Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Capitolul 1

Era ora trei noaptea. Pe rețeaua electrică ce alimenta Laboratorul noilor sisteme s-a produs brusc un scurtcircuit. Automatul de protecție de la substația de alimentare cu energie a Institutului de sistemologie din Dneprovsk a reacționat prompt, așa cum reacționează toate automatele de protecție într-o asemenea situație: a deconectat rețeaua de transformator, a aprins un beculeț roșu pe tabloul de control din camera de gardă și a declanșat soneria de alarmă.

Electricianul de serviciu, Jora Prahov, adâncit în studierea „Manualului motociclistului începător” (Jora urma să dea în curând examenul de conducere), a tresărit nervos și, a oprit imediat soneria, iar la becul care clipea într-una se uita chiorâș, din când în când, așteptând să se potolească. De obicei, laboratoarele remediau cu mijloace proprii defecțiunile locale, intervenite pe rețeaua electrică.

Cam după vreo oră însă, își dădu seama că în noaptea aceea nu va fi lăsat în pace să-și vadă de treburile sale. Plictisit, închise cartea, își luă geanta cu scule, mănușile, roti săgeata metalică de pe ușă în dreptul inscripției „Lab. noilor sist.”, apoi părăsi camera de gardă.

Copacii întunecați din parcul institutului pluteau în ceață până aproape de coroană. Transformatoarele substației, sprijinindu-se în țevile de răcire, păreau niște babe burduhănoase. Pe fondul cenușiu al cerului se profila, ca o stâncă roasă de vreme, vechea clădire a institutului, cu balcoane greoaie și turnulețe alambicate. În stânga ei, paralelipipedul noului corp se străduia zadarnic să acopere lumina difuză a zorilor de iunie.

Jora își consultă ceasul (era ora patru și zece minute), își aprinse o țigară, apoi, împrăștiind ceața dimineții cu geanta de scule, o apucă spre dreapta, către un colț îndepărtat al parcului, unde, într-o izolare totală, se înălța Laboratorul noilor sisteme…

La ora cinci și jumătate, în urma telefoanelor agitate ale electricianului Prahov, în aceeași direcție au pornit în grabă două mașini: „Salvarea” și mașina serviciului de intervenții a miliției orășenești din Dneprovsk.

Un bărbat înalt și slab, îmbrăcat într-un costum de șantung de culoare deschisă, o pornise de-a dreptul prin parc, fără să mai țină seama de aleile asfaltate. Boarea dimineții îi flutura insistent părul cărunt și rar, iar în urma lui rămâneau dâre lungi și întunecate prin iarba cenușie, plină de rouă.

În spațiul larg dintre cele două clădiri ale institutului îl întâmpină lumina puternică, roz-gălbuie a zorilor. În frunzișul copacilor începură să sporovăiască păsările. Dar Arkadi Arkadievici Azarov nici nu băgă de seamă.

„Tovarășe director, l-a anunțat, cu câteva minute în urmă la telefon o voce răgușită, în Laboratorul noilor sisteme a avut loc un accident. Se pare că sunt victime. Vă rog să veniți imediat!”

Trezit brusc din somn, înainte de vreme, Azarov simți că îl cuprinde un sentiment de sfârșeală. Trupul parcă-i era de vată, capul îi huruia îngrozitor și întreaga viață îi părea de-a dreptul dezgustătoare.

„La laborator… Accident… veniți imediat…”

Probabil că era cineva de la miliție. Începură să-l macine gândurile: „Victime…” ce cuvânt idiot! Cine și ce a pățit? Or fi morți și răniți? Poate că nu și-au ars decât turul pantalonilor. Nu. Se pare că e totuși ceva serios… Al doilea caz în decurs de șase luni.

Întâi, studentul acela zăpăcit s-a vârât în calea radiațiilor gama, ca să grăbească experiența… Și acum… Dar nu, Krivoșein nu-i un student, un tinerel oarecare… Și atunci, ce s-o fi întâmplat? Lucrau noaptea târziu, erau obosiți și… Trebuie să le interzică să mai lucreze în timpul nopții. Dar în mod categoric!

…Cu cinci ani în urmă când acceptase propunerea de a conduce Institutul de sistemologie de la Dneprovsk, academicianul Azarov s-a gândit să introducă aici un sistem științific menit să transforme totul într-un fel de anexă a propriului său creier, în visurile sale, structura institutului trebuia să se bazeze pe principiul ramificării verticale: el avea să elaboreze ideile generale cu privire la activitatea de cercetare și de alcătuire a sistemelor, conducătorii secțiilor și laboratoarelor urmau să le dezvolte în amănunt și să stabilească sarcini concrete pentru executanți, aceștia trebuind să se străduiască să… Apoi, pe baza rezultatelor obținute, lui i-ar fi revenit sarcina să tragă concluzii generale, să emită noi idei fundamentale. Dar realitatea se amesteca cu brutalitate în aceste planuri frumoase. Intervenția unor forțe arbitrare, de nestăpânit, se resimțea în cele mai diverse domenii, fie că era vorba de nepriceperea unor colaboratori sau de independența exagerată a altora, de neîndeplinirea graficelor de construcții — motiv pentru care depozitul și curtea institutului erau pline încă și acum de lăzi cu utilaje nedespachetate — de contractele cu privire la lucrările menite să acopere cheltuielile institutului prin mijloace proprii, de certurile care izbucneau, din când în când, în sânul colectivului, de diferitele accidente sau tot felul de întâmplări neprevăzute… Și Arkadi Arkadievici constată cu amărăciune că până în prezent nu reușise să se apropie nici măcar cu un pas de realizarea mărețului său plan, elaborat cu cinci ani în urmă.

Clădirea cu un singur etaj, acoperită cu olane, părea de o albeață idilică printre teii în floare ce răspândeau un parfum discret. În fața intrării, pe iarba strivită fără milă, se opriseră două mașini: ZIL-ul alb al salvării și o „Volgă” albastră cu dungă roșie. Ajuns în fața laboratorului Arkadi Arkadievici își încetini pașii. Își aduse aminte că de un an și jumătate, de când exista laboratorul, el nu dăduse pe acolo decât o singură dată, chiar la început, și atunci în fugă, cu prilejul unei vizite prin întregul institut. Acum încerca foarte vag să-și imagineze cam ce se ascunde acolo, în dosul ușii.

Laboratorul noilor sisteme… De fapt, Azarov nu avea deocamdată nici un motiv să-l ia în serios, cu atât mai mult cu cât nu fusese înființat din inițiativa sa, ci datorită unui concurs nenorocit de împrejurări. Optzeci de mii de ruble din bugetul institutului fuseseră în pericol. Până la sfârșitul anului mai rămăsese doar o lună și jumătate. Să cheltuiești banii prevăzuți la capitolul „Punere în funcțiune de noi laboratoare” era cu neputință. La început constructorii și-au luat angajamentul să predea corpul cel nou până la 1 Mai, apoi până la 7 Noiembrie și, în sfârșit, de ziua Constituției. Apoi însă pomeneau de 8 Martie. Containerele și lăzile cu aparataj umpleau parcul. Mai grav era însă faptul că banii necheltuiți conform prevederilor reprezentau o serioasă amenințare. În anul următor organele de planificare s-ar fi putut să amputeze bugetul… La o ședință a colectivului Arkadi Arkadievici a organizat un „concurs” pe tema: „cine se angajează să cheltuiască, cu rost și pe baza unei idei, aceste optzeci de mii de ruble, până la sfârșitul anului?” Krivoșein a propus să se înființeze și să se utilizeze un „laborator al cercetării informației întâmplătoare”. Întrucât alte propuneri nu s-au mai făcut, ideea a fost acceptată.

Arkadi Arkadievici a aprobat-o cu inima strânsă, i-a schimbat chiar numele, dându-i unul mai… acceptabil: „Laboratorul noilor sisteme”. Și laboratorul a fost înființat. În ce-l privește pe Krivoșein, acesta nu era, la început, decât un fel de „lucru în sine”, pentru conducătorul institutului, un bun inginer specialist în tehnica sistemelor, și atât. Lasă-l să se bucure de independență, s-a gândit el, să pună totul pe roate, iar când se va trece la cercetări, va veni el singur să ceară un conducător. Și atunci se va găsi, prin concurs, un candidat în științe sau, și mai bine, un doctor în științe. Apoi se va determina și profilul laboratorului conform preocupărilor conducătorului său.

Bineînțeles că Arkadi Arkadievici nu excludea posibilitatea afirmării, între timp, a lui Krivoșein însuși. Tema pe care acesta a dezbătut-o în Consiliul științific, vara trecută, cu privire la… oare la ce anume?… Aha, la autoorganizarea sistemelor electronice prin introducerea informației întâmplătoare, putea să stea la baza unei disertații de candidat în științe sau chiar a unei teze de doctorat. Dar cu lipsa sa de pricepere în a se pune bine cu toată lumea, prin tendința sa, de neiertat, de-a face mereu scandal avea puține șanse de a reuși. Atunci, în ședința Consiliului științific, n-ar fi trebuit să respingă într-o asemenea manieră observațiile profesorului Voltamperov; bietul Ippolit Illarionovici a fost nevoit după aceea să ia picături calmante… Nu, această încredere nemăsurată în sine a acestui Krivoșein este cu totul de neiertat! În definitiv, până în prezent nu există date care să ateste că el a reușit să-și confirme ideea. Un an este, desigur, un termen scurt, dar nici inginerul Krivoșein nu este un doctor în științe care să-și poată permite să se adâncească în cercetări timp de zeci de ani.

Și apoi scandalul recent… Arkadi Arkadievici se posomorî și cute adânci îi brăzdară fața. Trecuse o lună și jumătate de atunci și totuși ziua în care Krivoșein a desființat, pur și simplu, teza de doctorat a secretarului științific al institutului, cu ocazia susținerii ei, stăruia încă atât de vie și de neplăcută în mintea sa. De fapt, nu numai el a atacat lucrarea. Dar dacă Krivoșein n-ar fi început, totul s-ar fi terminat cu bine. Să vii așa, într-un alt cadru, fără măcar să-ți fi anunțat intențiile, să lovești într-unul de-al tău, să arunci o umbră asupra institutului, ba chiar asupra academicianului Azarov… E adevărat că nici el, Arkadi Arkadievici, n-ar fi trebuit să îmbrățișeze cu atâta bunăvoință această teză, să-i mai facă și un referat pozitiv… Dar s-a gândit că n-ar fi rău să aibă un doctor în științe format chiar în institutul pe care îl conduce. Și apoi, câte lucrări mai slabe n-au trecut cu succes…

După această întâmplare, într-un moment de supărare, Arkadi Arkadievici i-a dat de înțeles că nu are de gând să-l mai rețină în institut… Dar cum de și-a adus aminte tocmai acum de toate astea. Era nu numai neplăcut, ci cu totul deplasat.

Se vedea că în clădire domnește o vie agitație. Gândul că va trebui să intre, să vadă, să dea explicații îi provocă o senzație asemănătoare cu durerea de dinți.

„Așadar, din nou Krivoșein! își spuse el în gând furios. Ei bine, dacă și de data asta vinovatul e tot el!”…

Arkadi Arkadievici urcă treptele, străbătu repede coridorul strâmt, plin de aparate și lăzi, pătrunse într-o încăpere și privi întrebător în jur.

Camera mare, cu șase ferestre, sugera foarte vag un laborator în care se fac cercetări în domeniul electronicii și al matematicii. Peste tot, pe dușumea, pe mese, pe rafturi se înșirau generatoare, cu carcasele lor metalice, având în părți orificii de ventilație, oscilografe îmbrăcate în plastic, butelii burduhănoase, baloane, țevi de sticlă, cuve… Baloanele se înghesuiau până și pe cutiile verzui ale redresoarelor cu seleniu. Mijlocul încăperii era aproape în întregime ocupat de o instalație diformă, la prima vedere, înconjurată de conducte, fire electrice, țevi curbate în forme stranii. În spatele ei abia se zărea tabloul de comandă al unui calculator electronic.

„Ce caracatiță o mai fi și asta?” își spuse mirat Arkadi Arkadievici.

— Mai are puls, spuse o voce de femeie în stânga sa.

Academicianul se întoarse într-acolo. Spațiul liber de butelii și de tot felul de dispozitive dintre ușă și peretele alăturat era cufundat în penumbră. Doi infirmieri tocmai ridicau cu grijă de pe dușumea un om îmbrăcat în halat cenușiu de laborator și îl mutară pe o targă. Capul îi era căzut pe spate, iar părul i se udase într-o băltoacă de lichid uleios vărsat pe jos. O femeie mică de statură, probabil doctorița, începu să se agite în jurul celui de pe targă.

— Stare de șoc, constată ea. Faceți-i o injecție cu adrenalină și apoi respirație artificială…

Academicianul se apropie. Pe targă zăcea un tânăr cu trăsături regulate, foarte palid la față, având un păr castaniu închis. „Nu, ăsta nu-i Krivoșein! Dar cine să fie oare? Parcă l-am mai văzut undeva…” Unul dintre infirmieri pregăti seringa pentru injecție. Arkadi Arkadievici aspiră adânc și fu cât pe aci să se înece. În cameră mirosea puternic a acizi, a izolație arsă — mirosurile grele și nedefinite ale accidentului. Pe podea se scursese un lichid vâscos prin care infirmierii și doctorița călcau fără să-l ia în seamă.

Pe neașteptate în cameră intră cu un aer preocupat un bărbat uscățiv, în haine bleumarin. Avea o figură inexpresivă, părul sur, pieptănat într-o parte, ochii mici și cenușii, neobișnuit de apropiați unul de altul, pe fața sa osoasă, cu pomeți ieșiți, cu obrajii scofâlciți și prost bărbieriți. Noul venit îl salută foarte rece pe Arkadi Arkadievici, iar acesta îi răspunse destul de înțepat. Nu mai fu nevoie de prezentări. Tot Onisimov se ocupase, în luna februarie a aceluiași an, și de „dosarul cu privire la iradierea practicantului Gorșkov”.

— Să începem cu identificarea cadavrului, vorbi el sec și inima lui Arkadi Arkadievici se făcu cât un purice. Vă rog să poftiți aici.

Azarov o porni după el spre un colț al încăperii, unde se vedea ceva acoperit cu o mușama cenușie, de sub care ieșeau la iveală oasele galbene de la degetele unor picioare.

— Legitimația de serviciu pe care am găsit-o asupra lui, spuse Onisimov oficial, în timp ce ridica marginile mușamalei, este emisă pe numele de Krivoșein Valentin Vasilievici. El e?

Viața nu i-a dat prea des prilejul lui Azarov să se întâlnească față în față cu moartea. Simți dintr-odată că se înăbușă și își desfăcu gulerul cămășii. De sub mușama apăru părul, tuns scurt, cu firele lipite unele de altele, apoi ochii dați peste cap, obrajii supți, gura cu colțurile trase în jos, mărul lui Adam proeminent pe gâtul plin de vine, claviculele parcă străpungând pielea… „Cât de mult a slăbit!..”

— Da, el e!

— Vă mulțumesc, spuse Onisimov, lăsând mușamaua să cadă la loc.

Va să zică Krivoșein… Se văzuseră alaltăieri lângă corpul vechi de clădiri. Trecuseră unul pe lângă altul și, ca de obicei, se salutaseră politicos. Deși nu-i era de loc simpatic, pe atunci era totuși un om viu, îndesat, cu obrajii plini. Iar acum… Moartea parcă a supt totul din el, i-a secat trupul lăsând doar oasele acoperite de o piele cenușie.

„Krivoșein era copleșit, probabil, de rolul său în crearea laboratorului…” se gândi Azarov pe neașteptate, în timp ce Onisimov ieși din cameră.

— Ai, ai, ai! Țî-țî-țî… se auzi deodată în liniștea laboratorului.

Arkadi Arkadievici se întoarse. În ușă apăruse secretarul științific al institutului, Harri Haritonovici Hilobok. Fața lui, ca de obicei foarte îngrijită, era cam umflată după somnul din care abia se trezise. Harri Haritonovici era ceea ce se cheamă un bărbat bine. Un costum ușor îi reliefa corpul masiv, bine legat. Capul cu o formă regulată era încadrat de un păr castaniu, ondulat, iar tâmplele le avea ușor argintate. Ochii îi erau căprui, nasul îl avea mare și drept, subliniat de o mustăcioară de culoare închisă, care îi scotea în evidență frumusețea și bărbăția. Dar înfățișarea sa era oarecum alterată de o bărbie cam mică și de cutele adânci de la colțurile gurii, care apar de obicei din cauza unui permanent zâmbet forțat.

Ochii căprui ai docentului sclipeau de curiozitate, dar trădau și o oarecare teamă.

— Bună dimineața, Arkadi Arkadievici! Ce i s-a întâmplat iar lui Krivoșein? Tocmai treceam pe aici… Și-am văzut mașinile. Ce-or fi căutând lângă laborator, m-am gândit. Și atunci am intrat… Apropo, Arkadi Arkadievici, ați observat că automatele de imprimat zac la el pe coridor? Între tot felul de vechituri… Și cât s-a mai zbătut Valentin Vasilievici să le obțină… câte rapoarte n-a făcut… De asta ziceam, măcar să le dea altora, dacă tot nu le folosește… Harri Haritonovici oftă mâhnit, apoi privi spre dreapta. Te pomenești că-i studentul! Ai, ai, ai! Iar un student! Numai necazuri cu ei… În clipa aceea Onisimov se înapoie în cameră. Văzându-l, docentul își schimonosi gura într-un zâmbet. O, vă salut, Appolon Matveevici! Din nou pe la noi?

— Matvei Appolonovici, îl corectă acesta, în timp ce deschidea o cutie din lemn galben pe al cărei capac scria cu litere negre „Probe materiale”. Scoase o eprubetă și se aplecă deasupra băltoacei de pe podea.

— Adică Matvei Appolonovici, vă rog să mă iertați! Eu vă țin bine minte de data trecută, doar că am încurcat puțin numele. Matvei Appolonovici, da, desigur… Noi v-am pomenit încă multă vreme după aceea, priceperea dumneavoastră și întreaga… îi tot dădea zor Hilobok.

— Tovarășe director, ce fel de lucrări se efectuau în acest laborator? îl întrerupse anchetatorul, aplecându-se să culeagă lichid în eprubetă.

— Cercetarea sistemelor electronice care se autoorganizează, cu introducerea integrală a informației, răspunse academicianul. Așa, cel puțin și-a formulat tema, în planul pe anul în curs, Valentin Vasilievici Krivoșein.

— E clar. Onisimov se ridică, mirosi lichidul, șterse eprubeta cu vată și o ascunse în cutie. Folosirea unor chimicale otrăvitoare era specificată în planul de muncă?

— Nu știu. Cred că nu era specificat nimic. Cercetătorul își desfășoară activitatea științifică după cum crede el de cuviință.

— Dar ce i s-a întâmplat iar lui Krivoșein, dacă dumneavoastră personal, Arkadi Arkadievici, ați fost deranjat atât de dimineață? întrebă Hilobok cu vocea scăzută.

— Tocmai asta e întrebarea: ce i s-a întâmplat? Era limpede că Onisimov se adresa academicianului. Scurtcircuitul n-are nici un amestec. El este o urmare a accidentului și nu cauza lui. Acest lucru a fost stabilit cu certitudine. Nu există nici un fel de leziuni sau traumatisme datorate curentului… Dar ăsta ce instrument e? La ce folosește?

Onisimov se aplecă și luă de jos un obiect ciudat, semănând cu coiful unui războinic din antichitate. Doar că acest coif era nichelat, plin de butoane și înconjurat de fire electrice de diferite culori. Firele duceau spre conductele și baloanele instalației masive din celălalt colț al camerei și spre mașina electronică de calcul.

— Acesta? academicianul ridică din umeri. Hm…

— E „coiful lui Monomah”, adică așa i se spune, de obicei, la noi. Bineînțeles mai mult în glumă, îi veni în ajutor Hilobok. Mai precis se cheamă STE-1, adică sistemul traductorilor cu electrozi pentru înregistrarea biocurenților creierului. Asta o știu, Arkadi Arkadievici, de când Krivoșein mi-a cerut să-i mai fac unul la fel…

— Bun, e clar. Cu permisiunea dumneavoastră am să-l iau cu mine, deoarece se afla pe capul victimei. Apoi, înfășurând firele, Onisimov se îndreptă către fundul încăperii.

— Cine a murit, Arkadi Arkadievici? întrebă Hilobok în șoaptă.

— Krivoșein.

— Ai, ai, ai! Păi cum vine asta? Ia te uită, ne-a făcut-o!.. Acum iar o să aveți necazuri, Arkadi Arkadievici, tot felul de neplăceri…

Onisimov se înapoie, împachetă „coiful lui Monomah” în hârtie și îl puse în cutia sa. În liniștea laboratorului nu se auzea decât gâfâitul infirmierilor care se chinuiau cu practicantul aflat în nesimțire.

— Dar de ce era Krivoșein în pielea goală? întrebă pe neașteptate Onisimov.

— Era în pielea goală?! se miră academicianul, înseamnă că l-au dezbrăcat medicii. Nu știu! Nu pot să-mi dau seama!

— Hm… E clar! Dar ce credeți dumneavoastră, la ce servea acest rezervor? Nu cumva pentru baie?

Anchetatorul arătă spre un rezervor de plastic, care zăcea într-o rână, printre recipientele pe care le-a spart și strivit în cădere. Pe pereții săi transparenți atârnau țurțuri și picături dintr-o substanță cenușiu-gălbuie. Alături de rezervor se zăreau cioburi dintr-o oglindă mare.

— Pentru baie?! Pe academicianul Arkadi Arkadievici Azarov începură să-l supere aceste întrebări. Mă tem că dumneavoastră aveți păreri cu totul originale despre destinația unui laborator științific, tovarășe… E-e… Anchetator!

— Și alături se afla o oglindă bună, cam de înălțimea unui om, își continuă Onisimov ideea. Oare ce rost avea oglinda?

— Nu știu. Eu nu am de unde să cunosc detaliile tehnice ale tuturor celor o sută șaizeci de lucrări care se fac în institutul meu!

— Vedeți, Appolon Matve… Adică Matvei Appolonovici, vă rog să mă iertați, se grăbi să-l scoată pe academician din încurcătură docentul Hilobok, Arkadi Arkadievici conduce întregul institut, face parte din cinci comisii interdepartamentale, redactează o revistă științifică, deci se înțelege că nu poate intra în detaliile fiecărei lucrări în parte; pentru aceasta există executanți. Afară de asta, răposatul — din păcate, asta-i realitatea! — răposatul Valentin Vasilievici Krivoșein era un om cu o fire prea independentă, căruia nu-i plăcea să se consulte cu nimeni, să împărtășească nimănui proiectele sau ideile sale, nici rezultatele. Și trebuie s-o spunem deschis că el neglija destul de des, din păcate, tehnica securității… Desigur, îmi dau seama „de mortuis aut bene, aut nihil”, cum se spune, adică despre morți să nu vorbim decât de bine, sau nimic, mă înțelegeți? Dar ce a fost, a fost. Vă aduceți aminte, Arkadi Arkadievici, acum doi ani, iarna, pe atunci el mai lucra încă la Ivanov al nostru, în ianuarie… Nu, în februarie… Sau poate că totuși în ianuarie… ori poate chiar încă în decembrie — vă amintiți — a inundat cu apă etajele inferioare, a provocat pagube, a compromis lucrările?

