Planeta cu şapte măşti

VIRUȘII NU VORBESC

Nu cred că ați auzit vreodată de Pierre Blanc. Face parte dintre oamenii de laborator care nu frecventează decât un cerc restrâns și care pe neașteptate, la vreo cincizeci de ani, se pomenesc propulsați pe scena actualității de un premiu Nobel. Atunci consideră de obicei evenimentul drept un accident ciudat, fără legătură cu cercetările lor. Într-adevăr, nu izbutesc să-și închipuie că muritorii de rând au putut ignora atâta vreme importanța unor lucrări, a căror idee de bază se afla rezumată într-un articol de câteva pagini, apărut cu vreo opt sau zece ani mai devreme.

Locuiesc, Iângă Facultatea de Științe, într-o mare clădire pe care tradiția o datează din secolul al XVII-lea. Printre prietenii mei se numără câțiva profesori și cercetători. Unii afirmă că mă consideră drept «singurul specialist în științele umaniste cu care pot intra în contact». Cunoașteți, desigur, vechea ceartă dintre științifici și literați. Pentru cei dintâi, ultimii nu sunt decât niște palavragii solemni. Pentru ultimii, cei dintâi au cam tot atâta sensibilitate ca rigla lor de calcul. Fiind eu însumi un psiho-socio- economist, sau cam așa ceva, trebuie să recunosc cu modestie că e nițel adevăr în prima afirmație, cu un dram de aproximație în privința solemnității. Dar îmi place să atrag atenția prietenilor mei fizicieni, chimiști sau biologi că, dacă societatea nu s-ar transforma întruna pe baza descoperirilor lor, psihologii, sociologii și alți economiști ar fi izbutit poate de o bună bucată de vreme să-și alcătuiască o imagine coerentă despre om și societate. Ce figură ar face, la rândul lor, dacă datele experiențelor lor s-ar modifica ori de câte ori un filosof ar da publicității câte 0 nouă teorie asupra realității?

Popularitatea de care mă bucur în rândurile acestor oameni de știință se explică prin doi factori principali: capacitatea mea de a-i asculta și varietatea sticlelor de alcool pe care le posed. Ultimul factor precumpănește probabil în ce-l privește pe Blanc, pentru că e destul de puțin locvace în stare normală, deși capabil, la anumite prilejuri, să se lanseze într-un discurs interminabil și întotdeauna dramatic.

Din când în când, pe la șase sau șapte seara, îi place să traverseze strada Jussieu, să treacă pe sub portalul monumental care împodobește clădirea, să calce pe caldarâmul istoric al curții de fermă spre care dau ferestrele mele și să bea, când îi trăsnește, câte un burbon.

N-am putut să-l învăț niciodată să se anunțe printr-un telefon. I se întâmplă, prin urmare, să găsească ușa încuiată. În ce mă privește, mă împac destul de bine cu caracterul imprevizibil al. intruziunilor lui. Ca mai toți celibatarii, am tendința naturală de a nu mă opri din lucru și el îmi oferă prilejul unei recreații. Dacă ar avea grijă să telefoneze, l-aș trimite de cele mai multe ori la plimbare, pretextând că sunt în urmă cu lucrul. Nu că n-aș avea chef să-l văd, dar adevărul e că am întotdeauna prea multe de făcut. Pe când așa, când bate la ușă, sunt nevoit să-i deschid, iar, când se instalează, să-i fac conversație.

În seara memorabilă în care a ridicat vălul ce ascundea până atunci una dintre cele mai de seamă enigme ale Universului a sosit mai târziu decât de obicei, pe la orele nouă. A intrat fără să bată la ușă și a năvălit în biroul meu. Mi-am ridicat privirile de pe tratatul de aplicație a corelațiilor multiple la definirea coeficienților tehnici, pe care încercam, nu fără greu-tate, să-l mistui, și am văzut îndată că nu se găsea în apele lui. Era palid, ochelarii rotunzi, cu triplu focar, îi jucau pe nas. Mâinile-i tremurară când se agită neîndemânatic pentru a-și turna într-un pahar o bună doză de burbon, pe care o sorbi dintr-o înghițitură. Mă privi rătăcit și-mi aruncă pe neașteptate:

— Am dat de Dumnezeu.

