Tronul Lumii Inelare

19. OMUL NODUROS

Acul Încins al Căutării fusese construit pe scheletul unei carcase Produs General nr. 3 şi era prevăzut cu pereţi interiori, pentru a-l separa pe căpitanul Păpuşar de echipajul său de străini. În fapt, acum, nava devenise mai mult o locuinţă decât o astronavă propriu-zisă. Acul nu putea depăşi viteza luminii pentru că Louis Wu tăiase suporţii hiperpropulsorului, cu unsprezece ani în urmă, pentru motive care atunci i se păruseră întemeiate. În plus, nava fusese încastrată în lavă, în timpul negocierilor cu Protectorul care, pe vremuri, fusese Teela Brown.

În timpul acelei perioade şi după aceea, Ultimul montase discuri de păşit atât în interiorul navei şi al Centrului de Reparaţie, dar şi în multe alte locuri.

Louis se aşteptase să se materializeze în cabina izolată a echipajului. Nu fusese nevoie ca Ultimul să-i sugereze acest lucru, poate că nu riscase să-i fie auzită sugestia, ca Louis să se grăbească.

Platformele plutitoare aterizaseră dur. Louis contracarase şocul ţinând genunchii arcuiţi, dar tot se dezechilibrase. Apucă să strige:

— Ceva…

Ceva m-a urmat, Ultimule… Erau, însă destui acolo.

Mii de Păpuşari Pierson îşi schimbau partenerii, se roteau şi tropăiau pe o scenă din stânga. Putea fi distractiv, dar nu era. Louis şi Chmeee se obişnuiseră să ignore acea parte a navei. Aparţinea Ultimului, iar peretele nu era din sticlă. Era fabricat din materialul invulnerabil al carcaselor Produs General.

Unul dintre străinii cu două capete şi trei picioare, a cărui coamă era pieptănată şi împodobită cu eleganţă, se găsea între peretele bucătăriei şi un coşciug la fel de mare ca o cabină de transfer culcată pe spate.

Un bătrânel noduros, îmbrăcat într-o vestă flexibilă, fugea spre Ultimul, mişcându-şi energic coatele şi genunchii.

Un disc de păşit ascuns ducea în cabina Ultimului. Probabil că acesta se afla în apropiere sau chiar pe el, gândi Louis. Acolo ar fi fost invulnerabil.

Instinctul trebuie să fi fost prea puternic. Mai degrabă, Ultimul îi întorsese spatele.

Totul se desfăşurase foarte repede. Louis încă mai încerca să-şi câştige echilibrul. Ultimul alerga în jur, ţinând capetele depărtate, şi se uita înapoi, cu o privire binoculară fixată la un metru în spatele lui. Stabilise ţinta. Piciorul din spate se pliase mult în faţă, apoi se destinsese spre înapoi chiar în momentul în care omul noduros atacase.

Lovitura Ultimului fusese teribilă, perfect ţintită. Louis auzi un „clanc”: probabil că nodurosul purta o platoşă pe piept. Cu platoşă sau nu, lovitura l-ar fi trimis pe un hominid normal direct în comă. Nodurosul se răsucise în urma impactului, picioarele sale pierduseră contactul cu podeaua, dar el se agăţase cu o mână de glezna Ultimului, transferându-şi avântul din mişcarea piciorului Păpuşarului, ce se pregătea pentru o nouă lovitură. Omul noduros se ridicase o dată cu copita şi izbise puternic cu pumnul în coama împodobită, acolo unde cele două gâturi se legau de trup.

Acolo se afla craniul Ultimului.

Louis apucase laserul. Prea încet, prea stângaci, iar Păpuşarul ameţit se afla în calea sa. Ceva îl lovise peste încheietura mâinii drepte şi îi zburase lanterna-laser. O bară de metal? Altă lovitură îl lăsase şi fără cuţitul variabil care-i sărise din mână, rotindu-se.

Louis se aplecase brusc din calea lamei rotitoare de sârmă.

Ultimul era pe jos, adunat într-o bilă, cu capetele şi gâturile încolăcite între picioarele din faţă. Podeaua era plină de apă până la gleznă. Lanterna căzută se scufundase şi trimitea un fir de lumină, prin carcasa transparentă a Acului, în lava de dincolo de ea.

Firul lamă nu-l tăiase în două pe Louis. Noroc chior! Îşi simţea, însă, mâinile şi încheieturile zdrobite, era pe cale să-şi câştige echilibrul, iar omul noduros venea spre el. Protector!

Louis se rostogoli de pe discul păşitor într-un colţ şi încercă să se ridice. Încheietura dreaptă se transformase într-un ocean de durere. Cea stângă era doar amorţită.

În spaţiul în care se aflase mai înainte, ceva imens apăru pe patru labe. Se ridică la fel de mare cât un urs portocaliu, ţinând un mic pistol într-o mână uriaşă.

Omul noduros se roti şi se aplecă instantaneu şi azvârli cuţitul-variabil al lui Louis peste intrus… Kzinul. Arma Kzinului zbură cât colo, cu degetele prevăzute cu gheare încă ataşate de ea. Kzinul îngheţă cu genunchii încovoiaţi, şi slobozi un urlet înfiorător. Între timp, omul noduros ridicase şi lanterna, cu un aer ameninţător.

— Nu mişcaţi, spuse el. Locuitorul Reţelei, să nu mişti nici tu! Louis Wu, nu mişca! Prevede contractul tău că trebuie să-ţi dai viaţa?

Buzele omului noduros se retrăseseră de pe gingii; acestea se întăriseră ca osul, iar maxilarul crescuse peste ele, într-o formă neregulată. Faţa îi devenise dură, aproape un cioc. Când vorbea, avea un uşor impediment de respiraţie, dar se exprima în interplanetară. Cum învăţase nodurosul interplanetara? Îl ascultase în secret pe Ultimul?

Contract?

Realitatea se revărsa asupra lui în valuri ce-i spălau durerile. Trecuseră unsprezece ani de când se aflase într-o situaţie la fel de desperată. Temporizând, Louis spuse:

— Da, dar condiţiile le apreciez numai eu. Îmi accepţi contractul?

— Îl accept, îi răspunse omul noduros.

Era uimitor, în ciuda a tot ce se întâmplase înainte.

Masculul Kzin sângera abundent din mâna ciuntită. Îşi strângea cu putere braţul cu cealaltă mână, în încercarea de a astupa arterele secţionate. Ochii lui îl priveau pe Louis. Vorbi şi el tot în interplanetară:

— Ce trebuie să fac?

— Ridică-ţi braţul deasupra capului. Continuă să te ţii strâns de încheietură. Blochează vasele de sânge. Nu mai încerca să lupţi. Este un Protector. Ultimul a pus… Ultimule! Timpul de moţăială a trecut! Pentru noi toţi!

Păpuşarul se descolăci.

— Spune, Louis. Coşciugul negru…

— Spuneai că poţi să setezi autodocul tău să trateze şi un Kzin?

— Da.

— Fă-o! Apoi, poţi să-mi povesteşti ce s-a întâmplat. Apropo, sunt pe timp triplu acum, pentru că toate astea au aerul unei urgenţe.

Ultimul nu se simţea prea bine.

— Să vindec un Kzin străin rănit? protestă el.

— Fă-o imediat!

— Dar, Louis…

— Sunt sub contract! Asta este pentru beneficiul nostru. Nu ştii cine ar putea să fie?

Păpuşarul îngenunche în faţa autodocului şi începu să acţioneze butoanele cu gurile.

Protectorul încă avea laserul şi cuţitul-variabil. Louis nu se putea gândi la ceva în această privinţă, sau la reacţia ciudatului Kzin, sau la pâlpâirea constantă a Păpuşarilor dansatori, pe care-i sesiza cu vederea periferică.

Tanj, fiecare lucru pe rând!

Întâi Kzinul.

— Cine eşti?

— Acolitul.

— Fiul lui Chmeee…

Louis ghicise. Aproape uitase cât de uriaş părea un mascul Kzin când stăteai în apropierea lui. Acesta nu avea mai mult de unsprezece ani; nu crescuse pe deplin.

— N-ai un nume adevărat?

— Nu încă. Sunt fiul cel mai mare al lui Chmeee. Ne-am luptat. Tatăl a învins. Deprinde înţelepciunea, mi-a spus el. Urmează-l pe Louis Wu, Acolitule.

— Eii… Ultimule, cât îţi mai ia să reglezi autodocul pentru metabolismul unui Kzin.

— Câteva minute. Dă-i Kzinului un garou.

Louis se îndreptă spre dulapul de prim-ajutor, încet, ţinându-şi mâinile la vedere, pentru a nu-l stârni pe Protector. Mâna şi încheietura sa dreaptă se umflaseră imens. Îşi ţinea acest braţ ridicat deasupra capului. Deşi încă îşi simţea amorţită mâna stângă, bănuia că putea face treabă cu ea.

Peretele bucătăriei avea meniuri pentru bucătăria umană şi Kzinti, reţete dietetice, analgezice, haine şi multe altele. Louis nu văzuse lista produselor farmaceutice, dar nu se îndoia că era dotată si cu aşa ceva. Când îl descoperise Ultimul, era dependent de sârmă. În consecinţă, acesta nu-i arătase cum să aibă acces la chimicale recreaţionale.

Louis tastă Sol/Nordic/Referitor şi o selecţie de cravate. Rezistând tentaţiei, alese un model portocaliu şi galben ce s-ar fi asortat bine cu Kzinul. Nici măcar nu-şi aruncase ochii spre porţiunea unde tastase, cu multă vreme în urmă, un dezintegrator Slaver.

Kzinul răspândea un miros destul de slab. „Probabil că se spălase foarte bine, pentru a-l putea urmări”, gândi Louis Wu. Blana sa portocalie avea trei cicatrice paralele pe burtă. Altfel, părea mascat ca de Halloween: ambele urechi pătate cu picăţele ciocolatii, aproape negre; o bandă ciocolatie lată pe spate, mai multe virgule mici, ciocolatii, pe vârful cozii şi pe picioare. Era mai scund decât Chmeee — depăşea cu puţin doi metri —, dar era la fel de solid: un hibrid. Mama sa trebuie să fie fost din specia arhaică de pe Harta Kzin.

Acolitul se aşeză şi întinse braţul spre el. Louis îi legă încheietura groasă folosindu-se de mâna stângă şi de dinţi. Şuvoiul de sânge se reduse până la câteva picături.

Kzinul oftă din răsputeri.

— Cine este atacatorul meu?

— Tanj dacă ştiu, dar dacă ar trebui să ghicesc… Alo, nodurosule?

— Vorbeşte.

— Ultimul şi cu mine am bănuit că în Centrul de Reparaţie trebuie să se afle un Protector. Ai doborât navele invadatoare. Calculul timpului indica precis faptul că lucrai de aici. Ultimul a lăsat discuri de păşit peste tot. Un Protector putea să reprogrameze o pereche de discuri şi să le lege de acesta, în clipa când avea să fie deschis…?

— Putea.

— Atunci ai ţâşnit prin ele chiar înaintea mea. Un calcul al timpului extrem de meticulos. Aveai nevoie de mine pentru distragere şi te-ai bazat pe reflexele Păpuşarilor. Este foarte interesant, nu-i aşa, Ultimule? Aveai la dispoziţie o clipă ca să scapi, dar ai folosit-o să loveşti?

— Este un argument vechi. Foarte bine, m-am întors din reflex cu spatele pentru a lupta… ai învins.

Louis zâmbi. Durerea nu mai era atât de mare acum, dar era beat de atâtea endorfine.

— Acolitule, spuse el, acesta este un Protector. Priveşte-l cu atenţie. Cu toţii au această înfăţişare noduroasă şi cu toţii sunt strălucitor de inteligenţi şi periculoşi.

— Seamănă destul de bine cu un hominid, zise Kzinul, scuturându-şi a neîncredere imensul său cap acoperit de blană.

— De când mă urmăreşti? întrebă Louis.

— De două zile. M-am gândit să învăţ de la tine, mai înainte de a mă arăta.

— Înţelepciune?

— Tata vorbea de tine. El crede că a învăţat înţelepciunea care o are de la tine, şi tot aşa cred că aş putea să fac şi eu. Dar unul dintre gunoieri m-a văzut.

— Băiatul?

— Da. L-ai numit Kazarp.

— Am vorbit şi cu tatăl lui.

— Eu am vorbit cu băiatul. Tatăl lui nu era prea departe şi asculta, crezând că este ascuns. Am povestit ce ştiam despre tine! Nu erau secrete care meritau păstrate. Nu am vorbit despre Ultimul.

— Cum credea el că am ajuns pe Lumea Inelară?

— Vrei să spui pe Arcadă? I-am zis că v-a adus o navă. N-am vorbit cu el despre transportul instantaneu. Nici eu nu mi-am crezut Tatăl. Când aţi legat cabinele de transfer…

— Discuri de păşit. Cabine de transfer sunt cele pe care le folosim noi, în spaţiul cunoscut şi în Patriarhie. Sunt mai puţin sofisticate.

— … discurile păşitoare. Am sărit, l-am luat pe Kazarp şi pe tatăl său prin surprindere. I-am lăsat cu gurile căscate. Surpriză!

Ultimele cuvinte fuseseră rostite în şoaptă. Kzinul închisese ochii.

— Ultimule?

— Gata. Adu-l!

Louis îşi sprijini umărul sub braţul Acolitului şi ridică. Acesta, găsind încă puterea să stea în picioare, se îndreptă împleticindu-se până la autodoc şi se rostogoli înăuntru.

Louis îi slăbi garoul şi-l îndreptă puţin. Apoi, găsi bucata retezată din mâna Kzinului şi cele două jumătăţi inutile ale pistolului metalic pe care-l ţinuse nu cu multă vreme în urmă. Ridică doar jumătatea de mână.

Ultimul o preluă în gura sa.

— Închide capacul, spuse el şi introduse mâna printr-o altă deschizătură. Apoi îşi plie picioarele şi îşi vârî capetele printre cele din faţă.

„A intrat în stare de şoc”, gândi Louis.

— Sinucidere? întrebă nodurosul. Un cap se ridică brusc.

— Demonstrez neputinţă, spuse Ultimul. Asta înseamnă predarea mea.

— Predare, bun!

Kzinul avea să rămână acolo zile întregi.

Louis putea să leşine dintr-o clipă în alta.

Agonia îi alungă conştiinţa. Mâinile noduroase ale Protectorului îi potriveau oasele de la încheietura dreaptă. Cealaltă mână a pământeanului strângea puternic braţul acestuia. Louis gemea şi icnea. Realitatea se revărsa asupra lui în valuri de durere.

Înainte ca Protectorul să se retragă, Louis luase seama la armele sale. Vesta lui era prevăzută cu o ameţitoare varietate de buzunare, iar în unul dintre ele sesizase forma lanternei-laser.

Acum, ce mai avea să facă, înainte de a leşina din nou?

Contractul. Îşi scosese agenda şi i-o oferi Păpuşarului.

— Cu ăsta ai fost de acord. Va trebui să-l citeşti cu voce tare, pentru că şi companionul nostru este legat de el.

Păpuşarul luă agenda. Celălalt cap se întorsese către intrus.

— De ce ai făcut asta?

— Am nevoie de aliaţi care nu sunt Protectori, răspunse nodurosul. Protectorii se ucid unii pe alţii. Pot să vă leg de o promisiune solemnă făcută în avantaj reciproc. Citeşte!

Ultimul începu să citească.

Omul noduros — sau femeia — era un pic prea scund şi un pic mai zvelt decât fusese Teela Brown când se transformase în Protector. Pielea scorţoasă şi fără păr, încheieturile umflate, faţa triunghiulară şi craniul proeminent nu uşurau în nici un chip identificarea genului său. Louis crezuse că zăreşte urme de organe genitale bărbăteşti, dar nu era prea sigur.

În spatele peretelui impenetrabil, dansau un milion de holograme de Păpuşari. Probabil că Ultimul crezuse că avea să revină printre ei înainte de a pierde un pas.

— „… dacă, potrivit propriei sale judecăţi, raportul dintre risc şi beneficii este prea mare…” Propria judecată?

Louis zâmbi şi ridică din umeri.

— … „dacă se aduc daune… clare violări ale eticii.” Propria judecată?

— Ultimule, te legi şi tu în mod similar? întrebă Protectorul. Ultimul fluieră indignat.

— Vorbeşti de înrobire! Cum ai putea să mă compensezi? Ceea ce eu i-am oferit lui Louis Wu a fost viaţa sa! N-am încotro, accept.

Louis nu se mai putea abţine.

— Cine eşti tu?

— Nu am nevoie de un nume. Alege ce doreşti.

— Şi specia?

— Vampir.

— Glumeşti!

— Nu.

Louis era gata să leşine.

Găsise medkitul Teelei Brown, sudat pe platforma de transport, cu multă vreme în urmă. Se căzni să se ridice şi să ajungă la ea. Strângând din dinţi de durere, îşi împinse mâna dreaptă umflată în fanta pentru diagnostic.

Durerea începu să diminueze. O voce îi punea întrebări. Da, dorea să rămână conştient. Nu, nu mai putea să completeze rezervele diverselor medicamente… o listă lungă şi completă.

Întregul braţ drept parcă dispăruse şi nimic altceva nu-i mai durea. Mintea îi rămăsese lucidă, liberă să se joace cu bucăţile de realitate şi să încerce să le potrivească la loc. Se legase să servească un Protector… nu-i aşa? Protectorul se legase, el însuşi, de el, ceea ce îi mai limita puterea pe care urma s-o aibă asupra sa. Şi Păpuşarul se legase singur de el şi de Protector prin contractul său. Putea auzi ce spuneau ceilalţi, dar cuvintele alunecau pe lângă urechile lui.

— Necesită cel mai urgent… invadatorii… dincolo de Arcadă.

— Navele Patriarhiei şi ARM, spuse Louis. Pariez.

Entităţile politice aveau să invadeze pentru că aşa stătea în firea lor. El descrisese Lumea Inelară pentru arhivele Naţiunilor Unite. Chmeee vorbise despre ea Patriarhiei. Ce alte organizaţii mai aflaseră de Lumea Inelară?

— Poate şi ale Flotei Lumilor?

— Atât de simplist proiectate, atât de prost protejate? interveni fluieratul Păpuşarului. Nu ne aparţin!

— Sunt aceste entităţi politice periculoase? vru să mai ştie nodurosul. Păpuşarul considera că sunt infinit de periculoase şi se exprimă în acest sens. Capul lui Louis bolborosea de chimicale, astfel încât el nu-şi expuse punctul de vedere.

— Vor dori ei să-şi dezvăluie planurile?

— Nu. Eu pot să-ţi arăt unde se ascund transportoarele lor interstelare, spuse Ultimul. Acelea nu vor participa la o invazie. Chiar şi laserul vostru supertermal alimentat de soare nu va atinge cele mai îndepărtate ţinte. Navele care aterizează vor fi crucişătoare de război, fără hiperpropulsoare.

— Arată-mi!

— Din cabina mea.

În sinea lui, Louis izbucni în râs.

Discul păşitor nemarcat era legat doar de cabina Ultimului şi nu lăsa să treacă străinii. S-ar fi aflat atunci în spatele unui perete invulnerabil. Ce şanse existau ca nodurosul să-i permită acest lucru?

Protector Vampir. Louis deschise gura cu greu.

— Tu ce mănânci?

— Îmi pregătesc un amestec vegetal. N-am mai gustat sânge de douăzeci şi opt de falani, spuse nodurosul. Foamea mea nu reprezintă un risc pentru voi.

— Asta e bine, spuse Louis şi închise ochii pentru o clipă. Auzea.

— Ultimule, numai o singură dată îţi poţi încălca contractul. Arată-mi toate navele invadatoare.

Răspunsul Ultimului fusese o muzică de triluri şi fluierături cu multe acute şi tonuri extrem de joase. Louis deschise ochii la timp, pentru a vedea cum dispar Păpuşarii, fiind înlocuiţi de o hartă stelară tridimensională în rotaţie.

Sistemul părea aproape pustiu, cu excepţia Lumii Inelare şi a pătratelor ei de umbră. Lumini de culori codate luceau cu mult dincolo de arcul Arcadei, iar câteva scântei mai mici se grămădeau mai aproape. Louis nu putea sesiza mişcarea la această scală, dar se părea că luaseră poziţie în jurul sistemului, ca şi cum ar fi devenit conştienţi unii de alţii.

— Trebuie să mă întorc să apăr Arcada, spuse nodurosul. Vino cu mine!

— Hărţile sunt disponibile doar aici, în Acul încins al Căutării, îndrăzni Ultimul.

— Le-am văzut, deja. Vino! Louis rămase singur.

Imaginea se schimbă, chiar în clipa când se ei se teleportară. În cabina căpitanului apăru diagrama unui circuit tridimensional de un anume fel…

Destul. Louis îşi sprijini capul de platformele de marfă stivuite şi închise ochii.

Aţipi, sprijinit de stiva platformelor de marfă şi cu braţul introdus în medkit. Echilibrul instabil îl mai trezea din când în când.

În dosul zidului din spatele său se afla hangarul landerului, dar, de când Teela arsese landerul, era aproape gol. Louis nu-şi mai putea reaminti ce mai exista acolo. Containere pentru costume spaţiale şi armuri, desigur, şi o stivă de discuri de păşit. Avea vaga impresie că Ultimul operase anumite schimbări; oricum, avusese la dispoziţie unsprezece ani.

Spre babord şi tribord, pereţii erau negri. Acul era încastrat în bazalt negru: magmă răcită. O reţea de linii şi puncte plutea dincolo de peretele frontal, asemeni unui muşuroi de furnici văzut prin radarul de profunzime. Îi sâcâia mintea.

Puncte aici şi aici şi aici. Cele două legate de celelalte trei. Aici, o reţea de zece. La distanţă, una din cele zece părea a fi formată din două puncte suprapuse. Contururile schiţate în fundal puteau înfăţişa o hartă.

Ultimul încerca să-i arate ceva.

Când presiunea din băşica udului depăşi teama de durere, Louis îşi scoase mâna şi se îndreptă împleticindu-se spre toaletă. Evident, încă mai avea o problemă medicală. După aceea, bău un litru de apă. Folosindu-şi mâna stângă, mâncă o salată civilizată, pentru prima oară în unsprezece ani. Nu mai trebuia să mănânce nimic, indiferent ce ar fi găsit! Asta nu însemna că îi trecea prin minte să renunţe.

Îşi examină mâna cu satisfacţie reţinută. Umflătura dispăruse; oasele păreau la locul lor.

Părăsi maşinăria pentru a doua oară. Modelul îi captă din nou privirea, în timp ce se îndepărta de recirculator.

Discurile de păşit!

Probabil că, între timp, subconştientul său lucrase. Harta înfăţişa reţeaua discurilor pe care le desfăşurase Ultimul. Mai multe erau răspândite prin milioanele de kilometri cubi ai Centrului de Reparaţie. Patru, în Acul Încins al Căutării. Unul, chiar afară. Punctul dublu trebuia să fie sonda de alimentare din Oraşul Ţesătorilor, cu un disc pentru transport şi celălalt pentru hidrogen.

Ultimul îi lăsase asta. Louis o studie bine, fixându-şi-o în memorie, întrebându-se care erau motivele Păpuşarului…

Totul fu înlocuit instantaneu cu imaginea Păpuşarilor dansatori, în clipa în care nodurosul se teleportă din nou înăuntru. Protectorul avea ceva în mână. Suflă în el, în timp ce îl fixa pe Louis cu privirea. Muzica izbucni în aer, sunetul mai multor instrumente de suflat.

Reacţia pământeanului trebuie să fi fost nesatisfăcătoare. Protectorul pusese obiectul deoparte. Îl examină pe Louis aşa cum ar fi făcut-o un doctor primitiv, sondând ici şi colo, pentru a vedea ce doare. În cele din urmă, spuse:

— Nu mai durează mult.

Louis era preocupat de o idee.

— Bucătăria mea poate fi programată să distribuie sânge.

— Ai să bei tu primul?

— Nu, în nici un caz. Eu nu sunt Vampir. În plus, Ultimul va trebui să rescrie programul bucătăriei. Nu, aşteaptă, lasă-mă să încerc ceva.

La pupitrul bucătăriei, Louis făcu să apară o tastatură virtuală pentru bucătăria Kzinti, marcată de puncte şi virgule, graiul Hero. Louis nu-l cunoştea mai deloc. Răsfoi meniul complet, sub supravegherea nodurosului. Bucătăria Wunderland… nu. Bucătărie Fafnir? Nu sub acest nume. Încearcă viaţa marină. Acolo, sub numele planetei Kzinti, Shasht. Carne, băutură, prea multe articole. Încearcă şi caută: carne/băutură. Patru articole. Trei erau supe cu ingredient shreem, ceea ce scotea în evidenţă acest shreem.

OCOLEŞTE legile prevalente pe Shast/Fafnir, Pământ, Jinx, Centură, Roiul Şerpilor…

Un bol plin cu un fluid roşu vâscos se materializă în fanta de livrare a aparatului.

Nodurosul ridică bolul. Apoi, fulgerător, îl apucă pe Louis de falcă. Strângerea lui era ca de fier.

— Acum o să bei, spuse el.

Louis deschise, obedient, gura. Nodurosul îi răsturnă pe gât o înghiţitură din fluidul roşu şi lipicios. Gustul era neobişnuit, dar Louis recunoscu mirosul. Îl înghiţi, oricum.

Nodurosul bău, privindu-l pe Louis.

— Mă surprinzi. De ce ai vrut să faci sânge pentru mine?

Timp de unsprezece ani, Louis mâncase ceea ce reuşise să prindă sau ceea ce vreun hominid necunoscut îi oferise drept hrană.

— Nu sunt mofturos, spuse Louis.

— Ba da, eşti.

Adevărul era că ceea ce mirosise şi gustase îi producea greaţă.

— M-am ţinut de contractul nostru, care îmi cere să acţionez în interesul tău, continuă Louis. Tu îl violezi. Eu am considerat că ar fi greşit din partea mea să beau sânge uman, şi am spus acest lucru.

— Ai terminat cu medkitul, nu-i aşa? întrebă nodurosul. Pune-ţi costumul spaţial. Vii cu mine.

— Costumul spaţial? se miră el. Unde mergem? Protectorul nu spuse nimic.

Louis zâmbi. Arătă spre peretele transparent din spate şi spuse.

— Echipamentul de vid, vehiculul de aterizare, sasul, toate lucrurile de care Chmeee şi cu mine aveam nevoie ca să ieşim în afara navei se află în hangarul landerului. Nu pot ajunge acolo decât prin discurile de păşit. Ultimul ne ţinea pe amândoi prizonieri.

— Nu aveaţi un contract?

— Atunci, nu.

— Am învăţat cum să utilizez discurile de păşit. Vino aici. Nodurosul avea o trusă de chei făcute din lemn tare. Îngenunche lângă disc şi-i ridică marginea.

Louis nu vedea ce anume făcea acolo. Degetele sale lucrau mult prea rapid. Văzu diagrama discurilor de păşit apărând şi pâlpâind în cabina Ultimului. Apoi, Protectorul lăsă marginea discului la loc, îl împinse pe Louis pe el şi îl urmă.

Deoarece landerul fusese distrus, hangarul părea pustiu. Existau acolo costume pentru oameni, Kzinti şi Păpuşari. Pereţii transparenţi ai sasului se continuau cu un tunel ce conducea prin mai mulţi kilometri cubi de magmă, neatinşi de la războiul cu Teela Brown.

Louis privi spre rastelul armelor, dar nu se apropie de el. Scoase un costum colant deja deschis la piept, mâneci şi picioare. Nu avea nevoie de cingătoare. Începu să se strecoare înăuntru, dar se opri cu un icnet de durere.

Înainte de a deschide gura, Protectorul era lângă el, ajutându-i braţul pe jumătate vindecat să intre pe mânecă, apoi în mănuşă, după care confecţionă o legătură din ceea ce fusese garoul Acolitului. Încheie costumul lui Louis, înşurubă o cască pe inelul gulerului şi îi ataşă o rezervă de aer pe spate. Aşteptară amândoi să se contracte costumul şi să ia forma lui Louis.

Nodurosul modifică setajul discului de păşit imens al hangarului. Louis îşi începu verificările. Videocamera de cască, conductele de aer, reciclatorul de aer, Conţinutul de CO2 şi apă…

Nodurosul îl împinse pe disc.

20. POVESTEA LUI BRAM

Harta Marte se ridica la peste şaizeci de kilometri deasupra Marelui Ocean, proiecţia sa polară nordică la scara unu la unu. Sub Lumea Inelară nu exista nici un semn al existenţei Hărţii Marte, deoarece întreaga „cutiuţă” de peste şaizeci de kilometri înălţime era goală pe dinăuntru.

Louis văzuse spaţii vaste în interiorul Centrului de Reparaţie, dar nu fusese niciodată înăuntrul acestuia. Era uriaş şi întunecos. Scaune scheletice, echipate cu tastaturi, erau aliniate de-a lungul unei lungi console. Peretele elipsoidal era în întregime un ecran înalt de aproape zece metri. Singura lumină provenea de la acest ecran: o panoramă a cerului local.

În sistemul Lumii Inelare nu existau planete sau asteroizi. Pesemne că inginerii îl curăţaseră de aşa ceva, sau îi folosiseră ca material de construcţie. Inelul pătratelor de umbră, ce aducea noaptea pe Lumea Inelară, părea mai luminos decât fundalul negru ce-l înconjura. Stelele străluceau cu lumină amplificată şi se mai vedeau patru cerculeţe subţiri verzi: cursoare.

— Am mai găsit patru, spuse Ultimul.

Se afla în faţa unui perete supraîncărcat de luminiţe, butonaşe şi întrerupătoare. Acum, Louis recunoştea locul. Era vorba de sistemul care influenţa câmpul magnetic al soarelui. Văzuse acelaşi perete într-o proiecţie holografică, cu unsprezece ani în urmă, când Ultimul acţionase Apărarea Antimeteoritică.

Aerul de acolo trebuia să fie îmbibat de sporii arborelui vieţii.

Ar fi părut un loc sigur, îngrijit, cu excepţia…

Dincolo de lăţimea impresionantă a podelei, o formă întunecată aştepta în semiobscuritate. O formă ameninţătoare şi nemişcată, alcătuită din contururi omeneşti, fragile şi ascuţite în anumite locuri. Oase. Oase aranjate într-o postură de atac.

În penumbra din spatele acestei movile de oase, diverse unelte păreau împrăştiate la întâmplare.

Mai târziu!

— Trebuie să-mi termin verificările, spuse Louis. Ai nevoie de mine chiar în clipa asta?

— Nu, spuse nodurosul. O să-mi arate Ultimul.

Nici un Centurar nu ar fi târât un om în vid, înainte de a-i fi verificat costumul spaţial. Ar fi însemnat o grosolănie mortală. Citise Protectorul toate indicatoarele costumului dintr-o privire? se întrebă Louis. Îi testa cumva atitudinea? Echipamentul? Temperamentul?

Ultimul era aşezat pe una dintre platformele de marfă. O ridicase un metru, iar capetele sale erau vârâte printre comenzi. Imaginea cerului transfocase pe o semisferă portocalie marcată de puncte şi virgule negre. O navă Kzinti, probabil veche de secole, dar prevăzută cu hiperpropulsor.

Imaginea se micşoră, se deplasă, apoi se dilată. Următoarea navă părea mare, o pârghie lungă, uşor în rotaţie, prevăzută cu o umflătură la unul dintre capete. Louis nu recunoscu modelul.

Imaginea se micşoră, se deplasă, apoi se dilată încă o dată, pentru a arăta un obiect cenuşiu şi negru, aidoma unui cartof stricat văzut prin ceaţă.

— Inginerii Lumii Inelare au cruţat doar cele mai îndepărtate comete, spuse Ultimul. Erau prea multe pentru a fi fost distruse toate…

— Rezervă de aer, interveni nodurosul. Pentru a înlocui aerul pierdut peste Zidurile de Margine.

— … Întocmai. Acum, fii atent la asta…

Un cerculeţ verde, ce clipea, indica un crater pe proto-cometă. Imaginea se extinse şi mai mult, apoi se dizolvă într-o imagine radar de profunzime pe care se distingea, sub gheaţa de sub crater, o structură ceţoasă.

— Ce specie a construit aşa ceva? întrebă nodurosul.

— N-aş putea spune, preciză Ultimul. Toate proiectele miniere au acest aspect, asemeni rădăcinilor unei plante. Dar aici…

O altă pârghie rotitoare, o navă de aceeaşi provenienţă, văzută din lateral. Mici aeronave, cu familiarele lor aripi scurte, erau aliniate pe toată lungimea ei.

— Acestea sunt nave ale Naţiunilor Unite, făcute de specia lui Louis.

Pământeanul îşi încheiase verificările. Costumul avea să-l ţină în viaţă câteva săptămâni, dacă nu luni.

— Foarte bine. Dă-mi voie! spuse nodurosul.

Se urcă pe o altă platformă de marfă şi se ridică. Acolo unde gurile Păpuşarului şovăiau, mâinile lui dovedeau extrem de multă dexteritate. Se aprinse un al doilea ecran, ce prezenta o imagine întunecată a soarelui.

Trecură mai multe minute. Apoi, o protuberantă strălucitoare începu să se înalţe, rotită de câmpurile magnetice.

— Cred că te pregăteşti să-i ucizi, spuse Louis.

— Acestea sunt indicaţiile mele, replică Ultimul. Au venit ca invadatori…

— Aşa am venit şi noi.

— Evident. Eşti sănătos?

Louis îşi mişcă puţin mâna legată.

— În curs de vindecare. Oricum, dacă tot o să intru în autodocul tău miraculos, n-avea rost să pierd timpul. Cu ce te ocupi acum?

— Am distrus şase nave purtătoare şi o flotilă de treizeci şi două de landere. Au fost navele cele mai apropiate de soare şi, deci, cele mai vulnerabile. Acestea din urmă sunt atât de îndepărtate încât nu le putem decât înfuria. Cred că ar fi mai bine să ignorăm instalaţia din cometă. Nu va trebui decât să evaporăm gheaţa. Am descoperit o navă de-a Outsiderilor pe una dintre cele mai îndepărtate comete…

— Tanj! Nodurosule? Doar n-ai de gând să ataci un Outsider, nu-i aşa?

— Ultimul m-a sfătuit să n-o fac.

— Foarte bine. Sunt foarte fragili, dar au tehnologii pe care noi nici măcar nu le putem descrie prea bine. Din acest punct de vedere, ei nu doresc nimic din ceea ce avem noi, iar dacă doresc ceva, cumpără. N-ar avea nici un sens să răneşti vreun Outsider.

— Îţi plac?

Fusese o întrebare oarecum surprinzătoare.

— Da, răspunsese Louis.

— Ce caută pe aici?

Louis ridică din umeri în interiorul costumului.

— Cerul este plin de planete. Există doar o Lume Inelară. Outsiderii sunt curioşi.

Protuberanţa continua să se ridice din soare.

— Observă şi critică, îi spuse nodurosul Ultimului. — Degetele sale, ca nişte şiraguri de castane, dansau deasupra peretelui.

Păpuşarul privea.

— Bine, spuse el.

Totul parcă se desfăşura cu încetinitorul. Trebuiau să treacă ore până să se formeze protuberanta. Efectul laser supratermal avea să se propage minute, înainte de a părăsi protuberanţa. Ţintele păreau a se afla la distanţă de ore-lumină.

Louis renunţase deja la noţiunea de salvare în ultimul minut.

Louis Wu nu era dator cu nimic Naţiunilor Unite sau ARM-ului. Nici nu era obligat să protejeze navele Kzinti. Dezarmat şi rănit, nu avea nimic din Protectorul vreunei specii. Ştia că ar fi fost norocos dacă ar fi scăpat cu viaţă, acum, că intrase din nou în acest dans al puterilor.

Contractul său nu-l obliga să salveze prada omului noduros. Iar ei veniseră ca invadatori.

— Am ţintit, de asemenea, şi o staţie monitor. Una de-a mea, spusese Ultimul. Conservatorii n-o să-i ducă dorul.

— Perfect. Nodurosule, sunt tentat să te numesc „Dracula”. Dracula a fost arhetipul poveştilor cu Vampiri.

— Urmează-ţi capriciul.

— Nu. E prea banal. Tu eşti un Protector, un fondator printre Vampiri. O să te botez „Bram”. Poţi să-mi spui ce doreşti de la mine?

— Vreau ceea ce este mai potrivit pentru specia mea. Vampirii sunt confruntaţi cu trei pericole, care, de altfel, ameninţă tot ce se află pe Arcadă, inclusiv pe voi.

Nodurosul îl fixa pe Louis, în timp ce vorbea.

— În primul rând, dacă Vampirii devin prea numeroşi, se împuţinează prada. Hominizii inteligenţi ar putea găsi o cale de a ne extermina. Nu vreau ca vreunei specii de Vampiri să i se acorde prea multă atenţie. Voi nu vreţi ca noi să ne înmulţim.

— Ucigaşii de Vampiri… erau cumva de-ai tăi? Nu, este o nebunie! Erau propria ta specie.

— Nu, Louis, nu erau. Trebuie să fie o sută de specii separate de Vampiri pe Lumea Inelară.

— Oh. Şi unde trăiesc ai tăi? Bram ignoră întrebarea.

— Louis, nu eu am pus bazele Alianţei Cuibului din Umbră. Soluţia lor a fost elegantă, nu-i aşa?

— Mda…

— În al doilea rând, aceşti invadatori din spaţiu ameninţă însăşi structura Lumii Inelare.

— O navă interstelară de război putea oricând utiliza impacturile meteoritice ca armă, recunoscu Louis. Exemplul cometelor căzătoare.

— A treia ameninţare o reprezintă Protectorii, prin duelurile în care s-au angajat.

— Câţi Protectori avem deja? întrebă bărbatul.

— Trei sau mai mulţi, implicaţi în repararea instalaţiilor de pe Zidul de Margine. Fiecare pare a avea sarcina sa, dar toţi se ocupă de supraveghere.

— Poţi să ne spui din ce specii provin?

— Este o întrebare importantă, nu-i aşa? Cei care vor conduce vor fi Vampirii. Toţi ceilalţi vor fi servitori proveniţi din speciile locale. Louis, se poate argumenta…

— Tanj, cum de a fost infestată Lumea Inelară cu Protectori Vampiri?

— Este o poveste încurcată, dar de ce ar trebui să v-o spun? Louis avusese grijă să nu se lege pe el sau pe Ultimul că vor dezvălui secrete. Cum putea fi forţat Bram să şi le dezvăluie pe ale lui?

— Este solicitarea ta, spuse el. Mai întâi, te hotărăşti ce doreşti. Decizi dacă noi te putem ajuta. Apoi, stabileşti ce avem nevoie să ştim pentru a face acest lucru cât mai bine.

Mâna nodurosului dansa pe deasupra peretelui.

— Voi vă ţineţi secretele. De ce mi le-aş dezvălui eu pe ale mele? Oricum, voi sunteţi legaţi să vă supuneţi.

Să încercăm altfel…

— Ai doborât navele. Marcat, dar să presupunem că ai ratat una? Nu ai cum să judeci ce va face în continuare. Noi trei, Eu, Acolitul şi Ultimul, suntem singurii străini la dispoziţie. Te aştepţi, probabil, să ne observi pe noi şi să extrapolezi ce au de gând să facă invadatorii. Dar noi nu vom putea reacţiona dacă nu cunoaştem nimic.

Protuberanţa strălucitoare desprinsă din soare se arcuise în spaţiu, dar acum începu să se îndrepte şi să se îngusteze.

— Ultimule? întrebă Bram nerăbdător.

— Protuberanţa este aproape gata.

— Vrei să închei manevrele?

— Distrugem toate cele patru surse?

— Lasă cometa! Louis, cum poţi reacţiona corect, dacă ştii că eşti supravegheat?

— Când sunt supravegheat, supraveghez la rândul meu. Ţine cont de asta. Bram, cine eşti tu? Cum a ajuns un Vampir în Centrul de Reparaţie?

— Mi-am făcut singur harta. Bărbatul aştepta.

— Louis, ai văzut cum se comportă hominizii când beau combustibilul fabricat de Oamenii-Maşină?

— Am făcut-o şi eu.

— Eu niciodată. Acum, imaginează-ţi că ai băut combustibil chiar de când sugeai laptele mamei tale. Zeci de falani mai târziu te trezeşti lucid pentru prima oară, lucid şi fremătând de energie şi ambiţii. M-am născut… Am fost creat cu 7200 de falani în urmă. Pretutindeni în jurul meu zăceau cadavre, zeci din propria mea specie, şi o formă stranie, ce era numai noduri. Şi eu eram numai noduri, fără sex, fără emoţii, flămând şi dornic de luptă, dar am luat lumea ca pe un mare joc. Alţi trei se trezeau, schimbaţi ca şi mine.

— Aţi prins în cursă un Protector! îl întrerupse Louis. Vampirii nu sunt atât de inteligenţi.

— Acesta fusese născut prins, făcut să fie servitor.

— Făcut de…? Continuă.

— Oraşul se ridica pe o stâncă verticală şi pe un singur pilon uriaş. Eu m-am născut la umbra lui. Eram tot timpul flămânzi. O rampă se încolăcea pe pilastru, aducându-ne mirosul prăzii, dar eram împunşi de suliţe de fier când încercam să ne urcăm pe ea ori pe versantul muntelui. Mijloacele de transport zburau încolo şi-ncoace. Rampa nu fusese niciodată folosită. După ce am devenit Protectori, am ghicit raţiunea pentru care vieţile noastre erau aşa. Cred că noi reprezentam o apărare…

— Tranşeea monstruoasă, murmură Louis. Invadatorii trebuiau să se confrunte cu Vampirii, înainte de a ajunge la gardienii adevăraţi.

— Plauzibil, confirmă nodurosul. A izbucnit foametea şi nici un produs nu a mai venit către oraş. Un război pierdut, jocuri politice, bandiţi pe drumuri, cine ar putea şti? Noi, Vampirii, ne-am dat seama doar că fluxul gunoiului scăzuse foarte mult, la fel cum se împuţinaseră apa şi reziduurile. Cei ce se hrăneau cu gunoiul au plecat în altă parte, iar noi, care supravieţuiam parţial cu sângele acestor gunoieri, am început să flămânzim. Multe zile mai târziu, bariera din suliţe de fier s-a ridicat şi cutii uriaşe s-au rostogolit pe rampă. Am încercat să le deschidem, să ajungem la sângele dinăuntru. Roţile lor au trecut peste noi. Un războinic fantastic ce dansa pe vehicule şi-i omora pe toţi cei care se apropiau, a rămas după ce vehiculele au dispărut şi i-a ucis pe toţi cei care ar fi vrut să le urmeze. Ea nu ne-ar fi ascultat plângerile noastre…

— Plângerile?