— Oh, ce târâtură ești, Hilobok! se auzi deodată o voce de pe targă. Studentul-laborant, agățându-se de margini, încerca să se ridice. Oh, da… Păcat că te-am lăsat atunci în pace!

Toată lumea se întoarse spre el. Pe Azarov îl trecură fiorii. Vocea studentului semăna grozav cu cea a lui Krivoșein — aceeași ușoară răgușeală, aceeași neglijență în pronunțarea terminației cuvintelor… Laborantul recăzu sleit de puteri, cu capul atârnând către podea. Infirmierii își ștergeau cu satisfacție transpirația. Și-a venit în fire, dragul de el! Doctorița le făcu un semn scurt, după care ei ridicară targa și se îndreptară spre ieșire. Academicianul îl privi cu atenție pe tânăr. Și din nou inima lui își pierdu ritmul normal: laborantul — la prima vedere nu-ți dădeai seama prin ce anume — semăna cu Krivoșein, dar nu cu cel viu, ci cu cadavrul acela de sub mușama.

— Da, da, iată că și pe practicant a reușit să-l ațâțe, spuse Hilobok dând din cap cu blândețe.

— Dar de ce v-a… calificat în felul ăsta? Onisimov se întoarse spre el întrebător. Ați avut vreun conflict cu el?

— Doamne ferește! Docentul ridică sincer din umeri. Nici n-am vorbit cu el decât o dată, atunci când i-am făcut formule de practică, pentru a fi primit în laboratorul lui Krivoșein, la cererea personală a lui Valentin Vasilievici, întrucât acest…

— … Kraveț Viktor Vitalievici, spuse Onisimov, consultându-și însemnările.

— Exact… este rudă cu Krivoșein. E student la Universitatea din Harkov. Astă iarnă ne-au fost trimiși cincisprezece tineri pentru a face practică la noi un an de zile. Iar Krivoșein l-a încadrat ca laborant fiindcă i-era rudă. Cum să-l refuzi! Toți suntem oameni…

— Dar mai termină odată, Harri Haritonovici! îl întrerupse academicianul.

— E clar, dădu din cap Onisimov. Dar spuneți-mi, în afară de Kraveț, victima mai avea rude sau persoane apropiate?

— Cum să vă spun, Matvei Appolonovici? și Hilobok oftă din suflet. Oficial nu avea, dar neoficial… Tot venea pe la el o femeie. Nu știu, i-o fi fost logodnică sau doar așa… Kolomieț, Elena Ivanovna, lucrează la un birou de construcții din apropiere, o femeie, simpatică…

— E clar. Văd că sunteți la curent, și Onisimov se îndreptă spre ușă rânjind.

După un timp se înapoie cu un aparat de fotografiat și îndreptă „ochiul” exponometrului spre colțul încăperii.

— Sunt nevoit să sigilez laboratorul pe tot timpul desfășurării anchetei. Cadavrul va fi transportat la serviciul de expertiză medico-legală pentru autopsie. Tovarășii însărcinați cu organizarea înmormântării vor trebui să se adreseze celor de acolo. Anchetatorul se îndreptă spre colțul încăperii și apucă mușamaua care acoperea cadavrul lui Krivoșein. Am să vă rog să vă dați la o parte din dreptul ferestrei; să fie mai multă lumină. De fapt, eu nu vă mai rețin, tovarăși. Scuzați-mă că v-am deranjat…

Deodată tăcu și ridică mușamaua cu o mișcare bruscă. Sub ea, pe linoleumul cafeniu, zăcea un schelet! În jurul lui se făcuse o băltoacă gălbuie, care păstra contururile vagi, caricaturizate parcă, ale unui corp omenesc.

— Oh! Hilobok își plesni palmele și se retrase dincolo de prag.

Arkadi Arkadievici simți că i se moaie picioarele și se rezemă de perete. Anchetatorul, cu mișcări mecanice, fără grabă, împături mușamaua, privind ca vrăjit la scheletul din fața lui, care parcă rânjea batjocoritor, arătându-și dinții. De pe craniu căzu fără zgomot în băltoacă un smoc de păr castaniu închis.

— E clar… Mormăi Onisimov dezorientat. Apoi se întoarse către Azarov, îl privi cu reproș în ochii larg deschiși din dosul ochelarilor cu rame dreptunghiulare. Aici nu-i lucru curat, tovarășe director… E clar…

Capitolul 2

De fapt, anchetatorului Onisimov nu-i era deocamdată nimic clar. Pur și simplu, îi rămăsese din vremuri mai fericite pentru el obiceiul de a spune mereu „e clar” — obicei de care se chinuia să scape, dar nu reușea. Mai mult, Matvei Appolonovici era intrigat, ba chiar extrem de îngrijorat de întorsătura pe care o luase întreaga afacere. Cu o jumătate de oră înainte de a primi telefonul de la Institutul de sistemologie, expertul în problemele medico-legale, Zubato, care era de serviciu cu el în noaptea aceea, plecase undeva afară din oraș, să cerceteze împrejurările unui accident de circulație. Și acum, descurcă-te, poftim! În locul cadavrului, care nici nu avusese timp să se răcească, zăcea, în aceeași poziție, un schelet. Una ca asta nu se mai întâmplase în practica criminalistică. Nimeni n-o să creadă că respectivul cadavru s-a prefăcut singur într-un schelet. Toată lumea o să-l ia peste picior! Plecase și „Salvarea”. Măcar ăia dacă ar fi confirmat faptul. Nu apucase nici măcar să fotografieze cadavrul…

Într-un cuvânt, cele întâmplate îi apăreau lui Onisimov ca un lanț de serioase scăpări în desfășurarea anchetei. De aceea, înainte de a părăsi incinta institutului, el se înarmă cu declarațiile scrise ale tehnicianului Prahov și ale academicianului Azarov.

Electricianul Prahov Gheorghi Danilovici — 20 de ani, naționalitate rusă, necăsătorit, apt pentru serviciul militar, fără partid — a arătat următoarele: „… Când am intrat în laborator, lumina din tavan ardea. Defecțiunea se produsese numai la rețeaua de înaltă tensiune. În încăpere plutea un asemenea miros, încât era cât pe ce să vomit. Un miros ca de spital. Primul lucru pe care l-am observat a fost un bărbat gol, culcat în rezervorul răsturnat, cu brațele și picioarele atârnându-i afară. Pe cap avea o instalație metalică. Din rezervor se scurgea ceva ce semăna cu serul de sânge închegat. Cel de al doilea — studentul cel nou, îl cunoșteam din vedere — zăcea alături, cu fața în sus, cu brațele în lături. M-am repezit spre cel din rezervor și l-am tras afară. Era cald încă și foarte alunecos, de nu puteai să-l apuci. L-am scuturat. Nu părea viu. L-am recunoscut. Era Valentin Vasilievici Krivoșein. Îl întâlneam deseori prin institut și ne salutam. Studentul respira, dar nu-și recăpătase cunoștința. Întrucât în timpul nopții pe teritoriul institutului nu găsești pe nimeni, în afară de paza externă, am chemat de la telefonul laboratorului „Salvarea” și miliția.

În ceea ce privește scurtcircuitul, acesta s-a produs la cablul plasat jos, de-a lungul peretelui, într-o țeavă de aluminiu care duce la tabloul electric al laboratorului. Rezervorul, în cădere, a spart o butelie care conținea acid, după cum se vede, și acidul a ars totul în locul acela, provocând un scurtcircuit”.

Faptul că a sosit la locul accidentului abia după o oră de la declanșarea soneriei de alarmă Jora l-a trecut cuminte sub tăcere.

Directorul institutului, Azarov Arkadi Arkadievici, doctor în științe fizico-matematice și membru activ al Academiei de științe — cincizeci și opt de ani, naționalitate rusă, căsătorit, cu serviciul militar satisfăcut, membru al PCUS — a confirmat că el „a recunoscut cadavrul ce i-a fost prezentat la locul faptei de către anchetatorul Onisimov M. A. Avea trăsăturile chipului lui Valentin Vasilievici Krivoșein, șeful „laboratorului noilor sisteme” și, în afară de asta, a menționat, cu o obiectivitate științifică proprie unui academician, că „l-a frapat starea de epuizare cu totul neobișnuită a răposatului, mai bine zis neverosimilă, care-i schimbase cu totul aspectul său obișnuit…”

La orele zece și jumătate dimineața Onisimov s-a înapoiat la Departamentul orășenesc al miliției, în biroul său de la parter, ale cărui ferestre, acoperite de barele verticale ale unui grilaj, dădeau spre Bulevardul Marx, animat la orice oră a zilei. Matvei Appolonovici i-a raportat pe scurt maiorului de serviciu, Rabinovici, cele întâmplate, a trimis la expertiză eprubetele cu lichid, apoi a telefonat la Spitalul de urgență și a întrebat în ce stare se află unicul martor ocular al celor petrecute. I s-a răspuns că laborantul se simte bine și că a cerut să i se dea drumul.

— Bine, dați-i drumul, am să trimit imediat mașina după el, consimți Onisimov.

De abia a terminat să dea dispozițiile necesare pentru trimiterea mașinii, când în birou a intrat valvârtej expertul în probleme medico-legale, Zubato, un tip sangvin, cu o voce de tunet și brațe păroase.

— Matvei, ce naiba mi-ai adus?! exclamă el indignat, trântindu-se pe un scaun, care gemu sub greutatea lui. Ce idioțenii sunt astea? Cum să stabilesc cauza morții după un schelet?

— Ce a rămas aia ți-am adus, spuse Onisimov ridicând din umeri. Bine că ai venit. Te întreb din mers: cum se poate transforma un cadavru în schelet?

— Îți răspund tot din mers: prin descompunerea țesuturilor. În condiții obișnuite, procesul durează săptămâni și chiar luni de zile. Asta-i tot ce poate cadavrul singur.

— Dar atunci… cum poate fi transformat un cadavru în schelet?

— Se jupoaie, se curăță de măruntaie, se îndepărtează țesuturile moi și se fierbe în apă până la dezgolirea completă a oaselor. Se recomandă schimbarea apei. Poți să-mi relatezi limpede ce s-a întâmplat?

Onisimov povesti totul.

— Ce aiureală! Eh, păcat că n-am fost și eu acolo! Zubato, înciudat, se pocni cu palmele peste genunchi.

— Și pe șosea ce-a fost?

— Eh, un motociclist beat a dat peste o vacă. Amândoi sunt în viață… Deci, așa zici tu: cadavrul „s-a topit”?

Expertul își miji ochii sceptic și-și apropie obrazul rotund de cel al lui Onisimov.

— Matvei, asta-i prea gogonată. Așa ceva nu se poate întâmpla, ți-o spun eu cu precizie. Omul nu-i un țurțure de gheață, zise el, chiar și mort. Nu cumva te-au trișat ăia?

— Cum adică?

— Uite așa! Ți-au trântit un schelet în locul cadavrului, în timp ce tu ba intrai, ba ieșeai… și cu asta, basta!

— Ce tot îndrugi, că mi-au trântit?… După teoria asta ar însemna că academicianul a stat de pază. Dar uite că și el declară…

Onisimov începu să se foiască, căutând declarațiile lui Azarov.

— Ei, de acum o să tot declare! Ăștia sunt niște… Zubato își mișcă într-un anumit fel degetele păroase. Ții minte când tot acolo s-a iradiat un student? Și atunci șeful laboratorului punea totul pe seama științei. Chipurile, un fenomen puțin cercetat, razele gama au distrus celulele de cristal ale dozimetrului… Iar la verificare s-a constatat că studenții semnau instrucțiunile cu privire la munca cu izotopii fără să le citească! Nimănui nu-i convine să răspundă, nici academicienilor, mai ales când e vorba de o treabă dubioasă. Adu-ți aminte! Nu i-ai lăsat singuri cu cadavrul?

— I-am lăsat. Vocea anchetatorului se stinse. De două ori…

— Uite atunci s-a „topit” cadavrul tău! și Zubato izbucni într-un râs plin de vioiciune, râsul celui mulțumit că necazul nu i s-a întâmplat lui.

Anchetatorul căzu o clipă pe gânduri, apoi dădu din cap cu încăpățânare.

— Nu, n-ai să mă poți convinge. Doar l-am văzut… Dar ce e de făcut acum cu scheletul ăsta?

— Să-l ia naiba!.. Ah, ia stai, am o idee! Trimite craniul la atelierul de sculptură al orașului. Să-i refacă chipul după metoda profesorului Gherasimov. Se pricep la așa ceva. Dacă o să corespundă, atunci… Asta va fi senzația secolului în criminalistică! Dacă nu… Zubato îl privi cu compătimire pe Matvei Appolonovici, atunci n-aș vrea să fiu în pielea ta când o să discuți cu Alexei Ignatievici! În regulă, am să-l trimit chiar eu. Ce să faci, asta-i! spuse el ridicându-se în picioare. Și am să examinez… măcar scheletul, dacă cu cadavrul ți s-au încurcat socotelile.

Zubato părăsi încăperea.

„Dar dacă, într-adevăr, m-au păcălit? Onisimov își aduse aminte cu câtă dușmănie îl privise academicianul, cât de slugarnic fusese docentul Hilobok și se înfioră. Am scăpat cadavrul printre degete, principalul corp delict. Frumoasă treabă!”

Formă numărul de telefon al laboratorului de chimie.

— Victoria Stepanovna, te deranjează Onisimov. Ați analizat lichidul?

— Da, Matvei Appolonovici. Procesul-verbal se dactilografiază, dar am să-ți citesc datele: „Apă — 85 procente, albumine — 13 procente, aminoacizi — 0,5 procente, acizi grași — 0,4 procente, ei și așa mai departe. Într-un cuvânt, e vorba de plasma sanguină. Conform analizei face parte din prima grupă. Conținutul de apă e scăzut…

— E clar. Poate fi dăunătoare?

— Cred că nu…

— E clar… Dar dacă, de exemplu, te-ai cufunda în ea?

— Păi… s-ar putea să te… îneci. Ți-ar conveni o asemenea chestie?

— Îți mulțumesc!

Matvei Appolonovici trânti enervat receptorul în furcă, „Acum și-a găsit să facă spirite! Dar se pare că versiunea accidentului cade… S-ar putea oare ca laborantul să-l fi înecat în rezervor? E foarte simplu. Dar nu, nu pare a fi așa ceva…”

Cu fiecare clipă care trecea afacerea îi plăcu din ce în ce mai puțin lui Onisimov. Tocmai scosese pe birou documentele culese în cadrul institutului și se apucase să le studieze când soneria telefonului îl întrerupse.

— Matvei, ești bun de cinste! bubui în receptor glasul de tunet al lui Zubato. Am reușit să stabilesc unele lucruri interesante pe baza scheletului: coastele a șasea și a șaptea, din partea dreaptă a coșului pieptului, prezintă niște fisuri adânci transversale. Asemenea fisuri sunt provocate de obicei prin lovirea cu un obiect contondent greu sau printr-o ciocnire de un obiect, cum vrei s-o iei. Judecând după suprafața rupturii, fisurile sunt recente…

— E clar!

— Aceste fisuri nu pot fi cauza morții. Dar o lovitură foarte puternică putea vătăma grav organele interne, care, din păcate, lipsesc… Cam așa se prezintă lucrurile. Voi fi bucuros dacă asta te va ajuta.

— Și încă cum! Ai trimis craniul la identificare?

— Chiar acum. Am telefonat și mi-au promis că o să ne trimită rezultatul foarte repede.

„Deci nu e vorba de un accident survenit în timpul serviciului. Nici lichidul, nici scurtcircuitul nu pot rupe coastele unui om. Acolo au fost două persoane: victima și încă cineva. Și se pare că între victimă și celălalt s-a dat o luptă, s-a încins o încăierare serioasă…”

Onisimov începu să se simtă mai vioi; afacerea își lua cursul obișnuit. Se apucă să compună textul unei telegrame-fulger către Harkov.

Ziua de iunie începu să devină toridă. Soarele topea asfaltul, nu alta. Arșița pătrundea încet, încet și în biroul lui Onisimov, care puse în funcțiune ventilatorul de pe masa de lucru.

Răspunsul miliției din Harkov sosi exact la ora treisprezece.

Laborantul Kraveț fu adus la ora treisprezece și treizeci. Pășind în birou el cercetă cu o privire atentă încăperea, apoi, observând gratiile de la ferestre zâmbi malițios și spuse:

— Astea la ce folosesc? Ca să grăbească mărturisirile?

— Nuuu, cum vă puteți închipui una ca asta! răspunse cu multă bunăvoință Matvei Appolonovici. Pe vremuri această clădire aparținea unui depozit en-gros, de aceea tot parterul are gratii la ferestre. O să le scoatem în curând; în fond hoții n-o să se vâre de bunăvoie în bucluc, încercând o spargere la miliție, ha-ha… Luați loc. V-ați restabilit, puteți să-mi răspundeți la întrebări?

— Pot.

Laborantul traversă încăperea și se așeză pe un scaun din fața geamului. Anchetatorul îl examină cu privirea. Era un tânăr de vreo douăzeci și patru de ani, cel mult. Seamănă cu Krivoșein, așa cum s-ar fi putut să arate acesta cu vreo zece ani în urmă. „De fapt — Matvei Appolonovici își mută privirea pe fotografia din dosarul lui Krivoșein — lucrurile nu stau chiar așa. Ăsta-i mai frumușel”. Într-adevăr, chipul lui Kraveț frapa printr-o regularitate a trăsăturilor ca de manechin. Impresia din primul moment o contraziceau doar ochii săi albaștri, de o limpezime tinerească, și mai precis, nu ochii, ei privirea strecurată printre gene. Laborantul îl privea pe anchetator circumspect, cu o căutătură foarte matură. „Are ochii unui om care a văzut multe, remarcă Onisimov în sinea lui. Și se pare că și-a revenit destul de repede, după cele întâmplate. Nu se mai observă nici un fel de urme. Ei, să încercăm să vedem ce putem scoate de la el.

— Știți, dumneavoastră semănați cu răposatul Krivoșein.

— Răposatul?! Laborantul strânse din dinți și pentru o clipă închise ochii. Înseamnă că el…

— Da, confirmă aspru Onisimov. „Cu nervii nu stă prea grozav…” Dar, haideți s-o luăm de la capăt. Trase mai aproape o coală de hârtie și își desfăcu stiloul. Numele dumneavoastră, pronumele, numele tatălui, vârsta, locul de muncă sau de învățătură, domiciliul?

— Probabil că toate astea le știți!

— Le știm, nu le știm, așa e regula, cel interogat trebuie să spună singur.

„Deci, a murit… Ce e de făcut? Ce să spun? Nenorocire… Dracu m-a adus la miliție… Aș fi putut să fug de la spital… Ce-o să se întâmple acum?”

— Scrieți, vă rog: Kraveț Viktor Vitalievici, douăzeci și patru de ani, student în anul V la facultatea de fizică a Universității din Harkov. Domiciliul permanent în orașul Harkov, pe colina Holodnaia. Aici mă aflu la practică.

— E clar. Anchetatorul, în loc să scrie, învârtea repede și fără rost stiloul în mână. Erați rudă cu Krivoșein? Ce fel de rudă?

— Îndepărtată, studentul zâmbi jenat. Așa, un fel de a cincea roată la căruță.

— E clar! Onisimov puse stiloul pe masă și luă formularul telegramei primite. Glasul îi deveni aspru: Ei, bine, cetățene, nu se confirmă nimic.

— Ce nu se confirmă?

— Versiunea dumneavoastră, că locuiți și studiați la Harkov și așa mai departe. La Universitatea din Harkov nu există nici un student cu acest nume. Și nici pe colina Holodnaia, la numărul 17, persoana respectivă n-a locuit, nici temporar și nici permanent.

Pentru o clipă cel anchetat se pierdu de tot, fața i se înverzi brusc, iar obrajii se scofâlciră.

„Am încurcat-o. Ce gafă, fir-ar să fie! Ce prostie!.. Păi sigur, ei au verificat imediat… Iată ce înseamnă lipsa de experiență… Acum ce să mai spun?”

— Spuneți-mi adevărul. Și cât mai amănunțit. Nu uitați că e vorba de un caz de moarte.

„Adevărul… Ușor de zis!”

— Cum să vă spun… Adevărul, înțelegeți… ar fi prea mult și prea complicat… îngână laborantul care-și pierduse calmul și care pentru această slăbiciune se ura și se disprețuia. Ar trebui să vorbesc și despre teoria informației, despre modelarea proceselor întâmplătoare…

— Uite ce e, cetățene, nu încercați să ne aruncați praf în ochi! ripostă morocănos Onisimov. Din cauza teoriei oamenii nu mor — aici e vorba de practică, de fapte.

— Dar… înțelegeți, poate că, de fapt, nici n-a murit nimeni… Asta se poate dovedi… sau măcar încerca. Vedeți, tovarășe anchetator, vorba e că… („De ce l-oi fi numit tovarășe anchetator; doar nu sunt încă arestat?!”) Vedeți, omul, înainte de toate… Nu… Nu este protoplasmă, în greutate de vreo șaptezeci de kilograme… nu e, cum să vă explic, cincizeci de litri de apă, douăzeci de kilograme de proteine… Lipide și glucide… Enzime, fermenți, ci, în primul rând, informație. O acumulare de informații… Și dacă acestea n-au dispărut omul e viu…

El tăcu și își mușcă buza. „Nu, e o încercare lipsită de sens. Nici nu merită să încerc”.

— Bun, continuați, vă rog, vă ascult, îl zori anchetatorul, zâmbind în sinea lui.

Laborantul îl privi bănuitor, se așeză mai comod și spuse cu un surâs ușor:

— Într-un cuvânt, dacă lăsăm teoriile la o parte, atunci Valentin Vasilievici Krivoșein sunt chiar eu. Puteți să treceți asta în procesul-verbal.

Afirmația era atât de neașteptată și de impertinentă, încât Matvei Appolonovici amuți pentru moment. „N-ar trebui să-l trimit la un psihiatru?” Dar ochii albaștri ai celui interogat îl priveau lucid, iar în adâncul lor licărea o undă de batjocură. Tocmai asta îl făcu să se dezmeticească.

— Înțeleg! Onisimov se ridică cu greu. Ia ascultați, mă luați drept un imbecil? Ca și cum eu n-aș fi luat cunoștință de dosarul lui Krivoșein, n-aș fi fost la locul faptei, n-aș ține minte chipul lui și așa mai departe? El se sprijini cu mâinile de birou. Nu vreți să vă declarați identitatea, cu atât mai rău pentru dumneavoastră. Tot o să aflăm. Recunoașteți că actele dumneavoastră sunt falsificate?

„Gata. Trebuie să ies din joc”.

— Nu. Asta trebuie întâi de toate s-o dovediți. Tot așa ați putea crede că eu sunt falsificat și nu actele!

Laborantul se întoarse spre fereastră.

