâlni pe şef — o femeie de aproape un metru şi jumătate înălţime, Ginjerofer după nume, care se aplecase şi îi zâmbise cu o dantură deconcertant de ascuţită. Pământeanul încercă să facă acelaşi fel de plecăciune.

— Shivith ne-a spus că vouă vă place o varietate de carne, spuse el şi arătă spre ceea ce luase din bucătăria landerului.

Trei dintre localnici întoarseră elefantul verde spre locul unde se afla restul turmei, îndemnându-i de la spate cu scurte înţepături de suliţă. Tribul se aduna pentru masă. Alţii veniră să fi se alăture, vreo zece bărbaţi şi femei, foarte bătrâni, ieşind din colibe pe care Louis le considerase goale. Louis crezuse că Shivith era bătrân. Nu era obişnuit să vadă oameni cu pielea încreţită, articulaţii reumatice şi cicatrice vechi. Se întrebă de ce stătuseră ascunşi şi îşi zise că, probabil, îi ţinuseră în bătaia săgeţilor lor în timp ce el şi Chmeee vorbiseră cu Shivith şi copiii.

În câteva minute, localnicii reduseră prânzul la o grămadă de oase. Nu vorbeau; păreau că nu primiseră un astfel de ordin în prealabil. În fapt, mâncau ca nişte Kzini. Chmeee acceptase oferta gesticulată de a li se alătura. El înfulecă majoritatea cărnii de moa pe care băştinaşii o ignoraseră: preferau carnea roşie.

Louis cărase totul în mai multe etape, pe unul dintre marile platouri de repulsie. Muşchii îl dureau la fiecare mişcare. Îi privea pe localnici cum îşi devorau prânzul şi se simţea mulţumit. Nu avea droudul pe cap, dar se simţea bine.

În final, majoritatea băştinaşilor se ridicară şi se îndreptară spre turmă. Shivith şi Ginjerofer, precum şi câţiva dintre cei mai în vârstă, rămaseră pe loc.

— Este această moa un artefact sau o pasăre? îl întrebă Chmeee pe Louis. Patriarhul şi-ar dori asemenea păsări pentru parcul său de vânătoare.

— Este o pasăre reală, răspunse Louis. Ginjerofer, sper ca asta să ne scuze pentru streche.

— Noi vă mulţumim, spuse ea. — Femeia avea sânge pe buze şi obraji. Buzele îi erau pline, şi mai roşii decât pielea. — Uitaţi de streche! Viaţa este mai mult decât încercarea de a ne potoli foamea. Ne place să întâlnim oameni diferiţi. Sunt lumile voastre, cu adevărat, atât de mici în comparaţie cu a noastră? Şi rotunde?

— Rotunde ca o bilă. Dacă te-ai ridica mult deasupra Arcadei, s-ar vedea ca un punct alb.

— O să vă întoarceţi în locurile acelea mici ca să le povestiţi celor de acolo despre noi?

Pesemne că translatoarele se alimentaseră din recorderele de la bordul Acului.

— Într-o bună zi, da, răspunse Louis.

— Poate că aveţi întrebări de pus.

— Aşa-i. V-au distrus solul Florile-Oglindă? — Şi, pentru a se face înţeles, bărbatul se văzu nevoit să arate înspre direcţia respectivă.

— Strălucirea dinspre sensul de rotaţie? Nu ştim nimic despre ea.

— Nu v-aţi întrebat niciodată? N-aţi trimis iscoade?

— Aşa este dat să fie, dădu Ginjerofer din cap. Taţii şi mamele noastre ne-au spus că ne deplasăm în sensul invers rotaţiei de când erau copii. Îşi aminteau că trebuiseră să ocolească o imensă mare. Dar nu se apropiaseră prea mult de ea, pentru că animalele nu mâncau plantele ce creşteau de-a lungul ţărmurilor. Era şi atunci o strălucire în sensul de rotaţie, dar acum este mai puternică. În ceea ce priveşte iscoadele… câţiva tineri au plecat să vadă cu ochii lor. Au întâlnit uriaşi. Uriaşii le-au omorât animalele. Au trebuit să se întoarcă repede. Nu mai aveau carne.

— Se pare că Florile-Oglindă se mişcă mai repede decât voi.

— Foarte bine. Şi noi putem să ne deplasăm mai repede decât o facem.

— Ce ştiţi despre oraşul plutitor?

Ginjerofer îl văzuse toată viaţa ei. Era un punct de reper, ca şi Arcadă însăşi. Uneori, când noaptea era noroasă, se mai putea zări strălucire galbenă a oraşului, dar nu ştia mai mult. Oraşul era mult prea departe chiar şi pentru zvonuri.

— Am auzit însă poveşti de la depărtări mult mai mari, dacă credea că merită să fie spuse. S-ar putea să fie doar închipuiri. Am auzit despre oamenii de pe Munţii Răsturnaţi, care locuiesc între pământ şi nivelul alb, unde aerul este foarte dens. Ei zboară între aceşti munţi. Pe vremuri, foloseau săniile cereşti, dar pentru că n-au mai fost făcute altele noi, de sute de ani, utilizează baloanele. Vreţi să vedeţi lucruri atât de îndepărtate?

Louis îi aşeză la ochi ochelarii-binoclu şi îi arătă tastatura de programare a factorului de amplificare.

— De ce îi numiţi Munţii Răsturnaţi? Este acelaşi cuvânt pe care-l folosiţi atunci când spuneţi că „vărsaţi” apa?

— Întocmai. Dar nu ştiu de ce îi numim astfel. Ochelarii tăi îmi arată doar nişte munţi mai mari…

Femeia se întoarse spre sensul de rotaţie. Ochelarii îi acopereau aproape în întregime faţa minionă.

— Pot vedea ţărmul şi o strălucire dincolo de el.

— Ce aţi mai auzit de la călători?

— Când ne întâlnim, vorbim mai mult despre pericole. Există carnivori fără minte în sensul invers rotaţiei, care omoară oameni. Seamănă întrucâtva cu noi, dar sunt mai mici, negri şi vânează noaptea. Şi sunt… Se încruntă preţ de câteva clipe, apoi continuă: Nu ştim adevărul despre aceştia. Sunt fiinţe fără minte care te forţează să faci rishathra cu ei. Nu supravieţuieşti acestui act.

— Dar voi nu puteţi să faceţi rishathra. Nu sunt periculoşi pentru voi.

— Chiar şi pentru noi, ni s-a spus.

— Ce ştii despre boli? Despre paraziţi?

Nici unul dintre localnici nu ştia la ce se referă! Muşte, viermi, ţânţari, rubeolă, cangrene: nimic din toate astea nu exista pe Lumea Inelară. Desigur, ar fi trebuit să-şi fi dat seama de acest lucru. Inginerii Lumii Inelare, pur şi simplu, nu le aduseseră. Totuşi, era uimit. Se întrebă dacă el adusese pentru prima oară boala pe Lumea Inelară… şi conchise că nu. Autodocul l-ar fi vindecat de orice s-ar fi putut dovedi periculos.

Localnicii semănau mult cu oamenii din lumea civilizată. Îmbătrâneau, dar fără să se îmbolnăvească.

10. GAMBITUL ZEILOR

Cu mult înainte de căderea nopţii, Louis se simţea de-a dreptul epuizat.

Ginjerofer le propusese să folosească una dintre colibe, dar Chmeee şi Louis aleseseră să doarmă în lander. Louis se prăbuşise între discurile de dormit, în vreme ce Kzinul încă mai programa apărarea.

Se trezi spre sfârşitul nopţii.

Chmeee activase amplificatorul de imagine, înainte de a se duce şi el la culcare. Peisajul strălucea puternic, ca după o zi ploioasă. Pătratele de lumină ale Arcadei semănau cu nişte panouri de plafon luminate: mult prea strălucitoare pentru a le arunca mai mult de o singură privire. Majoritatea zonelor apropiate ale Marelui Ocean erau însă în umbră.

Marile Oceane îl fascinau. Erau flamboiante, deşi n-ar fi trebuit să fie. Dacă Louis avea dreptate în privinţa Inginerilor Lumii Inelare, stilul flamboiant nu le aparţinea. Ei construiseră cu simplitate şi eficienţă, planificaseră pentru intervale lungi de timp şi luptaseră în războaie.

Lumea Inelară era însă flamboiantă în felul ei aparte şi imposibil de apărat. De ce nu construiseră, în schimb, mai multe Lumi Inelare mai mici? Şi de ce făcuseră Marile Oceane? Nu se potriveau între ele.

Putea să se înşele de la bun început. Aceasta se petrecuse înainte! Cu toate că evidenţa…

Se mişca oare ceva în iarbă?

Louis activă scanerul de infraroşu.

Intruşii străluceau datorită propriei călduri. Erau mai mari decât nişte câini — arătau ca nişte corcituri între şacali şi oameni, nişte apariţii supranaturale hidoase în acea lumină nenaturală. Într-o clipă, Louis reuşi să localizeze tunul sonic din turela landerului şi, în următoarea, să-l îndrepte spre vizitatorii nepoftiţi. Patru dintre ei se deplasau prin iarbă, pe patru labe.

Se opriră nu prea departe de colibe. Aşteptau acolo de câteva minute. Apoi, se hotărâră să acţioneze şi se ridicară pe jumătate. Louis întrerupse scanerul de infraroşu.