— Era imună la miasma noastră şi ignora limbajul corpurilor noastre. Asta ne-a înfuriat. Nu mai văzusem niciodată un Protector. Eram proşti, furioşi şi flămânzi. Am doborât în cele din urmă făptura noduroasă, am tăbărât pe ea şi i-am luat restul de sânge pe care nu-l pierduse în luptă, dar eram atât de flămânzi încât am băut şi din fraţii noştri care căzuseră. Apoi, ceilalţi au căzut într-un somn ca moartea, la fel ca şi mine. Când m-am trezit, eram schimbat. Dar îmi aminteam, iar acest lucru reprezenta deja un lucru nou. Mulţi dintre noi gustaseră sângele Protectorului în acea zi. Unii muriseră în somn. Se treziseră patru Protectori. După miros, una era perechea mea favorită, şi astfel ne-am cunoscut.

— Sunt surprins. Vampiri sunt monogami?

— Cum?

— Se împerechează o dată?

— Nu, Louis. Atunci când un hominid nu are miasma, înseamnă că el este o pradă. I-am golit venele în timp ce risham cu ea. Miasma marchează o femeie din specia mea şi îi oferă siguranţă. Dar noi muream de foame, Louis. Ea şi cu mine, perechea mea, cum ar trebui s-o numesc…?

Pe Louis îl uluia fervoarea cu care Bram povestea o întâmplare în care fusese implicat fără voia lui. Era oare pentru prima oară când avea ascultători?

— Anne? întrebă el.

— Anne şi cu mine aveam voinţa de a ne ţine gurile închise în timp ce ne împerecheam. Desigur că n-am mai făcut-o după ce ne-am trezit schimbaţi, dar ne-am amintit că avuseserăm încredere unul în celălalt.

Amintirile îl năpădiră brusc şi Louis tresări. Să aibă încredere într-un Vampir?

Vampirul care-l atacase cu doisprezece ani în urmă i se păruse ca un înger în rut, ce ar fi fost în stare să trezească şi dorinţele unui om sfânt. Mâna sa în şuviţele ei blonde-cenuşii găsiseră prea mult păr şi o cutie craniană prea mică. Nu era posibil pentru alt hominid să judece ce era cu adevărat un Vampir de pe Lumea Inelară.

Louis îl putea vedea pe Ultimul ascultând: un cap îndreptat spre el şi Bram, în timp ce celălalt supraveghea consola.

— Marcat, continuă! spuse el.

— Noi patru am plecat să explorăm, împreună cu zece Prăsitori prea tineri pentru a suferi schimbarea. Mintea mea făcea hărţi, pe măsură ce înaintam. Oraşul Wedge era un triunghi cu baza sprijinită pe versantul muntelui, iar vârful sprijinit pe pilastrul uriaş. Pilonul se ridica mai sus, pentru a forma un turn. Noi am doborât uşile şi am spart geamurile, dar singurii hominizi din oraş erau închişi în turn. După ce Prăsitorii noştri s-au hrănit, am urmat o dâră de miros ce ducea la un loc mai bine protejat, un loc în care trăiseră doi Protectori, deasupra unui depozit ascuns de rădăcini galbene. Cunoaşteţi aceste rădăcini?

— Arborele vieţii.

— Am înţeles natura lor. Anne şi cu mine am înţeles că rădăcina era acum sângele nostru. Am fi flămânzit fără ea. I-am ucis pe ceilalţi.

— Acel prim Protector…

— I-am studiat corpul, spuse Bram. Era mai mică decât mine. Avea maxilarele masive, specializate în mestecarea ramurilor dure care creşteau în acea zonă. Uneltele ei erau primitive. Ea îi salvase pe Prăsitorii speciei sale locale, luptase pentru a le acoperi plecarea din oraş, printre Vampiri şi, îşi sacrificase viaţa în această acţiune.

— Louis, majoritatea fiinţelor vii, majoritatea animalelor, majoritatea hominizilor pot supravieţui numai într-o anumită arie. Imaginează-ţi că speciile voastre sunt constrânse să rămână pe o fâşie de râu, într-o bucată de pădure, vale izolată, mlaştină sau deşert. Ca Protector, devii mult mai flexibil, dar tot ceea ce preţuieşti se află într-un singur loc. Un Protector al unei specii ce are parte de mai puţine constrângeri poate distruge totul, dacă nu se supune ordinelor ei.

— Ai văzut vreun semn de…?

— Da, desigur, indicii se aflau pretutindeni. Ei se căţăraseră pe umerii noştri, pentru a ne muşca de gâturi! Doi Protectori locuiau în camera cu rădăcini. Unul îl servea pe celălalt. Am descoperit cadavre — Prăsitori din specia servitorului. Stăpânul era dintr-o altă specie şi avea aproape optzeci de mii de falani. Era Protector al unei specii care de atunci s-a schimbat sau a dispărut. I-am recunoscut mirosul mii de falani mai târziu. Foamea îl scosese din Oraşul Wedge. Servitorul rămăsese să-şi apere specia.

— Sângele ei te-a făcut Protector.

— Evident, fu de acord Bram.

— Virusul. Virusul din arborele vieţii ce schimbă genele. Era şi în sângele Protectorilor.

Louis găsi acest fapt amuzant. Vampirii devenind nemuritori bând un sânge nemuritor!

Dar nu era deloc amuzant să fii la cheremul unui Protector Vampir.

Acum, protuberanţa din soare se întindea pe zeci de milioane de kilometri în spaţiu. Ultimul, susţinut de o platformă de marfă în apropierea plafonului circular, îşi menţinea unul dintre capete atent la discuţie. Era, totuşi, mult prea departe. Sau… poate avea un microfon direcţional?

— Cum ai reuşit să ajungi în Centrul de Reparaţie? întrebă din nou Louis.

— Aveam rădăcini pentru o sută de falani, spuse Bram. Trebuia să găsim sursa sau să murim când avea să se termine. Anne şi cu mine ne-am învăţat reciproc să citim. Scrierile din oraşul Wedge ne-au condus spre oraşele cu librării. Am ales un climat rece, astfel încât să ne putem ascunde sub îmbrăcăminte. De departe, puteam trece drept Vizitatori. Am plătit taxe, am cumpărat pământ şi în cele din urmă am câştigat un drept de acces la Biblioteca Oamenilor Deltei. Acolo am aflat câte ceva despre facilităţile de reparaţie de sub Harta Marte. Apoi, am ajuns la Marele Ocean şi l-am străbătut. A trebuit să facem cilindri cu aer pentru a merge pe suprafaţa Hărţii Marte. Prefer costumele voastre spaţiale. Totuşi, am reuşit să intrăm, fiind încă în viaţă.

— Şi nu v-aţi ucis reciproc?

— Nu. Vampirii nu au minte, Louis Wu. Un Protector Vampir porneşte proaspăt, inteligent din naştere, liber de orice prejudecăţi, vechi loialităţi sau promisiuni. Dacă un hominid nu-şi poate alege un Protector din propria specie, un Vampir trebuie să fie următoarea sa alegere, cea mai bună dintre toate.

V-aţi fi ucis unii pe alţii pentru ultimele rădăcini de arborele vieţii, gândi Louis, dar se feri s-o spună cu voce tare. Nu era sigur că era adevărat.

— L-aţi găsit pe Protectorul şef. Cum? De ce v-aţi luptat?

— Am luptat pentru cine va păzi mai bine Arcada şi tot ce este dedesubtul ei.

— Dar performanţele lui erau bune, nu-i aşa? Întregi specii trebuie să fi evoluat şi să fi dispărut în timpul său, civilizaţiile s-au ridicat, au înflorit până…

— Dar noi am învins, Anne şi cu mine. Bram se întoarse brusc.

— Ultimule, cum progresăm?

Louis privea spre un schelet ce stătea ridicat în semiobscuritate. Ghicise cine trebuia să fie.

— Cum ai ajuns la el? Spuneai că avea optzeci de mii de falani. Aproape un milion de rotaţii ale Lumii Inelare. Douăzeci de mii de ani tereştri.

— Toţi aceşti ani şi deodată aţi apărut voi…

— Trebuia să se întâmple. Ultimule?

— Am fixat Apărarea Antimeteoritică pe trei ţinte, strigă Păpuşarul. Nu vom vedea rezultatele decât peste două ore. Trei, înainte ca instalaţiile din cometă să poată observa şi reacţiona. Ceilalţi au ore la dispoziţie pentru a se muta, dar cine poate evita o rază de lumină?

— Care-i părerea ta?

— Semenii mei preferă să-şi împlinească ţelurile dând altor specii ceea ce ele doresc, spuse Ultimul.

— Louis Wu, tu ce zici?

— Ai început ceva ce nu mai poţi opri, răspunse bărbatul. Ai atacat două flote de război — trei, dacă pui la socoteală şi Flota Lumilor. Structurile politice îmbătrânesc şi mor, Bram, dar informaţiile nu se pierd niciodată. Depozitarea lor este prea bună. Altcineva va testa apărarea Lumii Inelare, atât timp cât vor mai exista protoni.

— Atunci Arcada trebuie să aibă un Protector, atât timp cât vor exista protoni.

— Cel puţin unul. Invadatorii nu vor lua pur şi simplu teritoriul. Sunt ignoranţi şi vor testa şi poate vor strica unele lucruri, aşa cum au făcut-o Constructorii Oraşelor când au luat jeturile de orientare de pe Zidul de Margine, pentru a face nave interstelare.

Nodurosul aştepta.

— Un Vampir poate fi o greşeală.

— Aveţi deja un Vampir în loc. Să luptaţi cu el poate fi o greşeală şi mai scumpă.

De vreme ce Louis nu spunea nimic — încă îşi mesteca gândurile —, Bram pescui ceva din vesta sa. Era un lemn cioplit, mai mare decât fluierul la care cântase mai devreme. Sunetul lui era mult mai adânc, mai bogat, acompaniat de bătăi de tobe produse de degetele Protectorului, ce loveau butoiaşul acelui instrument. Consolator, în ciuda iritării lui Louis.

Louis aşteptă până ce melodia tristă încetă.

— Ai nevoie de o supraveghere a meteoriţilor în planul Lumii Inelare. Nu ştiu cum se poate face asta. Apărarea Antimeteoritică solară nu poate ţinti ceva ce se ascunde sub fundaţia Lumii Inelare.

— Vino, spuse Bram. Ultimule, vino şi tul O să ne întoarcem mai târziu, să vedem ce ne-a scăpat.

Mâna nodurosului era grea ca o placă de marmură, iar tragerea ei de încheietura sănătoasă a lui Louis era irezistibilă. Louis se pomeni depărtându-se rapid. Privi încă o dată înapoi la oasele aşezate în poziţie de atac. Tocmai atunci Bram îl ghidase, sau îl împinsese, pe discul de păşit.

Se materializă din nou în cala Acului. Nodurosul îl ajută pe Louis să-şi dezbrace costumul dinspre înăuntru înafară, atent la braţul său rănit, ferindu-se să nu scuture sporii ce s-ar fi depus pe suprafaţa lui. Unde era Ultimul?

Bram îl conduse pe Louis spre celălalt disc şi păşiră împreună prin el în cabina echipajului. Nici o clipă, Louis nu se gândise să-i reziste. Individul se dovedea al naibii de puternic.

Protectorul îngenunche în faţa unui perete alb.

— Păpuşarul a meşterit ceva aici pentru a primi imagini în propria sa cabină. Hai să vedem cât de bine l-am observat.

Scoase o trusă de chei din lemn şi se puse pe treabă. Apăru o diagramă: harta discurilor de păşit. Apoi o vedere a Oraşului Ţesătorilor.

Ultimul apăru şi el, mai întâi în hangarul landerului, apoi în cabina echipajului.

— Scuze pentru întârziere, spuse el.

— Mi-ai testat sistemul de siguranţă? Ultimule, trezeşte-l pe Kzin acum, spuse Bram. După aceea aş vrea o imagine mai bună asupra porţiunii de zid unde lucrează Protectorii. Trimite-ţi sonda de alimentare.

Ultimul privi indicaţiile de pe consola autodocului, atinse ceva şi se dădu înapoi atunci când capacul începu să se ridice.

Kzinul se ridică din coşciug cu o mişcare fluidă, pregătit să se lupte cu o armată.

Acum nodurosul era înarmat cu laserul şi cuţitul variabil, deşi Louis nu-l văzuse deloc mişcându-se. Bram aşteptă până ce Kzinul se relaxă, apoi întrebă:

— Acolitule, te legi de mine potrivit termenilor din contractul lui Louis Wu?

Kzinul se întoarse. Cicatricele îi dispăruseră, iar mâna îi arăta normal.

— Louis Wu, ar trebui să fac asta?

Pământeanul îşi reprimă şovăiala de până atunci şi spuse:

— Da.

— Accept contractul tău.

— Ieşi din autodoc.

Acolitul se execută. Bram îl conduse pe Louis spre coşciugul uriaş şi îl ajută să intre în el.

Ultimul era ocupat cu altceva. Puncte codate color şi arcuri curcubeu se roteau şi se schimbau în cabina căpitanului, în concordanţă cu muzica Păpuşarului. Brusc, acesta fluieră o notă falsă.

— Sonda!

— Spune! îl zori Bram.

— Priveşte! Discul de păşit este demontat de pe sonda mea de alimentare! Aşteaptă…

Păpuşarul tastă pe perete. Vederea de pe sonda parţial scufundată deveni o vedere de pe reţeaua stâncii.

— Acolo! Priviţi, iat-o!

Dispozitivul de teleportare, ce fusese montat pe flancul sondei, zăcea acum pe ţărmul fluviului, alături de Camera Consultativă.

— Nimeni n-a încercat s-o ascundă, spuse Louis. Discul cel mic din vârful filtrului de deuteriu este încă la loc?

Ultimul cercetă cu atenţie.

— Da.

— Este aproape măgulitor. Cineva mă doreşte înapoi.

— Hoţii!

— Desigur, dar lasă-i în pace. Mai bine ar fi să aduci sonda aici şi să montezi un alt disc. Acolitule, Ultimul îţi va citi contractul. Să nu le faci vreun rău celor de aici. Trezeşte-mă când autodocul şi-a terminat treaba cu mine. Peretele bucătăriei a fost setat să hrănească un Kzin, iar Bram o va folosi şi el. O să te comporţi cum trebuie?

— Da.

— Marcat.

Fără nici un fel de teamă, Louis se culcă coşciugul uriaş. Capacul se închise.

21. LECŢII DE FIZICĂ

O văzuseră cu câteva zile înainte: o linie neagră pe fundalul vast şi îndepărtat al Zidului de Margine dinspre tribord. Apropiindu-se, linia devenise o uriaşă siluetă artificială, înălţată deasupra deşertului: o platformă înaltă, cu umflături adunate spre centru ei.

Apropiindu-se şi mai mult, Roşii puteau vedea lumina zilei sub unele părţi ale elevaţiei. Dar atunci Warvia ştiu. Era ţelul Oamenilor Nopţii şi cimitirul Oamenilor Nisipului.

Călătoreau printr-un ţinut uscat. Nisipul nu era bun pentru motor. Flămânziseră câteva zile, înainte de a da peste Oamenii Nisipului.

Oamenii Nisipului erau îmbrăcaţi în robe în culori pastelate. Animale mici şi îndesate trăgeau la căruţele lor, în grupuri de douăsprezece, dar erau preţuite şi pentru carnea lor. Carnivorii, atât Păstorii Roşii, cât şi Oamenii-Maşină se bucuraseră.

Făcuseră daruri din ţesăturile luate din Cuibul din Umbră. Oamenii Nisipului uciseseră două din animalele lor pentru a pregăti un festin. Cele câteva specii îşi împărtăşiseră, în măsura posibilităţilor, întâmplări şi poveşti. Numai Karker vorbea destul de bine limbajul comercial şi totul era apoi tradus.

Rishathra nu necesita traducere, numai gesturi. Dezbrăcaţi de robele lor, Oamenii Nisipului se dovedeau a fi mici şi îndesaţi — la fel de scunzi ca şi Curăţătorii, dar cu spatele mai lat, iar braţele şi picioarele mai subţiri.

Harpster şi Buciuma rămăseseră pe platforma de mărfuri.

Dimineaţa devreme, vehiculul pornise mai departe.

Warvia nu se simţea prea în largul ei ştiind că Demonii de lângă ea erau pe cale de a flămânzi. Dar ţelul lor era la vedere.

Sosiseră într-o amiază strălucitoare.

Un drum străvechi, acoperit pe jumătate cu nisip, se ridica spre axa platformei. Trei braţe se desfăceau din secţiunea centrală, la 120 de grade. Braţele erau, de fapt, platforme sub formă de pană ce pluteau nesprijinite de nimic.

În secţiunea centrală existau o mulţime de locuri de andocare, şine de metal, scripeţi şi frânghii. Clădirile acoperite de pe această structură ofereau ele însele explicaţiile. Erau pustii şi măcinate de furtunile de nisip ale timpului: depozite, o sală de banchete, un han. O fântână adâncă, plină pe jumătate cu apă curată, ocupa partea centrală a platformei.

Pe una dintre aleile largi dintre clădiri, Oamenii Nisipului îşi aliniaseră morţii. Se părea că făcuseră acest lucru de generaţii. Erau acolo sute de schelete. Vreo duzină, aliniate spre capătul zonei centrale, erau mai mult mumii decât oase. Câteva erau chiar foarte recente.

— Exact cum spunea Karker, interveni Sabarokaresh. Warvia, ţi-a spus Karker…?

— Karker mi-a explicat cum să găsesc un sat de ţipători. Oamenii Nisipului nu mănâncă ţipători, dar eu i-am spus că noi putem s-o facem.

— Bănuieşti unde este?

— Aveam de ales? Spre sensul invers rotaţiei faţă de locul funerar… Warvia făcu semn cu braţele în sensul invers rotaţiei, apoi privi din nou. La o distanţă de cel mult treizeci de paşi, câmpia netedă devenea un talmeş-balmeş de moviliţe. Aducea cu un oraş miniatural făcut bucăţele.

— Să nu-i trezim pe Demoni, decise Sabarokaresh. Să-i lăsăm să se trezească singuri şi să-şi urmeze nasurile.

Îşi parcară vehiculul pe înălţimile cimitirului, nu prea departe de şirul de cadavre, şi se grăbiră să caute satul ţipătorilor.

Nu era cel mai straniu lucru pe care îl văzuse Warvia până atunci, deşi era suficient de ciudat.

Acolo, pe câmpia netedă, existau sute de moviliţe pătrate. Semăna cu un oraş, pe jumătate topit, construit de oameni nu mai înalţi de treizeci de centimetri. Fiecare moviliţă era prevăzută cu o uşiţă. Fiecare uşiţă era îndreptată spre centrul oraşului.

Când ucigaşii de Vampiri se îndreptară spre moviliţe, o armată ieşi din găuri şi ocupase posturi de apărare.

„Ţipătorii aveau tocmai mărimea necesară pentru a le asigura masa pe o zi”, gândi Warvia. Feţele lor erau inexpresive. Se aşezau pe patru labe, apoi se ridicau din nou pe două, pentru a-şi expune ghearele foarte mari, destinate mai mult săpatului decât luptei, şi ţipau încontinuu. Ţipetele lor îi provocau Warviei dureri de urechi.

— Beţe, sugeră Forn.

Tegger îşi flutură mâna, în semn de negaţie.

— Dacă intrăm, pur şi simplu, printre ei şi începem să-i lovim, o să fim copleşiţi. Exista o grămadă de frânghii acolo unde am lăsat vehiculul. N-am văzut oare şi o plasă?

Garda îşi ocupase din nou posturile, pentru a-şi apăra oraşul. Barok şi Tegger aruncară plasa. Aceasta era confecţionată dintr-un material rugos şi rezistent, pentru că era destinată ridicării mărfurilor. Majoritatea gardienilor se târâră afară şi atacară. Păstorul Roşu şi Omul-Maşină se retraseră în fugă, trăgând plasa după ei. Se opriră doar o clipă, să strângă plasa la gură, pentru a nu scăpa şi cei câţiva gardieni rămaşi acolo. Ceilalţi se opriră, ţipară la invadatori şi se întoarseră la posturile lor.

Patru ţipători mai mari rămăseseră prinşi.

Înainte ca umbra să acopere soarele, Roşii mâncară, iar Oamenii-Maşină îşi pregătiră vânatul. Oamenii Nopţii se treziră, priviră în jurul lor şi se lăsară conduşi de miros. Warvia şi Tegger se strecuraseră pe platforma de marfă să doarmă.

În zorii zilei următoare, Harpster le făcu o mărturisire.

— Cele mai multe dintre ele erau mumificate. Am căutat mult pentru a obţine o raţie sărăcăcioasă. În general, ei mor bătrâni. Oamenii Nisipului par a duce o viaţă normală, sănătoasă. Nu vă faceţi griji, am găsit un…

— Păstor, încheie Buciuma în locul lui. Omorât de propriile animale, presupun. Arareori flămânzim.

— Foarte bine, aprobă bucuroasă Warvia.

Arcul de soare era deja prea puternic pentru Oamenii Nopţii. Ei se aşezară sub un umbrar, în timp ce ceilalţi căutau razele soarelui şi aşteptau să vină dimineaţa pentru a-i încălzi.

— I-am întrebat pe Oamenii Nisipului despre acest loc, spuse Foranayeedli. Au crescut la umbra lui, dar nu ştiu nimic despre el; doar că este un loc de aşezare al morţilor.

— Este mult mai mult, interveni Harpster. Acum, însă trebuie să urcăm vehiculul şi să-l legăm strâns. Avem nevoie de hrană pentru cinci zile şi pentru voi toţi patru…

— Vă lăsăm aici, spuse Sabarokaresh. Warvia şi Tegger ştiau că va veni şi asta.

— Vă mulţumim că aţi stat atât de mult, spuse Warvia. Ar fi părut un lucru ciudat — Păstori Roşii conducând un vehicul al Oamenilor-Maşină. V-aţi schimbat planurile?

— Ne întoarcem spre sensul de rotaţie în ritmul nostru. Ne vom plăti trecerea cu povestiri şi întâmplări. Vom învăţa triburile pe care le vom întâlni să fabrice combustibil.

Barok o apucase pe fiica sa de braţ.

— Când, în cele din urmă, vom ajunge din nou la Oamenii-Maşină, vom avea suficiente recompense pentru a-i face lui Forn o dotă.

— Vă mulţumim şi pentru lecţii, adăugă grijuliu Tegger.

Fata îl gratulă cu un zâmbet lasciv.

— A fost uşor să te învăţ!

Privi, apoi spre tatăl său.

— Oh, au fost lucruri despre care n-am vorbit niciodată…

— Despre curtare, spuse Barok.

— Da. Aminteşte-ţi cum se curtează, spuse Foranayeedli. Majoritatea hominizilor au ritualuri de curtare. Nu încerca să afli ce sunt ele. Limitează-te la ale tale. Tu te vei simţi mai confortabil, iar pe ele le vei amuza. Vă amintiţi de curtare?

— Puţin, spuse Warvia.

— Noi curtăm scurt şi negociem mai întâi, spuse Tegger. Presupun că alţi hominizi ne consideră timizi sau reci.

— Hmm, da…

— Timpul trece, interveni ferm Buciuma. Trebuie să urcăm vehiculul. Barok, Forn, ne ajutaţi înainte de a pleca?

— Desigur. Am găsit şi noi provizii. Ce intenţionaţi?

— Vehiculul trebuie să fie fixat ferm, la capătul platformei dinspre tribord.

— Este vorba de un vehicul?

Era una dintre cele trei platforme plutitoare. Tegger ar fi luat-o drept o podea acoperită pentru dans, teren de turniruri, zonă de trageri… Acoperişul era transparent. Podeaua era netedă şi de cinci ori mai mare decât lungimea vehiculului lor. Grinzi din aluminiu, solide şi curbate, la fel de groase cât spatele său, erau înfipte în podea.

Centrară vehiculul pe platformă. Harpster şi Buciuma supravegheară totul de sub umbrar, în timp ce toţi ceilalţi treceau frânghii pe după buclele de aluminiu şi peste caroseria din oţel a platformei de marfă. Folosiră pârghii să tensioneze frânghiile, până ce se li se păru că nu există forţă pe Arcadă care să mai poată mişca vehiculul.

Pe la prânz, terminară. Barok şi Forn începură să-şi strângă lucrurile, pregătindu-se pentru propria lor călătorie.

— O să aveţi nevoie de hrană, spuse Tegger. Să prindem câţiva ţipători?

— Perfect. Şi eu am remarcat ceva, spuse Barok şi îi conduse la locul descoperirii sale: o tavă de trei înălţimi de om pe două, prevăzută cu frânghii ce ieşeau din găurile de la colţuri. O ridică fără efort.

Warvia zâmbi.

— Minunat! Poţi să o tragi!

— Fireşte. Dar mai întâi…

Garda ţipătorilor apăru brusc aşezându-se pe poziţii.

Mai întâi plasa. Prinseră cu ea majoritatea gardienilor, o legară la gură şi o lăsară deoparte.

Apoi, cei patru înfundară marginea tăvii lor în nisipul prăfos, împinseră şi clătinară şi împinseră din nou, până ce aceasta se strecură pe dedesubt. Când traseră de frânghii, colţurile ei ieşiseră din nisip. Aveau acum pe tavă o porţiune din oraşul ţipătorilor.

Gardienii încercau să scape. Ceea ce văzuseră, îi înnebunise. O întreagă turmă se apucă să sape chiar în bucata de oraş de pe tavă, încercând cu disperare să scape. Ceilalţi formau un semicerc şi ţipau încontinuu.

Ca s-o ridice, fu nevoie de forţa tuturor, dar nu trebuiră s-o care mai mult de treizeci de paşi. Apoi, frânghiile şi scripeţii o ridicară la înălţimea cimitirului, iar platformele de pe şine preluară restul drumului. O aşezară în spatele vehiculului şi traseră tava de sub nisip.

Patru ţipători, ce încă se mai zbăteau în plasă, fuseseră scoşi afară, ucişi, curăţaţi şi întinşi peste lemnul pe care Barok îl găsise într-o clădire prăbuşită. Oamenii-Maşină băură, în timp ce lucrau, atâta apă cât îi ţinură burţile. Plecară înainte de a se însera.

În timp ce-şi inspectau munca, Warvia şi Tegger vorbeau cu Oamenii Nopţii.

— Într-adevăr, am crezut că şi voi ne veţi părăsi, spuse Harpster, privind spre sensul de rotaţie şi babord, acolo unde Foranayeedli şi Sabarokaresh deveniseră umbre subţiri.

Oamenii Nisipului le desenaseră un drum către alte triburi. Călătorind noaptea, Oamenii-Maşină puteau să ia la rând toate oraşele de moviliţe, până ce aveau să ajungă din nou la ţinuturile verzi.

„Şi unde”, se întrebă Warvia, „şi-ar fi găsit loc atunci doi Păstori Roşii?”

— Păstorii Roşii, explica Warvia, călătoresc mult. Douăzeci de zile este nimic pentru ei. Acolo unde ne vom stabili, zvonurile şi întrebările ne vor prinde din urmă. Noi nu prea ştim să minţim, Harpster. Va trebui să mergem mai departe. Este mai bine fără întrebări.

— În douăzeci de zile de mers, adăugă Tegger, am făcut rishathra cu Oamenii-Maşină, cu Fermierii Ţinuturilor Uscate şi Oamenii Nisipurilor.

Warvia îşi reaminti că experienţa ei fusese chiar mai vastă. Nimeni nu dezvălui acest adevăr, nici chiar Harpster. El doar zâmbi şi adăugă:

— Dar nu cu Strângătorii Buruienilor, şi nici cu Demonii. Ca să fim foarte exacţi!

Warvia îşi plecă privirea. Îi plăcea să risheze, dar nu cu un Demon, iar Tegger nici atât.

— Dar am acţionat fără imboldul miasmei de Vampir, îşi continuă Tegger ideea. Există o nelinişte în noi — sau doar în mine…?

— În noi, întări ferm Warvia. Ne-am împerecheat, dar nu prea mult pentru noi doi. Nu mă îndoiesc că ne putem întoarce la obiceiurile noastre…

— Dar trebuie să fim departe de zvonurile despre Păstorii Roşii care au rishat cu fiecare specie ce le-a ieşit în cale! Abia am lăsat în urmă Imperiul Oamenilor-Maşină. Puţin mai departe…

— Ai spus cinci zile, interveni Warvia. Cum se poate mişca lucrul ăsta?

Demonii tocmai legau zdravăn suportul marii reţele cristaline. Warvia se pomeni că o încearcă o vagă senzaţie de claustrofobie. O neliniştea faptul că atât ea, cât şi Tegger nu ştiau mai nimic despre locul spre care se îndreptau.

Crezuse că n-o să-i răspundă, dar Harpster preciză sec:

— Aşa.

Mişcă o pârghie, trăgând-o puternic spre spate cu ambele mâini. Platforma se detaşă de doc.

Era greu de sesizat mişcarea — aceasta se dovedea extrem de lină —, dar era clar că platforma se îndepărta.

— Cât de departe vreţi să mergeţi? întrebă Tegger.

— Oh, puţin mai departe decât zvonurile de care fugiţi voi, zâmbi Harpster.

Buciuma dădu ocol, inspectând vehiculul.

— Este opera lui Barok? A făcut-o bine. Tegger, Warvia, noi mergem până la Zidul de Margine. Vă putem coborî la prima oprire, dacă vreţi, sau puteţi veni cu noi, urmând să ne despărţim pe drumul de întoarcere.

Tegger hohoti neîncrezător.

— O să muriţi de bătrâneţe până o să ajungeţi la Zidul de Margine!

— Atunci, la următoarea oprire, spuse Harpster pe un ton agreabil. Buciuma fluieră furioasă câteva triluri. Harpster izbucni în râs şi îi răspunse cu aceleaşi triluri, comentarii strecurate printre dinţi.

— Buciuma vă doreşte prezenţa, le spuse el Păstorilor Roşii. Ea crede că va trebui să călătorim cu oameni care pot privi lumina zilei în faţă.

— Noi am avut nevoie doar să depăşim teritoriul Oamenilor-Maşină, ezită Tegger.

— Părăsiţi-ne oricând doriţi. Dar gândiţi-vă că ceea ce facem noi este o treabă serioasă. Vom ajunge la Munţii Răsturnaţi şi chiar mai departe. Nici un Păstor Roşu n-a mai făcut, până acum, ceva atât de măreţ. Veţi avea atât de multe de povestit când, în sfârşit, vă veţi stabili undeva, încât nici nu o să vă mai amintiţi să vorbiţi de rishathra.

Deşertul aluneca lin pe sub ei. Warvia întrebă.

— Pe ce călătorim noi? întrebă Warvia.

— Este un lucru de-al Constructorilor. Doar am auzit de el. Nici unul dintre Oamenii Nopţii n-ar utiliza o sanie aeriană dacă nevoia n-ar fi urgentă, dar noi avem permisiunea şi instrucţiunile.

— Cât de repede merge?

Peisajul se modifica din ce în ce mai repede. Docul, rămas în urmă, devenise un punct. Un sunet creştea tot mai mult, ca un vânt auzit printre nişte pereţi masivi de stâncă.

— Repede. Vom ajunge la poalele Munţilor Răsturnaţi în cinci zile.

— Nu se poate!

— Aşa mi s-a spus. Dar prima oprire este numai la trei zile depărtare.

— Sunt înspăimântată.

Ochii lui Warvia începuseră să obosească, tot privind la lumea ce se scurgea cu viteză pe sub ei.

— Warvia, există nişte linii sub pământ. Desenate, ele seamănă cu nişte faguri şi sunt în stare să ridice şi să deplaseze lucrurile Constructorilor. Nu putem opri decât acolo unde se adună aceste linii.

— Trei zile, repetă Buciuma.

Departe, de-a lungul deşertului, apăru brusc o caravană de hominizi şi animale şi dispăru la fel de repede, astfel încât Warvia nici măcar nu reuşi să le distingă specia. Sania aeriană accelera continuu.

Platforma de marfă mirosea a Demoni. Se auzea un bâzâit abia perceptibil. Warvia se ghemui pe întuneric lângă Tegger, fără să-i spună ce se întâmpla afară. Se împerecheară cu o intensitate dublată de teamă, şi în acele clipe Warvia uită complet unde se afla. Apoi, murmurul mişcării reveni, iar vocea din întuneric a lui Tegger îl acoperi din nou.

— Cum a fost Karker?

— Puternic. Ciudat de ţinut: ciudat alcătuit.

— Aici jos…?

— Nu, nu acolo. Avea corpul lat, umerii, burta şi coapsele. Cred că fiecare bărbat este la fel acolo. Şi era foarte dornic să vorbească, să-şi arate talentul în limbajul comercial.

— Doar aţi vorbit?

Warvia chicoti.

— Am şi rishat. Era prima oară la el. Imaginează-ţi, Tegger! I-am fost profesoară!

— I-ai spus…

— Desigur. Singura femeie Păstor Roşu care s-a angajat vreodată în rishathra, şi numai a lui toată noaptea. I-a plăcut. Tu cu cine ai fost?

— Cu Hen… nu, Hansheerv. Sunt sigur că i-am reţinut corect numele. Era cea înaltă, aproape cât mine?

Warvia izbucni în râs la întrebarea lui şi el se grăbi să adauge:

— Văduva vechiului lider, deşi este aproape de vârsta mea. Desigur, n-am putut vorbi. Am încercat să rishăm în întuneric, dar nu puteam să vedem semnele prin care comunicam, aşa că am ieşit afară şi am făcut-o la Lumina Arcadei.

— Mă întreb dacă Oameni Nopţii au privit.

— Şi eu m-am întrebat, răspunse Tegger.

Apoi, şoapta vitezei supranaturale le umplu urechile şi sufletele.

Moţăiau. Când îşi dăduseră seama că nici unul dintre ei nu putea dormi, se împerecheară din nou. Şi încercară, din nou, să adoarmă. Când conturul uşii deveni luminos, Warvia întrebă:

— Îţi este foame?

— Da. Ai ieşit deja?

— Nu.

Uşa se deschise în lumina zorilor. Demonii se strecurară alene înăuntru. Uşa se închise la loc.

— Ne deplasăm bine până acum, spuse Harpster, iar Tegger sesiză uşurare şi oboseală în vocea lui. Warvia, Tegger cum vă simţiţi?

— Speriaţi, răspunse Warvia.

— N-ar trebui să conducă cineva? întrebă Tegger îngrijorat.

— Sania aeriană călăreşte liniile îngropate în scrith, preciză Buciuma. Nu ne putem rătăci.

— Dacă sania aeriană o ia razna, ne va ucide atât de repede încât nici nu vom şti.

— Ai să te obişnuieşti cu asta.

— De unde ştii? Harpster mormăi ceva.

— Lăsaţi-ne să ne culcăm, spuse Buciuma.

De când lăsaseră în urmă Vampirii, Oamenii Nopţii dormiseră în caroseria de marfă. Mirosul era puternic. Warvia se ghemui în perechea ei, încercând să nu se gândească la mirosul Demonilor, la foamea ei sau la vibraţiile din fierul ce o înconjura.

Se întinse şi se ridică în picioare.

— Eu mă duc să caut ceva de mâncare. Să-ţi aduc şi ţie?

— Adu-mi.

Lăsaseră mult în urmă norii eterni. Ziua era orbitoare. Pământul aluneca pe sub ei o dată cu ochii Warviei. Femeia sări de pe vehicul şi alergă spre nisipul făcut grămadă, foarte atentă pe unde calcă.

Nu îşi făcu apariţia nici un gardian.

Warvia descoperi o gaură de intrare şi o scotoci cu un băţ. Un ţipător gras ţâşni afară şi începu să ţipe la ea. Îl înşfăcă iute, îi rupse gâtul şi îl devoră lacomă.

Nu se putea abţine să nu privească. Câmpia se transformase într-o pădure vastă. Vârfurile copacilor uriaşi se zăreau departe, jos, toate îndreptându-se şi dispărând în spatele săniei cerului. Mişcarea o dezechilibra, provocându-i o senzaţie de cădere.

Ocoli încărcătura adusă cu tava şi scormoni în altă deschizătură. Când apăru un apărător, îl înşfăcă şi îl îndesă în şorţ.

Tocmai urca pe treapta laterală a vehiculului, când se auzi strigată pe nume.

Ţipătorul căzu şi o zbughi liber. Warvia sări înapoi şi îşi pregăti suliţa de atac. Nu fusese Tegger, iar Demonii dormeau de mult…

Puntea era pustie. Oricine ar fi vorbit, trebuie să se fi găsit la bordul vehiculului.

Sau sub el? Spaţiul de dedesubt era întunecat. Warvia se mută un pic mai departe de vehicul. Nu cumva îşi imaginase…?

— Arată-te!

— Warvia, nu îndrăznesc. Sunt eu, Şoapta.

Şoapta?

— Tegger te-a numit spirit călător. A crezut că ai fost o închipuire de-a lui.

— N-am să mai vorbesc cu Tegger. Warvia, sper că nu vei bârfi despre mine cu el sau cu Oamenii Nopţii. Aş putea fi ucisă, şi însăşi Arcada s-ar putea să se prăbuşească, dacă cineva află de prezenţa mea aici.

— Într-adevăr, perechea mea spunea că eşti secretoasă. De ce-mi spui mie toate astea?

— Putem vorbi puţin?

— Ar fi trebuit să fiu înăuntru.

— Ştiu. Warvia, călătorim cu puţin sub viteza sunetului. Asta nu este deloc foarte repede. Când un obiect loveşte lumea noastră din exterior, se mişcă de trei sute de ori mai repede şi are de nouăzeci de mii de ori mai multă energie.

— Adevărat!

Gândul fusese şocant. De ce? Crezuse ea că viteza sunetului însemna instantaneu?

— Lumina călătoreşte mult mai repede decât sunetul. Ai văzut şi singură. Mai întâi apare fulgerul, apoi se aude tunetul, continuă vocea.

Nu-i trecuse prin minte să contrazică un spirit călător. Fără îndoială, cel ce putea vorbi despre asemenea lucruri ştia despre ce vorbeşte. Întrebă totuşi.

— De ce nu mergem mai repede decât sunetul? îndrăzni totuşi să întrebe. Nu ne-am putea auzi unul pe altul?

— Este vorba de viteza sunetului în aer, Warvia. Dacă facem aerul să meargă cu noi, şi sunetul din aer merge cu noi.

— Aha!

— Sania aeriană face ceea ce Universul spune că este posibil. Ea poate merge numai într-un singur loc pe care îl va atinge uşor ca o un fulg.

— De ce-mi spui mie toate astea? întrebă din nou Warvia.

— Când o să afli ce se-ntâmplă, n-o să te mai sperie. Desigur, există excepţii, dar sania cerului nu este una dintre ele. Ea zboară printr-un fel de canal invizibil, o reţea de câmpuri magnetice. Nu-şi poate pierde direcţia.

— Reţea de…?

— Am să te învăţ despre magneţi, despre gravitaţie şi inerţie. Inerţia este forţa care te împinge pe suprafaţa interioară a unui inel în rotaţie astfel încât gravitaţia să nu te tragă însoare…

— Sunt adevărate poveştile Oamenilor Nopţii? Arcada este un inel?

— Este. Gravitaţia reprezintă o forţă de care abia îţi dai seama, dar ea ţine soarele la un loc, pentru a putea să ardă. Magneţii permit manipularea crustei soarelui pentru a apăra Arcada împotriva lucrurilor ce cad din exterior. Am să te învăţ mai multe, dacă ai să mai vii în timpul zilei.

— De ce?

— Tu şi Tegger sunteţi înspăimântaţi. Dacă înţelegi ce se întâmplă, o să-ţi dispară teama. N-ai să înnebuneşti.

— Tegger! exclamă ea şi privi în jur. Tegger trebuie să fi flămânzit de tot.

Nu zărea ţipătorul pe care-l scăpase. Se întoarse din nou la satul ţipătorilor, dar cu ochii pironiţi asupra punţii. Aproape de viteza sunetului: cât de repede însemna asta în zile de mers?

Un ţipător îşi făcu apariţia, când scotoci intrarea unui tunel. Îl înhăţă imediat. Urcă, apoi, pe platforma de marfă, dar nici o voce n-o mai opri.

22. REŢEAUA

… Coşciug!

Louis încercă să împingă la o parte capacul. Acesta nu se mişca atât de repede. Îşi arcui genunchii, pentru a-şi potrivi tălpile pe el, şi împinse cu forţă, apoi se rostogoli afară pe sub capacul ridicat pe jumătate. Atinse podeaua. Continuă să se rostogolească şi se ridică pe vine.

Nu era vorba de un coşciug, îşi reaminti el, dar nivelul adrenalinei era prea ridicat pentru a rămâne nemişcat. Ce se întâmplase în timp ce se afla în cutie?

Îl durea glezna. Probabil, lovise ceva. Putea s-o ignore.

Faptul ciudat în legătură cu trezirea sa era felul în care se simţea.

Demult, pe când avea douăzeci de ani, Louis şi câţiva prieteni de-ai lui rulaseră un program străvechi de arte marţiale. Câţiva se retrăseseră când computerul îi făcuse să se lovească unul pe altul în faţă. Pe Louis îl captivase, astfel încât îl jucase zece luni. Apoi, totul devenise plictisitor, două sute de ani trecuseră şi…

Nu semăna cu trezirea dintr-un somn sau dintr-o anestezie generală. Mai degrabă, se simţea ca un luptător pe la jumătatea unui meci de yogatsu, pe care ştia că-l poate câştiga. Absolut în formă, mustind de adrenalină şi energie.

Minunat! Angajaţi-i în luptă!

Mişcare! Se roti pe loc. Îşi simţea mâinile goale.

În spatele zidului din faţă, un teren stâncos aluneca pe cele două laturi, prea repede pentru a fixa vreun detaliu. Acul trebuie să se fi mişcat ca o navetă hipersonică la nivelul solului. Iar vederea era spre cabina căpitanului…

Numai o imagine. Nici una dintre acele roci uriaşe nu erau pe cale să-l transforme într-o piftie. Pereţii de bazalt negru din stânga şi din dreapta, hangarul landerului din spatele lui rămâneau toate nemişcate.