— Te rog să nu faci pe bufonul, cetățene! Anchetatorul ridică glasul. Cu ce scop ai pătruns în laborator? Răspunde-mi! Ce s-a întâmplat între dumneata și Krivoșein? Răspunde!

— Nu răspund!

Matvei Appolonovici se dojeni în gând pentru lipsa sa de stăpânire. Se așeză, tăcu un timp, apoi începu să vorbească pe un ton sincer, cordial:

— Ascultați-mă, să nu credeți că vreau să vă bag la apă. Datoria mea este să anchetez cazul, să raportez faptele, pe urmă n-are decât procuratura să cerceteze, iar tribunalul să hotărască… Dumneavoastră vă faceți singur rău. Nu vreți să înțelegeți un lucru: dacă o să recunoașteți mai târziu, cum se spune, sub greutatea probelor, faptul n-o să mai aibă aceeași valoare ca o mărturisire sinceră făcută acum. S-ar putea ca totul să nu fie chiar atât de negru. Dar deocamdată, dovezile sunt împotriva dumneavoastră. Leziunile de pe cadavru, datele expertizelor, ca și alte împrejurări și fapte… Și toate duc la o singură concluzie — se aplecă peste masa de lucru și își coborî vocea — că victima a fost, se pare… lichidată.

Interogatul lăsă capul în jos și își frecă fața cu palmele. Imaginea îi apăru din nou în fața ochilor: un trup scheletic cu capul lui Krivoșein, zbătându-se convulsiv în rezervor, mâinile încleștate de margini… un lichid cald le atinge ca o mângâiere și — lovitura!

— Nu mai știu dacă sunt eu sau nu… Murmură el cu o voce stinsă. Nu pot să înțeleg… Își ridică privirea. Ascultați-mă, trebuie să mă înapoiez în laborator!

Matvei Appolonovici fu cât pe ce să sară în sus de bucurie. Nu se așteptase la o victorie atât de rapidă.

— De, se mai întâmplă. Onisimov dădu din cap compătimitor. Într-o stare de furie, provocată de o jignire, de o încălcare a demnității, de depășirea limitei, ca și în caz de apărare… O să mergem și la laborator, ca să-mi explicați la fața locului cum s-au întâmplat toate acolo. Trase mai aproape „coiful lui Monomah” de pe marginea biroului și întrebă într-o doară: Probabil că l-ați lovit cu asta, nu? E o „piesă” grea, nu glumă.

— Ajunge! spuse deodată brutal și cu o oarecare aroganță în glas interogatul. Nu are rost să mai continuăm discuția! Vreți să mă băgați la apă… Și să știți că această „piesă grea” costă cinci mii de ruble. Așa că umblați cu mai multă grijă cu ea.

— Deci, nu vreți să-mi spuneți cum s-au petrecut lucrurile?

— Nu.

— E clar. Anchetatorul apăsă pe un buton. Sunt nevoit să vă rețin până la lămurirea cazului.

În ușă apăru un milițian înalt și slab, cu fața prelungă și nasul coroiat, în genul acela despre care în Ukraina se spune: „E lung de se-ndoaie”.

— Gaevoi? Anchetatorul îl privi nemulțumit. Ce, nu mai e nimeni altcineva pe aici?

— Toată lumea e pe teren, tovarășe căpitan, răspunse acesta. Mulți sunt pe plajă, păzesc ordinea.

— Mașină avem?

— Un „Gaz”.

— Expediază-l pe deținut la secția de urmărire penală… Cetățene, refuzați să ne ajutați și pe noi și pe dumneavoastră fără nici un rost. Vă îngreunați doar situația.

Laborantul se întoarse din ușă.

— Iar dumneavoastră continuați fără rost să credeți că Krivoșein e mort.

„Face parte din filfizonii care cred că cel mai important lucru e să se retragă frumos. Și ultimul cuvânt să-l aibă ei. Onisimov zâmbi în urma lui. Am mai văzut noi de ăștia. Nu-i nimic, după ce o să stea puțin închis, o să se răzgândească”.

Matvei Appolonovici își aprinse o țigară, apoi bătu un timp darabana cu degetele în cristalul de pe birou. La început probele (actele false, datele experților, împrejurările în care s-au petrecut faptele) l-au condus spre ideea că „laborantul”, chiar dacă nu e el ucigașul, este totuși vinovatul principal de moartea lui Krivoșein. Dar în timpul discuției impresia i s-a schimbat. Și nu din cauza a ceea ce spunea interogatul, ci felului cum spunea. În comportarea lui nu se sesiza raționamentul subtil și mai ales jocul — acel joc cu moartea care-l trădează pe criminalul înrăit înaintea tuturor probelor.

„Se pare că afacerea se conturează a fi o omucidere fără premeditare. Chiar el spune: „Nu mai știu dacă sunt eu sau nu…” Dar scheletul e schelet! Cum s-a putut întâmpla una ca asta? Și oare s-a întâmplat cu adevărat? Poate că totul a fost aranjat. Și încă ceva: încercarea de a se da drept Krivoșein, printr-o motivare „teoretică”… Ce-i asta: o simulare? Dar dacă această lipsă de rafinament e de fapt un joc foarte subtil? De unde să fi deprins el toate astea, băiat tânăr, fără experiență?… Și apoi ce motive ar exista pentru o crimă premeditată? Ce au avut ei de împărțit acolo? Dar actele false?”

Gândurile lui Matvei Appolonovici au ajuns într-un punct mort. „Eh, o să încercăm să intrăm în atmosferă”. Se ridică de la masă și aruncă o privire pe coridor. Acolo se și plimba de un timp docentul Hilobok.

— Poftiți, vă rog!.. Tovarășe Hilobok, v-am invitat aici ca să… începu anchetatorul.

— Da, da, înțeleg. Docentul dădu din cap. Nenorocirea unora înseamnă griji pentru alții. Dar mai mor oamenii și de bătrânețe, să dea Dumnezeu să avem și noi această soartă, nu-i așa Matvei Appolonovici? La Krivoșein nimic nu era ca la toată lumea. Nu. Mie îmi pare rău, desigur, vă rog să mă credeți. Păcat de omul acesta, nu-i așa? Dar eu am avut atâtea necazuri din cauza lui Valentin Vasilievici, atâtea neplăceri… Și toate astea pentru că avea o fire îndărătnică, nu respecta pe nimeni, nu ținea seama de nimeni, se rupea mereu de colectiv…

— E clar. Numai că eu aș vrea să lămuresc cu ce se ocupa Krivoșein și laboratorul ce-i fusese încredințat? Întrucât sunteți secretarul științific…

— Mi-am închipuit că asta este! Harri Haritonovici zâmbi satisfăcut. Am luat cu mine o copie a planului tematic. Se poate? și el începu să scoată din mapă câteva hârtii. Iată, poftim, tema 152. Denumirea: „Autoorganizarea sistemelor electronice complexe, prin introducerea integrală a informației”; finanțarea: din buget, caracterul lucrării: cercetare matematică, logică și experimentală, conducătorul lucrării: inginer principal V. V. Krivoșein, executantul: tot el… Iată unde l-a dus lucrarea asta!

— În ce constă sensul, esența cercetărilor sale?

— Sensul? Hm… Chipul lui Hilobok deveni serios. Autoorganizarea sistemelor… Pentru ca mașina să se construiască singură, înțelegeți? Și în America savanții se ocupă intens de această problemă. Da, foarte intens… În Statele Unite…

— Dar ce făcea în mod concret Krivoșein?

— Concret… El a propus o nouă abordare în ceea ce privește alcătuirea acestor sisteme pe calea… integralizării. Nu, autoorganizării… Nu se știe încă, dacă a reușit să facă ceva sau nu! Harri Haritonovici zâmbi larg și complice: Știți, Matvei Appolonovici, la institut sunt atâtea teme, atâtea lucrări, pe toate trebuie să le aprofundezi, așa încât nici nu le poți reține pe toate în memorie! Ar fi mai bine, poate, să luăm procesele-verbale ale Consiliului științific.

— Înseamnă că a raportat despre mersul lucrărilor în Consiliul științific al institutului?

— Desigur! La noi se discută toate lucrările înainte de a fi incluse în plan. Iar fondurile ni se alocă pe baza unor argumente bine întemeiate, cum altfel?

— Și ce a argumentat el?

— Cum adică? Secretarul științific ridică din sprâncene, condescendent. Ideea sa cu privire la o nouă abordare pe linia autoorganizării… Cel mai bine ar fi să luăm procesele-verbale, Matvei Appolonovici. Lucrurile s-au petrecut acum un an, ori noi avem în fiecare săptămână tot felul de discuții, consfătuiri, comisii, uneori chiar mai des. Vă dați seama ce înseamnă asta? Și la toate trebuie să fiu prezent, să particip, să organizeze discuțiile, să iau cuvântul, să invit… Chiar și acum, de aici trebuie să plec direct la Societatea pentru răspândirea științei. Acolo are loc astăzi o consfătuire în legătură cu atragerea cadrelor științifice pentru a ține unele lecții în colhozuri în timpul recoltării. Nici nu mai am timp să iau masa de prânz. Of, de-aș pleca mai repede în concediu…

— E clar. Dar Consiliul științific a acceptat tema lui?

— Da, cum să nu! E adevărat, mulți au fost împotrivă, s-au opus, l-au combătut. Ah, cât de impertinent a răspuns atunci Valentin Vasilievici, cu totul inadmisibil. Închipuiți-vă, după ședință, pe profesorul Voltamperov au trebuit să-l „trateze” cu valeriană. Direcției i s-a recomandat să-i dea o mustrare lui Krivoșein pentru grosolănie. Chiar eu am redactat decizia… Dar tema a fost acceptată, cum să nu! Dacă omul vine cu idei noi, cu o abordare nouă n-are decât să încerce. Așa e la noi, în știință, da. Și-apoi, chiar Arkadi Arkadievici l-a susținut. Arkadi Arkadievici este un om de o rară bunătate sufletească. De aceea i-a și încredințat un laborator separat, fiindcă Krivoșein, datorită firii sale îndărătnice, nu putea să lucreze cu nimeni. E adevărat, laboratorul era un simulacru. Nu avea decât un singur salariat… Dar în Consiliul științific s-a luat în discuție tema și s-a votat „pentru”. Și eu am votat „pentru”.

— De ce adică „pentru”? Onisimov își șterse fruntea nădușită cu batista.

— Cum de ce? Ca să se includă tema în plan, să se aloce fondurile. Știți, planificarea este baza societății noastre…

— E clar… Ce credeți, Harri Haritonovici, ce s-a petrecut, de fapt, acolo?

— Hm… Păi asta trebuie s-o lămuriți dumneavoastră, stimate Matvei Appolonovici. Eu de unde vreți să știu. Sunt doar secretar științific, treaba mea e să văd de hârțoage. Krivoșein lucrează încă din iarnă cu laborantul acela. El trebuie să știe. Doar a fost martor ocular.

— Dar știți dumneavoastră că acest laborant-practicant nu este persoana drept care se dă? întrebă Onisimov cu severitate. Nu e nici Kraveț și nici student.

— Da-a?! Deci asta e! Am văzut eu că l-ați pus sub pază! Ochii lui Hilobok se rotunjiră. Nuuu… De unde să știu eu. Habar nu aveam… Asta e o scăpare a serviciului nostru de cadre. Dar atunci, de fapt, cine e el?

— O să lămurim noi și asta, până la urmă. Deci, spuneați că americanii se ocupă și se interesează de astfel de lucrări?

— Da. Prin urmare, dumneavoastră credeți că el?…

— Oh, de ce o luați așa? Onisimov zâmbi. Pur și simplu, eu caut să îmi imaginez diferite variante. Aruncă o privire piezișă către hârtiuța pe care erau scrise întrebările. Spuneți-mi, Harri Haritonovici, n-ați observat cumva la Krivoșein unele tulburări în ceea ce privește psihicul?

Hilobok zâmbi cu satisfacție.

— Când veneam încoace, mi-am adus aminte și, știți, am stat la îndoială dacă să vă spun sau nu. Poate că e un fleac, poate că nu merită. Dar dacă chiar dumneavoastră mă întrebați… Avea unele ciudățenii. Îmi amintesc, de pildă, în iulie anul trecut, eu tocmai cumulam pe vremea aceea și funcția de șef al laboratorului de dispozitive experimentale… Nu s-a putut găsi multă vreme un specialist potrivit, candidat în științe, și atunci am cumulat eu funcția, ca să nu se piardă postul, pentru că, știți, sunt în stare să-ți desființeze postul, iar pe urmă nu-l mai obții, așa e la noi. Și cum spuneam, cu puțin înainte de asta, laboratorul meu a primit de la Krivoșein o comandă pentru executarea unui nou sistem de traductori encefalografici, cum să vă spun, ceva în genul acestui STE-1, „coiful lui Monomah”, pe care îl aveți pe birou, dar de o construcție mai complicată, după schemele lui Krivoșein. De ce i-au primit comanda, în loc să se ocupe de probleme științifice, nu mă taie capul să vă spun…

Datorită acestor incursiuni în probleme de știință, creierul neantrenat al lui Matvei Appolonovici fu cuprins de toropeală. De obicei, el întrerupea cu fermitate orice abatere de la tema concretă care-l interesa, dar acum — având un suflet rusesc — nu putea să-și înfrângă respectul față de știință, față de titlurile științifice și de lumea științei. Respectul acesta a existat dintotdeauna în el, dar din clipa în care, în timpul anchetei de rândul trecut în cadrul institutului, luase cunoștință de ștatele de plată ale oamenilor de știință, acest respect se dublase. Iată de ce nici acum Onisimov nu se putu hotărî să întrerupă zborul liber al vorbelor lui Harri Haritonovici, care, oricum ar fi fost, era un om care primea un salariu cam de două ori și jumătate mai mare decât el, căpitanul de miliție Onisimov, și asta pe baze legale.

— Și închipuiți-vă, stau eu într-una din zile în laborator, își depăna mai departe amintirile Hilobok, și vine la mine Valentin Vasilievici — fără halat, vă rog să rețineți! La noi lucrul acesta nu este permis. S-a dat o dispoziție specială pe întregul institut ca inginerii și corpul științific să poarte halate albe, iar tehnicienii și laboranții albastre sau gri, pentru că la noi vin deseori delegații străine și nu se poate altfel. Dar el neglija totdeauna acest amănunt. Și mă întrebă pe un ton cam arțăgos: „Când o să-mi executați, în sfârșit, comanda pentru noul dispozitiv?” Eu îi explic foarte, foarte calm: uite așa, și așa, Valentin Vasilievici, când o să putem atunci o s-o executăm. Nu e atât de simplu de executat ceea ce ați desenat dumneavoastră acolo, montajul legăturilor e foarte complicat, suntem nevoiți să rebutăm mulți tranzistori… Într-un cuvânt îi explic totul cum se cuvine, ca omul să n-aibă pretenții. El însă îi dă înainte cu ale lui: „Nu puteți s-o executați în termen, nu trebuia să vă angajați!” îi explic din nou complexitatea lucrării și faptul că la laborator s-au adunat multe comenzi, dar Krivoșein mă întrerupe: „Dacă în două săptămâni comanda nu va fi executată, am să vă fac raport, iar lucrarea am s-o dau elevilor din cercul electroniștilor! O s-o facă și mai repede, și regia o să fie mai mică!” Chestia cu cheltuielile de regie era o piatră aruncată în grădina mea. Mai făcuse el tot felul de aluzii și înainte, dar degeaba! Și cu asta a trântit ușa și a plecat…

Anchetatorul dădea din cap ritmic și strângea din fălci ca să nu-i scape vreun căscat. Hilobok continua să bâzâie emoționat:

— Cinci minute mai târziu — remarcați! — n-au trecut mai mult de cinci minute, nici n-am avut timp să vorbesc la telefon cu atelierele, când Valentin Vasilievici pătrunse val-vârtej la mine, de data asta în halat — găsise undeva unul gri, de laborant — și țipă din nou: „Harri Haritonovici, când va fi executată, în sfârșit, comanda pentru sistemul de traductori?” „Iertați-mă, îi spun, Valentin Vasilievici, dar v-am explicat totul adineauri!” și încerc să-i vorbesc din nou despre tranzistori și montaj. Dar el mă întrerupe, ca și prima oară: „Nu puteți s-o executați în termen, nu trebuie să vă angajați”… Și din nou despre raport, elevi, cheltuieli de regie… Hilobok își apropie obrazul de cel al anchetatorului. Pe scurt, mi-a spus aceleași lucruri ca și cu cinci minute mai înainte, cu aceleași cuvinte! Vă puteți închipui una ca asta?

— Interesant, și anchetatorul dădu din cap.

— Și n-a fost singura scrânteală a lui Krivoșein. Ba a uitat să închidă apa și peste noapte s-a inundat tot etajul de sub laborator. Ba — mi s-a plâns într-o zi îngrijitorul — a făcut cu benzi perforate un foc uriaș în parc. Așa că… Docentul își strânse semnificativ buzele pline și roșii, umbrite de mustață — putea să se întâmple orice. Și de ce toate astea? Voia să se evidențieze și muncea peste măsură. La orice oră plecam de la institut, în clădirea lui ferestrele tot mai erau luminate. La noi la institut mulți glumeau: chipurile Krivoșein nu vrea să pregătească o disertație, ci să facă de-a dreptul o descoperire… Uite că a descoperit… de nu mai știi cum s-o descurci.

— E clar. Anchetatorul se uită din nou pieziș la hârtiuța lui. Ați amintit că Krivoșein era în relații apropiate cu o femeie. O cunoașteți?

— Pe Elena Ivanovna Kolomieț? Cum să nu! Asemenea femei, cum să vă spun, nu sunt prea multe la noi în oraș. E cu totul deosebită, elegantă, drăguță, într-un cuvânt, foarte… așa… și Harri Haritonovici completă admirația sa față de Elena Ivanovna — de neexprimat în cuvinte — printr-o mișcare plină de tâlc a mâinilor și un plescăit din buze. Ochii săi căprui începură să lucească. Totdeauna m-am mirat, ca și toți ceilalți, de altfel. Ce o fi găsit la el? Pentru că Krivoșein — desigur „de mortuis aut bene, aut nihil”, dar de ce s-o ascundem? — ați văzut și dumneavoastră cum arăta. Nu știa nici să se îmbrace cum trebuie, mai și șchiopăta puțin… Dânsa venea pe la el. Casele noastre din cartierul academicienilor sunt una lângă alta, așa că am văzut totul. Dar în ultimul timp parcă n-am mai zărit-o. Probabil că s-au despărțit, ca două corăbii pe mare, ha-ha! Credeți că și dânsa este amestecată?

— Deocamdată, nu cred nimic și nu bănuiesc pe nimeni, Harri Haritonovici, ci caut doar să lămuresc lucrurile. Onisimov se ridică vădit ușurat. Eh, apoi eu vă mulțumesc. Sper că nu e nevoie să vă atrag atenția că cele discutate trebuie să rămână doar între noi, întrucât…

— O, parcă eu nu înțeleg! N-aveți de ce să-mi mulțumiți. E, cum să vă spun, de datoria mea, așa că întotdeauna cu plăcere…

După plecarea docentului Matvei Appolonovici își vârî capul sub ventilator și rămase așa câteva minute fără să se miște și fără să gândească. În auz îi răsuna încă vocea lui Hilobok ca zumzetul unei muște pe un geam.

„Dar ia stai! Anchetatorul își scutură capul ca să-și vină în fire. În fond el n-a lămurit nimic. O oră întreagă am stat de vorbă și parcă tot timpul numai despre această afacere — dar nimic. Pfu… Secretar științific, docent, candidat în științe… să-mi fi ascuns oare ceva? Oh, aici e ceva ce nu merge!”

Începu să sune telefonul.

— Onisimov la aparat, răspunse el prompt.

Timp de câteva secunde în receptor nu se auzi decât o răsuflare întretăiată. Pe semne că omul de la celălalt capăt al firului nu reușea să-și recapete respirația.

— Tovarășe… Căpitan… Raportează Gaevoi… că… Arestatul a… fugit!

— A fugit?! Cum a fugit? Raportează amănunțit!

— Așa că… Noi îl duceam cu „Gaz-ul”. Timofeev la volan, iar eu alături de dânsul… hârâi în receptor milițianul. Așa cum îi transportăm de obicei pe cei reținuți. Pentru că, dumneavoastră, tovarășe căpitan, nu ne-ați spus că trebuie supravegheat cu strictețe… De aceea m-am și gândit: unde să se ducă dacă actele sunt la noi? Ei, și când treceam pe lângă parcul orașului, el a sărit în plină viteză din mașină, a sărit gardul… și fugi! Eu cu Timofeev după el. Numai că el aleargă tare bine pe teren accidentat… Desigur, n-am deschis focul, întrucât nu ați dat indicații în acest sens. Așa că… Asta-i tot.

— E clar. Prezintă-te la miliția orășenească, cu un raport către ofițerul de serviciu. Lucrezi prost, Gaevoi!

— Așa că… poate să luăm ceva măsuri, tovarășe căpitan? se auzi în receptor vocea sa mâhnită.

— O să luăm fără dumneata. Întoarce-te cât mai repede aici; ai să iei parte la urmărire. Asta-i tot! Onisimov trânti receptorul în furcă.

„Ăsta zic și eu artist! Adevărat artist! Și eu mă mai îndoiam încă… El, sigur că el! Așa. Deci, acte nu are, nici bani. Îmbrăcăminte ca și cum n-ar avea: pantalonii și cămașa. N-o să ajungă departe. Dar dacă are complici, atunci e mai rău…”

După șase minute apăru Gaevoi, care, apăsat de conștiința faptului că a greșit, părea și mai adus de spate. Onisimov convocă grupa operativă de investigații, le înmână fotografiile, le făcu portretul verbal și le spuse care sunt semnalmentele celui căutat, după care grupa plecă în oraș.

Matvei Appolonovici fu chemat la telefon de dactiloscopist. Acesta îi spuse că amprentele digitale luate în laborator corespund parțial cu amprentele laborantului; celelalte aparțin unei alte persoane. Nici unele, nici altele nu corespund cu amprentele recidiviștilor existente în fișier.

„Atunci, desigur că victima este o altă persoană… Oho, afacerea pare tot mai serioasă. Nu prea seamănă a fi un caz penal banal! De fapt nu seamănă cu nimic datorită scheletului acestuia blestemat! Ce-i de făcut?”

Onisimov privi trist pe fereastră. Umbrele copacilor se lungiseră pe asfalt, dar căldura nu se potolise. Lângă stația de troleibuz se înghesuiau fete tinere cu rochițe colorate și ochelari de soare. „Se duc la plajă…”

Mai neplăcut decât toate era faptul că, până în momentul acela, Onisimov nu reușise încă să-și facă o ipoteză de lucru asupra celor întâmplate.

Spre sfârșitul zilei, când Matvei Appolonovici completă citațiile pentru a doua zi, șeful miliției orășenești intră la el în birou. „Ei, poftim!” Onisimov se ridică în picioare, cuprins de mâhnire.

— Stai jos, spuse colonelul și se lăsă greoi pe un scaun. Ce complicații ți s-au ivit în afacerea asta! Cadavrul lipsește, anchetatul a fugit, ai? Povestește-mi.

Onisimov îi povesti totul.