În lumina sporită a Arcadei, siluetele lor se vedeau destul de clar: cărau gunoaiele zilei, rămăşiţele ospăţului. Demoni. Probabil, carnea nu era suficient de maturată pentru ei.

Ochi galbeni în viziunea lui periferică: Chmeee era treaz de-a binelea.

— Strămoşii Lumii Inelare, murmură Louis. Au cel puţin o sută de mii de ani.

— Ce te face să spui asta?

— Inginerii n-ar fi adus şacali… Ar fi existat timp suficient pentru ca o anumită ramură a hominizilor să acopere această nişă ecologică.

— O sută de mii de ani n-ar fi fost suficient, spuse Chmeee.

— Ba da. Eu mă întreb ce altceva n-au mai adus Inginerii. N-au adus ţânţari.

— Fii serios. N-ar fi adus nici un fel de animal care suge sângele.

— Nu. Nici rechini, nici jaguari. — Bărbatul izbucni în râs. — Sau sconcşi. Ce altceva? Şerpi veninoşi? Mamiferele nu pot trăi ca şerpii. Nu cred că vreun mamifer secretă otravă în gura sa.

— Louis, ar fi fost nevoie de milioane de ani pentru ca hominizii să evolueze în atât de multe direcţii! Trebuie să ne gândim şi dacă, până la urmă, au evoluat pe Lumea Inelară…

— Au evoluat, cu siguranţă, în afară de cazul când mă înşel eu complet. În ceea ce priveşte durata acestui proces, cred că este mai degrabă o problemă de calcul matematic. Dacă presupunem că au început evoluţia cu o sută de mii de ani în urmă, plecând de la o popu…

Louis se opri în mijlocul frazei.

La o distanţă apreciabilă — se deplasaseră relativ repede, ţinând cont de greutăţile pe care le purtau — şacalii-hominizi se opriseră brusc, se întorseseră şi rămăseseră pentru o clipă în aşteptare, apoi se lăsaseră pe patru labe în iarbă şi dispăruseră. În urma activării senzorilor infraroşii, pământeanul şi Kzinul văzură patru pete strălucitoare care se agitau încolo şi-ncoace.

— Avem companie dinspre sensul de rotaţie, remarcă pe un ton calm Chmeee.

Noii veniţi erau mari. Erau de statura lui Chmeee şi nu încercau să se ascundă. Patruzeci de uriaşi bărboşi mărşăluiau prin noapte, ca şi cum aceasta ar fi fost proprietatea lor. Erau înarmaţi şi protejaţi cu scuturi. Înaintau într-o formaţie de pană, cu arcaşi în flancurile frontale ale triunghiului şi spadasini în interiorul lui, în vârf aflându-se un singur om bine apărat de armură. Ceilalţi purtau scuturi din piele groasă pentru a-şi proteja braţele sau pieptul, dar cel mai mare dintre giganţi purta metal: o armură strălucitoare, umflată la gât, coate, umeri, încheieturile mâinii şi şolduri. Viziera măştii era deschisă şi prin ea se putea remarca o barbă colilie şi un nas borcănat.

— Am avut dreptate! Am avut dreptate tot timpul! Dar de ce o Lume Inelară? De ce au construit ei o Lume Inelară? Pe numele lui Finagle, cum se aşteptau ei s-o apere?

Chmeee tocmai terminase de potrivit tunul.

— Louis, despre ce tot vorbeşti?

— Armura. Priveşte la armură! Ai fost vreodată la Institutul Smithsonian? Gândeşte-te şi la costumele presurizate din astronava Lumii Inelare…

— Mrrrr… da. Avem o problemă mult mai urgentă.

— Nu trage încă. Vreau să văd… Aha, am avut dreptate! Au trecut de sat.

— Vrei să spui că acei micuţi roşii sunt aliaţii noştri? A fost o pură coincidenţă că i-am întâlnit pe ei primii.

— Am spus doar că sunt. Teoretic.

Microfonul captase un strigăt ascuţit, întrerupt de un muget. Arcaşii scoseseră simultan din tolbe săgeţile şi le potriviseră în arcuri. Două mici sentinele roşii se îndreptau spre colibe cu o viteză impresionantă. Fuseseră ignoraţi.

— Foc! spuse uşor Louis.

Se porni o ploaie de săgeţi. Uriaşii se prăbuşeau. Doi sau trei elefanţi verzi mugiră şi încercară să se ridice în picioare, se opintiră o clipă, pentru ca apoi să se prăbuşească din nou. Unul avea câteva săgeţi înfipte între coaste.

— Au venit după cireadă, spuse Chmeee.

— Exact. Dar noi nu dorim s-o măcelărească, nu-i aşa? Îţi spun ce facem: tu rămâi aici, lângă tunul paralizant, iar eu am să ies să negociez.

— Nu primesc ordine de la tine, Louis!

— Ai alte sugestii?

— Nu. Să salvăm măcar un uriaş, pentru a ne răspunde la întrebări.

Uriaşul în cauză căzuse pe spate. Nu era chiar bărbos, avea coamă: i se vedeau doar ochii şi nasul într-o masă de păr blond ce se revărsa peste faţă, peste gât şi umeri. Ginjerofer îl culcase la pământ şi îi deschisese gura cu mâinile ei delicate. Fălcile războinicului erau masive. Avea molarii extrem de tociţi şi cariaţi. Toţi dinţii erau la fel.

— Vedeţi, spuse Ginjerofer, e un ierbivor. Aceste specimene doreau să ucidă turma pentru a-i lua iarba.

Louis clătină din cap, cu un aer perplex.

— Nu credeam că este o competiţie atât de acerbă.

— Nici noi nu ştiam. Dar ei vin dinspre sensul de rotaţie, unde turmele noastre au epuizat iarba. Mulţumesc că i-aţi ucis, Louis! Trebuie să facem un ospăţ.

Stomacul lui Louis avu un spasm.

— Sunt doar adormiţi, rosti el, icnind. Şi ei au minte, la fel ca tine sau ca mine.

Femeia îl privi contrariată.

— Mintea lor este îndreptată spre distrugerea noastră.

— Noi i-am doborât. Noi îţi cerem să-i laşi să trăiască.

— Cum? Cine ştie ce-o să ne facă după ce o să se trezească…

Era, într-adevăr, o problemă. Louis căută să câştige timp.

— Dacă rezolv eu asta, le cruţaţi vieţile? Aminteşte-ţi că a fost arma noastră de adormit. — Acest lucru trebuia să-i sugereze lui Ginjerofer faptul că Chmeee ar fi putut s-o întrebuinţeze din nou.

— O să ne sfătuim, hotărî Ginjerofer.

În aşteptarea deciziei, Louis medita. În nici un caz nu era posibil să încapă patruzeci de ierbivori uriaşi în lander. Puteau fi, desigur, dezarmaţi… Louis zâmbi brusc în direcţia săbiei ce rămăsese în mâna extrem de puternică a gigantului. Lama lungă şi curbată putea servi drept seceră.

Ginjerofer îşi făcu din nou apariţia.

— Sunt liberi să trăiască dacă n-o să le mai vedem vreodată tribul, spuse ea. Poţi să promiţi asta?

— Eşti o femeie inteligentă. Recunosc că s-ar putea să aibă rude care să practice obiceiul răzbunării. Desigur, eu îţi promit că nu vei mai vedea acest trib vreodată.

— Louis, trebuie să-i extermini! îi şopti Chmeee la ureche.

— Nu. Ne va costa mai mult timp, dar, tanj, priveşte-i! Sunt ţărani. Nu pot să lupte cu noi. În cel mai rău caz, o să-i determin să-şi construiască o plută mare pe care s-o remorcăm cu landerul, în josul apei. Lanurile de Floarea-Soarelui încă n-au traversat albia râului. O să-i lăsăm la o distanţă bună, acolo unde este iarbă.

— Şi pentru ce? Ne-ar costa o întârziere de săptămâni.

— Pentru informaţii. — Apoi, Louis se întoarse din nou spre Ginjerofer. Îl vreau pe cel în armură şi, de asemenea, vreau armele lor. Nu le lăsaţi nici măcar cuţitele. Păstraţi ce doriţi, dar vă cer ca restul să le depuneţi în lander.

Ea privi încurcată spre gigantul în armură.

— Cum o să-l deplasăm noi?

— O să vă dau o placă repulsoare. După ce plecăm, legaţi-i pe ceilalţi. Apoi, dezlegaţi-i doi câte doi. Explicaţi-le situaţia şi trimiteţi-i spre sensul de rotaţie, spre zona de zi. Dacă se vor reîntoarce să vă atace fără arme, sunteţi liberi să-i omorâţi. Dar n-o vor face. Vor traversa destul de repede câmpia asta, fiind lipsiţi de arme şi de o iarbă mai mare de câţiva centimetri.

— Mi se pare destul de sigur, aprecie ea. Vom face întocmai.

— Noi vom ajunge la tabără, oriunde ar fi aceasta, cu mult înaintea lor. O să-i aşteptăm, Ginjerofer.

— N-o să fie răniţi. Promisiunea mea este în numele Oamenilor, conchise ea rece.

Gigantul în armură se trezi, puţin după ivirea zorilor.