Lucrul pe care-l lovise se dovedi a fi un bloc de piatră aflat în colţul din faţă tribord al cabinei echipajului. Nu-l mai văzuse înainte. Părea complet inert şi inofensiv: un cub de granit, cioplit rudimentar, care-i ajungea până la genunchi.

Era singur.

Louis înţelesese de ce Bram îl lăsase pe Acolit în stare de comă indusă, până să se ocupe de el. Trezindu-se singur, un Kzin ar fi pus capcane şi bariere, sau ar fi forţat garderoba sau bucătăria pentru a produce arme. Dar nu înţelegea de ce Bram îl lăsase pe el să se trezească singur.

Cât de rapid putea învăţa un Protector? Bram îl observase timp de… hm? Până la trei zile dacă înregistrase videocamera reţelei din Oraşul Ţesătorilor. Era posibil ca Bram să mă cunoască suficient de bine pentru a avea încredere în mine?

Nu era plauzibil! N-ar fi făcut Bram aşa ceva. Ultimul trebuie să fi setat autodocul să se deschidă când se termina tratamentul.

„Acum”, se întrebă Louis, „ce încerca să-i arate Păpuşarul?” Ştia Protectorul ce fel de spectacol îi oferise Ultimul acolo?

Imaginea holografică se scurgea peste el. Arbori îndepărtaţi fulgerau lateral; o pădure întinsă formată din arbori asemănători pinilor. Drept în faţă, modelele de munţi şi nori păreau infinit de îndepărtate.

Ultimul putea ascunde orice în cabina căpitanului, iar echipajul său n-ar fi văzut nimic, în afara acestei ameţitoare proiecţii holografice. Poate că asta reprezenta cheia.

În partea de jos a proiecţiei, se zăreau o pădure întunecată şi frontonul unui vehicul acţionat de alcool de-al Oamenilor-Maşină. Sub el, o porţiune dintr-o grindă curbată, din metal sau plastic.

Videocamera reţelei pe care Demonii o urcaseră pe un vehicul de-al Oamenilor Maşină se afla acum pe ceva care zbura.

Blocuri de piatră răzbăteau dinspre marginile pădurii. Vehiculul nu zbura la o înălţime mai mare de şaptezeci de metri. Viteza? Subsonică, dar nu cu mult.

„Ce fel de hominizi”, se întrebă Louis, „ar fi suportat o asemenea viteză?” Nici la Port Disney nu se organizau curse atât de rapide. Majoritatea hominizilor de pe Lumea Inelară ar muri dacă şi-ar depăşi propriile ecologii. O asemenea călătorie le-ar opri inimile.

Ce se aştepta să facă el cu toate astea?

Cât timp avea la dispoziţie să se joace?

Faptul că era prizonier într-o cutie de mărimea unui bungalou şi îngropat sub kilometri de lavă solidificată îi lăsa prea puţine posibilităţi de scăpare. Discurile păşitoare l-ar fi scos afară, dar numai acolo unde-l aşteptau stăpânii.

Louis îşi dădea seama că, în loc să acţioneze, reacţiona, aidoma unui câine bun ce încearcă să ghicească voinţa stăpânilor lui. Fusese înzestrat cu o nouă tinereţe, dar nu putea întreprinde nimic!

Stai jos, îşi spuse. Relaxează-te. Deconectează-te. Vrei să mănânci?

Meniul bucătăriei se derula. Arăta o scriere Kzinti şi o imagine: un fel de viaţă marină. Sashimi extraterestru. Mai bine, nu. Louis îi resetă programul pentru metabolismul uman, Sol, Pământ, français, pain perdu, adaugă café au lait şi îl boteză mic dejun. Şi în timp ce aştepta… hmmmm?

Utilizarea discului de păşit i-ar fi răpit libertatea de alegere.

Examinează discul…

Îi ridică marginea, aşa cum îl văzuse pe Bram că procedase.

Peisajul ce aluneca nebuneşte clipi şi fu înlocuit de o abstracţiune: diagrama reţelei discurilor păşitoare.

Mai multe legături fuseseră adăugate. Mai multe reţele fuseseră unite în una singură. Legătura interzisă dintre puntea echipajului şi cabina căpitanului era încă izolată, la fel şi alte câteva perechi. Totuşi, Ultimul îşi deconspirase o parte din sistemul de securitate, pentru un confort sporit. Bram trebuie să-l fi determinat s-o facă.

Diagrama măsura distanţele pe o scară logaritmică. Pe şi în apropierea Acului, detaliile erau destul de fine pentru a se distinge puntea echipajului de hangarul landerului. Existau puncte pâlpâitoare pretutindeni în Centrul de Reparaţie. Louis alese Oraşul Ţesătorilor, situat la o distanţă de sute de mii de kilometri. Un punct se afla foarte departe, spre tribord de poziţia Acului, aproape de Zidul de Margine, la peste o jumătate de milion de kilometri sau chiar mai mult. Cel mai distant punct trebuie să fi fost al treilea, aflat pe arcul Lumii Inelare, la sute de milioane de kilometri.

Liniile strălucitoare indicau legături care erau deschise în mod curent. Dacă citea bine… circuitele deschise plecau de pe puntea echipajului, prin hangarul landerului, ducând până la cel mai îndepărtat punct de pe Marele Ocean. Probabil că Bram explora.

Îl luase şi pe Ultimul? Sau se întorsese Ultimul în cabina sa?

„O asemenea informaţie”, gândi Louis, „i-ar spune exact cât de multă încredere exista între Ultimul şi Bram.” În cabina sa, Ultimul ar deveni aproape invulnerabil, având carcasa Produs General între el şi orice inamic. Dar izolat de mijloacele lui de întreţinere, ar deveni decrepit, nu s-ar simţi în largul lui şi…

Ding. Pâine franţuzească prăjită, cu sirop de arţar. Cafeaua cu frişcă şi lapte aburind apăru mai târziu. Louis mâncă la repezeală.

Apoi, utilizând furculiţa, încercă butoanele discului de păşit.

Dinţii se îndoiră şi se rupseră.

Murmurând ceva, Louis tastă Pământ, Japonia, sashimi asortat.

Hashi-urile semănau la pipăit cu lemnul. Aveau chiar şi o textură fibroasă. Desfăcu una de-a lungul modelului, să vadă ce se-ntâmplă. Apoi, începu să mute tot ce se putea mişca peste butoanele de control ale discului de păşit.

Liniile strălucitoare păliră, altele deveniră mai strălucitoare, pe măsură ce legăturile se deschideau şi se închideau.

Un buton ce glisa opri totul. Revenind cu butonul la locul de pornire, obţinu o strălucire mai slabă: sistemul avea nevoie de instrucţiuni.

Continua să încerce. În cele din urmă, obţinu un inel alungit format din şapte linii strălucitoare, un ceas virtual şi o muzică ciudată, cântată în fundal. Nu înţelegea limbajul muzical al Păpuşarilor şi nici nu putea citi un instrument temporal al Flotei Lumilor, dar văzuse cum se poate seta mai rapid.

Dacă citise, totuşi, corect, circuitul avea să-l ducă în hangarul landerului, apoi în Oraşul Ţesătorilor, pentru a vedea ce se schimbase. Trebuia să-şi ia un costum spaţial, pentru că altfel exista riscul să respire mirosul arborelui vieţii atunci când s-ar fi teleportat în camera Apărării Antimeteoritice! Costumul urma să-i fie de folos şi atunci când avea să se teleporteze pe suprafaţa Hărţii Marte, şi de acolo spre cel mai îndepărtat punct de pe diagramă, care părea a fi situat pe Zidul de Margine. Era util şi pentru a ajunge la punctul misterios de pe ţărmul îndepărtat al Marelui Ocean şi înapoi la Ac.

Se răzgândise? Asta nu avea să-i ia mai mult de câteva minute, dacă nu găsea nimic interesant.

Aşeză platoul cu sashimi pe discul păşitor.

Nu se întâmplă nimic.

Desigur că nu: marginea discului de păşit era încă ridicată, expunându-şi butoanele de control. Louis o împinse în jos. Platoul cu sashimi dispăru instantaneu.

Reţeaua clipi şi ea. Louis trebui să se retragă puţin, datorită mişcării bruşte. Cursa nebunească a peisajului revenise, iar munţii din spate, Munţii Răsturnaţi, aveau Zidul de Margine ca fundal. Se mai apropiaseră, conform scalei Lumii Inelare — ajunseseră la câteva zeci de mii de kilometri depărtare.

Louis se gândi la problemele pe care ar fi dorit să le studieze, dacă ar fi reuşit să acceseze computerul navei. Avea să-l întrebe mai târziu pe Ultimul. Trebuia să revadă ceea ce se cunoştea despre Protectori. Unde ajunsese acel platou cu sashimi?

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, platoul nu se întorsese încă.

Companionii săi puteau fi în unul dintre aceste puncte — mai mult ca sigur — şi probabil că Acolitul înşfăcase platoul cu sashimi. Totuşi: regândeşte.

Cel mai îndepărtat punct de pe diagramă se deplasase puţin.

Se deplasase puţin, într-adevăr. Traheea i se închise şi avu o senzaţie de sufocare. Era vorba de peste trei sute de milioane de mile pe Arcadă, măsurate pe o scară logaritmică, şi totuşi se mişcase? Pesemne că acel punct se deplasase ca o navă interstelară lentă, cu sute de kilometri pe secundă.

Era vorba, desigur, de sonda de realimentare. Trebuie să-i fi montat un nou disc de păşit pe flancul ei şi o plasaseră pe orbită, de-a lungul Zidului de Margine. Cât privea platoul cu sashimi, probabil arsese ca un meteor.

Louis ridică din nou discul pentru a avea acces la butoanele de control. Începu să le reseteze, blestemând, mormăind de unul singur şi încercând să ignore orchestra. „Acum asta, ar trebui să reseteze această legătură… tanj! De ce nu? Oh. Marcat, întunecat înseamnă închis, acum să încerc asta…”

Comandă o felie de pâine şi o aşeză pe discul păşitor. Funcţiona.

O oră şi zece minute de când îi izolase pe asociaţii săi de Ac. Le tăiase legătura cu întregul Centrul de Reparaţie. Când vor descoperi asta, va însemna război deschis şi vor rupe, totodată, şi contractul.

Apoi, ce-ar fi putut să facă ei?

Bucuria i se opri în gât. Louis îi cunoştea bine pe Păpuşari. Ultimul trebuie să fi avut dispozitive auxiliare de control implantate chirurgical. Louis ştia că nu va fi de mirare să reseteze discurile păşitoare. Ultimul ar fi tolerat aceste încercări de-ale lui, dar nu dorea să se confrunte cu mânia lui Bram.

Felia de pâine se întorsese.

Vehiculul zbura acum peste apă. Munţii se găseau în partea stângă, alunecând abia perceptibil spre sensul de rotaţie. Platforma probabil virase… se rotise cu şaizeci de grade. Louis îşi permise un zâmbet abia schiţat.

Urma reţeaua de supraconductoare!

Cablul supraconductor era aşternut ca un substrat sub planşeul Lumii Inelare, formând hexagoane de şaptezeci şi cinci de mii de kilometri lăţime. El dirija câmpurile magnetice prin intermediul cărora puteau fi manipulate protuberanţele solare. Evident, autovehiculul era urcat pe un vehicul cu levitaţie magnetică, posibil ceva construit de Constructorii Oraşului, dar mai probabil ceva la fel de vechi ca însăşi Lumea Inelară.

Ultimul ştia cumva de existenţa lui? Reacţiona, încă reacţiona. Iar pâinea se întorsese. Merita riscul? Louis păşi pe disc.

Câteva costume presurizate lipseau din hangarul landerului: unul pentru Ultimul, unul pentru înlocuitorul lui Chmeee şi unul din setul prevăzut pentru Louis. Asta nu însemna neapărat că echipajul lui Bram se găsea în vid. S-ar fi putut ca Protectorul să se arate precaut, utilizând costumul drept armură.

Louis coborî de pe disc doar pentru a-şi lua un costum sub braţ, apoi o centură, casca şi o pereche de butelii de aer. Apoi, reveni pe disc, cu destinaţia Oraşul Ţesătorilor.

Louis se dezechilibrase în timpul teleportării. Încercând să-şi recapete echilibrul, scăpase tot ce ţinea în mână. Jenat, se uită precaut împrejur.

Era plină zi. Discul de păşit, puţin înclinat, se afla pe ţărmul noroios al bazinului folosit ca baie de către Ţesători. Nimeni nu folosea bazinul. Louis se strădui să asculte vocile tinerilor, dar nu auzi nimic.

Se opri să examineze discul, când o voce iritată izbucni foarte aproape în spatele lui. Casca lui care-i căzuse, traduse:

— Salutări! Din ce specie eşti? Louis se ridică în picioare.

— Sunt dintre Oamenii Sferei, răspunse el. Kidada?

— El. Oamenii lui Louis Wu?

Bătrânul ţesător îl examina cu neîncredere.

— Întocmai. Kidada, de când a plecat Louis Wu?

— Tu eşti Louis Wu întinerit!

— Exact.

Louis se simţea puţin stânjenit, pentru că îl lăsase pe Kidada cu gura căscată.

— Kidada, am dormit foarte mult, spuse el. Ţesătorii sunt bine?

— Prosperăm. Facem comerţ. Vizitatorii vin şi pleacă. Sawur s-a îmbolnăvit şi a murit cu multe zile în urmă. Cerul s-a rotit de douăzeci şi unu de ori de atunci…

— Sawur?

— Din noaptea în care tu ai dispărut cu o creatură păroasă, din legendă, pe urmele tale şi numai un copil Demon ca martor. Da, Sawur este moartă. Şi eu era să mor, iar doi copii au murit şi ei. Uneori, Vizitatorii aduc o boală care îi ucide pe ceilalţi, dar nu pe ei.

— Speram să vorbesc cu ea. Un zâmbet dezolant.

— Ar fi ştiut să-ţi răspundă?

— Ea m-a sfătuit bine.

Nu aştepta până vei dispera!

— După ce ai dispărut, Sawur mi-a povestit de problemele tale.

— Le-am rezolvat. Sper că le-am rezolvat. Altfel, voi fi înrobit.

— Înrobit, dar având la dispoziţie zece falani pentru a te elibera. Kidada părea obosit şi puţin acrit.

Louis devenea tot mai conştient de faptul că îşi dorea nespus să fi vorbit cu Sawur. Ar fi rămas să jelească, dacă ar fi avut timp.

Timp. Cerul se rotise de douăzeci şi unu de ori… doi falani în plus. O sută şaizeci şi cinci de zile a câte treizeci de ore de pe Lumea Inelară. Îl lăsaseră în autodoc mai mult de o jumătate de an terestru!

Iar acum se juca de-a prinselea.

— Kidada, cine a mutat discul nostru de păşit?

— Nu ştiu la ce te referi. La asta? Era aici în dimineaţa de după plecarea ta. Noi l-am lăsat în pace.

Marginile lui erau murdare de noroi. Louis putea remarca amprente digitale mari şi urme de zgârieturi lăsate de unghii. Unii dintre hominizii Vizitatori — nu Ţesătorii, care aveau mâini mai mici — încercaseră să-i altereze setarea.

Demoni. Ar fi trebuit să-şi dea seama. Se bucura că se teleportase în timpul zilei. Oamenii Nopţii nici nu vor şti că fusese pe acolo.

Louis îşi puse costumul spaţial.

— Salută-i pe copii din partea mea, spuse el şi dispăru fulgerător.

Întuneric.

Louis aprinse lumina din interiorul caschetei şi se trezi că îl priveşte un schelet vizibil pe jumătate.

Se afla în încăperea Apărării Antimeteoritice. Ecranele erau stinse. Lampa sa reprezenta singura sursă de lumină.

Oasele fuseseră ridicate în felul acesta pentru studiu. Nu erau ataşate la încheieturi — abia se atingeau. O reţea de fire metalice subţiri le menţinea pe poziţie.

Înălţimea scheletului era cu douăzeci şi cinci de centimetri mai mică decât cea a lui Louis. Toate oasele aveau un aspect rotunjit: fuseseră marcate de vreme. Coastele erau neverosimil de înguste, falangele aproape dispăruseră. Timpul transformase structura oaselor în praf.

Vremea de acolo nu le putuse eroda în asemenea măsură. Rotulele păreau încă mari, iar toate încheieturile erau masive şi mult umflate. Acele proeminenţe erodate de pe fălcile masive nu erau dinţi. Reprezentau oase crescute mai târziu.

Protector.

Louis îşi plimbă degetele peste faţă. Oasele erau acoperite cu praf şi extrem de netede. Netezite de timp, pe măsură ce suprafaţa lor se transforma în praf.

Nu se găsea într-un mediu care ar fi favorizat eroziunea. Oasele acelea trebuie să fi avut, pe puţin, o mie de ani vechime.

Şoldul drept fusese zdrobit şi bucăţile fuseseră fixate separat. La fel, umărul stâng, cotul şi gâtul: toate erau fracturate sau zdrobite.

Trebuie să fi murit într-o căzătură, sau fusese bătut până la moarte într-o luptă.

Cei din neamul Pak îşi aveau originea undeva în centrul galactic. O colonie Pak sosită pe Pământ eşuase — arborele vieţii crescuse în solul terestru, nu însă şi virusul, ceea ce împiedicase apariţia Protectorilor. Totuşi, Prăsitorii Pak se răspândiseră pe suprafaţa Pământului, ocupând zone întinse în Africa şi Asia. Oasele lor se găseau în muzee, sub denumirea de Homo habilis. Descendenţii lor evoluaseră spre inteligenţă: un exemplu clasic de neotenie.

Exista un Protector Pak mumificat la Institutul Smithsonian. Fusese dezgropat de sub un deşert de pe Marte, cu secole în urmă. Louis nu-l văzuse decât într-o hologramă din cursul de Biologie Generală.

„Creatura de aici trebuie să fi fost un Pak deformat”, gândi el. Existau acele fălci masive.

Protectorii îşi pierdeau dinţii. Păcat, pentru că prin intermediul lor ar fi putut afla mai multe amănunte. Dar fălcile aparţineau clar unui sfărâmător de oase.

Spatele era mult prea lat pentru un urmaş standard Pak.

Nu era, deci, chiar un Pak, dar nici un Demon pe deplin. Louis putea ghici cu aproximaţie când murise, dar când se născuse? Protectorul aflat la Smithsonian avusese nevoie de treizeci de mii de ani, ba chiar mai mult, ca să străbată distanţa dintre centrul galactic şi Pământ. Pregătirea expediţiei trebuie să-i fi luat tot pe atât de mult. Protectorii puteau trăi aproape o veşnicie.

Cronos a fost cel mai bătrân dintre zeii greci, ucigaşul copiilor săi, până ce câţiva scăpaseră şi-l uciseseră chiar pe el. Să-l numească, deci, pe acesta Cronos.

O hoardă de Vampiri ucisese un Protector ce putea fi servitorul abandonat al lui Cronos. Mai târziu, Bram şi Anne trebuie să-l fi vânat pe stăpân mulţi ani. Ani, secole, milenii? Prăsitorii Pak, strămoşii omului, dar şi ai Vampirilor, se specializaseră în vânatul de viteză, înainte de a fi părăsit centrul galactic.

Bătrânul Cronos probabil că nu-i luase prea în serios pe Protectorii Vampiri. În ultimă instanţă, Vampirii erau doar animale fără minte, cu obiceiuri sexuale şi gastronomice dezgustătoare, iar Cronos fusese o fiinţă superinteligentă, insensibil la orice impuls sexual.

„La fel era şi Bram. L-ar fi anihilat”, gândi Louis, „dacă l-ar fi găsit.”

Fracturile la şoldul drept, braţul şi umărul stâng, precum şi crăpătura ce se distingea de-a lungul craniului fuseseră proaspete când survenise moartea. Louis descoperi şi alte fracturi, mai vechi, în altă parte, dar vindecate. Cronos îşi rupsese şira spinării înaintea morţii. Se refăcea cumva şi nervul spinal al unul Protector? Genunchiul său drept, acea veche rană, nu se vindecase — devenise ţeapăn.

Si altceva se dovedea straniu, în privinţa şirei spinării… dar Louis nu înţelese, până ce nu studie din nou craniul.

Fruntea era proeminentă. Mai mult: osul frontal şi bolta erau netede, având o vechime mai mică decât restul craniului. Marginea zimţată a excrescenţelor din oasele maxilare încă păstra aparenţa unor dinţi tociţi. Acele porţiuni erau excrescenţe recente. Şira spinării, de asemenea, prezenta excrescenţe recente: trecuse printr-o fază de regenerare.

Dacă ar fi învins în ultima lui bătălie, Cronos s-ar fi vindecat din nou.

Consideră că este investigaţia unei crime. Cunosc ucigaşul, dar, pentru a obţine o condamnare în justiţie, am nevoie de orice detaliu, de orice nuanţă. De ce adunase Bram aceste oase? Inamicul era mort, nu mai era nimeni care să-l răzbune…

Sau se temeau Bram şi Anne de alţii asemeni lui Cronos?

Un schelet în picioare şi o grămadă de obiecte în penumbra din spatele lui. Bram nu le pusese prea aproape de acesta. Obiectele păreau răspândite, aruncate la întâmplare — mai mult sau mai puţin. Fuseseră împrăştiate parcă pentru studiu; apoi, ceva stricase ordinea, ca şi cum un Vampir le-ar fi lovit cu furie.

Unele dintre ele, pur şi simplu, se dezintegraseră. Altele, lăsaseră urme clare.

Asta fusese o haină minunată de blană şi o centură ce trebuia să o ţină închisă. Miroseau urât: asemeni duhorii degajate de o veche piele tăbăcită şi a unui Demon care nu mai făcuse baie o mie de ani. Pe suprafaţa interioară, cea ascunsă, Louis putea remarca urmele câtorva buzunare din piele de forme diferite şi, de acum, goale.

Existau arme: un cuţit vechi din metal, înnegrit de rugină, subţire şi lung de aproape treizeci de centimetri. Două cuţite făcute din corn, fiecare nu mai lung decât degetul arătător. Mai erau şase cuţite folosite la aruncat, aproape identice, deşi confecţionate din piatră, dar la fel de mortale ca în ziua când fuseseră făcute. Un baltag subţire, dintr-un aliaj metalic durabil, şi ascuţit pe ambele laturi.

Modelele din praf ar fi putut fi, pe vremuri, obiecte de încălţăminte din lemn închise cu catarame grele. Se mai afla acolo un arc mai deosebit şi o duzină de săgeţi, un pic diferite unele de altele. Această cutie mică… un aprinzător? Louis îl încercă, dar nu reuşi să obţină o flacără. O stivă de hârtii sau pergamente: hărţi?

Exista şi un telescop… rudimentar, foarte delicat construit şi finisat şi, cumva, pus deoparte. Acestea de lângă el erau unelte pentru fabricarea de unelte. Lavă abrazivă, dălţi mici… Bram şi/sau Anne deschiseseră un atelier aici pentru a duplica telescopul lui Cronos.

Un cub negru şi dur, de mărimea pumnului său. Louis se aplecă să-l miroasă. Carne uscată? O mie de ani trecuseră peste ea… dar întotdeauna carnea bătută miroase şi are gust un pic alterat. Poate că unui Demon i-ar fi plăcut.

De când murise Cronos?

Întreabă?

Louis îşi dădea seama că se juca de-a v-aţi ascunselea. Aflase mai multe punând întrebări… dar numai ce alesese Bram să-i spună. Iar timpul se strângea în jurul lui.

Louis îl bătu ocrotitor pe Cronos pe oasele umerilor.

— Ai încredere în mine, spuse el şi dispăru instantaneu.

Se trezi într-o lumină orbitoare şi îşi pierdu din nou echilibrul.

Se legăna ca o anemonă de mare, în timp ce căuta printre genunchi ceva solid şi îşi ţinea ochii închişi, pentru a-i proteja de strălucirea soarelui. Degetele sale înmănuşate atinseră ceva şi îl apucară strâns.

Discul de păşit, destul de înclinat, alunecă de sub el cu mai mult de o jumătate de metru. Spera că se prinsese chiar de marginea acestuia. Încerca să se menţină cât mai nemişcat.

Vizorul său fotosenzitiv deveni de un cenuşiu închis. Încă ghemuit şi agăţat de marginea discului, îndrăzni să privească împrejur.

Harta Marte nu se dovedea a fi una foarte bună.

Reuşea să distingă sute de umbre roşiatice nemişcate, dar cerul avea culoarea albastru închis al altitudinilor înalte de pe Pământ. Soarele era prea strălucitor pentru Marte. De asemenea, nimic nu putea fi trucat în privinţa gravitaţiei.

Poate că nu conta pentru marţieni. Ei trăiau în siguranţă, departe de lumina soarelui, sub un nisip suficient de fin pentru a se comporta ca un fluid vâscos. Probabil că flotabilitatea nisipului compensa gravitaţia mai mare de pe Lumea Inelară.

Se aşteptase să fie pe Mons Olimpus şi se părea că nu se înşelase. Dar mai era multă cale până sus. Discul de păşit se opri lângă vârful unei pante — de aproape patruzeci şi cinci de grade — a unei grămezi de praf şi porni să alunece din nou.

La ce se gândise Ultimul când o pusese acolo?

A, da, corect. Marţienii. Montaseră o capcană.

Aluneca tot mai repede, pierzându-şi orice stabilitate. Era mult până jos. Kilometri! Probabil că praful se adunase acolo în milenii, datorită direcţiei prevalente a vreunui vânt… Un vânt stratosferic al Marelui Ocean într-un sistem climatic mai mare decât al multor lumi. O altă inadvertenţă în veridicitatea Hărţii Marte.

Louis se ghemui şi mai mult şi se lipi de discul transformat în sanie.

Prindea tot mai mult viteză. I se părea că discul încerca să scape de povara lui. Mâinile se încleştară cu desperare şi încercă să se agaţe şi cu vârful ghetelor.

O stâncă de mărime impresionantă îi apăru în cale. Se aplecă spre stânga, încercând să cârmească. Degeaba. Urma să se izbească extrem de violent.

Atunci se trezi în altă parte…

Iar încleştarea sa desperată deveni şi mai puternică pentru că acum cădea într-un vid negru.

Slobozi o frântură dintr-un ţipăt ascuţit. Dar am reparat-o! Am reparat-o! Am reparat-o!

Se ţinea strâns de un disc de păşit sudat de curbura graţioasă a unei forme de ţigară: sonda de realimentare a Ultimului. În jurul lui se întindea cerul negru şi strălucirea stelelor.

Discul de păşit, carcasa sondei, totul strălucea. Pesemne că lumina se afla chiar în spatele lui. Fără să slăbească strânsoarea degetelor, se roti, pentru a privi peste umăr.

Lumea Inelară plutea în spatele şi sub el. Putea zări detalii: fluvii asemeni unor şerpi încolăciţi, peisajul submarin, o aţă dreaptă şi neagră ce putea fi o autostradă a Oamenilor-Maşină.

Soarele gol încerca să-l prăjească. Nu avea probleme: costumul îi permitea să transpire. Noaptea putea fi o ameninţare mai mare. Nu se gândise că ar fi avut nevoie de un costum suplimentar.

Se găsea la nivelul vârfului Zidului de Margine şi privea în jos la un Munte Răsturnat tronconic şi la fluviul ce se forma de la baza lui. O mie cinci sute de kilometri în sus. Departe, în faţa lui zărea o reţea de fire subţiri ce desenau un lung con dublu.

Un jet de orientare. Putea să distingă şi toroizii fini despre care, îşi imaginase că alcătuiau un colector Bussard; dar erau subţiri, formând mijlocul de viespe a ceva mult mai mare. Jeturile de orientare ale Lumii Inelare erau făcute dintr-o sârmă atât de subţire încât păreau aproape invizibile. O cuşcă ce ghida fluxul vântului solar.

Acesta nu fusese, încă, montat: nu era orientat corect.

Timp de două sute de ani, Louis nu mai trăise o teamă asemănătoare.

Dar am primit pâinea înapoi!

Sonda era în regim de cabotaj… stătea nemişcată, în vreme ce Lumea Inelară se rotea sub ea cu 1200 de kilometri pe secundă.

Sistemul trebuie să se fi resetat. Am scos discul acesta din circuit, deci trebuie să se fi resetat. Nu înţeleg limbajul de programare al Ultimului. Ce alte greşeli am mai făcut?

Platoul cu sashimi? Asta era uşor. Platoul trebuie să fi alunecat prea departe de disc. Pâinea nu alunecase: rămăsese în raza de acţiune, atunci când discul ciclase.

Atârna, atârna…

Discul se ciocni de vizorul său.

Rezista agăţat, ţinându-şi ochii închişi. Nu era în situaţia să se confrunte cu nimeni! Cu nici o creatură. În câteva secunde, trebuia să fie din nou singur şi în siguranţă la bordul Acului încins al Căutării.

O mână grea, prevăzută cu gheare, îl prinse de umăr şi-l întoarse.

23. LECŢIA DE ALERGARE

Kzinul îl ridică în picioare. Louis tremura şi abia îşi mai trăgea răsuflarea. Acolitul nu putea vorbi cu el, cât timp avea casca pusă şi Louis se bucură de acest amănunt.

Se afla la bordul Patriarhului Ascuns, în apropierea pupei.

Încă o surpriză afurisită. Părăsise nava cu pânze, lungă de peste un kilometru, pe Fluviul Shenthy. Ce căuta acolo?

Acolitul încerca să-l întrebe ceva şi încă îl mai susţinea — tanj, fir-ar să fie! Louis îşi scoase casca.

— Tocmai vânam prin apropierea pupei, spuse el, când a apărut asta de pe discul păşitor. Darul tău călător, Louis? Peşte conservat?

Louis luă platoul de sashimi. Feliuţele de peşte erau aburinde şi fragile la atingere.

— Au fost în vid, spuse el. A sosit şi o felie de pâine?

— Am lăsat-o să treacă. Louis, miroşi a teamă. Ce caut eu aici?

Într-o clipă, ar fi putut fi în siguranţă la bordul Acului încins al Căutării, plutind între discurile de dormit şi, după ce i-ar fi trecut accesul de tremurat, şi-ar fi trimis mintea înapoi să încerce să digere ceea ce învăţase sau nu învăţase.

Acolitul îl văzuse. Dacă tânărul Kzin putea fi convins să tacă, atunci… Aha, corect! Protectorul trebuie să fi remarcat limbajul corpului Acolitului, timp de cel puţin o jumătate de an terestru. Kzinul nu mai era în stare ascunde nimic faţă de el.

— Numai moartea mai poate să-mi simtă teroarea, spuse Louis în loc de orice altceva.

Îşi azvârli casca şi rezervele de aer şi începu să-şi desfacă fermoarele.

— Am crezut că am setat corect butoanele discului de păşit. Greşit! Oh, şi Marţienii care ne aranjaseră o capcană mortală. Toate astea aproape m-au terminat.

Un cap adolescentin, pe jumătate chel, se ivi deasupra trapei. Constructorul Oraşului. Ochii lui se măriră de uimire, apoi copilul dispăru din vedere.

— Marţienii? întrebă Kzinul surprins. Louis începuse să-şi dezbrace costumul.

— Sari peste asta. Trebuie să consum puţină energie. Poţi alerga?

— L-am depăşit pe tatăl meu, după ce am luptat! se zbârli Acolitul.

— Am să mă-ntrec cu tine până la provă. Kzinul slobozi un ţipăt şi o rupse la fugă.

Louis îşi dezbrăcase costumul presurizat doar până la glezne. La ţipătul fiului lui Chmeee, muşchii i se blocaseră şi căzuse în faţă.

Fusese un impresionant strigăt de bătălie! Amintindu-şi cursele mai vechi, Louis îşi scoase rapid costumul, se rostogoli direct în picioare şi o rupse şi el la fugă.

Acolitul se vedea încă, dar se mişca mult mai repede decât el. Apoi structura navei îl ascunse.

Louis trăise la bordul acestei nave aproape doi ani. Nu se putea rătăci. Alerga din răsputeri, întrecându-se doar cu el însuşi. Avea de recuperat mai mult de un kilometru şi jumătate.

— Loueee!

Vocea era slabă şi stranie, venind se undeva de deasupra capului… de la un Păpuşar Pierson cocoţat pe gabia din spate.

— Bună! zbieră Louis.

— Aşteaptă! strigă vocea.

— Nu pot!

Se simţea bine.

O umbră pătrăţoasă coborî spre el. Louis continuă să alerge. Umbra îl însoţea lateral cu aceeaşi viteză — era o platformă de marfă din Centrul de Reparaţie, cu parapeţi sudaţi în jurul ei.

— Stai deoparte, strigă Louis. Sunt într-o cursă.

— Nu înţeleg.

— Nu este… un test de inteligenţă.

— Cum te simţi?

— Minunat. Dezorientat. În viaţă! Ultimule… nu utiliza… discul de păşit de pe Olimpus.

— De ce?

— Marţienii… sunt în viaţă… au pus o capcană.

Louis inspiră puternic apoi expiră la fel de profund. Aer sărat pe papilele sale gustative: minunat! Respiraţia era perfectă, picioarele la fel. Sprintă în forţă.

— O să mai pună una.

— Două sunt în conformitate cu regulile. Ce-ai zică dacă aş cufunda un disc în mare şi aş începe să teleportez apa pe Mons Olimpus?

— Pe mine mă-ntrebi? Nu extermina… ceva. S-ar putea să ai nevoie de el… mai târziu. Este acelaşi raţionament… pentru care n-aţi ucis… Kzinii!

— Mai mult sau mai puţin, îl informă Ultimul.

Unul dintre capetele cu un singur ochi era aţintit către un abur portocaliu, care abia se zărea în faţă, de-a lungul punţii mijlocii. Acolitul.

— Louis, sosirea ta este oportună. Avem multe lucruri de recuperat.

— Unde este Bram?

— Ne pregăteşte masa.

Capetele se arcuiseră pentru a se privi ochi în ochi. Glumea cumva, Ultimul? Poate că în felul acesta se distra Păpuşarul, sau poate că nu.

— Bram are un nas foarte sensibil, adăugă Ultimul.

— Cum mai merge dansul?

— Dansul? Continuă fără mine. Sunt sătul la culme să-ţi folosesc reciclatorul, Louis! Nici măcar n-am avut timp să-l reprogramez.

— Mulţumesc pentru asta.

Rămâi nonşalant. Dar dacă Bram nu are suficientă încredere în Ultimul pentru a-l lăsa să-şi facă exerciţiile normale, sau să-şi utilizeze o toaletă sau un duş, proiectate pentru Păpuşari…

Atunci Ultimul trebuie să fie pregătit să-şi recapete înapoi viaţa.

Puntea din mijloc se sfârşi. Louis se avântă pe scări şi coridoare. Scările Kzinti erau foarte abrupte, iar treptele mult îndepărtate, dar bărbatul cobora şi urca pe ele ca o maimuţă dopată. Încă se aştepta să-l întreacă pe Acolit. Mai rău, se aştepta ca Acolitul să-i sară în spate de pe undeva, din vreo ascunzătoare. Cerceta cu băgare de seamă înălţimile.

Încerca să-şi calculeze în minte un traseu care ocolea grădina. I-ar fi luat prea mult timp. La capătul unui coridor, o apucă în sus, pe o scară cu trepte din lemn dur, până în vârful unui zid, apoi, de-a lungul acestuia, pentru a evita o suprafaţă întinsă de ciuperci galbene gigant, ce aveau nişte spini impresionanţi, sări trei metri şi ateriză în praf.

Acolo fusese un parc de vânătoare Kzinti. Doi ani, Louis şi Constructorii Oraşului îngrijiseră aceste plante. Când sosiseră ei, erau sălbăticite. Pe vremuri, trebuie să fi hrănit cirezi, pentru marinari Kzinti. Cirezile dispăruseră şi nu se aştepta să mai găsească acum animale, asta dacă Acolitul nu se hotăra să-i sară în spate din vreo livadă de citrice.

Dar nu-l mai văzu pe Kzin.

Existau opt catarge imense şi un număr impresionant de pânze, iar vinciurile care reuşeau să le întindă nu puteau fi manevrate decât de un Kzin. Sau de un Protector? Acesta era catargul principal, cel care avea gabia în vârf. Louis respira greu. Îşi simţea picioarele ca pe nişte macaroane fierte prea mult.

Cineva îl aştepta la provă.

Louis blestemă în gând. Nu mai avea suflu de cheltuit. Un moment mai târziu, recunoscu forma Protectorului.

Bărbatul reduse viteza. Bram îl aştepta ca o statuie. Nici măcar nu-şi putea da seama dacă respira.

— Cred că ai învins, spuse Louis.

— Dar am concurat?

Probabil că Bram aflase de apariţia unui intrus când ajunsese copilul din neamul Constructorii Oraşului în bucătărie, sau când auzise picioarele tropăind pe puntea superioară. Trebuie să fi alergat.

— Oricum, aveam nevoie de exerciţiu, adăugă Louis.

În faţa lui, se întindea un lanţ muntos… un lanţ muntos nepământean. Munţi conici, depărtaţi mult unul de altul şi diferiţi ca mărime, se înşirau spre stânga şi dreapta. În lipsa orizontului, nu-şi putea forma o idee precisă asupra mărimii lor reale. Mulţi erau suficient de înalţi pentru a avea vârfuri acoperite de gheaţă. Sub gheaţă, însă, rămâneau aceleaşi forme verzui.

Apoi, ochii/mintea sa remarcară ce se înălţa deasupra lor.

Se dovedeau minusculi.

Zidul de Margine avea peste un kilometru şi jumătate înălţime. Din cei douăzeci sau treizeci de munţi pe care-i putea cuprinde, cinci sau şase păreau mai mult pintenii unor dealuri rezemate de zid, şi doar doi sau trei se puteau compara cu Everestul.

Ultimul coti spre provă. În spatele lui, îşi făcu apariţia şi un nor portocaliu.

Kzinul se mişca greu. Era terminat şi respira gâfâind.

— Mulţumesc, Acolitule, spuse Louis. Adevărat, cu adevărat aveam nevoie de aşa ceva. Eram încărcat cu suficientă adrenalină ca să port un întreg război.

— Tatăl… m-a lăsat să înving… nu dorea… să mă ucidă, spuse Kzinul, abia trăgându-şi sufletul.

— Ah.

— Cum… m-ai întrecut?

— Trebuia. Probabil în grădină.

— Cum?

— Bram, tu trebuie să ştii câte ceva despre vânătorii de viteză?

— Nu cunosc termenul, preciză Protectorul.

— Marcat. Acolitule, majoritatea creaturilor care vânează îşi greşesc saltul de opt ori din nouă. Dacă prada fuge mai departe, aleargă ceva mai lent. Numai câteva specii de carnivori îşi aleg prada şi o urmăresc până o doboară. Lupii se comportă astfel. La fel şi oamenii.

— Pisicile mari nu sunt vânători de viteză, şi nici Kzinii. Strămoşii tăi au învăţat că este mai bine să ia urma unui inamic, ca acesta să nu-l înhaţe mai târziu, dar asta este ce-ţi spune creierul. Evoluţia ta n-a prins…

— Ştiai că vei învinge.

— Ştiam.

Kzinul făcu ochii mari.

— Dacă am fi alergat doar până la grădină?

— S-ar fi putut să fi învins tu.

— Mulţumesc pentru această lecţie.

— Eu îţi mulţumesc.

Se dovedise frumos formulat, gândi Louis. Cine-l învăţase asta?

— Louis, priveşte în jurul tău. Reacţionează! îl îndemnă Bram. Să reacţioneze?

— Impresionant. Tot acel verde! De la picioare până la linia gheţii, numai verde. Nu aş fi fost surprins. Acei munţi sunt formaţi numai din aluviunile de pe fundul mărilor, numai din material fertil.

— Mai mult?

— Unele dintre conducte au încetat să-şi livreze flupul. Asta explică munţii cei mai mici. Deja, din ei a rămas doar stânca rezistentă. Cei mai înalţi trebuie să aibă multă apă îngheţată în ei, cel puţin în zona vârfului. Pot vedea râurile ce se formează la baza lor. Aceşti munţi vor furniza Lumii Inelare singurele cutremure regulate.

— Un mediu dificil?

— Presupun. Bram, noi am văzut toate astea cu cincizeci de falani în urmă. Ai remarcat semne de viaţă în munţi?

— O circumferinţă a lumii tale ar marca distanţa până la acei munţi, dar, într-adevăr, am remarcat. Louis, eu am un prânz de terminat. Ultimule, Acolitule, duceţi-l în sala de mese. Arătaţi-i.

Ultimul răspândise reţele pe toţi pereţii sălii de mese. Una singură nu era în funcţiune: o simplă pânză de păianjen din bronz.

O fereastră, de forma unui bazin cu arteziene, se deschidea spre un şir de conuri colorate în verde închis, acoperite de alb. Alta arăta muchia zidului de margine, alunecând lent pe sub ea: o imagine preluată de sonda de realimentare. Prin ultima se vedeau câţiva oameni păroşi şi musculoşi ce utilizau sfori pentru a ghida o placă pătrată, suficient de mare pentru a fi podeaua unui bungalou cu şase camere. Placa plutea deasupra lor. Putea fi o platformă imensă de marfă sau o parte dintr-o construcţie plutitoare. Oamenii o împingeau înspre Louis… spre vehiculul Oamenilor-Maşină şi reţeaua pe care o furaseră.

— Ţi-am lăsat o înregistrare făcută acum şase zile, spuse Ultimul, să o priveşti când te vei trezi. Asta, însă, este în timp real.

— Ce fac?

— Se apropie de Zidul de Margine cum pot şi ei mai bine.

— De ce?

— Încă nu ştiu, răspunse Kzinul. S-ar putea, totuşi, ca Bram, să cunoască motivul.

— În timp ce erai sub tratament, Bram i-a găsit pe prietenii tăi din specia Constructorii Oraşului şi i-a adus la bordul navei Patriarhul Ascuns. I se supun lui Bram, aşa cum se supuneau sclavii tatălui meu stăpânului lor. De o zi, au îndreptat nava spre tribord. Bram studiază Zidul de Margine.

— De ce? întrebă Louis din nou.

— Nu ni s-a spus, completă Acolitul.

— N-am remarcat ca Bram să arate teamă, interveni Ultimul, dar acum cred că se teme de Protectori.

Louis sesiză legătura.

