Inginerii Lumii Inelare

13. ORIGINILE

Landerul zbura la o înălţime de aproape zece kilometri, puţin sub viteza sonică.

Douăzeci de mii de kilometri nu reprezenta o distanţă prea mare pentru vehicul. Louis îl provocă precaut pe Kzin.

— Mai avem două ore şi vom putea să coborâm pe oraşul plutitor, sau să ne ridicăm de sub el! O oră fără nici un disconfort serios.

— Fireşte. Va trebui să ieşim din atmosferă, cu propulsorul de fuziune strălucind ca o stea, asta e sigur. Îţi aduci aminte cum am ajuns în închisoarea plutitoare a lui Halrloprillalar? Răsturnaţi în mijlocul aerului şi cu motoarele aeroscuterelor arse.

Coada lui Chmeee răsună pe spătarul scaunului. El îşi reamintea.

— Nu vrem să fim depistaţi de cine ştie ce maşinărie străveche. Plaga supraconductorilor se pare că a cuprins totul.

Câmpia acoperită de iarbă făcu loc parcelelor de cultură, apoi unei jungle acvatice. Lumina verticală a soarelui se reflecta spre ei dintre trunchiurile arborilor în floare.

Louis se simţea minunat. N-ar fi admis inutilitatea războiului său cu întinderile de Floarea-Soarelui. Treaba mersese strună. Îşi stabilise singur o sarcină şi o dusese la îndeplinire cu inteligenţa şi uneltele pe care le avusese la îndemână.

Mlaştina părea să se întindă până la infinit. O dată Chmeee îi arătă un orăşel. Era dificil de zărit; clădirile erau pe jumătate scufundate în apă, iar viţa de vie şi arborii încercau din răsputeri să le doboare. Stilul arhitectural părea straniu. Toţi pereţii, acoperişurile sau uşile se umflau puţin în afară, lăsând centrul străzilor mai îngust. Oraşul nu fusese construit de semenii lui Halrloprillalar.

La mijlocul zilei, landerul călătorise mai departe decât ar fi făcut-o, în întreaga lor viaţă, Ginjerofer sau regele gigant. Fusese o prostie să-i întrebe pe sălbatici. Aceştia se aflau la fel de departe de oraşul plutitor precum două puncte diametral opuse de pe Pământ.

Ultimul îi chemă.

Astăzi, coama lui, vopsită în fâşii de culori fundamentale, semăna cu un curcubeu răsucit. În spatele său, Păpuşarii se mişcau de-a lungul liniilor de discuri de păşit, aglomerându-se în faţa vitrinelor magazinelor, ciocnindu-se unii de alţii, fără resentimente şi fără scuze, totul într-un murmur de muzică dominată de flauturi şi clarinete: limbajul Păpuşarilor. Ultimul întrebă:

— Ce aţi aflat?

— Puţine lucruri, răspunse Chmeee. Ne-am pierdut timpul. A existat, desigur, o mare erupţie solară, cu şaptesprezece falani în urmă — cam trei ani şi jumătate — dar mai mult am ghicit asta. Pătratele de umbră s-au strâns, pentru a proteja suprafaţa. Sistemul lor de ghidare trebuie să funcţioneze independent de cel al Lumii Inelare.

— Tot o presupunere. Altceva?

— Ipoteticul Centru de Reparaţie al lui Louis este, cu siguranţă, inactiv. Mlaştina aceasta de sub noi nu a fost proiectată. Îmi imaginez că a existat un fluviu important ale cărui sedimente au blocat scurgerea în mare. Am descoperit o varietate de hominizi, unii inteligenţi, alţii nu. N-am găsit nici o urmă a celor care au construit Lumea Inelară, ştim doar că erau strămoşii lui Halrloprillalar. Sunt înclinat să cred acest lucru.

Louis deschise gura şi… privi în jos, întrucât simţise o durere acută în picior. Descoperi patru gheare Kzinti care-i apăsau uşor coapsa. Închise la loc gura, lăsându-l pe Chmeee să-şi continue discursul:

— N-am întâlnit pe nimeni din specia lui Halrloprillalar. Poate că ei nu au reprezentat niciodată o populaţie prea numeroasă. Am auzit însă zvonuri despre o altă specie, Oamenii-Maşină, care s-ar putea să-i fi înlocuit. Acum, încercăm să dăm de ei.

— Într-adevăr, Centrul de Reparaţie este inactiv, interveni brusc Ultimul. Eu am aflat mai multe. Am pus o sondă la treabă…

— Ai două sonde, spuse Chmeee. Utilizează-le pe amândouă!

— Am păstrat una de rezervă, ca să realimentez Acul. Cu cealaltă, am aflat secretul Munţilor Răsturnaţi. Priviţi…

Monitorul din extrema dreaptă arăta imaginile transmise de sondă. Aceasta zbura de-a lungul Zidului de Margine. Trecuse de ceva, dar prea repede pentru a surprinde detalii; încetini, se întoarse şi porni înapoi.

— Louis m-a sfătuit să explorez Zidul de Margine. Sonda abia începuse rutina de decelerare, când a descoperit asta. M-am gândit că merită o investigaţie.

Era vorba de o umflătură pe Zidul de Margine — un tub agăţat peste buza acestuia. Era turnat, turtit spre zid şi alcătuit din acelaşi scrith gri translucid. Sonda se apropie de el până ce camera ei privi într-o conductă de aproape o jumătate de kilometru în diametru.

— În bună măsură, proiectul Lumii Inelare indică o abordare a forţei brute, spunea Ultimul, în vreme ce sonda se deplasa de-a lungul conductei, peste muchiile acesteia, şi în jos, dincolo de faţa exterioară a Zidului de Margine, unde conducta dispărea în materialul spumos ce forma un scut antimeteoritic pentru interiorul Lumii Inelare.

— L-am văzut, spuse Louis. Şi nu funcţionează?

— Nu. Am încercat să cercetez mai în detaliu conducta şi am avut oarecare succes.

Scena se schimbase brusc. Acum, arăta o mişcare rapidă în întuneric, pe măsură ce sonda parcurgea o distanţă apreciabilă în afara Lumii Inelare. Un peisaj inversat defila pe deasupra, văzut în lumină infraroşie. Sonda încetini, se opri, apoi începu să se ridice.

Dacă un meteorit lovea Lumea Inelară, trebuia, mai întâi, să cadă din spaţiul interstelar, după care, la viteza lui s-ar fi adăugat cele o mie două sute de kilometri pe secundă ale Lumii Inelare. Un meteorit lovise aici. Norul de plasmă săpase o gaură sălbatică, de-a lungul a sute de kilometri pe fundul mării, vaporizând spuma protectoare. În groapă exista o conductă lungă, având aproape o sută de metri în diametru. Conducta ducea în sus, spre fundul mării.

— Un sistem de reciclare, murmură Louis.

— Fără o contracarare a eroziunii, continuă Ultimul, solul Lumii Inelare ar ajunge în câteva mii de ani în mijlocul mărilor. Presupun că aceste conducte pornesc de pe fundul mărilor, de-a lungul suprafeţei exterioare a Zidului de Margine şi peste acesta. Aluviunile de pe fundurile de mare sunt depozitate în Munţii Răsturnaţi. Apa se evaporă aproape imediat în vacuumul de pe crestele ce se ridică la aproape cincizeci de kilometri. Munţii se prăbuşesc gradat sub propria greutate. În timp, materialul se deplasează dinspre Zidurile de Margine spre interior, cărat de râuri şi vânturi.

— Sunt supoziţii, dar destul de plauzibile, spuse Chmeee. Ultimule, unde este sonda acum?

— Intenţionez s-o aduc de sub Lumea Inelară şi să o reinserez în sistemul de transport de pe zid.

— Fă-o! Are cumva şi un radar de profunzime?

— Are, dar raza lui de acţiune este foarte scurtă.

— Scanează Munţii Răsturnaţi. Sunt distanţaţi între ei… de la treizeci până la cincizeci de mii de kilometri? Înseamnă că vom descoperi vreo cincizeci de mii de bucăţi, de-a lungul celor două ziduri de margine. Câţiva dintre ei ar putea constitui locul ideal de ascunzătoare pentru Centrul de Reparaţie.

— Dar de ce ar trebui să fie ascuns Centrul de Reparaţie?

Chmeee emise un zgomot grosolan.

— Dacă se revoltă vreuna din rase? Dacă are loc o invazie străină? Evident că Centrul de Reparaţie este ascuns şi fortificat pe deasupra. Caută în fiecare Munte Răsturnat.

— Foarte bine. Am să scanez partea de la tribord în timpul unei rotaţii complete a Lumii Inelare.

— Scanează şi celălalt zid, după aceea!

— Menţine camerele în funcţiune, adăugă Louis. Încă mai căutăm jeturile de orientare… deşi am început să cred că au altceva în locul lor.

Ultimul întrerupse legătura. Louis se întoarse către fereastră. Tot timpul, atenţia îi fusese distrasă de ceva neobişnuit: o urmă decolorată ce se curba de-a lungul marginilor mlaştinii, mai dreaptă ca un râu. Apoi, bărbatul distinse abia vizibilele perechi de puncte ce se mişcau de-a lungul ei.

— Cred că ar trebui să le privim mai de aproape. De ce nu coborâm?

Era un drum. De la înălţimea de treizeci de metri, suprafaţa lui părea neregulată, din pricina unor materiale pietroase: piatră albă, turnată ca într-un şuvoi.

— Oamenii-Maşină, presupun, spuse Louis. Ar trebui să urmărim vehiculele astea?

— Mai bine să aşteptăm până ajungem mai aproape de oraşul plutitor.

Părea o prostie să renunţe la o asemenea ocazie, dar Louis se temea să obiecteze. Nervozitatea Kzinului era suficient de evidentă pentru a nu o lua în seamă.

Drumul ocolea zonele joase şi inundate. Părea, cumva, întreţinut. Chmeee îl urmă, la viteză redusă şi de la treizeci de metri înălţime.

O dată, trecuseră peste câteva clădiri, cea mai mare dintre ele părând a fi o uzină chimică. De mai multe ori, observaseră vehicule paralelipipedice care treceau pe sub ei. Fuseseră remarcaţi doar o singură dată. Atunci, o astfel de cutie oprise brusc, forme umanoide ţâşniseră afară din ea, fugiseră în cercuri, făcuseră rost de beţe şi începuseră să arate spre lander. O clipă mai târziu, dispăruseră din vedere.

În jungla inundată, remarcară şi forme mai decolorate. Nu putea fi bolovăniş adus de vreun gheţar; nu aici. Louis se întrebă dacă nu erau nişte fungi uriaşi. Tresări atunci când mai văzu încă unul. Încercă să i-l arate lui Chmeee. Kzinul însă îl ignoră.

Drumul cotea spre sensul invers de rotaţie, pe măsură ce se apropia de un lanţ de munţi extrem de colţuroşi; se strecura printr-un pas în „V”, pentru a coti din nou la dreapta şi a continua de-a lungul mlaştinii.

Chmeee viră însă la stânga şi acceleră. Landerul urmă partea stângă a lanţului muntos, târând după sine o dâră de foc. Brusc, Kzinul întoarse landerul pe loc, frână şi se aşeză la picioarele unui pinten de granit.

— Hai să coborâm şi noi, spuse el.

Carcasa din scrith a muntelui urma să blocheze microfoanele Ultimului, dar se simţeau mai în siguranţă în afara landerului. Louis îl urmă pe Kzin.

Ziua era însorită şi strălucitoare — prea strălucitoare, pe măsură ce acest arc al Lumii Inelare se îndrepta tot mai mult spre punctul cel mai apropiat de soare. Sufla destul de tare un vânt cald.

— Louis, te pregăteai să-i povesteşti Ultimului despre Inginerii Lumii Inelare? întrebă Chmeee direct.

— Probabil. De ce nu?

— Presupun că am ajuns la aceeaşi concluzie.

— Mă îndoiesc. Ce-ar putea şti un Kzin despre Protectorii Pak?

— Ştiu totul din înregistrările Institutului Smithsonian, atâtea câte sunt. Am studiat mărturia minerului de pe centura de asteroizi, Jack Brennan, şi hologramele rămăşiţelor mumificate ale extraterestrului Phssthpok, precum şi încărcătura din cala astronavei sale.

— Chmeee, cum ai reuşit să dai de astfel de materiale?

— Contează? Eram diplomat. Existenţa acestor Pak a reprezentat un secret al Patriarhiei, timp de generaţii. Dar oricărui Kzin care urma să intre în contact cu oamenii i se cerea să studieze înregistrările. Învăţam să ne cunoaştem duşmanul. S-ar putea să ştiu mai multe despre strămoşii voştri decât tine. Şi am presupus că Lumea Inelară a fost construită de Pak.

Cu şase sute de ani înainte ca Louis Wu să se fi născut, un Protector Pak sosise în Sistemul Sol cu o misiune de iertare. Or, prin intermediul acestui Phssthpok, via Centurarul Jack Brennan, istoricii au aflat restul povestirii.

Cei din neamul Pak erau originari de pe o lume din centrul galactic. Îşi trăiau vieţile de-a lungul a trei stadii: copil, prăsitor şi protector. Adulţii sau prăsitorii erau suficient de inteligenţi cât să mânuiască o bâtă sau să arunce o piatră.

Ajunşi la o vârstă mijlocie, dacă trăiau până atunci, prăsitorii Pak simţeau un impuls irezistibil de a înghiţi o plantă numită arborele vieţii. Un virus simbiotic din această plantă declanşa schimbarea. Prăsitorul îşi pierdea organele genitale şi dinţii. I se mărea craniul şi creierul. Buzele şi gingiile i se topeau, modelându-se într-un cioc tare şi bont. Pielea se încreţea, se îngroşa şi se întărea. Încheieturile i se umflau, oferind un cuplu sporit muşchilor, mărindu-le astfel puterea. O inimă cu două camere se dezvolta în pântece.

Phssthpok venise pe urmele unei astronave-colonie Pak, ce aterizase pe Pământ cu mai bine de două milioane de ani în urmă.

Neamul Pak era într-o permanentă stare de război. Coloniile precedente, stabilite în lumile învecinate din centrul galactic, fuseseră întotdeauna invadate de valuri succesive de astronave. Probabil că acesta fusese motivul pentru care nava respectivă ajunsese atât de departe.

Colonia era mare şi bine echipată, condusă de fiinţe mai puternice şi mai inteligente decât oamenii. Totuşi, dăduseră greş. Arborele vieţii creştea în solul terestru, nu însă şi virusul. Protectorii muriseră, lăsând o populaţie de prăsitori Pak să se descurce singuri… dar şi înregistrări ale strigătului lor de ajutor ce străbătuse cei treizeci de mii de ani-lumină până la planeta natală Pak.

Phssthpok găsise aceste înregistrări într-o străveche bibliotecă Pak. Străbătuse astfel treizeci de mii de ani-lumină, de unul singur, într-o navă subluminică, în căutarea Sistemului Sol. Resursele cu care construise acea navă, în materie de cunoştinţe, inteligenţă, materiale, Phssthpok le dobândise şi le stăpânea prin război. Cala navei sale era înţesată cu rădăcini şi seminţe ale arborelui vieţii, precum şi cu saci de oxid de taliu. Prin propriile sale cercetări, descoperise că era absolut necesar acest aditiv neobişnuit pentru solul terestru.

Trebuia însă să-şi dea seama că prăsitorii ar fi putut să sufere mutaţii.

Printre Pak, un mutant nu avea nici o şansă. Dacă, în viziunea strămoşilor săi protectori, un copil nu avea mirosul potrivit, era ucis. Pământul fiind mult prea îndepărtat de sălbaticele densităţi de radiaţii cosmice ale sorilor din centrul galaxiei, poate că Phssthpok contase pe o rată mai scăzută a mutaţiilor. Poate îşi încercase doar şansele.

Prăsitorii suferiseră mutaţii. Pe vremea lui Phssthpok, semănau destul de puţin cu prăsitorii Pak, exceptând anumite schimbări ce aveau loc în perioada vârstei de mijloc, când producţia de ovule înceta la femele şi când ambele sexe începeau să dea semne că pielea li s-ar încreţi, să-şi piardă dinţii, să aibă încheieturile umflate şi să capete treptat un fel de nerăbdare şi insatisfacţie. Era tot ce mai rămăsese din foamea pentru arborele vieţii. Mai târziu, atacurile de cord deveneau fatale, în lipsa celei de-a doua inimi.

Phssthpok n-a aflat nimic din toate acestea. Salvatorul a murit aproape fără nici o durere şi, poate, cu o mică bănuială că cei pe care intenţiona să-i salveze deveniseră monştri şi nu mai aveau nevoie de ajutor din partea lui.

Aceasta era povestea pe care Jack Brennan o spusese reprezentanţilor Naţiunilor Unite, înaintea dispariţiei sale. Dar, la vremea respectivă, Phssthpok era deja mort, iar mărturia lui devenise îndoielnică. Brennan mâncase din arborele vieţii şi devenise un monstru; în special craniul i se mărise şi se deformase. Poate chiar înnebunise.

Era ca şi cum o încărcătură de spanac ar fi fost vărsată pe suprafaţa stâncoasă unde se aflau. Benzi de verdeaţă îmbrăţişaseră solul în locurile unde ţărâna se adunase între blocurile de piatră. Roiuri de insecte zumzăiau în jurul gleznelor lor, menţinându-se doar la câţiva centimetri de sol.

— Protectorii Pak, spuse Louis. Aşa mi-am închipuit, dar mi-a fost destul de greu până am reuşit să mă conving de asta.

— Costumele pentru vacuum, adăugă Chmeee, şi armurile Giganţilor Ierbii indică forma lor: umanoizi, dar cu încheieturi umflate şi o figură alungită. Mai sunt şi alte dovezi. Am întâlnit atât de mulţi hominizi, dar toţi diferiţi. Trebuie să fi derivat cu toţii dintr-un strămoş comun: propriul tău strămoş, prăsitorul Pak.

— Exact. Totodată, devine clar cum a murit Prill.

— Oare?

— Elixirul a fost conceput pentru metabolismul lui Homo sapiens. Halrloprillalar nu-l putea utiliza. Ea avea propriul medicament pentru longevitate, medicament care putea fi folosit şi de alte specii. Mi-a venit ideea că semenii lui Prill s-ar fi putut să-l facă din arborele vieţii.

— De ce?

— Ei bine, Protectorii trăiau mii de ani. Anumiţi factori din arborele vieţii, sau o doză nepericuloasă din el, pot declanşa suficiente schimbări chiar şi pentru hominizi. Iar Ultimul susţine că rezerva lui Prill fusese furată.

Chmeee dădu din cap gânditor.

— Îmi amintesc. Una dintre instalaţiile voastre de minerit pe asteroizi a luat la bord astronava Pak abandonată. Cel mai bătrân din echipaj a mirosit arborele vieţii şi a înnebunit. A mâncat peste capacitatea stomacului şi a murit. Restul echipajului nu l-a putut împiedica.

— Aşa-i. Acum, este prea mult să ne aşteptăm ca acelaşi lucru să i se fi întâmplat unui oarecare asistent din laboratoarele Naţiunilor Unite? Prill intrase în clădirea Naţiunilor Unite purtând flaconul cu medicamentul longevităţii. Naţiunile Unite doreau o mostră. Un tip mult prea tânăr pentru prima sa doză de Elixir, în jur de patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, deschide flaconul. Are pipeta pregătită. Apoi inhalează vaporii şi dă pe gât tot conţinutul.

Coada lui Chmeee plesni aerul.

— N-aş merge atât de departe încât să afirm că mi-a plăcut Halrloprillalar. Totuşi, era un aliat.

— Mie mi-a plăcut.

Vântul fierbinte sufla în jurul lor, încărcat de praf. Louis se simţea presat de timp. Nu mai aveau altă şansă de a vorbi între patru ochi. În curând, sonda care retransmitea semnalele spre şi dinspre Ac urma să fie înălţată şi astfel de discuţii private deveneau imposibile.

— Poţi să gândeşti ca un Pak pentru mine, Chmeee?

— Pot să încerc.

— Au construit hărţi peste toate Marile Oceane. În loc să cartografieze Kzin şi Down, Marte şi Jinx, poţi să-mi spui de ce Protectorii Pak n-au exterminat pur şi simplu Kzinii şi Grogii, marţienii şi multicleşti?

— Mrrrr. De ce nu? Pak n-ar fi ezitat o secundă să extermine alte specii, potrivit lui Brennan.

În timp ce medita la problemă, Chmeee păşea încolo şi-ncoace.

— Poate că se aşteptau să fie urmăriţi, continuă el. Tocmai pierduseră un război. Dacă se aşteptau ca învingătorii să vină să-i vâneze? Pentru Pak, zeci de lumi pârjolite, aflate la zeci de ani-lumină depărtare una de alta, putea să fie un indiciu al prezenţei lor.

— Mmmm… poate. Acum, spune-mi de ce au construit, în primul rând, o Lume Inelară. Cum oare şi-or fi închipuit ei că o vor putea apăra?

— Eu n-aş încerca să apăr o structură atât de vulnerabilă. Probabil că o să aflăm mai multe. De asemenea, m-am întrebat de ce au venit cei din neamul Pak tocmai în această regiune a spaţiului. Coincidenţă?

— Nu! Era prea departe.

— Şi atunci?

— Oh… putem doar ghici. Să presupunem că unii dintre ei au dorit să fugă cât mai repede şi cât mai departe. Din nou, să presupunem că ei au pierdut un război. Lumea Pak a început să fie părăsită. Ei bine, exista o unică rută sigură spre braţele galactice, şi ea a fost cartografiată. Prima expediţie, cea care s-a stabilit pe Pământ, ajunsese în Sistemul Sol fără să întâlnească nici un pericol pe care să nu-l poată depăşi. Au trimis atunci înapoi indicaţii. Astfel, învinşii i-au urmat. Atunci, s-au gândit să pună o distanţă sigură şi faţă de Sistemul Sol.

Chmeee medită o clipă la această ipoteză, înainte de a vorbi.

— Oricum, au venit aici. Pak erau xenofobi inteligenţi şi războinici. Acest lucru a avut consecinţe. Arma care a vaporizat jumătate din Mincinosul, armele pe care tu şi Teela persistaţi în a le numi apărare antimeteoritică erau aproape sigur programate să tragă asupra astronavelor invadatoare. Ar fi tras şi asupra Acului Încins al Căutării şi a landerului, dacă le-am fi dat prilejul. Eu susţin că Ultimul nu trebuie să afle cine a construit Lumea Inelară.

Louis clătină din cap.

— Fără îndoială, ei au dispărut de mult. Potrivit lui Brennan, singura motivaţie a unui Protector era să-şi protejeze descendenţii. N-ar fi permis dezvoltarea mutanţilor. N-ar fi permis ca Lumea Inelară să alunece spre soare.

— Louis…

— De fapt, s-ar putea să fi dispărut cu sute de mii de ani în urmă. Gândeşte-te la varietatea de hominizi pe care am descoperit-o.

— Eu aş spune milioane de ani. E posibil să fi plecat curând după ce prima astronavă a cerut ajutorul şi să fi murit curând după ce au completat structura. Cum altfel ar fi putut apărea aceste varietăţi dacă n-ar fi avut timp să se dezvolte? Dar…

— Chmeee, ascultă: să presupunem că au terminat Lumea Inelară cu aproape o jumătate de milion de ani în urmă. Oferă-le prăsitorilor un sfert de milion de ani să se răspândească, pentru că Protectorii nu mai aveau nevoie să se lupte, teritoriul fiind practic nelimitat. Apoi, dă-le timp Protectorilor să moară.

— Din ce cauză?

— Informaţii insuficiente.

— Accept. Şi?

— Protectorii au murit deci cu un sfert de milion de ani în urmă. Oferă-le prăsitorilor o zecime din timpul ce le-ar fi necesar oamenilor ca să evolueze pe Pământ. O zecime din timp şi câteva goluri substanţiale în ecologie, pentru că Protectorii n-au adus nimic care să fi transformat prăsitorii în pradă, precum şi o bază a populaţiei de trilioane. Pricepi? Pe Pământ, poate că existaseră o jumătate de milion de prăsitori, când muriseră Protectorii. Pe Lumea Inelară, pe un spaţiu de trei milioane de ori mai mare, au dispus de timp suficient ca să se răspândească, înainte ca Protectorii să moară. Astfel, fiecare mutant ar fi avut calea lui.

— Nu cred că ai dreptate, spuse calm Chmeee. Am sentimentul că ţi-a scăpat un amănunt. De acord, Protectorii au dispărut aproape sigur. Aproape sigur. Ce se întâmplă dacă Ultimul află că aceasta a fost proprietatea lor, căminul lor?

— Stai aşa. Va afla oricum. Cu sau fără ajutorul nostru.

— Oficial, noi nu am penetrat secretul construcţiei Lumii Inelare. De acord?

— De acord.

— Mai căutăm Centrul de Reparaţie? Mirosul arborelui vieţii ar putea fi mortal pentru tine. Eşti prea bătrân ca să devii un Protector.

— N-am de gând să-mi doresc acest lucru. Există vreun spectroscop în lander?

— Este unul.

— Arborele vieţii nu creşte în lipsa unui sol îmbogăţit cu oxid de taliu. Taliul trebuie să fie un element mult mai comun în inima galaxiei decât este aici. Oriunde Protectorii au rămas pentru o vreme, o să descoperim oxid de taliu în plante. Astfel, vom găsi şi Centrul de Reparaţie. Dacă o să ajungem până acolo, o să folosim costumele presurizate.

14. PARFUMUL MORŢII

Vocea Ultimului explodă în clipa când porniră din nou la drum.

— … LANDER! CHMEEE, LOUIS, CE AVEŢI DE ASCUNS? ULTIMUL CHEAMĂ LAND…

— Stop! Tanj, micşorează volumul, o să ne spargi timpanele!

— Mă mai auziţi?

— Te auzim foarte bine, spuse Louis. — Urechile lui Chmeee se pliaseră în buzunarele de blană. Bărbatul era bucuros că se-ntâmplase astfel. — Probabil că munţii ne-au blocat.

— Şi despre ce aţi discutat în timp ce s-a întrerupt legătura?

— Despre revoltă. Am decis să ne revoltăm împotriva ta.

Pentru o clipă se lăsă liniştea. Apoi:

— Foarte înţelept, spuse Ultimul. Vreau interpretarea voastră în privinţa acestei holograme.

Unul dintre ecrane arăta un fel de consolă ce ieşea din Zidul de Margine. Imaginea era puţin ceţoasă şi ciudat iluminată: luată în vacuum, în plin soare şi în lumina reflectată de peisajul de pe Lumea Inelară, pe partea dreaptă. Consola părea să fie făcută din acelaşi material ca şi zidul, ca şi cum scrith-ul ar fi fost alungit precum o acadea. Consola susţinea o pereche de discuri sau inele groase, despărţite de propriul lor diametru. Nu se mai vedea nimic în afara vârfului Zidului de Margine. Era imposibil să se ghicească dimensiunile reale.

— A fost luată de sondă, spuse Păpuşarul. Am inserat sonda în sistemul de transport al zidului, aşa cum m-aţi sfătuit. Accelerează în sensul invers rotaţiei.

— Mda. Tu ce crezi, Chmeee?

— Ar putea fi jeturile de orientare ale Lumii Inelare. Încă nu s-au aprins.

— Posibil. Există mai multe căi de a proiecta un colector Bussard. Ultimule, ai detectat vreun efect magnetic?

— Nu, Louis. Maşina lasă impresia că doarme.

— Plaga supraconductorilor n-a atins-o în vacuum. Nu pare avariată. Comenzile ar putea fi însă în altă parte. Pe suprafaţă. Probabil că pot fi reparate.

— Va trebui să le găsiţi, mai întâi. Or fi, cumva, în Centrul de Reparaţie?

— N-ar fi exclus.

Drumul şerpuia printre mlaştini şi dealuri pietroase. Trecuseră de altă posibilă uzină chimică. Probabil că fuseseră văzuţi; se auzise un urlet strident de sirenă şi un nor de aburi ţâşnise prin ceea ce trebuia să fi fost un coş de fum. Chmeee nu reduse viteza.

Nu mai zăreau vehicule paralelipipedice.

Louis văzuse luciri pale, departe, în mlaştină, trecând lin printre copaci. Se deplasau la fel de încet ca o ceaţă pe apă, sau ca andocarea marilor nave transoceanice. Acum, în faţă, la o distanţă considerabilă, o formă albă se mişca spre drum pe deasupra copacilor.

Din imensa umflătură albă, grupul-senzorial al animalului se ridica pe un gât extrem de zvelt. Fălcile erau la nivelul solului; coborau ca o scafă, filtrând apa şi vegetaţia mlaştinii, şi se ridicau atunci când animalul îşi încorda muşchii de pe burtă. Era mai mare decât cel mai mare dinozaur.