Deschise ochii, clipi şi îşi concentră privirea asupra unui zid portocaliu de blană, asupra unei perechi de ochi galbeni şi a unei perechi de gheare lungi. Rămase destul de liniştit în timp ce-şi rotea privirea… observând grămada armelor aparţinând celor treizeci de camarazi, stivuite lângă el… observând trapa de intrare cu ambele uşi deschise. Văzând cum aluneca peste orizont; simţind vântul stârnit de viteza landerului.

Încercă să se rostogolească.

Louis zâmbi. Îl supraveghea printr-un scaner de pe plafonul camerei de zi, în timp ce conducea landerul. Armura gigantului era ataşată de podea, în dreptul genunchilor, coatelor, umerilor şi încheieturilor. Puţină căldură i-ar fi eliberat, dar să se rotească nu avea cum.

Uriaşul încercă, pe rând, cu cereri şi ameninţări. Nu se rugă nici o clipă. Louis nu-i dădu prea mare atenţie. Când programul de traducere al computerului reuşi să găsească sensurile, deveni mai atent. În acel moment, era mai interesat de observarea taberei uriaşilor.

Se afla la peste un kilometru înălţime şi aproape optzeci de kilometri depărtare de colibele carnivorilor roşii. Micşorase viteza. Iarba din împrejurimi avusese timp să crească la loc, dar giganţii lăsaseră altă imensă regiune goală, în spatele lor, înspre mare şi înspre zona de Floarea-Soarelui ce strălucea dincolo de ea. Erau cu toţii în iarbă: răspândiţi, de-a lungul câmpiei. Louis remarcă, din când în când, punctele de reflexie metalică ale secerilor-săbii.

În apropierea taberei, nu se afla nici un gigant. Existau, în schimb, căruţe parcate în apropierea centrului său, dar nu se vedea nici o urmă de animale de tracţiune. Poate că uriaşii îşi trăgeau singuri căruţele. Sau poate că aveau motoare rămase din perioada evenimentului numit de Halrloprillalar Prăbuşirea Oraşelor, petrecut cu o mie de ani în urmă.

Singurul lucru pe care Louis nu-l putea zări era clădirea centrală. Vedea doar o pată neagră pe fereastra sa, un dreptunghi negru încărcat de prea multă lumină. Louis zâmbi. Giganţii îşi înregimentaseră duşmanii.

Un ecran se aprinse şi un contralto seducător susură:

— Louis.

— Sunt aici.

— Îţi înapoiez droudul, spuse Păpuşarul.

Louis se întoarse. Micul obiect negru se afla pe discul de păşit. Bărbatul se răsuci la loc, ca şi cum ar fi întors spatele unui duşman, conştient că acesta este încă prezent.

— Am ceva pe care aş dori să-l investighezi, spuse el drept răspuns. Există munţi de-a lungul Zidului de Margine. Băştinaşii…

— Pentru riscurile explorării, te-am ales pe tine şi pe Chmeee.

— Nu poţi înţelege că vreau să minimalizez aceste riscuri?

— Cu siguranţă că da.

— Atunci, ascultă-mă până la capăt. Cred că vom dori să investigăm Munţii Răsturnaţi. Înainte de a o face, există câteva lucruri pe care trebuie să le ştim despre Zidurile de Margine. Tot ce ai de…

— Louis, de ce le spui Munţii Răsturnaţi?

— Aşa îi numesc băştinaşii. Nu ştiu de ce, şi nici ei nu ştiu. Sugestiv, nu-i aşa? Şi nu sunt profilaţi pe partea opusă. De ce? Cea mai mare parte a Lumii Inelare este ca masca unei lumi, având mări şi munţi modelaţi pe ea. În schimb, Munţii Răsturnaţi au volum.

— Sugestiv, într-adevăr. Va trebui să aflaţi răspunsul singuri. Eu sunt numit Ultimul, aşa cum orice conducător trebuie numit Ultimul pentru că îşi conduce poporul dintr-un loc sigur, pentru că siguranţa este prerogativa şi îndatorirea lui, pentru că moartea sau rănirea lui ar însemna dezastrul tuturor. Louis, tu ai mai avut de-a face cu semeni de-ai mei!

— Tanj, nu-ţi ceream decât să rişti o sondă, nu inestimabila ta siguranţă! Tot ce ne trebuie este o hologramă animată înregistrată de-a lungul Zidului de Margine. Aşază sonda în inelele de transport ale zidului şi decelerează până la viteza orbitală solară. Vei utiliza sistemul aşa cum a fost conceput să fie folosit. Sistemul de apărare antimeteoritică nu va trage asupra Zidului de Margine…

— Louis, încerci să ghiceşti comportamentul unei arme programate cu sute sau cu mii de ani în urmă, pe baza propriilor calcule… Dar dacă ceva a blocat sistemul de transport al zidului? Dacă sistemul de ochire laser s-a defectat şi funcţionează aleator?

— În cel mai rău caz, ce ai de pierdut?

— Jumătate din capacitatea mea de realimentare, veni cu promptitudine răspunsul Păpuşarului. Am instalat discuri de păşit pe sonde, în spatele unor filtre care nu lasă să treacă decât deuteriul. Discul de sosire este direct în rezervor. Pentru a-l alimenta, nu trebuie decât să arunc o sondă într-una din mările Lumii Inelare. Dacă îmi pierd sondele însă, cum aş putea părăsi Lumea Inelară? Şi de ce ar trebui să-mi asum acest risc?

Louis îşi reţinea cu greu furia.

— Volumul, Ultimule! rosti el printre dinţi. Ce este în interiorul Munţilor Răsturnaţi? Ar putea exista sute de mii din acele trunchiuri de con, înalte de cincizeci până la optzeci de kilometri, al căror spate este plat! Ar putea fi centrul de întreţinere şi control, sau un întreg şir de asemenea centre. Nu cred totuşi că este aşa ceva, dar aş vrea să ştiu acest lucru înainte de a mă apropia de ei. În plus, acolo s-ar putea afla jeturile de orientare ale Lumii Inelare, întrucât cel mai bun loc pentru ele este în Zidurile de Margine. Unde sunt şi, mai ales, de ce nu funcţionează?

— Eşti sigur că s-ar putea să fie motoare cu reacţie? Mai există şi alte soluţii. Generatoarele de gravitaţie ar putea foarte bine să servească la controlul orientării.

— Nu cred asta. Inginerii Lumii Inelare n-ar fi fost nevoiţi s-o rotească dacă ar fi avut generatoare de gravitaţie. Au apelat la mijloace inginereşti mult mai simple.

— Atunci, controlul efectelor magnetice dintre soare şi fundaţia Lumii Inelare.

— Hm… poate. Tanj, nu sunt sigur! Aş vrea ca tu să afli!

— Cum îndrăzneşti să te târguieşti cu mine? — Păpuşarul părea mai degrabă încurcat decât furios. — Dacă vreau, pot să te las aici până ce Lumea Inelară se va prăbuşi peste pătratele de umbră. Dacă vreau, nu vei mai gusta niciodată curentul.

Translatorul vorbea, în sfârşit.

— Încheiat discuţia, spuse Louis.

Nu putea controla volumul vocii Ultimului, dar acesta îşi terminase tirada.

— Docil? Pentru că mănânc plante trebuie să fiu docil? Dă-mi drumul din armură şi am să lupt cu mâinile goale, ghem de păr portocaliu! Spaţiul din casa mea tocmai are nevoie de un nou preş.

— Şi cu astea, întrebă Chmeee, în timp ce-i arăta ghearele negre şi lustruite, cu astea cum rămâne?

— Dă-mi doar un mic pumnal pentru cele opt ale tale. Sau nu-mi da nimic, am să lupt oricum.

Louis chicoti, apoi utiliză intercomul.

— Chmeee, ai văzut vreodată o luptă de tauri? Acesta trebuie să fie Patriarhul turmei, regele giganţilor!

— Cine, sau ce a fost asta? întrebă prizonierul.

— A fost Louis, răspunse Kzinul, apoi coborî tonul. Eşti în mare pericol. Îţi cer să fii politicos. Louis este… înspăimântător.

Pământeanul rămase întrucâtva uluit. Ce era asta? Un revers al Gambitului Zeilor şi Vocea lui Louis Wu pe post de invitat special? Ar fi putut merge, dacă Chmeee, Kzinul feroce, se dovedea clar speriat de o voce nevăzută… Prin urmare, vorbi din nou, de data aceasta cu un glas tunător:

— Rege al Mâncătorilor de Plante, spune-mi, de ce mi-ai atacat supuşii?

— Animalele lor ne-au mâncat iarba, răspunse uriaşul.

— Nu găseaţi iarbă şi în altă parte, ca să ocoliţi riscul de a mă înfuria?

Masculii unei cirezi de vite sau de bizoni ori domină, ori se supun. Nu există soluţie de mijloc. Ochii uriaşi se roteau, căutând o scăpare ce nu apărea de nicăieri. Dacă nu-l putea domina pe Chmeee, cum ar fi putut să înspăimânte o voce nevăzută?

— N-am avut de ales, spuse el. Spre sensul de rotaţie sunt plantele de foc. Spre stânga sunt Oamenii-Maşină. Spre dreapta, este un lanţ înalt de munţi golaşi, până la scrith. Nimic nu creşte pe scrith şi este prea alunecos pentru a fi urcat. Spre sensul invers rotaţiei, este iarbă şi nimic care să ne oprească, în afară de nişte sălbatici mici, până ai venit tu! Care este puterea ta, Louis? Mai trăiesc oamenii mei?