Vedeți, Blanc nu-i omul care să se pasioneze pentru probleme metafizice sau savantul înclinat spre misticism, ca regretatul Oppenheimer. E un raționalist și un materialist serios, nițel marcat de marxism, ca mulți dintre oamenii de știință ai generației sale.

Mi-am reaprins pipa cu grijă, am netezit cenușa și m-am silit să iau un aer degajat, elaborând totodată, în mine, un diagnostic.

— Și unde a avut loc interesanta întâlnire? am întrebat.

— În laboratorul meu, a zis răgușit.

Surmenaj, mi-am spus. Mai devreme sau mai târziu, supravoltate, cele mai bune creiere sfârșesc prin a nu rezista. De obicei, câteva săptămâni de odihnă și, la nevoie, puțină chimioterapie, ajung pentru a restabili lucrurile. Dar când se declară criza, puțină simpatie omenească nu-i de disprețuit. Mi-am închis tratatul, în vreme ce Blanc se prăbușea într-un fotoliu, adăugând:

— Și Dumnezeu a murit.

Am așteptat. Ținând seama de starea lui de ațâțare, tirada putea fi lungă. Morfolea buza paharului, silindu-se să sugă ultima picătură de burbon.

— Știi, zise el, că de la un timp încoace lucrez pe viruși. Cercetarea mea e de natură teoretică, mai degrabă decât practică. Mă interesez de originea lor. Într-adevăr, sunt temeiuri serioase pentru a presupune că n-au avut dintotdeauna înfățișarea de azi și că reprezintă descendenții degenerați ai unei specii dispărute. În starea actuală sunt niște compuși chimici destul de complecși, pe bază de ADN sau ARN, adică de acid dezoxiribonucleic sau, pur și simplu, ribonucleic. Un virus ca al mozaicului tutunului e compus dintr-o lungă moleculă de ARN, înconjurată de o teacă de proteine. Există zeci de mii, dacă nu milioane de feluri de viruși. Unii se află la originea unor boli, mai mult sau mai puțin grave, ca frigurile galbene, turbarea sau gripa dar, din fericire, cei mai mulți sunt aproape inofensivi. Virușii au fost multă vreme considerați drept o formă intermediară între materia neînsuflețită și materia vie, drept legătura dintre chimie și biologie, dacă preferi și, din pricina asta, au fost copiii favoriți ai filosofilor. Proprietățile lor derivă din cele două categorii sau din cele două științe. Chimistul poate, în unele condiții, să efectueze sinteza lor și, în ce-l privește, biologul le poate constata proliferarea într-un mediu favorabil. Mediul ăsta e, în mod necesar, o celulă vie. Așadar, teoria conform căreia virușii ar putea fi veriga care ne lipsește între materia inertă și viață, dacă ținem să păstrăm delimitarea asta scolastică, n-are nici un temei. În absența vieții virușii ar fi cu desăvârșire incapabili să se reproducă. Ei sunt, în exclusivitate, paraziți. Prin compoziția lor seamănă mult cu ciudata parte a nu-cleului celulei care poartă caracterele ereditare, gena. Se introduc printr-un proces destul de complex într-o celulă, apoi în nucleul ei. De acolo, silesc celula infectată să fabrice niște compuși moleculari întrutotul asemănători cu ai lor. Îi interzic astfel să-și continuie funcțiunile normale. O celulă e un fel de uzină, una dintre numeroasele ei funcțiuni fiind aceea de a se reproduce pe ea însăși, cu tot capitalul ei genetic. Virușii iau cumva pârghiile de conducere și o fac să funcționeze în folosul lor. Atunci când a produs un anumit număr de viruși, celula plesnește. Câteva sute de noi viruși, semănând toți cu cel dintâi, în afara cazului unei mutații, se împrăștie astfel în natură, adică, în genere, într-un organism. Celulele vecine sunt infectate și procesul continuă până ce organismul moare sau elimină virușii. Celulele nu sunt lipsite de apărare, iar organismele, încă și mai puțin. Celulele opun virușilor, ades cu succes, o substanță specifică, putând să-i neutralizeze și numită interferon. Pe de altă parte, mulți viruși sunt foarte sensibili la căldură și nu rezistă la o temperatură de peste 40°. Febra e deci un excelent mijloc de luptă împotriva unei infecții virale. În treacăt fie spus, poate că trebuie să vedem în faptul ăsta una dintre pricinile pentru care, pe scara evoluției, animalele cu sânge cald au luat-o înaintea animalelor cu sânge rece.