— Hm… Șeful își împreună sprâncenele groase și cărunte la rădăcina nasului. Mă rog, pe acest flăcău o să-l prindem noi, fără îndoială. Aeroportul, calea ferată și autogările sunt supravegheate?

— Desigur, Alexei Ignatievici, i-am anunțat imediat.

— Prin urmare, din oraș nu poate să dispară. Dar chestiunea cu cadavrul… e, într-adevăr, amuzantă. Ce drăcie! Dar nu cumva ai încurcat lucrurile chiar acolo, la fața locului? întrebă el, uitându-se la Onisimov cu ochii săi mici și vioi. Poate că… Ții minte, în „Klim Samghin”, al lui Gorki, cineva spune: „Poate că de fapt n-a fost nici un băiat?”

— Bine, dar… medicul „Salvării” a constatat decesul, Alexei Ignatievici.

— Și medicii greșesc. Și apoi medicul nu e un expert, n-a putut determina cauza morții. Dar cadavrul lipsește. Or, Zubato al nostru nu se poate pronunța numai pe baza scheletului… Desigur, e treaba dumitale. Eu nu vreau să-mi impun părerea, dar dacă n-ai să explici cum de s-a transformat într-un sfert de oră cadavrul în schelet, apoi, al cui era acest cadavru și din ce cauză a survenit moartea — nici un tribunal nu va lua în considerare dosarul. În ziua de azi până și cazurile mai evidente judecătorii le trimit înapoi pentru completarea cercetărilor sau închid, pur și simplu, dosarele din lipsă de dovezi. Desigur, e bine că legea acționează cu severitate, dar și cu grijă, numai că… Și colonelul oftă cu zgomot. Grea afacere, ce zici? Ți-ai făurit vreo ipoteză?

— Am schițat eu ceva, răspunse Onisimov jenat, numai că nu știu, Alexei Ignatievici, cum o să vi se pară. După părerea mea, nu e o afacere penală. Conform depoziției secretarului științific al institutului, în Statele Unite se manifestă mult interes pentru problema la care lucra Krivoșein, asta-i una la mână.

„Laborantul Kraveț”, prin comportarea sa și prin nivelul său cultural, cum s-ar spune, nu seamănă a fi nici student, nici delincvent. Și totuși a fugit de sub escortă într-un mod foarte iscusit, doi la mână. Și-apoi, amprentele lui digitale nu figurează în fișierele noastre, printre cele ale recidiviștilor, trei la mână. Așa că, poate… Matvei Appolonovici tăcu, privindu-și șeful întrebător.

— … să pasăm această afacere Securității? îi termină acesta gândul, clătinând din cap. Eh, nu te grăbi! Dacă noi, miliția, o să lămurim împrejurările unei crime cu un iz, ca să zic așa, străin, nici noi, nici societatea n-o să aibă de pătimit, ci dimpotrivă. Dar dacă organele securității o să dea la iveală în locul nostru o obișnuită afacere penală sau de încălcare a tehnicii securității muncii, apoi atunci… Îți dai singur seama. Și fără asta, în ultimele șase luni, am trecut pe ultimul loc în zonă, în ceea ce privește procentul de rezolvare a unor cazuri, spuse el, și se uită la Onisimov cu reproș și înțelegere totodată. Dar nu-ți pierde curajul! Nu degeaba se spune că cele mai încurcate cazuri sunt cele simple. Poate că aici totul e învăluit în ceață fiindcă afacerea s-a petrecut într-o instituție științifică: teme, probleme, titluri, cunoștințe, tot felul de termeni… te doare capul. Nu te grăbi cu concluziile. Verifică toate ipotezele, poate că, până la urmă, se va dovedi că totul e ca în fabula lui Krîlov: „Și cutiuța se deschidea foarte simplu…” Ei, îți doresc succes. Șeful se ridică și îi întinse mâna. Sunt convins că ai s-o scoți la capăt!

Matvei Appolonovici se ridică și el în picioare, strânse mâna șefului și-l conduse cu o figură mult mai senină acum. Nu, orice s-ar spune, când șefii au încredere în tine — asta face foarte mult!

Capitolul 3

Pe pasagera din vagonul expresului Novosibirsk-Dneprovsk, o blondă plinuță, cu ochi albaștri, o îngrijora tânărul din cușeta de sus. Avea o față arsă de vânt, cu trăsături aspre, dar regulate, păr ondulat de culoare închisă, pe alocuri mult încărunțit, mâini puternice, bronzate de soare, cu degete groase și urme de bătături în palme. Dar tânărul avea, în același timp, un zâmbet blând, dovedea multă amabilitate (îi cedase de bunăvoie cușeta de jos, atunci când ea se urcase la Harkov), știa să poarte o conversație inteligentă. Tânărul stătea culcat, cu bărbia pătrată sprijinită în palme, privind lacom goana copacilor, a căsuțelor, a pârâiașelor, a indicatoarelor de cale ferată și zâmbea. „Interesant tipul”.

— Dacă nu mă-nșel, acestea sunt locurile dumneavoastră natale? îl întrebă tovarășa de drum.

— Da.

— Și n-ați mai fost de mult pe-aici?

— De un an.

Recunoștea totul: iată, de-a lungul terasamentului șoseaua pe care gonise de atâtea ori pe motocicletă cu Lena… Uite și păduricea de stejar, unde vin duminică orășenii… Iată râul Staroe, locul plajelor singuratice, al nisipului curat, al apei curate… Iată ferma Vâtrebenki… Oho, ce de construcții! Probabil, o uzină de produse chimice… Zâmbea și se încrunta din pricina aducerilor aminte.

…De fapt, el nu gonise nicăieri cu Lena pe motocicletă, nu fusese nici în păduricea aceea, nici pe plajă. Toate se petrecuseră fără el. Pur și simplu, o dată avusese loc o discuție la care, ca să fim mai preciși, el de asemenea nu luase parte personal.

Iată varianta unei vieți! „Uzina de reparații navale din Vladivostok caută inginer electrotehnic pentru lucrări de montaj pe teren. Se asigură locuință”. Ce, eu nu sunt inginer electrotehnic? Lucrări de montaj pe teren — ce poate fi mai bun?! Valurile Oceanului Pacific lovesc și acoperă armătura! Iar tu dai drumul la cablu, îți lingi de pe buze picăturile sărate, într-un cuvânt, învingi stihiile!

— Da, dar…

— Nu, eu înțeleg. Înainte nu se putea. Doar eu și cu tine suntem oamenii datoriei. Cum vine asta, să-ți lași munca și să pleci pentru a-ți satisface înclinația către vagabondaj? Noi toți rămânem așa, pe loc, și odată cu noi rămâne nostalgia locurilor în care n-ai fost și n-ai să fii niciodată, a oamenilor pe care n-ai să-i întâlnești, a faptelor și evenimentelor la care n-o să ai ocazia să iei parte. Noi ne potolim această nostalgie cu cărți, cinematografe, visuri, pentru că omul nu poate trăi paralel mai multe vieți! Iar acum…

— Iar acum e același lucru. Ai să pleci la Vladivostok să-ți lingi de pe buze picăturile de apă sărată, iar eu am să rămân cu insatisfacția mea.

— Dar… noi putem face schimb. O dată la șase luni, nimeni n-o să observe… De fapt, e un moft. Deosebirea dintre noi va consta dintr-o jumătate de an de experiență a vieții.

— Tocmai asta el Apucând pe o anumită cale a vieții, omul devine altfel decât dacă ar fi ales o altă cale.

…Și totuși el a plecat tocmai la Vladivostok. N-a plecat ca să-și potolească insatisfacția, ci a fugit de groaza amintirilor. Ar fi fugit și mai departe. Dar mai departe era oceanul. E adevărat, locul acela de la lucrările de montaj în porturi l-a găsit ocupat. Păi, la urma urmei, să arunci în aer stâncile submarine, să cureți locurile pentru acostarea navelor, nu e nici asta o muncă de disprețuit. Era destul de romantic și aici. Să te cufunzi cu acvalangul în adâncimile albastre-verzi, să-ți vezi propria umbră mișcându-se pe pietrele spălate de flux de pe fundul apei, să faci găuri în stânci, să introduci cartușe de dinamită, să dai foc fitilului și, speriind peștii, care după un minut vor apare la suprafață cu burta în sus, s-o iei la goană înotând din răsputeri spre barca de serviciu… Iar pe urmă, tânjind după o muncă de inginer, ai introdus acolo explozia electrohidraulică, mai puțin periculoasă ca dinamita și mult mai productivă. Și astfel ai lăsat o amintire acolo.

— Și veniți de departe? îi întrerupe din nou aducerile-aminte blonda din compartiment.

— Din Extremul Orient.

— Ați fost repartizat acolo sau?…

Tânărul privi pieziș în jos cu ochii săi cenușii, apoi râse scurt:

— Am fost la tratament…

Femeia dădu din cap cu o compătimire circumspectă. Îi pierise pofta de a mai discuta. „Așa va să zică, vine de la tratament! Se știe ce tratamente se fac acolo. Și nici n-ai zice!” Ea scoase o carte din poșetă și se cufundă în lectură, absentă la cele din jur.

…Da, acolo începuse tămăduirea. Băieții din brigadă erau uimiți de curajul său. Într-adevăr, nu-i era frică. Dacă ai forță, abilitate, dacă faci un calcul precis, nici un val nu te poate trage în adâncuri. Acolo își ținuse viața în propriile sale mâini. De ce să se teamă? Momentele cele mai groaznice le-a trăit aici, la Dneprovsk, când Krivoșein era stăpân peste viața și peste moartea lui. Chiar peste mai mulți morți. Vedeți, Krivoșein nu înțelegea că ceea ce făcea cu el era mai rău decât să torturezi un om legat!

Fără să vrea, trupul tânărului se încordă. Fiori de mânie îi încrețiră pielea. Într-un an de zile, musonii oceanului îl izbăviseră de multe. Deprimarea, frica vecină cu panica, chiar și sentimentele duioase față de Lena. Dar nu, astea din urmă au rămas.

„Poate că nu trebuie să mă întorc? Oceanul lângă care te simți mic și simplu, băieții atât de buni, munca grea și interesantă… Toți mă stimau. Acolo am devenit eu însumi. Iar aici… Cine știe cum i-au mers treburile?”

…Dar nu putea să nu se întoarcă, după cum nu putea uita trecutul. La început, în pauza pentru fumat, după orele de muncă sau în zilele de sărbătoare, când plecau cu toată brigada cu un cuter la Vladivostok, îl rodea fără încetare gândul: „Krivoșein lucrează. El e singur acolo”… Apoi i-a venit ideea.

Într-una din zile dragau într-un golfuleț fără nume din ținutul Habarovsk, unde dintr-o falie izvorau ape termale. Sărind din barcă, el nimerise într-o asemenea vână de apă și era cât pe ce să țipe datorită amintirii acute pe care trupul lui încă o păstra! Gustul apei era la fel ca gustul acelui lichid, și i se păru că mângâierea caldă, insesizabilă, ascundea într-însa acea primejdie de demult de a dizolva, de a anihila de a stinge conștiința. El zvâcnise înainte și valul rece al oceanului îl trezise și-l liniștise. Dar impresia n-o putuse uita. Spre seară ea devenise o idee obsedantă: Oare se poate face și o experiență inversă?

Tămăduindu-se de vechile amintiri, se „îmbolnăvise” de această idee nouă. Se trezise din nou imaginația cercetătorului. Ah, cât de amețitoare erau toate astea: să îți închipui cum va decurge experiența, să prevezi ce rezultate extraordinare ar putea aduce ea!.. „Minarea” i se părea acum o lâncezire anostă. Se apucă să analizeze, fără teamă și cu mintea limpede, în amănunțime tot ce s-a petrecut cu el, refăcu în gând toate fazele experienței… Și nu răbdase să rămână acolo frământat de această idee. Probabil că Krivoșein nu ajunsese la această concluzie nici până în ziua de azi. La o asemenea idee nu poți ajunge pe cale speculativă. Trebuie să trăiești totul, așa cum o făcuse el.

Dar — datorită unei logici implacabile — în urma ideii experienței îi venise în minte și un alt gând. Bine, să zicem că vor găsi o nouă metodă de prelucrare a omului cu ajutorul informației. Ce contribuție va aduce însă această metodă? Gândul acesta s-a dovedit a fi mai complicat decât primul. Pe tot drumul de la Vladivostok la Dneprovsk el îl întorsese pe toate fețele, dar nu ajunsese la nici un capăt.

Prin fața ferestrei vagonului zburau în goană stâlpii podului, reflectând puternic huruitul roților de tren. Acceleratul trecea peste Nipru. Tânărul se lăsă furat pentru câteva clipe din gândurile sale. Admiră motonava cu aripi subacvatice, care zbura deasupra apei albastre în josul curentului, și versantul verde de pe malul drept. Podul se termină și din nou defilară căsuțele, grădinile, tufișurile de pe marginea terasamentului.

„Totul se reduce la problema: cum și cu ce informație poate fi perfecționat omul? Celelalte probleme se sprijină pe asta… Sistemul este dat. Creierul omenesc și dispozitivele de informare: ochii, urechile, nasul și celelalte… Trei fluxuri de informație alimentează creierul: viața cotidiană, știința și arta. Trebuie descoperit fluxul cel mai eficient asupra omului. Unul care să perfecționeze, să înnobileze. Cea mai eficace este desigur informația cotidiană. Ea este concretă și reală, formează experiența de viață a omului. Este viața însăși, ce să mai vorbim. Esențial se pare că este faptul că ea se află în interacțiune cu omul după legile legăturii reciproce: viața îl influențează pe om, dar și el, prin faptele sale, influențează viața. Acțiunea informației cotidiene asupra oamenilor poate fi însă extrem de diferită: ea îl transformă pe om și în bine și în rău. Prin urmare, nu e ceea ce trebuie…

Să analizăm informația științifică. Și ea este reală, obiectivă, dar abstractă. De fapt, este experiența generalizată a activității umane. De aceea ea poate fi aplicată într-o mulțime de situații de viață și tot de aceea acțiunea ei asupra vieții este uriașă. Știința are, de asemenea, o legătură reciprocă cu viața, nu individuală, valabilă pentru fiecare om, ci generală. Știința rezolvă probleme de viață și prin aceasta modifică viața, o transformă, iar viața modificată indică științei probleme noi. Dar și acțiunea științei asupra vieții, în general, și a omului, în particular, poate fi și pozitivă și negativă. Exemple sunt multe în acest sens. Și mai există o lacună: ea este greu însușită de către om. M-da, dificilă problemă… Nu-i nimic, dacă te gândești tot timpul la unul și același lucru, mai devreme sau mai târziu, nimerești unde trebuie. Principalul e să gândești după un sistem…”

Îl distrase un hohot de plâns care venea de jos. Privi într-acolo. Tovarășa sa de călătorie, își ștergea cu batista ochii înroșiți, fără să-și ridice privirile din carte.

— Ce citiți?

Ea se uită în sus, supărată, și-i arătă coperta: „Camarazii” de Remarque.

— Bătu-i-ar norocul… și se cufundă din nou în lectură.

„Da… Moare de tuberculoză o fată gingașă care iubește. Iar vecinei mele sătule și sănătoase îi e milă de ea ca de sine însăși… În sfârșit, ce mai la deal la vale, fără îndoială că aici e vorba de informația oferită de artă. Ea face apel la ceea ce are omul mai bun. În Artă, de-a lungul mileniilor, s-a selectat informația de cea mai bună calitate despre oameni: gândurile, descrierea mișcărilor subtile ale sufletului, a unor sentimente puternice și înălțătoare, a caracterelor minunate, a faptelor strălucite și pline de înțelepciune… Din cele mai îndepărtate timpuri toate acestea acționează pentru a dezvolta la oameni înțelegerea reciprocă, pentru a îndrepta moravurile, pentru a trezi gândurile și simțămintele cele mai bune, pentru a stârpi josnicia animalică din suflet.

Și această informație își atinge ținta, mai exact, ea este excelent codificată, adaptată cum nu se poate mai bine pentru a fi prelucrată în mașina electronică de calcul numită „Om”. Pe această linie informația cotidiană și cea științifică nici nu se pot compara cu informația artistică”.

Trenul ajunsese în suburbiile Dneprovskului și își încetini mersul. Tovarășa de compartiment începu să se agite; puse cartea de o parte și începu să-și scoată valizele de sub banchetă. Tânărul rămase mai departe culcat și se frământa în continuare.

„Da, dar cum e cu eficacitatea? Timp de mii de ani oamenii s-au străduit… E adevărat că aproximativ până pe la mijlocul secolului trecut Arta era accesibilă doar unui număr redus de oameni. Apoi, în chestiunea asta a intervenit tehnica: cărți în tiraje de masă, litografii, expoziții, discuri, cinematograf, radio, televiziune — informația artistică a devenit accesibilă tuturor. Pentru omul contemporan volumul de informații pe care îl obține din cărți, filme, emisiuni de radio, reviste ilustrate și televiziune se poate compara cu informațiile furnizate de viață, fiind mult mai mare decât volumul informației științifice. Și atunci? Hm… acțiunea artei nu se măsoară cu aparate și nu se verifică prin experiențe. Rămâne de comparat, să zicem, acțiunea științei și acțiunea artei în ultima jumătate de secol. O, Doamne, dar nici nu poate fi vorba de vreo comparație!”

Trenul se apropie lin de peron, de mulțimea celor ce veniseră în întâmpinarea călătorilor, de hamalii și de vânzătorii de înghețată. Tânărul sări de pe cușetă, trase de sus rucsacul și își luă pe braț impermeabilul bleumarin. Blonda se agita, aplecată peste cele trei geamantane, unul mai mare decât celălalt.

— Oho, ce de bagaje aveți! Lăsați-mă să vă ajut. Tânărul îl apucă pe cel mai mare dintre ele.

— A, nu, mulțumesc! Blonda se așeză în grabă pe unul din geamantane, puse un picior plinuț peste celălalt, apucă cu ambele mâini pe cel de-al treilea, repetând într-una: Nu, mulțumesc! A, nu, mulțumesc, nu, nu, mulțumesc!

Își ridică în sus fața pe care nu mai rămăsese nici o urmă de drăgălășenie. Obrajii nu erau plinuți acum, ci parcă buhăiți, ochii — care nu mai erau albaștri, curați, ci apoși — îi aruncau o privire dușmănoasă de fiară încolțită. Sprâncenele dispăruseră aproape cu totul. Rămăseseră doar două linii de creion ude de transpirație. Era limpede că dacă tânărul va mai face o singură mișcare, blonda va începe să urle.

— Scuzați-mă! Tânărul își retrase mâna și ieși. I se făcuse silă.

„Poftiți, vă rog, un exemplu viu al acțiunii informației cotidiene în comparație cu informația artistică! gândi el, pășind furios prin piața din fața gării. Oricine ar fi putut sosi în locul meu din regiuni atât de îndepărtate: un furnizor sau un activist de partid, un sportiv, un pescar… Dar nu, ea s-a gândit la ceea ce e mai rău, bănuindu-mă de intenții murdare, pe baza principiului siguranței în viața de fiecare zi: mai bine să nu crezi, decât să te înșeli. Dar, datorită acestui principiu, oare nu ne înșelăm cu mult mai rău?”

În tren se lăsase pradă gândurilor pentru că nu avea nimic mai bun de făcut. Acum gândea ca să se liniștească. Și tot în jurul acelorași probleme se învârtea.

„Desigur, dacă povestești despre orice fel de om într-o carte sau îl presimți pe ecran, el va fi înțeles, oamenii vor crede în el, îi vor ierta părțile rele, îl vor îndrăgi pentru cele bune. Dar în viață totul este mult mai complicat, mai cotidian, mai banal… De ce să mă înfurii pe această femeiușcă, când nici eu nu sunt mai bun. Cândva, la o vârstă stupidă, nu-l credeam pe tatăl meu. Îl iubeam, dar nu-l credeam. Nu credeam că luase parte la revoluție, la războiul civil, că luptase în detașamentul lui Ceapaev, că se întâlnise cu Lenin… Totul începuse din ziua în care am văzut filmul „Ceapaev”. Tata nu apărea în film! Era acolo un Ceapaev autentic, alături de alți eroi. Se rosteau, cu voce puternică, fraze înflăcărate, entuziaste… Dar tata nu era acolo! Și apoi, ce fel de luptător era tata? Cu mama nu se înțelegea. Vorbea cu o voce tremurată, din cauza protezei dentare pe care noaptea o ținea într-un pahar. Cuvintele le pronunța incorect (nu ca la cinematograf), pe cele complicate le stâlcea. Apoi, în 1937, l-au închis… Atunci, când povestea vecinilor din curte cum, pe front, în timpul lui Kerenski, fusese silit să stea două ore, cu tot echipamentul, pe marginea tranșeei, pentru că făcuse agitație bolșevică, cum îi adusese, la Smolnâi, lui Lenin, crucile „Sf. Gheorghe”, de argint, din partea soldaților pentru fondul revoluției, cum, condamnat la moarte de cazaci, stătuse închis într-o magazie… și babele rămâneau cu gurile căscate, apoi își împreunau palmele cu zgomot, exclamând: „Karpici al nostru-i un erou, ah, ah!” eu zâmbeam în sinea mea și nu credeam. Pentru că știam cu exactitate — din filme, din emisiunile de radio — cum arată eroii…”

Tânărul se încruntă, amintindu-și toate acestea.

„Ei, dar la urma urmei asta nu mi s-a întâmplat mie! De fapt, principalul e că s-a întâmplat… Se pare însă că, splendida metodă de transmitere a informației artistice are o anumită lacună. Oamenii văd un film sau un spectacol, citesc o carte și-și spun: „Mi-a plăcut…” Apoi continuă să trăiască mai departe, ca și până atunci: unii nu prea rău, alții așa și așa, iar alții prost de tot. Criticii de artă găsesc adesea lipsuri consumatorilor informației: spectatorii sunt proști, chipurile, cititorul n-are suficient nivel… Adoptând un asemenea punct de vedere ar însemna să accept că eu însumi sunt prost, că n-am nivel… Nu, nu sunt de acord! În general, să arunci totul pe seama prostiei și ignoranței oamenilor nu este o atitudine constructivă. Oamenii pot totuși să înțeleagă și să cunoască. În marea lor majoritate, nu sunt nici tâmpiți, nici ignoranți. Așa că mai degrabă să caut lacuna în metodă, cu atât mai mult cu cât această metodă mi-e necesară pentru experiențe…”

Dădu cu ochii de o cabină telefonică. La început o privi cam încurcat. Ce avea el de-a face cu ea? Apoi își aduse aminte. Oftă adânc, intră în cabină și formă numărul Laboratorului noilor sisteme. În așteptarea răspunsului inima începu să-i bată cu putere, iar gura i se uscă ca o iască. „Am emoții. Asta-i rău…” În receptor se auzeau doar sunetele prelungi ale apelului, dar nici un răspuns. După o clipă de șovăială se hotărî să-l sune pe ofițerul de serviciu al Institutului de sistematologie:

— Nu puteți să-mi spuneți unde-i Krivoșein? E în concediu?

— Krivoșein? Nu… nu e în concediu. Dar cine întreabă?