— Multicleşte, exclamă Louis.

Ce căuta aici? Multicleştii erau originari de pe Jinx.

— Încetineşte, Chmeee! vorbi din nou bărbatul. Vrea să comunice cu noi.

— Şi ce dacă?

— Au memorii fenomenale.

— Ce-ar putea să-şi reamintească? Despre locuitorii mlaştinilor, despre mâncătorii de noroi care n-au mâini să-şi facă arme… Nu.

— De ce nu? Poate că, în primul rând, ne va spune ce caută multicleştii pe Lumea Inelară.

— Nu este nici un mister. Protectorii trebuie să fi stocat hărţile lor în Marele Ocean, împreună cu exemplare din speciile pe care le considerau potenţial periculoase.

Chmeee juca rolul dominatorului, şi lui Louis nu-i plăcea acest lucru.

— Ce se-ntâmplă cu tine? Cel puţin, am putea să-l întrebăm!

Multicleştele se micşora în spatele său.

— Ai ocolit confruntarea ca un Păpuşar Pierson! mârâi Kzinul. Auzi, să chestionezi mâncătorii de noroi şi sălbaticii! Să ucidem lanurile de Flori-Oglindă! Ultimul ne-a adus pe această structură condamnată, împotriva voinţei noastre, iar tu amâni răzbunarea pentru a omorî nişte amărâte de plante! Va mai conta peste un an pentru locuitorii Lumii Inelare că Zeul Louis s-a oprit din drumul său ca să se măsoare cu plantele?

— I-aş salva dacă aş putea.

— Nu putem face nimic. Pe constructorii drumului îl vrem. Sunt prea primitivi pentru a constitui o ameninţare şi suficient de avansaţi pentru a cunoaşte răspunsurile la întrebări. O să căutăm un vehicul izolat şi o să tăbărâm asupra lui.

La prânz, Louis preluă controlul zborului.

Mlaştina devenise un râu care şerpuia spre sensul de rotaţie, la o oarecare distanţă de albia originală. Drumul rudimentar însoţea acum noul râu. Albia originală se îndrepta mult mai direct spre stânga, în curbe „S” regulate, întretăiate de locuri mai înguste sau de cascade. Era uscată, aidoma unor oase, şi străbătea un deşert la fel de uscat. Mlaştina trebuie să fi fost o mare, înainte de a se colmata.

Louis şovăi o clipă, apoi urmă albia originală.

— Cred că am stabilit corect încadrarea în timp, îi spuse lui Chmeee. Semenii lui Prill au evoluat mult după ce Inginerii au dispărut. Dintre toate rasele inteligente de aici, erau cei mai ambiţioşi. Ei au construit marile oraşe. Apoi plaga aceea ciudată a scos din funcţiune majoritatea maşinilor lor. Acum avem de-a face cu Oamenii-Maşină, dar ei ar putea face parte din aceeaşi specie. Oamenii-Maşină au construit drumul. Şi l-au făcut după ce s-a format mlaştina. Iar eu cred că aceasta s-a format după ce s-a prăbuşit imperiul semenilor lui Prill. Cu alte cuvinte, ceea ce fac acum este să caut un vechi oraş al poporului lui Prill. Putem fi norocoşi şi să găsim o bibliotecă străveche sau o cameră a hărţilor.

În timpul primei expediţii, descoperiseră câteva oraşe. Acum, călătoreau de câteva ore fără să fi văzut ceva, exceptând de două ori o aglomerare de corturi şi, o dată, o furtună de nisip de mărimea unui continent.

Oraşul plutitor continua să-şi profileze în faţa lor doar muchia, blocând detaliile. Câteva turnuri se ridicau în jurul muchiei; altele, răsturnate, căzuseră în apropierea centrului.

Râul uscat se sfârşi într-o mare seacă. Louis îi survolă ţărmurile de la aproape treizeci de kilometri altitudine. Fundul mării arăta extrem de ciudat. Era foarte plat, cu excepţia locurilor unde insulele, artistic distanţate, îşi ridicau ţărmurile zimţate peste nivelul acestuia.

— Louis, treci pe pilot automat! strigă Chmeee.

— Ce-ai descoperit?

— O dragă.

Louis i se alătură lângă telescop.

Kzinul îl fixase asupra unei porţiuni din cea mai mare insulă. Era imensă şi plată, sub formă de disc, de culoarea aluviunilor de pe fundul mării. Vârful ei trebuie să se fi aflat sub nivelul mării. Marginile erau înclinate precum cuţitele unui dispozitiv de geluit lemnul. Maşina era instalată lângă insula pe care o dragase, de pe fundul mării.

În acest fel, Inginerii Lumii Inelare antrenau aluviunile în conductele de compensare. Acestea nu s-ar fi scurs de la sine, pentru că mările erau mult prea puţin adânci.

— Conducta s-a înfundat, speculă Louis. Draga a continuat să funcţioneze până s-a stricat sau până când cineva a întrerupt alimentarea cu energie — ceva la fel ca plaga supraconductorilor. Să-l chem pe Ultimul?

— Da. Să-i satisfacem curiozitatea…

Ultimul avea însă noutăţi mai grozave.

— Observaţi! îi îndemnă el. Păpuşarul proiectă o scurtă succesiune de holograme pe unul dintre ecrane. O consolă intra şi ieşea din Zidul de Margine, împreună cu perechea de toroizi montată la vârful lor. Altă consolă, văzută mult mai de departe; iar în aceeaşi imagine, un Munte Răsturnat arătat la baza Zidului de Margine. Acesta era jumătate din mărimea consolei. Apăru şi o a treia consolă, apoi o a patra, cu structurile alături de ea. A cincea…

— Rămâi pe ea, strigă Louis. Înapoi!

A cincea consolă rămase pe ecran pentru o clipă. Vârful ei nu mai sprijinea nimic. După aceea, Ultimul reveni la a patra hologramă.

Imaginea era cumva neclară din pricina vitezei sondei. Se remarcau masive maşinării de ridicat ancorate de zidul din apropierea consolei: un generator rudimentar de fuziune; un cric acţionat mecanic; un butoi şi un cârlig plutind fără nici un suport sub el. „Firul legat de butoi trebuie să fi fost subţire şi, deci, invizibil,” gândi Louis. „Putea să fie firul de la pătratele de umbră.”

— Un grup de reparaţie deja la lucru? Mrrrr… Montează sau demontează cumva jeturi de orientare? Câte sunt montate?

— Sonda ne va preciza, spuse Ultimul. Acum, vă poftesc să vă îndreptaţi atenţia asupra altei probleme. Amintiţi-vă de acei toroizi care înconjoară carcasa astronavei intacte de pe Lumea Inelară. Am presupus că ei generează câmpul electromagnetic de captare pentru colectoarele Bussard.

Chmeee studia atent ecranul.

— Toate astronavele Lumii Inelare erau construite după acelaşi proiect. Mă întrebam de ce. S-ar putea să ai dreptate.

— Eu nu înţeleg de ce, spuse Louis. Ce a…

Şerpii cu un singur ochi îl priveau din ecran.

— Semenii lui Halrloprillalar au construit o parte din sistemul de transport care trebuia să le ofere un spaţiu nesfârşit de colonizare şi explorare. De ce nu au continuat? Toată Lumea Inelară ar fi fost a lor… De ce au făcut efortul de a ajunge la stele?

Părea un model destul de urât. Louis nu voia să creadă în el, cu toate că se potrivea foarte bine.

— Aveau motoarele pe gratis. Au demontat câteva dintre jeturile de orientare ale Lumii Inelare, au construit astronave în jurul lor şi au ajuns la stele. Evident, nu s-a întâmplat nimic rău. Aşa că au mai demontat câteva. Mă întreb câte or fi folosit.

— Sonda ne va preciza în timp, spuse Păpuşarul. Se pare că au păstrat câteva motoare încă montate. De ce oare n-or fi mutat la loc Lumea Inelară, înainte ca instabilitatea să devină atât de mare? Întrebarea lui Chmeee este foarte bună. Au fost motoarele demontate sau furate pentru a fi utilizate la astronave astfel încât mai mulţi dintre semenii lui Halrloprillalar să poată scăpa?

Louis zâmbea amar.

— Cum sună asta? Au lăsat câteva jeturi la locul lor. Apoi a venit o plagă care a omorât majoritatea maşinilor pe care le deţineau. Unii dintre ei au fost cuprinşi de panică. Au adunat toate astronavele pe care le aveau şi au construit mai multe, în grabă, demontând majoritatea jeturilor de orientare. Au părăsit, pur şi simplu, Lumea Inelară, lăsând-o în plata Domnului.

— Nebuni, izbucni Chmeee. Şi-au făcut-o singuri.

— Oare?

— Asta este doar posibilitatea pe care am considerat-o de rău augur, spuse Păpuşarul. Or fi luat tot atât din civilizaţia lor pe cât au reuşit să mişte? Cu siguranţă, n-au luat şi transmutatoarele. Ciudat, Louis nu mai era tentat să râdă. Dar ce răspuns ar fi putut să formuleze?

Kzinul găsi însă unul.

— Au luat tot ce le-a fost accesibil. Totul din apropierea astroporturilor. Totul din apropierea Zidurilor de Margine, acolo unde sistemul de transport era la îndemână. Trebuie să căutăm în interior şi, mai ales, să căutăm Centrul de Reparaţie. Oricare dintre semenii lui Prill care se găsea acolo ar fi încercat să salveze Lumea Inelară, nu s-o părăsească.

— Poate.

— Ne-ar ajuta mult, spuse Louis, dacă am afla momentul precis când a început plaga să le consume supraconductorii.

Dacă se gândise că Ultimul va da înapoi, se înşelase.

— Mă îndoiesc că vei afla acest lucru înaintea mea, spuse Păpuşarul.

— Cred că tu ştii deja.

— Cheamă-mă, dacă afli ceva.

Capetele de şarpe dispărură.

Chmeee îl privi pe pământean într-un mod ciudat, dar nu spuse nimic. Louis se întoarse la pupitrul de comandă.

Când Chmeee depistă oraşul, linia terminatorului era o umbră vastă care avansa dinspre sensul de rotaţie. Cei doi călători urmaseră albia plină de nisip a unui râu din stânga mării secate. Râul se bifurca aici, iar oraşul se aşezase între cele două braţe ale sale.

Semenii lui Prill ridicaseră construcţii înalte, chiar şi acolo unde nu era o nevoie evidentă de înălţime. Oraşul se pare că nu fusese larg, ci înalt, până ce clădirile plutitoare se prăbuşiseră peste edificiile mai mici de sub ele. Un turn svelt încă rămăsese în picioare, deşi era puţin înclinat. Intrase ca o suliţă în nivelurile de jos. Un drum venea din stânga, de-a lungul malului exterior al unui braţ al râului secat, apoi trecea peste un pod atât de masiv, sprijinit pe picioare, încât trebuia să aparţină Oamenilor-Maşină. Semenii lui Halrloprillalar ar fi utilizat materiale mai rezistente sau i-ar fi făcut plutitor.

— Probabil că oraşul a fost prădat, spuse Chmeee.

— Cred că ai dreptate, dacă presupunem că cineva a construit un drum pentru asta. Dar, oricum, de ce nu coborâm?

— Îşi spune cuvântul curiozitatea ta de maimuţă?

— Poate. Doar înconjoară-l, să-l privim mai de aproape.

Chmeee coborî landerul suficient de rapid, astfel încât amândoi simţiră efectele lipsei de gravitaţie. Blana Kzinului crescuse aproape toată, un acoperământ portocaliu, strălucitor şi drăguţ, un memento al noii sale tinereţi. Noua adolescenţă nu-i potolise şi firea. Patru războaie Om-Kzin, plus câteva incidente… Louis îşi ţinu gura.

Landerul trepida sub ei. Louis aşteptă până ce îl părăsi apăsarea sălbatică, apoi începu să regleze imaginea camerelor exterioare. Îl remarcă instantaneu.

Un vehicul paralelipipedic era parcat lângă turnul înclinat. Puteau să încapă în el până la doisprezece pasageri. Motorul ce se afla în spate ar fi fost suficient de puternic încât să ridice o astronavă… era, însă, vorba de oameni primitivi. Nu putea ghici cum reuşeau să deplaseze vehiculele. Bărbatul arătă spre el şi spuse:

— Am găsit un vehicul izolat şi o să coborâm asupra lui, corect?

— Corect.

Chmeee îndreptă landerul în direcţia indicată. Şi, în timp ce el executa manevrele, Louis studie noua situaţie:

Turnul căzuse şi se înfipsese într-o clădire pătratică; străpunsese acoperişul şi alte trei etaje, intrând, probabil, şi în subsol. Scheletul clădirii mai mici îl ţinea, aşadar, ridicat. Norişori albi de abur sau fum ţâşneau neregulat prin două ferestre ale turnului. Mai multe forme vag umane dansau în faţa intrării monumentale a clădirii mai mici — dansau sau ţineau concursuri de alergări — iar alte două se odihneau culcate cu faţa în jos, în poziţii puţin odihnitoare…

Chiar înainte ca singurul perete rămas dintr-o clădire prăbuşită să-i blocheze privirea, Louis remarcă ceva neobişnuit. Formele pale încercau să ajungă la intrare de-a curmezişul unei străzi acoperite de cărămidă şi piatră sfărâmată. Cineva din turn trăgea asupra lor.

Landerul se aşezase pe sol. Chmeee se ridică şi îşi destinse muşchii.

— Se pare că ai parte de noroc, Louis. Îi putem considera pe cei cu arme ca fiind Oamenii-Maşină. Strategia noastră va fi să le sărim în ajutor.

Părea rezonabil.

— Ştii ceva despre armele cu proiectil?

— Dacă presupunem că folosesc propulsori chimici, o armă portabilă nu e capabilă să penetreze costumul de impact. Putem intra în turn cu ajutorul centurilor de zbor. O să ne luăm paralizatoarele. Nu dorim să ne ucidem viitorii aliaţi.

Coborâră pe sol în plină noapte. Norii se adunau pe cer. Chiar şi aşa, Arcada strălucea printre ei ca o bandă lată şi palidă, iar oraşul plutitor era un ghem strâns de stele spre babord. Nu exista posibilitatea de a se rătăci.

Louis Wu nu se simţea prea confortabil. Costumul de impact era mult prea rigid; gluga îi acoperea aproape în întregime faţa. Curelele metalizate ale centurii de zbor îi jenau respiraţia, iar picioarele îi atârnau. Dar nimic nu ar fi egalat o oră sub curent, asta era realitatea. Cel puţin se simţea mai în siguranţă acum.

Plutea profilat pe cer şi îşi utiliza ochelarii-binoclu.

Atacatorii nu păreau atât de cumpliţi. Erau goi şi fără arme. Părul lor era argintiu, iar pielea foarte albă. Erau supli şi drăguţi; chiar şi bărbaţii păreau efeminaţi şi nu aveau barbă.

Se ţineau în umbră, la adăpostul fragmentelor de clădiri prăbuşite, cu excepţia momentelor când unul sau doi dintre ei sprintau în zigzag spre intrarea monumentală. Louis numărase douăzeci, dintre care unsprezece erau femei. Cinci zăceau morţi pe stradă. Puteau exista şi alţii, în clădire.

Apărătorii tocmai încetaseră focul. Probabil că rămăseseră fără muniţie. Utilizau două ferestre de pe faţada înclinată spre stradă a turnului, situate probabil la etajul şase. Toate ferestrele turnului erau sparte.

Louis se apropie de forma plutitoare, mai mare, a Kzinului.

— Intrăm pe partea cealaltă, cu luminile la intensitate mică şi deschidere mare. Eu merg primul, pentru că sunt om. Corect?

— Corect, răspunse Chmeee.

Centurile se ridicau prin efectul de repulsie asupra scrith-ului, asemeni landerului. Aveau prevăzute mici propulsoare în spate. Louis se roti, pentru a se asigura că era urmat de Chmeee, şi pluti prin fereastra unui etaj pe care-l bănuia cel potrivit.

Se trezi într-o cameră imensă, complet goală. Mirosul îi provocă strănutul. Existase un mobilier confecţionat dintr-un soi de împletitură, care însă putrezise, şi o masă lungă de sticlă, făcută ţăndări. La capătul podelei în pantă, descoperi un obiect inform, ce se dovedi a fi un rucsac. Deci: fuseseră aici. Iar mirosul…

— Cordită[3], mârâi Chmeee. Propulsie chimică. Dacă trag în noi, acoperă-ţi ochii.

Zicând acestea, Kzinul se îndreptă spre o uşă. Se lipi de perete şi o deschise brusc. Nu era decât o toaletă goală.

O uşă mai mare atârna deschisă deasupra părţii povârnite a podelei. Cu paralizatorul într-o mână şi lanterna-laser în cealaltă, Louis se apropie de ea. Simţea un impuls emoţional care-i îneca teama.

Dincolo de uşa din lemn ornamentată cu elemente sculpturale, o scară largă, circulară, se răsucea în jos, în întuneric. Bărbatul îndreptă fasciculul de lumină printre spiralele scării, spre baza care se îmbina cu fundaţia clădirii. Lumina puse în evidenţă o armă cu două mânere, un pat de umăr, precum şi o cutie din care se împrăştiaseră cilindri subţiri, aurii. Altă armă zăcea mai jos; se mai zăreau o vestă echipată cu bretele, mai multe bucăţi de îmbrăcăminte pe cea mai de jos treaptă, precum şi o formă umană lungită lângă baza scărilor — un bărbat gol. Părea mai închis la culoare şi mai musculos decât atacatorii.

Frenezia lui Louis spori până la limite insuportabile. Găsise oare ce-şi dorise tot timpul? Nu droudul sau curentul, ci riscarea propriei vieţi, pentru a-i dovedi valoarea! Îşi reglă centura de zbor şi coborî prin spirala scării.

Cădea uşor. Nu exista nimic omenesc pe scări, ci doar lucruri care căzuseră: haine anonime, arme, ghete, un alt rucsac. Louis îşi continuă coborârea… brusc, îşi dădu seama că găsise etajul potrivit. Un reglaj rapid al centurii zburătoare îl trimise val-vârtej printr-o uşă, pe urmele unui miros radical diferit de ceea ce Chmeee numise cordită.

Se pomeni afară din turn. Abia evită strivirea de un perete; rămăsese însă în interiorul clădirii mici. Cumva, îşi pierduse lanterna. Mări factorul de amplificare al ochelarilor şi se întoarse spre dreapta, spre lumină. Acolo, în pragul marii uşi, era o femeie moartă: una dintre atacatoare. Sângele îi ţâşnise dintr-o rană de proiectil în piept. Louis simţi un regret profund pentru ea… şi un impuls imperios de a zbura, chiar pe deasupra ei, prin uşi, afară.

Lumina amplificată a Arcadei era strălucitoare, chiar şi prin plafonul norilor. Îi găsise pe atacatori, dar şi pe apărători. Aceştia se împerechea-seră. Formele palide şi subţiri cu cele scunde şi negricioase ce mai purtau încă resturi de îmbrăcăminte, o cizmă, o basma sau o cămaşă sfâşiată. În furia împerecherii lor, îl ignorară pe omul zburător.

Una nu se împerechease cu nimeni. Când Louis îşi opri zborul, se înălţă şi îl prinse de gleznă, fără insistenţă şi fără teamă. Avea părul argintiu, foarte decolorat, iar figura fin cizelată era de o frumuseţe mai presus de cuvinte.

Louis dezactivă centura de zbor şi căzu alături de ea. O cuprinse în braţe. Mâinile ei alunecau cercetătoare peste îmbrăcămintea lui stranie. Louis aruncă paralizatorul, îşi dezbrăcă vesta şi centura zburătoare — degetele lui se dovedeau inabile — continuă prin a-şi lepăda costumul de impact, lenjeria. O cuprinse brutal. Nevoia urgentă era mai mare decât orice consideraţie pentru ea. Dar şi ea se dovedea la fel de nerăbdătoare ca şi el.

Nu era conştient de nimic altceva decât de el şi de ea. Desigur, nu ştia că li se alăturase Chmeee. Află lucrul acesta cât se poate de brutal, când Kzinul lovi foarte dur, în cap, cu laserul, noua lui dragoste. Mâna extraterestrului furios îşi afundă ghearele în părul ei argintiu şi îi împinse capul pe spate, îndepărtându-i dinţii de gâtul lui Louis Wu.

15. OAMENII-MAŞINĂ

Vântul sufla praf în nările lui Louis Wu; îi răsfira părul în dezordine peste faţă. Louis îl dădu pe spate şi deschise ochii. Lumina era orbitoare. Mâinile sale nervoase descoperiră o bandă de plastic pe gât, apoi ochelarii-binoclu acoperindu-i faţa. Se descotorosi de ei.

Se rostogoli de lângă femeie şi se ridică.

Acum, bezna începuse să se risipească. Mai era puţin până în zori: linia terminatorului împărţea lumea în lumină şi întuneric. Îl durea fiecare muşchi. Se simţea ca şi cum ar fi fost bătut. Paradoxal însă, senzaţia pe care o încerca era minunată. Timp de prea mulţi ani utilizase sexul doar sporadic şi numai ca acoperire, pentru că dependenţii de curent, în mod obişnuit, nu mai sunt interesaţi de asemenea lucruri. Noaptea trecută fusese implicat întregul său suflet.

Femeia? Avea aproape înălţimea lui şi era genul plinuţ şi drăguţ. Nici fără piept, dar nici cu sâni exagerat de mari. Părul său negru era adunat într-o coadă lungă, iar de-a lungul fălcii ei se zărea tulburătoarea margine a unei bărbi. Dormea somnul epuizării şi îl merita pe deplin. Amândoi îl meritau. Acum, începuse să-şi amintească. Dar aceste amintiri nu aveau prea mult sens.

Făcuse dragoste — nu, se contopise într-o îmbrăţişare pasionată cu femeia palidă, suplă şi cu buze roşii. Îşi vedea sângele pe gura ei, îi simţise înţepătura în gât, îl lăsase doar cu un teribil sentiment de pierdere. Urlase atunci când Chmeee îi răsucise capul până îi trosnise gâtul. Luptase atunci când Kzinul îl desprinsese de femeia moartă. Kzinul îl luase sub braţ; continuase să se zbată încă furios când Chmeee pescuise trusa medicală din vesta lui, îi lipise un bandaj pe gât şi pusese trusa la loc.

Apoi, Chmeee îi omorâse pe toţi acei bărbaţi drăguţi şi pe femeile cu păr argintiu, străpungându-le capetele cu acul rubiniu şi strălucitor al lanternei-laser. Louis îşi amintea că încercase să-l oprească şi că fusese aruncat cât colo. Se rostogolise peste sfărâmături, iar când se ridicase cu greu în picioare, văzuse pe altcineva mişcându-se şi încercase să se apropie. Era ea, femeia cu părul negru, singurul apărător rămas în viaţă. Se aruncaseră unul în braţele celuilalt.

De ce făcuse asta? Iar Chmeee încercase să-i atragă atenţia… nu-i aşa? Louis îşi amintea de răcnetul său ca de tigru care atacă.

„Feromoni”, mormăi el. Şi arătau atât de inofensivi! Se ridică şi privi oripilat în jur. Morţii erau risipiţi pretutindeni; cei mai închişi la culoare cu gâturile rănite, cei blonzi cu sânge pe buze şi semne negre în părul lor argintiu.

Armele nu fuseseră de ajuns. Ceea ce aveau vampirii era mai rău decât un tasp. Ei puteau emana un nor superstimulator de feromoni, semnalul olfactiv uman al dorinţei sexuale. Unul dintre vampiri, sau o pereche, probabil că ajunsese în turn. Iar apărătorii cedaseră, alergând, aruncându-şi armele şi hainele într-o grabă care-i trimitea dincolo de bariera propriilor vieţi.

Dar de ce, o dată vampirii ucişi, el şi femeia brunetă…?

Vântul îi umflă din nou părul. Fireşte. Vampirii erau morţi, dar el şi bruneta rămăseseră în norul de feromoni. Se împerecheaseră frenetic…

— Dacă nu s-ar fi pornit vântul, am fi continuat s-o facem, bombăni el. Da-da! Acum, unde naiba să mă duc… pretutindeni?

Găsi costumul de impact şi centura zburătoare. Lenjeria era făcută praf. Unde era vesta? Remarcă ochii deschişi ai femeii. Aceasta se ridică brusc, cu o oroare în priviri pe care Louis o înţelegea perfect.

— Trebuie să-mi iau vesta, pentru că am translatorul acolo, spuse el. Sper ca Chmeee să nu te sperie până voi reuşi să…

Chmeee. Cum i se păruse oare lui?

Mâna imensă a lui Chmeee înşfăcase craniul lui Louis şi îl împinsese spre spate. Louis se agăţase de femeie cu trupul şi mintea şi împingea, împingea; dar ochii îi erau plini de figura portocalie a animalului, iar urechile de insultele strigate. Era ceva confuz…

Chmeee nu se vedea nicăieri. Louis îşi găsi vesta la o distanţă apreciabilă, ţinută strâns de mâna unui vampir mort. Nu-şi putea găsi paralizatorul. Acum era cu adevărat îngrijorat. Ceva urât îi răzbătea din memorie. Alergă până în locul unde aterizase landerul.

O bucată de stâncă, prea mare pentru a fi ridicată de trei oameni, presa o grămadă generoasă de ţesătură supraconductoare. Darul de plecare al lui Chmeee. Landerul dispăruse.

„Mai devreme sau mai târziu, trebuia să se-ntâmple, gândi Louis. De ce nu acum?” Un prieten îl învăţase această stratagemă, această mică vrăjitorie pentru a-şi reveni de pe urma unui şoc sau a unei supărări. Câteodată, era de folos.

Stătea pe ceea ce fusese odinioară pragul unui portic, deşi porticul rămăsese acum singur într-un culoar acoperit de nisip. Îşi îmbrăcase costumul de impact şi vesta cu toate buzunarele ei. Aşezase aceste haine ca pe o barieră între el şi o lume vastă şi dezolantă. Nu din modestie, ci din teamă.

Tot ce se întâmplase pusese capăt ambiţiilor sale. Acum doar stătea, iar gândurile îi rătăceau fără nici un ţel. Se gândi la un droud funcţional, la fel îndepărtat precum Luna de Pământ, şi la un aliat cu două capete, care n-ar fi riscat să aterizeze aici, nici măcar pentru a-l salva pe Louis Wu. Se gândi la Inginerii Lumii Inelare şi la ecologia lor idealizată, care nu includea nimic de genul ţânţarilor sau liliecilor-vampir; încercase să-şi forţeze buzele să schiţeze un zâmbet, dar se oprise la masca unui apatic, fără nici o expresie.

Ştia unde plecase Chmeee. Zâmbi din nou, la gândul că îi făcuse atât de puţin bine. I-ar fi spus oare asta Chmeee? Nu conta. Supravieţuirea, impulsul împerecherii sau dorinţa de a se răzbuna pe Ultimul îl vor conduce pe Chmeee în aceeaşi direcţie. Dar ar fi putut oricare dintre aceste motive să-l aducă înapoi pentru a-l salva pe Louis Wu?

Apoi se gândi la cât de puţin conta moartea cuiva, în raport cu trilioanele de indivizi de pe Lumea Inelară, toţi condamnaţi la un contact intim cu propriul soare.

Ei bine, Chmeee se putea reîntoarce. Louis trebuia să-şi scoată din gând asta şi să încerce să ajungă la oraşul plutitor. Chmeee s-ar aştepta să-l găsească acolo, dacă vreun capriciu l-ar aduce înapoi, pentru a recupera un aliat care-l dezamăgise atât de cumplit. Or, Louis trebuia să înveţe, de fapt, ceva de valoare. Sau… trebuia să supravieţuiască cumva în anul care-i mai rămăsese. „Trebuia să trec cândva şi prin asta. De ce nu acum?”

Cineva se văicărea.

Femeia brunetă se îmbrăcase. Avea pantaloni scurţi, cămaşă şi rucsac. Ţinea la şold o armă cu proiectile, îndreptată spre Louis Wu. Cu braţul liber gesticulă, apoi strigă din nou.

Vacanţa se terminase. Louis deveni perfect conştient că gluga protectoare îi atârna în jurul gâtului. Dacă încerca să-l ţintească în cap… În fine, era posibil să-i ofere timpul necesar să şi-l acopere, iar atunci n-ar mai fi contat dacă trăgea sau nu. Costumul de impact ar fi oprit proiectilele, în timp ce ar fi fugit. Avea nevoie, însă, cu adevărat, de centura de zbor. Oare chiar avea nevoie?

— Okay, spuse Louis, zâmbi şi îşi depărtă mâinile de trup. La ora actuală, avea nevoie stringentă de un aliat. Aduse apoi o mână încet spre vestă, scoase translatorul şi îl puse în dreptul gâtului.

