Orașul și stelele

Treisprezece

Stăpînul sosise pe Pămînt în haosul Secolelor de Tranziţie, pe vremea cînd Imperiul Galactic se fărîmiţa, dar căile stelare de comunicaţie nu fuseseră încă complet tăiate. Era de origine umană, chiar dacă planeta natală i se rotea în jurul unuia din cei Șapte Sori. Tînăr fiind, se văzuse silit să-și părăsească lumea de baștină. Amintirea ei îl urmărise întreaga viaţă. Expulzarea și-o punea pe seama unor dușmani neîndurători, însă în realitate la mijloc se găsea o maladie incurabilă pe care, dintre toate speciile inteligente ale Universului, numai Homo Sapiens părea s-o aibă: mania credinţei.

În decursul primei părţi din istoria sa, omenirea produsese o succesiune nesfîrșită de profeţi, prooroci, mesii și evangheliști, care-și convinseseră adepţii că secretele Cosmosului le erau dezvăluite numai lor. Unii izbutiseră să întemeieze religii ce supravieţuiseră generaţii, influenţînd miliarde de oameni. Alţii fuseseră uitaţi încă înainte de a muri.

Dezvoltarea știinţelor, ce cu regularitate monotonă respingeau teoriile profeţilor și produceau miracole neegalate de aceștia, distrusese în final religia. Nu și uimirea, nici veneraţia sau smerenia încercate de cele mai multe fiinţe inteligente atunci cînd contemplau Universul din jur. În schimb slăbise, iar apoi desfiinţase complet numeroasele credinţe, fiecare proclamîndu-și arogantă calitatea de unic deţinător al adevărului suprem, condamnînd ca false rivalele și predecesoarele ei.

Totuși, deși din momentul în care omenirea atinsese un nivel elementar de civilizaţie ele nu mai deţinuseră nici o putere reală, culte izolate continuaseră să apară de-a lungul epocilor. Oricît de fantastice le-ar fi fost doctrinele, reușeau întotdeauna să-și atragă discipoli. Înfloriseră în special în decursul perioadelor de confuzie și de dezordine, și nu era cîtuși de puţin surprinzător că Secolele de Tranziţie cunoscuseră o adevărată explozie de iraţionalism. Atunci cînd realitatea deprima, oamenii încercau să se amăgească cu mituri…

Expulzat de pe planeta natală, cel numit Stăpînul nu plecase totuși cu mîna goală. Cei Șapte Sori reprezentaseră centrul puterii și cunoștinţelor galactice, iar el avusese prieteni influenţi. Părăsise planeta într-o navă micuţă și iute, clasată printre cele mai rapide construite vreodată. Luase cu el un alt produs de ultimă oră al știinţei — robotul ce-i fixa cu privirea în chiar acel moment pe Alvin și pe Hilvar.

Nimeni nu reușise să cunoască capacităţile și funcţiunile acestei mașini. Într-o oarecare măsură, ea devenise un alter-ego al Stăpînului și probabil că în lipsa ei, religia Celor Mari s-ar fi prăbușit după moartea fondatorului. Rătăciseră împreună printre roiurile stelare, schimbînd permanent direcţia, pînă ce ajunseseră, în cele din urmă, dar cu certitudine nu întîmplător, pe planeta de unde porniseră strămoșii Stăpînului.

Despre acea saga a lor se scriseseră biblioteci întregi, fiecare volum inspirînd la rîndul lui o mulţime de comentarii pînă cînd, printr-un soi de reacţie în lanţ, cărţile originale se pierduseră sub munţi de exegeze și de adnotări. Stăpînul poposise pe multe planete, și își făcuse discipoli din rîndul multor specii.

Personalitatea sa trebuie să fi fost extrem de puternică dacă izbutise să-i convingă atît pe umani, cît și pe non-umani, mai cu scamă deoarece nu exista nici urmă de dubiu că printre adepţii unei religii cu o audienţa atît de largă se număraseră și indivizi deosebit de înzestraţi. Probabil că Stăpînul avusese cel mai mare succes — fiind în același timp ultimul — dintre toţi proorocii omenirii. Nici unul din predecesorii săi nu cîștigase atîţia discipoli și nu-și răspîndise învăţăturile peste giganticele hăuri ale spaţiului și timpului. Care anume fuseseră aceste învăţături, Alvin și Hilvar nu aflară nici măcar cu aproximaţie. Polipul uriaș se strădui din răsputeri să le repete, însă majoritatea cuvintelor erau lipsite de sens, predici întregi erau reproduse într-o manieră mecanică și rapidă, încît deveneau extrem de dificil de urmărit. După o vreme, Hilvar fu nevoit să abată discuţia de la aspectul teologic, pentru a se concentra asupra unor evenimente concrete.