— Jeturile de orientare trebuiau înlocuite. Altfel, Lumea Inelară se descentra. Orice Protector care şi-ar da seama de asta, va trebui să monteze jeturi de orientare pe Zidul de Margine. Corect?

— Dacă teoria rezistă.

— De ce nu este Bram acolo?

Păpuşarul scoase un sunet scurt şi ascuţit, ca şi cum ar fi strănutat un clarinet.

— Dacă Protectorii ar şti că trei specii străine de această lume pregătesc invazia, iar a patra este deja pe o orbită foarte înaltă, pentru a studia efectele, s-ar înghesui pe Harta Marte.

— Dacă le oferim telescoape decente? Nu, ei încă au… Ah.

— Ah?

— Bram ar trebui să fie şi el pe Zidul de Margine. Acum se pregăteşte. Ceilalţi Protectori îl vor ucide, dacă vor putea.

Ochii Păpuşarului se întâlniră.

— În orice caz, pe Patriarhul Ascuns avem imaginea acelei porţiuni din Zidul de Margine. Sonda mea de realimentare, aflată pe o orbită solară de mai bine de un falan, zboară de-a lungul zidului şi înregistrează. Am aflat multe lucruri, Louis.

Ultimul slobozi un tril scurt.

Toate cele trei imagini transfocară lent.

De pe gabia frontală a navei Patriarhul Ascuns: Munţii Răsturnaţi se măriseră până ce doar unul rămase în imagine. Verde deschis şi verde închis, iarbă şi pădure se întindeau până la albul gheţii. Chiar în vârf, un şuvoi negru se înfunda într-un nod compact de ceaţă neagră. Aluviunile de pe fundul mării curgeau încontinuu dintr-o conductă situată deasupra la peste o mie cinci sute de kilometri înălţime.

De pe sondă: Zidul de Margine aluneca neclar pe sub ea. Louis încercă să nu se uite la acea imagine.

De pe reţeaua furată - Louis izbucni în râs.

Vehiculul Oamenilor-Maşină plutea lin la aproape şapte metri înălţime. Dincolo de marginea platformei plutitoare se rostogolea peisajul, deluşoare ce se asemuiau cu mii de uriaşi adormiţi.

Frânghiile trăgeau de platforma de marfă. Treizeci de oameni ciudaţi, dintr-o specie necunoscută lui Louis, trăgeau de frânghii. Oamenii purtau doar nişte mocasini uşori. Părul negru şi drept le acoperea capetele, spatele, continuându-se pe picioare. Probabil, acel păr le asigura toată căldura de care aveau nevoie.

Alergau spre o culme, spre treizeci de femei păroase ce-i aşteptau pe ei. Femeile făceau semne cu mâinile şi le strigau încurajări. Printre ele, se afla o mică femeie roşie, un Păstor Roşu, care încerca să-i ghideze cu mişcări ample ale braţelor.

Drumul deveni mai abrupt; acum, oamenii nu mai alergau. Pe măsură ce se apropiau de creastă, femeile se repezeau în întâmpinarea lor. Erau la fel de păroase ca şi bărbaţii. Fără să ezite prea mult, se apucară să tragă şi ele de frânghii. Era o veselie generală şi se purtau scurte conversaţii între respiraţiile profunde.

Femeile trăgeau şi ele. Altele fugeau înapoi. Aveau picioare puternice, observă Louis, la fel de puternice ca ale bărbaţilor. Curând, ajunseseră pe creastă şi începură să privească în jos. Alergătorii se aflau acum în spatele ferestrei, pentru că încercau să încetinească platforma.

Păstorul Roşu alergă să prindă o frânghie şi se căţără pe ea.

Punctul de observaţie se mişca din ce în ce mai repede pe deasupra ternului vălurit de moviliţe. De acum, toţi alergătorii trebuie să fi ajuns. Dealurile deveniră tot mai mari în faţă; se transformaseră în munţi.

Printre ei, şiroiau râuri ce se adunau undeva în faţă. Louis înţelese că acum privea poalele unui Munte Răsturnat.

Clătinarea platformei în toate direcţiile îl ameţise pe Louis.

— O să se damblagească singuri, spuse el. Acolitul slobozi un urlet: Kzin ridicol.

— Nici eu nu-i consider sănătoşi, spuse Ultimul.

Imaginea de pe Patriarhul Ascuns se lărgea şi ea. În prezent, vârful unui Munte Răsturnat se pierdea deasupra. La o treime de bază, pe pantele sale, Louis începu să distingă puncte colorate şi lumini clipitoare.

Lumini clipitoare?

— Heliografe.

— Foarte inteligent, Louis.

— Un copil Demon mi-a povestit despre ele. Credea că se exprimă criptic. Pesemne că întregul lor imperiu este legat de heliografele instalate pe Munţii Răsturnaţi. Cum crezi că procedează? Demonii nu rezistă la lumina zilei.

— Noaptea văd oglinzile sclipitoare de pe munţii aflaţi în lumina zilei. E destul de uşor, dar cum transmit? Louis, s-ar putea să cumpere serviciul de mesagerie de la localnici.

— Într-un fel sau altul. Oricum, negociază şi cu Oamenii Munţilor Răsturnaţi. Pariez că nu folosesc rishathra.

— N-au nevoie de prea multe. Am observat licărele doar pe câţiva Munţi Răsturnaţi. Câteva mii de staţii de mesagerie pe toată suprafaţa ar fi suficiente să lege imperiul.

— Dar ce părere aveţi despre… ce sunt alea, baloane?

Ultimul slobozi din nou un tril. Mişcarea de apropiere a imaginii se opri; munţii începură să alunece într-o parte. Câteva puncte colorate pluteau alene pe fundalul de gheaţă, la un kilometru şi jumătate sau doi înălţime. Pământeanul remarcă mult mai multe în spaţiile libere dintre munţi.

— Baloane cu aer cald, Louis. Le putem vedea plutind între Munţii Răsturnaţi, aproape oriunde ne-am uita.

— Cât de mare este variaţia…

Harkabeeparolyn şi Kawaresksenjajok apărură, purtând platouri, dar se opriră locului.

Ultimul fluieră ceva. Zidul de Margine ameţitor şi dealurile survolate nebuneşte se topiră într-o pânză de păianjen din bronz. Era un miracol că cei doi Constructori ai Oraşului nu scăpaseră platourile şi n-o rupseseră la fugă ţipând, gândi Louis. Harkabeeparolyn rămase totuşi cu privirea fixă, iar Kawaresksenjajok se uita la ea şi zâmbea.

Eu.

— Sunt tot eu, spuse Louis. Am suferit un anumit tratament medical. Harkabeeparolyn se întoarse spre perechea ei şi-i spuse ceva.

Translatorul lui Louis spuse:

— Tu ştiai!

— Mi-a povestit Zelz.

— Am să ţi-o plătesc eu, micule zilt!

Dar Harkee începu să râdă, la fel ca şi Kawa.

Aşezară jos platourile: o grămadă de rădăcini maronii şi galbene şi un bol cu un fluid roz. Harkabeeparolyn se cuibări pe genunchii lui Louis, studiindu-i faţa de la câţiva centimetri depărtare.

— Am fost singuri, spuse ea.

Se comporta fireşte, ca şi cum ar fi făcut asta dintotdeauna. Se comporta ca şi cum ar fi revenit acasă.

— Nu eraţi singuri acolo unde v-am lăsat eu, spuse el.

— Ni s-a spus să venim.

Făcu semn cu capul spre bucătărie.

Se supuseseră unui Protector. Şi asta, de asemenea, trebuie să fi părut foarte natural.

— Ce vi s-a spus? o întrebă Louis.

— „Navigaţi spre tribord.” — Femeia ridică din umeri şi continuă: Din când în când, venea, privea în jur şi modifica cursul, sau ne învăţa despre curenţii de aer sau apă, sau cum să prindem şi să gătim peştele şi alte animale, sau cum să îngrijim grădina. Ne-a spus că nu mâncăm suficientă carne roşie.

— Poate că vorbeau strămoşii lui.

— Louis, arăţi la fel de tânăr ca şi Kawa. Poţi să…?

— E numai pentru Oamenii Sferei şi Kzinii Sferei, interveni Ultimul. Pentru a vindeca hominizii sau Kzini locali, sau oricare altă specie, o mie de indivizi din specia mea ar avea nevoie de o viaţă pentru studiu şi teste.

Harkabeeparolyn se bosumflă.

Kawaresksenjajok şi Bram intrară în sala de mese cu mai multe platouri. Erau şase peşti de profunzime, surprinzător de urâţi. Doi încă se zbăteau. Ceilalţi fuseseră fierţi cu plante ciudate… legume Kzinti. Legumele proaspete, aşezate într-un bol, erau, de asemenea, din parcul de vânătoare Kzinti.

Louis se uită la celălalt bol şi întrebă:

— Sânge de peşte?

— Sânge de balenă şi un piure de legume, îi răspunse Bram. N-o să-mi ţină prea mult de foame. Bucătăria voastră a fost o descoperire minunată.

Se aşezară. Kawaresksenjajok ieşi şi reveni cu un copil de doi sau trei ani. Fetiţa avea capul acoperit cu un păr blond-portocaliu. Louis n-ar fi recunoscut-o ca fiind din specia Constructorii Oraşului. Băieţelul mai mare nu se vedea.

Mâncarea gătită de Bram era bună, deşi puţin ciudată. Bram trebuie să fi gătit pentru gustul Constructorilor Oraşului, utilizând plante din parcul de vânătoare. Era normal să lipsească unele elemente esenţiale ale dietei, sau să se găsească în cantităţi mici.

— Cât timp mă va ţine în viaţă o asemenea mâncare? întrebă Louis.

— Un falan, înainte ca să înceapă să se deterioreze comportamentul tău, îi răspunse Bram şi sorbi demonstrativ.

Acolitul se înfruptase deja din peştele crud. Louis se întoarse spre el.

— Îţi este încă foame?

— Mi-ajunge. Cel care-şi satisface foamea devine gras şi toropit. Fetiţa se târî de-a buşilea spre marginea mesei. Louis o arătă cu degetul. Harkee se întoarse; copilul ajunse la margine, alunecă, dar fu prins de degetele ei. Observă că strângerea ei aducea cu cea a unei maimuţe sau a unei Persoane Dependente.

— Crezi că voia să cadă? Hal — Femeia din specia Constructorii Oraşului râdea spre el. — Specie nepotrivită. — Apoi, brusc îl întrebă pe Protector: Putem să-l ţinem pe Louis o vreme?

Cu o clipă înainte de a răspunde, Bram iscodi cu privirea toate figurile celor adunaţi acolo, judecând, luând decizii.

— Puteţi să vă bucuraţi unul de celălalt până mâine la prânz. Louis, noi trebuie să ne întoarcem pe Ac. Nu putem afla mai multe până nu aşezăm sonda deasupra zidului. Ultimule, din cauza asta l-ai lăsat pe Louis treaz?

— Desigur. N-aş prea fi avut şanse să-i fac instructajul.

Din nou, privirea lui Bram îi cuprinse pe toţi; apoi, nodurosul spuse:

— Trebuie să cunosc Munţii Răsturnaţi şi zona de margine. Protectorii de pe Zidul de Margine nu trebuie să afle de mine. Întrebarea centrală este legată de Protectori. Trebuie să aflu unde se găsesc, câţi sunt, căror specii le aparţin, care le sunt intenţiile, metodele şi ţelurile. Am aflat ce-am putut, fără să acţionez, evitând să le atrag atenţia, când mi-a stat în putinţă. Reţeaua furată s-a apropiat şi mai mult de Zidul de Margine. Pesemne că Demonii intenţionează să ne arate ceva. Kawaresksenjajok, Harkabeeparolyn, voi mi-aţi arătat activitatea de pe Muntele Răsturnat departe de zona de lucru. Voi, Oamenii Sferei, mi-aţi adus înregistrări făcute pe unul dintre astroporturi. Acum ştiu mai multe despre Zidul de Margine decât îmi imaginasem că ar fi posibil. Curând, va trebui să mă arăt şi eu. Sfătuiţi-mă.

Acolitul vorbi primul.

— Dacă ceilalţi vor vedea sonda, vor bănui că sunt invadatorii interstelari. Ar trebui să te pregăteşti să aperi Centrul de Reparaţie…

— Da, dar sonda îl implică pe Păpuşar, nu pe mine. M-am pregătit. Ultimule?

Îl ciopârţise pe Acolit destul de rău, gândi Louis. De ce coopera atunci puiul de Kzin?

Ultimul nu spuse nimic.

Fiul lui Chmeee a venit la mine ca student. Bram avusese destul timp pentru a-l impresiona. Poate că am pierdut un student. Dacă aş fi ştiut, aş fi dorit respectul puiului…

Am concurat cu el şi l-am învins.Ha! Care este următorul pas?

— Harkabeeparolyn, ce ştiţi voi despre Protectori? întrebă Bram din nou.

Ea fusese profesor în Biblioteca Oraşului Plutitor, unde era student Kawaresksenjajok.

— Îmi amintesc imaginile armurilor colectate de pe o suprafaţă de zeci de mii de zile de mers în jurul nostru. Toate arătau foarte diferit, părând potrivite pentru diferite specii, dar toate aveau căşti cu creste şi încheieturi supradimensionate. Vechile poveşti fantastice vorbesc despre salvatori şi distrugători îngrozitori de privit, cu figuri asemeni armurilor, cu umeri mari, coate şi genunchi umflaţi. Nici un bărbat sau femeie nu putea lupta cu ei şi nici nu-i puteau tenta cu ceva. Bram, vrei să auzi aceste poveşti vechi?

— Când o să ştiu ce trebuie să aud, le voi învăţa, spuse Bram. Când întreb „Ce am uitat?” pot doar să sper că voi primi un răspuns util. Louis? Pământeanul ridică din umeri.

— Eu am rămas în urma voastră cu cel puţin doi falani.

Bram îi privi pe toţi. Figura sa împietrită nu afişa nici o expresie. Ultimul şi Constructorii Oraşului se uitau la el îngrijoraţi. Acolitul părea relaxat, poate chiar plictisit.

Bram ridică un scaun şi îl mută lângă o… structură scheletică dintr-un colţ nefolosit. Tuburi, domuri metalice şi sârme fuseseră fixate de un ax din lemn, într-o manieră nu prea utilă, dar nici chiar la întâmplare. Existaseră prea multe lucruri care îi abătuseră atenţia, dar abia acum îşi dădu seama de prezenţa ei. Louis ar fi zis că este o reprezentare sculpturală a unui capriciu vechi, ce nu avusese viaţă lungă. Structura respectivă poseda acel aspect de unitate estetică.

Dar Bram îl aşeză la locul potrivit, între genunchii săi, şi începu să-i ciupească corzile cu degetele…

— Ai terminat Recviemul de Mozart? întrebă Ultimul.

— O să vedem. Înregistrează.

Păpuşarul fluieră câteva comenzi pentru muzică programată spre ce-a de-a patra reţea. Louis ridică din sprâncene spre Harkabeeparolyn, care continua să stea pe genunchii săi. Acest nonsens le consuma timpul pe care l-ar fi putut petrece împreună… dar femeia îi şopti:

— Ascultă!

Degetele Protectorului învăluiră brusc instrumentul şi în aer explodă muzica.

Acolitul se îndreptă alene spre uşă şi dispăru.

Muzica se dovedea stranie, bogată şi precisă. Păpuşarul cânta acompaniamentul, dar Bram păstra structura muzicii. Louis nu-şi amintea unde mai auzise ceva asemănător.

Era muzică umană, ritmată, pentru nervi omeneşti. Nici un sunet imaginat de alieni nu ar fi acţionat astfel asupra sistemului său central. Simţea un optimism debordant… Un calm dumnezeiesc… dorinţe melancolice… puterea de a cuceri lumile, sau de a le muta din loc…

Ştia că muzica fusese creată de computere, nu produsă de unghiile picioarelor care loveau uşor suprafeţe tensionate sau plăci de bronz, unghii de mâini ciupind corzi, sau de o gură fără buze suflând într-un tub prevăzut cu găuri.

Îl excitase teribil şi, tanj, Harkabeeparolyn i se topise pe jumătate în poale. Ai avut dreptate, gândi el, dar nu ar fi întrerupt audiţia nici măcar pentru a rosti această şoaptă la urechea ei. În schimb, se lăsă pe spate şi permise vibraţiilor să-l inunde.

Când, în final, sunetele se topiră, rămase ca paralizat.

— Cred că o avem, decise Bram. Puse sculptura orchestrală alături. Ultimule, îţi mulţumesc. Louis, poţi să descrii efectele?

— Paralizante. Eu, ah… nu! Îmi pare rău, Bram, nu se poate transpune în cuvinte!

— Poate fi folosită ca un instrument de diplomaţie? Louis clătină din cap.

— Tanj dacă ştiu. Bram, te-ai gândit să montezi o reţea în craterul Pumnul-lui-Dumnezeu?

— De ce? Ah, ca să-l îndrept spre jos.

— Exact, spre jos şi în afară, pentru a obţine o vedere în planul Arcadei. Pumnul-lui-Dumnezeu este un con gol de dimensiunile unei luni — în fine, e uriaş, şi are o gaură în vârf. Ai putea monta acolo o fortăreaţă considerabilă, dacă ai putea s-o ancorezi în materialul de fundaţie al Lumii Inelare…

— Scrithul.

— Da, scrithul. Ar avea un volum cât o zecime din mărimea Centrului de Reparaţie şi ar fi cel puţin la fel de bine ascunsă.

— Să apăr suprafaţa Arcadei din interiorul Pumnului-lui-Dumnezeu?

Louis ezită.

— Sunt sigur că poţi să spionezi de acolo. Apărare? Orice inamic este îndemnat să creadă că se poate ascunde în umbra Lumii Inelare. Nu sunt sigur că te pot apăra de aceştia. Dacă lupţi de pe Zidul de Margine, rămâne aceeaşi problemă. Apărarea Antimeteoritică nu poate trage prin scrith, nu-i aşa?

— Nu putem să ne divizăm apărarea, decise Bram. Eu trebuie să comand Zidul de Margine, ca şi pe Protectorii de acolo. O să plasăm mâine la locul ei sonda de realimentare. Louis, când ţi-a venit această idee?

— Pur şi simplu, mi-a apărut deodată în minte. Poate că muzica m-a distras şi mintea a plecat fără mine.

— A mai ţâşnit şi altceva din creierul tău?

— Nu ştiu prea multe despre Protectori, spuse Louis. Există un schelet în încăperea Apărării Antimeteoritice. Nu m-ai lăsat să mă apropii, dar era vorba de un Protector, nu-i aşa?

— O să ţi-l arăt. Mâine, după ce plasăm sonda.

Vehiculul Oamenilor-Maşină devenise acum o sanie incontrolabilă, în timp ce cobora în viteză panta unui deal verde. Era o cursă de coşmar. Marginea săltată a plăcii le oferea crâmpeie mult mai depărtate şi mai înalte ale Muntelui Răsturnat. Louis remarcă o strălucire clipitoare deasupra liniei de zăpadă. Imperiul Oamenilor Nopţii ajunsese şi acolo.

24. ACELE OASE

Se dematerializară din lumina zilei, filtrată de nori, apărând în lumina roşiatică artificială a hangarului de pe Ac, de aici, făcură un nou salt, până în cabina echipajului, în timp ce o imagine a Zidului de Margine, culeasă de reţea, se detaşa în lumina aspră trimisă de soare în vid.

Bram sosi ultimul. Îşi aşeză sculptura orchestrală acolo unde Louis îşi aruncase componentele costumului său presurizat şi se îndreptă direct spre consola bucătăriei.

— Dă-ne ultimele date despre sondă, Ultimule!

Păpuşarul izbucni într-un cor orchestral. Ecuaţiile se scriau singure în aer, în simbolurile interplanetarei.

— Putem începe acum cu decelerarea la 2g. O s-o andocăm în cincisprezece ore şi jumătate.

— Mi-ai spus că sonda poate ajunge până la 10g?

— Prefer să am la dispoziţie o marjă de siguranţă.

— Ultimule, propulsorul sondei este o sursă de raze X, puternică şi uşor detectabilă. Să le oferim inamicilor un timp cât mai mic pentru a o depista şi a o doborî. Aştepţi, apoi decelerezi la 10g.

— La înălţime, evacuarea unui propulsor de fuziune devine mai strălucitoare şi, deci, mult mai detectabilă.

Bram tăcea.

— Aşteaptă, da, da. Deceleraţia la 10g începe peste şase ore. Andocarea în aproape nouă ore. Pot să mă întorc în cabina mea să mănânc, să mă îmbăiez, să dansez şi să dorm?

Protectorul începu să soarbă dintr-un fruct zemos. Nările Kzinului se umflară, deşi Louis nu percepu nici un miros.

— Le poţi face pe toate astea aici! spuse el.

— Bram, trebuie să intru în cabina mea când va veni momentul decelerării sondei. Lasă-mă să mă duc de acum.

— Arată-mi cabina ta.

Ultimul slobozi un tril fluierat. Peretele despărţitor se dizolvă şi cu toţii aveau prilejul să privească în cabina Ultimului.

Lumina era galbenă cu umbre de portocaliu, doar decorul era verdele unei păduri infinite dintr-o zonă temperată. Nu existau colţuri sau muchii. Podeaua, pereţii, masa, dulapurile erau toate curbe.

— Las-o aşa, îl instrui Bram. Îmbăiază-te şi dormi. Dacă dansezi, dansează singur…

Ultimul pufni ca dintr-o duzină de cornuri.

— Dacă văd o hologramă acolo unde ar trebui să-l văd pe Ultimul, va trebui să acţionez. Vrei să mă simt în siguranţă, nu-i aşa?

Protectorul se opri cu genunchii îndoiţi deasupra blocului de granit. Îl ridică, se roti şi îl lăsă jos.

Oh!

Ultimul păşi pe locul abia eliberat şi apăru în partea cealaltă a peretelui despărţitor.

Contururile cabinei se modificau pe măsură ce se deplasa. O sferă apăru din podea, căpătând culoarea unei piersici. Ultimul păşi delicat înăuntru. Sfera continuă să crească, aidoma unei flori, până ce aproape se închise deasupra: o cadă de baie înaltă, foarte asemănătoare cu cele utilizate în oraşele lunare.

Probabil că Bram sesizase privirea absorbită a lui Louis.

— Ce te-a şocat, Louis?

Ceea ce îl şocase era faptul că Ultimul nu mai avea să-i fie de ajutor. Bram avusese mult prea mult timp la dispoziţie pentru a-l intimida pe Păpuşar.

— … Această imagine de interior…, răspunse Louis. Cum ţi se pare cabina Ultimului?

— Asemeni unui uter, cred.

— Ce-ai zice de interiorul unui animal?

— Jucăm un joc de cuvinte?

— Este o diferenţă. S-ar putea să conteze. Femelele Păpuşar nu au uter. Un… animal de pradă a evoluat într-un simbiont, cu atât de multă vreme în urmă, încât ei cred despre el că este o femelă Păpuşar, dar nu este aşa. Nessus are un ovipozitor. Bram, caută în înregistrările Ultimului şi vezi dacă are un fişier despre viespea săpător.

— Viespea săpător, marcat, spuse Bram. Avem aproape nouă ore de înregistrare. Trebuia să-mi ţii o lecţie despre Protectori.

— Putem merge să privim oasele? îl întrerupse pământeanul.

— Lecţia! spuse Bram. Louis cedă.

— Strămoşul nostru a fost un Prăsitor Pak. Cei din neamul Pak evoluaseră pe o planetă din apropierea centrului galactic, să spunem la o sută treizeci de mii de falani de aici, la viteza luminii. — Treizeci de mii de ani-lumină şi un pic, gândi el.

— Unii dintre ei au încercat să înfiinţeze o colonie pe planeta mea, pe Pământ, cu mult timp în urmă. Dar nu exista suficient taliu pentru a alimenta virusul ce creştea în rădăcinile galbene, virus care transforma un Prăsitor într-un Protector. Protectorii au murit. Probabil, mai întâi, au curăţat locul de câţiva prădători, pentru a le oferi Prăsitorilor suficient spaţiu pentru a se răspândi. Imaturii Pak, Prăsitorii, au evoluat singuri, exact cum au făcut-o şi aici. S-au răspândit pe suprafaţa Pământului din zona aterizării în Africa şi Asia.

— Astea-s speculaţii?

— Am găsit oase de Prăsitori Pak la Olduvai Gorge şi în alte locuri, preciză Louis. Există şi un Protector Pak mumifiat la Institutul Smithsonian. L-au dezgropat de sub un deşert de pe Marte. Eu unul nu l-am văzut niciodată. Chiar şi la vârsta mea nu poţi să faci chiar totul. Dar i-am studiat holograma la cursul de Biologie Generală.

— Cum de aţi dat de el?

— Venise să salveze vechea colonie. Este o relatare auzită, de la un Centurar care mâncase rădăcinile galbene, dar probabil că Ultimul are toate astea în memoria calculatorului. Componentele navei, povestea lui Brennan, disecţia mumiei, chimia…

— Să nu-l deranjăm pe Ultimul. Dar tu ai studiat această mumie?

— Da.

— Hai să ne uităm la oase.

Mâna nodurosului se lăsă grea ca un pumn de bile din marmură, cuprinzând încheietura lui Louis într-un cleşte irezistibil. Acolitul îi urmă, fără costum. Kzinii nu se temeau de mirosul arborelui vieţii. Louis se trezi păşind rapid spre scheletul ce se distingea în lumina amplificată a stelelor.

Bram îi puse faţă-n faţă şi le ordonă:

— Reacţionaţi!

Acolitul dădu ocol scheletului.

— A murit în luptă, murmură el, apropiindu-şi nasul de uneltele şi îmbrăcămintea împrăştiate ale lui Cronos.

Louis îşi plimba vârful degetelor peste marginile erodate, unde fuseseră rupte oasele. O fi ghicit Bram că mai fusese acolo înainte?

— Ei bine, spuse Louis, par a fi vechi de mii de falani.

— Aproape şapte mii, confirmă Bram.

— A fost bătut până la moarte. De tine?

— De mine şi Anne.

Acolitul se întoarse — urechile lui păreau încordate.

— Spune-ne povestea. V-a provocat aici?

— Nu, noi ne ascundeam existenţa.

— Cum l-aţi găsit? Si cum aţi reuşit să-l păcăliţi?

— Trebuia să vină. Noi îl aşteptam.

Kzinul aşteptă, dar Bram nu mai continuă, aşa că şi Louis interveni:

— Ar putea fi chiar un Protector Pak deformat. Totuşi, fălcile au fost ale unui sfărâmător de oase. Craniul nu are o proeminenţă frontală prea mare. Cred că spatele este prea lung pentru un exemplar standard de Pak. Bram, cred că aici avem un mâncător de cadavre.

Acolitul se apropie şi el să vadă despre ce vorbea Louis.

— Pe ce te bazezi? îl întrebă nodurosul.

— Pe fălcile construite să sfarme oase. Un prădător trebuie să aibă colţi cu care să sfâşie marile artere sau abdomenul. Trunchiul lung îl avantaja când avea de-a face cu mese dificile. Lipsa frunţii proeminente — ei bine, el ieşea afară numai noaptea, sau poate că avea sprâncene stufoase care-i asigurau umbrirea ochilor, dar…

— Putea fi un Protector din specia Oamenii Nopţii? îl întrerupse Acolitul.

Deformează craniul, umflă încheieturile… Louis clătină din cap.

— Am văzut un copil Demon în satul Ţesătorilor. Am văzut adulţii printre Ucigaşii Neînfricaţi de Vampiri şi, demult, mai mulţi adulţi în ferma de ciuperci de sub Oraşul Plutitor. Aş jura că toţi făceau parte din aceeaşi specie, dar astea nu le aparţin. În plus, Demonii de la ferma de ciuperci erau un pic mai înalţi decât mine. Acesta are cu un sfert de metru mai puţin. N-are dinţi, desigur, dar priveşte-i mâinile. Mâinile unui Demon sunt mai mari, mai groase, pot rupe orice. Mai mult, chiar, Acolitule, specia comună este identică pe o distanţă de peste trei sute de milioane de kilometri.

Acolitul privea şi nu spunea nimic. Arareori putea fi văzut un Kzin liniştit.

— Dar este evident, spuse Bram răbdător. Acesta este strămoşul speciilor care au devenit Oamenii Nopţii.

— Cronos? se miră pământeanul.

— Zeul precursor al Grecilor?

Louis era uimit şi nu se sfii să recunoască:

— Ai studiat ceva.

Tanj, aşa învăţase şi muzica!

— Păpuşarii sunt intriganţi, nu-i aşa? Ultimul are înregistrări cuprinzând sute de generaţii de literatură umană, istorie orală Kzinti, secvenţe cu sculpturi tactile Kdatlyno, chiar şi câteva povestiri de răzbunare Trinoc. Din secolele voastre nouăsprezece sau douăzeci, am văzut spectacole bazate pe Dracula lui Bram Stoker, inclusiv operele lui Fred Saberhagen şi Anne Rice. Dar de ce să-i dăm numele de „Cronos”? Acest individ nu putea să fie primul, Louis. Să încheg pentru tine un tablou difuz din cuvinte? Cu optzeci de mii de falani în urmă, a existat un Protector Pak mort. Trebuie să fi fost deja bătrân, de sute de falani. Din câte ştim, e posibil să fi participat la construirea Arcadei. Să-l numim pe acela Cronos. Vechii Oamenii Nopţii au venit şi i-au mâncat carnea. Dacă acea carne de Protector nu le-a declanşat procesul de transformare, atunci cu siguranţă i-au găsit rădăcinile galbene, pe care Protectorul le avea cu el. Ei au devenit astfel Protectori. Şi dacă fuseseră mai mulţi, curând trebuie să fi rămas doar unul.

Louis atinse clavicula Protectorului mort. Se ridică un norişor de praf.

— Bram, acesta este cel mai vechi Protector despre care am aflat câte ceva. Poate că au fost şi alţi zei înaintea lui Cronos, despre care însă Grecii nu au aflat…

Bram aprobă din cap.

— Cum vrei. Fie şi Cronos!

— Marcat. Specia Cronos trebuie să fi mâncat cadavre vreme de mii de ani după ceva asemănător impactului care a produs Pumnul-lui-Dumnezeu.

— Trebuie să spui toate adevărurile banale cu voce tare? Ah, ai un student. Acolitule, înţelegi ce spune Louis?

— Adevărul este că înţeleg câte ceva, spuse Acolitul. Cifrele sunt ridicole, exceptând cazul în care cineva a condus Demonii într-o direcţie, pe distanţe mari, foarte mari. Un imperiu. Demonii trebuie să fie la fel, de-a lungul celor peste trei sute de milioane de kilometri. Probabil oriunde pe inel.

— Exact! Cronos şi-a îngrijit specia ca un păstor. Bram, ce zici? Nu încearcă un Protector să-şi prezerve propria zestre genetică?

— Exact! reluă Kzinul. Cum şi-a putut conduce Cronos propriii descendenţi? Chiar şi o schimbare bună miroase greşit. Stai, dar dacă el şi-a ales alţi mâncători similari de cadavre? Nu, ei trebuiau să-şi cârmuiască propriii urmaşi!

Acolitul învăţa cum să rezolve misterul.

— Era un Demon, spuse Bram. Simţul mirosului unui mâncător de cadavre este alterat de evoluţie. De ce să te apropii, ce să atingi, ce să pui în gură, fiecare reprezintă o alegere conştientă. Un Demon ar putea să fie mai liber decât alţi Protectori. El poate să-şi îndrume semenii spre ceea ce consideră a fi perfecţiunea.

Toţi trei priviră din nou scheletul. Trebuia să vină, spusese Bram. Aproape şapte mii de falani, mai spusese. O mie şapte sute de ani? Iar dacă suspiciunea, ce abia se născuse în mintea sa, avea un corespondent în realitate, ar fi fost mai bine să nu întrebe direct.

Era mai indicat s-o ia pe ocolite.

— Perechea ta este încă aici?

— S-ar putea ca Anne să fie moartă. Când am devenit conştienţi de faptul că Arcada este instabilă, că trebuiau să existe motoare pe margine, Anne a plecat să le repare. Am reuşit să o urmăresc o vreme. E posibil ca aceştia de acum, cei ce lucrează pe Zidul de Margine, s-o fi ucis.

— Bram, s-ar putea ca ea să-i fi făcut pe aceşti alţi Protectori.

— Anne nu simţea această nevoie când m-a părăsit. Ar fi trebuit să lucreze singură. Aceşti Protectori, înfloriţi mai târziu, s-ar putea să fie opera unuia foarte recent, Protectorul Oamenilor Sferei…

— Teela.

— Teela Brown. Perechea ta, accentuă Bram. Ultimul are înregistrări şi cu ea.

— Ai fost aici când a venit Teela?

— Da. A fost mult mai dificil să mă ascund de ea decât de Ultimul. Am urmărit-o cum învaţă să utilizeze Apărarea Antimeteoritică. Eram sigur că intenţiona să facă ceea ce trebuia să facă un Protector: trebuia să împiedice Arcada să se ciocnească de soare. Care au fost intenţiile sale adevărate, Louis?

— Teela era un Protector. Nu pot descifra mintea unui Protector.

— Dacă nici pe a ei, atunci pe a cui? insistă Bram.

— Ai văzut înregistrările. Teela era ciudată.

— În Centrul de Reparaţie au venit doi hominizi, continuă Bram. Au mâncat amândoi din rădăcină. Unul a murit. Celălalt a căzut într-o comă, care l-a condus la starea de Protector. Eu am avut timp să-mi ascund prezenţa şi să-mi pun la punct o serie de mijloace de spionare. Teela ta a rătăcit prin Centrul de Reparaţie. Era o plăcere s-o observ. A descoperit lucruri pe care eu nu le remarcasem şi, în cele din urmă, a venit aici. S-a jucat cu Apărarea Antimeteoritică şi cu monitorul telescopului. Apoi a plecat. Am reuşit să o urmăresc puţin, în timp ce se îndrepta spre Zidul de Margine. Ea utiliza un sistem de transport magnetic de pe zid, mult mai rapid decât sistemul pe care-l foloseam noi, şi avea un costum presurizat mult mai avansat.

— Timpul?

— Un obiect extrasolar lovise soarele cu douăzeci şi doi de falani în urmă. Furtuna de particule subatomice scosese Arcada din echilibru. Louis, Teela era extrem de grăbită.

Douăzeci şi doi de falani în urmă. Asta însemna că Lumea Inelară începuse să-şi piardă stabilitatea cu aproape cinci ani înainte ca Acul încins al Căutării să revină.

— Fusese educată pe Pământ, spuse Louis. Cu un creier de Protector şi beneficiind de cunoştinţele de fizică dobândite în şcoală, trebuie să-şi fi dat mai repede seama de situaţie. S-a dus să repare sistemul jeturilor de orientare. Ce a găsit acolo? Pe Anne?

— Anne ar fi trebuit să se ascundă, întări Bram. Ea ar fi urmărit-o pe Teela. La primul semn de incompetenţă, ar fi ucis-o.

— Hmm.

— O ştii doar…

— Ca femeie. Bram, nimeni n-o cunoştea pe Teela. Era un accident statistic, o femeie care era norocoasă de fiecare dată când avea nevoie de noroc, până când Nessus a selectat-o pentru expediţia sa pe Lumea Inelară. Orice fel de viaţă normală era, pur şi simplu, peste posibilităţile ei.

— Şi tatăl meu vorbea uneori de Teela, interveni Acolitul. Niciodată n-a ştiut cum să se poarte cu ea. Pentru Păpuşari, era o parte dintr-un program de selecţie prin reproducere dirijată, reproducere pentru noroc. Chmeee credea că ei reuşiseră.

— Nu, spuse scurt Bram.

— Este moartă, Bram, interveni Louis. Nu mai reprezintă o ameninţare pentru tine.

— Dar ce-ar fi putut lăsa în urmă un Protector, pentru a fasona un viitor pe care ea îl dorea? Noi plănuim cu mult înainte. Louis, ai văzut tot ce aveai nevoie să vezi?

— Da.

Bram se materializă înăuntru, strigând:

— Ultimule, trezeşte-te!

Dar Ultimul era deja treaz şi dansa în cabina sa… dansa cu trei fantome, trei Păpuşari prea translucizi pentru a-l ascunde.

— Bram, m-am gândit la ceva foarte isteţ. Am declanşat o aprindere scurtă, în urmă cu o oră, şi am coborât sonda sub zid, pentru a nu mai fi văzută de cei de pe navele invadatoare.

— Cifrele?

Ultimul începu să fluiere. Ecuaţiile se scriau cu linii de curcubeu. Bram le studie. Era pentru prima oară când Louis îl vedea total nemişcat, dar ecuaţiile păreau complexe, cu mult peste posibilităţile sale.

— Bine, rosti el în cele din urmă. Începe acum deceleraţia. Ultimul ciripi din nou. Zidul de Margine se lumină în spatele său…

— Marcat?

— Da, marcat, dacă asta nu te ascunde de mine.

… Zidul de Margine se mişca nefocalizat… vârful lui departe deasupra, vârfurile Munţilor Răsturnaţi, departe în jos. „Sonda trebuie să fi plutit la aproape cinci sute de kilometri înălţime”, gândi Louis.

Ultimul slobozi iar un tril. Louis căută din ochi rezultatele, dar nu putea remarca… o clipă, acum. Umbra nopţii pe Zidul de Margine în mişcare. Zărise o lumină albastră: reflexia unui mic propulsor cu fuziune. Ecuaţiile plutitoare spuneau mai clar: unele dintre numere descreşteau în permanenţă.

Trei fantome continuau să danseze cu Ultimul, iar Louis le cunoştea foarte bine! Coafura lor diferea, dar toate erau Nessus.

Acolitul rodea ceva din care se prelingeau picături roşii. Nu era o imagine prea apetisantă, dar lui Louis i se făcu brusc foame. Tastă un meniu pe peretele bucătăriei şi rămase atent cu un ochi la holograme.

— Ultimule, ce ştii tu despre Teela Brown? întrebă Bram. Păpuşarul începu să cânte ca un clopoţel de bronz. O a treia hologramă se deschise în spatele lui: un soi de tablă de materii, după cum bănui Louis. Cabina era plină de imagini.

— Vino aici! izbucni nodurosul. Vino aici imediat!

Ultimul nu ezitase. Făcuse câţiva paşi şi acum se afla lângă ei.

— N-am avut intenţii rele…

— Prefer să stai aici. Louis, Ultimule, Acolitule, încerc să conturez înfăţişarea unui Protector în mintea mea. Am imaginea întunecată a lui Cronos şi o cunosc intim pe Anne, dar Teela Brown este un Protector străin. Curând, va trebui să ne confruntăm cu ceilalţi. Ultimule, ce mi-ai arătat?

— Sunt înregistrări din Proiectul Umanii Norocoşi. Administraţia mea a considerat că aliaţii umani ne pot ajuta. Oamenii sunt norocoşi. Am vrut să scoatem în evidenţă acest lucru, făcându-i şi mai norocoşi. Experimentul a fost local, desfăşurându-se pe o singură planetă, Pământul. Noi am adăugat o loterie care oferea celor calificaţi un drept de naştere. Am ţinut evidenţa copiilor născuţi din noroc. Am finanţat o reţea socială, astfel încât aceşti copii să se poată întâlni şi prăsi.

— A fost ea norocoasă?

Louis nu asculta, nu ascultase deloc! Când ei reuşiseră să scape de pe Lumea Inelară, Teela rămăsese pe loc — fusese propria ei alegere. Louis avusese la dispoziţie patruzeci de ani să evite să se gândească la ea.

— A fost o câştigătoare la loterie din a şasea generaţie, dar Teela nu a fost norocoasă pentru Păpuşari, şi nici pentru asociaţii ei. Nu pot să cred că a fost norocoasă pentru ea. Orice creatură caută echilibrul. Teela şi-a pierdut perechea, apoi identitatea sexuală şi forma, apoi viaţa. Dar norocul este un lucru cu o explicaţie dubioasă.

— Dar dacă ea a căutat o cauză pentru care merita să moară? interveni Acolitul.

Louis oftă.

— Sau dacă ea dorea doar faptul de a fi mai inteligentă? continuă tânărul Kzin. Asemeni tatălui meu. Asemeni mie. Norocul i-a oferit aceste lucruri.

Bram se întoarse spre Louis, cerându-i părerea.

— E posibil, răspunse acesta. Este o interpretare interesantă. Patruzeci de ani, şi nu-şi dăduse niciodată seama de ceva ce se dovedea atât de evident pentru această pisică de unsprezece ani!

— Altceva?

Louis închise ochii. O putea vedea, o atingea.

— Un accident stupid a îndepărtat-o de noi. Noroc. Când am găsit-o, ea îl avea deja pe Căutător. Era un hominid impozant, tipul exploratorului puternic, un ghid minunat şi, presupun, se şi îndrăgostise de el…

— A fost perechea ta sau a lui?

— Poligamie în serie. Să trecem peste asta…

— Te-a părăsit pentru el?

— Nu doar pentru Căutător. Bram, ea găsise asta — această jucărie uriaşă. Niciodată nu s-a gândit că o depăşeşte, că este prea mare pentru a se juca cu ea. Acest ceva era dincolo de ea.

— Vroia să se joace cu Arcada? Fără să o distrugă, desigur. Şi numai un Protector putea s-o facă?

Louis se frecă la ochi.

— Deci, ai părăsit-o pe Lumea Inelară. Apoi?

— Probabil, Căutătorul a condus-o la Harta Marte, sau i-a povestit destule încât ea să ghicească restul. Ştia că dacă ajunge acolo, intra într-un loc straniu, un loc al secretelor! Ea… să ne închipuim… ea s-a trezit ca Protector. Căutătorul era mort. Teela devine Protector în Centrul de Reparaţie. Testează. Descoperă cum să transforme soarele într-un laser supratermal. Spulberă oare câteva comete?

— A făcut asta.

— Învaţă cum să afişeze imaginile telescopului pe dispozitivele Apărării Antimeteoritice. Remarcă faptul că Lumea Inelară are o oscilaţie. Remarcă poziţiile jeturilor de orientare de pe Zidul de Margine, dar majoritatea lor dispăruseră. Orice Protector putea să prezică rezultatul final.

— Pleacă spre Zidul de Margine. Bram, şi-a luat rădăcini cu ea?

— Rădăcini, o plantă abia înflorită şi oxid de taliu.