— Ăsta o să vorbească în locul nostru, de îndată ce va învăţa.

Femeia îi făcu semn cu arma: Mergi în faţa mea!

Louis înaintă până în dreptul centurii zburătoare, se opri şi o ridică, fără mişcări bruşte. Pe neaşteptate, răsună tunetul. O piatră de aproape cincisprezece centimetri poposi vijelios lângă piciorul lui. Bărbatul lăsă centura şi se dădu la o parte.

Tanj, tipa nu vorbea! Ea decisese că el nu putea să-i vorbească limba, şi acest lucru era acum stabilit. Cum putea translatorul să înveţe ceva?

Louis ţinea braţele ridicate şi o privea cum pipăia centura cu mâna liberă, în timp ce continua să-l ţintească. Dacă atingea butoanele greşit, îşi pierdea centura şi ţesătura. Femeia aşeză însă centura jos, studie o clipă figura lui Louis, apoi făcu câţiva paşi în spate, gesticulând.

Louis ridică centura de zbor. Când femeia făcu alte gesturi, indicând vehiculul ei, Louis îşi clătină capul. Se apropie, în schimb, de locul în care Chmeee îi lăsase aproape cincizeci de metri pătraţi de ţesătură supraconductoare, presată de un bolovan mult prea greu pentru a fi deplasat.

Arma nu încetă să-l ţintească tot timpul cât legă curelele în jurul bucăţii de rocă şi activă centura de zbor. Îşi încolăci şi el braţele în jurul bolovanului — curelele erau de siguranţă — şi se opinti. Bolovanul se ridică. Bărbatul se roti apoi complet şi îi dădu drumul. Bolovanul se aşeză uşor pe sol.

Sesizase cumva un anumit respect în privirea ei? Se datora el tehnologiei sau puterii fizice? Louis dezactivă centura, o ridică împreună cu ţesătura supraconductoare şi porni spre vehicul. Femeia deschise uşile duble. El îşi aşeză încărcătura înăuntru şi privi împrejur. Banchete pe cele trei laturi; un mic cuptor în centru şi o trapă în plafon pentru o gaură de fum. Rafturi pentru bagaje îndărătul locului din spate. Altă canapea în faţă.

Louis se retrase. Se întoarse cu faţa spre turn, schiţă un pas înainte şi o privi. Ea înţelese ideea. Era nehotărâtă, dar îi făcu semn să continue.

Morţii începuseră să miroasă. Se întrebă dacă femeia intenţiona să-i îngroape sau să-i ardă. Dar ea trecu pe lângă cadavre fără să se oprească. Louis se opri o clipă, pentru a mângâi cu degetul părul argintiu al unei femei.

Exista mult prea mult păr şi prea puţin craniu. Oricât de frumoasă ar fi fost, avea creierul mai mic decât creierul uman. Bărbatul oftă şi îşi continuă drumul.

Femeia îl urmă, prin ruinele clădirii joase, spre scara spiralată din turn, apoi în jos pe ea. Un bărbat din specia ei, mort, zăcea desfigurat în subsolul prăbuşit, iar lanterna-laser era alături de el. Când Louis întoarse capul către femeie, observă lacrimi în ochii ei.

Se întinse după lanterna-laser, iar ea trase în direcţia lui. Ricoşeul îl izbi în şold, provocându-i un spasm violent în interiorul carcasei devenite brusc rigidă. Se rezemă cu spatele de zidul dărâmat, în timp ce ea ridica dispozitivul.

Femeia descoperi aproape imediat întrerupătorul şi lumina ţâşni în jurul lor, într-un fascicul larg. Găsi apoi focalizatorul; fasciculul se îngustă. Dădu din cap mulţumită şi lăsă să-i cadă unealta-armă în propriul buzunar.

Pe drumul de întoarcere spre vehicul, Louis îşi acoperi cu un gest firesc capul cu gluga protectoare, ca şi cum soarele ar fi fost prea strălucitor. Oricum, era la cheremul ei — femeia ar fi putut avea orice-şi dorea de la Louis Wu, sau ar fi putut să-l lase fără apă, sau ar fi putut să nu-l mai dorească drept tovarăş.

Nu-l împuşcă. Se urcă în maşină şi încuie uşile cu o cheie. Pentru o clipă, Louis se imagină abandonat, fără apă şi fără unelte. Dar ea îi făcu semn să se apropie de fereastra din dreapta, unde se afla sistemul de control al vehiculului. Apoi, se apucă să-i explice cum se conduce.

Era momentul esenţial pe care Louis îl aştepta. Bărbatul se apucă să repete cuvintele pe care ea i le striga prin fereastră şi adăugă propriile lui cuvinte.

— Inel de direcţie. Roteşte. Porneşte. Cheie. Acceleraţia. Deceleraţia. Se descurca destul de bine cu gesturile. O mână vâjâind prin aer plus un deget care o înţepa voia să însemne indicatorul de viteză.

Femeia rămase uimită când translatorul începu să vorbească în locul lui. Aşteptă ca lecţia de limbă să continue puţin. Apoi, descuie uşa, se aşeză din nou pe canapea, cu arma pregătită, şi spuse:

— Dă-i drumul! Condu!

Maşina era zgomotoasă şi voluminoasă. Transfera cele mai mici denivelări direct spre bancheta conducătorului şi Louis avu nevoie de ceva timp până ce învăţă să ocolească crăpăturile din drum, pietroaiele şi dunele de nisip. Femeia îl privea în linişte. Nu era curioasă? Oare atitudinea ei se datora faptului că îşi pierduse zeci de tovarăşi din cauza vampirilor? În aceste circumstanţe, se ţinea destul de bine.

În cele din urmă, rupse tăcerea:

— Eu sunt Valavirgillin.

— Eu sunt Louis Wu.

— Dispozitivele tale sunt ciudate. Vorbitorul, ridicătorul, lumina variabilă — mai ai şi altele?

— Tanj! Am uitat piesele de ochi.

Ea scoase ochelarii-binoclu din buzunar.

— Am găsit asta.

Poate că găsise şi paralizatorul. Louis nu întrebă.

— Bine. Pune-i la ochi şi am să-ţi arăt cum funcţionează.

Ea zâmbi şi clătină din cap. Probabil că-i era teamă să nu o atace.

— Ce făceai în oraşul vechi? întrebă ea. Unde ai găsit lucrurile astea?

— Sunt ale mele. Le-am adus de pe o stea îndepărtată.

— Nu-ţi bate joc de mine, Louis Wu! Bărbatul îşi întoarse privirea spre ea.

— Au avut oamenii care au construit oraşele asemenea lucruri?

— Aveau lucruri care vorbeau. Puteau să ridice clădiri în aer; de ce nu s-ar fi înălţat şi ei înşişi?

— Dar tovarăşul meu? Ai mai văzut unul ca el pe Lumea Inelară?

— Părea monstruos. — Făcu un semn cu mâna. — N-am avut şansa să-l studiez.

Nu, pentru că avusese altă preocupare. Prostii!

— De ce ţii arma îndreptată spre mine? Acum, deşertul este inamicul nostru comun. Trebuie să ne ajutăm unul pe altul.

— N-am nici un motiv să am încredere în tine. Mă întreb dacă nu cumva eşti nebun. Numai Constructorii Oraşelor călătoreau între stele.

— Te înşeli.

Ea ridică din umeri, apoi schimbă vorba:

— Trebuie să conduci atât de încet?

— Am nevoie de exerciţiu.

Dar Louis o făcea dinadins. Drumul era drept şi nu prea accidentat, iar din faţă nu venea nimeni. Existau dune de nisip pe drum. Valavirgillin îi spusese că nu trebuie să încetinească pentru asta.

Iar el se deplasa destul de repede spre destinaţie.

— Ce poţi să-mi spui despre oraşul plutitor? întrebă într-un târziu.

— N-am fost niciodată acolo. Îl folosesc copiii Constructorilor Oraşului. Aceştia nu mai construiesc, nici nu mai conduc, dar tradiţia noastră spune că ei stăpânesc oraşul. Au mulţi vizitatori.

— Turişti? Oameni care se duc numai să vadă oraşul? Ea zâmbi.

— Pentru asta şi pentru alte motive. Trebuie să fii invitat. De ce e nevoie să ştii lucrurile astea?

— Trebuie să ajung la oraşul plutitor. Cât timp o să rămân alături de tine, conducând maşina?

Femeia izbucni în râs.

— Cred că n-ai fost invitat acolo. Nu eşti nici faimos, şi nici puternic.

— Am să mă gândesc la ceva.

— Eu am să merg până la şcoala din Cotul Râului. Acolo trebuie să le spun ce s-a întâmplat.

— Ce s-a întâmplat? Ce căutai în deşert?

Vala începu să-i povestească. Nu era uşor. Existau lipsuri în vocabularul translatorului. Amândoi se loveau de ele şi încercau să le ocolească.

Oamenii-Maşină stăpâneau un imperiu puternic.

În accepţie tradiţională, un imperiu este o uniune de regate aproape independente. Ele trebuie să plătească taxe, urmează ordinele împăratului în privinţa războiului, a controlului infracţiunilor, a menţinerii comunicaţiilor, iar uneori au o religie oficială comună. În rest, îşi urmează propriile obiceiuri.

Acest lucru era de două ori adevărat în cazul Imperiului Oamenilor-Maşină, unde, de pildă, felul de viaţă al carnivorilor crescători de animale era în competiţie cu cel al Oamenilor Ierbii; era util pentru comercianţi, care cumpărau bunurile din piele ale carnivorilor; dar era irelevant pentru demoni. În unele teritorii, multe specii lucrau în cooperare şi toate permiteau libera trecere. Diferitele specii îşi urmau propriile obiceiuri pentru că aşa fuseseră construite.

Demon era cuvântul lui Louis Wu. Valavirgillin folosea un termen de genul Oamenii Nopţii. Erau colectori de gunoaie, dar şi ciocli, ceea ce explica motivul pentru care femeia nu îngropase morţii. Demonii aveau propria limbă. Puteau fi învăţaţi să oficieze riturile ultime ale religiei umane locale. Ei reprezentau o sursă de informaţii pentru Oamenii-Maşină. Legenda spune că făcuseră acelaşi lucru pentru Constructorii Oraşului, pe când aceştia conduceau.

Potrivit lui Valavirgillin, Imperiul Maşinii era unul al comerţului, el impozitându-şi numai propriii neguţători. Cu cât ea vorbea mai mult, cu atât Louis descoperea mai multe excepţii. Regatele întreţineau drumurile care legau diversele zone ale imperiului, dacă popoarele lor erau capabile de asta — de exemplu, Oamenii Agăţători, ce trăiau în copaci, nu puteau. Drumurile marcau graniţele dintre teritoriile stăpânite de diferitele specii de hominizi. Războaiele de cucerire vizând acapararea celeilalte părţi a unui drum erau interzise; astfel, drumurile preveneau războaiele (uneori!) numai pentru că existau.

Imperiul avea puterea să adune armate pentru a lupta împotriva bandiţilor şi hoţilor. Porţiunile mari de pământ pe care le ocupa pentru înfiinţarea unor zone comerciale aveau tendinţa de a deveni adevărate colonii. Deoarece drumurile şi vehiculele uneau imperiul, regatelor li se cerea să distileze combustibil chimic şi să-l păstreze la îndemână. Imperiul îşi procura minele (prin vânzări silite?), scotea propriile minereuri şi închiria dreptul de fabricare a maşinăriilor potrivit propriilor regulamente.

Existau şcoli pentru comercianţi. Companionii lui Valavirgillin erau studenţi, cu excepţia unui profesor de la şcoala din Cotul Râului. Plecaseră într-o deplasare la un centru comercial de la marginea junglei locuite de Oamenii Agăţători — brahiali, dedusese Louis, care comercializau nuci şi fructe uscate — precum şi de Crescători, carnivori care ofereau bunuri din piele şi artizanat. (Nu, nu erau mici şi roşii, ci o specie diferită.)

Se abătuseră din drum, pentru a cerceta un vechi oraş din deşert.

Nu se aşteptau să întâlnească vampirii. Unde ar fi găsit vampirii apă în deşert? Şi cum ar fi putut ajunge acolo? Vampirii dispăruseră, cu excepţia…

— Cu excepţia a ce? N-am înţeles ultima parte.

Valavirgillin roşi.

— Unii oameni bătrâni păstrează vampiri fără dinţi pentru… pentru rishathra. Probabil că aşa s-a întâmplat. Cine ştie cum, a reuşit să scape o pereche, sau o femelă gestantă.

— Vala, asta este dezgustător!

— Este, aprobă ea pe un ton rece. Totuşi, niciodată n-am auzit ca cineva să admită deschis că ţine vampiri. În locul din care vii tu nu este nimeni care să facă lucruri pe care alţii le consideră ruşinoase?

— Am să-ţi povestesc despre dependenţa de curent altă dată, murmură Louis, atins într-un punct sensibil. Nu acum.

Ea îl studie pe deasupra metalului armei. În ciuda acelei dungi de barbă neagră de-a lungul maxilarelor, părea suficient de umană… dar în sens mai larg. Faţa îi era aproape perfect pătrată. Bărbatul avea dificultăţi în a-i citi mimica. Era, de altfel, de aşteptat; chipul semenilor săi se dezvoltase ca un dispozitiv de semnalare, iar evoluţia Valei se deosebea radical de a sa.

— Ce ai să faci în continuare? întrebă el.

— Trebuie să raportez moartea lor… şi să predau obiectele găsite în oraşul din deşert. Există o recompensă, dar imperiul revendică obiectele Constructorilor Oraşului.

— Îţi spun din nou că sunt ale mele.

— Condu!

Deşertul era presărat cu zone de verdeaţă, iar un pătrat de umbră tocmai tăiase soarele, când Valavirgillin îi comandă să oprească. Şi el se bucura de această decizie. Drumul accidentat şi preocuparea constantă de a ţine direcţia îl extenuaseră peste măsură.

— Tu trebuie… mâncare…, rosti Vala.

Se obişnuiseră cu tăcerile subite ale translatorului.

— N-am înţeles prea bine.

— Eşti nevoit să încălzeşti hrana până ce poate fi mâncată. Louis, poţi să…

— Să gătesc? — Femeia nu lăsa impresia că ar fi avut oale fără frecare şi un cuptor cu microunde, sau avea? Sau cană gradată, zahăr rafinat, unt, vreo mirodenie pe care s-o recunoască. — Nu.

— Eu am să gătesc. Fă-mi un foc. Tu ce mănânci?

— Carne, unele plante, fructe, ouă, peşte. Fructele le pot mânca negătite.

— La fel ca şi noi, cu excepţia peştelui. Bine. Dă-te jos şi aşteaptă! Vala se încuie în vehicul, apoi se târî în partea din spate a acestuia.

Louis îşi destinse muşchi amorţiţi. Soarele era un ciob strălucitor, încă periculos de privit direct, dar deşertul devenea tot mai întunecat. O bandă lată din peisajul lumii strălucea spre sensul invers rotaţiei. Apăruseră acum smocuri de iarbă maronie în jurul lui şi un grup de copaci înalţi şi uscaţi. Unul era alb şi părea fără viaţă.

Vala se târî din nou pe locurile din faţă ale vehiculului şi-i aruncă la picioare un obiect greoi.

— Taie lemne şi fă un foc!

Louis ridică obiectul: o bucată de lemn având fixată la unul dintre capete o pană din fier grosolan prelucrată.

— Îmi pare rău că par prost, dar ce este ăsta?

Vala îl numi, apoi se apucă să-i explice:

— Loveşti cu partea ascuţită în trunchi, până ce cade copacul. Înţelegi?

— Secure.

Louis îşi aminti de războiul securilor din muzeul de pe Kzin. Privi securea, apoi copacii uscaţi… şi brusc îi fu de ajuns.

— Se întunecă, adăugă el.

— Ai probleme să vezi noaptea? Ţine!

Şi femeia îi aruncă lanterna-laser.

— Copacii aceia uscaţi sunt destul de buni?

Ea se întoarse, oferindu-i un profil frumos, dar în acelaşi timp răsuci şi arma spre el. Louis ajusta lumina, până ce obţinu un fascicul îngust de înaltă intensitate, pe care îl îndreptă înainte. Un fir strălucitor de lumină ţâşni spre Vala şi îi secţionă arma. Aceasta izbucni în flăcări şi se rupse.

Ea rămase uimită, cu gura larg deschisă şi cu cele două bucăţi în mână.

— Sunt dornic să primesc sugestii de la un prieten şi un aliat, spuse bărbatul. M-am săturat să primesc ordine! Am avut parte de o groază de ordine din partea colegului meu păros. Hai să fim prieteni!

Ea aruncă resturile pe care le ţinea şi îşi ridică mâinile.

— Găseşti mai multe gloanţe şi arme în spatele vehiculului. Înarmează-te!

Louis îi întoarse spatele şi îşi îndreptă raza spre baza copacilor, într-o manieră zigzagată. Câţiva buşteni se prăbuşiră în flăcări. Bărbatul se îndreptă alene spre ei şi transformă buştenii într-o grămadă strânsă în jurul butucului. Îndreptă din nou laserul spre mijlocul grămezii şi privi cum izbucneşte focul.

Pe neaşteptate, ceva îl izbi în omoplat. Pentru o clipă, costumul de impact deveni rigid. Apoi, auzi bubuitul unui singur tunet.

Louis aşteptă puţin, dar cea de-a doua împuşcătură nu mai sosi. Se răsuci şi se îndreptă spre vehicul şi spre Vala. Se opri în faţa ei.

— Niciodată, înţelegi? Niciodată să nu mai faci aşa ceva!

Femeia pălise şi arăta înspăimântată.

— Nu. N-am să mai fac.

— Să te ajut să cari vesela?

— Nu, pot şi singură… Nu te-am nimerit?

— Ba da.

— Atunci, cum?

— Una dintre uneltele mele m-a salvat. Am adus-o de la o depărtare de o mie de ori distanţa parcursă de lumină într-un falan, şi este a mea.

Ea ridică din umeri şi îi întoarse spatele.

16. STRATEGII DE COMERŢ

Exista o plantă ce creştea la nivelul solului, aducând cu un şirag de cârnăciori verzi şi galbeni, cu rădăcinile răspândite între respectivii cârnăciori… Valavirgillin tocase câteva dintre acestea într-o oală. Adăugase apă, apoi câteva păstăi cu seminţe dintr-o traistă luată din vehicul. La urmă, aşezase oala pe buştenii încinşi.

Tanj! Louis ar fi putut să facă şi el asta. Cina urma să rămână crudă.

Soarele dispăruse complet. Un grup strâns de stele, spre stânga, trebuia să fie oraşul plutitor. Arcada se înălţa pe cerul negru în benzi orizontale şi strălucitoare de albastru şi alb. Bărbatul avea senzaţia că se afla pe o imensă jucărie.

— Mi-ar fi plăcut să am şi nişte carne, spuse Vala.

— Dă-mi ochelarii! ceru el.

Se întoarse cu spatele la foc, înainte de a-şi pune ochelarii. Porni apoi amplificatorul de lumină. Ochii care-i priveau de dincolo de zona luminată de foc deveniră foarte clari. Louis era bucuros că nu trăsese la-ntâmplare. Cele două forme mai mari, împreună cu una mai mică alcătuiau o familie de demoni.

Exista şi o umbră cu ochi strălucitori, dar mai mică, şi cu blană. Louis îi reteză capul cu raza lungă şi strălucitoare a lanternei-laser. Demonii tresăriră surprinşi, apoi începură să şuşotească între ei. Femela porni spre animalul mort, dar imediat se opri, pentru a-i da întâietate lui Louis. Acesta ridică animalul şi îşi supraveghe cu atenţie retragerea.

Demonii păreau suficient de rezervaţi. Dar locul lor în ecologie era asigurat, fără a fi contestat de nimeni. Vala îi spusese ce se întâmplase atunci când oamenii doriseră să-şi îngroape sau să-şi ardă morţii. Demonii îi atacaseră pe cei vii. Pentru că ei erau stăpânii nopţii. Legenda, prezentă în toate religiile locale, spunea că erau capabili să devină invizibili. Chiar şi Vala credea pe jumătate asta.

Ei însă nu se sinchisiră de Louis. Şi de ce ar fi făcut-o? Louis putea să mănânce acum animalul cu blană, fiindcă într-o bună zi avea să moară şi el, iar demonii aveau să-şi revendice ceea ce era al lor.

În timp ce-l priveau, Louis examina creatura: semăna cu şoarecele, dar avea o coadă mai lungă şi mai turtită; de asemenea, îi lipseau membrele anterioare. Nu era un hominid. Foarte bine.

Când îşi ridică privirea, zări o flamă slab luminoasă şi violetă, departe, spre stânga.

Ţinându-şi respiraţia şi încercând să rămână cât mai nemişcat posibil, Louis mări la maximum atât amplificarea luminii, cât şi factorul de mărire. Chiar şi pulsul în tâmple îi înceţoşa acum imaginea, dar ştia ce văzuse. Flama mărită rănea ochii cu o lumină violetă şi se desfăcea în evantai ca o rachetă care funcţionează în vacuum. Partea de jos era tăiată de o linie dreaptă şi neagră: muchia Zidului de Margine dinspre stânga.

Îşi scoase ochelarii. Chiar şi după ce ochii i se reobişnuiră cu întunericul, flama violetă era abia vizibilă, dar rămăsese tot acolo. Firavă… şi impresionantă.

Louis se întoarse la foc şi aruncă animalul la picioarele Valei. Se retrase apoi în dreapta, unde domnea bezna, şi îşi puse din nou ochelarii.

Privită din această poziţie flama arăta mult mai mare, dar, desigur, acei Zid de Margine era mult mai apropiat.

Vala jupui micul animal păros şi-l aruncă în oală, fără să-i scoată măruntaiele. După ce termină, Louis o conduse de braţ în întuneric.

— Aşteaptă o clipă, apoi spune-mi dacă vezi o flamă albastră, foarte departe.

— Da, o văd.

— Ştii ce este?

— Nu, dar cred că tatăl meu ştie. Este ceva despre care n-a vrut să vorbească ultima dată când s-a întors din oraş. Sunt mai multe asemenea flame. Întoarce-ţi privirea spre baza Arcadei şi spre sensul de rotaţie.

Benzile orizontale colorate în albastru şi alb ale zilei erau suficient de luminoase pentru a-l face să clipească. Louis le acoperi cu marginea palmei… şi, ajutat de ochelari, reuşi să zărească două mici flăcări de lumânare pe marginile Arcadei şi două şi mai mici, deasupra lor.

— Prima a apărut cu şapte falani în urmă, în apropierea bazei dinspre sensul de rotaţie al Arcadei, spuse Valavirgillin. Apoi, au apărut mai multe pe sensul de rotaţie, precum şi flamele acestea mai puternice din stânga şi din dreapta, după care altele, tot mai mici, spre sensul invers rotaţiei Arcadei. Acum sunt douăzeci şi unu. Ele se arată doar pentru două zile la fiecare rotaţie, când soarele este mai strălucitor.

Louis răsuflă din rărunchi, destinzându-se.

— Nu ştiu ce înseamnă când faci aşa, vorbi din nou femeia. Eşti supărat, speriat sau te simţi uşurat?

— Nici eu nu ştiu. Să spunem, uşurat. Avem mai mult timp decât am crezut.

— Timp pentru ce?

Louis izbucni în râs.

— Nu te-ai săturat încă de nebuniile mele?

— Oricum, îl repezi femeia, eu sunt în măsură să aleg dacă te cred sau nu!

Louis se înfurie. Nu o ura pe Valavirgillin, dar ea făcea dovada unui caracter imposibil şi încercase o dată să-l ucidă.

— Prea bine. Dacă această structură sub formă de inel, pe care trăieşti tu, este lăsată de capul ei, va spulbera pătratele de umbră — obiectele care acoperă soarele când vine noaptea — peste cinci sau şase falani. Asta va distruge absolut totul. Nu va mai rămâne nimic în viaţă când o să vă prăbuşiţi, în final, pe soare…

— Şi tu răsufli uşurat? ţipă ea.

— Linişteşte-te! Lumea Inelară nu este lăsată singură. Flamele acelea sunt motoare care o mişcă. Am ajuns la cel mai apropiat punct de soare şi ele utilizează jeturi de frânare — sunt îndreptate spre interior, spre soare. Ca astea. Făcu pentru ea, pe nisip, o schemă, cu vârful ascuţit al unui băţ.

— Vezi? adăugă el. Ne trag înapoi.

— Acum spui că n-o să murim?

— Motoarele s-ar putea să nu fie suficient de puternice pentru asta. Dar ne vor întârzia prăbuşirea. S-ar putea să mai avem la dispoziţie între zece şi cincisprezece falani.

— Am sperat să fii nebun, Louis. Ştii, însă, prea multe. Ştii că lumea este un inel, şi ăsta este un secret. — Femeia ridică din umeri, ca şi cum ar fi balansat o povară imensă. — Bine, am vorbit mult despre asta. Acum, vrei să-mi spui de ce nu ai sugerat rishathra?

Louis era complet surprins.

— M-am gândit că ai avut destulă rishathra cât să-ţi ajungă o viaţă.

— Cu aşa ceva nu se glumeşte! Rishathra este calea prin care se pecetluieşte un armistiţiu.

— Oh, am înţeles. Ne întoarcem la foc?

— Desigur, avem nevoie de lumină.

Vala depărta un pic oala de pe foc, pentru a fierbe mai încet.

— Trebuie să discutăm termenii, începu ea, aşezându-se în faţa lui. Eşti de acord să nu-mi faci nici un rău?

— Sunt de acord să nu-ţi fac nici un rău, dacă nu sunt atacat.

— Îţi fac şi eu aceeaşi concesie. Ce altceva mai vrei de la mine? Era energică şi directă, iar Louis intră şi el în joc.

— Mă vei transporta cât de departe vei putea, în funcţie de propriile tale nevoi. Mă aştept ca asta să însemne Cotul Râului. Vei trata obiectele capturate ca fiind ale mele. Nu le vei preda nici pe ele, nici pe mine, nici unei autorităţi. Mă vei sfătui, după cunoştinţele şi priceperea ta, cum să ajung în oraşul plutitor.

— Ce poţi să-mi oferi în schimb?

Asta acum! Nu era ea la mâna lui? Dar, în fine…

— Voi încerca să aflu dacă e posibil să salvez Lumea Inelară, spuse el şi rămase oarecum uimit, înţelegând că era lucrul pe care îl dorea cel mai mult. Dacă voi putea, mă voi strădui s-o fac, indiferent de costuri. Dacă mă conving că Lumea Inelară nu poate fi salvată, am să încerc să mă salvez pe mine, dar şi pe tine, dacă îţi convine.

Ea se ridică în picioare.

— Este o promisiune goală de conţinut! Îmi oferi nebuniile tale, ca şi cum ar avea o valoare reală!

Louis era amuzat.

— Vala, ai mai avut de-a face cu nebuni, până acum?

— N-am avut de-a face nici măcar cu străini sănătoşi! Sunt numai o studentă!

— Calmează-te! Ce altceva ţi-aş putea oferi? Cunoştinţe? Îmi împart cunoştinţele cu generozitate, aşa cum sunt. Ştiu cum s-au defectat maşinile Constructorilor Oraşului şi ce a cauzat asta.

I se părea corect să presupună că specia lui Halrloprillalar reprezenta Constructorii Oraşului.

— Alte nebunii?

— Asta ai s-o decizi singură. Şi… am să-ţi dau centura zburătoare şi ochelarii, atunci când n-o să mai am nevoie de ele.

— Şi când se va întâmpla asta?

— Când şi dacă se întoarce tovarăşul meu. — în lander mai existau o centură zburătoare şi o pereche de ochelari, destinate lui Halrloprillalar. — Sau o să fie ale tale, când voi muri. Îţi mai pot da acum jumătate din cantitatea mea de ţesătură. Cu ajutorul acestor bucăţi, vei putea să repari unele dintre vechile maşini ale Constructorilor Oraşului.

Vala medită o clipă, înainte de a-i răspunde.

— Aş fi vrut să fiu mult mai îndemânatică… Bine, sunt de acord cu toate cerinţele tale!

— Şi eu cu ale tale!

Ea începu să-şi dezbrace hainele şi bijuteriile. Încet, aparent excitant… până când Louis înţelese ce voia să facă: dorea să îndepărteze de ea orice armă posibilă. Aşteptă până fu complet goală, apoi o imită, aruncând la oarecare distanţă de ea lanterna-laser, ochelarii şi elementele costumului de impact, chiar şi cronometrul.

Apoi, făcură dragoste, sau un fel de dragoste. Nebunia ultimei nopţi dispăruse o dată cu vampirii. Îl întrebă, insistând, ce tehnici prefera, iar el alese poziţia misionarilor. Era prea multă formalitate. Probabil că aşa trebuia să fie. După aceea, când plecă să mestece în oala de gătit, se asigură că nu se interpunea între el şi armele sale. I se părea că acest lucru era posibil.