Însoţit de un grup dintre cei mai fideli discipoli, Stăpînul venise pe Pămînt în zilele premergătoare dispariţiei orașelor, cînd Portul Diaspar se deschidea încă stelelor. Sosiseră probabil în nave de diferite tipuri; polipii, de pildă, călătoriseră într-un vas umplut cu fluid din oceanul lor de baștină. Nu se mai știa dacă acest cult al lor fusese primii bine pe Terra. Cel puţin nu întîlnise o opoziţie violentă, iar după ce peregrinaseră un timp, se stabiliseră în pădurile din munţii Lysului.

La sfîrșitul lungii sale vieţi, gîndurile Stăpînului reveniseră iarăși la planeta de unde fusese alungat. Le ceruse prietenilor să-l scoată afară sub cerul liber, să privească aștrii Așteptase, cu puterile părăsindu-l treptat, pînă ce zărise, răsăritul celor Șapte Sori, iar spre final bolborosise mai multe lucruri ce aveau să inspire alte biblioteci de comentarii. Vorbise din nou despre Cei Mari, ce părăsiseră acum Universul materiei și al spaţiului, dar care urmau cu siguranţă să revină într-o bună zi. Își însărcinase discipolii să rămînă acolo pentru a-i întîmpină, atunci cînd aveau să se întoarcă. Au fost ultimele lui cuvinte inteligibile. Nu a mai recunoscut pe nimeni dintre cei din jur, însă înainte de a-și da ultima suflare șoptise o frază care traversase epocile, obsedînd minţile tuturor celor ce o auziseră: E minunat să privești umbrele colorate pe plantele lumii eterne. Apoi murise.

După dispariţia sa, mulţi adepţi plecaseră. Totuși, destui rămaseră credincioși învăţăturilor, pe care le prelucraseră cu migală de-a lungul timpului. La început au crezut că Cei Mari, indiferent cine ar fi fost ei, vor apare în curînd, dar speranţa li se destrămă odată cu scurgerea secolelor. Aici relatarea fiinţei devenea foarte confuză, adevărul și legenda se contopeau, fără a mai putea fi separate. Alvin își imagina doar vag generaţiile de fanatici așteptînd un eveniment măreţ, neînţeles, care urma să se petreacă într-un moment necunoscut din viitor.

Cei Mari nu au apărut niciodată. Treptat puterea sectei slăbi, pe măsură ce moartea sau deziluziile îi răpuneau pe membrii ei. Primii dispăruţi au fost discipolii umani, cu viaţa cea mai scurtă. Ca o supremă ironie, ultimul adept al profetului om îl reprezenta o creatură fundamental deosebită.

Uriașul polip era astăzi ultimul discipol al Stăpînului, dintr-un motiv extrem de simplu. El era nemuritor. Miliardele de celule individuale din care era alcătuit trupul său mureau, dar înainte de asta se reproduceau. La anumite intervale, monstrul se dezintegra în celulele componente, ce se divizau după aceea dacă mediul le-o permitea. În decursul acestei faze, polipul nu mai exista ca entitate inteligentă, conștientă. În acest punct lui Alvin îi veni automat în minte modul în care locuitorii Diasparului petreceau milenii de repaos în Băncile Memoriei.

La momentul potrivit, o misterioasă forţă biologică readucea laolaltă componentele risipite, iar polipul începea un nou ciclu existenţial. Revenea la conștiinţa de sine, își amintea vieţile anterioare, deși adesea imperfect, căci accidentele deteriorau celulele delicate ale memoriei.

Poate că nici o altă formă de viaţă nu și-ar fi menţinut atît de mult credinţa într-o religie uitată de un miliard de ani. Într-un fel, polipul era victima neajutorată a propriei naturi biologice. Datorită nemuririi, nu se schimba și era silit să repete de-a pururi același tipar invariabil.

În ultimele ei faze, religia Celor Mari se identificase cu venerarea celor Șapte Sori. Cînd Cei Mari refuzaseră să se ivească, se încercase o comunicare cu sistemul lor stelar. Apoi semnalele respective se transformaseră într-un ritual lipsit de sens, întreţinut în prezent doar de o creatură incapabilă să înveţe și de un robot incapabil să uite.

Cînd nespus de bătrîna voce se stinse în aerul nemișcat, Alvin se simţi copleșit de milă. Ce devotament zadarnic, cîtă loialitate irosită inutil, în vreme ce sori și planete se nășteau și mureau…

N-ar fi crezut niciodată o asemenea poveste dacă nu ar fi avut dovezile înaintea ochilor. Și mai mult decît oricît îl întrista dimensiunea ignoranţei sale. Un crîmpei din trecut fusese luminat pentru o clipă, dar acum bezna îl învăluise iarăși.