— Dacă dă astăzi pe la institut, vă rog să-i spuneți că a sosit… Adam.

— Adam? Și mai cum?

— Știe el. Atunci, nu uitați, vă rog.

— Bine. N-am să uit.

Tânărul ieși din cabina telefonică cu un vădit sentiment de ușurare. Abia acum își dădu seama că e cu totul nepregătit pentru această întâlnire. „Ei, n-am ce face, dacă tot am sosit… Dar, ia stai, poate că e acasă”.

Se urcă în troleibuz. Străzile orașului, învăluite în lumina albăstruie a amurgului, nu-l atrăgeau cu nimic. Plecase vara și tot vara se înapoiase. Totul era verde, și parcă nimic nu se schimbase.

„Totuși cum s-ar putea aplica informația artei în munca noastră? Și, oare, se poate aplica? Toată nenorocirea stă în faptul că această informație nu e furnizată nici de experiența de viață a omului, nici de știință, dar oamenii își bazează faptele pe experiență și pe cunoștințe. În linii mari, lucrurile ar trebui să se petreacă cam așa: omul a citit o carte și a început să se înțeleagă mai bine pe sine și pe cunoscuții săi; un ticălos a văzut un spectacol, s-a îngrozit și a devenit om cinstit; un fricos s-a dus la cinematograf și a ieșit de acolo un om curajos. Și asta pentru toată viața, nu pentru cinci minute. Probabil că tocmai la o asemenea influență a informației lor visează scriitorii și oamenii de artă. Și de ce nu se întâmplă așa? Hai să analizăm: Informația artistică se creează după modelul celei cotidiene. Ea este concretă, conține doar generalizări neevidente și necategorice. Dar nu este reală, ci doar veridică. Poate că tocmai în asta constă slăbiciunea ei. Ea nu poate fi aplicată precum cea științifică. Nu este suficient de generală și de obiectivă pentru ca pe baza ei oamenii să-și poată proiecta și planifica viața. Nici nu te poți ghida după ea ca după cea cotidiană — și asta tocmai din cauza caracterului ei concret, care nu coincide niciodată cu viața concretă a cititorului respectiv.

Și chiar dacă ar coincide, cine ar dori să trăiască ca o copie? Să copiezi o pieptănătură, asta mai merge, dar să copiezi o viață recomandată în tiraj de masă… Se vede că ideea de „a educa cu ajutorul tipurilor din literatură” a fost zămislită de gândul că omul provine din maimuță și spiritul de imitație îi este deci propriu. Dar omul e om de mult, de milioane de ani. Astăzi îi sunt proprii afirmarea personalității și originalitatea comportării. El știe că așa e mult mai bine. Și el citește nu numai textul autorului, plin de intențiile cele mai nobile, ci și notița de la sfârșit a editurii: „Tiraj 200.000 de exemplare”. Și acest mizerabil adaos strică totul, căci nimeni nu vrea să fie acuzat de imitație servilă?”

— Cartierul academicienilor! răsună în difuzor vocea răgușită a șoferului.

Tânărul coborî și își dădu imediat seama că a venit degeaba. Două șiruri de blocuri standard, cu cinci etaje, păreau că privesc unele la altele prin ferestrele luminate. Dar în blocul nr. 33, ferestrele apartamentului din colț, de la etajul cinci, nu erau luminate.

Un sentiment de ușurare că întâlnirea penibilă cu Krivoșein s-a amânat din nou se amesteca cu ciuda. Ce era de făcut? Nici măcar nu avea unde să înnopteze. Se înapoie cu troleibuzul în centru și începu să colinde hotelurile. Bineînțeles că locuri nu mai erau.

Și din nou îl asaltară gândurile, care încercau să alunge plictiseala căutării unui refugiu pentru noapte.

„… Și cu cât trăim mai mult, cu atât ne convingem de faptul că există o mare varietate a situațiilor de viață, în care nu se pot aplica soluțiile desprinse din cărți sau din filme. Și atunci începem să recepționăm informația artistică ca pe o „cvasi-viață”, un fel de completare informațională pasivă la informația furnizată de viața cotidiană. O cvasi-viață în care totul se petrece altfel decât în realitate. În ea poți trăi, rămânând în siguranță, o aventură plină de riscuri, chiar dacă ea se încheie cu câțiva morți, poți da dovadă de principialitate, fără să ai neplăceri la serviciu… Într-un cuvânt, să te simți alt om, chiar dacă nu pentru multă vreme: mai inteligent, mai frumos, mai curajos decât ești în realitate. Nu degeaba oamenii care duc o viață monotonă și cumsecade adoră romanele de aventuri și polițiste. Nu e nimic rău în asta, păcat numai că sentimentele nu țin mult…

Tânărul ajunse pe Bulevardul Marx, care strălucea feeric în lumina becurilor și a reclamelor de neon.

„Și noi folosim această splendidă informație pentru fleacuri: pentru a ne distra, ca să ne treacă timpul, sau ca să impresionăm vreo fată cu versul potrivit… Nu este o informație câștigată de tine însuți. Nu tu personal ai ajuns la soluțiile și adevărurile respective. N-ai făcut decât să stai, să privești sau să citești, cum, dincolo de un perete transparent, se desfășoară o viață inventată; tu nu ești decât „un receptor de informații!” E adevărat, au fost cazuri când „receptoarele” nu rezistau și încercau să acționeze. Odată — povestea tata — la Samara, un ostaș trăsese un foc de armă în actorul care interpreta rolul lui Kolceak într-o piesă, pe front; iar cu alt prilej, la Nijni Novgorod, spectatorii îl molestaseră pe actorul care juca rolul lui Iago, pentru interpretarea sa veridică”.

În capul noului venit se contura un gând, o idee confuză, ca o presimțire, neconcretizată încă în cuvinte. Dar în clipa aceea cineva îl strânse ușor de umăr. Întoarse capul. Alături de el stăteau trei bărbați în civil. Unul din ei îi trecu așa, într-o doară, un carnețel roșu prin fața ochilor.

— Vă rog să prezentați actele, cetățene.

Tânărul ridică nedumerit din umeri, lăsă rucsacul pe asfalt și scoase din buzunar buletinul de identitate. Omul legii citi prima pagină, își plimbă ochii de la fotografie la chipul tânărului, apoi din nou la fotografie, și-i înapoie documentul.

— E-n regulă. Vă rog să ne scuzați.

„Uff!” Tânărul apucă rucsacul și, străduindu-se să nu-și grăbească pașii, se îndreptă spre hotelul „Teatralnaia”. Își pierduse buna dispoziție. „Poate că n-ar fi trebuit să vin?”

Cei trei se îndreptară spre tutungeria din apropiere. Acolo îi aștepta milițianul Gaevoi, și el în civil.

— Ei, nu v-am spus eu, zise el victorios.

— Nu e el, oftă cel care verificase actele. Nu e, după cum ne-ai spus, un oarecare Krivoșein Valentin Vasilievici, iar după fotografie și după semnalmente Viktor Kraveț…

— Semnalmente, semnalmente… se supără Gaevoi. Doar l-am văzut și l-am însoțit personal. Ăla n-avea păr, cărunt și era mai tânăr cu vreo zece ani, parcă și mai subțirel…

— Haideți la gară, băieți, propuse altul. Doar n-o fi tâmpit să se plimbe pe bulevard, ce dracu!

În acest timp Viktor Kraveț se strecura printr-o ulicioară pustie și întunecoasă.

…După ce sărise din mașina miliției, el ajunsese, trecând prin parcul orașului, pe malurile Niprului. Acolo stătuse culcat în tufișuri, așteptând căderea întunericului.

Simțea o nevoie acută să fumeze și să mănânce ceva. Soarele coborâse spre apus și aurea nisipul insulei Pleajnâi, presărat cu ciuperci mari și pestrițe. Era acolo un adevărat furnicar de oameni veniți să facă baie. Un mic remorcher grăbea în susul apei, vălurind undele de la un mal la altul, de parcă avea niște mustăți enorme. La poalele dealului, pe chei, automobilele și tramvaiele circulau în toate direcțiile cu mare zgomot…

„Am încurcat-o… Totul a fost bine gândit: metodologia experiențelor, variantele de aplicare a metodei, chiar și influența ei asupra situației din lume… Numai o asemenea variantă n-am prevăzut-o. Să te prăbușești în noroi de la o astfel de înălțime. De la cercetător la criminal! Doamne, dumnezeule, ce fel de muncă o mai fi și asta: o singură experiență nereușită și totul se duce naibii. Și eu care sunt atât de nepregătit pentru acest joc cu anchetatorii și experții, într-atât de nepregătit, încât îmi vine să mă duc la bibliotecă să studiez codul penal — și ce o mai fi pe-acolo — codul de procedură penală etc! Nu cunosc regulile jocului și s-ar putea să pierd… De fapt, aproape am și pierdut. Biblioteca… Mai poate fi vorbă acum de bibliotecă!”

Turnurile de răcire ale uzinei electrice de pe partea cealaltă a Niprului slobozeau rotogoale groase de aburi. Păreau adevărate fabrici de nori. Soarele părea că se sprijină de ele cu marginea de jos.

„Ce-i de făcut? Să mă întorc la miliție, să povestesc totul cu sinceritate și să trădez astfel în mod rușinos tot ceea ce am ferit până acum de orice ochi străini? Să trădez nu de dragul de a salva totul, ci pentru a mă scăpa pe mine? Nu e o soluție salvatoare. După două-trei zile în laborator totul va începe să putrezească și n-am să mai pot dovedi nimic. Nimeni n-o să creadă și n-o să-și dea seama de ceea ce s-a întâmplat acolo… Și nici pe mine nu mă pot salva pentru că Krivoșein a murit. S-ar spune că din vina mea… Să mă duc la Azarov și să-i explic totul? Acum nu-i mai pot explica nimic. Pentru el, eu nu mai sunt studentul acela venit la practică, ci un individ dubios cu acte false. A fost anunțat, desigur, de fuga mea, și acum, ca un conducător loial, el trebuie să conlucreze cu miliția… Iată, așadar, problema în adevărata ei lumină. Toate necazurile noastre de la ea se trag. Mai precis, de la faptul că n-am vrut să ne împăcăm cu ideea că n-o putem rezolva printr-o metodă de laborator. Cum noi să nu o putem rezolva? Noi, care am obținut asemenea rezultate? Noi, în mâinile cărora stau posibilități nemaipomenite de sinteză a informației? Ce mai, la naiba… Problema e peste puterile noastre. E timpul s-o recunoaștem. Dar fără ea ce sens mai au toate celelalte?”

Soarele apunea. Viktor Kraveț se ridică, își scutură firele de iarbă de pe pantaloni și o porni în sus pe cărare, fără să știe unde și pentru ce. În buzunar îi suna mărunțișul. Îl numără. Mai avea bani pentru un pachet de țigări și o cină extrem de frugală. „Și apoi?” Două studente, care se cuibăriseră în tufișuri pe o bancă, pentru a se pregăti de examene, priviră cu interes la tânărul frumos, care trecea, apoi clătinară din cap și, alungind gândurile vinovate, își vârâră din nou nasurile în conspecte. „Mda, la urma urmelor, n-o să mor. Ce-ar fi să mă duc la Lena? Dar și ea, probabil, că e supravegheată. Să nu cad cumva în cursă…”

Cărarea îl scoase într-o străduță liniștită și pustie. Peste garduri atârnau ramuri încărcate cu vișine care începuseră să se coacă. La capătul străzii strălucea un nor roșiatic, reflectând lumina de jos. Se întuneca repede. Răcoarea serilor i se strecura sub cămașa îmbrăcată direct pe piele. Pe partea cealaltă a străzii, ceva mai încolo, din penumbră, ieșiră doi bărbați cu chipiuri pe cap. „Miliția”! Viktor coti în grabă într-o străduță laterală. După ce o străbătu în fugă, se opri să-și liniștească bătăile inimii.

„Uite unde am ajuns! Timp de douăzeci de ani n-am fugit de nimeni, și acum, parcă aș fi un puști surprins într-o livadă străină… Din cauza neputinței și a umilinței, nevoia de a fuma devenise de nesuportat. Jocul e pierdut! Trebuie s-o recunosc deschis și să dispar. Să-mi iau picioarele la spinare. La urma urmelor, fiecare dintre noi, într-o anumită situație, a simțit imboldul de a pleca, de a se abate din drumul său de până atunci. Acum e rândul meu, ce dracu! Ce aș mai putea face?”

Străduța ducea către niște lumini albastre care străluceau puternic în noapte. La vederea lor Viktor Kraveț simți cum îl cuprinde o foame sălbatică. Nu mai luase nimic în gură de douăzeci și patru de ore. „Hm… Acolo încă se poate mânca ceva. Mă duc! Nu cred să mă caute cineva tocmai pe Bulevardul Marx!”

…Stâlpii de beton își plecau deasupra asfaltului capetele ca de șarpe ale lămpilor cu neon. În vitrinele magazinelor manechinele elegante stăteau în atitudini degajate; aparatele de radio, televizoarele, vesela luceau de îți luau ochii, gâturile argintii ale sticlelor de „Șampanie sovietică” ținteau spre trecători, stivele de cutii de conserve se înălțau în piramide ciudate. Sub o reclamă luminoasă — „Iată ce se poate câștiga cu 30 de kopeici!” — erau etalate: un frigider „Nipru”, un magnetofon „Nipru-12”, o mașină de cusut „Nipru” un automobil „Nipru-Slavutici 409”. Până și teii tunși cu foarfeca de grădinarii orașului păreau, de-a lungul trotuarelor largi, niște produse industriale.

Viktor Kraveț ieși în plină aglomerație pe porțiunea cuprinsă între restaurantul „Dinamo” și cinematograful „Nipru”. O mulțime de oameni se plimba. Băieți cu ochi strălucitori, nepieptănați ca personajele boemei artistice, se preumblau încoace și încolo cu pași legănați. Perechi mai în vârstă treceau grave. Tineri cu pulovere groase, ținându-și cu o mână pe după gât prietenele, iar cu cealaltă tranzistoarele zgomotoase ca niște primusuri, se îndreptau spre parcul orașului. Prin mulțime se strecurau abili și cu un aer preocupat tineri, din cei ce nu lucrează nicăieri, cu pantaloni provocator de evazați, cu breton deasupra ochilor vioi. Fetele purtau cu grijă cele mai diverse pieptănături. Găseai aici și pieptănături „tifos”, și pieptănături „după încăierare”, și pieptănături „să mă iubească pentru caracter”, ca și alte capodopere ale artei capilare. Tineri singuratici umblau de colo până colo, chinuiți de dorințe și de timiditate.

La început Viktor Kraveț umbla cu fereală, dar treptat începu să-l cuprindă furia.

„Umblă, umblă mereu, ca să caște gura la alții, ca să-i vadă lumea cum arată… Pentru ei timpul parcă s-a oprit și nu se mai întâmplă absolut nimic. Pe vremuri umblau pe Bulevardul Guvernatorului, pășind pe dale de lemn, căscând ochii la trăsuri sau studiindu-se unii pe alții. După război, umblau de la ruinele cinematografului „Nipru” până la ruinele restaurantului „Dinamo”, pe sub becurile agățate pe stâlpii de lemn; umblau și ronțăiau semințe de floarea soarelui. Bulevardul a fost asfaltat, încadrat de clădiri cu mai multe etaje, din beton, aluminiu și sticlă, iluminat pe margini, s-au plantat pomi și s-au sădit flori, dar ei umblă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mestecă caramele, ascultă din mers tranzistoarele, discută, confirmând astfel imposibilitatea de a nimici spiritul filistin! Să te vadă lumea cum arăți, să caști gura la lume — să caști gura la lume, să te vadă lumea cum arăți. Să dai întâi o raită, să intri apoi la cafe-expres, să înghiți un pateu cu un pahar de sifon, să mai dai o raită, să intri la WC-ul public de undeva din spatele Poștei, să-ți rezolvi problemele acolo, să dai încă o raită, să intri în vorbă, să faci cunoștință, iar o raită… viață de insectă!” Ocoli mulțimea care se adunase la întretăierea bulevardului cu strada Engels, lângă noul automat pentru vânzarea biletelor de loterie. Automatul, conceput ca o mașină cibernetică, transmitea muzică, făcea reclamă loteriei cu o voce de crainic, iar pentru câteva monede, după ce o roată din nichel și sticlă se învârtea cu furie, emitea biletul „norocos”. Viktor Kraveț scrâșni din dinți.

„Iar noi, idioții încrezuți, ne-am pus în gând să-i transformăm pe oameni doar prin tehnica noastră de laborator! Dar ce să faci cu acești filistini? Ce s-a schimbat pentru ei în urma faptului că în locul birjelor au apărut taxiuri, în locul armonicelor — magnetofoane, cu semiconductor! În locul convorbirilor directe — telefoanele? Pe vremuri ședeau în jurul samovarelor, iar acum își petrec serile în fața televizoarelor…”

Din mulțime răzbăteau frânturi de fraze:

— … Între noi fie vorba, am să vă spun sincer care e părerea mea: bărbatul e bărbat, iar femeia-i femeie!

— … Ce spune: „Valia?” Iar eu: „Nu!” El: „Liusea?” Iar eu: „Nu!” El „Sonia”? Iar eu: „Nu!”

— Abram a plecat în deplasare, iar nevastă-sa…

— Învățați-vă să vă mulțumiți cu clipa de față, fetelor!

„Dar oare ce se va schimba ca urmare a progresului științei și tehnicii? Ei, să zicem că vitrinele magazinelor vor fi pline cu mantouri de vulpi argintii sintetice, cu ceasuri de mână atomice, funcționând o veșnicie, cu frigidere pe bază de semiconductori… Benzile rulante ale trotuarelor automate din plastic luminiscent vor transporta lumea de la spațioasa cineramă „Nipru” la restaurantul-automat „Dinamo”. Nici măcar nu va trebui să-ți miști picioarele… Oamenii se vor plimba cu radioteletransmițătoare microelectrice, pentru ca, fără să mai întoarcă capul spre interlocutoare și fără să-și forțeze laringele, să poată purta aceleași convorbiri stupide:

— Între noi fie vorba, am să vă spun sincer care e părerea mea: robotul este robot, iar mezaninul mezanin.

— Abram a plecat în antiunivers, iar nevastă-sa…

— Învățați să vă mulțumiți cu microsecunda de față!

Iar în colțul străzii, un automat conceput în genul unei nave spațiale va vinde ilustrate — „Salutări de pe Venus” — o vedere a cosmodromului de pe Venus încadrat de porumbei care se sărută… Ei și?”

Pe lângă Viktor Kraveț trecu maiestuos Harri Haritonovici Hilobok. De brațul lui atârna o fată aproape leșinată de râs — docentul o distra și nu observă că studentul fugar se retrase în umbra teilor. „Harri iar are una nouă”. Pe Viktor Kraveț îl apucă râsul. Cumpără țigări de la chioșc, aprinse o țigară și porni mai departe. Îl cuprinsese o asemenea mânie, încât îi pierise pofta de mâncare. Dacă ar fi nimerit acum în mâinile brigăzii operative mânia lui s-ar fi descărcat printr-o bătaie în toată legea.

Nici la hotelul „Teatralnaia” nu erau camere libere. Noul venit mergea pe bulevard în direcția Casei colhoznicului și privea posomorât la lumea care se plimba.

„Umblă, umblă mereu… În toate orașele din toate țările există străzi pe care seara se plimbă oamenii — de la și până la. Să caști gura la lume, să te vadă lumea cum arăți, să te vadă lumea cum arăți, să caști gura la lume. Umblă, umblă mereu — și planeta se învârtește sub picioarele lor! E un instinct comun care îi atrage aici, sau ce altceva? Iar alții stau în fața televizoarelor, joacă țurcă prin curți, discută în camere pline de fum de țigară, freacă pardoseala sălilor de dans… Câți sunt cei rămași în urmă, care s-au condamnat să vegeteze? „Știm să facem ceva, câștigăm binișor, avem de toate, nu trăim mai rău decât alții și… Lăsați-ne în pace!” Sunt indivizi cărora le e teamă să rămână singuri cu ei înșiși, care se simt copleșiți din cauza complexității vieții și nu se mai gândesc la ea… Astfel de oameni se țin, ca orbul de gard, de o regulă salvatoare: „ca să ai o viață liniștită și îndestulată, trebuie să fii ca toată lumea”. De aceea umblă și privesc mereu ce fac ceilalți? Așteaptă o revelație…”

Luna, dominând splendoarea strălucitoare a bulevardului, plutea printre norii transparenți. Nimănui nu-i păsa de ea.

„Și când te gândești că, atunci când erau adolescenți, și ei visau să trăiască o viață intensă, interesantă, plină de semnificații, visau să cunoască lumea… Nu există om care să nu fi visat asemenea lucruri. Poate că acum visează cu voluptate și neputință… De fapt, ce s-a întâmplat? N-au avut tăria morală să lupte pentru a-și realiza visurile? La ce bun? De ce să dai frâu liber visurilor și sentimentelor celor mai frumoase — nu știi niciodată unde poate duce una ca asta! — când există altele convenționale, când poți petrece la ospățul eroilor născociți? Și au chefuit până la epuizare, și-au irosit resursele sufletești pe fleacuri și le-a rămas exact atât cât e necesar pentru a te plimba pe bulevard…” Pe lângă el trecu docentul Hilobok cu o fată.

„Harri are iarăși una nouă!” își spuse în gând.

Privi în urma lui. Tare ar fi vrut să-l ajungă și să-l întrebe de Krivoșein. „Dar nu; e mai bine să te ții cât mai departe de Hilobok!”

Noul venit și Viktor Kraveț ajunseră pe aceeași porțiune a bulevardului…

„… Odinioară, de mult, maimuțele antropoide s-au separat. Unele au luat în labe pietre și bețe, au început să muncească, să gândească, altele au rămas să se legene mai departe pe ramuri. În prezent, pe Pământ a început un nou proces de tranziție, mai rapid și mai puternic: saltul umanității către o nouă stare calitativă. Dar ce le pasă lor de toate astea? Ei sunt gata să rămână pe căi bătătorite, lângă televizoare, să-și satisfacă cu ajutorul tehnicii cerințele lor modeste! se indigna în gând Viktor Kraveț. Ce înseamnă pentru ei toate aceste posibilități noi ale științei, ale tehnicii, ale producției? Ce reprezintă pentru ei munca noastră? Noi putem să le adăugăm inteligență, îndemânare, capacitate de muncă… Ei și? Vor învăța nu de dragul măiestriei și satisfacerii curiozității, ci pentru a fi mai bine retribuiți, pentru o muncă mai ușoară, pentru a se ridica deasupra altora prin erudiția lor. Vor cumpăra și vor acumula, ca ceilalți să admire bunăstarea lor, ca să-și umple goliciunea morală și spirituală prin grija pentru obiecte. Și pentru zile negre. Poate că asemenea zile nici nu vor mai veni. Dar, deocamdată, datorită lor, toate zilele sunt cenușii… Ce plictiseală! Am să plec la Vladivostok. Din proprie inițiativă, până nu mă trimit pe spezele statului… Și în felul acesta flacăra aprinsă prin munca noastră se va stinge de la sine, pe cale naturală. Oricum, ea nu le va ajuta în nici un fel, deoarece, pentru a putea utiliza o asemenea posibilitate trebuie să ai țeluri înalte, resurse sufletești, să fii mereu nemulțumit de tine. Dar ei sunt nemulțumiți doar uneori din cauza celor înconjurătoare, a împrejurărilor, a cunoștințelor, a vieții… De orice, numai de ei nu. Și, în definitiv, n-au decât să se plimbe. Cum s-ar spune, aici știința nu are nici o putere…”

Acum îi despărțea doar clădirea Poștei.