Apoi, femeia se întoarse la el şi începu să-i explice că semenii ei puteau face dragoste mai mult decât o dată.

Bărbatul stătea jos, cu picioarele încrucişate, ţinând-o pe Vala în poală, iar picioarele ei erau strâns încolăcite în jurul mijlocului său. Se mângâiară reciproc, se excitară, învăţară unul de la altul. Ei îi plăcea să fie scărpinată pe spate. Avea un spate musculos, cu torsul chiar mai lat decât al lui. O şuviţă de păr îi cobora de-a lungul şirei spinării. Femela avea un control deosebit al muşchilor vaginali. Marginile fâşiei de barbă erau foarte delicate şi moi.

Iar Louis Wu avea un disc de plastic sub părul de pe ceafă.

Rămaseră îmbrăţişaţi; ea aştepta.

— Chiar dacă voi nu aveţi electricitate, trebuie să ştii ceva despre ea, spuse Louis. Constructorii Oraşului au folosit-o pentru a pune în mişcare maşinile lor.

— Ştiu. Noi putem să producem electricitate din curgerea unui râu. Poveştile vorbesc despre o electricitate nelimitată care venea din cer înainte de căderea Constructorilor Oraşului.

Era suficient de corect. Pe pătratele de umbră existau generatoare solare care transmiteau energia, sub formă de unde, la colectoarele de pe Lumea Inelară. Evident, colectoarele utilizau cabluri supraconductoare şi, tot evident, ele nu mai funcţionau.

— Deci, dacă introduc un conductor foarte fin în interiorul creierului meu, în locul potrivit — ceea ce am şi făcut — atunci o mică parte din curent va gâdila nervii care înregistrează plăcerea.

— Cu ce seamănă?

— Este ca şi cum te-ai îmbăta, dar fără mahmureală sau ameţeli. Aduce cu rishathra, sau cu o împerechere reală, fără să fie nevoie să iubeşti pe altcineva decât pe tine şi fără să fie nevoie să te opreşti. Dar eu m-am oprit.

— De ce?

— Un străin deţinea sursa electrică. El dorea să-mi dea ordine. Mie însă, înainte de asta, mi-a fost ruşine.

— Constructorii Oraşului n-au avut niciodată fire în cranii. Ar fi trebuit să le găsim când am cercetat oraşele în ruină. Unde este practicat acest obicei? Femeia se desprinsese de el şi îl privea cu oroare.

Era păcatul pe care-l regreta cel mai des şi nu făcea din asta un secret.

— Îmi pare rău, spuse el.

— Spuneai că fâşii din această ţesătură ar putea… Ce este această ţesătură?

— Conduce curentul electric şi câmpul magnetic fără nici o pierdere. O numim supraconductoare.

— Exact, asta n-a mai funcţionat la Constructorii Oraşului. Aceste… supraconductoare au ruginit. Ţesătura ta va rugini şi ea, sau nu? Cât timp va dura?

— Nu, nu va rugini. Este un material diferit.

Ea ridică din nou tonul:

— Cum de ştii toate astea, Louis Wu?

— Ultimul mi le-a spus. Ultimul este un străin care ne-a adus aici, împotriva voinţei noastre. Ne-a lăsat fără nici un mijloc de a ne întoarce acasă.

— Acest Ultimul v-a luat drept sclavi?

— A încercat şi asta. Oamenii şi Kzinii sunt sclavi dificili.

— Înseamnă acest cuvânt un lucru bun?

Louis zâmbi.

— Nu. De asemenea, a luat cablu şi ţesătură supraconductoare când şi-a părăsit lumea. Nu avea timp să şi le fabrice singur. Probabil că ştia unde erau depozitate. La fel ca şi celelalte lucruri pe care le-a adus, ca discurile de păşit: fără îndoială că se aflau la îndemână.

Instantaneu, îşi dădu seama că ceva este în neregulă, dar abia peste o clipă ştiu despre ce era vorba.

Translatorul încetase să traducă, aproape imediat. Apoi, vorbi cu o altă voce.

— Louis, este înţelept să-i spui astfel de lucruri?

— A ghicit o parte dintre ele, spuse pământeanul. Era pe cale să mă învinovăţească pe mine pentru Prăbuşirea Oraşelor. Dă-mi înapoi translatorul!

— Pot să-ţi permit astfel de suspiciuni urâte? De ce ar fi împlinit semenii mei un act atât de răutăcios?

— Suspiciuni? Ticălos nenorocit! — Vala îngenunchease şi îl privea cu ochi dilataţi cum vorbea de unul singur lucruri de neînţeles. În casca sa nu putea auzi vocea Ultimului. Louis continuă: Te-au alungat ca Ultim şi tu ai fugit. Ai strâns ce-ai putut şi ai fugit. Discuri de păşit, conductoare, ţesături supraconductoare şi o navă. Cu discurile a fost uşor. Fabricaţi cu milioanele. Dar unde naiba ai găsit supraconductoare care să te aştepte taman pe tine? Şi ştiai că nu vor rugini pe Lumea Inelară!

— Louis, de ce am fi făcut aşa ceva?

— Pentru avantaje comerciale. Dă-mi înapoi translatorul!

Valavirgillin se ridică, trase oala de pe foc, mestecă în ea şi gustă.

Dispăru, apoi, spre vehicul şi se întoarse cu două castroane din lemn pe care le umplu cu un polonic.

Bărbatul aştepta neliniştit. Fără translator, Ultimul îl putea izola. Nu era prea înzestrat în învăţarea limbilor străine…

— Foarte bine, Louis. Nu a fost plănuit aşa şi, oricum, s-a întâmplat cu mult timp înainte. Căutam o cale de a ne lărgi teritoriul, cu risc minim. Outsiderii ne-au vândut coordonatele Lumii Inelare.

Outsiderii erau fiinţe reci şi fragile care mişunau prin galaxie în astronave subluminice. Comercializau informaţii. Puteau, foarte bine, să fi ştiut de Lumea Inelară şi să fi vândut informaţia Păpuşarilor, dar…

— Stai o clipă! Păpuşarii se temeau de zborul spaţial.

— Am depăşit această teamă. Dacă Lumea Inelară s-ar fi dovedit potrivită, atunci un zbor spaţial pe durata unei vieţi individuale n-ar fi reprezentat un risc mare. Am fi putut zbura în stază, desigur. Din ceea ce ne spuseseră Outsiderii şi din ceea ce am aflat din observaţiile prin telescop şi cu ajutorul sondelor automate, Lumea Inelară părea ideală. Trebuia să investigăm.

— O facţiune Experimentalistă?

— Desigur. Totuşi, ezitam să contactăm o civilizaţie atât de puternică. Am analizat însă, prin spectroscopie laser, supraconductoarele de pe Lumea Inelară. Am fabricat o bacterie care se hrănea cu ele. Sondele au însămânţat plaga supraconductoarelor de-a lungul Lumii Inelare. Ai ghicit atât de mult?

— Într-adevăr, atât de mult.

— Noi trebuia să sosim cu nave de comerţ. Comercianţii noştri le-ar fi venit oportun în ajutor. Ei ar fi trebuit să afle tot ceea ce aveam nevoie şi să câştige, în acelaşi timp, aliaţi. — Clară şi muzicală, vocea Păpuşarului nu trăda nici o urmă de vinovăţie sau ruşine.

Vala pusese castroanele pe jos şi se aşezase şi ea alături. Figura îi era în umbră. Din punctul ei de vedere, translatorul încetase să funcţioneze într-un moment cât se putea de nepotrivit.

— Atunci, spuse Louis, Conservatorii au câştigat alegerile, presupun…

— Inevitabil. O sondă descoperise jeturile de orientare. Ştiam de instabilitatea Lumii Inelare, desigur, dar speram să găsim unele mijloace mai sofisticate prin care s-o contracarăm. Când imaginile au fost făcute publice, guvernul a căzut. Nu mai aveam şansa de a ne întoarce pe Lumea Inelară până…

— Când? Când aţi răspândit plaga?

— Cu o mie cinci sute de ani în urmă, în timp terestru. Conservatorii au condus şase sute de ani. Apoi, ameninţarea Kzinti a adus din nou la putere Experimentaliştii. Când timpul mi s-a părut potrivit, l-am trimis pe Nessus, împreună cu echipa lui, pe Lumea Inelară. Dacă structura supravieţuise după mai bine de o mie de ani de la prăbuşirea culturii ce o putea repara, merita investigaţia. Aş fi putut trimite o echipă de comercianţi şi de salvare. Din nefericire…

Valavirgillin avea lanterna-laser în poală, ţinând-o îndreptată spre Louis Wu.

— …structura era avariată. Voi aţi găsit găuri de meteorit şi ţinuturi erodate complet până la scrith. Se părea că…

— Aceasta este o urgenţă. Aceasta este o urgenţă.

Louis îşi păstră vocea constantă. Cum reuşise ea să facă asta? O privise cum stătea îngenuncheată, având cele două castroane aburind de mâncare în fiecare mână. S-ar fi putut s-o fi luat din spatele ei? N-avea importanţă. Cel puţin, nu trăsese încă.

— Te ascult, răspunse Ultimul.

— Poţi să închizi lanternele-laser de la distanţă?

— Pot să fac mai mult decât asta. Pot să le explodez şi să-l omor pe cel care le ţine.

— Poţi doar să le închizi?

— Nu.

— Atunci, la naiba, dă-mi înapoi funcţiunile translatorului, repede! Testarea…

Cutia vorbea din nou în limbajul Oamenilor-Maşină.

— Cu cine sau cu ce vorbeai? se auzi imediat întrebarea Valei.

— Cu Ultimul, fiinţa care m-a adus aici. Să presupun că nu am fost încă atacat?

Ea ezită, înainte de a răspunde.

— Da.

— Atunci, înţelegerea noastră este încă în vigoare, iar eu tocmai culegeam informaţii, cu intenţia de a salva lumea. Ai motive să te îndoieşti de asta?

Noaptea era caldă, dar Louis se simţea gol şi neprotejat. Ochiul mort al lanternei-laser rămase inert în continuare.

— Rasa Ultimului a cauzat Prăbuşirea Oraşelor? întrebă din nou femeia.

— Da.

— Întrerupe negocierile! ordonă ea.

— Are cele mai multe dintre instrumentele de culegere a informaţiilor.

Vala medită o vreme şi Louis rămase nemişcat. Două perechi de ochi străluceau aproape, în spatele ei, în întuneric. Bărbatul se întrebă cât de bine auzeau demonii cu urechile lor şi cât de mult înţelegeau.

— Atunci, utilizează-le! Dar aştept să aud ce spune. Nici măcar nu i-am auzit vocea. S-ar putea să fie doar imaginaţia ta.

— Ultimule, mă auzi?

— Fireşte. — Căştile lui Louis emiteau în interplanetară, dar cutia de pe gâtul lui vorbea în limbajul lui Valavirgillin. Era bine aşa. — Am auzit promisiunea pe care ai făcut-o femeii. Dacă poţi găsi o cale prin care să stabilizezi această structură, fă-o.

— Evident, ai tăi ar folosi spaţiul.

— Dacă ai stabiliza Lumea Inelară cu ajutorul echipamentului meu, aş dori o răsplată. S-ar putea să doresc să cer o recompensă.

Valavirgillin încerca să dea un răspuns. Louis vorbi însă mai repede:

— O să ai răsplata pe care o meriţi.

— Guvernul meu, sub conducerea mea, a încercat să ajute Lumea Inelară, la peste o mie de ani după ce răul fusese făcut. Trebuie să ţii cont de asta.

— O să ţin, dar cu rezerve. — Apoi, Louis i se adresă Valei: Potrivit înţelegerii noastre, trebuie să consideri tot ceea ce deţii ca fiind proprietatea mea.

Ea îi întinse brusc lanterna-laser. Louis o aşeză alături, cu un oftat de uşurare, oboseală sau foame. Nu era timpul.

— Ultimule, spune-ne despre jeturile de orientare!

— Sunt colectoare Bussard montate în consolă pe Zidul de Margine, de regulă distanţate la aproape cinci milioane de kilometri. Ar trebui să găsim trei sute de astfel de instalaţii pe fiecare Zid de Margine. Când sunt în funcţiune, fiecare colectează vântul solar de pe o rază de şapte până la opt mii de kilometri, îl comprimă electromagnetic până amorsează fuziunea şi îl ejectează în spate, asemeni rachetelor, sub formă de frânare.

— Noi putem vedea câteva dintre ele în funcţiune. Vela spune că… funcţionează douăzeci şi unu? — Femeia aprobă din cap. — Asta înseamnă că lipsesc 95 la sută dintre ele. La dracu!

— Mi se pare posibil. Am obţinut holograme a patruzeci de instalaţii, de când am vorbit ultima oară, şi toate erau dezafectate. Să calculez forţa dezvoltată de toate jeturile în funcţiune?

— Bun.

— Mă aştept să nu fie suficient de multe jeturi montate pentru a salva structura.

— Mda…

— Să fi instalat Inginerii Lumii Inelare un sistem de stabilizare independent?

Protectorii Pak nu gândeau în acest fel, nu-i aşa? Aveau tendinţa de a se încrede prea mult în capacitatea lor de a improviza.

— Nu cred, dar o să căutăm. Ultimule, îmi este foame şi somn.

— Mai este ceva de adăugat?

— Urmăreşte jeturile de orientare. Vezi ce le face funcţionale şi cum transmit forţa.

— Am să observ.

— Încearcă să contactezi oraşul plutitor. Spune…

— Louis, nu pot să transmit nici un semnal prin Zidul de Margine.

— Evident, pentru că este din scrith pur. Mută nava.

— Nu aş fi în siguranţă.

— Dar sonda?

— Sonda este prea departe pentru a transmite pe frecvenţe aleatorii. — După o ezitare îndelungată, Păpuşarul continuă: Pot însă transmite mesaje prin cealaltă sondă. Oricum, tot trebuie s-o trimit peste Zidul de Margine, pentru alimentare.

— Bine. Mai întâi, poziţioneaz-o deasupra zidului, ca staţie releu. Încearcă să atingi oraşul plutitor.

— Louis, am avut probleme cu localizarea translatorului tău. Landerul este însă la aproape douăzeci şi cinci de grade de poziţia ta, în sens invers rotaţiei. De ce?

— Chmeee şi cu mine ne-am împărţit eforturile. Eu mă îndrept spre oraşul plutitor. El se îndreaptă spre Marele Ocean. Ar fi sigur să spun doar atât.

— Chmeee nu mi-a răspuns la apeluri.

— Mă tem că cei din neamul lui nu sunt sclavi prea docili, Ultimule! Mai apelează-mă peste douăsprezece ore.

Louis îşi luă castronaşul şi începu să mănânce. Valavirgillin nu utilizase nici un fel de condiment. Terciul fierbinte şi rădăcinile din el nu-i prea stimulau apetitul. Nu-i păsa. Curăţă castronul până la ultima bucăţică dar nu neglijă să ia şi o pilulă antialergică. Apoi, se târâră în vehicul să doarmă.

17. SOARELE MIŞCĂTOR

Bancheta capitonată se dovedea un substitut rudimentar al discurilor de dormit şi tremura sub el, Louis era încă obosit. Adormea, şi mişcările îl trezeau, adormea, şi îl trezeau…

De data asta, Valavirgillin era cea care îl mişca de umăr. Vocea îi era mieros sarcastică.

— Servitorul tău îndrăzneşte să-ţi tulbure odihna binemeritată, Louis.

— Uf! Okay. De ce?

— Am parcurs o distanţă bună, dar pe aici sunt bandiţi din specia Fugarilor. Unul dintre noi trebuie să călătorească cu arma în mână.

— Oare Oamenii-Maşină nu mănâncă după ce se trezesc?

Ea părea dezorientată.

— Dar nu mai este nimic de mâncare… Îmi pare rău! Noi mâncăm o singură dată, înainte să ne culcăm.

Louis îmbrăcă costumul de impact şi vesta. Împreună cu Vala, improviză un acoperiş de metal deasupra plitei. Louis se aşeză pe el şi constată că ieşea prin gaura de fum până la subsuori. Strigă spre interior:

— Cum arată Fugarii?

— Au picioare mai lungi decât ale mele, piepturi mari, degete lungi. Pot căra cu ei arme furate de la noi.

Vehiculul se puse în mişcare.

Traversau o zonă muntoasă, presărată cu o vegetaţie arsă de secetă, mai mult mărăcinişuri. Arcada era vizibilă în lumina zilei, dacă îţi aminteai de ea, altfel se dizolva în albastrul cerului. Prin ceaţa depărtării, Louis putea să zărească un oraş ce plutea în aer ca într-o poveste.

Totul pare atât de real, gândi el. Peste doi sau trei ani însă, ar putea deveni coşmarul unui nebun.

Îşi scoase translatorul din vestă.

— Chem Ultimul, chem Ultimul…

— Sunt aici, Louis. Vocea ta trădează o uşoară vibraţie.

— Trepidaţiile mijlocului de transport. Ai vreo noutate pentru mine?

— Încă nu-mi răspunde Chmeee la apel, nici cetăţenii oraşului plutitor. Am lansat sonda a doua într-o mare mai mică, fără nici un incident. Mă îndoiesc că cineva ar putea s-o descopere pe fundul mării. În câteva zile, Acul Încins al Căutării va avea rezervoarele pline.

Louis renunţă să-i spună Ultimului despre Oamenii Mării. Cu cât Păpuşarul se simţea mai în siguranţă, cu atât mai puţin probabil ar fi fost să-şi abandoneze proiectul, Lumea Inelară, precum şi pe pasagerii săi.

— Vroiam să te întreb ceva. Ai montat discuri pe sondă. Dacă ai trimite una după mine, aş putea pur şi simplu să păşesc prin ele pe Ac. Corect?

— Nu, Louis. Acele discuri de păşit sunt conectate doar la rezervoarele de combustibil ale Acului, printr-un filtru care lasă să treacă numai atomii de deuteriu.

— Dacă înlături filtrul, ar putea lăsa să treacă un om?

— Tot în rezervorul de combustibil îţi vei încheia călătoria. De ce mă întrebi? Cel mult, ai putea economisi o săptămână de călătorie cu Chmeee.

— Ar fi bine s-o putem face. S-ar putea întâmpla orice.

De ce ascundea oare fuga Kzinului? Trebuia să admită că găsea incidentul jenant. Pur şi simplu, nu voia să vorbească despre asta… În plus, l-ar fi enervat şi pe Păpuşar.

— Vezi dacă poţi aranja un procedeu de urgenţă, numai în caz că vom avea nevoie de el, adăugă bărbatul.

— O să-ncerc, Louis. Am localizat landerul la o zi de ţărmurile Marelui Ocean. Ce se aşteaptă Chmeee să găsească acolo?

— Semne şi lucruri uimitoare. Lucruri noi şi diferite. Tanj, nu ar mai fi trebuit să se ducă dacă am fi ştiut ce găseşte!

— Desigur, spuse sceptic Păpuşarul, apoi întrerupse legătura. Louis vârî translatorul în buzunar. Zâmbea. Ce se aştepta Chmeee să găsească la Marele Ocean? Dragoste şi o armată! Dacă harta Jinx-ului fusese stocată cu multicleşti cu tot, atunci de ce nu şi cea a Kzin-ului?

Impuls sexual sau autoapărare sau răzbunare — oricare dintre ele l-ar fi împins pe Chmeee spre harta Kzin-ului. Pentru el, siguranţa şi răzbunarea mergeau împreună. Dacă Chmeee n-ar fi fost în stare să-l domine pe Ultimul, cum s-ar fi putut întoarce în spaţiul cunoscut?

Dar chiar şi cu o armată de Kzini, ce se aştepta să poată face împotriva Ultimului? Îşi închipuia că au astronave? Louis îşi imagină cât de dezamăgit urma să fie.

Cu siguranţă, însă, acolo existau femele Kzinti.

Era totuşi ceva ce Chmeee putea face împotriva Ultimului. Probabil că nu se gândise la asta, iar Louis nu-i putea spune acum. Nici nu era încă sigur că dorea acest lucru. Era mult prea drastic.

Bărbatul se încruntă. Tonul sceptic al Păpuşarului îl îngrijora. Cât de mult ghicise? Extraterestrul era un lingvist desăvârşit; dar tocmai pentru că era un extraterestru, astfel de nuanţe nu s-ar fi strecurat în vocea lui. Trebuiau să fie puse acolo.

Timpul avea să hotărască. În jur, pădurea pitică crescuse suficient de mare pentru a ascunde oameni stând pe vine. Louis îşi plimba încontinuu privirea, în căutarea unor tufişuri sau văi printre dealurile din faţă. Costumul său de impact ar fi putut opri un glonţ rătăcit, dar ce se întâmpla dacă bandiţii trăgeau asupra şoferului? Louis putea să fie prins într-o capcană de metal contorsionat şi combustibil în flăcări.

Continua să privească împrejurimile cu atenţie sporită.

În scurt timp, îşi dădu seama că erau frumoase. Trunchiurile drepte, de un metru şi jumătate înălţime, se terminau cu imense flori la capete. Louis privi cum o pasăre imensă se aşeză într-o astfel de floare, o pasăre semănând cu un vultur uriaş, cu excepţia ciocului lung şi subţire ca o suliţă. Rădăcina Cot, o specie mai mare decât văzuse cu ocazia primei vizite la aproape o sută cincizeci de milioane de kilometri de aici, înflorise într-o aglomerare de garduri plasate la întâmplare. Aici creştea şi planta comestibilă pe care o mâncaseră noaptea trecută. Ceva mai încolo, se ridică brusc un nor de fluturi asemănători, de la distanţă, cu cei tereştri.

Totul părea atât de real. Oare Protectorii Pak ar fi construit ceva inconsistent? Dar aceiaşi Pak aveau o imensă încredere în opera lor şi în capacitatea de a repara orice, sau de a crea noi maşini din ce aveau la îndemână.

Toate speculaţiile lui se bazau pe vorbele unui om mort cu şapte sute de ani în urmă: Jack Brennan Centurarul, care cunoscuse această rasă numai printr-un singur individ. Arborele vieţii îl transformase pe Brennan într-un om în stadiu de Protector — piele-armură, a doua inimă, cutie craniană mărită… Asta îl afectase psihic. Or, Phssthpok putea să fie atipic. Louis Wu, înarmat cu opiniile lui Jack Brennan asupra lui Phssthpok şi a rasei Pak, încerca să gândească la fel ca cineva în mod evident mai inteligent decât el.

Trebuia să existe o cale de a salva totul.

Mărăcinişurile făcuseră loc unei plantaţii de plante-cârnat spre sensul de rotaţie şi unor dealuri domoale în direcţie opusă. În cele din urmă, Louis zări departe în faţă, şi pentru prima oară, o staţie de alimentare cu combustibil. Era ceva serios, o uzină chimică şi începutul unui oraş ce se dezvolta în jurul ei.

Vala îl chemă jos din punctul său de observaţie.

— Închide gaura de fum. Rămâi în interior, ca să nu fii văzut.

— Sunt clandestin?

— Eşti neobişnuit. Există excepţii, dar ar trebui să explic de ce eşti pasagerul meu. Şi nu am o explicaţie prea bună.

Defilară de-a lungul pereţilor fără ferestre ai uzinei. Printr-o ferestruică, Louis o privea pe Vala tocmindu-se cu câţiva oameni cu picioare lungi şi piepturi late. Femeile erau impresionante, cu sânii lor mari şi bustul pe măsură, dar nu le putea numi frumoase. Părul negru şi lung le acoperea fruntea şi obrajii, încadrând o faţă delicată în formă de „T”.

Louis se ghemuise în spatele locului din faţă, în timp ce Vala stivuia pachete prin uşa pasagerului. Curând, se puseseră din nou în mişcare.

O oră mai târziu, departe de orice localitate, Vala părăsi drumul. Louis coborî din postul său de observaţie. Era extrem de flămând. Vala cumpărase alimente: o pasăre mare afumată şi nectar din florile gigante. Louis începu să rupă bucăţi din pasăre.

— Tu nu mănânci? întrebă el, după un timp.

Vala zâmbi.

— Nu, până la noapte. Dar am să beau cu tine.

Din spatele maşinii, aduse recipientul din sticlă colorată şi turnă un fluid incolor în nectar. Bău, apoi îi trecu recipientul. Louis bău şi el.

Alcool, desigur. Nu existau puţuri de petrol pe Lumea Inelară, nu-i aşa? Puteai, în schimb, să construieşti distilerii de alcool oriunde erau plante care fermentau.

— Vala, nu e posibil ca unora să le placă prea mult această băutură?

— Uneori.

— Şi ce se-ntâmplă atunci?

Întrebarea o surprinsese.

— Învaţă. Unii devin nefolositori din cauza băutului. Se supraveghează unii pe alţii, dacă este nevoie.

Era, în miniatură, o problemă de cablare şi cu aceleaşi soluţii: timpul şi selecţia naturală. Nu părea a fi un lucru care să o preocupe pe Vala… iar Louis nu-şi putea permite să fie preocupat la rândul lui.

— Cât de departe suntem de oraş? întrebă el.

— Trei sau patru ore pe calea aerului, dar acolo vom fi opriţi. Louis, m-am tot gândit la problema ta. De ce nu zbori tu, pur şi simplu?

— Tu să-mi răspunzi. Eu aş fi de acord, dacă nimeni n-ar trage în mine. Tu ce crezi, ar trage cineva într-un om zburător sau l-ar lăsa, mai întâi, să vorbească?

Ea sorbi din recipientul cu nectar, înainte de a vorbi:

— Regulile sunt stricte. Nimeni, în afara speciei Constructorilor Oraşului, nu poate intra fără invitaţie. Dar nimeni n-a zburat vreodată spre oraş!

Îi trecu sticla. Nectarul era dulce; asemeni siropului de rodie întărit cu ceea ce era probabil alcool de 200 de grade. Louis se aşezase şi îşi îndreptase ochelarii spre oraş.

Era alcătuit din turnuri verticale adunate în inflorescenţe de crin, într-o ameţitoare varietate de stiluri: blocuri, ace ascuţite la vârf şi la bază, lespezi translucide, cilindri poliedrici, un con zvelt ancorat cu vârful în jos. Unele clădiri erau numai ferestre; altele numai balcoane. Poduri graţios arcuite sau rampe drepte şi largi le uneau la cele mai imprevizibile niveluri. Lăsând la o parte faptul că acele clădiri nu erau întru totul omeneşti, Louis nu putea să creadă că cineva construise aşa ceva intenţionat. Era grotesc.

— Trebuie să fi venit de la mii de kilometri, spuse el. Când s-a oprit energia, au rămas clădiri cu surse independente. S-au adunat astfel la un loc. Semenii lui Prill s-au amestecat cu toţii într-un singur oraş. Asta s-a întâmplat, nu-i aşa?

— Nimeni nu ştie. Dar tu, Louis, vorbeşti de parcă ai vedea cum se întâmplă!

— Tu ai trăit aici toată viaţa. Nu poţi vedea în felul meu. Continuă să privească.

Era un pod. De la o clădire joasă, fără ferestre, situată pe vârful unui deal din apropiere, se ridica într-o curbă graţioasă, pentru a atinge capătul unui pilon uriaş, în formă de fluier. Un drum pavat cu piatră şerpuia pe pantele dealului până la clădirile din vârf.

— Presupun că oaspeţii invitaţi trebuie să treacă prin acest loc din vârf şi, apoi, pe podul plutitor.

— Desigur.

— Ce se întâmplă acolo?

— Sunt cercetaţi pentru obiecte interzise. Sunt chestionaţi. Constructorii Oraşului sunt foarte selectivi în privinţa celor pe care-i lasă să treacă, de ce n-am fi şi noi?! Uneori, disidenţii au încercat să fure bombe. Mercenari angajaţi de Constructorii Oraşului au încercat odată să le trimită piese pentru a-şi repara colectoarele lor magice de apă.

— Ce?

Vala zâmbi.

— Unele încă funcţionează. Ei colectează apa din aer. Nu e suficientă. Noi pompăm apa din râu în oraş. Dacă ne certăm din cauza politicii, ei rămân fără apă, iar noi fără informaţiile pe care le deţin, aşa că se ajunge la un compromis.

— Informaţii? Ce au, telescoape?

— Tatăl meu mi-a povestit despre asta odată. Au o cameră care arată ce se întâmplă în lume, mai bine decât ochelarii tăi. Oricum, Louis, au avantajul înălţimii.

— Ar fi trebuit să-l întreb pe tatăl tău despre asta. Cum…

— S-ar putea să nu fie o idee prea bună. El este foarte… el n-ar înţelege…

— Am eu o formă şi o culoare nepotrivite?