— I-am lăsat în viaţă. Sunt în urma noastră la aproape optzeci de kilometri, alergând neînarmaţi şi flămânzi… În două zile, ţi se vor alătura. Dar vă pot ucide pe toţi cu o singură mişcare a degetului.

Ochii gigantului ţintuiau plafonul, cu o expresie rugătoare.

— Dacă ai putea să ucizi plantele de foc, o să ne închinăm ţie. Louis medită pentru o clipă. Nu mai era o glumă acum.

Îl auzi pe gigant cerşindu-i lui Chmeee informaţii despre Louis; îl auzi pe Chmeee minţind absurd. Mai jucaseră un astfel de joc pe vremuri. Gambitul Zeilor îi ţinuse în viaţă în timpul lungii întoarceri către Mincinos. Reputaţia Interlocutorului, ca zeu al războiului, şi ofrandele băştinaşilor îi salvaseră de la inaniţie. Louis nu înţelesese până acum că lui Chmeee îi plăcea jocul.

Desigur, Kzinul se putea distra, dar gigantul pleda pentru ajutor, şi ce putea să facă Louis împotriva Florilor-Oglindă? Era, de fapt, o problemă extrem de dificilă. Giganţii îl ofensaseră, nu-i aşa? Zeii, în general, nu erau renumiţi ca fiind iertători. Louis deschise gura, dar o închise repede la loc, pentru a medita mai mult.

— Pentru viaţa ta şi a alor tăi, spune-mi adevărul! spuse el în cele din urmă. Poţi mânca plantele de foc dacă reuşeşti să scapi nears?

— Da, Louis, răspunse uriaşul cu promptitudine. Am săpat de-a lungul ţărmului noaptea, când ne-a fost mult prea foame. Trebuia să ne îndepărtăm foarte mult până în zori! Plantele ne pot găsi la kilometri depărtare şi ard tot ce mişcă. Se rotesc toate o dată, întorc strălucirea soarelui asupra noastră şi ardem!

— Dar le puteţi mâncă, dacă soarele nu străluceşte.

— Desigur.

— Cum suflă vânturile în această regiune?

— Vânturile?… În această parte, suflă spre sensul de rotaţie. Pe o mare distanţă în jur, suflă numai peste ţinutul plantelor de foc.

— Pentru că plantele încălzesc aerul?

— Sunt eu Zeu atotputernic ca să ştiu asta?

În fond, lanurile de Floarea-Soarelui foloseau numai o anumită cantitate din lumina solară. Încălzeau aerul din jurul şi de deasupra lor, dar razele solare nu ajungeau niciodată să treacă dincolo de corolele argintii, spre rădăcini. Probabil că roua se condensa pe solul rece. Plantele îşi asigurau astfel umezeala. Iar ridicarea aerului cald provoca un vânt continuu dinspre marginile zonei ocupate de ele.

În plus, arzând tot ce mişca, ele transformau animalele ierbivore şi păsările în îngrăşământ.

Putea să reuşească. Putea.

— O să faci cea mai mare parte din treabă tu însuţi, spuse Louis. Tribul este al tău şi tu îl vei salva. După aceea, o să vă năpustiţi asupra florilor muribunde. Le veţi mânca sau veţi ara locul şi veţi planta ce vă place să mâncaţi. — Louis zâmbi, văzând nedumerirea totală afişată de Chmeee, şi continuă: N-o să-i mai deranjaţi niciodată pe supuşii mei, oamenii roşii.

Uriaşul în armură era extrem de încântat.

— Toate astea sunt veştile cele mai binevenite. Veneraţia noastră îţi aparţine. Trebuie să pecetluim înţelegerea prin rishathra.

— Glumeşti!

— Ce? Nicidecum, am vorbit de asta şi mai devreme, dar Chmeee n-a înţeles. Înţelegerile trebuie pecetluite prin rishathra, chiar şi între om şi Zei. Chmeee, nu-ţi face probleme! Tu eşti chiar de mărime potrivită pentru nevasta mea.

— Eu sunt mai străin decât îţi închipui, spuse Kzinul.

Din poziţia lui, Louis avu impresia că tovarăşul lui se expusese în faţa uriaşului. Cu siguranţă, ceva trebuie să fi cauzat expresia uimită a acestuia. Bărbatul nu era mai puţin îngrijorat. „Tanj, la naiba!, gândi el. De fapt, trebuie să mă gândesc la un răspuns! Şi acum, asta. Ce va trebui să fac pentru a…”

— Bine. Am să făuresc pentru tine un servitor, spuse Louis. Deoarece mă grăbesc, va fi surd şi mut în limba voastră. Numeşte-l Wu. Chmeee, trebuie să deliberăm!

11. GIGANŢII IERBII

Landerul atinse solul, într-o strălucire rău prevestitoare de lumină albă. Strălucirea din casa alungită persistă câteva minute după ce vehiculul rămase nemişcat, apoi se stinse complet. Acum, rampa cobora. Regele gigant, îmbrăcat în armură, se lăsă purtat până la sol. Îşi ridică apoi capul şi mugi. Sunetul trebuie să fi ajuns la kilometri depărtare.

Ceata de giganţi porni în fugă spre lander.

Coborî şi Chmeee, apoi Wu. Wu era mic, aproape fără păr, având o înfăţişare paşnică. Zâmbea mereu şi se uita în jurul lui cu entuziasm, ca şi cum vedea lumea pentru prima oară…

Casa se găsea la o distanţă apreciabilă. Era construită din pământ şi iarbă şi întărită pe verticală cu tulpini mai rezistente. Şirul de Floarea-Soarelui plantat pe acoperiş se agita în permanenţă — acum, plantele îşi îndreptau faţa ca o oglindă concavă, sprijinită pe nodul verde de fotosinteză, spre soare, acum fulgerau spre giganţii ce se adunau din toate direcţiile.

— Ce se-ntâmplă dacă un inamic vă atacă în timpul zilei? întrebă Chmeee. Cum ajungeţi în casă? Sau vă depozitaţi armele în altă parte?

Gigantul medită un timp, până să se hotărască să divulge secrete de apărare. Dar Chmeee îl servea pe Louis şi nu trebuia să-l ofenseze…

— Vezi grămada aceea de lăstăriş, spre sensul invers rotaţiei? Dacă ne ameninţă un pericol, un om se apropie prin spatele ei şi agită o pânză. Floarea-Soarelui aprinde lemnul umed. Sub acoperirea fumului, putem intra şi lua armele. — Privi apoi spre lander şi adăugă: Un inamic suficient de rapid, care ar ajunge la noi înainte ca noi să ajungem la arme ar fi, oricum, prea puternic. Poate doar Florile-Oglindă ar reuşi să-l surprindă.

— E posibil ca Wu să-şi aleagă singur perechea?

— Are o voinţă atât de mare? Mă gândisem să i-o trimit pe soţia mea, Reeth, care a mai practicat rishathra şi înainte. Ea este mai mică, iar Oamenii-Maşină nu sunt prea diferiţi de Wu.

— Acceptabil, spuse Chmeee, fără să-i arunce vreo privire lui Wu. Aproape o sută de giganţi îi înconjuraseră. În afară de ei, nu se mai vedeau alţii.

— Ăştia sunt toţi? întrebă Kzinul.

— Ei şi războinicii mei formează tot tribul. Există douăzeci şi cinci de triburi pe câmpia asta. Stăm împreună atunci când este posibil, dar nimeni nu vorbeşte în numele tuturor, preciză uriaşul.

Din cei aproape o sută de indivizi, opt erau masculi şi toţi erau evident speriaţi; trei erau, de fapt, infirmi. Nici unul, în afara regelui gigant, nu aveau riduri sau păr alb specifice unei anumite vârste.

Restul erau femele… de fapt, femei. Înălţimea lor varia între doi metri şi doi metri şi zece, fiind în general mai scunde decât bărbaţii: aveau piele maronie, erau pline de demnitate şi goale. Părul lor auriu se revărsa bogat pe spate — o masă în continuă vălurire. Nici una nu purta nici un fel de ornament. Aveau picioarele durdulii şi tălpile mari şi durificate. Puţine dintre ele aveau părul alb. Sânii masivi ofereau o bună indicaţie în privinţa vârstei lor relative. Îşi examinau oaspeţii cu plăcere şi încântare, în timp ce gigantul în armură le povestea tot ce ştia despre ei.

Între timp, Chmeee, având translatorul închis, vorbi cu voce joasă:

— Dacă o preferi pe una sau pe alta dintre femele, poţi s-o spui acum.

— Nu, toate sunt aproape la fel de… atractive.

— Încă ar mai fi posibil să punem capăt acestei situaţii. Pesemne că erai nebun când te-ai apucat să promiţi aşa ceva!

— Pot s-o fac. Hei, nu vrei să te răzbuni pentru pielea arsă?

— Să mă răzbun pe o plantă? Eşti nebun. Timpul nostru este preţios şi, oricum, în aproape un an vor fi cu toţii morţi — Florile-Oglindă, giganţii, micii carnivori roşii, toţi!

— Mda…

— Ajutorul tău nu este deloc ajutor, numai că ei nu ştiu asta. Cât va dura proiectul tău? O zi? O lună? Rişti să afectezi propriul nostru proiect.