— Găseşte navele Constructorilor Oraşului ridicate lângă poziţiile jeturilor de orientare. Anne poate că înlocuise câteva… desigur. Asta a făcut Anne a ta: intercepta orice navă de-a Constructorilor Oraşului ce se întorcea din stele, desfăcea colectoarele Bussard şi le monta la loc pe zid. Este un alt lucru pe care Halrloprillalar nu mi l-a spus niciodată. Ea, împreună cu echipajul ei fuseseră scoşi pesemne cu forţa din navă şi trimişi înapoi prin Zidul de Margine de un Protector furios.

Bram aştepta.

— Biata Prill! Asta putea să rătăcească mintea oricui.

Aştepta.

— Aşa că existau deja câteva jeturi de orientare puse înapoi la locul lor, dar Teela crezuse că nu fuseseră încă furate de către constructorii de astronave. A preluat munca începută de Anne. Era o urgenţă. A transformat câţiva Prăsitori în Protectori. Mi-a povestit despre ei: unul din specia Oamenii Munţilor Răsturnaţi, un Vampir, un Demon. Cu toţii au început să monteze motoarele, pe măsură ce se întorceau navele. Au reuşit să adune douăzeci şi nu se mai zărea nici o navă, iar motoarele acestea nu furnizau suficientă putere. Teela i-a părăsit pe ceilalţi Protectori, pornind în căutarea de noi motoare. S-a întors la Centrul de Reparaţie. Ştia ce avea de făcut în continuare. Nu văzuse sosirea Acului încins al Căutării decât atunci când utilizase din nou telescopul Centrului de Reparaţie.

— Dar trebuie să fi avut un telescop şi pe zid! interveni Acolitul.

— Desigur, şi trebuie să fi fost suficient de mare pentru a vedea întorcându-se navele Constructorilor Oraşului. Acul, însă, era mult mai mic.

— Ar fi recunoscut Acul?

— O carcasă Produs General? Cu siguranţă.

— Cum ar fi putut afecta Acul planurile ei? interveni şi nodurosul.

— Ce ţi-am spus mai devreme, Bram, despre descifrarea minţii unui Protector?

— Dar ai putea să încerci.

Louis nu dorea să încerce.

— Iată ce mi-a spus mie Teela. Nu se putea hotărî să ucidă un trilion de oameni, chiar pentru a salva treizeci de trilioane. Inteligenţa Protectorului şi empatia Teelei Brown: le simţea morţile. Ştia că acest lucru trebuie făcut, şi că noi am înţeles cum anume — eu, Chmeee şi Ultimul —, dar nici nu ne putea lăsa pe noi s-o facem. Ne-a invitat s-o ucidem, Bram!

— Am văzut-o cum luptă. Aş fi putut să lupt mai bine dacă miza era moartea.

— Aşa este. A fost lupta vieţii mele, dar nimeni nu poate să învingă un Protector.

— Dacă ea ştia că nu poate dirija un jet de plasmă de-a lungul Zidului de Margine, de ce s-a întors atunci la Centrul de Reparaţie?

Întrebare prostească. Bram nu aştepta un răspuns.

— Ce dorea ea cu adevărat? mai murmură el. Louis clătină din cap.

— Ce doresc Protectorii? Este singurul lucru care l-am învăţat de la tine. Motivele tale sunt bine întemeiate. Tu îţi protejezi linia ta genetică. Când neamul se stinge, nu mai mănânci şi mori şi tu. Teela nu avea copii pe Lumea Inelară, dar existau hominizii. Rude, dacă închizi un ochi şi clipeşti puţin. Ea trebuia să-i salveze. De ce să aştepte? Cu Lumea Inelară descentrată…

Bram continuă raţionamentul.

— Ea aştepta Acul încins al Căutării, pentru programele derivative de computer ale Păpuşarilor. V-am urmărit cum le-aţi aplicat şi sunt bucuros că nu am intervenit.

Ah!

— De ce n-ai spus asta de la început? Tanj, la naiba, ce rost a mai avut lupta? — Aşteptă câteva clipe, apoi: Bram, a plecat Anne chiar după ce l-aţi ucis pe Cronos?

— I-au trebuit câteva zile ca să se pregătească.

— Si asta se întâmpla doar cu şapte mii de falani în urmă?

— Exact.

— În jurul anului 1200, după calendarul meu. A luat cu ea rădăcini? Sau trebuia să se întoarcă pentru a lua mai multe?

— Anne a luat rădăcini, o plantă îmbobocită şi ceva oxid de taliu. Ea a plantat arborele vieţii, dar recolta a fost compromisă după un timp, aşa că s-a întors după două mii de falani. N-a stat cu mine prea mult. N-am mai văzut-o de atunci. Fie şi-a întemeiat o grădină mai bună, fie a murit.

— Mda! Teela avusese aceleaşi idei? Rădăcini, plante, oxid de taliu. Dacă exista un loc bun de plantat toate astea, atunci grădina lui Anne acolo era. Teela ar fi ştiut despre ce este vorba.

— Anne ar fi ascuns-o bine.

— Nu poţi să ascunzi plantele de lumina soarelui. Şi nici nu o putea aşeza acolo unde orice trecător hominid ar fi mirosit-o. Ar fi trebuit să-i fie şi la-ndemână, undeva pe un Munte Răsturnat, într-un loc în care baloanele cu aer cald n-ar fi putut ajunge. O fisură, o prăpastie, poate. Iar acum, noi va trebui să ghicim dacă Teela a văzut-o.

— Şi dacă a făcut-o? Louis oftă.

— Bram, ce ai tu cu Protectorii în viaţă?

— Ultimule, arată-i. Propun să facem o baie.

25. OPŢIUNI IMPLICITE

Sonda acceleră la peste o sută cinci zeci de kilometri deasupra vârfurilor Munţilor Răsturnaţi. Lumea Inelară porni spre şi peste ea, asemeni unui râu îngheţat mai mare decât lumile, cu 1200 de kilometri pe secundă. Sonda încerca s-o prindă din urmă.

— Suntem în unghiul de vedere al acelor instalaţii de pe cometă pe care le-ai cruţat? îl întrebă Louis pe Păpuşar.

— Da, este suficient de sus deasupra planului Lumii Inelare, dar noi vom ateriza înainte ca lumina să atingă cometa.

Acolitul se întinse, masiv şi tăcut. Chmeee îl trimisese să înveţe, şi învăţase de la Bram în ultimi 2,2 falani. Să-l înveţe înţelepciunea ar fi fost o adevărată farsă, gândi Louis. Protectorii au inteligenţă ce le iese şi pe urechi, dar înţelepciune? Oare un Kzin putea sesiza diferenţa?

— Si ai spulberat orice ne putea observa?

— Da.

— Marcat. Arată-ne Zidul de Margine.

— De fapt, nu pot să vă arăt Protectorii, Louis. Asta a cerut Bram, dar nu pot atât de mult.

— Ce-ai obţinut?

Ultimul observase de luni şi de falani întregi Zidul de Margine şi Munţii Răsturnaţi. Heliografe clipitoare se găseau pretutindeni, nu numai pe Zidul de Margine. De câteva ori, sonda captase flashuri de la o presupusă specie client de pe câmpie.

Un sat defilă pe sub ei şi Ultimul îi îngheţă imaginea pentru ochii lor: o mie de case răspândite pe o latură a unei cascade magnifice de aproape trei kilometri înălţime. Pe cealaltă parte a cascadei, se afla o zonă de andocare pentru baloane cu aer cald, marcată de un pisc vopsit în portocaliu strălucitor. Sub zona de andocare, grupuri de fabrici şi depozite se întindeau în jos, printre gheaţă şi roci, până la o altă stâncă portocalie şi o zonă de andocare mai joasă. Fie că erau la înălţime sau zburau mai jos, călătorii puteau găsi, astfel, un refugiu.

Ultimul sări cu imaginea la alt sat, situat la optzeci de milioane de kilometri depărtare. Era răspândit pe pantele unor dealuri scunde şi verzi: case cu acoperişuri înclinate şi acoperite de gazon, alături de un şir vertical de clădiri industriale, cu locuri de aterizare marcate cu portocaliu deasupra şi dedesubt.

— Acolitule, spuse Louis, tu ai văzut mult mai multe din astea decât mine. Ce ar putea să-mi scape?

— Nu pot ghici ce-ar putea să-ţi scape ţie, Louis. Nu au probleme mai mari cu reciclarea gunoaielor decât o şcoală de peşti. Ei…

Louis izbucni în râs, expunându-şi întreaga dantură, impecabil de albă. Acolitul aşteptă să termine.

— Casele lor diferă, iar amplasarea urmează un anumit model. Baloanele şi fabricile sunt pretutindeni la fel. Bram şi cu mine am ajuns la concluzia că oglinzile Oamenilor Nopţii pot transmite desene, hărţi, alerte meteorologice, poate chiar muzică scrisă: un adevărat comerţ de idei.

— Şi comerţul între stele este la fel.

Zidul de Margine era o foaie continuă de scrith, materialul de fundaţie al Lumii Inelare, la fel de rezistent ca forţele ce ţin unite nucleele atomice. Chiar şi această forţă nu se dovedise suficientă în faţa unui meteorit ce se deplasa cu viteza Lumii Inelare. Louis remarcă o gaură străpunsă în partea superioară a zidului, la câteva milioane de kilometri în sensul invers rotaţiei faţă de celălalt Mare Ocean. În rest, nu se zăreau decât imenşii suporţi goi, distanţaţi la aproape cinci milioane de kilometri, de-a lungul unui zid monoton şi un fir subţire ce se zărea pe vârful zidului şi care se întindea pe o treime din lungimea lui. Pe aceasta o văzuseră şi cu unsprezece ani mai înainte: o cale de levitaţie magnetică, niciodată terminată.

Douăzeci şi trei dintre suporţi aveau acum montate motoarele. La cea mai mare amplificare, abia se puteau observa perechile subţiri de toroizi.

— Aici arată ca şi cum ar încerca să-l aprindă. Păpuşarul derulă imaginea pe repede înainte.

Schimbarea nu era mare. Fuziunea hidrogenului radia mai ales raze X. Un motor de fuziune radia lumină vizibilă pentru că era cald, sau pentru că i se adăugase o masă suplimentară pentru a i se mări puterea. Când un motor de pe Zidul de Margine era aprins, conturul din sârmă strălucea alb-fierbinte, şi se flexa în câmpurile magnetice de plasmă. Toroizii reprezentau un fel de gâtuiri ca un mijloc de viespe într-o clepsidră de sârmă alb-fierbinte, iar o flamă fantomatică indigo cobora din această axă. Douăzeci şi două de astfel de motoare într-un şir.

Ultimul prezenta imagini succesive ale activităţii din jurul celui de-al douăzeci şi treilea motor. Erau acolo macarale şi cabluri suficient de mari pentru a fi distinse, platforme ce puteau fi utilizate pentru levitaţie magnetică, dar nu exista nici o speranţă de a vedea ceva de dimensiunile unui om.

Toate gândurile lui Louis se concentrau numai în direcţia necesităţii de a găsi un loc în care Bram să nu-l poată auzi.

Protectorul utilizase setarea băii din cabina echipajului. Fără-ndoială că acest echipament îi ţinuseră pe Louis şi pe Chmeee sănătoşi, la fel ca şi pe Harkabeeparolyn şi Kawaresksenjajok. Cu toate acestea, cămăruţa era strâmtă şi primitivă. Se putea auzi până şi susurul duşului prin pereţi.

Louis începu cu un test.

— Având în vedere că face şi baie, sunt surprins că nu ţi-a folosit cabina.

— Louis, aş dori acum, dacă aş putea, să-ţi arăt cabina mea. Discul păşitor specializat este asigurat hard. Nu poate deplasa un străin.

— Îţi preţuieşti mult viaţa privată, mormăi Kzinul.

— Voi ştiţi foarte bine despre ce este vorba, spuse Ultimul. Am nevoie de companie. A lui Louis, sau chiar a ta, dacă nu mă pot înconjura de semenii mei. Suntem supuşi temerilor noastre. Mi-am urmat teama atunci când am conceput această navă.

— L-ai convins şi pe Bram de asta?

— Sper s-o fi făcut. Este adevărul.

Sonda mai avea o oră până să egaleze viteza de rotaţie a Lumii Inelare.

— Vom fi nevoiţi să utilizăm costumele presurizate, spuse Louis. Hai să le mai verificăm.

— Eu mi-l ţin pe al meu bine întreţinut, spuse Păpuşarul.

— Marcat. Trimite-mă pe mine şi pe Acolit în hangarul landerului.

— Ar trebui să vin şi eu, se răzgândi Ultimul. Mai sunt şi alte echipamente pe care ar trebui să le verific.

Dispăruseră toţi trei într-un fulger.

— Nu putem fi auziţi aici, îi asigură Ultimul. Acolitul mârâi. Louis vorbi primul:

— Să presupunem că nivelul de inteligenţă a unui Protector care doreşte cu adevărat să ne audă…

— Nu, Louis. Eu am intenţionat să te spionez pe tine şi pe Chmeee şi…

Pesemne Harkabeeparolyn nu le tăiase.

— Am făcut din acest loc postul meu de ascultare, continuă Păpuşarul. Nici o entitate nu putea adăuga un dispozitiv de spionat în hangarul landerului fără să bag de seamă.

Poate.

— Ultimule, nu eşti în siguranţă când te afli în cabina ta?

— Bram are o cale prin care mă poate ataca acolo.

— Poţi s-o blochezi?

— Nu mi-am dat seama ce poate fi.

— Un bluf imens? Bram a avut destul timp să se impună în faţa ta. Te-a înspăimântat.

Privirea Ultimului se concentră asupra pământeanului: vedere binoculară cu o bază de un metru.

— Nu ne-ai înţeles niciodată. Protectorul ascuns m-a înspăimântat de la bun început. Am rămas cu spaima în oase. Orice ai plănui ca să-l scurcircuitezi pe Bram, eu trebuie să accept riscul sau să-l resping, iar asta este numai o excepţie. Nu pot să nu mă gândesc la primejdii.

— Nu intenţionez să-mi încalc contractul.

— Excelent.

Existau costume presurizate şi rezerve de aer proiectate special pentru oameni. El şi Bram ar fi avut nevoie de câte două din fiecare. Louis verifică fermoarele de pe costume şi rezerve. Goli rezervoarele reciclatoarelor de deşeuri şi le umplu pe cele cu nutrienţi, curăţă interiorul costumelor, cisternele de aer şi apă, completă cu aer şi schimbă bateriile.

Acolitul se îngrijea de propriul său costum. Ultimul inspecta o stivă de discuri de păşit.

— Ştiu de ce a murit Teela Brown, spuse Louis.

— Protectorii mor destul de uşor, replică Ultimul, atunci când nu mai se simt utili…

Bărbatul clătină din cap.

— A găsit ceva. Poate grădina lui Anne, poate doar amprente pe motoarele Zidului de Margine. Oricum, şi-a dat seama că exista un Protector în Centrul de Reparaţie. Ea trebuia să aducă Acul în Harta Marte, dar când a făcut-o, ne-a transformat în ostatici. Singura cale prin care ne putea pune la adăpost era să moară. Dar…

— Louis, nu avem timp. Ce vrei de la noi?

— Vreau să schimbăm setarea discurilor de păşit fără ca Bram să ştie. Apoi le schimbăm la loc. Nu sunt încă sigur dacă am dreptate. Am nevoie de o opţiune implicită.

— Opţiune implicită? se miră Kzinul.

— Decide în avans ceea ce ai face, dacă nu ai avea timp de decis, îi răspunse Ultimul.

— Asemeni primei mişcări pe care o înveţi în lupta cu un pumnal Kzin, un wtsai, continuă Louis explicaţia. Dacă eşti atacat prea repede pentru a mai putea gândi, rămâne acest antrenament.

— Eviscerarea.

— Orice. Ştiu doar că există una. Floretă, pistol sau mână-n mână yogatsu, nu contează: antrenamentul ţi se transformă în reflex, aşa că nu mai trebuie să te gândeşti la altceva, atunci când eşti atacat. În acelaşi fel instruieşti un computer ce să facă dacă nu-i spui ce să facă.

— Isteaţă noţiune, conchise Kzinul.

— Ultimule, eu nu înţeleg prea bine reţeaua ta de discuri de păşit…

Discutară despre ea. Sistemul voia confirmarea că doreai cu adevărat schimbarea pe care o fluieraseşi sau o tastaseşi. Împinge marginea discului în jos.

— Marcat. Acum, am s-o pot face, iar voi nici n-o să băgaţi de seamă. Putem dezminţi. Acolitule, am nevoie de o distragere.

— Să vedem cum am putea s-o gândim, răspunse Acolitul.

— Eu unul n-am nici cea mai vagă idee. Am doar nevoie de ea, nu mai mult de două respiraţii.

În timp ce se materializau înapoi în cabină, Ultimul întrebă:

— Louis, eşti conştient că ai să mori? Pământeanul zâmbi uşor.

— Tradiţia spune că toţi murim. Există excepţii în cazul Păpuşarilor şi al Protectorilor. Bună, Bram. Vreo schimbare?

Nodurosul era furios.

— Ultimule, amplifică lumina şi factorul de apropiere. Satul! Sonda se deplasa prin umbră; dar mult mai aproape decât banda cu lumina zilei, se vedea un model strălucitor ce încrusta culorile palide ale zăpezii unei trecători în Muntele Răsturnat.

Ultimul slobozi o serie de triluri şi fluierături. Modelul deveni mai strălucitor şi începu să se extindă.

Satul de pe Muntele Răsturnat semăna cu o cruce uriaşă şi pătată, văzută aproape de deasupra. Casele aveau diferitele nuanţe de alb ale zăpezilor înconjurătoare: acoperişuri înclinate sub straturi de zăpadă se înşirau de-a lungul rambleurilor, pe o distanţă de treizeci de kilometri sau mai mult, având drept fundal stâncile golaşe şi zăpada împestriţată de cărări întunecate. Fabricile şi depozitele intersectau vertical respectiva bandă; erau mult mai apropiate unele de altele şi urcau de la nouă mii de metri până la vreo şaisprezece mii de metri altitudine. În vârf şi la bază, se vedeau petele ascuţite de portocaliu strălucitor, dar şi frânturi din alte culori.

Bram îşi controla impecabil furia.

— Aveam nevoie de voi. Mi-a fost teamă că sonda va trece înainte de a vă întoarce. Înţelegeţi de ce asta ar reprezenta un motiv de îngrijorare?

— Nu… da.

Atunci văzu şi Louis. Trei pătrate de un argintiu-strălucitor: trei dintre platformele de marfă supradimensionate. Una era goală, alta era încărcată cu marfă, dar nu se distingea cu ce anume. A treia, un pătrat maroniu cu o margine dreaptă: vehiculul Oamenilor-Maşină, încă aşezat pe platforma lui de transport. Aceasta era priponită de docul superior, alături de un pisc de stâncă golaşă pictat cu portocaliu strălucitor şi de două petece de galben, portocaliu şi albastru cobalt: baloane dezumflate.

— A fost o călătorie rapidă, aprecie Louis.

Lumina zilei se abătu peste sat cu 1200 de kilometri pe secundă. Imaginea deveni foarte strălucitoare, apoi reveni la culorile normale.

— Au propria lor reţea, le aminti Acolitul.

Ultimul deschise o nouă fereastră, alături de cea a sondei — patru în total. Acum, vedeau prin prova vehiculului.

Acolo se aflau Păstorii Roşii înfofoliţi în blănuri frumoase, cu benzi gri şi albe. Louis zări doar mâinile roşii în mânecile lungi, nasurile turtite şi ochii întunecaţi ascunşi de glugi, dar cine altcineva ar fi putut să fie? Neînfricaţii Ucigaşi de Vampiri. Celelalte forme îmblănite trebuie să fi fost Oamenii Muntelui Răsturnat. Mâinile lor erau late, iar degetele scurte şi groase. Feţele ce se întrezăreau în interiorul glugilor erau gri-argiritii, asemeni mâinilor.

În timp ce munceau cu toţii, scoteau pe nări norişori de aburi. Mâinile roşii şi cenuşii se agăţară de marginile difuze ale ferestrei şi imaginea tremură.

— Sonda îi va depăşi, înainte de a putea încetini, interveni Ultimul. Să o aduc din nou înapoi, pentru o altă imagine?

— De ce? replică Bram cu promptitudine. Noi avem imaginea noastră. Ultimule, ne apropiem de capătul sistemului de transport de pe zid şi de posibili martori. Când poţi, treci sonda peste zid.

— Am înţeles. Peste douăsprezece minute.

Acum, sonda se găsea în plină lumină şi lăsase mult în urmă satul. Reţeaua demontată îndura o mişcare smucită, fiind purtată de-a lungul unor locaşuri pentru mâini şi picioare săpate în stâncă. Fereastra ei se suprapuse peste celelalte.

— Unde aţi fost? întrebă brusc nodurosul.

Îi răspunse Louis.

— Momentul pentru verificarea unui costum de presurizat…

— Da. Raportează!

— … este înainte de a respira vidul…

— Voi aţi utilizat o listă de control. Eu îmi utilizez mintea.

— Iar prima ta greşeală va fi memorabilă.

— Raportează!

— Nu pot vorbi despre starea costumului Păpuşarului. Ale noastre ne vor ţine în viaţă timp de doi falani. Am umplut şi am schimbat tot ce se putea umple sau schimba. Ultimul mai are o rezervă de şase discuri de păşit, iar noi putem recicla ceva din ceea ce folosim acum. Putem instala reţele pretutindeni. Nu mai există nici o armă în hangarul landerului. Presupun că le-ai depozitat în altă parte. Tu decizi cu ce vrei să ne înarmăm. Nu ne-am mai gândit să verificăm altceva.

Bram nu spuse nimic.

Gabia de pe Patriarhul Ascuns nu arăta nici o schimbare şi Ultimul fluieră pentru a închide acea fereastră. Sonda de realimentare alerga de-a lungul Zidului de Margine pătat cu violet. Următoarea fereastră continua să tremure de-a lungul unei cărări ce cobora spre o pată rectangulară de zăpadă.

— Erai pe moarte, spuse Ultimul.

— Ai văzut… las-o baltă! răspunse Louis. Arată-mi acel raport medical.

Păpuşarul emise un sunet melodios. Înregistrarea medicală a lui Louis Wu blocă parţial ambele ferestre.

— Iată, este şi în interplanetară.

Chimia… restructurare majoră… diverticuloză… tanj!

— Ultimule, tu te-ai obişnuit cu vârsta pe care o ai. Oamenii bătrâni obişnuiesc să spună: „Dacă te trezeşti dimineaţa şi simţi că nu te doare nimic, înseamnă că ai murit în timpul nopţii…”

— Nu este de glumă!

— Dar chiar şi un idiot şi-ar da seama că este ceva în neregulă atunci când remarcă gaz în urina sa.

— M-am gândit că este nepotrivit să te observ în acele momente.

— Sunt mai liniştit. Chiar şi aşa, ai fi remarcat? Louis citi mai departe.

— Diverticuloză înseamnă băşici sparte pe colonul tău — colonul meu. Diverticulii te pot afecta destul de mult. Ai mei par a se fi extins atât de mult încât să se ataşeze de vezică. Apoi se infectează şi plesnesc. Asta va însemna un tub care să-mi conecteze colonul cu vezica. O fistulă.

— Şi ce-ai crezut?

— Aveam medkitul. Mi-a furnizat antibiotice. Câteva zile am sperat … în fine, bacteriile pot pătrunde în vezica umană şi produce gaze, dar medicamentele le-ar fi curăţat. Aşa că mi-am dat seama că am nevoie de un instalator.

De obicei, Acolitul nu privea direct în ochii cuiva, dar acum o făcea şi îşi ţinea urechile ciulite.

— Erai pe moarte? Pe moarte, când ai refuzat ofertele Ultimului?

— Exact. Ultimule, dacă ai fi ştiut, mi-ai mai fi acceptat contractul?

— Nu este o întrebare serioasă. Totuşi, Louis, îmi exprim admiraţia. Eşti un negociator de temut.

— Mulţumesc.

— Te rog să redeschizi vederea de pe sondă…, interveni Bram. Mulţumesc. În şase minute, ne vom ridica la nivelul marginii şi vom trece de partea cealaltă a zidului. Ultimule, cred că nu vom pierde semnalul.

— Scrithul opreşte un procentaj din neutrini. Este implicată un fel de reacţie nucleară ce are loc în fundaţia Lumii Inelare, dar semnalul va fi mai puţin predictibil şi îl voi putea compensa.

— Bine, aprobă nodurosul. Costumul meu este în ordine?

— Oricum, este rezerva mea, spuse Louis. Ia-l pe oricare ţi se pare mai norocos. Eu am să-l iau pe celălalt.

Sonda încetinea, încetinea.

— Acum?

— Acum.

26. DOCUL

Vehiculul şi platforma sa se ridicau din noapte. Warvia şi Tegger se ţineau unul de celălalt în caroseria pentru mărfuri. Teama de înălţimi era un lucru îngrozitor. Ţipaseră amândoi când simţiseră şocul, apoi izbucniseră în râs pentru că erau încă în viaţă.

Părăsirea adăpostului oferit de caroserie se dovedea o grea încercare. În aerul rece şi rarefiat, tremurau şi abia îşi trăgeau respiraţia. Soarele arunca în jur doar o umbră pătrată.

Demonii clipeau în lumina tot mai puternică şi în cele din urmă se târâră în caroserie, să doarmă.

Harpster îi adusese la înălţimea a două piscuri vopsite cu portocaliu, alături de altă platformă plutitoare şi trei coşuri ataşate de baloane dezumflate.

Satul se trezea. La vale, de-o parte şi de alta, forme îmblănite ieşeau de sub acoperişurile de zăpadă ale caselor şi se afundau în terenul înclinat din jur.

Chiar şi pentru un nomad cum era Tegger, aşezarea respectivă nu era mare. Apoi, era aproape invizibilă. Acoperişurile erau dreptunghiuri de zăpadă pe un teren de zăpadă; se puteau observa numai după umbrele pe care le aruncau.

Cinci localnici urcară anevoie, pentru a-i întâlni pe Vizitatorii de jos. O răpitoare cu cioc le dădea ocol. Păstorii Roşii îi priviră apropiindu-se, dar nu zăriră nimic din interiorul blănurilor. Băştinaşii cărau cu ei burdufuri cu apă şi blănuri suplimentare.

Apa era încălzită şi avea un gust minunat. Warvia şi Tegger se înfăşurară în blănuri în mare grabă şi le strânseră astfel încât numai nasurile să iasă afară. Asta şi respiraţia lor greoaie părea să îi amuze pe Oamenii Muntelui Răsturnat.

— Na, na, este o zi minunată! — Saron cântase cu o pronunţie aproape impenetrabilă. — O să intraţi în furtuni de ninsoare. Învăţaţi să respectaţi muntele!

Cei cinci dădeau ocol vehiculului din lemn şi oţel, fără să acorde nici o atenţie platformei plutitoare pe care stătea.

Oamenii Muntelui Răsturnat arătau ca nişte butoaie legate în straturi de blănuri vărgate alb cu gri. Blana lui Saron era diferită: era vărgată cu alb şi verde maroniu şi avea o glugă ce fusese capul vreunei creaturi fioroase. „Rangul său trebuia să iasă în evidenţă”, gândi Tegger şi decise că Saron trebuia să fie femeie. Era cea mai scundă dintre cei cinci. Vocea ei nu oferea nici o indicaţie, iar blana ascundea toate detaliile.

Saron studia reţeaua de bronz şi suportul din piatră pe care era întinsă.

— Acesta este ochiul? întrebă ea.

— Acesta, îi răspunse Warvia. Saron, noi nu ştim ce mai trebuie să facem.

— Ni s-a spus că vor veni Oamenii Nopţii. Unde sunt?

— Dorm. Încă nu este noapte. Saron izbucni în râs.

— Mama mea credea că astea erau scorneli! Ei vin noaptea? Roşii aprobară din cap.

Pasărea plutea deasupra lor, planând pe curenţii de aer, apoi căzu brusc departe, pe versant. Lovi întâi cu ghearele, şi acum se ridica cu ceva ce se zbătea în ciocul ei.

— Şi ce poate vedea ochiul? interveni Deb.

Tegger şi Warvia nu aveau nici o idee. Probabil că acest lucru era evident, căci Deb îşi răspunse singur:

— Fereastra şi pasajul. Luăm ochiul cu noi. Vorbeşte?

— Nu.

— De unde ştii că vede?

— Întreabă-i pe Harpster şi pe Buciuma.

— Mă duc să-i acopăr. Ar putea să îngheţe bocnă acolo.

— Aşa e, spuse Jennawil şi duseră pături în caroserie.

Harred şi Barraye aveau de lucru cu descărcatul reţelei de bronz şi a suportului ei de piatră. Tegger decise că erau bărbaţi. Deşi priviseră destul de uimiţi, din fundul glugilor lor, la Păstorii Roşii, aceştia rămăseseră tăcuţi. Se părea că femeia spunea tot ce era necesar.

Tegger încercă să-i ajute. Dar când apucă şi el de o margine a suportului reţelei simţi că se sufocă. Deb şi Jennawil săriră să-l ajute. Tegger se dădu la o parte din calea lor, abia respirând.

— Eşti slăbit, decise Saron.

Păstorul Roşu încercă să-şi liniştească respiraţia.

— Putem umbla.

— Plămânii voştri nu găsesc suficient aer. O să fiţi mai puternici mâine. Astăzi trebuie să vă odihniţi.

Cei patru ridicară reţeaua şi începură să coboare pieptiş, spre casele cu acoperiş de zăpadă. Saron mergea în faţă, pentru a le arăta treptele Warviei şi lui Tegger, gata să-i sprijine dacă alunecau.

Pasărea se abătu peste fâşia din piele care acoperea umerii lui Deb. Acesta se aplecă şi o blestemă într-o limbă străină, apoi îşi reluă poziţia dinainte.

Oamenii Muntelui Răsturnat păreau incredibil de stabili pe picioare.

Tegger şi Warvia mergeau ţinându-se de mână şi încercând să-şi menţină poziţia verticală. Fuseseră în mişcare prea mult timp. Muntele părea că se clatină sub ei. Vântul se strecura prin cele mai mici spărturi din blana lor. Tegger privea lumea de afară de sub glugă cu ochii pe jumătate închişi şi plini de lacrimi.

Îi revenise o parte din suflu, astfel încât reuşi să-l întrebe pe Deb:

— Acesta este limba voastră, nu? Cum ai învăţat limba comercială? Vocalele şi consoanele lui Deb erau distorsionate. Trebuia să prindă sensul cuvintelor peste şuierul vântului.

— Oamenii Nopţii, zic, îţi spun orice. Dar voi, voi nu povestiţi nimic la vishnishtee de la şes. Păstraţi secretele noastre. Da?

Tegger nu ştia ce însemnă cuvântul, dar Warvia îl prinsese. Ea spuse Vashnesht, rostindu-l corect, şi le răspunse celorlalţi:

— Da.

Vashnesht Protector. Păstrează secretele faţă de Protectorii de sub Munţii Răsturnaţi.

— Da, spuse şi Tegger. Deb continuă.

— Teela a venit de jos, de la şes, continuă Deb. Era o persoană ciudată, numai umflături, nu putea să resheze. Înţelegi, reshtra? Nu putea. Nimic acolo. Ne-a lăsat să ne uităm. Apoi, ne-a învăţat să vorbim. Ştiam limbajul oglinzilor, dar îl vorbeam greşit. Teela ne-a învăţat, şi pe urmă ne-a spus să-i învăţăm şi pe cei ce călătoresc cu baloanele. Apoi, ea a plecat prin pasaj. A venit înapoi după şaptezeci de falani, fără să se fi schimbat. Noi am crezut că ea era un vishnishtee, dar acum ştim.

Treceau printre case: case rectilinii, construite din lemn, ce trebuie să fi fost adus din pădurile de dedesubt. Stârniseră curiozitatea unui cârd de copii: ochişori ce scrutau de sub glugile de blană şi sporovăieli însoţite de nori de aburi. Warvia încerca să le răspundă.

— Putem să vorbim cu această Teela? întrebă Tegger.

— Teela a coborât de patruzeci de falani sau mai mult, răspunse Deb.

— Mai mult, adăugă Saron sec.

— Ce ştiţi voi despre rishtra? întrebă Jennawil. Tegger o privi pe Warvia. Aceasta căută să câştige timp.

— Cum de aţi auzit voi de rishathra? Mai aveţi şi alţi Vizitatori de jos? Localnicii izbucniră în râs, chiar şi bărbaţii.

— Nu de jos, preciză Deb, ci din lateral! Ne vizitează oameni din munţii apropiaţi…

— Dar sunt cu toţii Oamenii Munţilor Răsturnaţi, nu-i aşa?

— Wairbeea, oamenii munţilor nu sunt de un singur fel! Noi suntem Punctul înalt. Saron…

Ajunseră în faţa unei uşi. Tegger îi făcu loc Warviei, lăsând-o să treacă înaintea lui. Pasărea coborî pe umărul lui Deb când acesta intră.

Acel spaţiu strâmt nu era casa propriu-zisă, ci numai o mică antecameră sprijinită pe stâlpi din lemn şi prevăzută cu cârlige pentru blănuri. Uşile de la cele două extremităţi se deschideau în sensuri opuse.

Începură să-şi dezbrace blănurile. Reprezentanţii celor două specii se dovedeau extrem de nerăbdători să se privească unii pe alţii.

Oamenii Punctului înalt aveau feţe şi torsuri late, guri mari şi ochi înfundaţi în orbite. Aveau părul — şi bărbile, la bărbaţi — creţ şi închis la culoare! Sub blănuri, purtau haine care le acopereau trunchiul de la coate până la genunchi, iar sub manşete se vedea destul păr creţ.

Deb era o femeie puternică, în floarea vârstei. Pasărea, Skreepu, îi aparţinea ei. La fel şi tinerii ce semănau perfect, Harred şi Barraye: erau băieţii ei. Jennawil era o tânără femeie, perechea lui Barraye.

Şi Saron era femeie, dar bătrână şi ridată, cu voce groasă. Avea ceva aparte la maxilare şi mâini.

— Eşti şi tu din Punctul înalt? o întrebă Warvia.

— Nu, sunt din Două Vârfuri. Un balon ne-a adus aici, la Punctul înalt, de dincolo de Micuţa, unde doream să mergem în vizită. Uneori, vântul suflă greşit pe aici. Nu ne-am putut întoarce. Ceilalţi au zburat ca să exploreze, iar eu l-am găsit pe bărbatul meu, Makray, convingător. El nu mai putea să aibă copii, eu îi aveam pe ai mei, de ce nu?

În timp ce Deb îşi dezbrăca blana şi o agăţa, Skreepu i se agăţă de pieptarul din piele. Când Saron îi conduse pe ceilalţi în încăperea principală, pasărea imensă îşi luă zborul şi o urmă.

Plafonul era foarte înalt, iar mobilierul minimal. Exista o prăjină înaltă pentru pasăre, două mese scunde şi nici un scaun. Aceasta reprezenta o jumătate din casa Vizitatorilor, despărţită de cealaltă jumătate de un antreu lung. Tegger se întrebă dacă aveau să întâlnească pe vreunul din Vizitatorii care locuiau dincolo.

Bărbaţii rezemară reţeaua de bronz de perete. Apoi, localnicii se aşezară pe jos, încrucişându-şi picioarele sub ei, într-un cerc care lăsa loc şi pentru oaspeţii lor.

— Acesta este locul vostru, casa Vizitatorilor, spuse Saron. Este suficient de cald pentru majoritatea celor care vin, dar voi poate că doriţi să dormiţi înveliţi în blănuri.

Jennawil făcu un semn spre ea.

— Noi suntem din Punctul înalt. Cei de alături, în sensul de rotaţie, îşi spun Poporul Vultur. Au nasul asemeni ciocurilor. Ei sunt mai mici decât noi şi nu atât de puternici, dar baloanele lor sunt cele mai bune din câte am văzut. Ei vând baloane altor neamuri. Putem avea copii cu ei, dar asta se întâmplă atât de rar încât putem să reshem cu riscuri mici. Spre sensul invers rotaţiei, se găsesc Oamenii Gheţii. Ei trăiesc mai sus şi frigul îi afectează mai puţin. Mazarestch are un băiat de la un bărbat din această specie. După cum povesteşte ea, rezistenţa lor mută munţii. Băiatul Jartj poate să se avânte mult mai sus decât oricare copil de vârsta lui. Vizitatorii vin atât dinspre sensul de rotaţie, cât şi din sens invers. Noi îi primim bine şi reshem cu ei, dar nu avem copii împreună. Ei spun că la fel se întâmplă şi cu ei. Reshtra este pentru specii diferite, împerecherea este între doi de acelaşi fel. Oamenii din munţii învecinaţi pot să se împerecheze, cei de mai departe nu. Teela ne-a spus că strămoşii noştri trebuie să fi călătorit din munte în munte, schimbându-se pe parcurs. Şi voi?

Warvia izbucni în râs atât de tare încât nu mai putea vorbi. „Părea mai mult amuzată decât stânjenită”, gândi Tegger. El încercă să dea un răspuns pentru amândoi.

— La şes, călătoria este uşoară. Acolo, toate speciile sunt amestecate. Am văzut toate felurile posibile de rishathra. Noi, Păstorii Roşii, călătorim cu animalele pe care le îngrijim, toată viaţa noastră. Noi nu putem risha. Doar ne împerechem.

Nu putea să-şi dea seama cum reacţionaseră la asta: figurile lor erau prea nefamiliare.

— Anumite specii rishează pentru plăcere, adăugă el, altele pentru contracte comerciale, pentru a pune capăt unui război sau ca să amâne naşterea unui copil. Noi am auzit de Adunătorii de Buruieni, ce aproape nu au minte, care rishează foarte frumos, convenabil pentru cei care au timp — care nu se grăbesc. Oamenii Apei rishează cu oricine îşi poate ţine respiraţia suficient de mult, dar sunt puţini…

— Oamenii Apei?

— Trăiesc sub apă lichidă, Barraye. Presupun că voi nu aveţi prea multă din asta.

Râsete.

— Voi nu rishaţi, numai ascultaţi? o întrebă Jennawil pe Warvia.

— Ce-ar putea face semenii noştri când vin Vizitatorii? Dar poate că o să vreţi să vorbiţi şi cu Oamenii Nopţii, când se vor trezi.

Tegger văzu că Jennawil se străduia să nu râdă.

— Vă rog să înţelegeţi, interveni Saron, noi am reshat numai cu specii din munţii din apropiere. Speciile Munţilor Răsturnaţi, noi toţi, suntem foarte asemănători chiar dacă nu putem avea copii. Voi…

Căuta un cuvânt pe care nu-l găsea.

Un pic stranii? Foarte ciudaţi? Demoni de jos? Înainte ca liniştea să devină supărătoare, Warvia interveni:

— Noi am auzit că Protectorii pot pătrunde orice secret. Cum speraţi voi că puteţi ascunde ceva?

— De vishnishtee de la şes, preciză Deb.

— Vishnishtee reprezintă un pericol, începu să explice Saron. Aşa ne-au spus Teela, Oamenii Nopţii şi legendele noastre. Dar pasajul aparţine celor din Punctul înalt. Pasajul îi interesează pe vishnishtee. Pasajul străbate Zidul de Margine. Ei pot ieşi afară din lume pe acolo, dacă poartă costumele lor ca nişte baloane şi glugile cu ferestre. Oamenii Nopţii nu doresc să atragă atenţia acestor vishnishtee.

— Voi aveţi Protectori aici?

Părea clar că Saron vorbea atât pentru reţeaua de bronz, cât şi pentru Tegger şi Warvia.

— Trei vishnishtee de la şes stăpânesc pasajul. Mai mult: au luat câţiva dintre noi, pe cei mai bătrâni, şi unii dintre aceştia s-au întors ca vishnishtee. Când a strălucit Lumina Morţii, vishnishtee de la şes ne-au arătat cum să ne ascundem. Iarba sau stâncile erau suficiente pentru a opri lumina ce strălucea prin blană şi carne, dar cel mai bine era să ne ascundem chiar în pasaj. Makray vâna, când a strălucit Lumina Morţii. La jumătate de zi de adăpost, şi fără nici un vishnishtee care să-i spună că are nevoie de el.

— Mulţi dintre noi am ieşit la vânătoare, continuă povestea Deb. Unul din trei a murit. După aceea, s-au născut copiii ciudaţi şi slabi. Pe toţi munţii din jur se spuneau aceleaşi poveşti, dar numai noi şi munţii din jur aveam vishnishtee care să ne avertizeze. Vishnishtee de la şes nu sunt complet răi.

— Lumina Morţii? se miră Tegger.

Probabil că nici unul dintre cei din Punctul înalt nu dorise să audă întrebarea, astfel încât el nu mai insistă.

— Vishnishtee din Punctul înalt îi slujesc pe cei de la şes, ca să ne ţină în siguranţă, vorbi mai departe Saron. Dar ei nu vor să le spună unde avem oglinda, iar aceştia nu vor afla singuri. Se pricep să afle secrete, dar munţii nu sunt ai lor.

Warvia oftă.

— Oamenii Nopţii vor fi foarte mulţumiţi de răspunsurile voastre. Noi am călătorit foarte mult ca să-i găsim. Fără-ndoială, ei vor avea întrebări mai bune.

— Si Louis Wu, interveni Deb. Sau este doar o poveste?

— De unde ai auzit de ea?

— Din mesajele oglinzilor şi de la Teela.

— Louis Wu a fiert un ocean, spuse Tegger. Halrloprillalar, Constructorul Oraşului, a făcut comerţ şi a rishat cu el. Louis Wu este real. Dar se află el de partea cealaltă a acestei pânze de păianjen? Deb, acum avem nevoie de somn.

— Aşa e! îl susţinu perechea lui. Jennawil exprimă uimirea tuturor:

— Dar este mijlocul zilei!

— Noi am lucrat în timpul nopţii, adăugă Warvia. Respiraţia este greoaie…

— Lăsaţi-i să doarmă acum! ordonă Saron. Noi plecăm. Tegger, Wairbeea, vă veţi trezi o dată cu Oamenii Nopţii?

Tegger îşi aduna cu greu gândurile şi abia mai ţinea ochii deschişi.

— Să sperăm.

— Mâncarea este în spatele acestei uşi. Flup, am uitat! Ce mâncaţi voi?

— Carne de vânat proaspăt, spuse Warvia.