— Exact, n-o să te creadă că poţi făuri lucruri asemănătoare celor pe care le ai. Ţi le va lua.

Tanj, la naiba!

— Ce se întâmplă după ce-i lasă pe turişti să treacă?

— Tatăl meu s-a întors acasă cu braţul stâng inscripţionat într-un limbaj pe care numai Constructorii Oraşului îl cunosc. Scrisul străluceşte ca sârma de argint. Nu se spală, dar dispare treptat, într-un falan sau doi.

Asta semăna mai degrabă cu un circuit imprimat decât cu un tatuaj. Constructorii Oraşului aveau un control mai mare asupra oaspeţilor lor decât şi-ar fi închipuit aceştia.

— Okay. Ce fac oaspeţii după aceea?

— Discută politică. Fac cadouri: cantităţi mari de alimente şi anumite unelte. Constructorii Oraşului le arată minunăţii şi fac rishathra cu ei. — Apoi, Vala se ridică brusc. — Trebuie să plecăm!

Lăsaseră în spate ameninţarea bandiţilor. Louis călătorea acum în faţă, alături de ea. Zgomotul se dovedea la fel de supărător ca şi hurducăturile; erau nevoiţi să-şi ridice vocile.

— Rishathra? strigă Louis.

— Nu acum. Conduc. — Vala îi adresă un zâmbet larg: Constructorii Oraşului sunt foarte buni la rishathra. Ei pot să se potrivească cu aproape orice rasă. Treaba asta ajută să-şi menţină imperiul lor antic. Noi utilizăm rishathra pentru comerţ şi pentru a nu avea copii înainte de a dori să ne împerechem şi să ne stabilim, dar Constructorii Oraşului nu renunţă niciodată.

— Cunoşti pe cineva care ar putea să mă invite ca oaspete? Să spunem, din cauza maşinilor mele.

— Numai tatăl meu. Dar n-o va face.

— Atunci, va trebui să zbor până acolo.

— Sub el, se află ferma din umbră. Ai putea trece drept un fermier, dacă renunţi la unelte. Fermierii sunt din toate rasele. Este o muncă murdară. Canalul deşeurilor oraşului este deasupra şi ei trebuie să le împrăştie la plante. Plantele sunt toate cavernicole, plante ce cresc în întuneric.

— Dar… oh, desigur, înţeleg. Soarele nu se mişcă niciodată, aşa că întotdeauna este întuneric sub oraş. Viaţă de peşteră? Ciuperci?

Ea îl privi surprinsă.

— Louis, cum te-ai fi aşteptat să se mişte soarele?

— Am uitat unde mă aflu. — Zâmbea. — îmi pare rău!

— Cum se poate mişca soarele?

— Păi, de fapt, planeta se mişcă. Lumile noastre sunt nişte bile rotitoare, înţelegi? Dacă trăieşti într-un punct, soarele pare să se ridice pe o parte a cerului şi să coboare pe cealaltă; apoi este noapte, până se ridică din nou. De ce credeţi că Inginerii Lumii Inelare au construit pătratele de umbră?

Vehiculul începu să se bâţâie. Vala se bâţâia şi ea şi faţa i se albise. Louis întrebă calm:

— Este mult prea straniu pentru tine?

— Nu asta.

Tuşi într-un mod ciudat. Murea de râs?

— Pătratele de umbră. Este evident până şi pentru cei mai proşti. Pătratele de umbră imită ciclul zi-noapte al lumilor sferice. Louis, aş fi dorit cu adevărat să fii nebun. Louis, ce putem face?

Trebuia să-i ofere câteva răspunsuri.

— Mă gândesc la practicarea unei găuri sub unul dintre Marile Oceane, chiar înainte de a ajunge în punctul cel mai apropiat de soare. Să lăsăm cantităţi enorme de apă, depăşind de câteva ori masa Pământului, să se scurgă în spaţiu. Reacţia va împinge Lumea Inelară la locul ei. Ultimule, asculţi?

Superba voce de contralto răspunse imediat:

— Nu mi se pare fezabil.

— Desigur că nu este fezabil. Din cauza unui singur lucru: cum am putea da o gaură? în plus, Lumea Inelară ar putea să se clatine, provocând o vibraţie atât de mare, încât probabil ar ucide tot ce se află pe ea şi ar conduce la pierderea atmosferei. Dar aş încerca. Vala, voi încerca!

Ea repetă acel sunet ca un lătrat şi îşi clătină cu putere capul.

— Cel puţin, nu gândeşti la scară mică!

— Ce-ar fi făcut Inginerii Lumii Inelare? Ce s-ar fi întâmplat dacă anumiţi inamici ar fi distrus majoritatea jeturilor de orientare? Nu cred că ar fi construit Lumea Inelară fără să ţină seama de asta. Am nevoie să aflu mai multe despre ei. Du-mă în oraşul plutitor, Vala!

18. FERMA DIN UMBRĂ

Începuseră să depăşească alte vehicule: cutii mari sau mici, prevăzute cu ferestre, fiecare purtând în partea din spate câte o cutiuţă mai mică. Drumul se lăţise şi devenise mai neted. Staţiile de alimentare se îndesiseră şi ele, toate în acelaşi stil, masiv şi pătrăţos, specific Oamenilor-Maşină. Din cauză că întâlneau tot mai multe vehicule pătrăţoase, Vala era nevoită să încetinească. Louis se simţea observat de pretutindeni.

O dată ajunşi în vârful unei pante, li se oferi brusc panorama întregului oraş. Vala interpretă rolul ghidului, în timp ce coborau panta printr-un trafic tot mai aglomerat.

Cotul Râului prinsese viaţă, prima oară, ca o îngrămădire de ciocuri de-a lungul ţărmului dinspre sensul de rotaţie, al râului lat şi maroniu, botezat Râul Şarpe. Acum, acea regiune centrală avea aerul unei mahalale. Oraşul sărise râul peste mai multe poduri şi se extinsese concentric. O bucată fusese ciupită din el. Această porţiune lipsă era umbra aruncată de cetatea plutitoare a Constructorilor Oraşului.

Cutii în mişcare îi înconjurau din toate părţile. În aer plutea un miros accentuat de alcool. Vala încetini la un ambuteiaj. Louis se făcuse mai mic pe banchetă. Ceilalţi conducători de vehicule aveau acum prilejul să-l remarce pe straniul om din stele.

N-o făcuseră, însă. Nu-l vedeau nici pe Louis, nu se vedeau nici unii pe alţii; păreau să remarce doar celelalte vehicule. Ca atare, Vala continuă să conducă, până în centrul oraşului.

Aici, casele erau îngrămădite unele în altele. Erau înguste, având trei sau patru niveluri, şi fără nici un spaţiu între ele. Se extindeau deasupra străzilor clar profilate în lumina zilei. În contrast evident, clădirile publice erau toate joase, întinse, masive şi aşezate pe fundaţii impunătoare. Se băteau între ele pentru sol, nu pentru a cuceri înălţimea, niciodată pentru înălţime, unde domnea atotputernicul oraş plutitor.

Vala îi arătă şcoala comercianţilor, un complex impresionant de construcţii bogate din piatră. Un cvartal mai departe, îi arătă o intersecţie.

— Casa mea este acolo, aceea cu multă piatră roz.

— Este o problemă să mergem acolo? Vala clătină din cap.

— M-am gândit mult la asta. Nu. Tatăl meu nu te-ar crede niciodată. Chiar şi multe dintre pretenţiile Constructorilor Oraşului le consideră ca fiind minciuni sfruntate. Şi eu am crezut asta, odinioară, dar din cele ce mi-ai spus despre acea… Halrloprillalar…

Louis izbucni în râs.

— Ea era o mincinoasă. Dar semenii ei au condus Lumea Inelară. Părăsiseră Cotul Râului şi se îndreptau spre babord. Abia peste câţiva kilometri, Vala traversă ultimul dintre poduri. Departe, pe partea stângă a marii umbre, coti pe un drum lăturalnic abia vizibil şi parcă.

Coborâră amândoi în lumina mult prea puternică a soarelui. Începură să muncească aproape în tăcere. Louis folosi centura de zbor pentru a ridica un bolovan masiv. Valavirgillin săpă o groapă pe locul unde fusese acesta. În ea, Louis aşeză cea mai mare parte din ţesătura fină şi neagră care-i revenise lui. O acoperi cu pământ şi aşeză piatra la loc.

Vârî, apoi, centura de zbor în rucsacul Valei şi-l puse pe spate. Tot acolo îndesase costumul de impact, vesta, ochelarii, lanterna-laser şi recipientul cu nectar. Rucsacul devenise acum voluminos şi greu. Louis îl coborî, reglă centura pentru a oferi o anumită sustentaţie, ascunse translatorul chiar sub capac şi ridică din nou rucsacul pe umeri.

Purta o pereche de pantaloni scurţi de-ai Valei, legaţi cu o sfoară, ca să nu-i cadă în vine. Erau prea mari pentru el. Faţa epilată ar fi trecut drept naturală printre semenii săi. Acum, nimic din înfăţişarea lui nu sugera călătorul interstelar, cu excepţia, poate, a căştilor translatorului. Trebuia să rişte asta.

Nu zărea absolut nimic din locul spre care se îndreptau. Ziua era mult prea luminoasă, iar umbra prea întinsă şi prea întunecoasă.

Păşiseră din zi în noapte.

Vala părea că nu întâmpină nici o dificultate în a-şi găsi drumul. Louis o urma. Treptat, ochii i se adaptară şi începu să zărească poteci înguste printre culturi.

Mărimea ciupercilor varia de la dimensiunile unui buton până la forme asimetrice imense, având cozile cât capul lui Louis şi pălăria cât pieptul său. Unele semănau într-adevăr cu nişte ciuperci, altele nu aveau nici o formă. Un miros de putreziciune plutea în aer. Prin spaţiile rămase libere între clădirile ce pluteau deasupra, coborau stâlpi de lumină atât de intensă încât păreau solizi.

Ciuperci gulerate cu galben înconjurau o recoltă stropită cu roşu care crescuse pe solul prăfos şi cenuşiu. Lănci medievale stăteau în poziţie verticală, colorate în alb pătat cu sânge. Un covor portocaliu, galben şi negru acoperea un trunchi de copac putred.

Oamenii erau aproape la fel de diferiţi ca şi fungidele. Se vedeau aici Fugari ce utilizau o seceră cu două mânere pentru a reteza o ciupercă imensă a cărei pălărie eliptică era tivită cu portocaliu. Dincolo, oameni mărunţi cu feţe late şi braţe mari umpleau coşuri de bureţi. Giganţii Ierbii cărau aceste coşuri. Vala îşi continua comentariul în şoaptă:

— Majoritatea speciilor preferă să se angajeze în grup, pentru a se proteja de şocurile culturale. Şi noi vom locui separat.

Ceva mai încolo, câţiva oameni împrăştiau compost şi gunoi bine fermentat. Louis simţea mirosul de la distanţă. Erau şi din specia Valei? Desigur. Ei erau Oamenii-Maşină, numai că doi stăteau deoparte şi priveau. Şi aveau arme.

— Cine sunt ăştia? Prizonieri?

— Deţinuţi condamnaţi pentru crime minore. Timp de douăzeci până la cincizeci de falani servesc societatea în această… Îşi lăsă fraza neterminată. Unul dintre gardieni se apropiase de ei. O salută pe Vala.

— Doamnă, n-ar trebui să fiţi aici! Gunoierii ăştia v-ar putea lua ostatic.

Vala încercă să adopte un aer obosit.

— Mi s-a oprit automobilul. Trebuie să ajung la şcoală, să le spun ce s-a întâmplat. Te rog, pot să traversez ferma din umbră? Au fost cu toţii omorâţi. Ucişi de vampiri. Trebuie să se afle. Te rog!

Gardianul ezita.

— Traversaţi atunci, dar lăsaţi-mă să vă dau o escortă! — Individul fluieră un crâmpei muzical, apoi se întoarse spre Louis. — Cu tine ce-i?

— L-am împrumutat eu, să-mi care bagajul, răspunse Vala în locul lui.

Gardianul vorbi rar şi distinct.

— Tu! Te duci cu doamna cât de departe doreşte, dar să rămâi în ferma din umbră. Apoi te întorci la ceea ce făceai. Cu ce te ocupi?

Fără translator, Louis era mut. Se gândi la lanterna-laser pierdută printre lucrurile din rucsac. Îşi coborî mâna la întâmplare peste un strat de ciuperci tivite cu purpuriu şi arătă spre o sanie pe care era stivuită o grămadă din acelaşi soi.

— Foarte bine.

Gardianul se uită peste umărul lui Louis.

Mirosul îi dezvălui la cine privea, fără a mai fi nevoie să se întoarcă. În consecinţă, aşteptă docil, în timp ce gardianul dădea instrucţiuni unei perechi de demoni.

— Însoţiţi-o pe doamnă şi pe hamalul ei până la marginea fermei. Vedeţi să nu li se întâmple ceva!

Porniră unul câte unul, în şir, de-a lungul cărării, spre centrul fermei. Demonul mascul era în frunte, iar femela lui încheia plutonul. Mirosul de putreziciune devenise tot mai puternic. Sănii cu fertilizatori îi depăşeau pe alte cărări.

Sânge şi tanj! Cum naiba avea să scape de demoni?

Louis privi înapoi. Femela demon îi zâmbi. Cu siguranţă, pe ea n-o deranja mirosul. Dinţii ei semănau cu nişte triunghiuri imense, perfect adaptaţi pentru sfâşiat, iar urechile-i groteşti erau ridicate, în alertă permanentă. Ca şi perechea ei, purta doar o traistă agăţată de umăr; un păr des le acoperea cea mai mare parte a corpului.

Ajunseseră la o zonă de sol descoperit. Dincolo de ea, se zărea o groapă, iar deasupra acesteia plutea o ceaţă ce ascundea ce se afla mai departe. O conductă vărsa reziduurile menajere în groapă. Privirea lui Louis urmări conducta, până ce aceasta se pierdu în textura neagră a cerului.

Femela demon îi vorbi în ureche şi Louis tresări. Utiliza limbajul Oamenilor-Maşină.

— Ce-ar gândi regele gigant dacă ar şti că Louis şi Wu sunt una şi aceeaşi persoană?

Louis o privi uimit.

— Eşti mut fără cutiuţa ta? N-are importanţă. Noi suntem în serviciul tău.

Bărbatul demon îi vorbea lui Valavirgillin. Ea dădea din cap, în semn de aprobare. Ieşiră de pe potecă. Louis şi tovarăşa lui îi urmară pe demoni până în dreptul unei ciuperci albe, excesiv de mari, sub care se ghemuiră cu toţii.

Vala era nervoasă. Mirosul trebuie să fi ajuns şi la ea, aşa cum ajunsese la Louis.

— Kyeref spune că acestea sunt reziduuri proaspete. Într-un falan, urmează să fermenteze, după care vor îndepărta conducta şi-l vor împrăştia ca fertilizator. Până atunci, nimeni nu mai vine pe aici.

Vala apucă rucsacul de pe spatele lui Louis şi-l deşertă pe jos. Louis ridică translatorul (urechile demonilor intraseră în alertă atunci când mâna lui se apropiase de lanterna-laser) şi mări volumul, apoi întrebă:

— Câte lucruri cunosc Oamenii Nopţii?

— Mai multe decât ne închipuim.

Vala lăsă impresia că dorea să spună mai mult, dar n-o făcu. Masculul demon răspunse în locul ei:

— Lumea e condamnată la o distrugere îngrozitoare, peste nu prea mulţi falani. Numai Louis Wu poate să ne salveze. — Zâmbi, dezvăluind o dantură ameninţătoare, formată din dinţi extrem de ascuţiţi. Răsuflarea sa era ca de bazilisc.

— Nu pot să-mi dau seama dacă eşti sarcastic, spuse Louis. Crezi în mine?

— Întâmplări ciudate pot declanşa harul profeţiei în oamenii nebuni. Noi ştim că ai unelte care nu se mai întâlnesc nicăieri. Nici rasa ta nu este cunoscută. Dar lumea este mare şi nici noi nu cunoaştem totul. Rasa prietenului tău păros este şi mai ciudată.

— Ăsta nu este un răspuns.

— Salvează-ne! Noi nu îndrăznim să ne amestecăm. — Demonul pierduse puţin din zâmbet, deşi buzele îi rămăseseră întredeschise. (Probabil că era vorba de un efort conştient. Dinţii aceia mari…) — Ce ne pasă nouă dacă eşti nebun? Activitatea celorlalte specii rareori se intersectează cu propriile noastre vieţi. Până la urmă, toţi ne aparţin.

— Mă întreb dacă nu voi sunteţi adevăraţii conducători ai lumii…

Louis făcuse această afirmaţie din considerente diplomatice, apoi se gândi cu oarecare jenă că ar putea să fie chiar adevărat.

— Multe specii pretind că ele conduc lumea, spuse femela, sau partea lor din lume. Am putea noi avea pretenţii asupra pădurilor în locul Oamenilor Agăţători? Ori asupra înălţimilor lipsite de aer ale Oamenilor de pe Munţii Răsturnaţi? Şi ce specii ar dori domeniul nostru?

Râdea, şi acest lucru era cât se poate de sigur. Louis interveni.

— Există pe undeva un Centru de Reparaţie al lumii. Ştiţi unde?

— Fără-ndoială că ai dreptate, spuse masculul, dar noi nu avem habar unde ar putea fi.

— Ce ştiţi despre Zidul de Margine? Dar despre Marile Oceane?

— Există prea multe mări. Nu ştiu la care dintre ele te referi. Au existat activităţi de-a lungul Zidului de Margine înainte ca marile flame să apară pentru prima oară.

— Chiar aşa? Ce fel de activităţi?

— Multe dispozitive de ridicat urcau echipamente cu mult deasupra nivelului Oamenilor de pe Munţii Răsturnaţi. Acolo se aflau Constructorii Oraşului şi Oameni de pe Munţii Răsturnaţi într-un număr foarte mare, iar alte specii într-un număr mai mic. Lucrau chiar pe marginea de sus a lumii. Poate că tu eşti în stare să ne explici înţelesul acestor activităţi.

— Tanj, la dracu! exclamă Louis uluit. Trebuie să fi… „Demontat jeturile de orientare”, dar poate că nu dorea să spună asta. O putere şi o ambiţie atât de mari şi atât de aproape ar fi fost neplăcute pentru nervii unui Păpuşar. E o cale lungă pentru mâncătorii de cadavre ca să transmită mesaje.

— Lumina călătoreşte mai departe decât atât. Au afectat aceste veşti predicţiile voastre despre dezastru?

— Mă tem că nu. (Era posibil să existe o echipă de reparaţie în acţiune, pe undeva, dar, probabil, nu mai aveau colectoare Bussard pe care să le remonteze.) Acum, cu marile flame în funcţiune, cred că ne-au mai rămas la dispoziţie încă şapte sau opt falani.

— Sunt veşti bune. Ce vrei să faci în continuare?

Pentru o clipă, Louis fusese tentat să abandoneze oraşul plutitor şi să se ocupe doar de demoni. Ajunsese însă mult prea aproape, iar demoni găsea pretutindeni.

— Am să aştept până la noapte, apoi am să urc. Vala, partea ta din ţesătură este în vehicul. Ţi-aş rămâne îndatorat dacă n-ai arăta-o cuiva şi nu vei povesti despre mine timp de… câteva rotaţii. Partea mea poţi s-o dezgropi peste un falan, dacă nu vine nimeni după ea. Mie îmi rămâne asta. — Şi bărbatul atinse buzunarul vestei în care împachetase, la dimensiunile unei batiste, aproape un metru pătrat din ţesătura supraconductoare.

— Aş fi vrut să n-o duci în oraş, spuse femeia.

— Oricum, va fi considerată drept un element de îmbrăcăminte, dacă nu le voi spune altceva, răspunse Louis. Era aproape o minciună, pentru că intenţiona să folosească supraconductorul.

Demonii îl priveau cum îşi dezbracă pantalonii — pentru a adăuga detalii la descrierea lui, toate caracteristicile urmând să-i ajute să identifice locul de origine al speciei sale în cadrul Lumii Inelare. Îmbrăcă apoi costumul de impact.

— Cum ai convins o femeie din specia Oamenilor-Maşină că nu eşti nebun? îl întrebă brusc femela demon.

Vala le povesti totul, în timp ce Louis îşi îmbrăca vesta, îşi punea ochelarii şi băga în buzunar lanterna-laser. Demonii aproape că-şi pierduseră zâmbetele.

— Poţi salva lumea? insistă femela.

— Nu contaţi pe mine. Încercaţi să găsiţi Centrul de Reparaţie. Răspândiţi vestea. Întrebaţi-i şi pe multicleşti — animalele acelea albe, uriaşe, ce trăiesc în marea mlaştină dinspre sensul de rotaţie.

— Îi ştim.

— Bun. Vala…

— Eu mă duc acum să anunţ cum au murit colegii mei. S-ar putea să nu ne mai întâlnim, Louis!

Apoi, Valavirgillin ridică rucsacul gol şi se îndepărtă grăbită.

— Noi trebuie să o escortăm, spuse femela demon şi dispărură şi ei.

Nu-i uraseră noroc şi nu ştia de ce. Felul în care trăiau… erau cu toţii nişte fatalişti. Norocul poate nu însemna nimic pentru ei.

Louis scrută cerul texturat. Era tentat să plece acum, imediat. Şi totuşi, ar fi fost mai bine să aştepte noaptea. Vorbi în translator:

— Ultimule, mă auzi?

Aparent, Păpuşarul nu era pe recepţie.

Louis se întinse sub ciupercă. Aerul părea mai curat în apropierea solului. Sorbi gânditor din recipientul cu nectar pe care i-l dăduse Vala.

Ce erau demonii? Poziţia lor în sistemul ecologic părea foarte sigură. Cum îşi păstraseră inteligenţa? Şi de ce aveau nevoie de inteligenţă? Probabil, ocazional, trebuiau să se bată pentru prerogativele lor. Sau pentru respect. Interacţiunea cu miile de religii locale necesita, de asemenea, considerabile facilităţi verbale.

Revenind însă la problema principală, cum ar fi putut ei să-l ajute? Exista o enclavă a demonilor, pe undeva, care-şi amintea de sursa drogului nemuririi? Care, prin ipoteză, era fabricat din rădăcina arborelui vieţii adusă de cei din neamul Pak…

Fiecare lucru la timpul său. Mai întâi, să-şi încerce norocul cu oraşul.

Stâlpii de lumină se estompară, apoi dispărură complet. Alte lumini apărură pe cerul solid: sute de ferestre luminate. Nici una nu era direct deasupra lui. Pe cine ar fi interesat un subsol deasupra gropii de gunoaie? (Cineva care nu şi-ar permite iluminarea?)

Ferma din umbră părea pustie. Louis auzea doar vântul. Stând în picioare pe ciuperca uriaşă, observa ferestrele îndepărtate, ca şi cum ar fi fost luminate de foc — străluceau casele fermierilor din jurul perimetrului.

Louis atinse butonul centurii şi începu să se înalţe.

19. ORAŞUL PLUTITOR

La trei sute de metri depărtare de sol, mirosul de aer proaspăt devenise mult mai pronunţat, iar oraşul plutitor se întindea peste tot în jurul său. Louis înconjură capătul bont al unui turn inversat: patru niveluri de ferestre întunecate şi un garaj sub ele. Uşa mare a garajului era închisă şi ferecată. Bărbatul îi dădu ocol, în căutarea unei ferestre sparte. Nu găsi nici una.

Ferestrele acelea rezistaseră pesemne vreme de peste o mie de ani. Probabil nu ar fi reuşit să spargă una, dacă ar fi încercat. Oricum, nu dorea să intre în oraş ca un spărgător.

În schimb, se lăsă ridicat de-a lungul conductei de reziduuri, în speranţa că astfel nu va întâlni pe nimeni. Existau acum rampe pretutindeni în jurul său, dar nici un fel de iluminare stradală. Se îndreptă spre un trotuar şi se aşeză pe el. Acum, se simţea mai puţin observat.

Nu se zărea nimeni. Panglica lată de piatră turnată cotea în depărtare printre clădiri, la stânga şi la dreapta, în sus şi în jos, de parcă şi-ar fi întins pseudopode la întâmplare. Deşi dedesubt era un hău de trei sute de metri, nu existau balustrade. Semenii lui Halrloprillalar trebuia să fi fost mai apropiaţi de trecutul lor brahial decât pământenii. Louis se îndreptă alene spre lumini, ţinându-se cât mai aproape de centrul trotuarului, recunoscând în sinea lui că era extrem de nervos.

„Unde au dispărut cu toţii? Oraşul avea un aspect insular”, gândi el. Existau o mulţime de case şi rampe între clădiri, dar unde erau magazinele, teatrele, barurile, aleile, parcurile, cafenelele de pe trotuar? Nimic nu îşi făcea reclamă, totul se afla în spatele zidurilor.

Fie urma să găsească pe cineva care să-l prezinte, fie trebuia să se ascundă. Ce era însă cu acea bucată de sticlă din fereastra întunecată? Dacă intra pe deasupra, ar fi putut fi sigur că era pustie.

Cineva venea pe trotuar, din cealaltă direcţie, spre el.

— Mă poţi înţelege? strigă Louis şi îşi auzi vorbele traduse în limba Oamenilor-Maşină.

Străinul răspunse în aceeaşi limbă:

— N-ar trebui să te plimbi prin oraş pe întuneric. Ai putea să cazi.

Individul se apropiase acum. Avea ochii imenşi; nu era din specia Oamenilor-Maşină. Căra un baston subţire şi la fel de lung cât el. Având lumina în spate, Louis nu distingea nici un detaliu.

— Arată-mi braţul!

Louis îi întinse mâna stângă. Evident, nu avea pe el tatuajul. Spuse însă ceea ce planificase de la început să spună:

— Pot să vă repar condensatoarele de apă.

Bastonul fulgeră spre el. Îi lovi capul, oblic, în timp ce Louis fandase în spate. Se rostogoli şi se ridică în picioare, în poziţie de luptă — reflexele antrenate funcţionau perfect, dar braţele se ridicaseră prea târziu pentru a mai bloca lovitura care îl plesni peste craniu. Mii de stele se aprinseră în faţa ochilor săi şi leşină.

Era în cădere liberă. Vântul sufla pe lângă el. Chiar şi pentru un om aproape inconştient, legătura era evidentă. Cuprins de panică, Louis se zbătu în întuneric. „Vânt într-o astronavă! Unde sunt? Unde sunt urmele de meteorit? Costumul presurizat? Butonul de alarmă?”

Butonul… Pe jumătate, îşi aminti. Mâinile îi pipăiră pieptul, descoperiră comenzile centurii de zbor şi apăsară cu disperare butonul de ridicare.

Centura îl ridică brusc, răsturnându-l cu picioarele în jos. Louis încercă să-şi alunge ceaţa de pe creier. Îşi înălţă privirea. Printr-o spărtură în întuneric, observă coroana solară ţâşnind de sub un pătrat de umbră; remarcă totodată cum un perete de întuneric cobora pentru a-l strivi. Atinse din nou butonul centurii, pentru a-şi stopa ridicarea rapidă.

În siguranţă.

Îl durea capul şi avea crampe la stomac. Îi trebuia puţin timp de gândire. Clar, abordarea sa fusese greşită. Dar dacă gardianul nu l-ar fi răsturnat de pe trotuar… Îşi controlă buzunarele. Totul era în ordine. De ce nu-l jefuise, mai întâi?

Louis îşi aminti pe jumătate răspunsul; sărise, nu-l nimerise pe gardian, se rostogolise. Şi se trezise în aer. Acest lucru arunca o altă lumină asupra întâmplării. Poate că ar fi fost mai bine să aştepte. Acum însă, era prea târziu.

În cazul acesta, trebuia să încerce cealaltă abordare.

Înotă pe sub oraş, spre marginea acestuia. Nu era prea departe. Existau prea multe lumini de-a lungul perimetrului. Aproape de centru însă, se zăreau un con dublu, fără nici un fel de lumină pe ei. Partea inferioară era retezată: o copertină şi o alee din piatră turnată se proiectau în afară. Louis pluti până la intrare.

Spori factorul de amplificare al ochelarilor. Îl îngrijora faptul că n-o făcuse mai devreme. Îl prostise lovitura primită în cap?

„Semenii lui Prill, Constructorii Oraşului — îşi aminti — avuseseră automobile zburătoare”. Acolo nu exista însă nici un automobil. Găsi, în schimb, de-a lungul podelei, o şină din metal ruginit, un scaun rudimentar, fără braţe, într-un colţ, şi tribune: trei şiruri de bănci suprapuse pe fiecare parte a şinei. Lemnul putrezise, iar metalul era acoperit de rugină.