— Poate că sunt nebun, Chmeee, dar trebuie să duc asta la bun sfârşit. Tot timpul de când am părăsit Lumea Inelară n-am… avut un motiv să fiu mândru de mine. Trebuie să demonstrez…

Chiar în momentul acela, regele gigant declara:

— Louis însuşi vă va spune că ameninţarea plantei de foc s-a terminat pentru noi. Ne va spune partea noastră…

Modest, precum îi stătea în fire, Wu păşi în spatele marelui Kzin; nimeni dintre giganţi nu remarcă faptul că vorbea către mâna sa. O jumătate de minut mai târziu, Vocea lui Louis, decalată în timp, răsună din lander.

— Ascultaţi-mi vorbele, pentru voi a sosit ziua să curăţaţi locul de plantele de foc pentru toate seminţiile! Munca mea va merge înaintea voastră ca un nor. Voi trebuie să adunaţi seminţele a ceea ce doriţi să crească acolo unde acum cresc plantele de foc…

La primele semne ale zorilor, când soarele împrăştia pe cer doar câteva raze răzleţe de după pătratul de umbră, giganţii se treziră şi începură să se mişte.

Le plăcea să doarmă atingându-se unii pe alţii. Regele gigant se găsea în centrul unui cerc de femei, la marginea căruia se afla Wu, cu capul pe jumătate lipsit de păr odihnindu-se ca pe o pernă pe umerii unei femei, în vreme ce picioarele sale erau suspendate pe picioarele ciolănoase ale unui bărbat. Podeaua bătătorită era acoperită de carne şi păr.

O dată treziţi, giganţii se mişcau în ordine — cei mai apropiaţi de uşă, după ce se dezmeticeau, îşi luau traistele şi săbiile-seceri şi ieşeau afară, urmaţi de cei din apropierea lor. Wu ieşi o dată cu ei.

Un gigant înarmat, cu o faţă desfigurată, îşi luă un scurt rămas bun de la Chmeee în dreptul landerului îndepărtat şi reveni în pas alergător la casa centrală. Sentinelele din noaptea trecută dormeau probabil înăuntru şi unele femei mai în vârstă rămăseseră şi ele acolo.

Giganţii se întoarseră să-l privească pe Wu, care începuse să se caţăre pe perete.

Suprafaţa alcătuită din pământ şi iarbă era fragilă, iar acoperişul se afla numai la trei metri şi jumătate înălţime. Louis îşi făcu loc printre două tulpini de Floarea-Soarelui, verzi şi noduroase, ce nu măsurau mai mult de treizeci de centimetri. Fiecare plantă avea o singură floare ovală, cu o suprafaţă-oglindă al cărei diametru era cuprins între douăzeci şi treizeci de centimetri. Un pistil scurt ieşea din centrul oglinzii şi se termina într-un bulb de un verde închis. Spatele florii era fibros şi acoperit cu un fel de echivalente vegetale ale fibrelor musculare. Toate florile reflectau lumina soarelui spre Louis Wu; totuşi, aceasta nu era încă suficient de puternică pentru a-l afecta.

Louis îşi încleştă mâinile în jurul unei tulpini viguroase şi începu să o clatine ritmic. Nu ceda, pentru că rădăcinile erau adânc înfipte în acoperiş. Îşi scoase cămaşa şi o ţinu între soare şi floare. Oglinda acesteia oscilă indecisă, apoi se plie, pentru a ascunde bulbul verde.

Conştient de faptul că zeci de ochi îl urmăreau, Wu coborî manifestând o oarecare preocupare pentru stil. O strălucire albă îl însoţi tot timpul până se întâlni cu Chmeee.

— Mi-am petrecut o parte din noapte vorbind cu o sentinelă, spuse Kzinul.

— Ai învăţat ceva?

— Avea o încredere nemăsurată în tine, Louis. Tipii pot fi păcăliţi.

— La fel s-au manifestat şi carnivorii. Mă întrebam dacă nu erau, mai degrabă, politicoşi.

— Cred că nu. Atât carnivorii, cât şi ierbivorii nu se aşteaptă nici măcar o clipă ca dinapoia orizontului să apară ceva. Ştiu că există oameni cu forme stranii şi puteri zeieşti. M-au determinat să mă gândesc la ce urmează să întâlnim noi data viitoare. Mrrrr, sentinela ştia că noi nu facem parte din rasa care a construit Lumea Inelară. Este semnificativ acest lucru?

— S-ar putea. Ce-ai mai aflat?

— Nu vom avea probleme cu celelalte triburi. E posibil să fie vite, dar sunt dotate cu raţiune. Cei care trăiesc pe câmpie vor colecta seminţe pentru cei ce s-au hotărât să invadeze teritoriul ocupat de Florile-Oglindă. Îşi vor oferi femeile masculilor mai tineri dacă vor pleca. Probabil o treime dintre ei vor părăsi acest ţinut când îţi vei produce magia. Pentru restul, va rămâne suficientă iarbă. Nu vor mai avea nevoie să se deplaseze spre oamenii roşii.

— Okay.

— Am mai întrebat despre aspectul vremii, pe termen lung.

— Perfect! Şi?

— Sentinela era un om bătrân, continuă Chmeee. Când era tânăr şi avea ambele picioare, înainte de a fi fost desfigurat de ceva — translatorul a folosit cuvântul „ogre” — soarele avea aceeaşi strălucire şi zilele aceeaşi lungime. Acum, soarele pare uneori mai strălucitor, alteori mai puţin, iar când soarele este strălucitor, zilele par prea scurte şi viceversa. Louis, închipuie-ţi, îşi amintea cum a început. Cu doisprezece falani în urmă, ceea ce ar însemna o sută douăzeci de rotaţii ale constelaţiilor, a fost o perioadă de întuneric. Zorii nu s-au arătat timp de — ceea ce ar fi reprezentat — două sau trei zile. Au văzut stelele şi o flamă-fantomă care se răspândea pe deasupra. Atunci, i s-a părut că se scurseseră câţiva falani. Când au apărut zilele, a trebuit să treacă mult până să remarce că erau inegale. Nu aveau ceasuri.

— Pare destul de predictibil. Cu excepţia…

— Dar noaptea cea lungă, Louis… Ce-ar putea însemna asta? Louis dădu din cap, gânditor.

— Soarele străluceşte mai mult. Inelul pătratelor de umbră se închide cumva. Probabil firul care le ţine legate poate fi reîntins în mod automat.

— Atunci, înseamnă că erupţia bruscă de strălucire a descentrat Lumea Inelară. Acum, zilele devin din ce în ce mai inegale. Acest fapt înspăimântă toate rasele cu care giganţii fac comerţ.

— Aşa ar şi trebui…

— Sper să putem face ceva. — Coada Kzinului plesni o dată aerul. — În schimb, noi ne batem cu Florile-Oglindă. Tu te-ai distrat în noaptea asta?

— Mda…

— Atunci, ar trebui să zâmbeşti.

— Dacă doreai cu adevărat să ştii, ar fi trebuit să fii de faţă şi să te uiţi. Toţi au făcut-o. Nu există nici un perete despărţitor în acea clădire lungă; se îngrămădesc în ea cu toţii. Oricum, le place să privească.

— Eu n-aş putea tolera mirosul.

Louis izbucni în râs.

— Este, într-adevăr, puternic. Nu cumplit, doar puternic. Eu a trebuit să stau pe un scaun. Iar femeia era… docilă.

— Femelele trebuie să fie docile.

— Nu şi femelele umane! Iar astea nu sunt nici măcar proaste. Desigur, n-am putut să vorbesc, am ascultat doar. — Louis îşi freca lobul urechii cu degetul arătător. — Am ascultat cum Reeth organiza echipa de curăţenie. Era bună. Hei, ştii că ai avut dreptate, sunt organizaţi ca o turmă de vite! Femelele sunt, toate, soţiile regelui gigant. Nici unuia dintre ceilalţi masculi nu i se permite să se împerecheze, cu excepţia cazurilor când regele gigant declară o sărbătoare şi pleacă, pentru a nu fi nevoit să privească. Nostim este faptul că, atunci când se întoarce acasă, oficial nu s-a întâmplat nimic. Toţi au fost un pic supăraţi că l-am adus acasă cu două zile mai devreme.

— Cum ar trebui să se comporte femelele umane?

— Oh… orgasm. Masculii tuturor mamiferelor au orgasm. Femelele, în general, nu au, însă femeile oamenilor au. În schimb, femeile gigant pur şi simplu acceptă. Nu… participă.

— Nu ţi-a făcut plăcere?

— Desigur că mi-a făcut. E vorba de sex, nu-i aşa? Dar mi-a luat timp să mă obişnuiesc cu gândul că nu voi putea s-o fac pe Reeth să se bucure ca şi mine, pentru că ea nu poate.

— Simpatie este tot ce pot să-mi exprim, spuse Chmeee, ţinând cont de faptul că cea mai apropiată soţie a mea este la două sute de ani-lumină depărtare. Ce-ar trebui să facem în continuare?

— Îl aşteptăm pe regele gigant. Fără îndoială că este un pic ameţit. Şi-a petrecut o bună parte din noapte încercând să-şi liniştească soţiile. De fapt, singurul fel în care mă putea lămuri era să-mi facă o demonstraţie. A fost uluitor, continuă Louis. A… servit? A servit zeci de femei, iar eu, tanj, m-am străduit să ţin pasul cu el, dar nu m-a ajutat orgoliul să… Sar peste asta. — Acum, pământeanul zâmbea.