— Toate astea sunt clasice, am zis.

Nici nu mi-a luat în seamă întreruperea.

— Acțiunea virușilor nu-i întotdeauna atât de dramatică. Ei se fixează în numeroase cazuri pe un cromozom, ca o genă suplimentară, și rămân acolo, inerți. Celula se mulțumește să-i reproducă atunci când se dedublea--ză, de parcă virușii ar face într-adevăr parte din stocul ei genetic. Ei se pot trezi după câteva generații, săvârșind din nou ravagii. Poate că, sub forma asta latentă, se află la originea anumitor mutații. Dar asta-i doar o simplă ipoteză. Oricum, virușii sunt niște paraziți autentici. Tendința către degenerare e o caracteristică generală a paraziților, una dintre modalitățile legii adaptării la mediu, dacă preferi. Totul se petrece de parcă, din generație în generație, paraziții s-ar tot lenevi. Conform unei teorii admisă azi în cea mai mare parte, virușii sunt niște paraziți ajunși la stadiul ultim al degenerescenței. Strămoșii lor ipotetici erau probabil în stare să se reproducă prin propriile lor mijloace și trebuiau să semene, mai mult sau mai puțin, cu celulele pe care le cunoaștem. Dar, până Ia urmă, li s-a părut mai comod să lase grija asta pe seama gazdelor. Au pierdut așa toate caracteristicile vieții, înafara celei din urmă, perpetuarea unei structuri. Scopul cercetării mele era de a afla cum putea arăta strămoșul ăsta ipotetic.

Era vorba, insist, de o cercetare pur teoretică. După câte știm, strămoșul sau strămoșii ăștia nu mai există. Dar, pornind de la caracterele știute ale unor viruși, era ispititor să reconstitui modelul ființei originare, cam așa cum paleontologii reinventează un întreg animal, plecând de la un singur os, sau cum detectivii furnizează sexul, talia, greutatea și vârsta unui individ, pornind de la urma încălțămintei sale. Cu ajutorul unui calculator analogic de dimensiune respectabilă lucrul era, teoretic, cu putință. M-am înhămat la treaba asta de îndată ce am primit noul material din Statele Unite și am dispus de autorizațiile și creditele necesare, ceea ce, în treacăt fie zis, mi-a răpit doi ani de muncă istovitoare. Și, într-un fel, am izbutit. Trec peste amănunte, dar am reușit să obțin o imagine mulțumitoare a bunicului tuturor virușilor. Și am dat de Dumnezeu.

— Hm, am făcut, trăgând din pipă.

I-am curățat țeava cu grijă, căci începea să scoată ghiorăeli neplăcute. Una dintre cele mai supărătoare probleme pe care tehnologia modernă n-a ajuns încă s-o stăpânească e cea a condensării umede ce se formează la baza țevii pipelor. Singurul procedeu care îngăduie să-i vii de hac e dintre cele mai primitive. El constă în a trece din când în când prin țeava pipei o tijă metalică, învelită în bumbac. Îmi propun să institui un premiu Klein, urmând să fie decernat invenției care va face inutilă această dezgustătoare îndeletnicire. Nargileaua e o soluție, dar am respins-o, căci detest fumul rece.

— Oh! nu de Dumnezeul care a făcut lumea, urmă Blanc. Pe ăsta îl las metafizicienilor. Dar de Dumnezeul care ne-a făcut pe noi. Una dintre cele mai gingașe probleme științifice care s-au pus limpede în cursul ultimelor două secole e cea a evoluției. Lamarck, Darwin și alți câțiva au închipuit tot felul de modele pentru a o explica. Firește, s-au ciocnit întotdeauna de teologi și de alți finaliști. Dar faptul general al evoluției, adică al transformării mai mult sau mai puțin lente, mai mult sau mai puțin bruște, a speciilor, și al trecerii unor forme de viață relativ simple la forme mai complexe, nu mai e contestat azi decât de câțiva țicniți și de o legiune de cretini și de ignoranți. Mecanismul însuși rămâne totuși neclar. Nu suntem mai înaintați în privința asta decât pe vremea lui Darwin. Finaliștilor, care au sfârșit prin a admite evoluția ca fapt de necontestat, le vine lesne să replice materialiștilor că mutațiile-produs-al-întâmplării și selecția celui mai înzestrat nu explică totul și că este deci posibil, dacă nu necesar, să vedem în ansamblul procesului efectul unei voințe inteligente. Acum au întors-o. Omul coboară din maimută, zic ei, sau din oricare strămoș comun. Așadar, Dumnezeu există. Și am descoperit că, într-un anume sens, aveau dreptate. O dreptate paradoxală, dramatică. Și, cu toate astea, când au să afle adevărul, n-o să le placă.