Pentru a înţelege, trebuia mai întâi să examineze scaunul. Fusese construit să alunece pe şină şi să se răstoarne în faţă, când ajungea la capăt. Louis descoperi o cameră de execuţie cu accesorii pentru asistenţă.

Ar fi putut să găsească şi tribunalul deasupra? Şi o închisoare? Louis tocmai se hotărâse să-şi încerce norocul în altă parte, când o voce gravă vorbi în întuneric, într-o limbă pe care nu o mai auzise de douăzeci şi trei de ani.

— Intrusule, arată-mi braţul! Apropie-te încet!

— Pot să vă fac condensatoarele de apă să funcţioneze, spuse Louis din nou şi auzi translatorul vorbind în limba lui Halrloprillalar. Trebuie să fi fost deja stocat în memoria acestuia.

Persoana respectivă stătea în pragul unei uşi din capul scărilor. Avea înălţimea lui Louis şi ochii îi străluceau. Ţinea în mână o armă asemănătoare cu cea a lui Valavirgillin.

— Braţul tău e gol. Cum ai ajuns aici? Trebuie să fi zburat.

— Întocmai.

— Impresionant. Este vorba de o armă?

Se referea, probabil, la lanterna-laser.

— Este. Vezi foarte bine în întuneric. Ce eşti tu?

— Sunt Mar Korssil, o femelă a Vânătorilor Nopţii. Lasă arma jos!

— Nu vreau!

— Ezit să te ucid. Pretenţia ta s-ar putea să fie adevărată…

— Este.

— Ezit să-mi trezesc stăpânul şi n-am să te las să treci prin uşa asta. Lasă arma jos!

— Nu. Am fost deja atacat o dată în noaptea asta. Poţi să încui uşa aceea astfel încât nici unul dintre noi să n-o poată deschide?

Mar Korssil răsuci ceva în uşă; se auzeau ţăcănituri metalice. Închise apoi uşa în spatele său.

— Zboară pentru mine! spuse ea, folosind în continuare o voce gravă de bas.

Louis se ridică aproape un metru, apoi se aşeză la loc.

— Impresionant. — Mar Korssil cobora scările cu arma pregătită. — Avem destul timp să vorbim. Dimineaţă vom fi găsiţi. Ce oferi şi ce doreşti în schimb?

— Am intuit corect că nu vă funcţionează condensatorul de apă? S-a oprit şi el când s-a produs Prăbuşirea Oraşelor?

— După câte ştiu, n-a funcţionat niciodată. Cine eşti?

— Sunt Louis Wu. Mascul. Poţi să-mi numeşti specia Oamenii Stelelor. Am venit din afara lumii, de pe o stea mult prea mică pentru a fi zărită. Am materialul necesar pentru a repara cel puţin o parte din condensatoarele de apă din oraş; pentru rest, am ascuns într-un loc mai mult material. Aş putea să vă ofer, de asemenea, şi lumină.

Mar Korssil îl studia cu ochii ei albaştri, mari ca nişte ochelari. La degete, avea nişte gheare formidabile, iar dinţii îi semănau cu nişte securi. Era, cumva, carnivor vânător de rozătoare?

— Dacă poţi să ne repari maşinile, este bine, spuse ea. În ceea ce priveşte repararea celor din celelalte clădiri, asta va hotărî stăpânul. Ce vrei în schimb?

— Vreau foarte multe cunoştinţe. Doresc acces la orice deţine oraşul în materie de informaţii înregistrate, hărţi, istorii, povestiri…

— Nu te poţi aştepta să te trimitem la Bibliotecă. Dacă pretenţiile tale sunt adevărate, eşti mult prea valoros. Clădirea noastră nu este bogată, dar putem cumpăra cunoştinţe de la Bibliotecă, dacă ai întrebări concrete.

Devenise evident acum: oraşul plutitor nu mai era oraş, mai mult decât fusese Grecia lui Pericle naţiune. Clădirile erau independente şi el nimerise într-una greşită.

— Care clădire este Biblioteca?

— Spre perimetrul din babord — în sensul de rotaţie, un con cu vârful în jos… De ce întrebi?

Louis îşi atinse pieptul, se ridică şi se îndreptă spre noaptea de afară.

Mar Korssil deschise focul. Louis căzu, rostogolindu-se. Flăcări îi izbucniră din piept. Ţipă, trase de harnaşament şi-l aruncă. Comenzile centurii de zbor ardeau cu o flacără galbenă înecată de fum şi uneori cu mici izbucniri alb-albastre.

Louis descoperi că avea lanterna-laser în mână şi ţinti către Mar Korssil. Vânătorul Nopţii părea că nu observase acest lucru.

— Nu mă face să repet figura, spuse ea. Eşti rănit?

Cuvintele acestea îi salvară viaţa. Dar Louis trebuia să ucidă ceva.

— Aruncă arma sau o retez în două, aşa…

Îndreptă laserul spre scaunul de execuţie, care se aprinse şi se desfăcu.

Mar Korssil nu schiţă nici un gest.

— Vroiam doar să părăsesc clădirea ta, spuse bărbatul. M-ai izolat aici. Acum, va trebui să intru în clădire, dar o voi părăsi la prima rampă pe care o voi găsi. Aruncă arma sau vei muri!

— Aruncă arma, Mar Korssil! spuse o voce de femeie din capul scărilor.

Vânătorul Nopţii se execută.

Femeia coborî scările. Era mai înaltă decât Louis şi mai zveltă. Avea nasul delicat şi buzele subţiri, aproape invizibile. Craniul ei era chel, dar un păr bogat şi alb se revărsa din spatele capului, al urechilor şi gâtului. Louis bănui că părul alb era un semn al vârstei. Nu părea să se teamă de el.

— Tu conduci aici? o întrebă.

— Eu şi perechea mea din înregistrare conducem. Eu sunt Laliskareerlyar. Tu îţi spui Luweewu?

— Cam aşa.

Femeia zâmbi.

— Există un vizor. Mar Korssil îmi semnalase din garaj o activitate neobişnuită. Am venit să privesc şi să ascult. Îmi pare rău de ceea ce s-a întâmplat cu dispozitivul tău de zbor. N-a mai rămas nici unul în tot oraşul.

— Dacă vă repar condensatorul de apă, îmi daţi drumul? Am nevoie şi de sfaturi.

— Ţine cont de poziţia ta în această negociere. Poţi rezista gărzii mele care te aşteaptă afară?

Louis aproape că se resemnase să-şi mai croiască drum afară, ucigând. Mai făcu însă o încercare. Pardoseala părea să fie făcută din aceeaşi piatră turnată. Roti lent raza laser, descriind un cerc, şi o bucată de piatră cu diametrul de un metru căzu în întuneric. Laliskareerlyar îşi pierduse zâmbetul.

— Probabil că poţi. Va fi precum spui. Mar Korssil, vino cu noi! Va trebui să opreşti pe oricine va încerca să intervină. Lasă arma acolo unde a căzut.

Urcaseră un escalator în spirală care nu mai funcţiona de mult. Louis numărase paisprezece bucle, paisprezece etaje. Se întreba dacă nu greşise în privinţa vârstei lui Laliskareerlyar. Femeia Constructor al Oraşului urca vioaie şi mai păstra suflu şi pentru conversaţie. Mâinile şi faţa îi erau însă ridate ca şi cum ar fi fost uzate de vreme.

O imagine deconcertantă cu care Louis nu era obişnuit. Pe plan intelectual, ştia despre ce era vorba: semnul vârstei şi semnul strămoşilor, Protectorii Pak.

Urcară la lumina lanternei-laser a lui Louis. Oameni apăreau în uşi; Mar Korssil îi avertiza să se retragă. Majoritatea erau Constructori ai Oraşului, dar erau şi alte specii.

„Aceşti servitori au slujit familia Lyar vreme de multe generaţii”, explica Laliskareerlyar. Familia Mar de paznici de noapte fuseseră poliţişti care serveau un judecător Lyar. Servanţii Oameni-Maşină erau aproape la fel de vechi. Servitorii şi stăpânii Constructori ai Oraşului se considerau ca o singură familie, legaţi prin rishathra periodice şi vechi loialităţi. La un loc, Clădirea Lyar avea o mie de oameni, jumătate din ei Constructori ai Oraşului înrudiţi.

Louis se oprise pe la mijlocul drumului să privească printr-o fereastră. O fereastră în casa scărilor care străbătea inima clădirii? Era o hologramă, o vedere de-a lungul Zidurilor de Margine şi o vastă panoramă a peisajului Lumii Inelare. „Una dintre ultimele comori ale lui Lyar”, îi explicase Laliskareerlyar cu mândrie şi regret. Altele fuseseră vândute de-a lungul sutelor de falani, pentru a plăti taxele de apă.

Louis se trezise şi el vorbind. Era îngrijorat, supărat şi obosit, dar exista ceva în bătrâna femeie Constructor al Oraşului care-l îndemnase s-o facă. Ştia despre planete. Nu le pusese la îndoială veridicitatea. Ascultase. Semăna atât de mult cu Halrloprillalar încât Louis se trezise vorbind despre ea: despre străvechea şi nemuritoarea prostituată de pe astronavă care trăise ca o zeiţă pe jumătate nebună până când sosise Louis şi echipajul său pestriţ; cum îl ajutase, cum îşi părăsise civilizaţia în ruină, plecând alături de el, cum murise.

— Din acest motiv nu ai ucis-o pe Mar Korssil? îl întrebă Laliskareerlyar. Femeia Vânător al Nopţii îl privea cu ochi mari, albaştri.

Louis izbucni în râs.

— Poate.

Le povesti apoi de cucerirea zonei ocupate de Florile-Oglindă. Atingea un subiect periculos pentru că nu vedea nici un motiv să-i spună lui Laliskareerlyar că lumea urma să se prăbuşească în propriul soare.

— Am vrut să părăsesc lumea ştiind că nu-i făcusem nici un rău, continuă el. M-am bazat mai mult pe această ţesătură ascunsă aici… Tanj! Nu ştiu cum să dau acum de ea.

Ajunseseră în vârful scării spiralate. Louis respira greu. Mar Korssil descuie o uşă. Alte scări se zăreau dincolo de ea. Zărind tresărirea pământeanului, Laliskareerlyar îl întrebă:

— Eşti cumva nocturn?

— Ce? Nu.

— Mai bine aşteptăm aici ziua. Mar Korssil, du-te şi trimite-ne micul dejun. Trimite-l şi pe Whil cu uneltele lui. Apoi, poţi să te duci la culcare.

În timp ce Mar Korssil se grăbea ascultătoare pe scări în jos, bătrâna se aşeză cu picioarele încrucişate sub ea pe o carpetă străveche.

— Sper să putem lucra afară, spuse ea. Totuşi, nu înţeleg de ce ţi-ai asumat un asemenea risc. Pentru ce? Pentru cunoştinţe? Ce fel de cunoştinţe?

Era dificil să încerce să o mintă, dar n-ar fi fost exclus ca Ultimul să-l asculte.

— Ştii ceva despre o maşină care transformă un fel de materie în alta? Aerul în ţărână, plumbul în aur?

Ea se dovedi interesată de subiect.

— Se spune că străvechii magicieni erau capabili să transforme sticla în diamante. Dar astea erau poveşti pentru copii.

Cu atât mai bine.

— Dar despre un Centru de Reparaţie al lumii ai auzit? Există legende despre aşa ceva? Se vorbeşte de o localizare a lui?

— Ca şi cum lumea n-ar fi decât un lucru fabricat, o versiune mai mare a unui oraş? îl întrebă ea, privindu-l uimită.

Louis râse.

— Cu mult mai mare. Mult, mult, mult mai mare. Nu?

— Nu.

— Dar despre un drog al nemuririi? Ştiu că este real. Halrloprillalar îl folosea.

— Desigur că a fost real. Nu mai există însă aşa ceva în oraş, şi nici în altă parte, din câte ştiu. Povestea este o favorită a — translatorul utiliză o frază din interplanetară — oamenilor de încredere.

— Si povestea de unde ar fi putut veni?

O tânără Constructor al Oraşului veni gâfâind pe scări, purtând un platou puţin adânc. Teama de otrăvire îi dispăru brusc. Mâncarea era ademenitoare, ceva în genul omletei; o mâncară direct cu mâinile, din acelaşi vas.

— Drogul tinereţii venea dinspre sensul de rotaţie, spuse bătrâna, dar nu ştiu cât de departe. Asta este comoara cunoştinţelor după care ai venit?

— Una dintre numeroasele comori. Asta ar putea fi importantă.

„Cu siguranţă — gândi Louis — în Centrele de Reparaţie trebuie să se găsească arborele vieţii. Mă întreb cum l-au manipulat. Oare nici o fiinţă umană n-ar dori să devină un Protector? Nişte hominizi însă ar fi… Oricum, şarada asta mai putea aştepta.”

Whil era un hominid solid, cu o figură de simian, şi era îmbrăcat cu o bucată de pânză ale cărei culori fuseseră şterse de vreme, căpătând un aspect de curcubeu. Whil nu vorbea prea mult. Avea braţele scurte şi groase, părea extrem de puternic. Purta cu el o trusă de scule şl îl conduse pe ultima porţiune de scări, apoi afară, în lumina zorilor.

Se aflau pe buza unui horn, pe vârful tăiat al conului dublu. Buza avea doar treizeci de centimetri lăţime. Louis simţi un nod în gât. Fără centura zburătoare, avea motive să se teamă de înălţimi. Vântul sufla pe lângă el, transformând îmbrăcămintea lui Whil într-un steag multicolor, fluturând.

— Ei bine, poţi să-l repari? întrebă Laliskareerlyar.

— Nu de aici. Trebuie să fie o maşinărie dedesubt.

Exista, într-adevăr, dar se ajungea greu la ea. Spaţiul prin care se târau era doar cu câţiva centimetri mai lat decât Louis Wu. Whil se târa în faţa lui şi deschidea panourile aşa cum fusese instruit.

Spaţiul prin care se târau avea forma unui covrig, înconjurând maşinăria care, la rândul ei, înconjura hornul. Iar apa, fără-ndoială, urma să se condenseze pe acest horn. Prin răcire? Sau dispuneau de ceva mai sofisticat?

Mecanismele acoperite de panouri erau extrem de înghesuite şi reprezentau un mister complet pentru Louis. Străluceau de curăţenie, cu excepţia… Aha! Privi mai de aproape, fără să respire. O urmă de praf subţire ca o sârmă căzuse printre mecanisme. Louis încercă să ghicească de unde căzuse. Trebuia să presupună că restul maşinii era în stare de funcţionare.

Se retrase puţin. Împrumută de la Whil nişte mănuşi groase şi o pereche de cleşti patent. Tăie o bucată din marginea ţesăturii pe care o ţinea în buzunarul vestei şi o răsuci. O întinse apoi între două contacte şi o fixă acolo.

Nu se întâmplă nimic deosebit. Continuă să se târască în cerc, pe urmele lui Whil. În total, găsi şase urme de praf ca nişte viermişori subţiri. Fixă şase bucăţele de pânză supraconductoare răsucită, acolo unde crezu că era locul lor.

Se rostogoli cu greu din spaţiul strâmt.

— Desigur, sursa voastră de energie ar putea fi moartă de mult, spuse el.

— O să vedem, spuse bătrâna şi se îndreptă pe scări spre acoperiş. Louis şi Whil o urmară.

Suprafaţa lustruită a hornului părea acoperită de ceaţă. Louis îngenunche şi se întinse să pipăie. Umezeală. Apa era caldă. Deja se adunase în picături ce se îndreptau în jos, spre conducte. Bărbatul dădu din cap gânditor. O altă realizare ce n-ar fi ridicat probleme timp de cincisprezece falani.

20. ECONOMIA ÎN LYAR

Chiar sub impresionanta parte de mijloc a Clădirii Lyar se afla ceea ce părea o combinaţie între o cameră de audienţe şi un dormitor. Un pat uriaş, circular, cu baldachin, canapele şi scaune, mese mici şi mari, o fereastră-imagine pe peretele aflat faţă în faţă cu cea mai apropiată margine a fermei din umbră, un bar ce putea să ofere o mare varietate de băuturi. Această varietate dispăru, însă. Laliskareerlyar turnă dintr-un decantor de cristal într-un pocal cu două toarte, sorbi şi i-l trecu lui Louis.

— Ţii aici audienţe? o întrebă el.

— De un anume fel, zâmbi ea. Întâlniri de familie.

Orgii? Foarte probabil, dacă rishathra ţinea familia Lyar unită. O familie care înfrunta timpuri dificile. Louis sorbi din pocal, degustând nectarul. Utilizarea în comun a cupei şi a platoului de mâncare să fi însemnat oare o anumită teamă de otrăvire? O făcuse însă atât de natural. Pe Lumea Inelară nu exista nici o boală.

— Ceea ce ai făcut pentru noi ne va spori statutul şi fondurile, spuse Laliskareerlyar. Acum, întreabă.

— Am nevoie să ajung la Bibliotecă, să intru şi să-i conving pe cei ce o conduc să-mi permită să folosesc liber toate informaţiile pe care le deţin.

— Asta ar fi foarte scump.

— Nu e imposibil? Bun.

Laliskareerlyar zâmbi.

— Prea scump. Relaţia dintre clădiri este complicată. Cele Zece conduc comerţul cu turişti…

— Zece ce?

— Zece dintre cele mai mari clădiri, Luweewu, cele mai puternice din oraş. Nouă încă au lumină şi condensatoare de apă. Împreună, au construit podul către Dealul Cerului. Ei bine, ele conduc comerţul turistic şi plătesc taxe clădirilor mai mici pentru a asigura cazarea oaspeţilor străini, utilizarea tuturor locurilor publice, precum şi taxe speciale pentru evenimentele petrecute în clădirile private. Ele fac toate înţelegerile cu celelalte specii, cum ar fi cea pentru apa pe care Oamenii-Maşină o pompează aici. Noi plătim taxe Celor Zece pentru apă şi pentru alte concesii speciale. Tu ai reprezenta o concesie foarte specială… deşi noi plătim Bibliotecii o taxă generală pentru educaţie.

— Biblioteca face parte din grupul Celor Zece?

— Exact, Luweewu, iar noi nu avem suficienţi bani. Este posibil să le fii de folos celor din Bibliotecă? Poate cercetările tale i-ar interesa.

— Este posibil.

— Vor înapoia o parte din taxe pentru un serviciu oferit. Probabil, chiar mai mult decât oferim noi. Noi nu avem acest serviciu. Le-ai putea vinde arma cu lumină sau maşina care vorbeşte pentru tine?

— Cred că nu ar fi cel mai indicat lucru.

— Poţi repara mai multe condensatoare de apă?

— Poate. Spuneai că una dintre Cele Zece nu are condensatorul de apă în funcţiune? De ce, atunci, face parte din grupul lor?

— Clădirea Orlry a fost printre Cele Zece de la Prăbuşirea Oraşelor. Tradiţia…

— Ce erau ele când au căzut oraşele?

— O instalaţie militară, un depozit pentru arme. — Laliskareerlyar ignoră amuzamentul lui Louis şi continuă: Au o slăbiciune pentru arme. Proiectorul tău de lumină…

— Mi-ar fi teamă să-l dau. Poate că vor dori să le repar condensatorul de apă.

— Am să mă interesez ce taxă pretind pentru a te lăsa să intri în Clădirea Orlry.

— Glumeşti!

— Nu. Trebuie să fii păzit, ca nu cumva să le iei vreo armă. Plăteşti o taxă de distracţie ca să vezi armele vechi şi una mai mare dacă vrei şi demonstraţii. Dacă ai să le vezi instalaţiile de întreţinere, le poţi afla slăbiciunile. O să întreb. — Se ridică. — Ne putem permite acum rishathra?

Într-un fel, Louis se aşteptase la asta şi nu aparenta bătrâneţe a lui Laliskareerlyar îl făcuse să ezite. Era teroarea de a-şi lăsa deoparte costumul şi uneltele. Îşi aminti de un vechi desen cu un rege care stătea pe tronul său, adâncit în gânduri. „Sunt paranoic. Dar oare sunt suficient de paranoic?”

Oricum, tot avea nevoie să doarmă. Pur şi simplu, trebuia să aibă încredere în Lyar.

— Bine, spuse el şi începu să-şi dezbrace costumul.

Vârsta o afectase ciudat pe Laliskareerlyar. Louis cunoştea vechea literatură, dramele şi romanele inspirate de Elixir. Vârsta era o boală a decrepitudinii… dar femeia aceea nu era deloc decrepită. Pielea era întinsă pe ea, iar picioarele nu i se curbaseră, ca în cazul lui Louis. Mai mult, ea îşi păstrase un nesfârşit interes pentru dragoste şi pentru stranietatea corpului şi reflexelor lui Louis.

Trecu multă vreme până să adoarmă. Bărbatul se scuzase atunci când îi vorbise de plasticul de sub păr. Ar fi vrut ca ea să nu-i reamintească de el. Ultimul avea un droud funcţional… şi se ura pentru că îl dorea.

Se trezi aproape de căderea nopţii. Patul tresărise de două ori, iar Louis clipise şi se rostogolise din el. Apoi, se pomenise faţă în faţă cu Laliskareerlyar, care era însoţită de un bărbat Constructor al Oraşului, şi el marcat de vârstă.

Laliskareerlyar îl prezentă ca fiind Fortaralisplyar, perechea sa oficială şi gazda lui Louis. El îi mulţumi pentru ceea ce făcuse la vechea maşinărie a clădirii. Cina era deja pregătită pe una dintre mese şi Louis fu invitat s-o împartă cu ei: o oală mare cu fiertură, prea insipidă pentru gustul lui. Totuşi, începu să mănânce.

— Clădirea Orlry cere mai mult decât avem, îi spuse Fortaralisplyar. Am cumpărat pentru tine dreptul de a intra în trei dintre clădirile vecine cu noi. Dacă vei reuşi să repari măcar unul dintre condesatoarele de apă, vom putea să te introducem în Clădirea Orlry. Este satisfăcător?

— Excelent. Am nevoie de maşini care n-au funcţionat de unsprezece secole, dar care nu au fost distruse.

— Perechea mea mi-a vorbit despre asta.

Louis îi părăsi, pentru a-i lăsa să se culce o dată cu venirea întunericului. Ei îl invitaseră să li se alăture — în patul imens era spaţiu suficient — dar Louis dormise deja şi nu era obosit.

Marea clădire semăna cu un mormânt. De la ultimul etaj, Louis privea activitatea de pe labirintul de poduri. Nu văzu mare lucru, în afara unui ocazional Vânător de Noapte cu ochi imenşi. Socoti. Constructorii Oraşului dormeau zece ore din treizeci, în timpul întunericului. Dormeau cu toţii şi în clădirile luminate?

— Alo, Ultimule, eşti pe recepţie?

— Da, Louis. Trebuie să traducem?

— Nu este nevoie, suntem singuri. Mă aflu în oraşul plutitor. O să mai treacă o zi sau două până o să intru în Bibliotecă. Cred că sunt blocat aici. Centura de zbor este distrusă.

— Chmeee tot nu răspunde.

Louis oftă, apoi întrebă:

— Ce veşti mai ai?

— În două zile, prima mea sondă îşi va încheia circuitul pe Zidul de Margine. Pot s-o aduc în oraşul plutitor. Vrei să negociez eu direct cu locuitorii? Noi ne pricepem la asta. Cel puţin, pot să întăresc credibilitatea poveştii tale.

— O să vedem. Dar jeturile de orientare ale Lumii Inelare? Ai reuşit să mai găseşti vreunul montat?

— Nu. Toate cele douăzeci şi unu pe care le cunoşti funcţionează. Le poţi vedea?

— Nu de aici. Ultimule, poţi afla ceva despre proprietăţile fizice ale scrith-ului materialul de fundaţie al Lumii Inelare? Rezistenţă, flexibilitate, proprietăţi magnetice.

— Am lucrat deja la asta. Zidul de Margine este accesibil instrumentelor mele. Scrith-ul este mult mai dens decât plumbul. Pardoseala din scrith a Lumii Inelare are, probabil, mai puţin de treizeci de metri grosime. Am să-ţi arăt datele când vei reveni.

— Bine.

— Louis, pot să-ţi ofer un mijloc de transport, dacă este nevoie. Dar ar fi mai uşor dacă aş putea să-l trimit pe Chmeee.

— Grozav! Ce fel de mijloc de transport?

— Trebuie să aştepţi sonda. Am să-ţi dau alte instrucţiuni atunci.

După ce întrerupse legătura, bărbatul privi o vreme oraşul aproape pustiu. Se simţea deprimat. Singur într-o clădire ruinată, singur într-un oraş ruinat, fără droudul său…

O voce răsună din spatele său:

— I-ai spus stăpânei că nu eşti nocturn.

— Bună, Mar Korssil, replică Louis, întorcându-se. Noi utilizăm iluminatul electric. Unii dintre noi se culcă la ore ciudate. Oricum, eu sunt obişnuit cu o zi mai scurtă.

Umanoidul cu ochi mari nu-l ţintea neapărat pe el cu arma.

— În ultimii falani, ziua şi-a schimbat lungimea. Este de neînţeles.

— Mda…

— Cu cine vorbeai?

— Cu un monstru cu două capete.

Mar Korssil plecă. Poate că se simţise ofensată. Louis Wu rămase la fereastră, asociind liber gândurile cu amintirile unei vieţi lungi şi pline de evenimente. Pierduse speranţa reîntoarcerii în spaţiul cunoscut. Pierduse droudul. Poate că sosise timpul să piardă… mai mult.

Clădirea Chkar era o masă nedefinită de piatră turnată, acoperită cu balcoane. Exploziile îi distruseseră o faţadă, lăsând pe alocuri să se vadă scheletul metalic. Condensatorul de apă era într-o concavitate din vârf, uşor înclinată. O explozie mai veche răspândise picături de metal în maşinăria de dedesubt. Louis nu se aşteptase ca reparaţia lui să funcţioneze, şi nu funcţionase.

— Minele sunt de vină, spusese Laliskareerlyar. Am uitat să-ţi spun. Clădirile Chkar şi Orlry s-au luptat în urmă cu două mii de falani.

Clădirea Panth fusese construită ca o ceapă care stă pe coadă. Louis bănuia că, pe vremuri, aici fusese un club de sănătate; recunoscuse bazinele, resorturile pentru valuri, incintele fierbinţi, mesele de masaj, o sală de sport. Locul părea să nu ducă lipsă de apă. Un miros slab, pe jumătate familiar, îi gâdilase memoria…

Şi Panth se luptase cu Orlry. Existau cratere şi aici. Un tânăr chel, pe nume Arrivercompanth, jură că nu fusese atins condensatorul de apă. Louis găsi urmele de praf în maşină şi contactele de deasupra lor. După ce-şi termină reparaţia, pe acoperişul rotund începură să se formeze picături de apă şi să cadă în colector.

Existau anumite dificultăţi în privinţa plăţii. Arrivercompanth şi oamenii lui doreau să ofere rishathra şi promisiuni. (Atunci Louis recunoscuse mirosul care-i gâdilase nările şi creierul. Se găsea într-o casă cu reputaţie proastă şi pe undeva erau ascunşi vampiri.) Laliskareerlyar dorea plata acum. Louis încercă să-i urmărească argumentele. Trăsese concluzia că grupul Celor Zece nu va fi bucuros să afle că locuitorii din Panth nu mai cumpără apă, dar că va fi fericit să-i acuze de fraudă. Arrivercompanth plăti, convins de argumente.

Gisk fusese un condominiu, sau ceva similar, în momentul Prăbuşirii Oraşelor. Semăna cu un cub care avea un puţ de aer în centru şi era pe jumătate pustiu. Judecând după mirosul ce plutea în interior, Gisk îşi restricţionase foarte mult consumul de apă. Louis se obişnuise cu înfăţişarea generală a condensatoarelor de apă. Încheie rapid reparaţia şi maşinăria începu să funcţioneze. Cei din Gisk plătiră pe loc. Căzură la picioarele lui Laliskareerlyar pentru a-şi exprima gratitudinea… ignorându-l pe cel care făcuse reparaţia. N-avea importanţă.

Fortaralisplyar fu de-a dreptul încântat. Turnă un pumn de monede în buzunarul vestei lui Louis şi îi explica înşelătoarea etichetă a mituirii. Cuvintele cu două înţelesuri pe care le folosea îi solicitaseră translatorul la maximum.

— Când eşti în dubiu, nu te îndoi, îi spusese Fortaralisplyar. Am să vin cu tine mâine la Clădirea Orlry. Lasă-mă pe mine să închei înţelegerea.

Clădirea Orlry se afla la babordul oraşului. Louis şi Fortaralisplyar consacrară mai mult timp admirării peisajului, urcând pe cea mai înaltă rampă, pentru a avea o vedere mai bună. Fortaralisplyar era mândru de oraşul lui.