Istoria Universului era probabil un ghem de asemenea fire încîlcite, și nimeni nu putea spune care dintre ele importau și care nu. Povestea uluitoare a Stăpînului și a Celor Mari semănase cu oricare alta din nenumăratele legende ce supravieţuiseră, într-un fel sau altul, Civilizaţiei Zorilor. Totuși, existenţa polipului și a tăcutului robot făcea imposibil ca Alvin să ia totul drept o fabulă avînd ca temă autoamăgirea, înălţată pe un fundament de nebunie.

Care era legătura, se întrebă el, dintre cele două entităţi, atît de diferite din toate punctele de vedere și care, cu toate acestea, menţinuseră peste eoni o tovărășie extraordinară? Cumva, intuia că dintre ei robotul era mai important. Fusese însoţitorul Stăpînului și trebuia să-i cunoască secretele.

Alvin se uită spre automatul enigmatic rămas neclintit. De ce nu vorbea? Ce gînduri treceau prin complicata și poate străina lui minte? Deși, dacă fusese conceput pentru a-l sluji pe Stăpîn, cu certitudine mintea lui nu era pe de-a-ntregul străină celei umane, fiind neapărat capabilă să răspundă comenzilor. Gîndindu-se la tainele deţinute de acel robot enervant de tăcut, simţea o curiozitate atît de mare, încît se învecina cu lăcomia. Nu era cinstit ca asemenea cunoștinţe să-i fie ascunse; acolo se aflau poate minuni depășind pînă și nivelul Computerului Central din Diaspar.

— De ce nu vrea să ne vorbească robotul vostru? întrebă polipul, cînd Hilvar își termină epuizat întrebările.

Răspunsul fu cel așteptat.

— Stăpînul l-a oprit să vorbească altfel decît cu glasul său, iar de atunci vocea lui a amuţit.

— Dar pe voi vă asculta?

— Da. Stăpînul l-a lăsat în grija noastră. Vedem prin ochii lui oriunde merge. Supraveghează mașinile care întreţin lacul și-i păstrează apa curată. Dar e mai corect să-l numim partener, nu servitor.

Alvin căzu pe gînduri. În minte începea să i se înfiripe o idee, deocamdată vagă, doar pe jumătate formată. Poate că îl inspirase pur și simplu tentaţia cunoașterii și a puterii. Oricum, nici privind retrospectiv nu avea să-și definească cu limpezime cauzele ce-l îndemnaseră să acţioneze. Probabil egoiste la bază, ele implicau și un anume sentiment de milă. I-ar fi plăcut să curme așteptarea inutilă a creaturii, să o elibereze de sub greutatea fantasticului destin. Nu era sigur ce s-ar fi putut face cu polipul, în schimb robotului i se putea vindeca nebunia, dezgropînd în același timp nepreţuitele cunoștinţe păstrate de memorii.

— Sînteţi convinși, rost el încet, vorbind polipului dar adresîndu-se de fapt mașinii, că rămînînd aici îndepliniţi dorinţa Stăpînului? El voia ca lumea să-i cunoască învăţătura. Ea s-a pierdut, iar voi vă ascundeţi aici în Shalmirane. Noi înșine v-am descoperit doar printr-o întîmplare. Poate că sînt mulţi cei care doresc să descopere doctrina Celor Mari.

Hilvar îl privi atent, neînţelegîndu-i intenţiile. Polipul părea agitat, iar pulsaţiile regulate ale organului său de vorbire întîrziară cîteva clipe. Apoi răspunse, cu un glas scăpat de sub control:

— Am discutat mulţi ani această problemă, dar nu putem pleca din Shalmirane. Lumea trebuie să vină la noi, indiferent cît ar dura.

— Am o idee mai bună, interveni energic Alvin. Este adevărat că voi trebuie să rămîneţi în lac, însă nu văd motivul pentru care tovarășul vostru nu ne-ar însoţi pe noi. Se poate întoarce oricînd dorește, sau oricînd aveţi nevoie de el. De la moartea Stăpînului lucrurile s-au schimbat… lucruri pe care, trebuie să le cunoașteţi și pe care nu le veţi înţelege niciodată dacă veţi rămîne aici.

Robotul nu se clinti. Tulburat de agonia indeciziei, polipul se afundă complet sub suprafaţa lacului timp de cîteva minute. Poate că discuta neauzit cu partenerul său. În cîteva rînduri vru să se ridice înapoi, dar parcă reflectînd mai bine, se cufundase iarăși. Hilvar profită de ocazie:

— Aș vrea să știu ce încerci să faci, șopti cu o voce pe jumătate amuzată, pe jumătate serioasă. Sau nu știi nici tu?