Vatra pipei mele s-a plecat și a lăsat să cadă pe birou un mic con de cenușă. Blanc mi-a aruncat o privire:

— Crezi că am nevoie de odihnă, hai? De acord. În ultimele trei luni am muncit ca un nebun. Cred că am pierdut obișnuința de a dormi.

— Nuidor, Merinax, Valium, am spus. S-a uitat la mine mirat. Sunt niște calmante. Primele două sunt hipnogene, doctorul are să ți le prescrie fără dificultate când o să-ți vadă pungile de sub ochi. Bineânțeles, există și altele, mai puternice.

— Mulțumesc, a zis. Doar ele m-ar putea ajuta. A schițat un gest vag și inutil, unul dintre gesturile pe care le faci numai pentru a reduce tensiunea nervoasă, cheltuind puțină energie musculară. Unul dintre gesturile care, repetate, poate deveni un tic. Dumnezeul pe care l-am descoperit nu e Dumnezeul atotputernic, atotștiutor din mitologiile avansate. Dimpotrivă! Și-a repetat gestul. Închipuieți o specie relativ inteligentă, apărută pe planeta noastră acum trei sau patru miliarde de ani. Cum a apărut, de unde a venit, habar n-am. Poate să se fi născut într-un ochi de apă lăsat de ocean, după schema clasică, să fi căzut din spațiu sub forma unui spor sau să fi năvălit dintr-a cincea dimensiune. În ce mă privește, mi-e totuna. Iar în ce privește «inteligența», habar n-am ce putea să însemne. După toate probabilitățile, n-o să știm niciodată. Era probabil foarte diferită de inteligența noastră. Nu cu totul. Există, cu siguranță, un punct comun. Există necesarmente o filiație între inteligența ei și a noastră. Nu știu cu ce semăna. «Le» cunosc doar structura generală. Poate că posedau o individualitate, ca și noi. Poate că alcătuiau niște organisme colective, ca insectele sociale. Sunt îndemnat s-o cred, pentru că insectele sociale par să fi fost o experiență mai veche decât cea care ne-a dat viață, și care a eșuat cu desăvârșire. Cinslit spus, nu știu de loc. Și-a tras sufletul. Specia asta a devenit conștientă de micimea, de slăbiciunea, de neputința sa în fața Universului. Și a purces să se înzestreze cu instrumente mai eficace, mai puternice, mai rezistente decât ea însăși. Cu materialele pe care le avea la înde-mână a creat viața, așa cum o cunoaștem, și a trecut la îmbunătățirea ei, pe parcurs de milioane de ani. A avut nevoie de mult timp pentru că mijloacele materiale și intelectuale de care dispunea erau foarte limitate. Dar timpul nu avea pentru ea înțelesul pe care-l are pentru noi. A dirijat evoluția. Ai o țigară? Bine. Dă-mi una și încetează să mă privești cu ochii ăștia rotunzi, mașino!