Gândurile mânioase se risipiseră. Lui Viktor Kraveț îi rămăsese doar o oarecare jenă de neînțeles față de oamenii care treceau pe lângă el.

„Cineva a spus că nimeni nu disprețuiește mai mult mulțimea decât omul de rând care s-a înălțat deasupra ei… Dar cine a spus-o? își încreți fruntea. Ia stai, păi asta am spus-o chiar eu despre altcineva. Ei, bineînțeles, că despre altcineva, doar nu despre mine… Deodată i se făcu silă. În fond, călcându-i în picioare, eu mă calc și pe mine. Nu sunt departe de ei. De curând încă eram la fel… Ia stai! Înseamnă că vreau s-o șterg, pur și simplu? S-o întind? Și ca să nu fie prea rușinos, ca să nu-mi pierd respectul față de propria-mi persoană, încerc să găsesc acestui gest o justificare pe planul ideilor? Eu n-am trădat pe nimeni; totul e în ordine; știința e neputincioasă; așa și trebuie să fie… O, doamne, cât de ticăloasă și de slugarnică e gândirea intelectualului! (De altfel, și asta am spus-o sau am gândit-o despre altcineva. Toate adevărurile neplăcute noi le atribuim altora, așa e mai înțelept să trăiești.) Și eu sunt chiar un astfel de intelectual. Am pus totul în mișcare: disprețul față de mulțime, considerații teoretice… Mda! El roși și fața începu să-i ardă. Iată unde te poate duce nereușita. În sfârșit, ce aș putea face?”

Deodată picioarele sale parcă rămăseseră lipite de asfalt. Din direcția opusă venea spre el, cu pași largi, un tânăr cu rucsac și un impermeabil pe braț. „Adam?!” Viktor Kraveț simți că-l trec fiori reci. Inima începu să-i bată cu putere de parcă niște remușcări reînviate și nu un om s-ar fi apropiat de el. Privirea lui Adam era îngândurată și rea, colțurile gurii lăsate amenințător. „O să mă descopere îndată și o să mă recunoască…” Viktor Kraveț se uită în altă parte ca să nu se trădeze, dar până la urmă învinse curiozitatea. Îl privi drept în ochi. Nu, Adam nu mai semăna acum cu un „sclav”. Era un om plin de încredere în el, sigur pe sine, puternic, hotărât… își aduse aminte de un cap ciufulit, pe fondul tapetelor în penumbră, de ochii larg deschiși și plini de ură, de greutatea de fontă, de cinci kilograme, ridicată deasupra capului său.

Noul venit trecu mai departe. „Sigur, cum să mă recunoască! Viktor Kraveț răsuflă ușurat. Dar de ce s-o fi întors? Ce o fi vrând?”

Îl urmări pe tânărul care se îndepărta în mulțime. „Ce-ar fi să-l ajung, să-i povestesc cele întâmplate? Oricum mi-ar putea fi de folos… Dar nu. Cine știe de ce o fi venit! îl cuprinse din nou disperarea. Uite unde ne-au adus munca și experiențele noastre. La naiba! Ne ferim unul de altul! Ia stai… Dar mai există și o altă posibilitate! Oare nu m-ar putea ajuta?” Viktor Kraveț își mușcă buza, chibzuind cu încordare.

Adam se pierduse prin mulțime!

„Ei, gata cu frământările! Viktor Kraveț scutură din cap. Aici nu e vorba numai de munca mea. N-am voie să fug. Trebuie să salvez totul…”

Scoase din buzunar mărunțișul, îl mai numără o dată, înghiți în sec și intră în clădirea Poștei. Banii îi ajunseră exact pentru o telegramă scurtă: „Universitatea de stat, Moscova, facultatea de biologie, Krivoșein. Vino imediat. Avion. Valentin”.

După ce expedie telegrama Viktor Kraveț ieși pe bulevard și ajungând la colț, o coti pe strada care ducea spre Institutul de sistemologie. După ce făcu câțiva pași se uită în urma sa să vadă dacă nu cumva e urmărit. Strada era pustie. Numai de pe clădirea magazinului universal îl privea o femeie splendidă, cu un carnet CEC în mână, luminată de literele de un metru, de culoare roz: „Păstrați banii la CEC”. Ochii femeii promiteau să-i iubească pe cei care îi vor urma sfatul.

Deasupra ghișeului administratorului din Casa colhoznicului se afla un anunț:

„Taxa pentru o persoană: 60 kopeici.

Taxa pentru un cal: 1 rublă și 30 de kopeici”.

Tânărul care sosise de la Vladivostok oftă și întinse prin geamlâc buletinul de identitate.

— Vă rog, un bilet de șaizeci…

Capitolul 4

A doua zi, dimineața, ofițerul de serviciu al miliției orășenești îi înmână anchetatorului Onisimov raportul milițianului care păzea laboratorul sigilat. În raport se spunea că noaptea — aproximativ între orele unu și două — un bărbat necunoscut, într-o cămașă de culoare deschisă, a încercat să pătrundă în laborator prin fereastră. Somația milițianului l-a speriat. Necunoscutul a sărit de pe pervazul ferestrei și a dispărut în parc…

— E clar! Matvei Appolonovici își frecă mâinile cu satisfacție. Se învârti în jurul focului…

Cu o zi înainte trimisese citație cetățeanului Azarov și cetățenei Kolomieț. Bineînțeles că Matvei Appolonovici nici nu spera măcar că academicianul Azarov avea să se prezinte la biroul său. Dar în caz de ceva, dovada de expediere a citației i-ar fi fost de folos ca act justificativ. Elena Ivanovna Kolomieț, ingineră la biroul de construcții aflat în vecinătatea Institutului de sistemologie, sosi la ora zece fix.

Când intră în birou, anchetatorul înțelese imediat care fusese semnificația gestului cu mâna și a plescăitului din buze ale lui Hilobok. În fața lui se afla o femeie extrem de frumoasă. „Ia te uită ce nostimă el” remarcă Onisimov. Luate în parte, fiecare trăsătură a chipului Elenei Ivanovna era obișnuită: părul brun, nasul puțin cârn, ovalul feței, ca orice oval… Dar toate la un loc creau acea impresie de armonie, care nu-ți mai permitea să analizezi, ci doar să admiri și să te minunezi de marele simț al măsurii pe care-l are natura.

Matvei Appolonovici își aminti înfățișarea răposatului Krivoșein și simți că îl cuprinde indignarea. „Într-adevăr, nu se potriveau unul cu altul, avea dreptate Hilobok. Ce o fi găsit la el? Căuta un om serios sau un soț cu venituri mari?” Ca majoritatea bărbaților, cărora înfățișarea și vârsta nu le mai lasă nici o speranță în succese amoroase, Onisimov nu avea o părere prea bună despre femeile frumoase.

— Vă rog să luați loc. Vă este cunoscut numele lui Krivoșein Valentin Vasilievici…

— Da, răspunse ea cu o voce cântată.

— … și al lui Kraveț Viktor Vitalievici?

— Vitea? Da. Elena Ivanovna zâmbi, arătându-și dinții albi și regulați. N-am știut că-l cheamă și Vitalievici. Dar despre ce e vorba?

— Ce-mi puteți spune despre relațiile dintre Krivoșein și Kraveț?

— Păi, cum să vă spun… Lucrau împreună… Mi se pare că Viktor este rudă, mai îndepărtată, cu Valea… Adică cu Krivoșein. După părerea mea, erau foarte buni prieteni… Dar ce s-a întâmplat?

— Elena Ivanovna, eu sunt cel care pun întrebări aici… Onisimov se gândi că dacă ea își va pierde echilibrul sufletesc o să spună mai multe. De aceea nu se grăbea să lămurească lucrurile. E adevărat că erați în relații destul de apropiate cu Krivoșein?

— Da…

— Din ce cauză v-ați despărțit?

Ochii Elenei Ivanovna deveniră deodată reci, iar obrajii când îi roșeau, când păleau.

— Asta n-are nici o legătură cu cazul pentru care am fost chemată aici.

— De unde știți dumneavoastră ce are și ce nu are legătură cu acest caz? întrebă tresărind Matvei Appolonovici.

— Deoarece… Deoarece asta nu poate avea legătură cu nici un fel de caz. Ne-am despărțit și gata.

— E clar… Bine, să trecem deocamdată peste această chestiune. Spuneți-mi, vă rog, unde locuia Kraveț?

— La căminul tinerilor specialiști din cartierul academicienilor, ca toți cei aflați în practică.

— Și de ce nu la Krivoșein?

— Nu știu. Probabil că așa era mai comod pentru amândoi…

— Asta cu toată rudenia și prietenia lor? E clar… Dar ce atitudine avea Kraveț față de dumneavoastră, vă acorda atenție? Matvei Appolonovici se străduia să stoarcă ce putea din ipoteza pe care și-o făurise.

— Da, îmi acorda… Elena Ivanovna își mușcă buza, dar totuși nu se putu stăpâni. Cred că și dumneavoastră ați face la fel, dacă v-aș permite.

— Aha, va să zică lui i-ați permis? Spuneți-mi, Krivoșein nu era gelos din cauza lui Kraveț?

— S-ar putea să fi fost gelos… Numai că nu înțeleg ce vă privește asta pe dumneavoastră? Ea îl privi pe anchetator cu o ostilitate înverșunată. Tot felul de aluzii! În definitiv, îmi puteți explica sau nu, ce s-a întâmplat?

— Calmați-vă, tovarășă!

„Poate că ar fi bine să-i explic despre ce-i vorba? Dar merită oare? Are ea vreo legătură cu toate astea? Sigur, e frumoasă. Poți să faci o pasiune pentru ea. Dar… oamenii de știință nu sunt un mediu propice pentru crime pasionale serioase… Datele statistice nu sunt în favoarea lor. Un savant nu-și pierde capul din cauza unei femei… Dar Kraveț…

Raționamentele lui Onisimov fură întrerupte de soneria telefonului. Ridică receptorul.

— Onisimov la aparat.

— Tovarășe căpitan, am dat de urma celui urmărit, raportă milițianul din brigada operativă. Doriți să fiți și dumneavoastră de față?

— Desigur.

— Vă așteptăm lângă aeroport, mașina 57–28 DNA.

— E clar! Anchetatorul se ridică în picioare și se uită bine dispus la Elena Kolomieț. O să încheiem convorbirea noastră altă dată, Elena Ivanovna. Dați-mi citația să v-o semnez. Nu vă enervați și nu vă supărați. Toți avem nervi, și eu, și dumneavoastră…

— Dar ce s-a întâmplat?

— Deocamdată nu pot să vă spun nimic. Cercetăm. Cu bine, la revedere!

Onisimov o conduse până la ușă, scoase din sertarul biroului pistolul, încuie camera și, aproape alergând, se repezi în curtea interioară a miliției, spre automobilul de serviciu.

Rulând încet pe roți, un IL-18, alb ca zăpada, se apropie de peronul aeroportului, exact la orele 13. De bordul avionului fu fixată o scară mobilă, albastră. Un bărbat plin, mic de statură, în pantaloni verzi, strâmți, și într-o cămașă pestriță, peste pantaloni, coborî primul scara. Alergând și agitând în mână o sacoșă turistică viu colorată o porni pe dalele hexagonale de beton către clădirea aerogării. Își întorcea mereu capul în toate direcțiile, nerăbdător, căutând pe cineva în mulțimea celor ce veniseră în întâmpinarea avionului. Când îl descoperi pe cel căutat, o porni în goană spre el.

— Hai noroc! Ce e cu graba asta tocmai în perioada concediilor, ce înseamnă acel „vino imediat”?! Ia să te văd! O, dar arăți mult mai bine! Ești chiar mai suplu, măi, măi! Ca să vezi. Nu te-am văzut de un an și chipul tău mi se pare agreabil… Chiar și la maxilar mă pot uita fără să mă enervez…

— Văd că și tu ai devenit mai bun, acolo, la aspirantură. Tânărul, venit să-l întâmpine, îl cercetă cu o privire critică. Ai reușit să acumulezi câte ceva?

— Eh, frate, nu sunt simple acumulări, aici e vorba de rezerva informațională concretă. Am să-ți povestesc eu mai târziu, chiar am să-ți demonstrez. Dragă Valea, e o răsturnare totală… Dar mai întâi spune tu de ce m-ai chemat înainte de termen? Nu, stai puțin! Pasagerul avionului scoase din buzunar un blocnotes, iar din el câteva bancnote roșii. Să-mi achit datoria înainte de toate.

— Ce datorie? Tânărul împinse banii la o parte.

— Te rog foarte mult, fără chestii de-astea! Pasagerul ridică mâna în semn de protest. Am văzut, cunoaștem, suntem gata înduioșați: un savant distrat care nu se coboară până acolo, încât să țină minte asemenea chestiuni prozaice cum ar fi niște bani împrumutați… Nu face una ca asta. Îți cunosc firea. Tu nu uiți nici măcar datoriile de câteva ruble. Ia banii și nu face pe grozavul!

— Stai să vezi, tânărul zâmbi cu blândețe. Tu nu-mi datorezi mie nimic. Înțelegi?… spuse și se chirci sub privirea scrutătoare pe care pasagerul o fixă asupra lui.

— Ce dracu! spuse acesta nedumerit. Nu cumva ai început să-ți vopsești părul, falsule șaten? Și cicatricea? Cicatricea deasupra sprâncenei drepte unde a dispărut? Vocea lui scăzu deodată până la șoaptă. Tinere… Dar cine ești tu?

Între timp mulțimea celor sosiți cu avionul de la Moscova și a celor veniți în întâmpinarea lor se risipise. Cinci persoane, care nu întâmpinaseră pe nimeni și nu se grăbeau nicăieri, își aruncară țigările și-i încercuiră repede pe cei doi.

— Vă rog, fără gălăgie! rosti Onisimov, intercalându-se între „laborant” și pasagerul care-l privea cu ochi mari, strângând banii în mână. În caz de împotrivire…

— Oho! Pasagerul uluit făcu un pas îndărăt, dar fu apucat strâns de coate.

— Nu „oho”, ci miliția, cetățene… Krivoșein, dacă nu mă înșel. Anchetatorul zâmbi cât mai amabil cu putință. Va trebui să vă reținem și pe dumneavoastră. Duceți-i pe fiecare în altă mașină!

…Viktor Kraveț, așezându-se pe canapeaua din spate a „Volgăi”, între Onisimov și milițianul Gaevoi, zâmbi obosit, dar calm.

— De fapt, eu în locul dumitale n-aș zâmbi, remarcă Matvei Appolonovici. Pentru asemenea figură termenul de detenție se mărește.

— Eh, ce termen! Viktor Kraveț dădu nepăsător din mână. Principalul e că am făcut, după cât se pare, o mișcare corectă.

— N-aș fi crezut că înapoierea mea va debuta cu un episod de roman polițist! spuse pasagerul avionului, după ce fu introdus în biroul anchetatorului. Deh, o dată în viață asta trebuie că e amuzant.

Fără să aștepte invitația, se așeză pe un scaun și privi în jurul său. Onisimov se așeză tăcut în fața lui. În el se luptau sentimente contradictorii: pe de o parte jubila („Asta zic și eu operativitate, asta da reușită! I-am prins pe amândoi deodată și, se pare, asupra faptului!”), pe de altă parte era preocupat, îngrijorat. Până atunci ancheta se întemeiase pe faptul că în laborator murise sau fusese ucis Krivoșein. Dar… Matvei Appolonovici se uită cu atenție la cel arestat. Avea o frunte teșită, cu un început de chelie, arcadele sprâncenelor proeminente, o cicatrice roșu-albăstrie deasupra sprâncenei drepte, o față pistruiată, cu obrajii plini, nasul gros ridicat în sus, părul roșcovan tuns scurt. Nu mai încăpea nici o îndoială: în fața lui se afla Krivoșein! „Dar ce gafă am făcut?… Atunci pe cine l-au curățat ei acolo? Eh, am să lămuresc eu totul până la urmă!”

— Dar asta ce-i, o aluzie? Krivoșein arăta spre ferestrele prevăzute cu gratii. Ca oamenii să mărturisească totul, nu-i așa?

— Nu. Aici a fost înainte o bază de desfacere. Anchetatorul își aduse aminte că la interogatoriul de ieri „laborantul” începuse cu aceeași întrebare și zâmbi gândindu-se la această coincidență amuzantă. De atunci au rămas zăbrelele… Ei, cum vă mai simțiți, Valentin Vasilievici?

— Mulțumesc… Iertați-mă, nu vă cunosc numele. Nu mă pot plânge. Dar dumneavoastră?

— La fel, anchetatorul dădu din cap, deși felul în care mă simt eu nu are nici o legătură cu cazul de care mă ocup.

Își zâmbeau unul altuia ca doi boxeri înainte de a începe să-și stâlcească fețele.

— Și felul în care mă simt eu are vreo legătură? Eu am crezut că așa obișnuiți dumneavoastră să vă interesați de sănătatea pasagerilor, înhățându-i de pe aeroport pe nepusă masă. Aș vrea să știu ce legătură are cazul dumneavoastră cu starea sănătății mele?

— Noi nu înhățăm, cetățene Krivoșein, ci reținem, îl corectă aspru Onisimov. Și sănătatea dumneavoastră mă interesează cu totul legitim, întrucât posed actul de constatare al medicului precum și depozițiile martorilor că sunteți un cadavru.

— Eu un cadavru? Krivoșein se examină cu o privire cam batjocoritoare. Ei, dacă aveți asemenea depoziții, cărați-mă în sala de disecție… Deodată își dădu seama de situație și zâmbetul i se stinse. Îl privi pe Onisimov posomorât și alarmat. Ascultați-mă, tovarășe anchetator, dacă dumneavoastră glumiți, atunci să știți că gluma e cam macabră! Ce fel de cadavru sunt eu?

— Dați-mi voie. Nu glumesc de loc! Onisimov își desfăcu larg mâinile. Alaltăieri cadavrul dumneavoastră a fost găsit în laborator. L-am văzut chiar eu… Adică nu al dumneavoastră, desigur, pentru că sunteți bine, sănătos, ci al unui om care vă seamănă foarte mult. Toată lumea l-a identificat ca fiind cadavrul dumneavoastră!

— Ei drace! Krivoșein se chirci pe scaun și începu să-și frece obrajii cu palmele. Puteți să-mi arătați cadavrul?

— Nu… Doar știți bine că nu, Valentin Vasilievici. Pentru că el s-a transformat într-un schelet. Nu e bine să faceți o asemenea poznă… Poate fi interpretată foarte prost.

— Într-un schelet?! Krivoșein ridică capul și în ochii lui verzi, cu licăriri căprui, apăru deruta. Cum? Unde?

— Asta s-a întâmplat chiar acolo, la locul faptei — dacă aveți, într-adevăr, nevoie de explicații de la mine — pronunță Onisimov apăsat. Poate că dumneavoastră o să ne explicați mult mai bine tot ce s-a petrecut?

— A fost cadavru, a devenit schelet… bombăni Krivoșein încruntând din sprâncene. Dar… Aha, atunci totul nu e chiar atât de grav! Înseamnă că s-a pierdut vremea degeaba aici… Dar se vede că a comis o greșeală. Ei drăcie, și eu care!.. își veni în fire și se uită precaut la anchetator. Mă încurcați, tovarășe, și nu înțeleg de ce. Cadavrele nu se transformă în schelete așa, de fantezie. Eu mă pricep nițel la treburile astea. Și apoi cum o să dovediți că este cadavrul meu… adică al unui om care seamănă cu mine, dacă cadavrul lipsește? Aici e ceva care nu ține!

— Se poate. Tocmai de aceea și vreau ca dumneavoastră să faceți lumină în această afacere. Pentru că totul s-a petrecut în laboratorul ce v-a fost încredințat…

— Încredințat mie?… Hm… Krivoșein surâse și clătină din cap. Mă tem că n-o să iasă nimic din făcutul luminii. Eu însumi ar trebui să mă lămuresc înainte de toate.

„Și ăsta o să se închidă în el!” oftă în gând cu tristețe Matvei Appolonovici, apoi trase spre el o foaie de hârtie și-și desfăcu stiloul.

— Atunci, haideți s-o luăm în ordine. Vă numiți Krivoșein Valentin Vasilievici?

— Da.

— Vârsta 35 de ani. Naționalitate rusă. Celibatar.

— Exact.

— Locuiți la Dneprovsk, răspundeți în cadrul Institutului de sistemologie de laboratorul noilor sisteme?

— Apoi ce nu-i, nu-i. Eu locuiesc la Moscova și urmez aspirantura la facultatea de biologie a Universității de Stat. Poftim! Krivoșein îi întinse peste birou buletinul de identitate și o legitimație.

Actele erau destul de uzate. Totul — chiar și viza de flotant în Moscova, pe timp de trei ani — corespundea celor spuse.

— E clar. Onisimov le vârî în sertarul biroului. Ia te uită, dar repede se mai face totul la Moscova! într-o singură zi.

— Adică… cum, ce vreți să spuneți?! Krivoșein își înălță privirile, ridicând totodată sprânceana dreaptă în semn de protest.

— Actele astea ale dumneavoastră sunt false, asta e. Tot așa de false ca și cele ale complicelui dumneavoastră, căruia ați încercat să-i dați bani la aeroport… Vreți să vă asigurați un alibi? V-ați ostenit degeaba. O să verificăm și ce va fi mai departe o să vedem.

— Păi verificați!

— O să verificăm. Unde lucrați la Universitate? Cine este conducătorul dumneavoastră de lucrări?

— Profesorul Androsiașvili Vano Alexandrovici, șeful catedrei de fiziologie generală, membru corespondent al Academiei de științe.

— E clar. Anchetatorul formă un număr. Ofițerul de serviciu? Aici Onisimov. Luați urgent legătura cu Moscova. Să-l aducă repede la videofonul operativ pe… Notați: Vano Alexandrovici Androsiașvili, profesor, șeful catedrei de fiziologie la facultate. Repede! Apoi se uită triumfător la Krivoșein.

— Videofonul operativ este un lucru admirabil! exclamă acesta. Văd că și tehnica anchetării ajunge până la granița fantasticului. Și o să avem repede legătura?

— Când o s-o avem, o s-o avem! Nu vă grăbiți. Mai avem multe de discutat… Totuși, siguranța cu care se comporta Krivoșein, atitudinea lui l-au cam impresionat pe Matvei Appolonovici. Fu cuprins de îndoieli: „Și dacă, într-adevăr, e o coincidență absurdă? Trebuie să mai verific câte ceva?” Spuneți-mi, o cunoașteți pe Elena Ivanovna Kolomieț?