— Sînt convins că-ţi pare rău de sărmanele creaturi. Nu crezi că ar fi frumos să le ajutăm?

— Ba da, totuși acum te cunosc destul de bine ca să fiu aproape sigur că altruismul nu constituie una din trăsăturile tale dominante. Trebuie să existe și un alt motiv.

Alvin surîse amar. Chiar dacă Hilvar nu-i citise gîndurile — și nu avea nici un motiv să creadă c-o făcuse — putea, neîndoielnic, să-i descifreze caracterul.

— Poporul tău are puteri mentale remarcabile, replică în încercarea de a deplasa discuţia pe un teren mai puţin periculos. Părerea mea este că veţi fi în stare să faceţi ceva pentru robot, chiar dacă pentru polip nu. Vorbea foarte încet, să nu fie auzit. Prudenţa părea însă deplasată; robotul nu-i acorda atenţie.

Din fericire, înainte ca Hilvar să-și reia întrebările, polipul reapăru la suprafaţă. În ultimele minute se micșorase mult și se mișca haotic. In timp ce îl priveau, din corpul transparent, complex, se desprinse o porţiune, dispersîndu-se după aceea în nenumărate fragmente mici, ce se împrăștiară cu iuţeală. Fiinţa se destrăma sub ochii lor.

Cînd vorbi, glasul îi era schimbat, dificil de înţeles:

— Începe următorul ciclu, bolborosi într-o șoaptă fluierată. Nu-l așteptam așa de repede… rămas cîteva minute… stimul prea puternic… nu mă pot menţine mult…

Alvin și Hilvar îl fixau cu fascinaţie îngrozită. Deși procesul la care asistau era natural, nu era plăcut să urmărești convulsiile finale ale unei creaturi inteligente. Îi încerca de asemenea un sentiment vag de vinovăţie: iraţional, căci momentul declanșării unui nou ciclu nu avea mare importanţă, însă pricepuseră că efortul exagerat și agitaţia cauzate de prezenţa lor erau răspunzătoare de metamorfoza prematură.

Alvin realiză că trebuia să acţioneze repede, altminteri risca să piardă șansa aceea — nu numai pentru cîţiva ani, ci poate pentru secole.

— Ce aţi hotărît? Robotul vine cu noi?

Urmă o pauză chinuitoare, în care polipul se străduia să-și controleze trupul pe cale de descompunere. Diafragma tremură, dar nu emise nici un sunet. Apoi, ca într-un disperat gest de rămas bun, își flutură slab aripioarele delicate și le lăsă să cadă în apă, unde ele se desprinseră imediat. După cîteva minute, transfomarea se sfîrșise. Din polip nu mai rămăsese nici un fragment cu dimensiuni mai mari de un centimetru. Apa era plină de bucăţele mici, verzui, ce păreau să posede o viaţă și o mobilitate proprie, dispărînd rapid în imensitatea lacului.

Vălurelele de la suprafaţă conteniseră, iar Alvin înţelese că zgomotul monoton din adîncuri încetase. Lacul era din nou mort. Dar într-o bună zi, forţele necunoscute care în trecut nu dăduseră niciodată greș în a-și îndeplini sarcinile, urmau să acţioneze iarăși, determinînd polipul să renască. Fenomen ciudat și extraordinar, însă era el cu mult mai straniu decît organizarea trupului omenesc, el însuși o vastă colonie de celule vii, distincte, organizate pe tipuri și în interdependenţă unele faţă de celelalte?

Nu pierdu timpul cu asemenea speculaţii. Îl apăsa obsesia eșecului, deși scopul nu și-l definise niciodată. Ratase o ocazie rarisimă, ce putea să nu se mai ivească. Privi trist spre lac și abia după o vreme mintea lui percepu cuvintele șoptite de Hilvar la ureche:

— Cred că ai reușit să îl convingi.

Se răsuci iute pe călcîie. Robotul, pînă atunci retras, plutind fără să se apropie la mai puţin de șapte metri, se deplasase silenţios și se afla acum cam la un metru deasupra capului său. Ochii nemișcaţi, cu unghi larg de vedere, nu ofereau nici o indicaţie asupra direcţiei de interes. Probabil că distingea perfect întreaga emisferă dinainte, dar Alvin nu se îndoia că el însuși se găsea în centrul atenţiei mașinii.

Aceasta aștepta următoarea mișcare a tînărului. Într-o anumită măsură se găsea sub controlul lui Alvin. Putea să-l urmeze în Lys, chiar și în Diaspar… dacă nu se răzgîndea. Deocamdată, Alvin îi era un stăpîn de probă.