— Ce vrei să spui?

— Setul meu reproductiv nu este construit la aceeaşi scală.

— Sentinela mi-a spus că femelele altor specii rămân uimite în faţa masculilor giganţi. Masculii practică rishathra ori de câte ori pot. Se bucură enorm de conferinţele de pace. Sentinela s-a mirat că Louis nu te-a făcut femelă.

— Louis era grăbit, mormăi Wu şi intră în lander.

În timpul nopţii, din traistele mari ale lucrătorilor fusese descărcată o căpiţă mare de iarbă tăiată, la o oarecare distanţă de casa lungă. Gărzile şi regele gigant mâncaseră cea mai mare parte din ea; probabil ca lucrătorii mâncaseră pe măsură ce adunaseră. Louis îl privea pe regele gigant, care, în drumul său spre lander, se oprise să termine ce mai rămăsese din fân.

„Ierbivorele îşi cheltuie prea mult din viaţă mâncând,” medită Louis. „Cum îşi păstraseră humanoizii, însă, inteligenţa? Chmeee avea dreptate când spunea că nu trebuie să dai dovadă de cine ştie ce inteligenţă pentru a trăi pe seama firelor de iarbă. Poate inteligenţă înseamnă să eviţi să fi mâncat. Sau… Îţi trebuie o isteţime considerabilă să trăieşti pe seama Florilor-Oglindă.”

Louis simţi că era privit.

Se întoarse. Nimeni.

Ar fi fost destul de jenant dacă regele gigant ar fi aflat că fusese înşelat. Totuşi, Louis se afla singur la pupitrul de comandă, dacă făcea abstracţie de ochii-spion ai Ultimului. Atunci, de ce avea acea senzaţie de înţepătură în ceafă? Se întoarse din nou. Cine glumea cu el? Era droudul. Cutia din plastic negru îl ispitea de pe discul de păşit.

Atingerea curentului l-ar fi făcut să se simtă, într-adevăr, ca un zeu. Dar i-ar fi adus şi pierderea completă a respectului de sine. Îşi amintea cum îl văzuse Chmeee cablat. „Ca o plantă marină stupidă…” Se întoarse din nou cu spatele la droud.

Regele gigant nu purta astăzi armura. După ce intră împreună cu Chmeee în salonul landerului, Kzinul îşi îndreptă braţele cu palmele împreunate către plafon şi intonă:

— Louis.

Gigantul îl imită.

— Găseşte-mi una dintre plăcile repulsoare, spuse Louis fără nici un preambul. Pune-o pe podea. Aşa! Acum, caută una dintre ţesăturile supraconductoare. Se găseşte cu trei uşi mai jos, în dulapul cel mare. Bine. Înfăşoară acum unul dintre capetele ei în jurul plăcii repulsoare. Acoper-o complet, dar mai lasă o rezervă de material. Chmeee, cât de rezistentă este această ţesătură?

— Un moment, Louis… Trebuie s-o tai cu un cuţit. Nu cred că pot s-o sfâşii.

— Bine. Acum, scoate treizeci de kilometri de cablu supraconductor. Înfăşoară un cap în jurul plăcii repulsoare. Leag-o bine, cu mai multe noduri. Fără economie. Foarte bine. Acum, înfăşoară restul cablului astfel încât să nu se balanseze în timpul deplasării. Am nevoie de celălalt capăt. Chmeee, tu trebuie să mi-l dai. Rege al Mâncătorilor de iarbă, am nevoie de cel mai mare bloc de piatră pe care-l poţi căra! Tu cunoşti bine acest teritoriu. Caută-l şi adu-mi-l!

Uriaşul fixă cu pioşenie plafonul pentru o clipă… apoi îşi coborî privirea şi plecă.

— De fiecare dată când primesc ordinele tale cu atâta umilinţă, simt un junghi în stomac, spuse Chmeee.

— Dar te descurci şi, pe deasupra, mori de curiozitate să afli ce am de gând să fac. Dar…

— Te-aş putea face să-mi spui.

— Eu pot să-ţi fac o ofertă mai bună. Vino, te rog, aici!

Chmeee sări prin trapă.

— Ce vezi pe discul de păşit? întrebă Louis.

Chmeee ridică droudul.

— Distruge-l! rosti pământeanul, cu o voce uşor răguşită.

Instantaneu, Kzinul îşi destinse braţul şi izbi micul instrument de un perete. Fără efect. Îl culese de pe jos, îl deschise şi înfipse cu furie în el cuţitul său din material de carcasă.

— În sfârşit, acum nu mai există nici o şansă să fie reparat! spuse el într-un târziu.

— Foarte bine.

— Am să aştept jos.

— Nu, vin şi eu cu tine. Vreau să verific ce-ai făcut. Şi mai vreau şi micul dejun.

Louis avea, când şi când, fiori, dar nu putea defini cu precizie ce simţea. Rishathra nu se ridicase la înălţimea speranţelor sale, iar bucuria pură a sârmei dispăruse pentru totdeauna. Dar… sufleul de brânză? Perfect. Şi libertatea. Şi mândria. Peste câteva ore, urma să nimicească invazia Florilor-Oglindă şi să-l şocheze pe Chmeee. Louis Wu, fostul dependent de curent, spera ca, până la urmă, creierul lui să nu se fi transformat într-un păsat de ovăz.

Regele gigant se întorcea aducând un pietroi uriaş şi se mişca foarte încet. Chmeee se repezi să-l ajute, ezită o clipă, văzându-i mărimea, dar îşi duse gestul până la capăt. Reveni apoi cu el în braţe şi rosti cu o voce abia marcată de efort:

— Ce trebuie să fac cu el, Louis?

Pământeanul fusese tentat să răspundă: Oh, sunt atâtea posibilităţi… lasă-mă o clipă să mă gândesc… Dar zeii nu sunt indecişi, şi nici nu-l putea lăsa pe Chmeee s-o arunce aşa, în văzul gigantului.

— Pune-l pe ţesătura supraconductoare şi înveleşte-l. Apoi, leagă-l cu ajutorul cablului supraconductor. Petrece-l de mai multe ori în jurul lui şi fă mai multe noduri, fără economie. Okay, acum am nevoie de un cablu mai puternic, rezistent la căldură.

— Avem lanţ molecular Sinclair.

— Dintr-ăsta trebuie mai puţin de treizeci de kilometri. Vreau să fie mai scurt decât cablul supraconductor.

Louis era bucuros că făcuse mai înainte inspecţia. Mai avea totuşi unele îndoieli — nu ştia dacă supraconductorul s-ar dovedi suficient de rezistent pentru a susţine placa repulsoare, o dată ce ar fi luat altitudine. Dar lanţul Sinclair era un material fantastic. El trebuia să reziste.

12. FLOAREA-SOARELUI

Louis zbura la mare înălţime şi foarte repede în sensul de rotaţie. Câmpia era mai mult maronie: iarba, mâncată mai întâi de elefanţii verzi, apoi de giganţi, se refăcea cu greu. În faţă, linia albă a zonei ocupate de Floarea-Soarelui strălucea peste mare.

Regele gigant privea prin sasurile transparente.

— Ar fi trebuit să-mi îmbrac armura, spuse el.

— Să lupţi împotriva Florilor-Oglindă? Metalul se încinge.

— De unde ţi-ai procurat armura? întrebă Louis.

— Am făcut un drum pentru Oamenii-Maşină. Ne-au cerut să eliberăm de iarbă locul pe unde trebuia să treacă drumul şi, în schimb, ei au făurit armuri pentru regii triburilor. Noi ne-am mutat de acolo. Nu ne plăcea aerul lor.

— Ce avea acest aer?

— Avea şi gust, şi miros rău, Louis. Mirosea la fel ca substanţa pe care ei o beau uneori. Toarnă aceeaşi substanţă în maşinile lor, fără să o amestece cu ceva.

— Mă surprinde forma armurilor voastre, spuse Chmeee. Nu se potriveşte întocmai cu forma trupurilor voastre. Şi mă întreb de ce?

— Forma este destinată să uimească şi să înspăimânte. Nu găseşti că poate speria pe duşmani?

— Nu, răspunse Kzinul. Este cumva forma celor care au construit Lumea Inelară?

— Cine ştie?

— Eu ştiu, interveni Louis.

Privirea gigantului se ridică spre plafon, trădându-i nervozitatea.

Iarba, ajunsă din nou la înălţime normală, făcuse loc brusc pădurii. Florile-Oglindă deveniseră mult mai strălucitoare. Louis coborî landerul la aproape treizeci de metri de sol şi reduse drastic viteza.

Pădurea se sfârşi, lăsând locul unei plaje lungi şi albe. Louis continuă să încetinească şi să coboare tot mai mult landerul, până ce aproape că atinse apa. Plantele ucigaşe nu le mai acordară atenţie.

Călătorii continuară să zboare spre strălucirea slabă. Marea era calmă, abia vălurită de o briză ce sufla din spate. Cerul era albastru şi fără nori. Insulele trecură pe sub ei, unele mai mici, altele mai mari, cu plajele şi ţărmurile lor contorsionate şi înălţimile muntoase arse şi negre. Două fuseseră confiscate de Floarea-Soarelui.

La optzeci de kilometri de ţărm, Florile-Oglindă deveniră din nou interesate de ei. Louis opri landerul.