— O fărâmă de civilizaţie a rămas chiar şi după Cădere, spuse el.

Apoi, arătă spre Rylo, o construcţie care fusese un castel imperial. Era frumoasă, dar plină de urme şi cratere. Împăratul încercase să-şi adjudece oraşul pentru sine, la vremea când sosise Clădirea Orlry. O coloană ornată, asemeni unui pilastru grecesc, care nu se suporta decât pe sine, era Chank. Fusese un centru comercial. Fără rezervele de la bordul lui Chank — fără magazinele alimentare, restaurantele, îmbrăcămintea, chiar şi fără jucării — folosite toate în comerţul cu Oamenii-Maşină, oraşul ar fi murit mult mai devreme. De la temelia lui Chank drumul aerian spirala în jos spre Dealul Cerului.

Construită sub forma unui tort, Clădirea Orlry era un disc având doisprezece metri grosime şi de zece ori pe atât în diametru. Turnul masiv de pe margine, prevăzut cu amplasamente şi căi pentru tunuri, precum şi cu dispozitive de ridicat şi cabestane, îi amintea lui Louis de puntea unei mari astronave-crucişător. Drumul către Orlry era larg, dar nu exista decât acesta şi ducea către o singură intrare. De-a lungul marginilor superioare, se remarcau sute de mici protuberanţe. Louis bănui că erau camere de luat vederi sau alţi senzori, care însă nu mai funcţionau de mult. Ferestrele fuseseră tăiate pe laturile clădirii după ce aceasta fusese construită. Geamurile lor se potriveau destul de prost.

Fortaralisplyar era îmbrăcat într-o robă galben cu roşu, confecţionată din ceea ce păreau a fi fibre vegetale: vulgare din punctul de vedere al lui Louis, dar impresionante de la distanţă. Louis îl urmă în Orlry, printr-o spaţioasă zonă de primire. Era lumină, dar aceasta pâlpâia: provenea de la grupuri de lămpi cu alcool, care ardeau aproape de plafon.

Unsprezece Constructori ai Oraşului de ambele sexe îi aşteptau. Erau îmbrăcaţi aproape identic: pantaloni largi, cu manşete strânse pe picior, şi cape în culori strălucitoare. Marginile acestora erau tăiate elaborat şi fără nici o simetrie. Semne ale poziţiei sociale? Bărbatul cu păr alb, care înaintase zâmbind în întâmpinarea lor, purta cea mai elaborat tăiată capă şi o armă de umăr.

— Voiam să văd personal «această fiinţă care ne poate da apă din maşinile moarte de cinci mii de falani», i se adresă el lui Fortaralisplyar.

Pistolul din tocul de plastic atârnat de umăr era mic, cu linii simple şi eficiente; dar chiar şi înarmat cu un pistol, Filistranorlry nu părea prea războinic. Trăsăturile sale delicate trădau o curiozitate bucuroasă atunci când îl examină pe Louis Wu.

— Pare destul de neobişnuit, dar… În fine. Tu ai plătit. Vom vedea.

Si bărbatul făcu un gest către soldaţi.

Aceştia îl controlară pe Fortaralisplyar, apoi pe Louis. Îi găsiră lanterna, o testară şi i-o înapoiară. Erau nedumeriţi în privinţa translatorului, până ce Louis le explică:

— Acesta vorbeşte pentru mine.

Rlistranorlry tresări.

— Deci, face aşa ceva! Vrei să-l vinzi?

I se adresase lui Fortaralispfyar, care-i răspunse sec:

— Nu este al meu.

— Aş deveni mut fără el, interveni Louis în discuţie.

Stăpânul Clădirii Orlry părea că acceptă acest fapt.

Condensatorul de apă se afla într-o mică depresiune din centrul acoperişului extrem de lat. Tuburile de acces de sub el se dovediseră însă prea înguste pentru Louis. Chiar dacă şi-ar fi dat jos armura, tot n-ar fi încăput, deşi nu intenţionase acest lucru.

— Ce utilizaţi voi la reparaţii? Şoareci?

— Oameni Agăţători, răspunse Rlistranorlry. Trebuie să le închiriem serviciile. Clădirea Chilb cred că i-a trimis deja. Mai crezi că sunt şi alte probleme?

— Da.

De acum, maşinăriile îi deveniseră suficient de familiare; Louis le reparase în trei clădiri şi dăduse greş în a patra. Îşi putea da seama ce înseamnă o pereche de contacte. Căutase praful sub ele şi nu-l găsise.

— A mai încercat cineva să o repare?

— Cred că da. Cum aş putea să ştiu sigur, după cinci mii de falani?

— O să aşteptăm reparatorii. Sper că pot să urmeze nişte instrucţiuni. Tanj! Cineva, mort de multă vreme, găsise de cuviinţă să facă ordine şi suflase urmele de praf. Louis era însă sigur că-şi putea băga braţul…

— Ţi-ar plăcea să ne vizitezi muzeul? întrebă Rlistranorlry. Ţi-ai câştigat acest drept.

Louis nu fusese niciodată un împătimit ai armelor. Recunoştea anumite principii, dacă nu forme, în spatele uneltelor de ucis din containerele de sticlă şi din spatele pereţilor transparenţi. Majoritatea lor utilizau proiectile, sau explozii, sau ambele. Unele aruncau gloanţe subţiri, prevăzute cu arcuri, care explodau, precum artificiile, în carnea victimei. Puţinele lasere erau masive şi incomode. Pe vremuri, trebuie să fi fost montate pe tractoare sau pe platforme zburătoare, dar fuseseră demontate, pentru ca acestea din urmă să fie folosite în altă parte.

Un Constructor al Oraşului sosi, însoţit de vreo şase lucrători. Oamenii Agăţători nu depăşeau în înălţime nivelul coastelor lui Louis. Capetele lor păreau mult prea mari, în raport cu dimensiunile corpurilor; degetele de la picioare erau lungi şi extrem de mobile, iar degetele mâinilor aproape că măturau podeaua.

— Este, probabil, o pierdere de timp, spuse unul dintre ei.

— Fă ce ţi se spune, pentru că, oricum, vei fi plătit! interveni Louis. Omuleţul mârâi.

Straniile făpturi purtau un fel de rochii fără mâneci, acoperite cu buzunare ce erau pline de scule. Când soldaţii doriseră să-i controleze, îşi scoseseră rochiile şi îi lăsaseră să le scotocească în voie. Probabil nu le plăcea să fie atinşi.

Erau atât de mici! Louis se apropie de Fortaralisplyar şi-l întrebă în şoaptă:

— Speciile voastre fac rishathra cu ei?

— Da, recunoscu bărbatul, dar cu precauţie…

Oamenii Agăţători se adunară în jurul umerilor lui Louis Wu şi-l urmăriră intrând în tubul de acces. Pământeanul îşi pusese mânuşile izolatoare pe care i le dăduse Mar Korssil.

— Aşa arată contactele. Legaţi aşa ţesătura… apoi astfel. Veţi vedea şase perechi de contacte. Trebuie să se găsească o urmă de praf, ca un vierme, dedesubtul lor.

După ce îi văzu dispărând după curbura tuburilor de acces, Louis se adresă stăpânilor Clădirilor Orlry şi Lyar.

— N-o să ştim niciodată dacă vor face vreo greşeală. Aş fi dorit să le pot inspecta lucrarea. — Nu menţionă însă celelalte temeri ale sale.

Oamenii Agăţători începură să iasă, unul câte unul. Se adunaseră cu toţii pe acoperiş: lucrători, soldaţi, stăpâni şi Louis Wu priveau cum se formează ceaţa, se condensează şi apa începe să curgă spre centrul concavităţii.

Şase Oameni Agăţători ştiau acum cum să repare condensatoarele de apă cu bucăţi din ţesătura neagră.

— Aş vrea să cumpăr ţesătura neagră, spuse Filistranorlry.

Oamenii Agăţători şi stăpânul lor Constructor al Oraşului dispăruseră deja pe scări în jos. Filistranorlry şi zece soldaţi blocaseră această rută de scăpare pentru Louis şi Fortaralisplyar.

— Nu intenţionez s-o vând, spuse Louis.

— Sper să te ţin aici până te voi convinge să vinzi, interveni un soldat cu părul argintiu. Dacă-i absolut necesar, am să insist să-mi vinzi şi cutia vorbitoare.

Într-o oarecare măsură, Louis se aşteptase la această situaţie.

— Fortaralisplyar, poate Clădirea Orlry să te ţină aici cu forţa? Stăpânul Clădirii Lyar îl privi pe stăpânul Clădirii Orlry în ochi şi preciză:

— Nu, Louis. Complicaţiile ar fi neplăcute. Clădirile mai mici se vor uni pentru a mă elibera. Cele Zece vor prefera să devină Cele Nouă, decât să se confrunte cu un boicot al oaspeţilor.

Filistranorlry izbucni în râs.

— Clădirile mai mici vor muri de sete…

Dar, pe când rostea aceste vorbe, zâmbetul îi dispăru, în timp ce al lui Fortaralisplyar devenea tot mai evident. Clădirea Lyar avea acum suficientă apă pentru a nu mai fi şantajată.

— Nu mă poţi reţine. Oaspeţii vor fi împinşi de pe rampe. Teatrele din Chkar şi facilităţile din Panth vor fi închise pentru voi…

— Atunci, pleacă!

— Îl iau şi pe Louis.

— N-ai să-l iei.

— Ia banii şi du-te! interveni pământeanul. Va fi mai uşor pentru noi toţi. — Ţinea mâna în buzunar, pe lanterna-laser.

Filistranorlry scoase la iveală un mic săculeţ. Fortaralisplyar îl luă şi îi numără conţinutul. Trecu apoi printre soldaţi şi coborî treptele. Când dispăru din vedere, Louis îşi trase peste cap gluga costumului de impact.

— Ofer un preţ ridicat. Doisprezece… (urmă un cuvânt netradus). N-o să fii înşelat, întări Filistranorlry.

Louis se retrăsese deja spre marginea acoperişului. Îl văzu pe Filistranorlry că le face semn soldaţilor şi începu să fugă.

Marginea acoperişului era protejată de un parapet înalt până la piept, iar pe el, spiţe din oţel aşezate în zigzag simbolizau rădăcina cot. Ferma din umbră se zărea departe, jos. Louis alerga, de-a lungul parapetului, spre pasaj. Soldaţii erau aproape, dar Filistranorlry rămăsese pe loc şi trăgea cu pistolul. Zgomotul era deconcertant, chiar terifiant. Un proiectil îl atinse în gleznă. Costumul deveni rigid. Bărbatul se răsturnă, se ridică şi continuă să alerge. În timp ce doi soldaţi se aruncau asupra lui, Louis sări peste parapet şi se prăbuşi în abis.

Fortaralisplyar ajunsese deja pe trotuar. Se opri şi se întoarse surprins.

Louis ateriză pe orizontală, chiar în faţa sa, într-un costum devenit rigid ca oţelul. Acesta, datorită faptului că aducea cu un coşciug mulat pe corp, rezistase, dar bărbatul era încă ameţit. Mâini străine îl ajutară să se ridice, chiar înainte ca el s-o fi dorit. Fortaralisplyar îşi vârî umărul sub braţul său şi îl ajută să înainteze.

— Să plecăm…, spuse Louis, gâfâind anevoie. Ar putea să tragă!

— N-o să îndrăznească. Eşti rănit? Îţi curge sânge din nas.

— Merită.

21. BIBLIOTECA

Intraseră în Bibliotecă printr-un mic vestibul de la baza conului, chiar în capătul lui.

În spatele unui birou masiv şi lat, doi Bibliotecari lucrau la nişte pupitre: maşini voluminoase, concepute ca o aglomerare de cutii, utilizând benzi de carte trecute printr-un cititor. Bibliotecarii semănau cu un preot şi o preoteasă — aceleaşi robe albastre identice şi aceleaşi gulere încreţite. Abia după câteva minute, femeia îşi ridică privirea.

Părul ei era de un alb perfect. Probabil se născuse cu părul alb, pentru că nu era în vârstă. O femeie de pe Pământ, la vârsta ei, ar fi luat prima doză de Elixir. „E dreaptă, suplă şi drăguţă”, gândi Louis. „Piept plat, desigur, dar frumos clădită”. Halrloprillalar îl învăţase să considere sexi un cap chel şi un craniu rotund. Dacă ar fi zâmbit… dar chiar şi faţă de Fortaralisplyar se comporta cu grosolănie şi aroganţă:

— Da?

— Sunt Fortaralisplyar. Aveţi contractul meu?

Ea bătu ceva la tastatura maşinii de citit.

— Da. Acesta este?

— Întocmai.

Se întoarse apoi spre Louis.

— Luweewu, mă poţi înţelege?

— Pot, cu ajutorul acestui dispozitiv.

Când vorbi translatorul, calmul ei dispăru, dar numai pentru o clipă.

— Eu sunt Harkabeeparolyn, spuse ea. Stăpânul tău ţi-a cumpărat dreptul la o cercetare nelimitată, timp de trei zile. Poţi să te duci oriunde în Bibliotecă, exceptând secţiunile rezidenţiale, indicate de uşile marcate cu aur. Poţi folosi orice maşină, cu excepţia celor marcate astfel. Îi arătă o reţea tic-tac-toe galbenă. Ca să le utilizezi, ai nevoie de ajutor. Vino la mine sau apelează la oricine are gulerul tăiat ca al meu. Poţi folosi şi sufrageria. Pentru somn sau pentru a face baie, trebuie să te întorci în Clădirea Lyar.

— Perfect.

Bibliotecara părea încurcată. Louis era şi el puţin uimit. De ce spusese asta cu atâta convingere? Îşi dădu seama că, într-un anume fel, Clădirea Lyar devenise acum pentru el un cămin mai important decât fusese vreodată apartamentul de pe Canyon.

Fortaralisplyar plăti în monezi de argint, se înclină către Louis şi plecă. Bibliotecara se întoarse şi ea la monitorul maşinii de citit. (Harkabeeparolyn. Se săturase de aceste nume cu şase silabe, dar ar fi fost mai bine să-l memoreze.) Harkabeeparolyn privi în jur când Louis vorbi.

— Există un loc anume pe care vreau să-l găsesc.

— În Bibliotecă?

— Sper să existe. Am văzut un loc asemănător, cu multă vreme în urmă. Stăteai în centrul unui cerc, iar cercul era lumea. Ecranul din centru se rotea şi puteai mări oricare parte a lumii…

— Avem o cameră a hărţilor. Urcă scările până sus.

Apoi, femeia îi întoarse din nou spatele.

Scările din metal strâmte şi spiralate se ridicau din mijlocul Bibliotecii. Ancorate numai la vârf şi la bază, se arcuiau sub greutatea lui, în timp ce urca. Trecu pe lângă uşi marcate cu aur, toate închise. Mai sus, deschideri în arcadă duceau spre şiruri de ecrane de citit, având scaune în faţa lor. Louis numărase patruzeci şi şase de Constructori ai Oraşului care utilizau ecranele de citit, precum şi doi Oameni-Maşină în vârstă, un mascul păros şi masiv, a cărui specie n-o cunoştea, şi o femeie demon, cu toţii îngrămădiţi într-o singură încăpere. Ultimul etaj era sala hărţilor. O recunoscu când ajunse la ea.

Găsiseră prima sală a hărţilor într-un palat plutitor abandonat. Peretele era un inel albastru pătat cu alb. Existau acolo globurile a zece lumi cu atmosferă de oxigen şi un ecran care putea prezenta imagini mărite. Dar acele scene erau vechi de mii de ani. Toate înfăţişau o civilizaţie înfloritoare pe Lumea Inelară: oraşe strălucitoare; nave care fulgerau prin buclele pătrate, de-a lungul Zidului de Margine; avioane cât Biblioteca şi astronave cu mult mai mari.

Atunci nu căutaseră un Centru de Reparaţie. Căutaseră doar o cale de scăpare de pe Lumea Inelară. Fără îndoială, vechile înregistrări fuseseră aproape inutile.

Fuseseră mult prea grăbiţi. Acum, după douăzeci şi trei de ani, într-o altă disperare, încercau din nou…

Louis îşi făcu apariţia de pe scări şi Lumea Inelară străluci în jurul lui. Capul său se afla exact în locul în care ar fi trebuit să se afle soarele. Harta avea aproape şaizeci de centimetri înălţime şi aproape o sută cincizeci de metri în diametru. Pătratele de umbră aveau aceeaşi înălţime, dar se găseau mult mai aproape de centru, plutind la câteva sute de metri de pardoseala neagră precum cărbunele şi presărată cu mii de stele. Plafonul era şi el negru şi acoperit de stele.

Louis se îndreptă spre unul dintre pătratele de umbră şi trecu prin el. Erau holograme, ca şi în celălalt caz. De data aceasta, nu existau globurile lumilor asemănătoare Pământului.

Se întoarse să examineze spatele pătratului de umbră. Nu exista nici un detaliu: nimic, în afara unui pătrat negru, uniform şi uşor curbat.

Ecranul de mărire funcţiona.

Un monitor dreptunghiular, de şaizeci de centimetri pe un metru, având tastatura dedesubt, era montat în zona circulară dintre pătratele de umbră şi Lumea Inelară. Băiatul avea imaginea mărită a unui colector Bussard montat. Semăna cu un halou de lumină albăstruie. Copilul îl privea un pic chiorâş.

Abia dacă ajunsese la adolescenţă. Un păr fin, castaniu, îi acoperea în întregime capul, îndesindu-se la spate. Purta şi el o robă albastră de Bibliotecar. Gulerul său era larg şi pătrat, semănând mai degrabă cu o capă, cu o singură tăietură în formă de „V” pe el.

— Pot să mă uit peste umărul tău? întrebă Louis.

Băiatul se întoarse. Trăsăturile sale erau mici şi aproape indistincte, ca ale oricăruia dintre Constructorii Oraşului. Din acest motiv, părea mai în vârstă.

— Ţi se permit asemenea cunoştinţe?

— Clădirea Lyar a cumpărat un privilegiu integral pentru mine.

— Ah! — Băiatul se întoarse la loc. — Oricum, nu putem vedea mare lucru. Peste două zile, vor înceta flamele.

— Ce priveşti?

— Echipa de reparaţii.

Louis se uită şi el în haloul de lumină. O furtună de lumină alb-albăstruie umplea tot ecranul, iar în centru se distingea o zonă mai întunecată. Jetul de orientare era o picătură roz, abia vizibilă, în centrul zonei întunecate.

Liniile de forţă electromagnetică adunau hidrogenul fierbinte al vântului solar, îl ghidau şi îl comprimau până la temperatura de fuziune, pentru a-l arunca apoi sub formă de jeturi, spre soare. Maşinăriile se străduiau cu o zădărnicie prostească să ţină Lumea Inelară în echilibru sub gravitaţia soarelui său. Era singurul lucru prezent pe monitor: lumina alb-albastră şi o picătură roz pe muchia Zidului de Margine.

— Aproape au terminat, spuse băiatul, părând decepţionat. Am crezut că o să ne ceară ajutorul, dar n-au făcut-o niciodată…

— Poate că nu aveţi instrumentele cu care să le auziţi chemarea. — Louis încerca să-şi păstreze o voce calmă. Echipă de reparaţie — Oricum, trebuie să fi terminat. Nu mai există alte motoare.

— Nu. Priveşte!

Băiatul plimbă imaginea în zigzag de-a lungul Zidurilor de Margine. Imaginea se opri tremurând, dincolo de strălucirea albastră. Louis remarcă bucăţi de metal ce cădeau de-a lungul Zidului de Margine.

Le studie până ce deveni sigur. Bare de metal, un cilindru uriaş sub formă de bobină — componentele demontate pe care le văzuse şi prin telescopul Acului. Era schelăria utilizată la montarea jeturilor de orientare ale Lumii Inelare.

Probabil că membrii echipei de reparaţii decelerau acest echipament la viteza orbitală, utilizând un segment din sistemul de transport de pe zid. Cum intenţionau însă să inverseze procedeul? Maşinăriile trebuiau accelerate până la viteza de rotaţie a Lumii Inelare, atunci când ajungeau la destinaţie.

Prin fricţiune cu atmosfera? Acele materiale puteau fi la fel de rezistente ca şi scrith-ul. Or, în acest caz, încălzirea n-ar mai fi fost o problemă.

— Uite şi aici…

Imaginea alunecase din nou spre sensul de rotaţie, de-a lungul Zidului de Margine, spre rampele astroporturilor. Cele patru astronave ale Constructorilor Oraşului se vedeau clar. Acul Încins al Căutării era un fir de praf. Louis nu l-ar fi remarcat dacă n-ar fi ştiut unde să se uite: la un kilometru de astronavă, singura care mai avea colectoare Bussard în jurul ei.

— Acolo, vezi? — Băiatul indică perechea de toroizi din cupru. — A mai rămas un singur motor. Când echipa de reparaţie îl va monta şi pe acesta, au încheiat lucrarea.

Megatone de material de construcţie cădeau de-a lungul Zidului de Margine, fără-ndoială acompaniate de hoarde de constructori din specii necunoscute, toate îndreptându-se spre spaţiul de parcare al Acului. Ultimul nu putea să fie prea încântat.

— Într-adevăr, va fi încheiată, spuse Louis. Dar nu va fi suficient.

— Suficient pentru ce?

— N-are importanţă. De când lucrează această echipă de reparaţii? De unde a venit?

— Nimeni nu vrea să-mi spună nimic! bodogăni băiatul. Flup. Mirosul flup. De ce se dă toată lumea în vânt după el? De ce oare te întreb pe tine? Nici tu nu ştii.

Louis nu dădu atenţie ieşirii lui.

— Cine sunt ei? Cum au aflat de pericol?

— Nimeni nu ştie. Noi n-am ştiut nimic despre ei, până ce au început să monteze maşinile.

— Cu cât timp în urmă?

— Cu opt falani.

„Rapid lucrat,” gândi Louis. „Aproape un an şi jumătate, plus ce le mai luase pregătirea. Cine erau? Inteligenţi, rapizi, decişi, fără a fi copleşiţi de proiecte mari şi numere mari — aproape că ar fi putut fi… dar Protectorii dispăruseră de mult. Trebuie să fi dispărut.”

— Au făcut şi alte reparaţii?

— Profesorul Wilp crede că au deblocat şi conductele de reciclare. Am văzut ceaţă în jurul unora dintre Munţii Răsturnaţi. Nu este un lucru extraordinar să deblochezi o conductă de reciclare?

Louis medită asupra acestui fapt.

— Extraordinar, într-adevăr, spuse el într-un târziu. Să faci să funcţioneze din nou dragele de pe fundul mărilor… Însă trebuie să încălzeşti conductele. Lucrează dedesubtul lumii. Cred că aluviunile de pe fundul mărilor ar îngheţa într-o conductă blocată.

— Flup, spuse băiatul.

— Ce?

— Materialul maroniu ce iese dintr-o conductă de reciclare este numit flup.

— Oh!

— Tu de unde eşti?

Louis zâmbi.

— Eu am venit din stele, în asta.

Şi pământeanul se aplecă peste umărul băiatului, pentru a-i arăta firul de praf numit Acul Încins al Căutării. Ochii lui deveniră deodată mari.

Mult mai neîndemânatic decât o făcuse acesta, Louis deplasă imaginea de-a lungul itinerarului urmat de lander, de când părăsise Zidul de Margine. Descoperi un nor alb, extins la dimensiunile unui continent, pe locul unde fusese Floarea-Soarelui. Mai departe, spre babord, se zărea o mlaştină verde, imensă, apoi un fluviu ce-şi croise altă albie, abandonând-o pe cea veche, care rămăsese ca o urmă maro, şerpuitoare, pe fundalul galben-maroniu al deşertului. Urmări albia secată a râului. Îi arătă băiatului oraşul vampirilor; acesta aprobă, dând din cap.

Băiatul dorea să creadă. Oameni din stele vin să ne ajute! Totuşi, se temea să nu pară prea credul. Louis îi zâmbi din nou şi continuă.

Peisajul deveni din nou verde. Drumul Oamenilor-Maşină era uşor de urmărit; în multe locuri, solul era clar diferenţiat, de o parte şi de alta.

Aici, râul făcea o buclă în urmă, pentru a relua apoi vechea albie. Bărbatul mări din nou scala, fixându-se de data aceasta asupra oraşului plutitor.

— Şi ăştia suntem noi, spuse el în loc de încheiere.

— Am văzut. Povesteşte-mi despre vampiri.

Louis ezita. Oricum, specia din care făcea parte băiatul era experta acestei lumi în materie de relaţii sexuale interspecii.

— Vampirii pot să te determine să faci rishathra cu ei. Când o faci, eşti muşcat de gât. — Îi arătă băiatului urma vindecată a rănii sale. — Chmeee a omorât vampirul care m-a atacat.

— De ce nu i-a atacat vampirul şi pe el?

— Chmeee nu seamănă cu nimeni de pe lumea asta. Mai degrabă este sedus de o plantă cârnat.

— Noi facem parfum de la vampiri, spuse băiatul.

— Ce? (Se întâmplase ceva cu translatorul?)

Băiatul zâmbi conspirativ.

— Ai să vezi, într-o bună zi. Acum trebuie să plec. Am să te găsesc mai târziu?

Louis dădu afirmativ din cap.

— Care este numele tău? Al meu este Kawaresksenjajok.

— Luweewu.

Băiatul coborî scările. Louis rămase pe gânduri, în faţa ecranului.

Parfum? Mirosul de vampiri din Clădirea Panth… iar acum, Louis îşi aminti de noaptea când Halrloprillalar venise în patul lui, cu douăzeci şi trei de ani în urmă. Încercase să-l controleze. Aşa spusese. Utilizase cumva parfum de vampir asupra sa?

Nu mai conta acum.

— Ultimule, mă auzi? chemă el. Ultimule, mă auzi?

Nimic.

Ecranul nu fusese construit să se rotească. Arăta mereu spre partea de jos, dinspre pătratele de umbră. Plictisitor, dar informativ: asta putea însemna că imaginea era transmisă chiar de pe pătratele de umbră.

Reduse scala de pe monitor. Mută apoi imaginea spre sensul de rotaţie, cu o viteză imposibilă, până ce privi în jos, la o lume de apă. Se aruncă precum un înger într-un salt mortal. Era nostim. Aparatele Bibliotecii se dovedeau considerabil mai bune decât telescopul Acului.

Harta Pământ era veche. O jumătate de milion de ani distorsionase poziţia continentelor. Sau mai mult? Un milion? Două? Un geolog şi-ar fi dat seama.

Louis alunecă spre tribord, în sensul invers rotaţiei, până ce Harta Kzin umplu ecranul: insule adunate în jurul unui platou de gheaţă strălucitoare. Cât de veche era şi această hartă topografică? Chmeee ar fi ştiut.

Louis mări rezoluţia. În timp ce lucra, fredona ceva. Întârzie puţin deasupra junglei galben-oranj. Imaginea era traversată de banda largă, argintie, a unui fluviu pe care-l urmări până la vărsarea în mare. În estuarul unor astfel de fluvii ar fi trebuit să se găsească oraşe.

Aproape trecuse peste el. O deltă în care se uneau două fluvii; o reţea decolorată suprapusă peste culorile junglei. Unele oraşe ale oamenilor aveau „centuri verzi” dar, în acest oraş Kzinti, vegetaţia acoperea un teritoriu mai mare decât cel afectat clădirilor. La rezoluţia maximă, Louis abia dacă sesiza reţeaua străzilor.

Kzinilor nu le plăcuseră niciodată oraşele mari. Simţul mirosului era prea dezvoltat la ei. Oraşul acela era aproape la fel de mare ca şi cel care găzduia Patriarhia şi guvernul de pe Kzin.

Aveau, deci, oraşe. Ce altceva? Dacă ar fi existat orice fel de industrie, ar fi avut nevoie… de porturi? Oraşe miniere? Să mai caute…

Într-un loc, jungla devenise mai puţin deasă. Solul gol, galben-maroniu, se zărea ici şi colo, dar nu era acoperit de oraşe. Semăna cu o ţintă de arc topită. Putea ghici că era vorba de o mină de suprafaţă, foarte mare şi foarte veche.

Cu o jumătate de milion de ani în urmă, sau chiar mai mult, exemplare de Kzini fuseseră aruncate acolo. Louis nu se aştepta să găsească oraşe miniere. Fuseseră norocoşi că le rămăsese ceva de extras. O jumătate de milion de ani fuseseră limitaţi la o singură lume, o lume a cărei suprafaţă se termina cu câteva sute de metri mai jos. Se părea însă că Kzinii îşi menţinuseră civilizaţia.

Aceste semi-pisici erau dotate cu creiere. Conduseseră o respectabilă civilizaţie interstelară. Tanj! Kzinii îi învăţaseră pe oameni să folosească generatoarele de gravitaţie, iar Chmeee trebuia să fi ajuns pe Harta Kzin cu numai câteva ore în urmă, în căutarea unor aliaţi împotriva Ultimului.