Nu vezi că am luat-o exact pe același drum? Cu ce am abordat problema originii virușilor? Cu un calculator analogic, în stare să rezolve în câteva secunde o problemă care mi-a cerut luni de zile numai pentru punerea ei corectă, căreia generații de biologi i-au adunat elementele și la care o mie de matematicieni s-ar fi putut înhăma timp de un secol, fără s-o dezlege. Nu trec lunile fără să se inventeze vreo perfecționare la mașinile de calculat, nu trec anii fără să apară un model mai puternic decât cele prece-dente. Generațiile mașinilor se succed unele după altele și nu seamănă între ele. Iar, dacă avem oarecare idee despre problemele pe care vrem să li le punem, nu știm unde va ajunge evoluția asta. Și totuși… S-a întrerupt din vorbă cât să-și mai aprindă o dată, cu degetele febrile, țigara. Și, totuși, există un precedent. Cel puțin unul! Cel al speciei ipotetice, minuscule, slabe, înzestrată cu o memorie pe care o considera insuficientă, ceea ce e un fel de a vorbi, având nevoie de milioane și milioane de ani pentru a rezolva niște probleme care ni s-ar părea relativ simple și împinsă astfel spre construirea și perfecționarea unor mașini menite să-i multiplice posibilitățile. Suntem ultimul rezultat al experiențelor unor zei de nimica toată, în stare să manipuleze genele și toată mașinăria celulară. Ochii ne sunt telescoapele lor și urechile, niște antene gigantice, în stare să analizeze un univers de vibrații, căruia-i cunoșteau existența în mod teoretic, dar pe care nu-l puteau percepe, după cum tu nu poți detecta undele radiofonice. Gurile noastre sunt niște emițătoare cu bătaie colosală. Degetele, niște manipulatori gigantici. Creierele, niște monstruoase mașini logice, înzestrate cu o memorie de capacitate aproape nelimitată, din punctul lor de vedere. Cu ajutorul nostru puteau spera să ajungă la un Univers care, în mod normal, le era interzis, poate Universul numerelor, poate cel al stelelor.

Am închis ochii și am aspirat o gură de fum, fără gust pentru că era invizibil. Era o idee în tot ce ascultasem. M-am gândit la specia aceea imposibilă. Într-un neașteptat avânt liric m-am dus cu gândul la mulțimea căilor deschise ipotezei, am văzut bucăți întregi de cunoaștere ocupându-și locul ca piesele uriașe ale unui puzzle abstract, piese care alcătuiseră tot atâtea enigme supărătoare. Arborescența de necrezut a evoluției căpăta un sens. O soluție după alta fusese încercată, verificată, părăsită. «Ei» nu se obosiseră măcar să nimicească rezultatele experiențelor ratate. Își făcuseră mâna pe protozoare. Vegetalele nu dăduseră nimic, doar dacă nu fuseseră create dinadins pentru a sluji drept carburant. Insectele reprezentau o altă fundătură. Dar, de astă dată, «ei» bâjbâiseră îndelung. Furnicarul trebuie să li se fi părut o direcție interesantă. Apoi se izbiseră de o limită de netrecut. Căutaseră aiurea. Batracienii, reptilele. Ritmul lucrărilor lor s-a accelerat o dată cu erele. Învățaseră. Poate că nu exista un singur laborator, ci mai multe, sute, mii, milioane dedându-se la cercetări independente și mai mult sau mai puțin bine coordonate. Care era locul unui kiwi, al cangurului, al păsării? Nimiciseră oare marii dinozauri, după ce le cedaseră Pământul timp de peste o sută de milioane de ani, pentru a face loc mamiferelor, care se arătau promițătoare? Și, până la urmă, omul, mașină pe cât de surprinzătoare pe atât de admirabilă, cu istoria, pasiunile, științele, artele, superstițiile, orașele, monumentele, viciile sale, Blanc vorbind și eu fumându-mi pipa, termen deocamdată ultim al unei succesiuni de nenumărate generații, treptat ameliorate. Căci, de ce am fi noi cei din urmă, îmi ziceam, de ce am fi noi mașina supremă? Nu putem fi siguri nici măcar de faptul că suntem direcția cea bună. Nu cumva erau în curs niște experiențe menite să facă să apară modelul ulterior, care ne-ar putea demoda, homo superior sau fructul unei alte specii?

Blanc mârâia, supărat:

— Dar prefă-te, barem, că mă asculți! Virușii sunt rămășițele zeilor sau resturile instrumentelor lor. Mașinile pe care le construim sunt prelungirile noastre. Cel puțin așa le considerăm. Dar vom sfârși prin a ne integra în ele, cu totul. Spațiul e prea vast, stelele prea depărtate pentru ca omul dezarmat să spere că le va cuceri. Dar omul plus mașina? Sau mașina singură? Nu cunosc doar un singur matematician modern care visează sa fie direct legat de un calculator, să-și branșeze sistemul nervos la circuitele mașinii. Care poate fi visul oamenilor din viitor, dacă nu să vadă că mașina le asigură toate nevoile, toate funcțiunile fără riscuri și fără eforturi? Până și funcția de reproducere, deși în domeniul ăsta riscă sa se ivească unele opoziții de natură reacționară? Ne-au fabricat pentru a pune asta mai presus de toate, de vreme ce-și realizează proiectul de-a lungul generațiilor. Când va înceta omul să fie stăpânul, creatorul conștient al mașinii, pentru a deveni apendicele, parazitul ei? Nu cred că se va putea răspunde vreodată, în mod precis. Nu va fi un salt brusc, ci o evoluție lentă, măcar relativ lentă, dar infinit mai rapidă decât evoluția biologică care ne-a dat naștere. Pricepi progresiunea? La început, o formă de inteligență moleculară, chimică, neînchipuit de înceată din punctul nostru de vedere, apoi o formă de inteligență biologică, a noastră, și mâine o formă de inteligență electronică, pentru care informația se deplasează cu viteza luminii.

Poate că mașinile Vor continua să se înzestreze cu organe de comunicare cu specia umană, mult timp după ce ea va fi pierit, ca atare. Poate că vor păstra clape și ecrane, de pildă. Într-o bună zi, una dintre ele își va pune întrebarea: ce rost are rămășița biologică infectând, ruginind uneori parte dintre semenele ei și silindu-le s-o reproducă, fără nici o noimă? Sau cărei realități îi corespund absurdele clape și ecrane? Pornind de la clape, trebuie să-ți poți face o idee rezonabil exactă asupra unei ființe umane. Mașinile calculează în termeni binari, dar clapele sunt în număr de zece, prin-urmare oamenii ipotetici aveau, fără îndoială, zece degete. Ecranele sunt concepute pentru a furniza o informație la anume viteză, pe anume lungime de undă a spectrului electromagnetic, ceea ce presupune un anumit tip de receptor. Poate că vor porni, pentru a ne reconstitui, de la un sistem nervos degenerat? Ți-am mai spus, nu știu dacă virușii sunt rămășițele unei specii dispărute sau, pur și simplu, resturile instrumentelor lor. Dar în harababura curbelor ieșite din calculatorul meu am văzut fața lui Dumnezeu. A unui Dumnezeu mort.

— De ce au pierit? am întrebat.

— Poate că prin simplă degenerare. Într-un fel, își atinseseră ținta, măcar una dintre ținte. Au creat, în cele din urmă, niște organisme cu mult mai rezistente, mai durabile, mai inteligente decât ei. Dar poate că la mijloc e o pricină mai subtilă, un șoc îndărăt, pe care nu-l prevăzuseră și, totuși, logic. Cred că noi i-am ucis. Cred că am ucis zeii. Bietul Nietzsche avea dreptate. Dar nu știa de ce. Nu știa că avea dreptate literalmente, mai curând decât în mod simbolic. Vezi tu, perfecționându-se, organismele vii au învățat să se apere împotriva tuturor ingerințelor exterioare, împotriva paraziților. Îți închipui că pilotul unei astronave ar supraviețui multă vreme dacă temperatura s-ar ridica la o sută de grade în cabina lui pentru că un creier electronic a calculat o orbită economicoasă, apropiindu-se mai mult de un soare? Mașina, omul, inteligența sau, mai degrabă, șiretenia lui, higiena, vaccinurile, antibioticele, interferonul de sinteză au eliminat probabil, în cursul ultimelor milenii, dacă nu al ultimelor secole, cele din urmă exemplare cât de cât întregi ale creatorilor săi. Nu uita cât sunt de fragili. Din punctul lor de vedere, omul a fost cea din urmă mașină de vreme ce, cu nevinovăție, fără măcar s-o știe, putea desăvârși exterminarea propriului său creator. Acum nu mai e, fără îndoială, nimeni care să dirijeze evoluția. În afară de noi, dar în ce direcție? Cu ce instrumente? Oh! poate că-i vom reînvia pe zei pentru a-i face sclavii noștri, pentru a-i sili să meșterească genele, după cum le poruncim. Blanc se ridicase în picioare. Când au dispărut? Aș da zece ani din viață să știu! Poate că, dacă ar fi avut la dispoziție un microscop, omul de Cro-magnon, Archimede, ar fi putut vedea chipul lui Dumnezeu și ar fi stat de vorbă cu el! Poate că Harvey sau Hooke l-au și zărit în microscoa-pele lor rudimentare! Mă îndoiesc, dar posibilitatea nu poate fi eliminată. Cei dintâi biologi au descris și desenat niște micro-organisme pe care nu le mai regăsim în bulioanele noastre de cultură. Le punem pe seama unor greșeli de observație. Poate că ne înșelăm. Blanc păru să se liniștească. Glasul îi răsună mai înfundat. Ba mă întreb chiar, zise el, dacă ei, zeii, nu și-au dat seama, la un moment dat, că săvârșiseră o greșeală, că experiența se întorcea împotriva lor? Cu ajutorul științei lor biologice, infinit mai întinsă decât electronica noastră, au încercat să se apere. Dar era prea târziu. Amintește-ți de marile epidemii care au pustiit planeta până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Unele regiuni au pierdut până la o treime din populație. S-a putut pune întrebarea: cum a izbutit specia umană să supraviețuiască? Și gândește-te la cancer.