— În spatele acelor uşiţe… nu, nu-i nimic. Skreepu va găsi ceva pentru voi. Somn uşor.

Oamenii Punctului înalt ieşiră pe rând din încăpere.

Căutară în spatele uşiţelor, dar, din această cauză, cam jumătate din căldură se scurse din cameră. Dincolo de ele descoperiră hrana — hrană pentru vizitatori, plante şi carne veche, nu hrana Păstorilor Roşii — şi împrejurimile acoperite de zăpadă, văzute printre gratiile de lemn. Gratii pentru a o feri de prădători şi aer liber pentru a o ţine la rece.

Warvia şi Tegger se înghesuiră unul în altul; aveau blănuri şi sub ei şi deasupra lor. Îşi aşezară hainele alături, să se aerisească. Trupurile lor îşi păstraseră căldura, dar Tegger simţea frigul cu nasul. Auzea bocănituri dincolo de perete — probabil că gazdele lor îşi potriveau şi ei blănurile.

Aproape adormise, când Warvia îşi exprimă un gând cu voce tare:

— Şoapta ar fi avut întrebări mai bune.

— Şoapta a fost doar nebunia mea, spuse el.

— Şi a mea. Şoapta m-a învăţat nişte lucruri…

— Ce?

— Ea a fost cu noi pe sania aeriană, sub vehicul, îi şopti Warvia la ureche. M-a învăţat câte ceva despre viteză, astfel încât viteza noastră să nu mă scoată din minţi. Ea se ascunde de ceilalţi. Nu vreau ca reţeaua să ne audă.

Tegger privi spre reţeaua rezemată de perete, ce reflecta imaginea întregii camere, şi pufni în râs.

— Dar dacă reţeaua nu este decât o bucată de piatră…

— Am fi cu toţii nişte mari proşti.

— Cum arată Şoapta?

— N-am văzut-o niciodată. Probabil este un spirit fără corp.

— Ce te-a învăţat? Nu, nu-mi povesti acum. Trebuie să dormim.

— De ce ai spus că noi nu putem să rishăm? Din cauză că arată atât de ciudat?

— Nu. Nu sunt mai ciudaţi decât Oamenii Nisipului. M-am şi văzut în minte în braţele lui Jennawil, trăgându-mi sufletul ca peştele pe uscat… Warvia îi râse plăcut în ureche.

— Apoi mi-am adus aminte că ei vorbesc cu — vorbesc pentru — imperiul Demonilor. Noi vom fi faimoşi. Vrei ca, într-o bună zi, să te aşezi undeva, într-o bună zi, unde nici un Păstor Roşu n-a auzit de Păstorii Roşii care rishază cu fiecare specie de sub Arcadă?

— Dar n-am făcut aşa ceva!

— Povestirile se amplifică atunci când sunt spuse. Cei din imperiului Demonilor sunt mari povestitori, iar Oamenii Muntelui Răsturnat de aici le vorbesc limba, iar tu şi cu mine am distrus cel mai mare cuib de Vampiri de sub Arcadă.

— Aşa este.

— Te-ai gândit…

— Este o noutate pentru ei. Au rishat numai cu oameni asemănători lor. Iubitule, ţi-ar place să predai rishathra, fie şi numai o dată?

Adormiră.

27. LOVE CRAFT

Sonda se înclină foarte mult şi ţâşni drept înainte cu o acceleraţie de 10g. Se apropia rapid de Zidul de Margine. Fundalul albastru se îngustă până dispăru cu desăvârşire. Sonda continuă să se înalţe.

Muchia zidului Lumii Inelare era foarte îngustă. Sonda o depăşi cu aproape o sută de metri şi descrise un arc peste ea. Un norişor de flamă de fuziune îi opri căderea lăsând-o să plutească spre spatele întunecat al unui zid negru ce părea că ajunge până în ceruri.

Încetinise. Plutea. Se poziţiona.

O fereastră se deschisese brusc peste celelalte. Ea arăta sonda plutind pe o flamă indigo, apoi aceasta căzu şi nu se mai văzu decât bolta înstelată.

— V-am oferit o imagine a reţelei de dincolo de Zidul de Margine, spuse Ultimul.

— Avem nevoie de o imagine de dedesubt. Hai să ne ducem acolo! comandă Bram.

— Am înţeles.

Dar Ultimul nu întreprindea nimic.

— Ultimule!

— Sonda are deja instrucţiunile mele. Opreşte motoarele. Roteşte. Imagine.

Sonda se rotea în timp ce cădea. Imaginea se rotea şi ea: Zidul de Margine negru, strălucirea soarelui, bolta înstelată… un cablu argintiu strălucea pe fundalul negru, presărat cu stele, de sub sonda ce cădea.

— Asta! izbucni Louis. O vedeţi? Aveţi nevoie de încă un impuls sau ne vom lovi de ea.

— Impuls, am înţeles.

Se auzi un şuvoi de triluri şi fluierături, apoi:

— Ce-ar putea fi?

— E prea îngust pentru a fi vorba de un astroport.

Aşteptau, din cauza decalajului temporal, provocat de viteza luminii. Cablul argintiu devenea tot mai mare şi mai clar. Acum, părea inelat ca un vierme de pământ argintiu. Unsprezece minute…

Rotaţia sondei se opri. Imaginea din fereastră tremura: sonda accelera învăluită în flamele razelor X.

Lumina unei nove explodă în fereastra-hologramă.

Louis îşi acoperi ochii cu mâna şi auzi o muzică infernală, apoi o voce care-şi pierduse orice inflexiune omenească.

— Sursa mea de combustibil este distrusă!

— Pe mină mă preocupă inamicii care au tras în noi, rosti Bram cu o voce seacă.

— Am fost provocaţi! Înarmează-mă şi trimite-mă acolo!

Fusese mai mult un urlet bestial, încărcat de turbare. Era ideea Acolitului pentru a crea o diversiune ? Sau erau închişi alături de un Kzin dement?

— Dă-mi voie să ajung în cabina mea, se rugă Ultimul. Trebuie să văd ce mai funcţionează.

— Ce-ar mai putea funcţiona? Sonda ta este distrusă, iar noi am fost atacaţi… suntem deconspiraţi. Un invadator ar fi putut să acţioneze atât de rapid, sau este vorba de un Protector?

— Cel puţin, discul de păşit ar trebui să nu fi fost afectat. Louis deschise ochii.

— De ce?

— Pentru că nu sunt prost! behăi Ultimul. Pe când traversam zidul, am deschis o legătură cu discul de păşit. Un jet de plasmă, o armă cinetică, orice ameninţare ar fi trebuit să treacă prin ea.

— Direct spre ce?

Louis clipea. Încă mai vedea pete şi stele colorate.

— L-am legat de discul de păşit de pe Mons Olimpus.

Bărbatul izbucni în râs. Probabil că era prea mult să spere că o mie de marţieni tocmai potriveau o nouă capcană, când discul de păşit începuse să împrăştie peste ei plasmă la temperaturi stelare, dar ceee…

Gheare puternice îl strângeau de umăr şi un miros de carne roşie îi pătrunse în nări.

— Suntem în război, Louis Wu! Nu este momentul pentru distracţii! Distracţii. Marcat.

— Acolitule, îmbracă-ţi costumul. Adu-l şi pe-al meu, precum şi un spray de reţele şi discul meu de transport de unde l-a pus Bram… Bram?

— E în sala de mese de pe Patriarhul Ascuns, preciză acesta.

— Ultimule, trimite-l întâi acolo. Bram, dă-i câteva arme. Dacă tot avem un disc de păşit funcţional pe sondă, ar trebui să-l folosim.

— Daţi-i drumul! hotărî Bram.

Ultimul şuieră/fluieră/ţiui. Acolitul făcu un pas şi dispăru. Ultimul se îndreptă şi el spre locul unde fusese blocul de granit şi apăru în cabină.

Limbile sale lingeau ceea ce părea a fi un set de piese de şah extraterestre, dar care trebuie să fi fost o tastatură virtuală. Unul dintre capete se ridică pentru a le comunica victorios:

— Avem legătura. Discul de păşit mai funcţionează.

— Încearcă cu sprayul de reţele, ordonă Bram.

— Pe ce să-l împrăştii?

— Pe vid.

Unsprezece minute mai târziu, fereastra întunecată se lumină din nou: o boltă de stele rotitoare, cu mici ondulaţii pe ea. Louis îşi imagina reţeaua, în lipsa de gravitaţie şi în vid învârtindu-se puţin — se învârtea cumva şi sonda? —, depărtându-se continuu de aceasta. Şi, în timp ce Protectorul era preocupat de Kzin şi încerca să-l supravegheze pe Păpuşar, precum şi cele patru ferestre — hologramă, Louis îngenunche deasupra discului de păşit şi-i ridică marginea.

O hologramă transparentă, cu trasee strălucitoare, se ivi chiar deasupra lui: harta discurilor de păşit. O imagine mai mare ar fi fost periculoasă, dar Ultimul avusese grijă de asta. Louis tastă schimbările rapid şi aşeză la loc marginea.

— Ai văzut?

— Ultimule, explică-mi şi mie cum de ne-a scăpat până acum! Mai mult ca sigur, Ultimul şi Bram nu-l observaseră. Louis se întoarse.

Văzut prin reţeaua ce plutea în imponderabilitate, cablul argintiu devenise o panglică argintie cu marginile ridicate, un fel de miniatură a Lumii Inelare. Toroizi subţiri se arcuiau peste ea.

Fără îndoială, era vorba de sistemul de transport: calea de levitaţie magnetică montată de-a lungul culmii Zidului de Margine, pe o treime din lungimea lui. Echipa de reparaţie a Teelei trebuie să o fi continuat peste zid şi în jos, pe partea lui exterioară.

— Eu unul n-am mai supravegheat Zidul de Margine de mai bine de o jumătate de an, interveni Louis.

— Trebuia să-l studiem mai de aproape, spuse Ultimul.

Calea argintie ţâşnise pe lângă marginea ferestrei. Acum se mai vedea doar bolta înstelată. Reţeaua plutitoare se afla sub fundaţia Lumii Inelare şi cădea spre univers.

— Ar fi trebuit să ghicesc, insistă pământeanul. La fel şi tu, Bram. Ce altceva ar fi putut folosi echipajul Teelei, pentru a deplasa jeturile de orientare recuperate?

— Terminalul este departe, spre sensul de rotaţie, probabil pe platforma unui astroport. Nu suntem în locul potrivit pentru a căuta o fabrică.

Platforma de transport se materializă înăuntru, alături de costumele presurizate şi un spray de reţele, ataşat de lucrurile lui Louis. Acesta le dădu la o parte, pentru a-i face loc Acolitului.

Kzinul apăru şi el, echipat complet în costumul spaţial: baloane concentrice şi transparente şi o cască asemeni unui bol de peşti.

— Suntem gata? întrebă el, scoţându-şi casca. Louis făcu un semn spre bolta înstelată.

— Nu cred că vrei să ajungi acolo.

— Legătura este încă deschisă şi a încetat să se mai rotească, vorbi Ultimul pe neaşteptate.

— Ce…? bâigui Louis uluit. Bram interveni şi el:

— Împroşcată cu o flamă de plasmă, doborâtă de la mai mult de o mie de kilometri şi încă funcţionează? Improbabil!

Louis ridică sprayul de reţele de pe platforma de transport şi-l îndemnă:

— Încearcă asta.

Capetele se întoarseră, dar nimeni nu-i luă sprayul.

— Ultimule, adăugă bărbatul, aş vrea să împrăştii o reţea prin legătura discurilor de păşit. Trimite-mi-o acolo. O să vedem ce-a lovit-o.

— Încearcă! fluieră Păpuşarul.

Louis împrăştie o reţea de bronz pe discul de păşit şi o privi cum dispare.

Aşteptau. Acolitul profită de răgaz ca să facă un duş. Treizeci şi cinci de grade pe arcul Lumii Inelare: cinci minute şi jumătate tranzitul, şi încă pe atât până ce aveau s-o vadă revenind. Cabinele de transfer nu funcţionau la viteze superioare luminii şi, se părea, nici discurile de păşit.

— Semnal, spuse Ultimul şi cealaltă limbă a lui linse aerul. Apăru a cincea fereastră.

Priveau la bolta înstelată traversată de Zidul de Margine. O masă informă, ce se zărea spre margine, trebuie să fi fost sonda. Era o imagine foarte slabă, dar se vedea clar că sonda nu mai cădea. Aterizase pe un suport subţire, calea levitaţiei magnetice.

— Acolitule, ia sprayul! ordonă Bram. Du-te acolo. Împrăştie o reţea într-un loc unde am putea vedea ceva interesant. Te întorci imediat şi raportezi. Nu aştepta pericolul. Ştim că este acolo.

Prea repede. Louis abia începuse să-şi tragă costumul pe el. Acolitul ar fi plecat înainte de a fi fost el gata.

— Opreşte-te! rosti el. Bram, trebuie să fie înarmat!

— Împotriva Protectorilor aflaţi deja acolo? Prefer să iasă în evidenţă faptul că este neînarmat. Acolitule, dă-i drumul!

Kzinul dispăru.

Louis termină să-şi pună costumul. Trebuiau să aştepte unsprezece minute.

Oare Chmeee crezuse cu adevărat că un bătrânel ca el, ar fi putut controla şi apăra un mascul Kzin de unsprezece ani, se întrebă pământeanul?

Trecură patru minute şi se vedea ceva în imagine.

Priveau o formă întunecată ce se deplasa spre marginile vagi ale ferestrei şi inspecta fără grabă sonda. Apoi, brusc, apăru imaginea clară şi apropiată a unui elegant costum spaţial de provenienţă străină, prevăzut cu o cască sferică, prin care se zărea o figură aproape triunghiulară, cu o gură ce părea făcută numai din oase. Un singur deget se apropie urmat de nişte curbe pe care Louis nu le putea vedea. Descoperise reţeaua.

Creatura se răsuci cu iuţeala mercurului, dar nu suficient de repede. Ceva rapid şi negru o atinse şi trecu dincolo de unghiul de vedere, dispărând.

Elegantul costum al intrusului era acum sfâşiat lateral, pe o porţiune destul de lungă. El ridică o armă asemeni unui motor chimic de rachetă arhaică. O flamă alb-violetă ţâşni în urma atacatorului. Probabil îl rată. Apoi, ţâşni după el, ţinându-şi costumul aproape etanş cu o mână şi trăgând încontinuu cu cealaltă. O coadă fantomatică de cristale de gheaţă şerpuia în spatele lui.

— Asta a fost Anne, spuse Bram.

— Care?

— Anne era ucigaşul, Louis. Sunt amândoi Protectori Vampiri, dar mi-am amintit cum se mişcă Anne.

— Cum să-l avertizăm pe Acolit?

— Nu putem.

Louis îşi dădu seama că strânge din dinţi. Acolitul nu era nicăieri: un semnal, un punct, o energie cuantificată ce se deplasa cu viteza luminii spre locul în care un Protector ucisese alt Protector şi era pregătit pentru mai mulţi.

— Teela voastră a fost prea încrezătoare, spuse Bram. Ea a făcut un Protector dintr-un Vampir, iar acesta trebuie să mai fi schimbat şi alţii din specia lui, înainte ca ea să-l fi ucis. Dar Anne şi cu mine aparţinem unei alte specii decât a lor.

— Semnal! izbucni Ultimul, în timp ce lingea aerul cu cealaltă limbă. Acum aveau două ferestre fixate asupra căii de levitaţie magnetică.

Acolitul sosise; împrăştiase o reţea pe… Louis nu era sigur. Pe ceva situat deasupra capului său. Nu mai era nici un semn al vreunui intrus. Kzinul poza, având sonda chiar în spatele lui. Aceasta părea pe jumătate topită, destul de turtită şi bloca evident calea.

Orice Protector ar fi trebuit să înlăture acel blocaj.

Acolitule, pleacă!

Calea se pierdea în infinit. Părea să aibă cam şaizeci de metri lăţime şi era dreaptă din punct de vedere geometric.

Acolitul se învârtea încet în tot cadrul. Mai împrăştie altă reţea, apoi păşi înapoi spre sondă şi dispăru.

— S-a teleportat, îi informă Ultimul.

— Atunci, unde este?

— Presupui cumva că mi-ar fi făcut plăcere să mă trezesc cu plasmă de fuziune împrăştiată prin cabina mea?

— Unde este legătura. Unde l-ai teleportat? Ultimul nu răspunse şi Louis îşi dădu seama.

— Pe Mons Olimpus, bastardule?

Se îndreptă spre discul de păşit, dar se răzgândi şi se urcă pe platforma de transport. Legă o frânghie de balustradă, apoi o fixă în jurul centurii sale cu scule: obţinuse o centură de siguranţă pentru un om sărman.

— Chmeee o să mă înghită cu fulgi cu tot!

Ridică platforma şi o conduse deasupra discului de păşit.

Flic, şi cerul deveni pe jumătate stele, pe jumătate negru. Un filigram fractal argintiu sub picioare şi stelele strălucind prin el.

Minunat.

Privi în susul şi-n josul căii de levitaţie magnetică. Era o linişte nefirească. Nimic nu mişca.

Un şiret de argint. Unde mai văzuse el acel model fractal? Se aşteptase ca această cale de levitaţie magnetică să fie ceva solid, dar constata că vedea stelele prin urzeala ei.

Aha! Semăna cu Sfârleaza, liftul orbital ce mai era folosit pentru transferul încărcăturilor mari între Pământ, Lună şi Centură. Fractalul distribuie efortul mai bine. Nu conta că…

— Bram, Ultimule, calea de levitaţie magnetică este o reţea. Puteţi s-o vedeţi? Dacă aş fi avut sprayul, aş fi împrăştiat o reţea pe ea chiar acum. Să privim prin ea şi să vedem pe oricine ar încerca să se ascundă în umbra Lumii Inelare.

Aveau să audă asta peste cinci minute şi jumătate. Atât era de îndepărtat, la viteza luminii, Acul încins al Căutării.

O pată de cerneală se căţără peste marginea căii, îndreptându-se spre el… o masă ca un sac de cartofi vopsit în negru, cu un clopot aprins ţinut neglijent într-o mână.

Louis atinse maneta de ridicare.

Platforma nu se mişcă. Exista o cale de levitaţie magnetică chiar sub el, dar nu-i furniza suficientă putere de ridicare.

— Mă uit la o armă ARM, spuse Louis.

Ei îl vor auzi şi vor deduce restul: trupele ARM trebuie să fi aterizat pe platforma unui astroport şi descoperiseră acolo Protectori.

Cum se activează discurile de păşit atunci când nu poţi să păşeşti mai întâi pe ele? Voi fi mort când vor auzi asta. Ar fi trebuit să car cu mine o orchestră — sau o înregistrare pentru comenzile necesare.

Ucigaşul Protectorului îl examina pe Louis Wu cu un aer de proprietar. Ea — Anne — se dovedea a fi o formă zveltă într-un costum umflat, proiectat pentru cineva puţin mai înalt. Ochii acesteia priveau chiar pe deasupra indicatoarelor de la nivelul bărbiei, şi puţin solid…

Flic, se trezi cu capul în jos, căzând printr-o lumină roşiatică.

Împrejurul lui şi sub cap, defilau roci roşii şi sute de metri de lavă, ce se întindea până jos. Platforma se smuci în sus, şi Louis rămase suspendat deasupra stâncilor roşii. Simţea cum alunecă frânghia, în clipa în care sistemul de stabilizare al platformei o întoarse cu faţa în sus.

Creierul, şi burta, şi urechile îi ţiuiau. Abia peste câteva clipe, reuşi să-şi focalizeze privirea.

Nici un Marţian nu se afla prin preajmă.

Plutea alături de o fâşie de lavă, lucioasă ca sticla, ce cobora aproape vertical… la naiba… aproape trei sute de metri, înainte de a deveni orizontală, asemeni unei trambuline de schi. Louis putea distinge, acolo jos, o pată portocalie. Acolitul, în costumul său transparent. Era… şi nu era posibil să fi supravieţuit căzăturii.

Louis decise că nu trebuia să se teamă de Marţieni.

De data aceasta, Marţienii montaseră discul de păşit cu gura în jos, pe cel mai înalt pisc pe care-l găsiseră. Apoi flama, ce distrusese sonda de realimentare a Ultimului, se revărsase prin disc. Orice Marţian care ar fi pândit prin preajmă, trebuie să fi fost carbonizat. Versantul muntelui se topise şi cursese la vale, formând o pârtie alunecoasă.

Louis coborî platforma, slăbi frânghia şi sări jos.

Acolitul zăcea într-o poziţie înclinată pe roca roşie şi fierbinte.

Louis îşi strecură umărul sub el. Reuşi doar să-l tragă pe Kzin peste el. Acolitul era o masă inertă. Louis simţea cum i se mişcă coastele rupte.

În cazul ăsta, i-ar fi fost de folos adevărata gravitaţie marţiană.

Îşi încordă muşchii abdominali, genunchii şi spatele, icni şi se strădui să-l ridice. Şi mai sus! Un mascul Kzin aproape matur, costumul lui presurizat şi tot ce mai avea — îl săltă suficient pentru a-l putea rostogoli pe platformă.

Louis se căţără şi el la bord. Legă bine Kzinul. Ridică platforma şi folosi micul propulsor pentru a o centra exact sub discul de păşit. Se înălţă din nou, până ce umerii îi atinseră discul.

Flic, şi ajunseră în Ac, răsturnaţi şi cu platforma peste ei.

Bram rezolvă restul: aduse platforma în poziţie normală, deschise toate benzile de etanşare ce prindeau costumul Kzinului şi îl scoase pe Acolit. Ochii acestuia clipiră, se focalizară şi-l recunoscură pe Louis. În rest, era incapabil să se mişte.

Bram îl ajută pe pământean să iasă din costum, îl lungi alături de Acolit şi îl examină. Asta durea.

— Ţi-ai răsucit câţiva muşchi şi nişte tendoane, spuse el. Ai nevoie de autodoc dar Kzinul are şi mai mult.

— El intră primul, hotărî ferm Louis.

Dacă murea Acolitul, ce i-ar fi spus el lui Chmeee?

Nodurosul îl ridică pe Kzin fără vreun efort aparent, îl rostogoli în coşciugul uriaş şi închise capacul. Ciudată idee: un Protector ar fi aşteptat până ar fi primit permisiunea?

Nu era atât de ciudată. Acum, Louis începuse să simtă dureri cumplite şi n-ar fi dorit ca Bram să afle acest lucru. Louis era un hominid, Acolitul nu, iar un Protector s-ar fi putut să aibă nevoie de permisiunea unui Prăsitor pentru a vindeca mai întâi un alien.

Bram îl ridică şi pe el şi îl aşeză cu o singură mişcare lină pe platforma de transport. Durerea îl fulgeră, blocându-i respiraţia şi transformându-i ţipătul într-un geamăt. Bram îi ataşă conducte şi tuburi din medkitul portabil al Teelei.

— Ultimule, multe din rezervoarele de aici trebuie să fie umplute din nou, remarcă el după aceea. Autodocul tău mai mare poate fabrica medicamente?

— Bucătăria are un meniu medical.

Pereţii de la babord şi tribord străluceau de căldură portocalie.

În altă fereastră, văzu forma unui sac negru rostogolindu-se peste marginea căii de levitaţie magnetică. Apoi nimic, numai calea argintie care se pierdea în infinit.

Şi durerea începuse să scadă în intensitate. Louis îşi dădea seama că nu va mai fi lucid multă vreme.

Simţea braţe noduroase şi zvelte în jurul lui. Degete dure îl sondau ici şi colo. O durere înăbuşită într-o coastă dispăru foarte repede. Spatele trozni, apoi, din nou, ceva mai jos, apoi încheietura unui şold şi genunchiul drept.

Bram vorbea lângă urechea sa, dar nu pentru Louis:

— Oamenii Nopţii au depus ceva efort să ne arate un sat de pe un Muntele Răsturnat, unul dintre zecile de mii. De ce?

— N-ai remarcat felul în care…, se auzi ca prin vis vocea Păpuşarului. Louis adormi.

28. PASAJUL

— Simţi ceva?

— Da, îi răspunse Warvia.

Încăperea tremura. Era o vibraţie uşoară în pereţi şi în roca de sub ei.

Călătoria cu vehicule stranii îl ameţise şi îi dezorientase, deşi de atunci dormiseră câteva ore bune. Acum, era vorba de cu totul altceva. Tegger nici nu-şi dăduse seama la început. Respiraţia Warviei şi tremurul nesfârşit erau singurele senzaţii în camera întunecată.

— Ai vreo idee…

— Gunoiul de pe fundul mărilor… Este vărsat pe vârf, şi noi îl simţim până aici, jos.

Tegger căută să-i distingă faţa în întuneric.

— Este pompat prin conducte aflate în spatele Zidului de Margine. Apoi, cade de pe marginea zidului cam cât cincizeci de zile de mers, completă Warvia. Cade pe toţi Munţii Răsturnaţi. Fără aceste pompe, tot solul de sub Arcadă s-ar aduna în mări. Şoapta mi-a spus despre toate astea.

— Ai obţinut mai mult de la Şoaptă decât mine.

— Mă întreb unde este ea acum.

— Ea?

Degete îi mângâiau bărbia.

— Încerc să ghicesc. Am întrebat-o, dar n-a vrut să-mi spună. Ştii cum se numeşte acest gunoi de pe fundul mărilor?

— Cum?

— Flup.

Tegger râse cu poftă.

— Cum? Vrei să spui că, până acum… Flup, toţi pe care i-am cunoscut, doar credeau că ştiu ce-nseamnă flup. Fundul mării?

— Acest munte este făcut din el. Presiunea îl transformă în stâncă… O lumină albă se revărsă peste ei…

— Bună, spuse o voce.

Săriră amândoi în picioare şi se înfăşurară în blănuri. Oamenii Punctului înalt le lăsaseră o blană ca a lui Saron, relicva unui leneş pătat cu verde şi rănit la cap. Arăta destul de drăguţ pe Warvia.

— Bună? Auziţi vocea lui Louis Wu. Putem să vorbim?

Tegger clipi în lumina puternică. Nu erau prea multe detalii, dar putea distinge forma unui om şi altceva destul de straniu.

— Ne-ai invadat viaţa intimă, spuse el.

— Nu dormeaţi. Dispozitivul de spionat, pe care-l căraţi de atâta vreme, este al nostru. Vreţi să vorbiţi sau să revin altă dată?

Cineva bătu în lemnul din spatele uşii din piele. O voce de femeie strigă:

— Tegger? Wairbeea?

— Flup! Intră, ordonă Tegger.

Printre pieile uşii îşi făcură apariţia Jennawil şi Barraye, urmaţi de un miros de sânge.

— Am auzit voci, spuse tânăra femeie, altfel am fi lăsat astea în antreu. Este un gwill. Skreepu l-a ucis pentru voi.

Gwillul era o şopârlă mare. Coada ei încă mişca.

— Aţi sosit tocmai la timp, spuse Tegger, cântărind în mână şopârla. Îi simţea pielea solzoasă. Trebuia jupuită. Se întoarse spre lumina din reţea şi spre monştrii din ea şi adăugă: Vorbeşte cu Jennawil şi Barraye, din specia Oamenii Punctului înalt. Ei ştiu ceea ce noi doar bănuim. Jennawil, Barraye, l-am întâlnit, în sfârşit, pe Louis Wu.

Moţăind cu obrazul sprijinit de medkitul portabil, Louis se auzi vorbind.

— Auziţi vocea lui Louis Wu şi îi vedeţi pe asociaţii mei, Bram şi Locuitorul Reţelei. Am păstrat tăcerea până acum, pentru că am avut duşmani.

— Noi suntem Warvia şi Tegger, spusese o voce străină şi piţigăiată. Ochii lui Louis se deschiseră — îi recunoscuse pe ucigaşii de Vampiri, cei cu piele roşie.

— De ce ai rupt acum tăcerea?

— Trebuie să punem întrebări.

Era, într-adevăr, vocea lui Louis Wu, dar venea de la Ultimul.

— O să îţi arătăm oglinda ascunsă şi pasajul prin zid, şi orice altceva vei dori, interveni Barraye.

— Mulţumesc. Sunteţi pregătiţi să mergeţi prin pasaj? Jennawil tresări şocată.

— Nu! Pentru că sunt vishnishtee… - Translatorul lui Louis ezită o clipă. -… Protectori care se plimbă mereu prin pasaj.

Louis decise să nu vorbească. Se simţea liniştit şi oarecum jenat, iar dacă se gândea şi la durere, parcă o mai simţea. N-ar fi înţeles şi, în plus, ce-ar fi zis ei de cele două „voci ale lui Louis Wu”?

— Spuneţi-ne ce ştiţi despre Protectori.

— De două feluri sunt. Protectorii de felul nostru au grijă de noi, dar ei se supun Protectorilor din câmpie?…

— Putem să vorbim cu un Protector din Punctul înalt?

— Cred că nu. Păstrarea secretelor faţă de Protectorii câmpiei este aproape imposibilă, iar Protectorii sunt uşor de remarcat. Dar am să întreb.

— Doreşte Şoapta să vorbească cu noi? îşi continuă Păpuşarul seria întrebărilor.

Oh?

Păstorii Roşii se priviră surprinşi.

— Şoapta nu, răspunse femeia cu fermitate.

— Ce ne poţi spune tu despre Şoaptă?

— Nimic.

— Ce este dincolo de pasaj?

— Otravă, credem, spuse Barraye. Jennawil încercă să-i explice mai pe larg:

— Protectorii poartă costume care îi acoperă cu totul, atunci când trec prin pasaj. Ei duc şi aduc o mare cantitate de unelte. Zvonurile spun că ei construiesc ceva acolo, ceva monstruos.

— Louis Wu, interveni femeia roşie, a fost puterea unită a Oamenilor Nopţii cea care a mutat ochiul aici. Vino noaptea, trebuie să vorbeşti cu ei.

— Cât mai este până la noapte?

— Două zecimi, răspunse Jennawil.

— O să aşteptăm, spuse vocea lui Louis Wu, după care cântă aidoma unui cvartet de instrumente de coarde.

— Tu ai auzit, Louis? întrebă Bram.

— Câte ceva. Ai interpretat bine, Ultimule, dar ţi-ar fi trebuit un machiaj mai bun!

— Louis Wu este vashnesht, spuse Ultimul. Vrăjitor. A rămas nevăzut, în timp ce servitorii lui ciudaţi vorbeau pentru el.

— Marcat. Cine este Şoapta?

— Anne este Şoapta, interveni Bram. Ţi-am văzut înregistrările cu Şoapta ghidându-l pe omul roşu. A utilizat misiunea vehiculelor pentru acoperire.

— Şoapta se potriveşte cu ea, spuse Louis. Ultimul se întoarse de la fereastră.

— Louis, tu ce crezi? Unde este Şoapta? Se va implica şi ea? Pământeanul îi privea pe oameni prin fereastră. Nu avea prea mult anestezic în el, pentru că, altfel, l-ar fi doborât complet.

— Bram, tu eşti singurul care poate ghici ce doreşte ea.

— Într-adevăr.

— Eu sunt prea ameţit pentru a gândi. Cred că mi-aş dori vocea înapoi.

— Cum doreşti, răspunse Ultimul.

Warvia jupuise gwillul cu un cuţit.

— Păstorii Roşii trebuie să mănânce vânat proaspăt, le explicase Tegger celorlalţi. S-ar putea să vă deranjeze, dacă ne priviţi.

Warvia sfâşiase şopârla în două şi îi dăduse şi lui o parte. Începuseră să înfulece. Perechea din Punctul înalt părea fascinată şi şocată. Tegger se întreba de ce mai zăboviseră acolo, acum, când fereastra devenise din nou o reţea de bronz.

Rămăseseră doar oasele. Tegger privi în jur întrebător: Barraye îi arătă cu degetul un recipient.

— Tegger, Warvia, interveni Jennawil, am remarcat că voi nu aţi vorbit de reshtra până ce aţi văzut ce avem sub blănurile noastre.

Oh.

— Semenii noştri se împreunează o dată pentru totdeauna, răspunse Warvia şi privi la perechea ei.

Ceva avusese loc între ei, aşa că adăugă:

— Ceva s-a întâmplat şi ne-a schimbat. Dar noi nu avem nevoie de rishathra. Ceea ce s-a schimbat este doar că acum avem de ales.

Tegger se hotărî să intervină şi el.

— Barraye, Jennawil, nu există poveşti despre Păstori Roşii care rishează. Dacă oglinzile voastre vorbitoare răspândesc această poveste peste toată câmpia, unde am mai putea trăi? Cine s-ar mai împerechea cu copiii noştri?

Oamenii Punctului înalt se priveau surprinşi.

— Ai văzut Oamenii Nopţii, Jennawil, spuse Warvia. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar spune că aţi rishat cu Vizitatorii cu piele roşie care au venit de jos? La ce s-ar aştepta Oamenii Nopţii?

Barraye dădu încet din cap.

— Vor crede că pot să risheze cu noi. Oare de ce suntem atât de curioşi, perechea mea?

Ea îl plesni uşor peste umărul masiv, cu palma deschisă, şi izbucni în râs. Tegger bănuia că asta însemna „nu”.

— Nu este vorba numai de forma lor. Dar şi de miros!

Barraye o lovi liniştitor peste fund.

— Atunci, va trebui să mai ţinem un secret.

Nostimă treabă. Louis privea cu o lascivitate pasivă. Un astfel de spectacol ar fi un succes, gândi el, pe canalele închiriate ale oricărei lumii din Spaţiul Cunoscut. Şi, desigur, se înregistra… dar, că venise vorba, câte simţuri putea să înregistreze reţeaua, în afară de imagine şi sunet? Mirosul? Radar pentru un sens tactil?

Pe undeva, pe la mijlocul acestor gânduri, adormise.

Câteva ore mai târziu, aşa i se părea, se trezise privind uimit la el însuşi — dublura se holba de deasupra.

Nu: era costumul său presurizat, colţuros, aidoma unor oase fracturate, acolo unde, pe el, ar fi fost suprafaţă lină. Bram îşi scoase casca şi-l întrebă:

— Te simţi mai bine?

— Mă doare peste tot.

Medkitul doar răspândise medicamente în el, dar îşi dădea seama unde îl aştepta durerea.

— Două coaste nu erau la locul lor. Le-am pus eu. Nici un os nu este rupt. Ţi-ai forţat muşchii, ţi s-au rupt câteva tendoane şi mezenterul, iar un disc spinal alunecat l-am aşezat la loc. Te-ai putea vindeca şi singur, fără ajutorul medkitului.

— De ce îmi porţi costumul?

— Raţiuni de strategie.

— Prea complexe pentru mintea mea? Foarte bine, Bram. Ai remarcat că avem mai mulţi vizitatori. Dacă ai să mă deconectezi, vocea lui Louis Wu îşi poate arăta şi faţa.

Ultimul şi Bram aşteptau de fiecare parte a lui Louis şi un pic în spate. De cealaltă parte a reţelei-fereastră, Roşii se îngrămădiseră sub o blană, lăsându-i pe Demoni să ocupe centrul scenei.

Demonii tremurau.

— Este destul de frig aici! spuse femeia zveltă. Ei bine, eu sunt Buciuma, iar el este Harpster. Scoate vreun sens cutia ta din vocea mea?

— Da, foarte bine. De unde ştii despre translatorul meu?

— Tovarăşul tău, Tonfierar, se pare că a plecat, dar fiul său, Kazarp, a povestit despre vizita ta în Oraşul Ţesătorilor.

— Salutaţi-l din partea mea pe Kazarp. Buciuma, de ce aţi deplasat o piatră de două greutăţi de om pe o asemenea distanţă, dacă puteaţi să vorbiţi cu mine prin intermediul lui Tonfierar?

Etalându-şi aproape toţi dinţii, Demonii izbucniră în râs.

— De vorbit, da, dar ce-am fi putut spune? Zidul de Margine este în mâini greşite? Nu ştiam asta. Tu eşti un vashnesht?

Protector, spuse translatorul.

— Da, răspunse Bram.

Tegger încercă să se ridice; Warvia îl trase îndărăt. Şi Demonii se dădură un pic înapoi, dar Harpster se hotărî să se adreseze direct Protectorului:

— Suntem suficient de informaţi pentru a şti cât de neajutoraţi suntem. Aceştia sunt Protectori Vampiri. Ei au luat mai mulţi Oameni ai Punctului înalt ca pradă pentru o turmă. Unii s-au întors ca Protectori. Mulţi, pur şi simplu, dispar.

— Ei repară Arcada, spuse Bram.

— Fac ei mai mult bine decât rău?

— Da. Sunt prea mulţi şi vor lupta între ei, când va fi gata reparaţia. Noi sperăm că vom putea să echilibrăm balanţa.

— Cum vă aşteptaţi să vă ajutăm?

— Trebuie să ştim mai mult. Spuneţi-ne tot ce puteţi. Harpster ridică din umeri.

— Voi cunoaşteţi ceea ce ştim noi. Cei din Punctul înalt ne vor arăta mai multe, aşa că reveniţi în zori.

Ultimul lansă câteva triluri. Fereastra se restrânse la dimensiunile fundalului.

— O să aşteptăm, spuse el. Louis, noi am înregistrat conversaţia anterioară. Ei ştiu mai multe despre Protectori şi ceva despre Teela Brown. Sau vrei să-ţi cânt o serenadă?

Bram se întinsese după instrumentul ciudat pe care-l adusese de pe Patriarhul Ascuns.

— Puţină muzică la masă este binevenită, spuse Louis politicos. Iar mie îmi este foame.

Louis încercă să se întindă puţin. Efortul depus la ridicarea Acolitului îi afectase serios câţiva muşchi şi câteva tendoane. Îngrijirile acordate de Bram îl ajutaseră mult, dar trebuia să se mişte cu atenţie.

Trecuseră multe ore. Acum, fereastra din Punctul Înalt era rotită cu zmucituri de-a lungul peisajului montan cufundat în noapte. Un grup pestriţ de forme hominide rostogoleau reţeaua furată ca pe o piatră de-a lungul drumului desfundat al satului. Când părăsiseră satul şi începuseră să urce versantul, mişcarea imaginii reuşise să-i întoarcă stomacul pe dos.

Louis întoarse spatele monitorului, nădăjduind că ceilalţi aveau să-l alerteze dacă reţeaua ar fi arătat ceva interesant. De ce vindecarea Kzinului dura atât de mult? În orice loc din Spaţiul Cunoscut, ar fi putut utiliza un autodoc! Medkitul nu l-ar fi ajutat prea mult, cu excepţia injectării de substanţe medicamentoase, dar avea nevoie de el din nou, după câteva minute.

Patru Oameni ai Punctului înalt duceau reţeaua şi suportul ei. Urcau versantul într-un întuneric de smoală. Saron se deplasa în faţa Păstorilor Roşii şi a Oamenilor Nopţii, pentru a le arăta treptele săpate în stâncă.

Demonii încercaseră să-i ajute la transport, dar abia reuşeau să-şi menţină respiraţia normală.

— Curând, va veni lumina soarelui, o atenţionă Warvia pe femeia Demon. Ce o să faceţi atunci?

— Ni s-a spus că o să ajungem la pasaj. La adăpost.

Nu exista nici un fel de drum. Aşa-zisa cărare consta, de fapt, doar în urme de paşi pe pământul îngheţat şi stânca dură. Oamenii Punctului înalt continuau să urce tot mai sus pe terenul extrem de înclinat, tot mai sus, la kilometri deasupra câmpiei infinite.

Dinspre sensul de rotaţie sosea linia terminatorului şi lumina zilei.

Privit de pe Muntele Răsturnat, ţinutul de sub ei părea o hartă în relief, asemeni hărţii pe care Demonii o făcuseră pentru ei în afara zidurilor Giganţilor Ierbii. Probabil, o asemenea panoramă, le oferise noţiunile necesare. Mai departe, detaliile deveneau tot mai ceţoase. O aţă de argint, întreruptă de mici ochiuri, trebuie să fi fost Casamoale, sau orice alt curs de apă, sau cu totul altceva.

Pesemne că Warvia avea aceleaşi gânduri.

— Ţinuturile pe care se deplasează Păstorii Roşii sunt ele suficient de mari pentru a fi văzute? Cum vom mai găsi din nou Păstori Roşii?

— Asta nu este deloc o problemă…, îi răspunse Harpster.

— Ai noştri ştiu drumurile Păstorilor Roşii, interveni şi Buciuma. O să facă hărţi… scuză-mă!

Trebuise să se oprească, pentru a-şi trage răsuflarea.

— Vor trasa harta unui drum pentru noi… prin limbajul oglinzilor. O să vă găsiţi un nou cămin… la fel de repede precum aţi venit aici.

— Oh, ce bine! — Apoi, Warvia izbucni în râs. — Soluţia voastră a fost extremă! Nu era nevoie să călătorim atât de departe!

Tegger n-ar fi vrut să-şi arate slăbiciunea acum, când îl putea observa Warvia. Îşi adunase toate forţele ca s-o urmeze pe Saron. Femeia în vârstă se mişca şi ea mult mai încet. Auzea gâfâitul celorlalţi din Punctul înalt, marcaţi de efortul de a căra cu ei greutatea reţelei.

Ziua se apropia de ei dinspre sensul de rotaţie. În momentul în care prima margine a soarelui trecu peste umbra nopţii, Harpster scoase din rucsacul lui două pălării pliate cu boruri gigantice. Acum, numai Oamenii Nopţii mergeau în umbră.

— Ar trebui să ne găsim la marginea păşunilor Păstorilor Roşii, spusese Warvia, cât mai departe posibil de poveştile care, deja, trebuie să fi început să circule…

— Nu, o contrazise Harpster. Warvia, Păstorii Roşii nu fac parte toţi din aceeaşi specie.

— De ce spui asta? Sigur că facem!

— Noi ne putem lua perechile de la alte triburi, cu ocazia banchetelor, când se întâlnesc cirezile, adăugă şi Tegger. Nimeni nu mai ştie de când facem asta.

— Bună idee! spuse Harpster.

— Dar n-o faceţi tot timpul, interveni şi Buciuma. Tu şi cu Warvia aveţi acelaşi accent.

— Într-adevăr, amândoi ne-am născut în tribul lui Ginjerofer, dar alţii şi-au găsit perechi în afară.

— Anumite triburi au renunţat la acest obicei. Altora le este indiferent, cum este cazul oamenilor lui Ginjerofer. Tegger, cu cât vă veţi îndepărta mai mult de tribul lui Ginjerofer, cu atât vor scădea şansele copiilor voştri să-şi găsească perechi cu care să poată avea, la rândul lor, copii. N-ar conta prea mult, dacă nu v-aţi uni pe viaţă.