Fața lui Krivoșein își pierdu expresia lipsită de grijă. Deveni atent și-i aruncă lui Onisimov o privire posomorâtă și scrutătoare.

— Da. De ce?

— Îndeaproape?

— Hm, da!

— Din ce motive v-ați despărțit?

— Scuzați-mă, dragă tovarășe anchetator, dar asta nu vă privește absolut de loc! În glasul lui Krivoșein se simțea furia. Eu n-am să permit nici lui dumnezeu, nici diavolului, nici miliției să se bage în treburile mele personale!

— E clar, dădu din cap Onisimov, păstrându-și sângele rece. „El e! N-are cum s-o întoarcă. E el. Atunci de ce ascunde faptele, pe ce mizează?” Bine, am să vă pun o întrebare mai ușoară: cine este Adam?

— Adam? Primul om de pe pământ. Dar de ce?

— A sunat ieri la institut… acest prim om. S-a interesat unde sunteți; voia să vă vadă.

Krivoșein dădu din umeri cu indiferență.

— Dar cine e omul care v-a întâmpinat la aeroport?

— Și pe care, fără prea mult umor, l-ați numit complicele meu? Acest om… Krivoșein căzu pe gânduri, își ridică și coborî sprâncenele. Mă tem că nu este cel care am crezut eu că este.

— Și mie mi se pare că nu e acela! se învioră Onisimov. Cu siguranță că nu el și atunci cine e?

— Nu știu…

— Iar o luăm de la început! țipă Matvei Appolonovici cu o voce plângăreață și trânti stiloul. Nu mai încurcați lucrurile, tovarășe Krivoșein, nu e cinstit! Doar îi dădeați bani; patruzeci de ruble, în hârtii de câte zece. Cum adică, nu știați cui îi dați banii?

În clipa aceea intră în birou un bărbat tânăr, în halat alb, puse pe masă un formular și, aruncându-i o privire plină de curiozitate lui Krivoșein, se îndepărtă. Onisimov cercetă formularul care comunica concluziile analizei amprentelor digitale ale celui reținut. Când ridică ochii spre Krivoșein, în ei licărea un zâmbet de compătimire și de triumf totodată.

— De fapt, cam asta e tot. Putem să nu mai așteptăm confruntarea cu profesorul din Moscova. De altfel, probabil nici nu va mai avea loc… Amprentele dumneavoastră digitale, tovarășe Krivoșein, coincid întru totul cu amprentele luate de mine la locul crimei. Vă rog să vă convingeți personal! Îi întinse peste masă formularul și lupa. Așa că, haideți să terminăm jocul. Și să știți — glasul lui Onisimov deveni sever — manevra dumneavoastră cu zborul la Moscova și cu actele false vă îngreunează situația… Pentru încercarea premeditată de a induce în eroare organele de anchetă, tribunalul adaugă între trei și opt ani.

Krivoșein, îngândurat, cu buza inferioară răsfrântă, studia formularul.

— Spuneți-mi, și el ridică ochii către anchetator, de ce n-ați admite că există doi oameni cu amprente identice?

— De ce?! Păi pentru că în o sută de ani de la utilizarea acestei metode în criminalistică, una ca asta nu s-a întâmplat niciodată.

— Ei, multe nu s-au mai întâmplat sau n-au mai existat… N-au existat nici sputnici, nici bombe cu hidrogen, nici mașini electronice de calcul, iar acum există.

— Ce legătură au sputnicii cu toate astea? Matvei Appolonovici ridică din umeri. Sputnicii sunt sputnici, iar amprentele digitale sunt amprente digitale, o dovadă de necontestat în justiție. Acum o să vorbiți, în sfârșit?

Krivoșein îl privi cam îngândurat pe anchetator, apoi îi zâmbi blând.

— Cum vă cheamă, tovarășe anchetator?

— Mă numesc Matvei Appolonovici Onisimov. Dar de ce mă întrebați?

— Știți ce-i, Matvei Appolonovici, lăsați baltă această afacere.

— Adică cum s-o las baltă?

— Foarte simplu, închideți dosarul. Cum se formulează asta la dumneavoastră: „din lipsă de probe” sau „din lipsa obiectului crimei”. Și „predat la arhivă pe data de cutare”…

Matvei Appolonovici nu-și mai găsi cuvintele. În practica sa de anchetator încă nu avusese ocazia să întâlnească un asemenea tupeu.

— Mă înțelegeți, Matvei Appolonovici… Să zicem că o să vă continuați activitatea dumneavoastră atât de variată și, în cazurile obișnuite, fără îndoială, utilă. O să interogați, să rețineți, să identificați, să comparați amprentele digitale, să deranjați oameni ocupați, cu ajutorul videofonului operativ… Krivoșein își dezvolta ideea gesticulând cu mâna dreaptă. Și tot timpul o să vi se pare că — uite acum! — o să apucați adevărul de coadă. Contradicțiile se vor îmbina în fapte, faptele în dovezi, virtutea va triumfa, iar răul va căpăta un termen de detențiune plus adaosul pentru intenție premeditată… Aici el oftă cu compătimire. Pe dracu! Într-un caz ca acesta însă contradicțiile nu se leagă! Iar adevărul n-o să-l descoperiți pentru simplul motiv că, datorită nivelului dumneavoastră de gândire, nu sunteți pregătit să-l înțelegeți…

Onisimov se posomorî, strângându-și jignit buzele.

— Nu, nu! Krivoșein își agită mâinile. Să nu vă gândiți, doamne ferește, că vreau să vă umilesc, să pun la îndoială calitățile dumneavoastră de detectiv. Doar văd că sunteți un om sârguincios, tenace… Dar cum să vă explic eu asta? El își micșoră ochii, privind la bulevardul inundat de soare, dincolo de fereastra zăbrelită. Aha, să vă dau un exemplu. Cu vreo șaizeci de ani în urmă, după cum știți, fără îndoială, în fabrici și uzine mașinile-unelte erau puse în mișcare cu ajutorul aburului sau al motorului diesel. În ateliere, de la un capăt la altul, trecea un arbore de transmisie. Prin intermediul curelelor de transmisie, el punea în mișcare mașinile-unelte. Și toate se învârteau, zumzăiau, pocneau și încântau prin splendoarea lor barbară sufletul directorului sau al patronului de atunci. Apoi a apărut electricitatea. Și toate aceste sisteme devenite arhaice au fost înlocuite prin electromotoare, montate direct pe mașinile-unelte…

Și iarăși, ca și cu o zi în urmă, în timpul cât îl interogase pe „laborant”, pe Matvei Appolonovici îl cuprinse pentru o clipă îndoiala. „Ceva nu-i în regulă aici! Mulți oameni trecuseră prin biroul lui, îi lustruiseră scaunul, frecându-se de el din cauza întrebărilor neplăcute care li se puneau: tineri posaci, vârâți din prostie în câte o poveste neplăcută, speculanți plângăreți, gestionari slugarnici, de o familiaritate artificială, intrați la apă cu ocazia reviziei, recidiviști cu înfățișare gravă, care cunoșteau toate legile… Și toți aceștia, mai devreme sau mai târziu, înțelegeau că jocul e pierdut, că a venit momentul când trebuia să mărturisească și să aibă grijă ca în procesul-verbal să se reflecte căința lor sinceră. Pe când omul acesta… Șade ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dă din mâini și explică cu sârguință, la un bun nivel de popularizare, de ce dosarul trebuie închis. „Din nou mă derutează această lipsă totală a jocului! Dar nu, n-o să alunec eu de două ori în același loc!”

Matvei Appolonovici era un anchetator cu experiență și știa bine că într-o afacere ca asta importante nu sunt îndoielile și nici impresiile, ci faptele. Dar faptele — goale și de netăgăduit — erau împotriva lui Krivoșein și Kraveț.

— … Și acum închipuiți-vă că la o oarecare uzină străveche înlocuirea transmisiei mecanice la mașinile-unelte cu cea electrică s-a petrecut nu de-a lungul anilor, ci dintr-odată, într-o singură noapte, continuă Krivoșein. Ce va gândi patronul fabricii când va intra dimineața în atelier? Că cineva i-a șterpelit mașina cu aburi, arborele de transmisie, curelele și roțile. Pentru a înțelege că n-a avut loc un furt, ci o revoluție tehnică, el ar trebui să cunoască fizica, electrotehnica, electrodinamica… Așa și dumneavoastră, Matvei Appolonovici, vorbind la figurat, vă aflați acum în situația unui asemenea patron.

— Fizica, electrotehnica, electrodinamica… Repetă distrat Onisimov, uitându-se la ceas. Of, de s-ar obține mai repede legătura cu Moscova! Probabil că ar trebui să cunosc și teoria informației, teoria modelării proceselor întâmplătoare, nu?

— Oho! Krivoșein se lăsă brusc pe speteaza scaunului, privindu-l pe anchetator cu o admirație greu ascunsă. Ați auzit și de aceste științe?

— Noi, Valentin Vasilievici, știm totul.

— Da, văd eu că pe dumneavoastră nu vă pot răpune…

— Nici nu vă sfătuiesc să încercați. Așadar, contați mai departe pe închiderea ilegală a dosarului sau îmi spuneți tot adevărul?

— Uff… Krivoșein își șterse cu batista fruntea și obrajii. E cald la dumneavoastră… Bine. Hai să cădem la învoială, Matvei Appolonovici. Întâi am să mă lămuresc eu asupra celor întâmplate, apoi am să vă spun dumneavoastră totul.

— Nu. Onisimov dădu energic din cap. Nu putem cădea la o asemenea învoială. Știți, nu se permite ca cel suspectat să facă cercetări în propriul său caz. Așa nu s-ar mai descoperi niciodată nimic.

— Da, fir-ar să fie!.. începu Krivoșein. Tocmai atunci ușa se deschise și un locotenent tinerel anunță plin de importanță:

— Matvei Appolonovici, Moscova!

Onisimov și Krivoșein urcară la etajul întâi, în camera de legături videofonice operative.

…Vano Alexandrovici Androsiașvili își apropie fața de ecranul videofonului atât de brusc, încât ai fi zis că vrea să spargă, cu nasul său coroiat ca un cioc de vultur, tubul cu fascicul electronic. Da, îl recunoaște pe aspirantul său Valentin Vasilievici Krivoșein. Da, în ultimele săptămâni l-a văzut pe aspirant în fiecare zi, iar în ceea ce privește întâlnirile și discuțiile anterioare, mai îndepărtate, nu se poate baza pe memorie, ele nefiind însemnate cu roșu în calendar. Da, aspirantul Krivoșein a părăsit universitatea pentru cinci zile cu învoirea personală a lui Androsiașvili. Vano Alexandrovici rostea „r”-ul răspicat, exploziv, făcând să se cutremure difuzorul videofonului… Este extrem de îngrijorat și mâhnit că a fost sustras de la examene pentru a lua parte la o anchetă atât de stranie. Dacă miliția — aici Vano Alexandrovici își îndreptă privirea arzătoare a ochilor săi negri ca pana corbului spre Onisimov — a încetat să mai aibă încredere în actele de identitate pe care chiar ea le eliberează, atunci el va trebui probabil să-și schimbe calificarea de biolog în atestator al identității tuturor aspiranților, studenților, rudelor lui, precum și al membrilor plini și membrilor corespondenți ai Academiei de științe pe care el, Vano Androsiașvili are onoarea să-i cunoască! În acest caz însă s-ar putea, firesc, să se pună întrebarea: Dar cine este el, profesorul Androsiașvili? Și, oare, n-ar trebui atunci, pentru atestarea identității sale dubioase, să fie adus cu o mașină a miliției însuși rectorul universității sau, pentru mai multă siguranță, chiar președintele Academiei de științe?

După ce spuse acestea dintr-o singură răsuflare, Vano Alexandrovici dădu din cap în semn de rămas bun:

— Nu e bine ce faceți! Trebuie să aveți încredere în oameni! și dispăru de pe ecran. Microfoanele transmiseră până la Dneprovsk zgomotul ușii trântite.

Ecranul îl arătă apoi pe un grăsun chel cu epoleți de maior pe cămașa bleu. Fața i se schimonosise, încât avea, cu adevărat, un aer de martir.

— Păi bine, tovarăși, n-ați putut să vă lămuriți și singuri?

Ecranul se stinse.

„Vano Alexandrovici tot mai e supărat pe mine se gândea Krivoșein, în timp ce cobora scările înaintea lui Onisimov, care pufăia furios. Și are dreptate. S-a îndurat și m-a primit la aspirantură fără concurs, iar eu mă feresc de el tot timpul, fac pe secretosul. De nu m-ar fi primit el, nu izbuteam. La examene m-am comportat lamentabil. La filosofie și la limbile străine încă a mers cum a mers, dar la materiile de specialitate… E și normal. Ce, parcă manualele citite la repezeală pot ascunde lipsa unor cunoștințe sistematice?”

…Asta s-a petrecut cu un an în urmă. După examenul de admitere la biologie Androsiașvili l-a invitat în biroul său, l-a poftit să se așeze într-un fotoliu de piele, în timp ce el s-a dus lângă fereastră, cu capul său mare, atins de un început de chelie, lăsat pe umărul drept, și a început să-l cerceteze:

— Câți ani aveți?

— Treizeci și patru.

— La limită… Anul viitor o să sărbătoriți într-un cerc de prieteni împlinirea vârstei de treizeci și cinci de ani și o să puneți cruce aspiranturii la zi. Iar cea fără frecvență… Aspirantura fără frecvență e făcută nu pentru studiu, ci pentru un concediu suplimentar plătit, așa că să nu vorbim de ea. Am citit referatul dumneavoastră, un referat bun, un referat temeinic, în care faceți paralele interesante între activitatea centrilor nervoși și a circuitelor electronice. V-am dat „foarte bine”. Dar — profesorul luă de pe birou foaia matricolă și își aruncă ochii pe ea — examenul nu l-ați luat! Adică, l-ați luat cu suficient. Or, cu suficient la materia de specialitate noi nu primim la aspirantură.

Probabil că fața lui Krivoșein se schimbase, pentru că glasul lui Vano Alexandrovici deveni mai binevoitor:

— Dar spuneți-mi, la ce vă trebuie bursa de aspirant? Am cercetat actele dumneavoastră — lucrați într-un institut interesant, aveți un post bun. Sunteți cibernetician?

— Nu, sistematician.

— Pentru mine e același lucru. Deci, la ce vă trebuie?

Krivoșein era pregătit pentru această întrebare.

— Tocmai pentru că sunt sistematician și sistemolog. Omul reprezintă sistemul cel mai complex și cel mai bine organizat din toate câte le cunoaștem. Vreau să mă lămuresc pe deplin asupra lui: cum e construit totul în organismul omenesc, cum se leagă, cum se influențează. Exprimându-mă vulgar, să înțeleg interacțiunea părților…

— Pentru a utiliza aceste principii la crearea de noi scheme electronice? Androsiașvili își strâmbă ironic buzele.

— Nu numai pentru asta… Mai bine zis, nu atât pentru asta. Vedeți… odinioară totul era altfel. Arșița și gerul, rezistența în goana după vânat sau în fuga din fața primejdiei, foamea sau hrana brută, nesterilă, de tipul cărnii crude, mari suprasolicitări mecanice în procesul de muncă, bătaia, în care soliditatea craniului se verifica prin lovitura cu bâta, într-un cuvânt, odinioară mediul exterior impunea omului cerințe foarte mari. (Vano Alexandrovici scoase un sunet nearticulat, dar nu spuse nimic.) Un astfel de mediu a și format, în decursul a sute de milenii, pe „homo sapiens” — mamifer vertebrat rațional. Dar în ultimii două sute de ani, începând de la inventarea — mașinii cu abur, totul s-a schimbat. Noi am creat un mediu artificial din electromotoare, explozibile, substanțe farmaceutice, benzi rulante, sisteme de servicii comunale, transport, radiație atmosferică crescută, mașini electronice, vaccinuri profilactice, drumuri asfaltate, vapori de benzină, specializare îngustă a muncii… Într-un cuvânt, viața modernă. Ca inginer, și eu contribui alături de ceilalți la dezvoltarea acestui mediu artificial, care astăzi determină viața lui „homo sapiens” în proporție de 90 % — iar în curând o va determina 100 % — în timp ce natura va rămâne doar pentru plimbările de duminică. Dar ca om, eu însumi încerc o oarecare neliniște… El răsuflă adânc apoi continuă: Acest mediu artificial îl văduvește pe om de numeroase calități și funcții căpătate în decursul evoluției sale străvechi. Forța, abilitatea, rezistența se cultivă în prezent numai prin sport, gândirea logică, care era încântarea vechilor greci, e preluată de mașini. Iar omul nu capătă calități noi, pentru că mediul se transformă foarte repede, iar organismul biologic nu poate să țină pasul cu el. Progresul tehnic este însoțit de o vorbărie liniștitoare, dar slab argumentată, cum că omul va rămâne totdeauna la înălțimea situației. În timp ce — dacă ar fi să vorbim nu despre om în general, ci despre oameni numeroși și diferiți — nici astăzi nu mai este chiar așa, iar mai târziu nu va mai fi de loc așa. Pentru că nu oricine are suficiente posibilități materiale ca să fie stăpânul vieții moderne: să cunoască multe, să știe să facă multe, să învețe cu rapiditate tot ce e nou, să muncească creator, să se comporte cât mai bine.

— Și prin ce îi veți putea ajuta pe oameni?

— Să-i ajut — nu știu dacă am să pot, dar cel puțin să studiez cum trebuie problema posibilităților neutilizate de către om ale organismului său. De exemplu, funcțiile pe cale de dispariție: să zicem, priceperea strămoșilor noștri îndepărtați de a sări dintr-un copac într-altul sau de a dormi pe o cracă. Acum acest lucru nu mai este necesar, dar celulele nervoase respective au rămas. Sau să luăm reflexul numit „piele de găină”, la o piele care nu mai are aproape de loc păr. Acest reflex este deservit de o rețea de nervi extrem de bogată. Poate că se va reuși să se refacă, să se reprogrameze vechile reflexe la nevoile noi?

— Așa! Prin urmare, visați să-l modernizați și să-l faceți mai rațional pe om? Androsiașvili își plecă capul. N-o să mai fie „homo sapiens”, ci „homo modernus raționalis”, da? Dar nu vi se pare dumneavoastră, dragă sistematicianule, că pe cale rațională omul poate fi transformat într-un geamantan cu o apofiză care să apese pe butoane? De altfel, s-ar putea și fără apofiză, cu dirijare prin biocurenții creierului…

— Dacă o facem cu totul rațional, s-ar putea și fără geamantan, observă Krivoșein.

— Și asta-i drept! Vano Alexandrovici își aplecă capul pe umărul drept, și-l privi cu multă curiozitate pe Krivoșein.

Era evident că se simpatizau unul pe altul.

— În sfârșit! Profesorul începu să se preumble cu pași repezi prin încăpere. În sfârșit, masele largi ale celor ce lucrează în domeniul tehnicii, ale cuceritorilor naturii moarte, creatorilor „mediului artificial” au început să înțeleagă că sunt și ei oameni! Nu supraoameni, care cu ajutorul intelectului și al îndrumarelor pot învinge tot și toate, ci pur și simplu oameni. Câte nu studiem și încercăm să înțelegem: particulele elementare, vidul, razele cosmice, antilumile, taina Atlantidei… Numai pe noi înșine nu vrem să ne studiem și să ne înțelegem… Acest lucru, vedeți dumneavoastră, este dificil, neinteresant, cam inaccesibil… Păi, lumea s-ar putea să piară, dacă fiecare se va ocupa numai de ceea ce-i este accesibil! Vocea lui răsună mai guturală ca de obicei. Omul simte un interes biologic față de sine însuși numai când trebuie să se ducă la spital sau să-și facă o fișă medicală… Și, într-adevăr, dacă lucrurile vor continua să meargă așa, ne putem lipsi și de geamantan. Cum spun studenții: o să ne invadeze mașinile, cu siguranță! El se opri în fața lui Krivoșein, își plecă din nou capul într-o parte și pufni: Și totuși sunteți un diletant, dragul meu sistematician! Ce simplu e totul la dumneavoastră. Să reprogramezi vechile reflexe… Ah, dacă asta ar fi tot atât de simplu cum e reprogramarea unei mașini electronice de calcul! Mda… Dar, pe de altă parte, ești inginer-cercetător, cu idei, cu o privire nouă asupra obiectului, diferită de a noastră, pur biologică… Eh, ce tot spun! De ce-ți dau speranțe irealizabile, de parcă ai avea șanse să iasă ceva din dumneata?! adăugă el și se îndepărtă spre fereastră. În definitiv, dumneata n-ai să-ți faci și n-ai să-ți susții disertația, și apoi ai cu totul alte gânduri. Nu-i așa?

— Așa e, recunoscu Krivoșein.

— Vezi. Dumneata ai să te întorci la sistemologia dumitale, iar eu o să am belele cu rectoratul că n-am crescut un cadru științific. Pff, te iau! conchise Androsiașvili pe neașteptate. Se apropie de Krivoșein. Numai că va trebui să înveți, să urmezi cursul complet de științe biologice. Altfel nu o să descoperi nici un fel de posibilități la om, mă înțelegi?

— Desigur! Krivoșein dădu bucuros din cap. De aceea am și venit aici.

Profesorul îl privi, cântărindu-l parcă, apoi îl apucă de braț și-l trase mai aproape.

— Am să-ți dezvălui un secret. Și eu învăț. La cursul seral al facultății de tehnică electronică. Sunt în anul III. Asist la cursuri, fac lucrările de laborator. Am chiar și două restanțe: la electronica industrială și la fizica cuantică. Vreau și eu să mă lămuresc: ce și cum. Ai să mă ajuți… Numai, pst! Rămâne între noi!

Se înapoiară în biroul lui Onisimov. Matvei Appolonovici începu să se preumble încoace și încolo prin încăpere. Krivoșein se uită la ceas: Era cinci și ceva. Se încruntă, regretând timpul irosit fără nici un rost.

— Deci, asta-i tot, Matvei Appolonovici, alibiul meu e dovedit. Vă rog să-mi restituiți actele. Cred că e timpul să ne despărțim.

— Nu, aveți răbdare! Onisimov măsura camera în lung și în lat, furios și dezorientat.

Matvei Appolonovici, după cum s-a mai amintit, era un anchetator cu experiență. Își dădea seama că toate întâmplările acestei blestemate afaceri s-au întors împotriva lui. Krivoșein trăiește; prin urmare, moartea lui Krivoșein, constatată și consemnată în procesul-verbal, e o greșeală. El n-a stabilit identitatea celui ce a murit sau a fost ucis în laborator, după cum n-a stabilit nici cauza morții sau modul în care a fost ucis, și n-are nici măcar o vagă idee despre felul în care ar trebui să abordeze această problemă în continuare… Nu cunoaște motivele crimei, ipotezele pe care le-a făurit se duc dracului una după alta, cadavrul nu există! Toate par să demonstreze că, de fapt, ancheta căpitanului Onisimov a fost condusă foarte prost. Matvei Appolonovici încercă să-și adune gândurile. „Academicianul Azarov a identificat cadavrul lui Krivoșein. Profesorul Androsiașvili l-a identificat pe Krivoșein cel viu și a confirmat valabilitatea alibiului acestuia. Înseamnă că, ori unul, ori celălalt, a făcut o depoziție mincinoasă. Cine anume nu e clar. Prin urmare, trebuie interogați amândoi. „Dar… să chem la interogatoriul asemenea oameni, își spuse el, să-i suspectez, ca pe urmă să se constate din nou că am nimerit-o prost! După una ca asta nu mai scap cu fața curată…”

Într-un cuvânt, în clipa aceea Matvei Appolonovici înțelegea clar un singur lucru, că nu trebuie, în nici un caz, să-l scape din mâini pe Krivoșein.