— Nu pot spera să ne utilizeze drept fertilizator, spuse el. Suntem mult prea departe şi zburăm prea jos.

— Plante stupide! mârâi Chmeee dispreţuitor.

— Ba sunt isteţe, spuse regele gigant. Ele încep prin a arde ierburile şi tufişurile. Numai când solul este complet acoperit de cenuşă, planta de foc îşi aruncă sămânţa.

Dar ei erau deasupra apei… Şi trebuiau să treacă la treabă…

— Rege al Giganţilor Ierbii, a sosit vremea ta! Aruncă pietroiul peste bord! Să nu agăţi cablul!

Zicând acestea, Louis deschise sasul şi coborî rampa. Uriaşul înaintă în strălucirea omniprezentă. Bolovanul căzu la aproape zece metri în apă, trăgând după el cablul negru şi pe cel argintiu. Spoturi de lumină păreau să clipească pe ţărmul îndepărtat, pe măsură ce grupuri de plante încercau să ardă landerul, pentru ca, apoi, să-şi piardă temporar interesul. Căutau mişcare, dar oare ar fi tras în apa curgătoare? Sau într-o cascadă? Plantele se descurcau mai bine în ţinuturile semiaride…

— Chmeee, scoate placa repulsoare afară! Seteaz-o la, să spunem, douăzeci şi opt de kilometri. Vezi să nu se încurce cablurile.

Pătratul negru se ridică, târând după sine două sârme, una neagră, cealaltă argintie. Lanţul Sinclair ar fi trebuit să fie invizibil, fiind extrem de subţire, dar strălucea argintiu, iar un nimb strălucitor înconjura placa repulsoare micşorată datorită altitudinii. Devenise acum un punct negru, cu greu decelabil de haloul strălucitor din jurul său. La acea înălţime, reprezenta o ţintă pentru hoardele de oglinzi ale Florii-Soarelui.

Un supraconductor lasă să treacă un curent electric fără nici un fel de rezistenţă. Această proprietate îl face atât de util în industrie. Dar el posedă şi o altă proprietate — are aceeaşi temperatură pe toată lungimea lui.

Aerul şi particulele de praf, precum şi cablul Sinclair străluceau în lumina răspândită de Floarea-Soarelui. Dar ţesătura supraconductoare şi cablul rămaseră negre. Bun! Louis clipi datorită acestei străluciri şi îşi coborî privirea spre apă.

— Rege al Oamenilor Ierbii, spuse el, vino înăuntru, înainte de a fi rănit!

Acolo unde cele două cabluri pătrundea în apă, aceasta începuse să fiarbă. Un curent de aburi se ridica spre strălucirea albă, dinspre sensul de rotaţie. Louis lăsă landerul să plutea să uşor spre dreapta. Deja, o bună porţiune de apă începuse să fiarbă şi să producă aburii.

Inginerii Lumii Inelare construiseră doar două oceane adânci, Marile Oceane, diametral opuse, care se contracarau unul pe celălalt. Restul mărilor aveau o adâncime medie de opt metri. Asemeni oamenilor, se pare că şi ei utilizau numai partea superioară a mărilor. Şi acest lucru era un avantaj pentru Louis. Îi era mai uşor să fiarbă o mare.

Norul de aburi atinse ţărmul.

Zeii nu trebuie să se laude singuri. Păcat!

— O să privim până o să fii mulţumit, îi spuse pământeanul regelui gigant.

— Mrrrrr, exclamă Chmeee.

— Parcă văd ceva, spuse regele gigant, dar…

— Vorbeşte!

— Plantele de foc împrăştie norii.

Louis înghiţi în sec.

— O să ne lămurim. Chmeee, oferă-i oaspetelui nostru nişte salată. Poate că fiecare va dori să mănânce în linişte, la distanţă unul de celălalt…

Ajunseseră la aproape optzeci de kilometri de cablurile ancorate în stânga unei insule înalte şi golaşe. Insula bloca jumătate din strălucirea plantelor încă interesate să prefacă landerul în scrum. Atenţia majorităţii Florilor-Soarelui însă fusese atrasă în altă direcţie. Unele se focalizau pe pătratul negru plutitor; altele, pe norul de abur.

Apa se transforma în vapori, pe câţiva kilometri pătraţi în jurul cablurilor şi al bolovanului scufundat. Vaporii se acumulau într-un nor care se lăţea tot mai mult deasupra mării, pe o porţiune de optzeci de kilometri. Ajuns la aproape zece kilometri în interiorul ţărmului, norul ardea ca un incendiu uriaş, automistuindu-se.

Louis îşi focaliză telescopul pe urma aburului. Vedea cum fierbe apa. Plantele trebuiau să înceapă să moară. O parte dintre ele, alcătuind o fâşie de aproape zece kilometri, nu mai primeau lumina soarelui, iar cele din jurul lor îşi consumau lumina pe un nor de aburi. Dar o fâşie de zece kilometri nu însemna nimic, aproape nimic. Zona ocupată de flori se întindea pe jumătate din suprafaţa unei lumi.

Mai văzu ceva care-l făcu să îndrepte telescopul drept în sus.

Cablul argintiu cădea în derivă, purtat de vânt, spre sensul de rotaţie. Florile-Oglindă reuşiseră să ardă lanţul molecular Sinclair. Louis murmură un cuvânt compus dintr-o silabă care însemna neputinţă. Dar cablul supraconductor era încă negru.

Avea să reziste. Fără îndoială…

Nu avea să se încingă mai mult de punctul de fierbere al apei, peste tot urmând să aibă aceeaşi temperatură. Mai multă lumină de la plante nu va putea să-i schimbe această stare; va fierbe doar mai repede apa. Marea era foarte întinsă. Iar vaporii de apă nu dispar, pur şi simplu. Dacă sunt încălziţi, se ridică mai mult.

— Zeul mănâncă bine, spuse uriaşul, mestecând cu zgomot căpăţâna unei salate de Boston: a douăzecea sau poate a treizecea. Privea alături de Chmeee şi, la fel ca şi acesta, nu făcea nici un comentariu referitor la ceea ce se întâmpla afară.

Apa de mare fierbea într-o veselie. Florile-Oglindă erau hotărâte să doboare acea fărâmă de potenţial fertilizant, acea pasăre care, după toate aparenţele, ameninţa să le mănânce. Nu puteau aprecia altitudinea sau distanţa. Evoluţia nu le-ar fi permis să reziste, întrucât ar fi murit mai înainte, de foame. Ar fi trebuit ca unele să se concentreze asupra bulbului de fotosinteză, în timp ce altele să le ţină locul.

— Louis, insula! avertiză Chmeee pe un ton liniştit.

Ceva mare şi negru se ridica până la brâu din apele de lângă ţărm. Nu era hominid, nici vidră, ci puţin din amândouă. Aştepta liniştit, în timp ce privea landerul cu ochi mari, cafenii.

— Sunt Oamenii Mării? întrebă Louis, făcând oarecare efort ca glasul lui să pară calm.

— Noi nu-i cunoaştem, spuse regele gigant.

Louis îndreptă landerul spre ţărm. Umanoidul aştepta fără teamă. Îl acoperea o blană scurtă, uleioasă, şi era frumos profilat: gât puternic, umeri foarte lăsaţi, nasul lăbărţat pe o faţă fără bărbie.

Louis activă microfonul.

— Foloseşti limba Giganţilor Ierbii? întrebă el.

— Pot s-o folosesc, veni răspunsul. Vorbeşte mai rar. Ce faci aici? Louis răsuflă uşurat.

— Încălzesc marea.

Simţul de proprietate al creaturii era remarcabil. Ideea încălzirii unei mări nu-l deconcertase. Aşa că lansă o nouă întrebare către clădirea mobilă.

— Cât de fierbinte?

— Foarte fierbinte la capătul acesta. Câţi sunteţi?

— Treizeci şi patru din neamul nostru, acum, răspunse amfibianul. Am fost optsprezece, când am venit aici, cu cincizeci şi unu de falani în urmă. Se va încălzi şi partea dreaptă a mării?

Pământeanul răsuflă din nou uşurat. Avusese viziunea a sute de mii de oameni fierţi pentru că lui îi venise cheful de a juca rolul unui zeu. Răspunse cu o voce gravă:

— Spune-mi, estuarul râului este la capătul acesta… Cât de multă căldură puteţi să suportaţi?

— Destulă. Putem mânca mai bine; peştilor le place căldura. Este politicos să te întreb, înainte de a distruge o parte dintr-un cămin: de ce faceţi asta?

— Vrem să omorâm plantele de foc.

Amfibianul rămase câteva clipe pe gânduri, apoi vorbi din nou:

— Bun. Dacă plantele de foc mor, putem trimite un mesager în susul râului, la Fuboobish, Fiul Mării. Cei de acolo ne cred de mult morţi. Îmi cer iertare pentru maniere. Rishathra este acceptabilă pentru noi, dacă vă permite condiţia voastră sexuală şi puteţi funcţiona sub apă.

Louis avu nevoie de o clipă pentru a-şi regăsi vocea.

— Nici unul dintre noi nu se împerechează în apă, murmură el.

— Puţini o fac, răspunse amfibianul, fără nici o urmă de dezamăgire în glas.

— Cum aţi ajuns aici?