— Flup, şopti Tegger.

Ceva străluci în direcţia lor în clipa, când ocoliră un obstacol de roci sfărâmate.

Tegger încercase să-şi imagineze cum arăta o oglindă. Acum putea s-o vadă. Dar în faţă se zărea pe sine însuşi, alături de Warvia, de Demoni şi de Oamenii Punctului înalt, împreună cu cerul şi Zidul de Margine. Oglinda era o fereastră plată ce arăta ce se afla în spatele privitorului. Era tot atât de înaltă cât un Păstor Roşu şi lată cât trei.

Aşezară cu grijă reţeaua în faţa oglinzii. Saron şi oamenii ei se aliniară la capetele acesteia, iar Oamenii Nopţii li se alăturară.

Harpster începu să vorbească, accentuându-şi consoanele, ca şi cum s-ar fi adresat unei mulţimi.

Bărbaţii prinseră să încline oglinda în sus şi jos. Aceasta era montată pe balamale. Jennawil stătea în spatele lui Tegger şi îi arăta ceva de-a lungul zidului.

Spre următorul Munte Răsturnat.

O luminiţă pâlpâia pe flancul muntelui, cădea şi se ridica, pe măsură ce oamenii înclinau oglinda.

— Cum funcţionează? întrebă Păstorul Roşu. Jennawil izbucni în râs.

— Ah, Oamenii Nopţii nu v-au spus totul! Oglinzile soarelui transmit un cod pe care-l cunoaştem doar noi şi Oamenii Nopţii. Ele poartă ştirile între munţi, dar şi de la câmpie la munţi şi înapoi.

Asta explica multe. Demonii ştiuseră dintotdeauna prea multe despre vreme, despre Cuibul din Umbră, şi chiar despre plasa de păianjen din bronz.

Cei patru ridicară din nou ochiul lui Louis Wu.

— Chiar după stânca asta, spuse Saron, puţin mai sus.

— Buciuma şi cu mine am discutat problema voastră, spuse Harpster. Credem că avem un răspuns…

Şi Tegger se gândise.

— Este ca şi cum ai fi strivit între doi tauri. Dacă mergem prea departe, ne condamnăm copiii. Dacă ne aşezăm prea aproape de drumurile lui Ginjerofer, vom auzi poveşti despre noi înşine.

— Suntem prea cunoscuţi, prea uşor de recunoscut, spuse şi Warvia. Când Vizitatorii vor povesti despre Ucigaşii de Vampiri care au învăţat rishathra, aceia vom fi noi.

Harpster zâmbea cu toţi dinţii lui laţi.

— Să presupunem că este doar o poveste, spuse el. A fost odată o vreme în care toţi hominizii erau monogami. Nici un bărbat nu se uita la o femeie care nu era perechea sa, şi nici ea nu s-ar fi uitat în altă parte. Când hominizii se întâlneau, izbucneau războaie. Apoi, au venit doi eroi care şi-au dat seama că hominizii pot trăi şi altfel. Ei au inventat rishathra şi au pus capăt războiului. Au răspândit-o apoi, ca pe o îndatorire…

— Harpster, îl întrerupse Warvia, o asemenea poveste a fost adevărată?

— Nu încă.

— Oh!

— Oamenii Nopţii sunt selectivi în privinţa celor despre care vorbesc, dar să nu credeţi că noi suntem tăcuţi. Aţi văzut oglinzile soarelui. Ele sunt vocile noastre. Cunoaşteţi faptul că orice preot trebuie să ştie cum să-şi pregătească morţii. Preoţii trebuie să vorbească cu noi.

Drumul devenise şi mai abrupt, şi acum respirau cu toţii cu dificultate.

— Noi putem răspândi povestea în mai multe direcţii, spuse Buciuma. Numai bătrânele îşi amintesc de legende, sau bătrânii. Povestea vorbeşte despre eroi ai propriilor specii care au inventat rishatra şi au pus capăt războiului, şi mai spune că propriile lor specii au practicat de atunci rishathra. Detaliile diferă de la o specie la alta. Atunci apare varianta în care eroii erau Păstori Roşii ce sfârşiseră un război pentru a câştiga aliaţi împotriva Vampirilor…

— E doar o poveste. — Tegger râdea cu poftă. Începea să creadă că ar fi putut să meargă. — Numai o poveste. Warvia, ce zici?

— S-ar putea, răspunse ea. S-ar putea. Merită încercat. Iubitule, noi putem să minţim, atâta timp cât nu trebuie să ne minţim pe noi înşine.

O stâncă de mărimea celei mai înalte clădiri din oraş era despicată vertical, iar Oamenii Punctului înalt îi conduceau prin această spărtură. Fâşii de culoare străbăteau stânca.

— Gheaţa a făcut asta, spuse Deb. Apa îmbibă roca. Îngheaţă. Se topeşte şi îngheaţă din nou.

Un vânt glacial sufla prin spărtură, şfichiuind orice bucăţică de piele neacoperită, făcând ochii să lăcrimeze. Tegger păşea orbeşte, simţindu-şi mai mult calea, urmând-o pe Warvia, chiar dacă şi ea îşi ţinea ochii închişi.

O mână grea, aşezată brusc pe pieptul lui, îl opri. Miji puţin ochii.

În sfârşit, ajunseseră într-un loc unde puteau să se adăpostească de vânt: un tunel stâncos, săpat în munte. Dar se opriseră în despicătură, iar gura tunelului abia se zărea. Din acel loc, o pantă plină cu bolovani sfărâmaţi urca spre intrarea din stâncă.

Barraye vorbi pentru prima oară:

— Tegger, ăsta nu este un adăpost.

— De ce nu? Sunt monştri înăuntru?

— Sunt. Vishnishtee.

Aşezară reţeaua pe muchie, cu faţa spre deschizătură. Barraye devenise din nou tăcut. Fu rândul lui Saron să intervină.

— Louis Wu, auzi?

Reţeaua de bronz începuse să vorbească.

— Da, foarte slab. Cât de adâncă este chestia asta?

— Noi credem că este un pasaj ce trece prin vârful muntelui. Nimeni dintre noi nu a ajuns atât de departe.

— Aţi fost înăuntru?

— Majoritatea Oamenilor Punctului înalt, precum şi aproape o sută de Vizitatori, sosiţi pe calea aerului, s-au ascuns în pasaj, când a strălucit Lumina Morţii, explică Deb. Puteam să vânăm doar în timpul nopţii. După ce Lumina Morţii a slăbit, am fost izgoniţi şi ni s-a interzis să ne întoarcem acolo.

— Descrie-i pe vishnishtee, ceru o voce un pic voalată.

Privirile lui Tegger şi ale Warviei se întâlniră. Acea voce din reţea trebuie să-i fi aparţinut lui vishnishtee Bram, dar semăna foarte mult cu cea a Şoaptei.

— Vishnishtee ne iubesc, spuse Deb, dar nici unul dintre noi nu i-a văzut vreodată.

— Cum, niciodată?

— Uneori, unul dintre noi poate să dispară. A existat o limită până unde puteam să pătrundem în acest pasaj. Ştim că există moarte în el, dar este moarte şi în afara lui.

— Nu vă puteaţi face şi singuri propriile adăposturi? Stânca ar fi oprit radiaţia… ar fi oprit Lumina Morţii.

— Ştiam asta. Ascundeţi-vă în peşteri, spuneau vishnishtee. Să ne facem case din piatră? Munţii ar fi scuturat pietrele în capul nostru!

— Companionii mei mi-au arătat o fotografie luată de deasupra voastră, de la o distanţă de mai multe zile de mers, spuse vocea lui Louis Wu. Este uimitor cât de multe detalii se pot vedea când eşti foarte departe, Deb. Muntele pe care trăiţi voi este un fel de con plat, dar în jurul acelui tunel, seamănă cu un castel de nisip sprijinit de un zid, cu o conductă ce iese din el.

Aşteptară ca Louis Wu să fie mai explicit.

— În fine, ceea ce vreau să spun este că pasajul este mai bătrân decât muntele şi un pic mai rezistent. Făcut din scrith, pariez. Muntele s-a tasat treptat, sub propria lui greutate, dar pasajul a rămas tot acolo unde este, iar vishnishtee au fost nevoiţi să sape din nou intrarea. Puteţi să mă conduceţi prin el?

— Nu! răspunseră în cor Barraye, Saron şi Jennawil.

— Am fost alungaţi! adăugă Deb. Dacă suntem văzuţi, vom muri!

— Noi am stat pe stâncă spartă, interveni şi Saron. Nu am lăsat nici o urmă, nici un miros. Dacă un vishnishtee află că noi am venit aici cu asta, vom muri cu toţii.

— Ochiul lui Louis Wu a venit atât de departe ca să vadă atât de puţin! protestă Harpster.

— Atunci, fie ce-o fi! Harred, rămâi în spate. Dacă găseşti vreo urmă de-a noastră, fă-o să dispară. Harpster, te simţi suficient de puternic să-i iei locul lui Harred?

— Lăsaţi reţeaua! se auzi o voce.

Cei nouă hominizi îngheţară. Tegger nu vedea nimic. Şi… asta nu era vocea Şoaptei, nici a Protectorului Bram, dar avea aceeaşi intonaţie voalată.

Oamenii Punctului înalt făcură cale întoarsă în tăcere, prin spărtura din stâncă şi pe pantă în jos. Tegger şi Warvia îi urmau, conducându-i pe Demonii care, de acum, erau aproape orbi, în umbrele întunecate ale pălăriilor lor. Lăsaseră pânza de păianjen din bronz rezemată de spărtură şi nu se mai uitaseră înapoi.

29. COLLIER

Erau patru persoane în cabina echipajului de pe Acul încins al Căutării: Bram, Ultimul, Louis Wu şi Acolitul din marele coşciug negru, aşezat acolo unde fusese spaţiul destinat exerciţiilor. Cu toţii utilizau acelaşi duş şi aceeaşi consolă de bucătărie.

Aranjamentele pentru dormit nu constituiseră o problemă. Ultimul preferase discurile de dormit şi nu se împotrivise nimeni. Mutaseră platforma de transport alături de patul de apă, pentru că îl folosea Louis.

Louis stătea cu picioarele încrucişate sub el pe suprafaţa instabilă şi ciugulea ceva crocant, fără calorii. Plictiseala îl făcuse să mănânce prea mult. Trebuise, de asemenea, să ia prea multe analgezice.

Bram nu dorea să-l lase să facă exerciţii în hangarul landerului, deşi se însănătoşise suficient pentru a dori acest lucru. Se oferise să se antreneze alături de el, să-l înveţe yoga sau chiar nişte tehnici de luptă, dar Bram îl refuzase. Intenţiona să fie exact acolo când…

La ce naiba se aştepta Bram? se întrebă Louis. Timp de mai multe zile privise epava sondei de realimentare. Zăcea zdobită pe calea de levitaţie magnetică într-o oglindă care se suprapunea peste alte şase… cinci, acum…, iar Bram stătea în faţa ei şi o privea.

Louis se îmbolnăvise de febră de cabină.

Spre babord, în sensul de rotaţie al navei, strălucirea de cărbuni încinşi diminuase treptat, pentru a se transforma în negrul bazaltului rece. Într-un spaţiu care ar fi avut stele, un univers infinit s-ar fi întins de fiecare parte.

La naiba, avea stele. O reţea era întinsă pe calea de levitaţie magnetică şi privea în jos, spre univers, prin suprafaţa filigranată. Un alt decor stelar, din reţeaua pe care Louis o răspândise în vid, se înceţoşase doar cu câteva ore în urmă.

În altă fereastră, reţeaua furată se deplasa într-un tunel cu pereţi netezi — se oprise în ceea ce părea, evident, un sas, pentru câteva ore, trecuse, apoi, prin câteva uşi, pe lângă grămezi de echipament stivuit, vag zărite, şi se oprise din nou. Louis nu zărise deloc cine o purta şi nici nu mai auzise vocea aceea.

Puntea de comandă era înţesată de ferestre peste ferestre, o perspectivă ce putea să ameţească ochii şi să-i scoată din orbite. Una era un grafic, aducând cu vârfurile constant zimţate ale unui lanţ de munţi, despre care nu ştia la ce servea. Trei erau reluări: Munţii Punctul înalt trecând pe lângă sonda de realimentare; manevrele sondei, până ce fusese zdrobită de lumina violetă; moartea unui Protector, costumul fiindu-i sfâşiat în plin vid.

Nimic nu se întâmpla acolo unde sonda distrusă zăcea pe calea de levitaţie magnetică. Fereastra îl încadra pe Bram, făcându-l să pară o siluetă întunecată de-a lui Dali[1] — de pildă, cea din Umbrele Nopţii care Cade.

Louis închise ochii şi se lăsă pe spate pe patul de apă.

Îi deschise, apoi, brusc. Văzuse un flash de lumină alb-albăstrie ţâşnind din una dintre ferestre.

Acum, lumina dispăruse dar sonda strălucea într-un roşu intens. Ceva subţire venea de-a lungul căii de levitaţie magnetică, de foarte departe, şi se îndrepta direct spre fereastră.

Se apropia cu o viteză astronomică, cam la treizeci de centimetri deasupra căii: aducea cu o sanie plutitoare. Deceleră sălbatic. O formă umană sări din spatele ei şi se rostogoli, dispărând de pe ecran, în vreme ce vehiculul încetini şi se opri la câţiva centimetri de fereastră.

Ultimul se deplasă în spatele lui Bram.

Sonda se răci, modificându-şi culoarea spre un roşu vişiniu, cenuşiu, negru.

Nu era o sanie. Era un fel de cutie cu pereţi joşi. Fundul era negru precum fierul forjat. Părţile laterale erau atât de transparente încât abia se zăreau, dar Louis le remarcă după locaşurile încastrate pentru legături. Mai multe frânghii ţineau o serie de unelte legate de laturile cutiei: o baghetă cu mâner, poate o foarfecă; un obiect cu o gură imensă, puşcă sau lansator de rachetă, sau armă energetică; o rangă; cutii stivuite; schele metalice.

O fereastră din spate arăta firmamentul şi, ridicându-se în imagine, o suprafaţă plată, aproape goală. Louis clipi şi privi alături. Reţeaua furată părăsise tunelul şi intrase într-un fel de elevator deschis, exact în momentul cel mai nepotrivit.

Apoi auzi discuţia.

— Eu nu înţeleg războiul, dar simt că Louis ar putea.

— Chiar dacă este toropit de medicamente?

— Întreabă-l.

— Louis, eşti treaz?

— Desigur că sunt, Bram!

— Acesta este un duel între Protectori…

— Japonia medievală, spuse Louis în şoaptă. — În ciuda a ceea ce spusese, medicamentele îl îndemnau să aţipească. — Ascunde-te şi atacă. Învinge prin orice mijloace ai la-ndemână. Nu se duelau ca europenii.

— Într-adevăr, văd că înţelegi. Dar înţelegi şi de ce acest al doilea intrus este încă în viaţă?

— Nu… aşteaptă.

Noul venit se deplasa în salturi şi aplecat, examinând epava sondei. El se remarca prin forma umflată, proprie costumelor spaţiale de pe Lumea Inelară, amintind de cel pe care-l purta Şoapta; dar acesta se potrivea.

Noul venit descoperi semnele de pe sondă unde fusese ataşat discul depăşit. Îşi ridică brusc capul şi se făcu nevăzut instantaneu.

Louis îi zărise, însă, faţa.

— Protector din specia Munţilor Răsturnaţi. Şoapta trebuie să vadă şi ea asta. Este un servitor, nu-i aşa, Bram? Trebuie să existe şi un stăpân, Protectorul însărcinat să apere calea de levitaţie magnetică. Stăpânul l-a trimis.

O fereastră se înclină brusc, apoi se rostogoli iar şi iar, arătând partea întunecată a Lumii Inelare, apoi stelele alunecând, Lumea Inelară, stelele… Protectorul servitor curăţase calea de levitaţie magnetică, răsturnând epava sondei în spaţiu.

Acum, fereastra principală se retrăgea. Protectorul din specia Munţilor Răsturnaţi porni înapoi nestingherit.

— Primul, spuse Louis, cel care a murit, a lăsat o sanie cu sustentaţie magnetică pe cale. Acolitul a împrăştiat reţeaua pe sanie. Este cea pe care o privim. Cineva trebuia să dea la o parte sania şi sonda de pe cale. Iată, deci, că un Protector din specia Munţii Răsturnaţi, a îndepărtat sonda şi a trimis prima sanie înapoi, de unde venise, spre platforma astroportului. Problema este rezolvată. Acum, el este la bordul propriei sănii… se întoarce pe aceeaşi cale în locul de unde a venit.

— Într-adevăr, înţelegi, spuse Bram.

— Şoapta a pornit ceva pe care nu-l mai poate opri.

— Ea a bănuit că eu am trimis sonda, continuă Bram. Nu dorea ca inamicii mei s-o studieze.

— Nu avea de unde să ştie câţi sunt.

— Putea să extrapoleze. Începând cu Teela Brown…

— Mda. Totul începe cu Teela.

Durerea îl părăsise. Louis simţea că pluteşte. Era mai bine să se deconecteze singur de la medkit, să-şi limpezească mintea.

Fereastra-reţea se opri. Apoi, din nou, începu să alunece pe cale. Şoapta o folosea pentru a o urmări pe cealaltă.

— Teela a creat Protectori pentru a o ajuta să monteze motoarele, spuse Bram. Un Protector din Munţii Răsturnaţi putea fi de încredere, deoarece Teela le promisese izbăvirea speciei. Un Protector Demon ar fi putut să considere că specia sa stăpâneşte deja tot ce se află sub Arcadă şi ar fi acţionat numai pentru a păstra acest lucru. Un Vampir…

— Porneşte cu forţe proaspete. Un Protector născut cu o minte liberă, iar Teela sosise tocmai la timp pentru a-l învăţa. Tu ai spus asta.

— Într-adevăr. Să-i spunem Dracula?

— Mary Shelley.

— De ce instruiesc eu un Prăsitor ameţit de medicamente?

— Eu cred că Teela ar fi ales o femeie ca să fie Protector. Trei femei. Bram ridică alene din umeri.

— Marcat! Nu le cunosc numele, dar s-ar putea să ai dreptate. Mary Shelley a făcut copii de sânge, Protectori din propria ei specie de Vampiri, şi i-a ascuns de Teela. Când Teela s-a întors pe Harta Marte, au urmat-o doi Protectori. Numai Demonul rămăsese pe zid.

— Mary Shelley trebuie să fi ştiut că progeniturile ei îl vor ucide şi îl vor înlocui pe Demon. Ar fi condus inelul prin intermediul lor. Protectorul din Munţii Răsturnaţi trebuie să fi ghicit că Teela plănuia să îmbăieze marginea în flamă solară. El s-a luptat să-şi protejeze specia. Dar Teela i-a ucis pe amândoi.

— Acum, nu ne mai rămâne decât să ghicim câţi urmaşi a avut Mary Shelley.

— Fabricaţie, achiziţie, transport, montaj, rezerve…, enumeră Ultimul.

— Doar trei, cred, spuse Bram. Fabricaţia ar fi putut folosi instalaţiile de reparaţie deja existente pe un astroport. Dacă venea o navă, fabricaţia devenea achiziţie. În ceea ce priveşte rezerva, nici un Protector nu ar fi permis altuia să controleze ce avea nevoie. Marcat? Trei. Lovecraft pentru construcţie, Collier pentru transport, King deasupra lor, însărcinat cu montarea motoarelor.

Louis zâmbi. Bram îşi amintise cine fusese Mary Shelley!

— Semenii mei, interveni Ultimul, ar fi fost de o sută de ori mai numeroşi, numai pentru o singură companie.

— Şi ai mei, preciză Bram, şi-ar fi proiectat fiecare propriul domeniu pentru a funcţiona fără ajutorul său. Existau Oamenii Munţilor Răsturnaţi la-ndemână. I-au lăsat pe ei să construiască, să deplaseze şi să monteze, în timp ce Lovecraft şi Collier şi King pândesc şi atacă.

— Tu crezi că ei o aşteaptă pe Şoaptă? întrebă Louis.

— Pe Şoaptă sau pe altcineva, sau pe mine, sau pe invadatorii din stele. Ne crezi prea proşti pentru a extrapola existenţa unor planete din ceea ce putem vedea din Univers? Anne şi-a dat seama de existenţa Protectorilor de pe zid, fiecare pregătit s-o ucidă. Orice este acum, sau orice a făcut de atunci, a ajuns la zid fără a fi observată nici de mine, şi nici de ei. Ea l-a ucis deja pe Lovecraft.

— A devenit, însă, o ţintă destul de bună pentru Collier. Ultimule, poţi citi spatele unei videocamere de reţea?

— Louis, eu nu înţel… sticlă, a răspândit-o pe sticlă. — O orgă răsună tânguitor. — O s-o fac, dar aşteaptă unsprezece minute.

Unsprezece minute mai târziu, fereastra basculă brusc spre spate, de-a lungul căii de levitaţie magnetică, pe platforma saniei.

Louis sesiza unele forme întunecate ce sugerau unelte. Nimic suficient de masiv pentru a putea ascunde un Protector. Unde era Şoapta?

Imaginea se inversă din nou… prima sanie încetinea.

Cea de-a doua sanie începuse şi ea să încetinească.

Louis auzi o serie de vaiete instrumentale şi văzu capetele Ultimului săltând brusc în sus. Nu era cântecul Ultimului. Era Bram şi sculptura lui muzicală, pe care o pusese deja deoparte. Nodurosul se îndreptă spre discul de păşit şi dispăru.

— Ai văzut? întrebă Louis.

— A plecat, spuse Ultimul.

— Unde? De ce?

— Spune-mi tu. Louis Wu înţelege duelurile, marcat? Vrei să-ţi iei mâncarea? Păpuşarul stătea lângă el, ţinând un recipient.

Louis îl luă şi sorbi din el. Ciorbă.

— Este foarte bună.

Test de sănătate mentală: blocul de granit era din nou la locul lui, iar Ultimul era în cabina echipajului, încă blocat, ca şi Louis, de altfel.

— S-a dus într-un loc unde are nevoie de costumul spaţial, spuse pământeanul. Deocamdată, nu este nicăieri. Ultimule, dacă ai închide sistemul discurilor de păşit, unde ar rămâne Bram?

— Mă împiedică sistemele de siguranţă.

— Dar dacă, pur şi simplu, am bombarda sistemul cu o salvă laser? Tanj, nu se poate, are atât laserul, cât şi cuţitul variabil…

— Sistemul este încastrat în carcasă, Louis.

— Atunci, schimbă-i destinaţia! Fă-l să ajungă pe Mons Olimpus! Oricum, unde crede el că se duce? Ar putea fi deja acolo. Apelează harta.

Ultimul emise câteva note muzicale. Nu se întâmplă nimic.

— Sunt blocat, spuse Ultimul. Bram mi-a învăţat limbajul de programare. Mi-a smuls controlul discurilor de păşit.

Picioarele i se pliară sub el, iar capetele i se aplecară spre pântece.

Louis încercă să ridice marginea discului de păşit. Nu se mişca. Bram preluase controlul total. Acele afurisite de concerte nu erau pură distracţie. Se dovedeau a fi fost antrenamentul lui Bram cu instrumentele lui artizanale, pentru a reuşi să imite vorbirea muzicală a Ultimului.

Ceva se întâmpla: fereastra-reţea tremura şi continua să se clatine.

— Ultimule! strigă Louis. Întoarce imaginea invers! Nu este în direcţia corectă!

Păpuşarul nu se mişca.

Fereastra se înclină într-o parte, lovi calea şi sări cât colo, rotindu-se. Orice ar fi atacat sania, suporta acelaşi efect.

Păpuşarul începu să se descolăcească.

Sania cu sustentaţie magnetică lovi puternic celălalt perete. Imaginea tremura şi aluneca. Când, în sfârşit, se opri, arăta doar filigranul argintiu.

Păpuşarul fluieră şi imaginea se inversă. Acum, lumina stelelor scotea în evidenţă pereţii de cristal făcut ţăndări. Gloanţele transformaseră sania într-o sită, iar uneltele de pe platformă fuseseră acoperite cu bucăţi de sticlă.

Majoritatea acelor lucruri deveniseră de nerecunoscut. Acum erau gunoi, cu o singură excepţie.

„Când îi văzuse pe Acolit şi pe el teleportându-se”, gândi Louis, „Şoapta dedusese utilitatea discurilor de păşit.” Probabil smulsese discul de pe sondă şi îl aşezase pe sanie, pentru că era singurul neafectat.

Trei costume spaţiale ţâşniră pe sanie în acelaşi timp. Două trăgeau rafale de proiectile în orice obiect de dimensiuni mai mari, apoi aruncară tot ce se putea arunca, într-o căutare rapidă a vreunui Protector ascuns printre sfărâmături. Dar Şoapta nu era nicăieri.

Doi Protectori ridicară discul păşitor, ţinându-l pe muchie, pentru ca al treilea să-l poată examina pe dedesubt. Apoi, îl întoarseră cu faţa în sus. Vampirul trebuie să fi gândit că este mai mult periculos decât util, deoarece îşi pregăti arma şi slobozi o rază îngustă şi strălucitoare în el.

Raza ieşi direct din discul de păşit principal al cabinei şi începu să carbonizeze plafonul.

Deşi Louis nu-şi putea aminti să fi sărit în lături, el şi Ultimul se ascunseseră în spatele peretelui reciclatorului. Păpuşarul nu lăsa impresia că intenţiona să se încolăcească din nou.

Louis îşi scoase capul de după perete.

Vampirul Protector ridicase discul de păşit şi încerca să-l azvârle peste marginea căii.

Discul deveni brusc prea greu, — greutatea unui intrus îl făcu să-l scape din mână.

Intrusul — Bram! — lovi cu putere, în timp ce celălalt sărea înapoi.

Vampirul — Collier? — căzu, tăiat în două de aproape doi metri de sârmă în câmp de stază. Ambele jumătăţi răspândeau ceaţă. Dar bustul lui avea încă braţe, iar unul ridică arma masivă de lumină.

Cuţitul variabil al lui Bram şfichiui din nou. Arma-lumină căzu.

Nu văzuse de unde apăruse Şoapta, dar era şi ea acolo. Doi Protectori din Munţii Răsturnaţi se confruntau cu doi Protectori Vampiri.

Păpuşarul părea să se afle în continuare într-un soi de stare catatonică. Louis încerca să urmărească ce se întâmpla în fereastra-reţea. Nu era simplu.

Protectorii din Munţii Răsturnaţi nu atacaseră.

Şoapta purta unul dintre costumele lor; ar fi fost capabilă să le vorbească. Louis putea auzi respiraţia accelerată a lui Bram, provocată de eforturile recente, dar nu el vorbea. Nu ar fi avut echipamentul radio potrivit.

Clipea din lampa căştii spre Şoaptă.

Tanj, ăsta trebuie să fie limbajul heliografelor Demonilor! îşi dădu seama Louis. Acum, şi ceilalţi îşi utilizau lămpile căştilor.

Continuară, astfel, o vreme, iar în cele din urmă ajunseseră la o înţelegere.

Protectorii Munţilor Răsturnaţi ridicară cu anumită dificultate sania avariată. Bram îi dădu Şoaptei arma sa şi îi ajută s-o arunce peste margine, în spaţiu.

Încărcară, apoi, discul de păşit în sania cu sustentaţie magnetică rămasă intactă. Cei doi Protectori Vampiri urcară la bord, urmaţi de Protectorii Munţilor Răsturnaţi. Sania începu să alunece înapoi de-a lungul căii. După ce porniseră, Bram împrăştiase o reţea pe cale şi alta pe sanie.

Apoi, Bram imită cântecul unei orchestre doborâte de terorişti.

Păşi pe disc şi, dispăru, aici. În timp ce fereastra-reţea îl arăta că pleacă, Bram se dădu jos de pe discul de păşit şi îşi scoase casca. Din gură, îi ieşea ceva asemeni unui fluier noduros şi plat, sub formă de cioc.

Când un Păpuşar este supărat, îşi pierde controlul, dar nu asupra vorbirii, ci a semnalelor emoţionale. Cântecul Ultimului era la fel de pur ca nişte clopote de vânt.

— Ai învăţat limbajul meu de programare! Bram puse fluierul alături.

— Contractul nostru nu exclude acest lucru.

— Sunt tulburat.

— Ai înţeles ce-ai văzut? Nu? Dintre copiii de sânge ai lui Mary Shelley, noi i-am ucis pe Lovecraft şi pe Collier. Servitorii lui Collier ne-au spus că servitorii lui Lovecraft sunt gata să încarce marfa. Ne aşteptăm ca ei să ne ajute. Acum, a rămas doar King. Când va fi ucis şi King, Şoapta va controla zidul, iar eu Centrul de Reparaţie, şi atunci putem realiza ceva.

Consola bucătăriei livră un bol şi Bram bău cu poftă. Louis remarcă faptul că acum purta masiva armă-lumină. Acea chestie, dacă ar fi fost folosită, probabil că i-ar fi omorât pe toţi din cabină.

Bram se întoarse spre el.

— Louis Wu, ce ai să faci tu acum?

— Păi, ea trebuie să-l omoare pe King. Este prea târziu pentru orice altceva. Eu? Costumul meu mă va ţine în viaţă doi falani, aşa că nu va trebui să mă îmbarc pe vreo sanie pe care s-o accelerez până la o mie două sute de kilometri pe secundă, pentru ca, apoi, să-l las pe King să mă împuşte. M-aş putea întoarce de partea aceasta a zidului, apoi aş urca peretele pe aici.

— Vei pierde orice element de surpriză.

— El rămâne…

Bram îl întrerupse cu o mişcare a braţului.

— Costumul lui Anne nu va dura atât de mult.

— Hmm. — Marfă, precizase Bram. — Ei bine, dacă aş avea ceva ce şi-ar dori King, l-aş pune lângă mine pe sanie. Desigur, el ar trebui să ştie că-l am. Ce îşi doreşte King?

— Las-o baltă, Louis! Am crezut că merită să caut un punct de vedere diferit.

Bram fluieră spre sistemul discurilor de păşit, apoi dispăru.

— Unde s-a mai dus acum! Ultimule, eşti încă blocat?

— Nu pot să utilizez discurile de păşit, dar pot să-l găsesc.

— Fă-o!

Ferestrele deveniseră înceţoşate: reţelele fuseseră afectate de luptă. Ultimul cântă pentru a le închide, apoi deschise alta în locul lor, care începu să clipească imagine după imagine. Oraşul Ţesătorilor. Patriarhul Ascuns: gabia de la provă.

Ultimul interpreta instrumente de suflat şi percuţie.

— Am început un program de căutate, spuse el. Dacă invadatorii sosesc cu nave familiare, o să ştim într-o clipă.

— Perfect.

Louis indică o fereastră pe jumătate astupată de prima.

— Sper că înregistrezi asta.

— Desigur.

Reţeaua furată ajunsese pe platforma astroportului. Minuscule costume spaţiale, luminate de stele, ţopăiau prin vid spre o structură prea mare pentru a-şi arăta forma. Dură o veşnicie până îi ocoliră curbura.

Existau nişte obiecte şi mai mari: o pereche de toroizi aurii, montaţi pe console înalte. Louis avu nevoie de câteva clipe pentru a vedea şi restul construcţiei.

Cablurile ce ieşeau din toroizi se răsfirau ca rădăcinile unei plante, îngustându-se spre capete, până ajungeau la dimensiunile unor sârme invizibile.

— Marcat. De fapt, construiesc noi motoare.

— Mă întreb dacă reţeaua de cabluri este o inovaţie, răspunse Ultimul. Înregistrările mele nu arată decât toroizi simpli.

— Interesantă idee — poate Constructorii Oraşului n-au luat decât toroizii. Acea reţea de cabluri ar fi fost stânjenitoare, dacă doreai să aterizezi cu o astronavă.

Fereastra cu imagini schimbătoare arăta gabia de la pupă a Patriarhului Ascuns; apoi bucătăria şi cei doi Constructori ai Oraşului, cei trei copii ai lor. „Unde se ascunsese copilul mai mare”, se întrebă Louis, „de nu reuşise să-l întâlnească?” Acum, ieşeau cu toţii pe uşă. Apoi, reveniră zbenguindu-se, iar Bram era în mijlocul lor.

Protectorul îşi scoase costumul şi se întinse pe o banchetă. Harkabeeparolyn şi Kawaresksenjajok începură să-l maseze.

Oase şi încheieturi umflate, nici un pic de grăsime nicăieri.

— Arată ca un afurisit de schelet acum, spuse Louis. Nodurosul părea să fi adormit.

— Dacă Bram crede că este timp pentru aşa ceva, înseamnă că are dreptate. Ultimule, hai să-l scoatem pe Acolit din cutia aia şi să intru eu în locul lui.

Păpuşarul fluieră o fereastră.

— Louis, dispozitivele nanometrice încă repară leziunile de la şira spinării. Ar putea fi liber în câteva ore.

— Tanj!

— Îl mai lăsăm?

— Desigur!

Louis se ghemui pe patul de apă.

— Am să încerc să dorm puţin.

30. KING

Louis se întinse încet. Durerea era un bun profesor. Totuşi, acum, se mişca cu mult mai uşor decât o făcuse în ultimele patru zile.

Medkitul îi oferise suplimente dietetice, dar îi şi luase durerea, picătură cu picătură. Louis se ridică şi se apropie de peretele din faţă.

Acolo: în sala de mese de pe Patriarhul Ascuns, Bram le vorbea Constructorilor Oraşului. Fereastrele-reţea funcţionau pe pereţi, iar una înfăţişa acelaşi lucru ca şi cea de-a doua…

Acolo: vasta lăţime a platformei astroportului. Motorul de pe Zidul de Margine dispăruse — pesemne, fusese terminat şi mutat undeva. Tot pe acolo trecu o imensă sanie plutitoare prevăzută cu schele turn şi manipulatoare stranii la colţuri. Un turn cu un decor spiralat… mai mult decât decor; se apleca în afară, asemeni unui tentacul de argint, iar vârful semăna cu o bifurcaţie infinită. Se încolăci peste carcasa unei astronave Constructorii Oraşului şi o ridică.

Dincolo de marginea platformei, se întindea un şir de inele verticale: calea de decelerare pentru navele ce soseau.

Acolo: imaginea difuză a căii de levitaţie magnetică şi stelele strălucind slab prin ea. „Probabil că Şoapta îşi pusese sania în mişcare,” presupuse Louis. Reuşise să atingă o viteză considerabilă, în timp ce el dormise. Trebuia să fi fost Şoapta; cine altcineva ar fi împrăştiat o reţea?

Acolo: mişcându-se lent, un firmament acoperit de stele, văzut prin reţeaua filigranată a căii de levitaţie magnetică, şi un mic cursor clipitor verde.

— Am găsit o astronavă, spuse Ultimul.

— Arată-mi-o!

Păpuşarul cântă şi fereastra oferi imaginea ceţoasă a unui obiect ce aducea mai mult a rangă decât a astronavă. Mici nave spaţiale cu aripi se înşirau de-a lungul ei, asemeni păduchilor de plante de-a lungul unei ramuri fără frunze. Către capăt, se zărea un imens colector conic şi/sau un tun cu plasmă peste el.

— O altă navă ARM, spuse Louis. Bună captură! Bram părăsi sala de mese.

Ultimul observă mişcare de-a lungul căii de levitaţie magnetică. Lansă un tril. Fereastra îşi schimbă sensul, pentru a arăta cealaltă latură a reţelei Şoaptei.

Asta nu era sania pe care o utilizase Şoapta. Era un vast plan întunecat. Cabluri se ridicau în bucle de diverse grosimi, desfăşurându-se asemeni arterelor, ajungând pretutindeni, chiar şi în afara imaginii. Un pilon zvelt se ridica din centru.

Balustrada Şoaptei se afla în zona celor mai înguste dintre bucle. Ea plutea în planul cel mai îndepărtat, agăţată de un cablu la fel de gros cât pumnul ei.

Părea o fantasmă, asemeni unei vechi coperţi de carte. Singurul obiect pe care Louis reuşi să-l recunoască era sudat chiar în spatele Şoaptei: discul de păşit al sondei de realimentare.

Louis înţelese că mintea lui începea s-o ia razna. Avea nevoie de micul dejun.

Muşchii spatelui, cei abdominali, tendonul genunchiului drept şi câţiva muşchi transversali protestară când se deplasă până la consola bucătăriei. Ridicarea unui Kzin, chiar şi a unuia nu pe deplin dezvoltat… „Aminteşte-ţi”, murmură el, „sunt un profesionist antrenat. Nu încerca asemenea ispravă în gravitaţia terestră.” Tastă o omletă asortată, papaia, grapefrut, pâine.

— Louis?

— Nimic. Este Acolitul gata să iasă? Ultimul privi monitorul.

— Da…

— Aşteaptă! Louis tastă un ordin. — Să-l calmăm cu o halcă de mamifer.

Acolitul se ridică rapid şi se trezi privind spre o halcă de antricoate de vită. O înşfăcă şi îl descoperi în spatele ei pe Ultimul.

— Generozitatea ta, ca gazdă, trebuie să fie legendară, spuse el şi începu să înfulece flămând.

— Tatăl tău a venit la noi ca ambasador, îi răspunse el. Te-a învăţat bine.

Acolitul îşi ciuli urechile, dar continuă să înfulece.

Păpuşarul îşi comandă un bol mare, plin cu diverse ierburi, dar folosi doar o gură pentru a mânca. Pentru informarea Acolitului, descrise morţile de pe calea de levitaţie magnetică, cântând după secvenţe vizuale pe care Louis le puncta, ici şi colo, cu comentarii. Păpuşarul nu reuşea să înţeleagă strategia. Un lucru pe care Kzinul nu-l auzise era faptul că Bram începuse să-şi trateze servitorii străini ca pe nişte prizonieri.

Acolitul aruncă o imitaţie albă de os alb în reciclator şi întrebă:

— Louis, tu eşti sănătos?

— Nu sunt pregătit să mai alerg din nou cu tine… nu încă.

— Ai făcut-o bine. Chiar dacă te-a costat… ai făcut-o bine… Cred că nervul principal al şirei spinării era rupt. Să te pun şi pe tine în autodoc?

— Nu, nu, nu, o s-o scot la capăt! Priveşte…

Şi bărbatul îşi îndreptă braţul spre fereastra-reţea, spre Şoapta ce plutea nemişcată deasupra unui câmp infinit de supraconductori. Mintea sa avusese ceva timp să digere puţin această imagine stranie, şi acum el se adresa atât Păpuşarului, cât şi Kzinului adolescent.

— Şoapta este în imponderabilitate. Asta înseamnă că privim la un vehicul ce se deplasează cu o mie două sute de kilometri pe secundă, spre sensul invers rotaţiei. Este un vehicul, chiar dacă se întinde pe toată lăţimea căii de levitaţie magnetică. Şaizeci de metri lăţime, iar lungimea poate şi mai mare… Acele bucle… Acolitule, erai în autodoc când Bram ne-a dat câteva informaţii. Ai acum în faţă o mică porţiune dintr-un colector de pe Zidul de Margine. Echipa lui Lovecraft are unul gata de plecare. Şoapta îl ţine drept garanţie.

Şoapta privi înapoi, direct în reţea. Bram trebuie să-i fi spus ce era.

Protectorul se materializă în cabină. Purta costumul presurizat al lui Louis, dar avea casca scoasă. Se uită la aliaţii săi, apoi la ferestre, pentru ca în cele din urmă să se îndrepte spre bucătărie.

— Louis, Acolitule, Ultimule, ce este nou?

— Precum vezi, răspunse Ultimul, o navă ARM purtătoare orbitează la peste o sută de milioane de kilometri în spatele Lumii Inelare. Cum ai să procedezi cu ea?

— Încă nu e momentul.

Bram se întoarse cu spatele la fereastră. Acum, Şoapta rezista, agăţată de bucla de supraconductor, ca o maimuţă înspăimântată.

— A declanşat deceleraţia, Acolitule, înţelegi? Sperăm ca King să considere colectorul şi uriaşa sanie prea valoroase pentru a le distruge.

— Louis, explică-mi!

— Şoapta mă aşteaptă, spuse Bram. Vă pot ajuta cu ceva înainte de a pleca?

— Dă-mi accesul la discurile de păşit! behăi Păpuşarul.

— Nu încă, Ultimule.

— Ce fel de opoziţie…? întrebă Louis.

— King are o lungă linie de aprovizionare. Va avea la dispoziţie şi câţiva Protectori din Munţii Răsturnaţi. El îi va roti frecvent, dacă nu vrea să-i vadă murind. Ei trebuie să-şi adulmece semenii, pentru a şti pe cine protejează, sau, altfel, protejează totul de sub Arcadă. King îşi rezervă asta pentru sine.

— Atunci, nu sunt prea mulţi.

— Şi nici nu vor fi. Numai mâinile lui King îl vor mai servi. Motoarele de orientare de pe Zidul de Margine nu pot fi mişcate doar de forţa muşchilor. În orice caz, nu mă tem de Protectorii Punctului înalt. Dacă ei prevăd o victorie clară, îl vor termina pe cel care pierde. Victoria este preţul care îi ţine pe oamenii lor uniţi.

— Dă-ne un indiciu, interveni Louis. Dacă tu şi Şoapta sunteţi ucişi, ce să facem noi?

— Respectaţi Contractul. Protejaţi tot ce este sub Arcadă.

Bram îşi lăsă vizorul în jos şi îl fixă la locul lui. Apoi, dispăru. Era doar o particulă virtuală în mişcare, iar pereţii de la babord şi tribord străluciră în nuanţe de portocaliu-aprins, datorită căldurii rezultate în urma transformării.

Sticluţe subţiri apărură din consola bucătăriei. Ultimul le fixă, una câte una, în medkitul portabil de pe platforma de transport.

— Antibiotice, spuse el.

— Mulţumesc, Ultimule. Trebuie să se fi terminat. Alte sticluţe.

— Analgezice.

Şoapta nu se mai zărea pe barjă. Se lăsase văzută tot timpul până atunci. Se arătase şi în faţa telescopului lui King, împreună cu comoara acestuia, bine etalată în spatele ei. Ce joc mai juca acum?

Era cumva sus, în acel con de cablu supraconductor? Cât de bine se poate căţăra un Vampir? Sau sub barja de pe calea de levitaţie magnetică?