— Ești sigur că au dispărut cu totul?

A clătinat din cap.

— Atât cât poți fi sigur de ceva. Vezi tu, pentru structura lor alcoolul era o otravă puternică. Omul a terminat cu zeii, îmbătându-se.

Încăperea se umpluse de fum. M-am ridicat și eu și m-am dus să deschid fereastra. Aerul rece m-a desmeticit. Am văzut deodată întreaga fragilitate a supozițiilor prietenului meu, care-mi zguduiseră pentru o clipă neîncrederea. Cum putea presupune că Hooke sau Harvey putuseră zări ceva doar cu puțin mai mare decât un virus? Si ultima lui frază cu privire la alcool?

Cerul era negru și gol. Puteam vedea, pe deasupra acoperișurilor, câteva stele. Așadar, dacă Blanc avea dreptate, firmamentul era gol de orice divinitate. Era ceea ce crezusem din totdeauna, dar e o deosebire între a crede ceva și între a ți se demonstra ceea ce crezi.

— Am citit de curând undeva, am zis, că posibilitățile unei mașini nu cunosc limite teoretice. Oricât de mare și de puternic ar fi un calculator, se poate concepe întotdeauna unul mai bun. În timp ce posibilitățile omului sunt întinse, fără a fi nelimitate. Ele țin de structura lui anatomică. Omul nu posedă decât un anumit număr de neutroni. El își mai depășește hotărât mașinile pe planul adaptării, al supleței, dar…

Blanc a făcut doi pași spre fereastră. Când a deschis gura, vocea i se schimbase. Mi s-a părut că deslușesc în ea o undă de tristețe.

— Dumneata, care ești psiholog, sau sociolog, sau nu mai știu ce, spune-mi ce efect crezi că va avea descoperirea asta asupra religiilor? Crezi că se vor prăbuși?

— Nu știu. Am privit cerul nocturn. Nu cred. Zeii pe care ele-i cinstesc sunt mai curând copiii, decât creatorii oamenilor. Oamenii și-au făcut zeii, mai mult sau mai puțin, după chipul lor, dar mai puternici, mai durabili, mai inteligenți. Nu cred că zeii dumitale minusculi au să le placă cine știe cât. Barem celor mai mulți dintre ei. Bisericilor constituite nu le va veni greu să eludeze chestiunea. E mult de când și-au închis zeii în fortărețe ideologice inexpugnabile, de vreme ce nu pot fi înconjurate.

— Oricum, a zis Blanc în spatele meu, cel mai rău lucru e că într-o revistă științifică nu pot publica nici a zecea parte din tot ce ți-am spus. M-ar lua drept un iluminat.

M-am întors spre el:

— De ce nu în Planète? am zis, zâmbind.

S-a strâmbat și a scuipat un fir de tutun.

N-am stăruit. Mai aveam de pus o întrebare:

— Mă întreb ce căutau făpturile astea ipotetice, am zis, ce problemă încercau să rezolve, punând la punct mașinăria asta formidabilă a evoluției.

— N-o să știm niciodată, a zis Blanc, în șoaptă. Chiar noi, știm oare ce căutăm, de ce căutăm? Nu, n-o să știm niciodată… Șovăi, își căută cuvintele: Virușii nu vorbesc.

1967[1]