— Exploram în josul râului. Curentul ne-a purtat în ţinutul plantelor de foc. Nu puteam să ne continuăm drumul pe ţărm. A trebuit să lăsăm râul să ne poarte în acest loc, pe care l-am numit Marea Tuppugop. Este un loc bun, deşi trebuie să fim atenţi la plantele de foc. Puteţi într-adevăr să le ucideţi cu ceaţă?

— Aşa credem.

— Trebuie să-mi mut oamenii, spuse amfibianul şi dispăru brusc.

— Am crezut că o să-l omori pentru îndrăzneala lui! vorbi Chmeee către plafon.

— Este căminul său, răspunse Louis, apoi închise intercomul. Îl obosise acest joc. „Fierb căminul cuiva, gândi el, şi nici măcar nu sunt sigur că voi reuşi.” Dorea droudul. Nimic altceva nu mai putea să-l ajute, nimic în afara fericirii vegetale produse de curentul care-i parcurgea creierul, nimic altceva n-ar fi fost în stare să-i suprime furia neagră care-l făcea să lovească braţele fotoliului, să scoată sunete animalice şi să-şi ţină cu putere pleoapele închise.

Droudul şi timpul. Timpul trecu şi, în cele din urmă, îşi deschise din nou ochii.

Acum, nu mai putea să vadă nici cablul negru, nici cum fierbea apa. Totul era acoperit de o banchiză de ceaţă ce se deplasa în derivă spre sensul de rotaţie, aprinzându-se şi dispărând atunci când ajungea la cincisprezece kilometri in interiorul ţărmului. Apoi, numai strălucirea oglinzilor… şi o pereche de linii paralele la orizont.

Linii albe deasupra, negre dedesubt, pe aproape cincizeci de grade de orizont.

Vaporii de apă nu dispăreau, pur şi simplu. Fiind supraîncălziţi, se ridicaseră şi se condensaseră în stratosferă. Margini albe de nori strălucind sub atacul plantelor; umbră neagră peste o zonă imensă de Flori-Oglindă.

Pesemne că se găseau la opt sute până la o mie cinci sute de kilometri depărtare, pentru a se vedea atât de aproape de umbra lor, şi aveau sute de kilometri în diametru. Şi se răspândeau — insesizabil de încet, dar se răspândeau.

În stratosferă, aerul trebuie să fi fost împins spre exterior, faţă de centrul zonei ocupate de plantele ucigaşe. Unii dintre nori trebuie să se fi scuturat sub formă de ploaie, dar vaporii de apă, care întâlniseră curentul din marea în fierbere, pluteau înapoi spre centru, stabilind astfel o continuă recirculare.

Îl dureau mâinile. Louis îşi dădu seama că strângea cu sălbăticie braţele fotoliului. Îşi descleştă degetele şi porni din nou intercomul.

— Louis şi-a ţinut promisiunea, auzi glasul regelui gigant, dar nu vom putea ajunge la plantele muribunde. Nu ştiu…

— O să ne petrecem noaptea aici, le spuse Louis. Mâine dimineaţă vom şti mai mult.

Aşeză landerul pe partea insulei opusă sensului său de rotaţie. Iarba de mare era răspândită pe ţărm într-o mulţime de căpiţe. Chmeee şi uriaşul pierdură aproape o oră ca să îngrămădească o bună parte din această iarbă printr-o trapă a carcasei landerului, alimentând astfel replicatorul bucătăriei cu materie primă. Louis profită de ocazie pentru a chema Acul Încins al Căutării.

Ultimul nu se afla în cabina de comandă. Probabil că era în zona ascunsă a Acului.

— Ţi-ai distrus droudul, spuse el.

— E o chestie veche. Ai făcut ceva…

— Am un înlocuitor.

— Nu mă interesează, chiar dacă ai avea o duzină. Am renunţat la el. Mai doreşti transmutatorul Inginerilor de pe Lumea Inelară?

— Desigur.

— Atunci, hai să cooperăm puţin. Centrul de control al Lumii Inelare trebuie să fie pe undeva. Dacă a fost construit într-unui din Munţii Răsturnaţi, atunci transmutatoarele, care proveneau din astronavele de pe astroporturi, trebuie să se găsească acolo. Vreau să cunosc totul despre această situaţie, înainte de a mă băga în ea.

Ultimul rămăsese pe gânduri.

În spatele mâinilor sale plate şi ondulatorii străluceau masive construcţii punctate de lumini. O stradă largă, cu discuri de păşit la intersecţii, se micşora în perspectivă, până ajungea la dimensiunile unui punct. Strada foia de Păpuşari. Coamele lor coafate străluceau într-o varietate debordantă de stiluri; aceştia păreau că se deplasează tot timpul în grupuri. Pe o frântură de cer, între clădiri, pluteau două lumi agricole, fiecare fiind înconjurată pe orbită de un şirag de puncte luminoase. Exista un sunet de fond, aducând cu o muzică extraterestră sau cu un milion de conversaţii de Păpuşari aflaţi la o distanţă mult prea mare pentru a fi auziţi cu claritate.

Ultimul avea acolo o bucăţică din civilizaţia lui pierdută: benzi, un perete holografic şi, probabil, mirosul semenilor săi, plutind tot timpul în aer… Mobilierul său avea numai curbe line, fără muchii ascuţite în care să te înţepi sau să te agăţi. O adâncitură ciudat profilată în podea reprezenta probabil un pat.

— Spatele Zidului de Margine este complet plat, spuse brusc Ultimul. Radarul meu de profunzime nu-l poate penetra. Nu pot să-mi permit să risc una dintre sonde. Încă serveşte ca releu între Ac şi lander; de fapt, ar servi mai bine, dacă ar fi ridicată mai mult. În consecinţă, o să plasez o sondă în sistemul de transport al Zidului de Margine.

— Merge şi aşa…

— Chiar crezi că Centrul de Reparaţie este…

— Nu, nu întru totul, dar o să avem parte de suficiente surprize pentru a nu ne plictisi. Trebuie verificat.

— Până la urmă, va trebui să decidem cine conduce această expediţie, spuse Păpuşarul şi dispăru de pe ecran.

În noaptea aceea, nu apărură stelele.

Dimineaţa se dovedi a fi un haos strălucitor. De pe puntea de comandă nu se vedea nimic, în afara unei difuzii perlate, strălucitoare. Nu se zărea cerul, nici marea, nici ţărmul. Louis fusese tentat să-l recreeze pe Wu, numai să poată ieşi afară să vadă dacă mai exista lumea.

Până la urmă, se hotărî să ridice landerul. Soarele apăru la o înălţime de o sută de metri. Sub ei, nu exista decât un nor alb care devenea tot mai strălucitor spre orizontul dinspre sensul de rotaţie. Ceaţa se răspândise destul de mult în interior.

Placa repulsoare era încă la locul ei, un punct negru, chiar deasupra capetelor lor.

La două ore după ivirea zorilor, un vânt împrăştie ceaţa. Louis coborî landerul la nivelul mării, chiar în faţa ţărmului. Câteva minute mai târziu, un nimb strălucitor se formă în jurul repulsorului.

Regele gigant stătu toată dimineaţa în pragul sasului, privind şi mestecând absent salată. Şi Chmeee rămase aproape tot timpul tăcut. Când Louis le vorbi din nou, amândoi îşi întoarseră privirile spre plafon.

— Va funcţiona, rosti el solemn, şi pentru prima oară credea în ceea ce spunea. În curând, veţi găsi o alee de flori moarte care duce la o zonă mult mai întinsă, aflată sub un plafon permanent de nori. Împrăştiaţi-vă seminţele. Sau, dacă vreţi să mâncaţi plante de foc vii, foraţi noaptea pe ambele laturi ale coloanei de ceaţă. Veţi avea nevoie de o bază pe una dintre insulele acestei mări. Veţi avea nevoie de bărci.

— Acum, ne putem face planurile noastre, spuse uriaşul. Ne va fi de ajutor să-i avem pe Oamenii Mării alături, chiar dacă sunt atât de puţini. Ei oferă servicii în schimbul uneltelor din metal. Ne pot construi bărcile. Dar va creşte iarba în toată această ploaie?

— Nu ştiu. Ar fi bine să însămânţaţi şi insulele pârjolite.

— Bine… Pentru eroii noşti speciali, sculptăm înfăţişarea lor în piatră, alături de câteva cuvinte. Suntem migratori; nu putem căra statui prea mari cu noi. Este această cinstire potrivită?

— Fără-ndoială.

— Care este înfăţişarea ta?

— Sunt puţin mai mare decât Chmeee, cu mai mult păr în jurul umerilor, iar părul meu are culoarea părului vostru. Am dinţi de fiinţă carnivoră şi colţi, dar nu posed urechi externe. Nu-ţi bate prea mult capul cu asta… Unde vrei să te duc acum?

— În tabăra noastră. Acolo cred că am să-mi iau câteva femei şi am să cercetez marginile mării.

— Acum putem s-o facem cu toţii.

Regele gigant izbucni în râs.

— Meriţi mulţumirile noastre, Louis! Totuşi, războinicii mei vor fi destul de furioşi când se vor întoarce goi, flămânzi, învinşi. Ar fi o alinare pentru ei dacă ar afla că am plecat pentru câteva zile. Eu nu sunt zeu. Un erou trebuie să aibă întotdeauna războinici mulţumiţi sub comanda sa. Nu se poate bate tot timpul cât stă treaz.