Imaginea din faţă nu se schimbase. Calea continua la nesfârşit.

Barja şi încărcătura sa masivă trebuie să fi decelerat, dar, chiar şi la un g foarte mare, ar fi durat destul. Louis se întreba dacă Şoapta plănuise să se izbească de terminal. King s-ar fi putut întreba acelaşi lucru.

Nuu. În zece ore, la 1200 Kilometri/secundă, ea acoperise în jur de patruzeci de milioane de kilometri. Dar calea avea mai mult de trei sute de milioane de kilometri — unde, pe această lungime, se afla ţinta sa? Nu i-ar fi oferit lui King atâta timp pentru a o doborî.

În acelaşi timp, unde se afla King? Protectorul Vampir putea fi oriunde, dacă îi instruise pe Protectorii din Punctul înalt să încarce colectorul pentru el. Ce fusese asta?

O sanie cu sustentaţie magnetică, din categoria celor mici, abia se distingea în imensitatea căii. Venea direct spre fereastră. Se rotise cu spatele înainte şi încetinea… Îşi potrivea viteza după cea a barjei… contact, şi cinci costume presurizate egale trecură de reţea, înainte ca Louis să poată clipi. Ultimul fluieră, imaginea se inversă şi… nimic. Cei cinci dispăruseră deja în labirintul de cabluri.

Cinci costume presurizate egale puteau fi cinci Protectori din Munţii Răsturnaţi, nu-i aşa? Ei trebuiau să păzească colectorul, să-l protejeze de efectele nedorite ale unei bătălii, servind astfel ambelor părţi. Pentru King, ar fi servit, de asemenea, ca o diversiune.

Şi oricine văzuse vreodată un act de magie, putea ghici că unul dintre cei cinci era însuşi King, costumul său fiind adus la dimensiuni normale printr-un surplus de arme sau armuri.

Unde erau acum?

Acţiune departe în spate. Louis nu-şi putea da seama. „Era destul de frustrant”, gândi el. Îşi întoarse privirile spre Kzin: îi excitase cumva? El privea, însă, cu răbdarea unei pisici ce aşteaptă în dreptul unei găuri de şoarece.

Urme de mişcare, flashuri de lumină îndepărtate… două sănii cu sustentaţie magnetică zburau printre inelele căii, urmate de flashuri sporadice. Coborâră sub unghiul de vedere, apoi se ridicară din nou. Una lovi un inel şi se răsturnă într-o lumină orbitoare, se izbi de inelul următor, căzu peste marginea căii şi dispăru. Cealaltă…

— Isteaţă treabă, şopti Louis şi îşi coborî privirea spre podeaua barjei. Dar nu era nimic de văzut acolo.

— Louis, ce se întâmplă? izbucni Ultimul.

— Şoapta a ţinut săniile mici, care urmau barja, chiar în spatele ei, acolo unde King n-a reuşit să le vadă. Eu am văzut doar două, dar probabil că sunt mai multe, toate conduse de pe cea pe care se află ea, dar care este aceea? Acum le-a despărţit, înaintează independent şi le expune din nou atacului. Chiar dacă King şi-a dat seama de stratagemă, ea se poate afla în două locuri, iar Şoapta ştie unde se află el. S-ar putea să greşesc în totalitate.

— Barja va opri curând. Atunci, câmpul de duelare se va extinde, nu-i aşa?

— Bun, aşa e. Dacă… Bram se materializă acolo.

Lumina lovi locul unde fusese, dar nodurosul se pierduse deja printre buclele supraconductoare şi răspundea cu laserul lui Louis. Lumina declanşă în zonă o furtună de raze energetice. Bram se ridică, ţinându-şi strâns cu o mână costumul.

Prima rază nu-l ocolise. Fusese îngrozitor de intensă, penetrase prin scutul laser şi costumul lui Louis.

Acum, două forme umane minuscule, trăgeau printre bucle, săreau şi trăgeau din nou, urcându-se pe colector.

— Eu tocmai… Începu Louis, dar se opri brusc.

— Continuă! mârâi Acolitul.

— Lumina nu afectează un supraconductor. Toţi trei utilizează arme de lumină. Dacă King ar fi ştiut…

Bram avea să moară, dacă nu ajungea curând într-un loc sigur. Se adăpostise în spatele unei bucle imense a colectorului şi supraveghea, doar supraveghea. „Se părea că nici nodurosul nu ştia mai bine decât el,” gândi Louis, care dintre formele umane era Şoapta şi care King. Făcuse tot ce putuse.

Unul dintre combatanţi se aprinse ca un soare şi se dizolvă.

Celălalt străluci şi mai mult şi dispăru şi mai repede. Patru forme ţâşniră ca nişte purici, încolţindu-l pe Bram.

Louis izbucni în râs.

Bram alerga spre discul de păşit. Se aprinse ca un soare şi dispăru acolo/apăru aici, sări de pe disc, îşi dădu pe spate casca şi inspiră cu putere. Pe anumite porţiuni, costumul său presurizat strălucea într-o nuanţă de roşu stins. Îl dezbrăcă, păstrându-şi mănuşile până în ultima clipă, îl îngrămădi sub duş şi porni apa.

Louis continua să râdă.

Şi Acolitul părea să zâmbească larg, dar pentru un Kzin asta nu însemna zâmbet.

— Unul dintre voi trebuie să-mi spună ce s-a întâmplat, mârâi el din nou.

— Şoapta este moartă şi eu am rămas singur, spuse Bram. Vrei să ştii mai mult? Protectorii servitori ai lui King păzeau colectorul şi barja, în timp ce noi ne luptam. Dar noi trei am început să ne luptăm într-un câmp de supraconductori, printre bucle supraconductoare. Am ales cu toţii arme energetice. Ai marcat, Acolitule? Arcada trăieşte datorită colectoarelor montate pe margine! Iar noi suntem Protectori!

— Marcat, răspunse Kzinul.

— Patru Protectori servitori au văzut că nici unul dintre noi nu putea să avarieze transportorul sau colectorul. Şoapta şi cu mine am crezut că ei îl vor ucide pe cel care pierde. Dar ei au văzut doi murind şi unul neatent şi s-au hotărât să se elibereze complet de noi! Pesemne că eu le-am părut o pradă uşoară, continuă Bram. Fără minte! Dacă mă văzuseră materializându-mă acolo, n-ar fi trebuit să ghicească şi că aş fi putut dispărea de acolo?

Bram privi spre fereastra-reţea ce strălucea în cabina Ultimului. Patru Protectori în costume de presiune specifice Punctului înalt se adunaseră în jurul discului de păşit. Luminile căştilor lor clipeau după modelul heliografelor. Unul ridică ochii spre fereastră. Apoi, toţi patru dispărură din cadrul ei.

Fereastra începu să se înceţoşeze.

— Asta n-o să-i salveze, spuse Bram şi se întoarse. Ultimule, de ce exista o legătură între Oraşul Ţesătorilor şi încăperea Apărării Antimeteoritice?

— Întreabă-l pe Louis Wu, răspunse Păpuşarul.

— Louis?

Unui Păpuşar Pierson nu puteai să-i reproşezi laşitatea. Louis abia privi spre Ultimul.

— Este o clauză morală Bram. Te-am considerat nepotrivit să conduci Lumea Inelară.

Mâna Protectorului îi prinse umărul drept ca într-o menghină, ridicându-l. Louis îl vedea pe Kzin nehotărât, încercând să se decidă dacă era cazul să intervină sau nu. Protectorul izbucni.

— Prin ce aroganţă nejustificată poate un Prăsitor… izbucni Bram. Este Teela, nu-i aşa?

— Ce?

— Ea te-a forţat să o ucizi. Ea te-a forţat să ucizi sute de milioane din specia Oamenii Munţilor Răsturnaţi, pentru a reuşi să împingi Arcada la loc. Desigur, trebuia să moară, pentru a salva ostatecii pe care mi i-a oferit. Desigur, Arcada s-ar fi izbit de soare, fără jetul de plasmă care a alimentat colectoarele de pe ziduri. Dar de ce ţi-a impus ea ţie aceste îndatoriri?

— Ai dreptate. De ce?

Bram îl lăsă pe Louis din nou pe podea, dar nu-şi slăbise strânsoarea.

— Am citit caracterizarea ta din computerul navei. Tu doar deschizi uşa în faţa problemelor, apoi le abandonezi…

Louis crezuse că trebuia să se pregătească să moară, dar acum totul luase o turnură ciudată.

— Ce probleme, Bram?

— Ai găsit o specie străină, periculoasă, în spaţiul interstelar. Ai deschis negocierile, le-ai arătat drumul către lumea ta, apoi i-ai lăsat pe ambasadorii profesionişti să încerce să trateze cu ei. Pe Teela Brown, pe care ai cărat-o pe Lumea Inelară, ai lăsat-o în grija altuia…

— Tanj, la naiba, Bram, a fost alegerea ei!

— Pe Halrloprillalar ai adus-o pe Pământ, apoi le-ai permis celor de la ARM s-o sechestreze. A murit.

Louis păstră tăcerea.

— În ciuda Teelei, totuşi, ţi-ai ignorat responsabilităţile timp de patruzeci şi trei de falani. Numai teama de moarte te-a adus din nou aici. Dar tu i-ai înţeles mesajul, nu-i aşa, Louis?

— Asta este complet…

— Trebuie să judeci siguranţa Lumii Inelare. Ea a avut încredere în înţelepciunea ta, Louis, nu în a ei. Pe jumătate avea dreptate, pe jumătate era o chestie de intuiţie.

Păpuşarul îndrăzni să vorbească din adăpostul oferit de consola bucătăriei:

— Teela nu era înţeleaptă. Protectorii nu sunt înţelepţi. Motivaţiile lor nu vin din creierul suplimentar, Louis. S-ar putea să fi avut puţină înţelepciune.

— Ultimule, dar este ridicol! protestă Louis. Bram, eu sunt arogant pentru că aşa e firea mea. Tu ai devenit prea inteligent. Oamenilor inteligenţi li se întâmplă adesea acest lucru.

— Ce-ar trebui să fac cu Protectorii care mi-au ucis perechea?

— Le vom comunica Oamenilor Punctului înalt că dorim să vorbim cu un Protector. O să le spunem că lor le revine sarcina de a avea grijă de Zidul de Margine. Bram, Protectorii din Munţii Răsturnaţi au tot interesul să protejeze Lumea Inelară de orice pericol. Orice se întâmplă, afectează în primul rând Zidul de Margine, şi cine ştie mai bine acest lucru decât ei?

Bram clipi.

— Într-adevăr, spuse el. Mai departe. Eu am condus din Centrul de Reparaţie mai mult de şapte mii de falani. Cum mă poţi judeca pe mine…

— Ştiu ce ai făcut. Datele, Bram, datele! Nici măcar n-ai încercat să le ascunzi!

— Vorbeşti în numele multora. Ai călătorit prea departe. Cum aş putea eu să mint? Tu ai putut să înveţi.

— Eu nu mai înţeleg nimic, interveni Acolitul. Louis aproape că îl uitase pe Kzin.

— El şi Şoapta, începu pământeanul, l-au căutat pe misteriosul Protector şef timp de… cât timp, Bram? Sute de falani? Dar nu era suficient, chiar şi folosind telescopul din Centrul de Reparaţie. Lumea Inelară este prea mare. Dar dacă ştii unde ar putea fi un Protector, ai putea ajunge acolo primul. Un dezastru îi atrage pe Protectori. Ca şi pe Bram, de altfel. Voi toţi trebuia să faceţi ceva împotriva acelei nave purtătoare ARM, nu-i aşa?

— Aşa este.

— Şoapta şi Bram au descoperit un obiect imens ce cădea spre Lumea Inelară. Era cea mai bună ocazie. Cronos trebuia să facă ceva în privinţa ei. El a venit la Centrul de Reparaţie. Şoapta şi Bram erau pregătiţi. Marcat, Bram?

Tăcere.

— Poate Cronos ştia cum să oprească impactul. Bram şi Şoapta ar fi trebuit să aştepte, corect? Să vadă dacă poate să facă ceva. Dar Bram ştia că ceva era greşit…

— Louis, noi am crezut că este treaba lui obişnuită. Prima lui mişcare a fost să seteze apărarea. Noi… Noi n-am fi reuşit. N-am fi reuşit.

Degetele lui Bram se afundaseră în umărul lui Louis, rănindu-l.

— L-aţi ucis, continuă Louis, înainte să poată termina.

— Ne-am mişcat aproape prea târziu! El şi noi ne urmăream reciproc. Şi el, şi noi am făcut hărţi ale acestui obiect uriaş şi am pus curse.

Bram îi vorbea acum Acolitului, povestind despre dueluri unuia care aprecia asemenea lucruri.

— Anne fusese schilodită pe viaţă. Încă nu ştiu cum a putut să-mi zdrobească piciorul şi şoldul în întunericul acela. Am reuşit să-l ucidem.

— Şi apoi? întrebă pământeanul.

— Nici el nu ştia. Louis, i-am căutat uneltele, nu adusese nimic.

— Orice ar fi avut, nu le-a mai putut folosi. Tu şi Şoapta nu aveaţi nici cea mai vagă idee.

— Acolitule… interveni Bram.

— Aţi lăsat ca Pumnul-lui-Dumnezeu să lovească Lumea Inelară!

— Acolitule! Mă aşteaptă un inamic în încăperea Apărării Antimeteoritice. Iată wtsaiul tău. Du-te şi ucide-l!

— Mă duc, spuse Acolitul.

Bram suflă în fluierul său excentric. Kzinul păşi înainte şi dispăru. Louis încercă să-l urmeze, dar degetele Protectorului erau prea adânc înfipte în umărul său.

— Băutor de sânge nenorocit ce eşti! strigă el.

— Tu ştii unde ar trebui să mă aflu, dar eu decid restul. Vino! Bram şi Louis ajunseră deasupra discului de păşit şi dispărură.

31. TRONUL LUMII INELARE

Se materializară în semiobscuritatea Apărării Antimeteoritice, iar Louis zbură, azvârlit cât colo.

Încercă să aterizeze, rostogolindu-se. Îl zări pe Bram dispărând într-o izbucnire nebunească de flaut-oboi. Ceva monstruos şi întunecat se repezi la Louis, iar altceva se îndrepta şi mai rapid spre amândoi.

Louis ateriză pe umărul drept, cel în care un Protector Vampir îşi înfipsese ghearele murdare, sfâşiindu-i tendoanele şi muşchii. Bărbatul ţipă de durere şi continuă să se rostogolească, iar primul atacator ateriză aproape deasupra lui. Al doilea fandă o lovitură reflexă venind de la un picior acoperit cu blană portocalie şi ajunse la discul de păşit. Cântă o frântură de muzică de flaut-oboi şi dispăru.

Primul atacator îl atinse şi continuă să se rostogolească câţiva metri în întuneric.

— Louis?

Umărul îl durea îngrozitor. Respiră adânc. Nasul i se umpluse de miros de Kzin.

— Acolitule! strigă el.

— Am intenţionat să-l ucid pe Bram, spuse Kzinul.

— S-ar putea să fie deja mort.

Miros de Kzin şi de altceva, în plus. Ce ?

— A încercat celălalt să te ucidă? Erai destinat să mori pentru a-l distrage. Şi eu la fel, cred.

— Nu l-am mirosit până ce n-a sărit. Pesemne că m-a considerat inofensiv.

— Eşti ofensat?

— Louis, unde este Bram?

— Oriunde. Bram controlează discurile de păşit. Trebuie să fie aproape douăzeci, răspândite prin Centrul de Reparaţie.

— Aşa este, le-a fluierat deschiderea, dar celălalt a trecut şi el, înainte de a schimba direcţia, nu crezi?

— Ceea ce cred, spuse Louis, este că Bram a venit şi apoi a schimbat direcţia spre Mons Olimpus, sau spre Zidul de Margine, sau spre Iad. Apoi, celălalt a copiat comanda lui Bram şi a schimbat-o la loc.

— Deci, am pierdut bătălia finală!

Ce mirosea? Flori, un parfum de flori îi atrase atenţia, punându-l pe gânduri. Simţul mirosului era mult mai puternic la Kzin… iar blana lui s-ar fi zburlit. Să mai aştept. Acum, lângă el era un cuţit ce putea fi azvârlit, iar ceva mai încolo, o bară lungă din metal cu capete ascuţite.

— Probabil că tu n-ai fi reuşit să-l omori pe Bram, spuse Louis. Nu te-a învăţat acest lucru?

— Louis, oare ar trebui să-mi ucid profesorul?

— Oh? Am să ţin minte — Bărbatul se ridică.

— Nu, nu este cazul tău, Louis! Eu am venit la tine pentru înţelepciune, dar Bram m-a făcut servitorul lui. Am învăţat de la el, ascultându-l, până ce am fost pregătit să mă eliberez. Vezi, am astea.

Armele lui Cronos.

— Sunt destul de bune, spuse Louis, dar Bram…

Bram căzu din plafon. Erau zece metri până la podea, aşa că ateriză dur, rostogolindu-se şi ridicându-se cu o sabie de o jumătate de metru în mână. Încerca să o prindă cât mai bine de mâner, când altă formă umană se prăvăli după el.

Braţele acestuia ţâşniră înainte. Bram sări în lături, în timp ce obiecte ascuţite izbeau sacadat de-a lungul podelei. Shuriken? Spada îi căzuse alături. Duşmanul lui Bram ajunse jos cu o bufnitură, se rostogoli şi sări în picioare. Părea şi el făcut din noduri, era mai înalt decât Bram, ţinea un braţ arcuit spre piept şi metalul ascuţit în celălalt.

Mintea lui Louis se străduia din răsputeri să înţeleagă.

Probabil că Bram întorsese o a doua pereche de discuri de păşit cu susul în jos şi o fixase de plafon. Îi copiase pe marţieni? Acum, Protectorul Vampir aproape atinsese primul disc, atacatorul său masiv fiind la un salt mai mare în spatele lui, când Acolitul ţâşni din ascunzătoare. Kzinul înfipse cu putere bara de metal între coastele Vampirului. Bram nu se întoarse. Încetini doar pentru o clipă. Bara îi pătrunsese pe deasupra buricului şi Bram o apucase de capăt. O trase şi o răsuci, bara cedă şi celălalt capăt îl izbi pe Acolit peste frunte.

Îl încetinise, însă, suficient. Celălalt sări pe el. Îi ciopârţi pe rând încheietura, piciorul care-l lovise în faţă, umărul, celălalt picior, celălalt braţ.

Bram se prăbuşi cu zgomot, având oasele şi tendoanele tăiate la toate patru membrele.

Atacatorul său nu se mai vedea. Se auzi doar vocea lui vorbind în limbajul comercial folosit în jurul Oraşului Ţesătorilor, distorsionată de obişnuitul defect de vocalizare al Protectorilor. Translatorul lui Louis era decalat doar cu o clipă.

— Blănosule, acum va trebui să stai deoparte. Ai să fii satisfăcut, dar acum pare a fi sosit vremea să stăm de vorbă.

Acolitul era în picioare, uluit.

— Louis?

Dacă celălalt Protector era încă speriat de Bram, la fel era şi Louis. Nu exista nici o modalitate de a-l trage pe Acolit spre vreo ascunzătoare. Cea pe care o găsise el nu era potrivită, dar rămase acolo lungit şi strigă:

— Dă-te la o parte, Acolitule! Eu l-am adus aici.

— Aşa e, spuse atacatorul lui Bram.

Pereţii îi reflectau vocea şi îi mascau originea.

— Louis Wu, de ce ai făcut asta? adăugă el.

Bram zăcea într-o baltă de sânge care se tot lăţea. Ar fi putut să încerce să-şi lege garouri, dar n-o făcuse. Îşi lăsase armele alături. Louis îşi aminti că, indiferent ce ar fi făcut pentru el, Bram ar fi încetat să mănânce şi ar fi murit la puţin timp după aceea. Protectorii procedau astfel atunci când îşi pierdeau raţiunea de a trăi.

— Tu trebuie să fii Tonfierar…, strigă pământeanul prin întuneric.

— Iar tu, Louis Wu, cel care a fiert un ocean, dar de ce ai făcut asta pentru Tonfierar?

— Timpul meu este pe sfârşite, interveni Bram pe neaşteptate. Pot să împrumut de la voi? Vino, îţi jur că eşti în siguranţă. Louis, Tonfierar a pus întrebarea mea. De ce ai deschis un disc de păşit pentru un Demon pe care nu l-ai văzut niciodată?

— Iartă-mă! spuse Louis Wu.

Îi venea greu să se concentreze. Acel miros de flori! Rămase unde era, întins pe o parte, oblojindu-şi umărul rănit.

— Bram, continuă el, tu ştii de ce am considerat că tu şi Anne nu sunteţi potriviţi să stăpâniţi Centrul de Reparaţie. N-am auzit să fi spus că mă înşel. Putem argumenta în faţa lui Tonfierar, lăsându-l pe el să judece. Bram?

Linişte.

— Tonfierar, ai examinat scheletul?

— Bineînţeles.

— Eu l-am numit Cronos. Cronos a fost strămoşul tău. Cred că până şi Bram a văzut implicaţiile. Cronos a avut optzeci de mii de falani la dispoziţie să-şi prăsească linia genetică pentru a obţine trăsăturile pe care le dorea. El a pus bazele unui imperiu bazat pe comunicaţii, imperiu care se întinde pretutindeni sub Arcadă…

— Inel. Este un inel, spuse Tonfierar.

— Cronos îşi extinsese programul său de prăsire pe o arie prea vastă pentru a o descrie. Oamenii Nopţii trebuie să se numere cu zecile de miliarde. Ei reprezintă, cu toţii, o singură specie, spre deosebire de Vampiri. El v-a conceput pe voi să fiţi Protectorii ideali.

— Eu văd şi îmbunătăţiri posibile, spuse Tonfierar.

— Aşadar, Bram, aici de faţă, este un Protector Vampir. Avem înregistrări cu el în condiţii fizice mai bune şi ai să le vezi. Îi eşti clar superior. Ai creier mai mare. Eşti mai versatil. Mai puţin reflex şi mai multe opţiuni. Bram?

— El m-a învins, spuse acesta. Creier mai mare? El era inteligent ca Prăsitor, deci evident că este mai mare acum. Louis, el nu ştie nimic. Invadatorii ameninţă. Tu eşti obligat să-l instruieşti!

— Ştiu, Bram…

— Fie că este sau nu o violare a contractului, tu va trebui să-l instruieşti. Tonfierar, ai încredere în intenţiile lui, dar pune-i la îndoială raţionamentul. Învaţă de la Locuitorul Reţelei, dar nu te încrede în el, până nu ai un contract.

— Îmi dai voie? interveni Louis.

— Vorbeşte!

— Tonfierar, Protectorii provoacă imense daune atunci când se luptă. Bram şi perechea lui au rezolvat o problemă: Protectorii ce au în grijă Zidul de Margine sunt acum din specia Munţilor Răsturnaţi. Noi avem nevoie de ei acolo. Am să-ţi arăt de ce, când vom ajunge…

Mirosul.

— … când vom ajunge înapoi pe navă. Era arborele vieţii.

— Scoate-mă de aici, Tonfierar. Eu nu pot sta aici!

— Louis Wu, tu eşti mult prea tânăr pentru a fi sensibil la mirosul rădăcinilor. În plus, aici este foarte slab.

— Din contră, sunt mult prea bătrân! Rădăcina mă va ucide! — Louis se rostogoli în genunchi. Nu putea să-şi folosească braţul drept. — Ultima oară când am mirosit aşa ceva, abia am scăpat.

Cu ajutorul Acolitului, se ridică în picioare şi se îndreptă cu greu spre discul de păşit.

Învinsese o dată dependenţa de curent. Miasma arborelui vieţii îi afectase altă dată mintea, dar reuşise, de asemenea, s-o învingă. Cu unsprezece ani în urmă, fusese mult mai puternic. Numai un dependent de curent reformat putuse să scape de aşa ceva.

O mână amintind de nişte şiraguri de castane îl prinse de încheietură.

— Louis Wu, l-am auzit folosind trei coarde şi l-am urmat prin fiecare. Una duce la o cursă si o ascunzătoare de arme, una la o cădere din tavan, iar ultima ne-a adus unde am luptat. Întregi câmpuri de arborele vieţii cresc acolo, iar un soare artificial…

Louis începu să râdă. Mirosul arborelui vieţii îi pătrunsese în creier, iar calea de ieşire ducea acolo unde el luptase cu Teela Brown!

Tonfierar îl examina atent.

— Prea bătrân, dar ţi s-a întâmplat ceva. Bram încerca să râdă şl el. Suna îngrozitor.

— Am văzut înregistrări. Nanotehnologie. Experimente furate de pe Pământ, furate din nou, achiziţionată de trustul Produse Generale de la un hoţ de pe Fafnir. Este autodocul Păpuşarului, Louis!

Vocea lui nu i se mai potrivea, plămânii nu-l mai ajutau, dar încercă să râdă.

— Optzeci de falani, Louis. Nouăzeci. Nu mai mult. Adu-ţi aminte de mine!

Tonfierar şi Acolitul îl priveau amândoi pe Louis Wu. Mirosul era în nările lui, dar nu-l mai deranja. Mintea îi rămăsese intactă. Dar asta însemna…

— Eram foarte bolnav, le povesti el. Autodocul trebuie să mă fi vindecat în întregime. A schimbat totul. Fiecare celulă…

Bram avea dreptate. Douăzeci de ani, cel mult douăzeci şi cinci.

— Ai putea deveni un Protector, spuse Tonfierar.

— Este doar o opţiune.

Bram murise. Poate că un Protector era în stare să-şi oprească inima la comandă. Ultimele lui cuvinte fuseseră suspect de potrivite.

— Este o opţiune, repetă Louis.

Energia se scursese din el aproape complet.

— Eşti bolnav, spuse Tonfierar.

Kzinul îl ajută să se întindă. Mâinile noduroase ale lui Tonfierar îl consultau. Medkitul portabil nu vindecase nimic în mod miraculos. Rămăseseră aceleaşi probleme la tendoane, la mezenter, la un popliteu. Umărul i se umflase în jurul a patru răni destul de adânci. Braţul lui Tonfierar era într-o stare şi mai rea, umflat şi imobilizat într-o atelă, dar Protectorul îl ignora.

— Nu îţi cunosc specia. Dar nu cred că vei putea merge şi curând vei avea febră mare. Louis, ce-ai face tu, în mod normal, pentru a te trata?

— Aş reveni la navă. Aş intra în autodoc. Vindecă orice.

Tonfierar se îndepărtă, luându-l pe Kzin cu el. Reveniră curând. Îl ridicară pe Louis şi-l aşezară din nou. Rămase lungit, dar puţin ridicat în aer.

— Asta o să te transporte. Semnalează uşa magică. Protectorul Demon inventase targa? Nu, ei plecaseră după o platformă de transport şi după frânghii, ca s-o tragă.

— Nu pot cânta limbajul de programare al Ultimului, spuse Louis.

— Suntem prizonieri?

— Nu chiar.

Îl lăsară jos.

— Louis, ce trebuie să fac pentru a-mi găsi fiul? întrebă Tonfierar.

— Oh… tanj! Am uitat complet de Kazarp. O mai fi rămas prin preajma Ţesătorilor? Mai avea rude în zonă?

— Eram împreună cu Oamenii Nopţii când am fost adus aici. Ei pot să-l înapoieze mamei sale. Teama mea este că s-ar putea să mă fi urmat.

— Ah, la naiba! Nu, aşteaptă, ar fi trebuit ca tu să-l fi mirosit. Cunoaşterea semenilor este implantată în creierele voastre. Tonfierar, el mă va recunoaşte. Mai bine trimite-mă pe mine. Nu te duce tu singur.

— Îmi dau seama că l-aş înspăimânta. Louis, să încerc să cânt secvenţe la-ntâmplare?

— Şi cum să le testezi? Bram a pus capcane. Tonfierar, nu avem nevoie de discurile de păşit. Am mai ajuns o dată la Ac, mergând pe jos, fără ajutorul Ultimului. Am săpat un tunel. Acesta este încă la locul lui.

— Cât durează?

— Câteva zile. Tu va trebui să mă cari. Avem nevoie de apă şi alimente.

— Există apă la ferma arborelui vieţii, spuse Tonfierar. Alimente… El şi Acolitul porniră spre corpul lui Bram, dar după câţiva paşi se opriră.

— Am fost învăţat că alţii nu trebuie să mă vadă mâncând, spuse Protectorul.

— Nu este încă un cadavru, observă Acolitul.

— Prieten al învăţătorului meu, puţini sunt cei care vor să discute probleme de bucătărie cu Oamenii Nopţii, dar văd că tu ai un interes. Noi putem mânca şi morţii proaspeţi. Adesea, preferăm asta, dar unii sunt prea tari la început, iar acesta a fost şi Protector. Aş putea să-l pun pe o a doua platformă de transport şi să-l trag cu o frânghie mai lungă…

— Mi-este foame acum, Tonfierar. N-am să te ofensez dacă am să mănânc în prezenţa ta.

— Ia tot ce ai nevoie.

Louis se întoarse cu spatele, pentru a nu fi martor la ceea ce avea să urmeze, dar nu se abţinu să nu zâmbească. Sunetele spuneau toată povestea. Un pui de Kzin trebuia să lupte pentru hrana sa. Acum, Acolitul încerca să-şi smulgă porţia greu câştigată din corpul lui Bram.

Acum, îşi utiliza wtsaiul său, sau thukul!, şi avea să se retragă cu ceea ce obţinuse.

Tonfierar se apropie şi se aşeză cu picioarele încrucişate sub el.

— Obiceiurile unui copil nu pot fi uşor înfrânte. Mă va asculta Acolitul, după asta?

— Este un start bun.

— Am hrană şi pentru tine, Louis Wu. Nu văd nici un risc pentru tine să mănânci rădăcini fierte de arborele vieţii.

— Cartofii obişnuiţi şi cartofii dulci fac parte dintr-o specie asemănătoare, răspunse bărbatul, deşi gândul respectiv îl făcuse să tresară. Îi mănânc copţi.

— Asta ce înseamnă?

— Aprinzi un foc. Pui rădăcinile în cărbuni, acolo unde nu este cel mai cald.

— Vom găsi şi ceva de ars la ferma arborelui vieţii.

Tonfierar strigă spre scrâşniturile de dinţi şi mormăiturile furioase. Kzinul se străduia cu încăpăţânare să sfâşie ciozvârtele din cadavrul unui Protector.

— Acolitule, există pradă la ferma arborelui vieţii. Animale mici şi iuţi. Nu cred că altcineva, în afara unui Protector provenit din specia Oamenilor Nopţii, îl va mânca vreodată pe Bram. Oricum, nu astăzi.

— Atunci, lasă-mă să vânez!

— Vei avea nevoie de mine să te întorci. Tonfierar fluieră, şi amândoi dispărură.

Tonfierar se întoarse, aducând cu un braţ de rădăcini galbene.

— Acolitul vânează singur. Am fluierat întoarcerea şi poate s-o folosească oricând doreşte.

Aşeză rădăcinile în foc.

— Cum îţi place apa?

— Curată.

— Si rece?

— Evident.

Tonfierar dispăru din nou şi reveni cu o bucată de gheaţă.

— Aşa mi-a fost mai uşor, decât să fi găsit un recipient potrivit.

— De unde ai luat-o?

— Dintr-un loc unde aerul este rarefiat şi rece, ce se află la kilometri deasupra noastră.

Înmuie o bucată de pânză în picăturile de apă topită şi o înfăşură în jurul gâtului lui Louis.

— Cât timp să-ţi coc arborele vieţii?

— O oră, spuse Louis şi îi arătă lui Tonfierar maşina de timp de pe pielea mâinii sale.

— Asta indică şi anotimpurile. Aici, nu este de folos. Este, de fapt, un calculator. Ăsta este un joc, poţi muta numerele în jur precum… tanj, eşti extrem de rapid.

Acolitul se materializă şi el înăuntru — avea gura plină de sânge iar din mână îi alunecase ceva. Se pusese pe treabă, ajutat de wtsaiul său.

— Am căutat ceva de pe Harta Pământ. Nimic nu se potrivea, dar ăsta seamănă mult cu un iepure, nu credeţi?

Curăţă animalul, îl jupui şi îl despică după modelul fluture, apoi îl întinse peste cărbuni, să se frigă.

— Te-ai şi distrat? îl întrebă Louis.

Acolitul se gândi o clipă, înainte de a răspunde.

— Da. Dar nu sunt rănit.

Fruntea Kzinului era umflată, iar blana galbenă era îmbibată cu sânge.

— Suntem cu toţii răniţi, remarcă Louis. Victorioşii nu dau atenţie acestor amănunte. Acolitule, spune-ne o poveste!

— Tu, mai întâi! Tu ai luptat cu Protectorul norocos, Teela Brown!

— Nu sunt prea mândru de asta. Am să-ţi spun cum am fiert marea. Şi le istorisi întâmplarea. Apoi, Acolitul îi povesti istoria tatălui său: sosirea lui pe Harta Pământ, cu o navă de asalt Kzinti şi cu uneltele Păpuşarului. Războiul. Prietenii şi duşmanii, morţile, împerecherile aranjate pentru a lega alianţe. Cum învăţase să le vorbească femeilor.

Chmeee devenise tatăl a trei copii, în cele câteva săptămâni petrecute pe Harta Kzin. Un lord local se angajase, prin contract, să-i crească. Când a putut, Chmeee şi-a răscumpărat — amical — fiul cel mare de la Kathakt şi l-a adus pe Harta Pământ. Acolitul văzuse prima fiinţă umană la doisprezece falani.

Cel mai mare fiu al unui stăpân se antrenează greu. Inamici şi prieteni, cum să-i observi, în cine să ai puţină încredere, cum să vorbeşti cu o posibilă pereche? Nu le vorbi femeilor cu diplomaţie, căci ele vor ascunde totul…

— Povestea asta devine prea plicticoasă, interveni Tonfierar.

— Aşa e, încuviinţă Acolitul. A devenit din ce în ce mai plicticoasă, până când am dorit să ţip. Într-o zi, am provocat o întrecere la ţipat şi am câştigat în faţa tatălui meu. El m-a lăsat să plec. Am fost rănit şi am flămânzit, am fost servitorul unui Protector Vampir, dar acest flup diplomatic a ieşit din viaţa mea. Tonfierar, spune-ne şi tu o poveste.

— Eu am s-o cânt. Apoi, va trebui să dormim, iar după aceea, Louis ne poate conduce spre un loc sigur.

Tonfierar cântă despre un lucru de magie fierbinte, abandonat de Louis Wu, care a fiert o mare. Cinci Oameni ai Nopţii, extrem de îndrăzneţi, au demontat o uşă magică. Ei nu ştiau unde ducea aceasta, şi nu puteau s-o pună în funcţiune.

Într-o noapte, Chime dispăruse.

Ceilalţi promiseseră să-l reţină pe fiul său, iar Tonfierar a trecut singur prin uşă. Un miros îl trăgea spre ceea ce doar putea percepe ca pe o promisiune a paradisului. Se trezise în grădina arborelui vieţii. Femeia, care trecuse prin uşă înaintea lui, zăcea moartă şi întinsă alături de el. Chime fusese prea bătrână.

Plecase în explorare. Găsise Apărarea Antimeteoritică şi telescopul. Crease o fizică în stare să explice ceea ce vedea. El şi Louis discutaseră despre acele lucruri, iar Acolitul îi ascultase. Tonfierar dedusese, nu numai existenţa altor lumi, dar chiar şi a găurilor negre. Ghicise existenţa şi natura celorlalţi Protectori.

— Ce ai mâncat? Iepuri morţi?

— Evident, pe Chime, dar nu mă trezisem de prea multă vreme pentru a-mi fi fost foarte foame.

Louis încercă să vorbească despre ce ar fi avut nevoie să ştie imediat un Protector. Navele invadatoare: era timpul să ia câţiva prizonieri, să vadă care era, de fapt, politica lor. Patriarhul Ascuns şi echipajul său: existau Constructori ai Oraşului pretutindeni, uşor de găsit. Copiii ar fi avut nevoie de perechi, nu peste mulţi ani. Locuitorul Reţelei…

— Un contract este o promisiune fără ambiguităţi, marcat, Louis! Dar de ce mi-ar oferi Locuitorul Reţelei aşa ceva mie?

— De teamă, deşi, adeseori, el acţionează imprevizibil chiar din pricina ei, răspunse Acolitul.

— Cel mai bine ar fi dacă ai avea ceva ce doreşte, adăugă Louis. Dacă i l-ai oferi, de pildă, pe cel de-al 401-lea colector de pe Zidul de Margine…

Masa lui era gata, de acum. Explică, în timp ce mânca.

… Despre colectoarele Bussard, despre jeturile de orientare, despre fuziunea hidrogenului. Tonfierar înţelesese deja legile reacţiunii şi instabilitatea Lumii Inelare.

— Există doar patru sute de suporturi. Când vei construi motorul cu numărul 401, îl vom monta pe axa Acului încins al Căutării. Este o carcasă Produs General; radiaţia n-o poate atinge. La o viteză subluminică, Ultimul va avea nevoie de aproximativ o mie de ani ca să ajungă din urmă Flota Lumilor…

Acolitul se depărtă de acest miros de politică.

— Nu mă aştept ca acest lucru să-l deranjeze, continuă Louis. Conservatorii sunt la putere pe Flota Lumilor. Nimic nu se va schimba. S-ar putea chiar ca ei să-l vrea înapoi. Oricum, noi îi putem face oferta.

— Îi plac jocurile puterii, nu-i aşa?

— Marcat.

— Să-l lăsăm să le joace. Dacă va câştiga o putere prea mare, îi vom oferi pe cel de-al două sutelea colector. Este clar că nu avem nevoie de toate. Acolitule, tu te întrebi cum vei trăi?

Acolitul reveni lângă ei. Tonfierar cânta despre găsirea scheletului şi a armelor lui Cronos. Un mic indiciu îi spunea că fusese provocat. Hotărî să rămână în alertă şi să aştepte.

O formă monstruoasă de păr portocaliu pâlpâi înăuntru şi dispăru în clipa următoare. Tonfierar se apropie ameninţător, dar nu simţise vreo ameninţare în asta.

— Poate că semenii mei nu s-au obişnuit să se înspăimânte de mirosul semenilor tăi spuse el.

Acolitul căzuse pe gânduri.

— Dar acum ştiu că inamicii mei îi vor utiliza pe alţii ca momeală, continuă Protectorul. Când au apărut doi hominizi, iar unul îl aruncă pe celălalt…

Ultimul se materializă şi el înăuntru.

Păpuşarul ţipă ca un pian dezacordat şi dispăru instantaneu, dar Tonfierar fu şi mai rapid. Se aruncă după el, urmat imediat de Kzin, părăsindu-l pe Louis.

— Aşteptaţi! strigă acesta după ei. Dacă este Mons Olimpus? Se ridică în picioare, dar ceilalţi dispăruseră.

— Idioţilor! izbucni bărbatul şi se târî şchiopătând spre discul de păşit.

Ajunse deasupra lui şi dispăru şi el instantaneu.

Tonfierar se găsea într-un fel de poziţie ciudată de apărare. Acolitul nu se afla la o distanţă prea sigură şi încerca să-i vorbească. Protectorul îl ignoră pe Kzin.

— Vreau să vorbesc cu şeful vostru, spuse el ferm.

Mii de creaturi, cu trei-picioare şi două-capete, îl priveau prin peretele frontal.

— Noi îl numim Ultimul, spuse una dintre ele.

— Eu sunt Ultimul. Spune ce doreşti.

— Să mă înveţi.

Blocul de granit fu dat la o parte.

Louis apăru şchiopătând printre Kzin şi Protector. Durerea din umăr reprezenta doar o parte din furia sa.

— Cum ai reuşit să faci asta? îl întrebă pe Păpuşar.

— Mi-am sprijinit picioarele din faţă de zid şi am împins cu cel din spate. Bram a simţit puterea din piciorul meu. Trebuie să fi ştiut.

— Am avut noroc…

— Unde este Bram?

— Noi l-am omorât. Tonfierar, mijloacele de instruire sunt toate aici, la bordul Acului Încins al Căutării. Aceste imagini-fereastră, mai ales. Ele sunt făcute cu ajutorul unor reţele de bronz, asemănătoare cu cea de pe stânca din Oraşul Ţesătorilor.

— Am urmat sfatul lui Bram, spuse Tonfierar. Locuitor al Reţelei, învaţă-mă! Dar n-am să mă încred în tine până ce nu o să avem un contract.

— Am tipărit deja contractul standard pentru servicii al semenilor mei.

— Numai pentru plăcerea mea, sper. Louis, fiul meu are nevoie… Brusc, Protectorul îl privi cu atenţie.

— Nu, acum intră în autodoc. Ăsta este, nu-i aşa?

Acolitul îl şi ridicase.

Se afla în marea cutie şi Tonfierar examina încurcat consola.

— Cât durează? întrebă el.

— Trei zile, poate mai puţin, răspunse Păpuşarul.

— Să nu semneze nimeni, nimic! interveni Louis. Ultimule, nu ştiu cum să hrănim un Demon. Încearcă să comanzi carne veche. Încearcă şi brânză. Tonfierar, sper să nu distrugi această ultimă astronavă ARM… fireşte, exceptând cazul când ar întreprinde ceva îngrozitor…

— Unde ar putea fi cea mai apropiată pereche din acest Univers?

— Păi… se rezolvă şi asta. Acum, Protectorii din Punctul Înalt stăpânesc Zidul de Margine, şi trebuie să fie extrem de speriaţi. N-ar fi bine să le vorbim prin intermediul acelei ferestre ce prezintă cerul negru şi formele acelea mari şi stranii? Oamenii Nopţii au furat acea reţea dintr-un cuib de Vampiri, au transportat-o poate mai mult de trei sute de mii de kilometri, plus vreo doi pe verticală…

— Reţeaua noastră solară ne-a povestit despre asta.

— Spuneţi-le Protectorilor din Munţii Răsturnaţi că ei vor trebui să aibă grijă de zid. Să pătrundă înţelesul acestei responsabilităţi.

Acolitul cobora capacul cutiei imense. Louis izbucni brusc în hohote de râs.

— Hei, vă amintiţi de ceva?

Auzi vocea lui Louis Wu vorbind unei figuri fără păr şi cu pielea roşie: „Am dori să vorbim cu un Protector, vă rugăm. Noi vrem să-i propunem un contract.”

Capacul se închisese. Acum se putea odihni.