Louis urmărise fluviul până la vărsarea în mare. Acum, îşi plimba privirea de „zeu” de-a lungul ţărmurilor sudice ale celui mai mare continent de pe Hartă. Se aşteptase să găsească porturi, deşi Kzinii nu prea utilizau navele. Nu le plăcea marea. Porturile la mare erau doar oraşe industriale; nimeni nu trăia acolo de plăcere.

Dar asta se întâmpla în Imperiul Kzinti, acolo unde generatoarele de gravitaţie fuseseră utilizate de milenii. Louis se trezi uitându-se în jos, la un port care ar fi putut rivaliza cu cel din New York. Deborda de mulţimea navelor suficient de mari pentru a fi decelabile. Portul avea clar forma aproape circulară a unui crater meteoritic.

Louis micşoră rezoluţia, retrăgându-se cu punctul de vizualizare în cer, pentru a avea o panoramă.

Clipi orbit. Îl înşelase din nou mizerabilul său simţ al proporţiilor? Sau manevrase greşit butoanele?

Se zărea o navă ancorată de-a curmezişul portului, devenit acum de dimensiunile unei căzi de baie.

Navele mai mici erau încă vizibile. Era adevărat, deci. Privea la o navă la fel de mare ca un oraş, ce aproape închidea arcul portului natural.

„Probabil că nu se mişcă prea des”, gândi Louis. Motoarele frământau, cu siguranţă, destul de violent fundul mării. O dată nava plecată, tiparul valurilor din port urma să se schimbe. Cum or fi reuşit să alimenteze Kzinii ceva atât de uriaş? Cum o alimentaseră prima oară? Unde găsiseră metalul necesar?

De ce?

Louis nu se întrebase niciodată serios dacă Chmeee avea să găsească ceea ce căuta pe Harta Kzin. Cel puţin, până acum.

Activă din nou butonul rezoluţiei. Punctul său de vizualizare se retrase în spaţiu, până ce Harta Kzin deveni o aglomerare de pete pe o vastă mare albastră. Alte Hărţi se zăreau la marginea ecranului.

Cea mai apropiată era o pată rotundă şi roz. Marte… şi era la fel de îndepărtată de Kzin precum era Luna de Pământ.

Cum putuseră să fie cucerite asemenea distanţe? Nici chiar un telescop n-ar fi fost în stare să pătrundă prin mai mult de trei sute de mii de kilometri de atmosferă. Ideea de a traversa această distanţă pe mare, într-o navă — chiar şi într-o navă de dimensiunile unui mic oraş — tanj!

— Ultimule, mă auzi? Louis Wu îl cheamă pe Ultimul.

Timpul se scurgea în defavoarea sa, în timp ce reparatorii se apropiau de Ac, iar Chmeee scotocea Harta Kzin în căutare de războinici. Louis nu intenţiona să menţioneze Ultimului nimic din toate acestea. Asemenea veşti ar fi avut doar darul de a-l îngrijora.

Ce făcea oare Ultimul, de nu reuşea să răspundă la apel?

Putea un om măcar să ghicească răspunsul?

În acest caz, nu-i rămânea decât să-şi continue observaţiile.

Louis mări, din nou, rezoluţia până ce încadră ambele Ziduri de Margine. Căută Pumnul-lui-Dumnezeu aproape de linia mediană a Lumii Inelare, spre babord de Marele Ocean. Nu era acolo. Mări şi mai mult scala. O porţiune de deşert mai mare decât Pământul era totuşi mică în raport cu Lumea Inelară. Dar iat-o acolo, roşiatică şi pustie, iar punctul decolorat aproape de centru era… Pumnul-lui-Dumnezeu, înalt de o mie şase sute de kilometri şi acoperit de scrith-ul gol.

Se îndreptă spre babord, refăcând traseul urmat după prăbuşirea Mincinosului. Înainte de a-şi da seama, ajunsese deja la apă, la braţul larg al Marelui Ocean. Atunci, se opriseră la acest golf. Louis se întoarse o bucată de drum, în căutarea a ceea ce ar fi trebuit să arate ca un nor transversal permanent, văzut de sus.

Ochiul Furtunii nu mai era acolo.

— Ultimule, mă auzi? În numele lui Kdapt şi Finagle şi Allah, te chem pe tine, naiba să te ia! Chem…

— Sunt aici, Louis.

— Okay! Mă găsesc în Biblioteca din oraşul plutitor. Tipii au şi o sală a hărţilor. Înregistrările lui Nessus din sala hărţilor pe care…

— Îmi amintesc, spuse rece Păpuşarul.

— Ei bine, acea sală a hărţilor arăta vechi înregistrări. Aceasta funcţionează în timp real!

— Eşti în siguranţă?

— În siguranţă? Oh, suficient, aş putea spune. Am utilizat ţesătura supraconductoare pentru a-mi face prieteni şi a influenţa oamenii. Dar sunt blocat aici. Chiar dacă aş fi în stare să-mi cumpăr ieşirea din oraş, ar trebui să trec de staţia Oamenilor-Maşină de pe Dealul Cerului. E preferabil să nu încerc să ies cu forţa.

— Înţelept!

— Care sunt veştile tale?

— Două informaţii. Mai întâi, am hologramele celorlalte două astroporturi. Toate cele unsprezece astronave au fost jefuite.

— Au dispărut colectoarele Bussard? Toate?

— Da, toate.

— Ce altceva ai aflat?

— Nu te poţi aştepta la o salvare din partea lui Chmeee. Landerul a aterizat pe Harta Kzin din Marele Ocean. Trebuia să-mi dau seama. Kzinul a dezertat şi a luat şi landerul cu el.

Louis blestemă în gând. Trebuia să-şi fi dat seama după acel ton rece, lipsit de emoţie. Păpuşarul se supărase rău de tot; nu mai era capabil să utilizeze nuanţele fine din limbajul uman.

— Unde este acum? Şi ce face?

— L-am privit prin camerele landerului cum dă ocol Hărţii Kzin. A descoperit o navă maritimă enormă…

— Am descoperit-o şi eu.

— Şi ce concluzii ai tras?

— Cei de acolo au încercat să exploreze sau să colonizeze celelalte Hărţi.

— Aşa este. În spaţiul cunoscut, în cele din urmă, Kzinii au cucerit celelalte sisteme stelare. Pe Harta Kzin trebuiau să caute dincolo de ocean. Desigur, se pare că n-au dezvoltat zborul spaţial.

— Nu. Primul pas în deprinderea zborului spaţial este plasarea unui obiect pe orbită. Pe Kzin, viteza pentru o orbită joasă era de aproape zece kilometri pe secundă. Pe Harta Kzin, echivalentul este de o mie două sute de kilometri pe secundă. Oricum, n-ar fi putut să construiască prea multe astfel de nave. De unde au luat metalele? Călătoria trebuia să dureze decenii, cel puţin. Mă întreb de unde ştiu că există şi alte Hărţi.

— E posibil să fi lansat, la bordul unor rachete, echipament telescopic şi camere de luat vederi. Instrumentele ar fi trebuit să funcţioneze rapid. O rachetă nu poate ajunge pe orbită. Se ridică şi cade.

— Mă întreb dacă au dat de Harta Pământ… Este la alte sute de mii de kilometri, dincolo de Marte… iar Marte nu oferă o privelişte prea îmbietoare. Ce vor fi găsit Kzinii pe Harta Pământ? Doar Homo habilis, sau şi Protectori Pak? Spre tribord, există şi Harta Down, iar în sensul invers rotaţiei am văzut o lume pe care n-o cunosc.

— Noi o cunoaştem. Băştinaşii sunt inteligenţe colective. Ne aşteptăm ca ei să nu descopere niciodată călătoria spaţială. Navele lor ar trebui să întreţină un întreg roi.

— Sunt ospitalieri?

— Nu. Se pare că ar fi luptat cu Kzinii şi i-ar fi determinat să renunţe la cucerirea Marelui Ocean. Cred că utilizează nava uriaşă pentru a bloca un port.

— Aha. Presupun că este şi sediul unui guvern. Îmi spuneai de Chmeee.

— După ce a aflat ce a putut, rotindu-se deasupra Hărţii Kzin, a rămas în aer în dreptul vasului imens. S-au ridicat imediat avioane şi l-au atacat cu rachete explozibile. Chmeee era pregătit, astfel că nu i-au pricinuit nici o avarie. Apoi, el a distrus patru avioane. Celelalte au continuat atacul, până ce au rămas fără muniţie şi combustibil. Când au revenit pe navă, Chmeee le-a urmat. Acum, landerul se odihneşte pe o platformă de aterizare de pe turnul de comandă al navei. Atacul continuă. Louis, Kzinul caută cumva aliaţi împotriva mea?

— Dacă te linişteşte cumva ideea, fii sigur că nu va găsi nimic cu care să atace o carcasă Produs General. Indivizii aceia nu pot avaria nici măcar landerul.

Urmă o pauză lungă, apoi Păpuşarul vorbi din nou:

— Poate că ai dreptate. Avioanele utilizează jeturi de hidrogen ars, iar rachetele sunt propulsate de explozivi chimici. În orice caz, eu va trebui să te salvez. Sonda va sosi la căderea întunericului.

— Şi atunci, ce se va întâmpla? Va rămâne Zidul de Margine. Tu mi-ai spus că discurile de păşit nu pot funcţiona prin scrith.

— Am utilizat cea de-a doua sondă pentru a monta o pereche de discuri de păşit pe Zidul de Margine, ca pe un releu.

— Aşa să fie. Mă găsesc într-o clădire profilată ca un titirez şi situată în perimetrul dinspre babord, în sensul de rotaţie. Lasă sonda să plutească deasupra, până ne decidem ce facem cu ea. Nu sunt încă sigur că vreau să plec acum.

— Trebuie!

— Dar toate răspunsurile de care avem nevoie ar putea fi chiar aici, în Bibliotecă!

— Ai făcut vreun progres?

— Parţial şi numai frânturi. Toate cunoştinţele semenilor lui Halrloprillalar sunt pe undeva prin această clădire. Aş vrea să-i chestionez şi pe demoni. Ei îndeplinesc rolul de gunoieri şi par a fi pretutindeni.

— Ai învăţat doar să pui mai multe întrebări. Foarte bine, Louis. Mai ai câteva ore. Am să-ţi aduc sonda la căderea nopţii.

22. MARELE JAF

Restaurantul cu autoservire se afla pe la mijlocul clădirii. Louis mulţumi pentru stropul de noroc de care avea parte: Constructorii Oraşului erau omnivori. Fiertura de carne şi ciuperci era poate nesărată, dar îi umplea golul imens din stomac.

Nimeni nu utiliza suficientă sare. Cu excepţia Marilor Oceane, toate mările erau cu apă dulce. Era posibil ca Louis să fie singurul hominid de pe Lumea Inelară care avea nevoie de sare şi nu putea trăi mult timp fără ea.

Mâncă la repezeală. Timpul îl presa. Păpuşarul era deja nerăbdător. Surprinzător că nu plecase încă, lăsându-l pe el, pe renegatul de Chmeee şi Lumea Inelară în voia soartei lor comune. Louis aproape că-l admira pe Păpuşar, care aşteptase să-şi salveze echipajul recrutat cu forţa.

Ultimul ar fi putut însă să-şi schimbe intenţia, dacă ar fi văzut echipa de reparaţii venind spre el. Louis intenţiona să ajungă la bordul Acului înainte ca Păpuşarul să apuce să-şi întoarcă telescopul în direcţia aceea.

Reveni în camerele superioare.

Toate ecranele de citit pe care le încercă îi oferiră texte ilizibile, fără imagine sau voce. În final, pe unul dintre rândurile de ecrane, ochiul său zări un guler familiar.

— Harkabeeparolyn?

Bibliotecara se întoarse. Nas mic şi turtit; buze ca nişte lame; un craniu pleşuv, delicat şi fin; păr lung, alb, revărsat în valuri… şi o frumoasă pată roşie pe şold şi pe picioarele delicate. În termeni umani, femeia trebuia să aibă vreo patruzeci de ani. Constructorii Oraşelor puteau să îmbătrânească mult mai încet decât fiinţele umane, sau mai repede — Louis nu ştia cu precizie.

— Da?

Tonul femeii era aproape răstit. Louis tresări.

— Am nevoie de un ecran programat cu voce şi de o bandă care să-mi indice caracteristicile scrith-ului, spuse el.

Femeia se încruntă.

— Nu înţeleg ce vrei. Să fie programat cu voce?

— Vreau o înregistrare care să-mi citească cu voce tare.

Harkabeeparolyn îl fixă uimită, apoi izbucni în râs. Încercă să-şi tempereze hohotele, dar nu reuşi; oricum, era prea târziu. Deveniseră centrul atenţiei.

— Nu există un asemenea lucru. N-a existat niciodată! — Ea se străduise să vorbească în şoaptă, dar, deoarece nu reuşise să-şi reprime hohotele, vocea îi devenise mai tare decât intenţionase. — La ce-ţi trebuie? Ce, nu ştii să citeşti?

„Sânge şi tanj!” Louis simţea cum i se înroşesc gâtul şi urechile. Alfabetizarea era desigur admirabilă, şi oricine învăţa, mai devreme sau mai târziu, să citească, cel puţin în interplanetară. Nu era însă o problemă capitală. Pe fiecare lume, existau cutii vorbitoare! Fără o asemenea cutie, translatorul său ar fi fost inutil!

— Am nevoie de mai mult ajutor decât am bănuit. Am nevoie de cineva care să citească pentru mine.

— Ai nevoie de mai multe lucruri decât cele pentru care ai plătit. Stăpânul tău trebuie să renegocieze.

Louis nu era pregătit să rişte mituirea acestei femei deconcertante şi ostile.

— Vrei să mă ajuţi să găsesc înregistrările de care am nevoie?

— Ai plătit pentru asta. Ai plătit chiar şi dreptul de a-mi întrerupe propriile mele cercetări. Spune-mi doar ce doreşti. — Folosi tastatura. Pagini cu o scriere misterioasă începură să defileze pe ecran. — Caracteristicile scrith-ului? lată aici un text fizic. Există capitole despre structura şi dinamica lumii, inclusiv unul despre scrith. S-ar putea să fie prea avansat pentru tine.

— Ăsta, şi un text fizic de bază. Femeia îl privi neîncrezătoare.

— Fie. — Apăsă mai multe taste. — lată o înregistrare veche, pentru studenţii în inginerie, despre construcţia sistemului de transport de pe zid. Numai de interes istoric, dar ai putea afla câte ceva din el.

— Îl vreau. Au fost vreodată semenii tăi sub lume? Harkabeeparolyn îşi îndreptă spatele.

— Sunt sigură că trebuie s-o fi făcut. Am stăpânit lumea şi stelele cu maşini care, dacă le-am mai avea, i-ar face pe Oamenii-Maşină să ne venereze. — Folosi din nou tastatura. — Nu deţinem însă nici o înregistrare a acestui eveniment. De ce te interesează toate astea?

— Încă nu ştiu. Poţi să mă ajuţi să dăm de originea vechiului drog al nemuririi?

Harkabeeparolyn izbucni din nou în râs, de data aceasta mai înfundat.

— Nu cred că ai să poţi căra atât de multe bobine de cărţi. Cei care au fabricat drogul niciodată nu şi-au dezvăluit secretul. Cei care au scris cărţile nu l-au găsit niciodată. Pot să-ţi ofer bobine religioase, înregistrări ale poliţiei, jocuri de încredere, înregistrări ale unor expediţii în diferite părţi ale lumii. Aici este povestea unui vampir nemuritor care i-a chinuit pe Giganţii Ierbii vreme de mii de falani, devenind an de an tot mai viclean, până…

— Nu.

— Secretul drogului nu a fost niciodată dezvăluit, nu? Să vedem… Clădirea Ktistek a intrat în rândul Celor Zece deoarece celelalte clădiri au încercat să afle acest secret înaintea ei. O interesantă lecţie politică…

— Nu, las-o baltă! Ştii ceva despre Marele Ocean?

— Există două Mari Oceane, îl informă ea. Sunt uşor de zărit de pe Arcadă, noaptea. Unele dintre vechile poveşti spun că drogul nemuririi ar fi venit dinspre Oceanul aflat în sensul invers rotaţiei.

— Uh-uu!

Harkabeeparolyn zâmbi afectată. Cel puţin, gura ei mică arăta astfel.

— Eşti naiv. Se pot distinge doar două trăsături de pe Arcadă, cu ochiul liber. Dacă ceva de valoare venea de foarte departe, şi la un moment dat a încetat a mai sosi, cineva ar putea spune că venea de la unul dintre Marile Oceane. Cine ar putea să nege sau să ofere o altă origine?

— Probabil că ai dreptate, oftă Louis.

— Luweewu, cum e posibil ca toate aceste întrebări să fie legate între ele?

— Poate că nu sunt.

Ea îi aduse bobinele pe care le ceruse şi o alta în plus: o carte pentru copii — poveşti despre Marele Ocean.

— Nu ştiu ce vrei să faci cu astea. Nu poţi să le furi. Vei fi cercetat la plecare, iar o maşină de citit nu poţi să cari cu tine.

— Mulţumesc pentru ajutor.

Avea nevoie de cineva care să-i citească.

Nu avea însă îndrăzneala să apeleze, la-ntâmplare, la nişte străini. Poate că trebuia să se adreseze unui străin anume? Văzuse un demon în una dintre încăperi. Dacă demonii de la ferma din umbră ştiau despre Louis Wu, probabil că şi acesta auzise de el.

Demonul dispăruse însă, lăsând în urmă doar mirosul specific.

Louis se prăbuşi într-un scaun din faţa unui ecran de citit şi închise ochii. Bobinele inutile îl jenau, îndesate în două buzunare ale vestei. „Nu sunt încă bătut,” gândi el. „Poate că reuşesc să-l întâlnesc din nou pe băiat. Poate că reuşesc să-l aduc pe Fortaralisplyar să-mi citească, sau va trimite el pe cineva. Va costa mai mult, desigur. Întotdeauna, totul costă mai mult. Şi durează mai mult.”

Maşina de citit era un aparat voluminos, legat de perete printr-un cablu gros. Cu siguranţă, fabricantul nu folosise supraconductori. Louis introduse o bobină în el şi privi textul lipsit de înţeles. Definiţia ecranului era slabă şi nu exista conexiune pentru un difuzor. Harkabeeparolyn spusese adevărul.

„N-am timp de asta!”

Louis se ridică în picioare. Nu-i mai rămăsese nici o alternativă.

Acoperişul Bibliotecii era o grădină cultivată extensiv. Alei şerpuiau din centrul ei şi din vârful scărilor spiralate. Flori uriaşe producătoare de nectar creşteau din solul negru şi bogat ce se întindea între alei. Erau şi mici plante din specia cornul abundenţei, colorate în verde închis, cu flori delicate albastre, precum şi o parcelă cu planta weenie în care majoritatea „cârnaţilor” crăpaseră pentru a da la iveală inflorescenţe aurii, precum şi arbori din care cădeau ghirlande de spaghete verzi-gălbui.

Perechile de pe băncile răspândite prin grădină nu-i ofereau pământeanului intimitatea de care avea nevoie. Văzuse multe Bibliotecare cu robe albastre şi un bărbat Bibliotecar înalt, escortând un grup gălăgios de turişti Oameni Agăţători. Nimeni nu avea înfăţişarea unui gardian. Nici o rampă nu exista de la acoperişul Bibliotecii: nu era nimeni de pază, pentru că hoţii nu puteau zbura.

Louis intenţiona să ofere o răsplată minimală pentru ospitalitatea care-i fusese oferită. Adevărat, cumpărase această ospitalitate… dar îl preocupa acest lucru.

Condensatorul de apă se ridica de pe o margine a acoperişului, ca o pânză triunghiulară, sculptată. El deversa într-un bazin ce se adâncea treptat. Bazinul fierbea de agitaţia copiilor Constructorilor Oraşului. Louis îşi auzi numele — Luweewu — şi se întoarse la timp pentru a prinde o minge umflată care-i ajunsese în dreptul pieptului.

Băiatul cu părul castaniu, pe care-l întâlnise în sala hărţilor, bătea din palme şi cerea mingea înapoi.

Louis ezita. Trebuia oare să-l avertizeze să părăsească acoperişul? Foarte curând, acesta urma să devină un loc periculos. Puştiul era însă isteţ. Putea să-şi dea seama de implicaţii şi să cheme gardienii.

Louis îi returnă balonul ud, îi făcu un semn cu mâna şi se îndepărtă.

Dacă s-ar fi putut gândi la o cale de a elibera pe deplin acoperişul!

Nu exista un parapet la marginile acestuia. Louis păşi cu grijă. În cele din urmă, dădu ocol unui grup de arbori pitici, ale căror trunchiuri păreau a se fi răsucit ca nişte rufe stoarse, şi se găsi într-un loc cât de cât privat. Aici, utiliză translatorul.

— Ultimule?

— Te ascult. Chmeee este încă atacat. A răspuns o singură dată, topind unul dintre lansatoarele de proiectile ale navei uriaşe. Nu-i pot ghici motivele.

— Probabil îi lasă să vadă cât de bună este apărarea sa. Apoi va negocia.

— Ce va negocia?

— Nici el nu ştie încă. Mă îndoiesc că indivizii aceia pot face mai mult, în afară de a-i prezenta o femelă sau trei. Ultimule, nu există nici o cale prin care să pot face cercetări aici. Nu pot citi ecranele. Oricum, am prea mult material. Mi-ar lua o săptămână.

— Ce-ar putea face Chmeee într-o săptămână? Nu îndrăznesc să rămân pentru a afla.

— Mda! Am obţinut doar câteva bobine de citit. Ele ne vor lămuri multe lucruri din ceea ce dorim să aflăm, dacă vom reuşi să le citim. Poţi să faci ceva cu ele?

— Nu cred. Poţi să-mi faci rost şi de una dintre maşinile de citit? Cu ea, aş izbuti să redau benzile pe ecran şi să le fotografiez pentru computerul de pe Ac.

— Sunt grele. Au cabluri groase care…

— Taie cablurile. Louis oftă.

— Apoi, cum procedăm?

— Deja văd oraşul plutitor prin camerele sondei. Am s-o ghidez către tine. Tu trebuie să înlături filtrul pentru deuteriu, ca să rămână libere discurile de păşit. Ai cumva un cleşte patent?

— N-am nici un fel de scule. Tot ce am este lanterna-laser. Va trebui să-mi spui unde să tai.

— Sper ca asta să merite pierderea unei jumătăţi din sursa mea de combustibil. Foarte bine! Dacă poţi obţine o maşină de citit şi o poţi trece prin deschizătură spre discurile de păşit, o să fie şi mai bine. Oricum, adu benzile! Poate că reuşesc să fac ceva.

Louis stătea pe marginea acoperişului Bibliotecii şi privea în jos, printre degetele picioarelor, la textura întunecată a fermei din umbră.

La marginea ei, era miezul zilei. Parcele agricole rectangulare se întindeau până departe. Râul Şarpelui se curba spre babord şi dispărea printre munţii joşi. Dincolo de munţi, erau mări, câmpii, apoi un lanţ subţire de munţi, mări şi mai subţiri, toate albăstrindu-se o dată cu distanţa… iar în final, Arcada, care se ridica tot mai sus. Pe jumătate hipnotizat, Louis aştepta sub cerul strălucitor. Nu mai avea nimic de făcut. Abia dacă era conştient de trecerea timpului.

Sonda coborî din cer pe o adiere de flăcări albastre. Acolo unde focul aproape invizibil atinse acoperişul, plantele şi solul se transformară într-un infern portocaliu. Micuţii Oameni Agăţători, bibliotecarii în robe albastre, copiii uzi alergau urlând pe scări în jos.

Sonda ateriză într-un nor de flăcări şi se înclină pe o parte, încetinită de jeturile de orientare. Existau jeturi fine de jur împrejurul bordurii şi unul mare, sub ea. Avea şapte metri lungime şi trei grosime — un cilindru devenit diform din pricina camerelor de luat vederi şi a altor instrumente ataşate în exterior.

Louis aşteptă până ce focul se mai potoli. Apoi, îşi făcu loc printre cărbuni, spre sondă. Acoperişul era pustiu, cel puţin aşa i se părea lui; de asemenea, nu se zăreau nici cadavre. Nu fusese nici un mort. Era bine.

Vocea translatorului îl ghida, în timp ce îndepărta sita moleculară groasă din vârful sondei. În cele din urmă, reuşi să descopere un disc de păşit.

— Acum, ce urmează? întrebă el.

— Am inversat acţiunea discurilor din cealaltă sondă şi am înlăturat filtrul, veni răspunsul Păpuşarului. Poţi să aduci şi o maşină de citit?

— Am să încerc. Nu-mi place nimic din ce se întâmplă aici.

— Peste doi ani, n-o să mai conteze. Îţi dau treizeci de minute. După asta, vino cu orice reuşeşti să obţii.

Când Louis apăruse în capul scărilor, câţiva Bibliotecari în robe albastre se hotărâseră să se ia după el. Avea gluga trasă peste cap. Bucăţile de metal greu cu care trăgeau în el ricoşau din costumul de impact, fapt ce-l jena în înaintare.

Împuşcăturile se răriră treptat, până ce încetară complet. Bibliotecarii se retrăgeau din faţa sa. Când se îndepărtară suficient, Louis reteză scările de sub el. Cum acestea erau prinse numai sus şi jos, se comprimară ca un arc, smulgând rampele de acces din tocurile uşilor. Bibliotecarii se ţineau strâns de ele, pentru a-şi salva viaţa. Louis avea acum la dispoziţie ultimele două etaje.

Atunci când se îndreptă spre cea mai apropiată cameră de citit, Harkabeeparolyn îi blocă drumul, ţinând o secure în mână.

— Încă o dată, am nevoie de ajutorul tău, spuse Louis.

Ea îl lovi. Bărbatul îi prinse securea, după ce ricoşase de la îmbinarea gâtului cu umărul. Femeia o smuci, încercând să i-o smulgă din mâini.

— Priveşte! spuse el.

Îşi plimbă lanterna-laser peste cablul de legătură al unei maşini de citit. Cablul luă foc şi căzu alături, acoperit de scânteile scurtcircuitelor.

— Clădirea Lyar va plăti scump asta!

— Asta nu v-ar folosi la nimic. Vreau să mă ajuţi să car o maşină de citit până pe acoperiş. Cred că trebuie să-mi fac loc prin perete. Aşa este mai bine.

— Nu vreau.

Louis îşi plimbă lumina peste o maşină de citit. Aceasta izbucni în flăcări, după ce se desfăcu în bucăţi. Mirosul era oribil.

— Spune când.

— Iubitor de vampiri!

Maşina era grea şi Louis nu voia să se despartă de laser. Urca cu spatele la scări; cea mai mare greutate apăsa pe braţele lui Harkabeeparolyn.

— Dacă o scăpăm, o avertiză el, va trebui să ne întoarcem după alta.

— Idiotule!… deja… ai distrus cablul! Nu-i răspunse.

— De ce faci asta?

— Încerc să salvez lumea de la prăbuşirea în soare. Bibliotecara era cât pe ce să dea drumul maşinii.

— Dar… dar motoarele?! Sunt toate repuse la loc!

— Deci, ştiai deja destul de mult! Acum e prea târziu, prea târziu! Majoritatea astronavelor voastre nu s-au întors. Nu sunt suficient de multe motoare. Continuă să mergi!

Când ajunseră pe acoperiş, sonda se ridică şi se apropie de ei cu ajutorul jeturilor de orientare. Aşezară maşina jos. Era prea voluminoasă. Louis strânse din dinţi şi secţionă ecranul de restul maşinii. Acum încăpea.

Harkabeeparolyn se resemnase doar să-l privească. Era prea obosită să comenteze.

Ecranul intră prin deschizătura care fusese filtrul molecular şi dispăru. Ceea ce rămăsese, partea principală a maşinii, era mult mai grea.

Louis potrivi mai întâi un colţ în deschizătură. Se întinse apoi pe spate şi o împinse cu picioarele, până ce dispăru şi ea.

— Clădirea Lyar nu are nimic de-a face cu asta, îi preciză el Bibliotecarei. Cei de acolo nu ştiau ce aveam eu de gând să fac. Iată! — Aruncă o bucată de ţesătură neagră alături de ea. — Clădirea Lyar îţi va spune cum să repari condensatoarele de apă şi alte maşini vechi, cu asta. Poţi ajuta tot oraşul să nu mai depindă de Oamenii-Maşină.

Femeia îl privea îngrozită. Era greu de spus dacă îl auzise.

Se strecură şi el, cu picioarele în faţă, în deschizătura sondei.

Şi ieşi cu capul înainte, în cala Acului.