— Nu, aveți răbdare! N-o să aveți prilejul, cetățene Krivoșein, să vă înapoiați la afacerile dumneavoastră tenebroase! Vă închipuiți că, dacă… l-ați machiat pe răposat, apoi ați suprimat cadavrul, n-a mai rămas nici o dovadă? Noi o să mai verificăm cine este acest Androsiașvili și din ce motive vrea să vă scoată basma curată! Probele împotriva dumneavoastră continuă să stea în picioare: amprentele digitale, contactul cu cel fugit, încercarea de a-i remite bani…

Krivoșein, stăpânindu-și enervarea, își scărpină bărbia.

— De fapt, nu prea înțeleg pentru ce mă acuzați: pentru faptul că am fost ucis sau pentru că eu sunt ucigașul?

— O să vă lămurim, cetățene! spuse Onisimov, pierzându-și ultimele rămășițe de stăpânire de sine. O să ne lămurim! În orice caz, nu se poate ca dumneavoastră să nu fi jucat nici un rol în această afacere… Nu se poate!

— Ah, nu se poate? Krivoșein păși către anchetator în timp ce sângele i se urcă în obraji. Vă închipuiți că dacă lucrați la miliție știți ce se poate și ce nu se poate?!

Și deodată chipul lui începu să se transforme cu repeziciune: nasul ieși în afară, deveni mai gros, căpătă o nuanță violacee și se coroie, ochii se măriră și din verzi se făcură negri, părul de deasupra frunții se retrase formând o chelie, și încărunți — deasupra buzei superioare apăru o mustăcioară căruntă, maxilarul se scurtă… Într-un singur minut, în fața anchetatorului zguduit apăru fizionomia de gruzin a profesorului Androsiașvili — cu albul ochilor străbătut de vinișoare sângerii, cu nasul puternic, cu nări fremătând de mânie și obrajii cenușii din cauza bărbii nerase.

— Ce crezi, bre, că dacă lucrezi la miliție știi ce se poate și ce nu se poate întâmpla?!

— Încetați!

Onisimov se retrase spre perete.

— Nu se poate? continuă indignat Krivoșein. Am să vă arăt eu ce „nu se poate!”

Își încheie fraza cu o voce melodioasă de femeie, în timp ce fața sa începu să capete cu iuțeală trăsăturile Elenei Ivanovna Kolomieț: năsucul se făcu drăguț și deveni cârn, obrajii se rotunjiră și se îmbujorară, sprâncenele întunecate se arcuiră fin, ochii căpătară o strălucire cenușie…[1]

„Of, dacă intră cineva acum”… îi fulgeră lui Onisimov prin creierul său înfierbântat, și se repezi să încuie ușa.

— Ei, ei! Lăsați chestiile astea! Krivoșein își reluase vechea sa înfățișare, se postă în mijlocul camerei în poziția unui boxer în gardă.

— Păi nu… să vedeți… eu… m-ați înțeles greșit… bâiguia Matvei Appolonovici zăpăcit, retrăgându-se spre masa de lucru. De ce faceți asta?

— Uff… Nu cumva să sunați! Krivoșein, suflând greu, se așeză pe scaun; fața îi lucea de transpirație. Pentru că aș putea să mă transform și în Matvei Appolonovici Onisimov. Vreți?

Nervii lui Onisimov cedară definitiv. Deschise repede sertarul.

— Nu trebuie… Liniștiți-vă… Încetați… Nu trebuie! Poftiți, luați-vă actele!

— Așa e mult mai bine! Krivoșein își luă actele și își ridică sacoșa de jos. Doar v-am explicat cu toată bunăvoința că nu trebuie să vă băgați în această afacere. Dar nu m-ați crezut. Sper că de data asta v-am convins. Vă salut… Maior Pronin¹.

Krivoșein plecă. Matvei Appolonovici rămase într-o stare de prostrație, apoi deveni atent la o bătaie sacadată care se auzea în încăpere. După un timp înțelese că-i clănțăneau dinții. Și mâinile îi tremurau. „Ce-o fi cu mine?” Apucă receptorul telefonului, apoi îl trânti la loc, se lăsă pe scaun și, sleit de puteri, își lipi capul de suprafața răcoroasă a biroului. „La naiba cu așa o muncă”…

Ușa se deschise larg, iar în prag apăru expertul în medicină legală, Zubato, care ținea în mâini o cutie de placaj.

— Ascultă, Matvei, dar ăsta este, într-adevăr, cel mai senzațional caz de criminalistică al secolului. Te felicit! strigă el. Uf, drace, asta zic și eu treabă! Puse cu zgomot lădița pe masă, o deschise și începu să arunce vată pe jos. Mi-a fost adus chiar acum de la atelierul de sculptură… Ia te uită!

Matvei Appolonovici ridică privirea. În fața lui se afla capul lui Krivoșein, executat din plastilină, cu fruntea teșită, un nas gros și cârn, pomeții ieșiți…

Capitolul 5

„Fanfaron nenorocit! se blagoslovea Krivoșein. N-am găsit o altă aplicare descoperirii decât să sperii miliția… Doar și așa mi-ar fi dat drumul. Oricum, n-aș fi dispărut nicăieri”.

Mușchii feței și tot corpul îl dureau datorită efortului depus. Undeva înăuntru se potolea treptat mâncărimea dureroasă a glandelor. „Totuși, trei transformări, în câteva minute, constituie o suprasolicitare. M-am înfierbântat. Ei, dar n-o să mi se întâmple nimic. Tocmai ăsta e șpilul, că nu mi se poate întâmpla nimic”…

Deasupra clădirilor cerul se albăstrea repede. Cu un șuierat ușor se aprindeau firmele luminoase ale magazinelor, cafe-urilor și cinematografelor. Gândurile sale se întoarseră la treburile sale de la Moscova.

„Vano Alexandrovici s-a ținut tare. Nici măcar n-a întrebat pentru ce am fost reținut, ce fapte anume am săvârșit. M-a identificat, și cu asta basta! Dacă Krivoșein îmi ascunde afacerile sale, și-o fi spus, nici nu vreau să aud de ele! Bătrânul mândru s-a simțit jignit… Are și de ce… Pentru că, de fapt, din discuția cu el m-am luminat asupra scopului experiențelor. La drept vorbind, n-a fost o discuție, ci o dispută. Dar nu cu oricine se întâmplă să te contrazici și, în același timp, să te îmbogățești cu idei noi”.

…Vano Alexandrovici se preumbla în jurul lui, aruncându-i priviri ironice și așteptând. Oare cu ce revelație va uimi lumea biologul-diletant? Într-o seară de decembrie, Krivoșein l-a prins în cabinet și i-a spus tot ce gândea despre viață, în general, și despre om în special. A fost o seară plăcută. Au stat mult timp împreună, au fumat, au discutat, în timp ce afară vifornița dinaintea anului nou zvârlea pulberea de zăpadă în geamuri.

Orice mașină este construită într-un anume fel și face ceva, își expunea Krivoșein ideile. În mașina biologică denumită „om” se pot de asemenea evidenția aceste două laturi: una constructivă și cealaltă operativă. Cea operativă: organele de simț, creierul, nervii motori, unii mușchi sunt în mare măsură supuși omului. Ochii, urechile, aparatul vestibular, porțiunile tactile ale pielii, terminațiile nervoase ale limbii și nasului, nervii durerii și temperaturii recepționează excitațiile mediului extern, le transformă în impulsiuni electrice (exact ca dispozitivele de introducere a informației în mașina electronică de calcul), creierul și măduva spinării analizează și combină impulsurile după principiul „excitație-inhibiție” la fel ca celulele de impulsuri ale mașinilor), închid și deschid lanțurile nervoase, trimit comenzi mușchilor care îndeplinesc diferite acțiuni, (la fel ca mecanismele de execuție ale mașinilor).

Omul e stăpân pe partea operativă a organismului său. Chiar reflexele necondiționate — de exemplu cele ale durerii — el le poate suprima cu un efort de voință. În schimb, în partea constructivă, care se ocupă de procesul fundamental al vieții — metabolismul — totul e altfel. Plămânii inspiră aerul, inima pompează sângele prin ungherele întunecate ale corpului, esofagul, contractându-se, împinge bolurile de hrană în stomac, pancreasul secretă hormoni și fermenți ca să descompună hrana în substanțe pe care intestinul le poate asimila, ficatul furnizează sângelui glucoză… Glanda tiroidă și cea paratiroidă produc substanțe de care depinde dacă omul va crește și va deveni mai inteligent sau va rămâne pitic și cretin, dacă scheletul său se va dezvolta sau nu. O părticică neînsemnată de la baza creierului, hipofiza, comandă cu ajutorul substanțelor sale întreaga bucătărie misterioasă a secreției interne, și totodată activitatea rinichilor, presiunea sângelui și încheierea cu bine a sarcinii… Și asupra acestei părți a organismului care îl construiește pe om — conformația lui, forma craniului, psihicul, sănătatea și forța — conștiința nu are nici o putere!

— Totul e chiar așa, zâmbi Androsiașvili. În partea pe care o numești operativă recunosc cu ușurință domeniul de acțiune al sistemului nervos „animal” sau „somatic”; iar în cea constructivă — domeniul nervilor vegetativi. Aceste denumiri au apărut în secolul al XVIII-lea; în latină, „animal” înseamnă „viețuitoare”, iar „vegetus” — „plantă”. Eu personal nu le consider potrivite. Poate că, la nivelul secolului XX, denumirile voastre inginerești se potrivesc mai bine. Dar, te rog, continuă.

— Mașina, chiar cea electronică, o construiește și o face omul. În curând de treaba aceasta se vor ocupa chiar mașinile. Principiul este clar, continuă Krivoșein. Dar omul de ce nu se poate construi pe el însuși? În definitiv, metabolismul este subordonat sistemului nervos central: din creier pornesc către glande, vase sanguine, intestine, aceiași nervi ca și spre mușchi și organele de simț. Și atunci omul de ce nu poate dirija aceste procese, așa cum face cu mișcarea degetelor? De ce participarea conștientă a omului la metabolism se manifestă doar prin satisfacerea poftei de mâncare, a setei și a unor funcții opuse? E caraghios: „homo sapiens”, regele naturii, culmea Evoluției, creatorul celei mai complicate tehnici, a unor opere de artă și gândire, în procesul vital fundamental se deosebește de vacă sau de vierme, hai să zicem, doar prin utilizarea furculiței și a lingurii pentru a se hrăni cu mâncare gătită.

— Dar de ce vreți să furnizați sângelui zahăr, fermenți și hormoni neapărat printr-o sforțare a propriei rațiuni și voințe? Androsiașvili își înălță sprâncenele stufoase. Spuneți-mi, vă rog, de ce e nevoie ca, în afara tuturor problemelor și grijilor catedrei, să-mi bat capul la fiecare oră cu probleme de genul: câtă adrenalină și insulină secretă glandele suprarenale și unde le trimit? Nervii vegetativi dirijează singuri metabolismul în acea „parte constructivă”, nu-l îngreunează pe om cu probleme, și asta-i foarte bine!

— E, oare, foarte bine, Vano Alexandrovici? Dar bolile?

— Bolile… Deci iată unde bați: bolile ca greșeli în munca sistemului dumitale constructiv. Sprâncenele profesorului se arcuiră. Greșelile, pe care noi încercăm să le îndreptăm cu ajutorul pilulelor, compreselor, vaccinurilor, intervențiilor operative. Și nu întotdeauna cu succes. Dar… Bolile sunt rezultatul unor influențe ale mediului la care organismul nu este adaptat.

— Și de ce nu este adaptat? Doar noi știm, în majoritatea cazurilor, ce este dăunător. Pe asta se bazează profilaxia bolilor, tehnica securității, protecția muncii. Observați însă ce pasive sunt toate aceste cuvinte: profilaxia, securitatea, protecția… Cum s-ar spune, să ne ferim de belea! Iar mediul ne furnizează mereu enigme noi: ba iradiațiile, ba arcul de sudură, ba izotopii…

— Bun! Profesorul ridică ambele brațe. Bănuiesc că ai în cap o idee tainică cu privire la acest subiect și abia aștepți ca interlocutorul dumitale să facă ochii mari și să întrebe timid: „Și-atunci?” E în regulă! Uită-te: eu fac ochii mari — profesorul își deschise larg ochii, făcând să sclipească albul lor plin de vinișoare sângerii — și pun această întrebare mult așteptată: și atunci de ce nu știu oamenii să-și dirijeze în mod conștient metabolismul?

— Pentru că au uitat cum se face acest lucru! i-o trânti Krivoșein dintr-o suflare.

— Vax! Profesorul se plesni cu satisfacție peste genunchi. Au știut, dar au uitat? Ca pe un număr de telefon? Interesant!

— Să ne amintim că în creierul omenesc există o cantitate uriașă de celule nervoase inactive. Nouăzeci și nouă de procente, iar la unii indivizi chiar nouăzeci și nouă și ceva. E de necrezut că ele există doar așa, ca o rezervă. Natura nu admite excese. Normal ar fi să presupunem că în aceste celule se păstra o cantitate uriașă de informații care în prezent s-a pierdut. Nu neapărat o informație verbală — în organismul nostru chiar și acum o astfel de informație este redusă, fiind prea grosolană și aproximativă — ci biologică, putând fi exprimată în imagini, sentimente, senzații…

— Stop, știu ce urmează! țipă Androsiașvili cucerit. Marțienii! Nu, mai bine să nu fie marțieni — pentru că, uite, acuși o să se ajungă și pe Marte, și s-ar putea verifica! — ci, să spunem locuitorii unei planete ce a existat odată între Marte și Jupiter și care s-a dezagregat în asteroizi. Acolo trăiau ființe cu organizare superioară. Ele aveau un mediu artificial variat și știau să-și dirijeze organismul pentru a se adapta la acest mediu. Și acești locuitori, presimțind că planeta lor natală se va dezagrega dintr-o clipă într-alta, s-au mutat pe Pământ…

— E posibil ca lucrurile să se fi petrecut și așa, aprobă Krivoșein imperturbabil. În orice caz, trebuie să presupunem că omul a avut strămoși cu organizare superioară, indiferent de unde au provenit aceștia. Și ei s-au sălbăticit, nimerind într-un mediu primitiv și sălbatic, cu condiții de viață grele, în era cainozoică. Arșița, jungla, mlaștinile, fiarele sălbatice — și nici un fel de confort. Viața s-a simplificat, reducându-se la lupta pentru existență, și toată subtilitatea nervoasă s-a dovedit a fi inutilă. Și-așa am pierdut, de-a lungul multor generații, totul: de la scriere până la priceperea de a ne dirija metabolismul… Credeți-mă, Vano Alexandrovici, dacă izolăm azi un orășean în junglă, cu el se va întâmpla același lucru!

— Impresionant! Androsiașvili plescăi satisfăcut din buze. Și celulele în plus din creier au rămas în organism la fel ca apendicele sau părul de la subsuori? Acum înțeleg de ce bunul meu prieten, profesorul Valerno, denumește fantasticul „desfrâu intelectual”.

— Dar de ce? Nu văd legătura…

— Păi pentru că el înlocuiește raționamentele lucide printr-un joc spectaculos al imaginației!

— Ei, asta-i prea de tot, se înfurie Krivoșein. La noi în sistemologie ipotezele de lucru nu se combat cu ajutorul referirilor la părerile cunoscuților. Oricare e acceptabilă, dacă se dovedește rodnică.

— Iar la noi în biologie, tovarășe aspirant, începu deodată să urle Androsiașvili, cu ochii ieșiți din orbite, la noi în biologie, dragul meu, sunt admisibile doar ideile care se bazează pe o abordare materialistă lucidă! Și nu pe țăndările unei planete fantastice! Noi avem de-a face cu un fenomen mai important decât tehnica — cu viața! Și întrucât dumneata te afli acum nu „la voi”, ci „la noi”, te sfătuiesc să nu uiți acest lucru! Orice diletant… pff! Profesorul se calmă și adoptă un ton mai pașnic. În regulă, să considerăm că fiecare dintre noi a spart câte o farfurie. Și acum să vorbim serios. De ce, exprimându-mă delicat, e îndoielnică ipoteza dumitale? În primul rând, despre celulele „inactive” ale creierului. Această definiție din arsenalul tehnic nu este aplicabilă în biologie. Celulele trăiesc. Prin urmare ele sunt funcționale. În al doilea rând, de ce să nu presupunem că aceste miliarde de celule din creier s-au format tocmai ca o rezervă? În definitiv, organismul acumulează și grăsime de rezervă, nu?

Vano Alexandrovici se ridică și-l privi pe Krivoșein de sus în jos.

— Scumpe tovarășe aspirant, mă pricep și eu puțin la tehnică. Orice ai zice sunt, totuși, student la cursul seral al Institutului de electronică din Moscova! Și știu, că la voi… hm! la voi în sistemotehnică există noțiunea sau problema siguranței în funcționare. Siguranța funcționării sistemelor electronice se realizează cu ajutorul rezervei de piese, celule și chiar blocuri. Și atunci de ce să nu admitem că natura a creat și la om aceeași rezervă pentru o activitate sigură a creierului? Pentru că celulele nervoase nu se refac, o știm doar.

— Prea e mare rezerva! spuse aspirantul, clătinând din cap. Un om obișnuit se mulțumește cu un milion de celule din miliardele existente.

— La oamenii talentați lucrează zeci de milioane de celule! Iar la cei geniali… de fapt, la ei n-a măsurat încă nimeni… poate chiar și sute de milioane. Poate că creierul fiecăruia dintre noi are, ca să zic așa, o rezervă pentru activitate genială? Sunt înclinat să cred că tocmai genialitatea, și nu mediocritatea, reprezintă starea naturală a omului.

— Frumos spus, Vano Alexandrovici.

— O, dar văd că ești rău… Oricum, aceste obiecții au aceeași valoare ca și ipotezele dumitale despre marțienii sălbăticiți. Pff! Și dacă ținem seama că eu sunt conducătorul dumitale, iar dumneata doar aspirant, atunci ele au chiar o valoare mai mare! Profesorul se așeză în fotoliu. Dar să ne întoarcem la problema fundamentală: de ce nu stăpânește omul zilelor noastre sistemul vegetativ și metabolismul din propriul său organism? Știi de ce? Pentru că situația încă nu o cere.

— Ia te uită!

— Da. Mediul instruiește organismul omenesc printr-o singură metodă: „repetarea”. Știi doar că pentru formarea unui reflex condiționat trebuie să se repete de nenumărate ori situația în care acționează aceiași excitanți. Așa se naște experiența de viață. Dar pentru a se forma experiența ereditară, din reflexe necondiționate, generațiile trebuie să „repete” timp de milenii… Ai vorbit foarte bine despre informația biologică din organism, neexprimată prin cuvinte. Reflexele condiționate și necondiționate reprezintă tocmai această informație. Iar reflexele se află — e adevărat într-o măsură limitată — sub puterea conștiinței omului. Atunci când aprinzi o țigară, nu stabilești mintal, de la început până la sfârșit, care anume mușchi și cât trebuie să se contracte, după cum nu evoci în creier întregul proces chimic al contracției musculare… Conștiința dă comandă: aprinde o țigară! Mai departe lucrează reflexele — atât cele specifice, căpătate de dumneata ca urmare a faptului că abuzezi de acest detestabil obicei — înmoi țigara între degete, tragi fumul în piept… cât și cele comune, transmise de strămoșii îndepărtați: apuci, respiri și așa mai departe…

Vano Alexandrovici — pentru a ilustra cele spuse sau din necesitate, nu se știe — aprinse o țigară și trimise fumul în sus.

— Vreau să spun că, la om, conștientul dirijează atunci când are ce dirija. În partea operativă a organismului, acțiunea finală, după cum a remarcat încă Secenov, este mișcarea musculară… Îți amintești, nu? Androsiașvili se lăsă adânc în fotoliu și cită cu satisfacție: „Dacă un copil râde la vederea unei jucării, dacă Garibaldi zâmbește când e izgonit pentru dragostea sa excesivă de patrie, dacă tânăra fată tresare la primul ei gând de iubire, dacă Newton creează legi universale și le așterne pe hârtie — în toate actul final îl constituie mișcarea musculară…” Ah, ce minunat scria Ivan Mihailovici! Deci în această parte operativă conștientul are ce dirija, are ce alege, din nenumăratele milioane de reflexe condiționate și necondiționate, pentru fiecare situație deosebită, în afara șablonului. Iar în partea constructivă, unde activează marea chimie a organismului, conștientul n-are ce comanda. Hai, gândește-te singur, ce reflexe condiționate sunt legate la om cu metabolismul?

— Să beau sau să nu beau, puneți-mi mai mult hrean, nu pot să sufăr carnea de porc, fumatul și… Krivoșein se poticni. Ei, hai să mai zicem îmbăiatul, spălatul pe dinți…

— Se pot numi încă vreo zece, aprobă din cap profesorul, dar toate sunt niște reflexe superficiale, pe jumătate chimice, pe jumătate musculare. Iar mai adânc, în organism, reflexele necondiționate sunt legate atât de univoc, încât n-ai ce dirija: dispare oxigenul din sânge — respiri, n-ai carburant suficient pentru mușchi — mănânci, ai eliminat apa — bei, te-ai intoxicat cu substanțe dăunătoare organismului — te îmbolnăvești sau mori. Alternative nu există… Și doar nu se poate spune că viața nu i-a învățat pe oameni ce înseamnă reacțiile metabolice, dimpotrivă, i-a învățat cu brutalitate. Prin epidemii — ce bine ar fi să te lămurești cu ajutorul conștientului și al reflexelor ce bacili îți sunt fatali, și să-i distrugi în organism ca pe niște ploșnițe! Prin foamete — să poți hiberna, ca ursul, nu să te usuci de foame și să mori! Prin răni și schilodiri în tot felul de lupte — să-ți poți regenera brațul smuls sau ochiul scos! Dar e puțin… Tot secretul constă în rapiditatea acțiunii. Reacțiile musculare se petrec în zecimi sau sutimi de secundă, iar cea mai rapidă dintre reacțiile metabolice — secretarea adrenalinei în sânge de către glanda suprarenală — durează secunde. Iar secretarea anumitor hormoni se face simțită doar după ani de zile sau chiar o singură dată în întreaga viață. Așa că, și aici el zâmbi subtil, aceste cunoștințe nu au fost pierdute de organism, ci n-au fost încă însușite. E foarte greu pentru om să „repete” o asemenea lecție…

— … Și de aceea luarea în stăpânire a metabolismului din propriul organism se poate prelungi timp de milioane de ani?

— Mă tem că va fi nevoie chiar de zeci de milioane, oftă Vano Alexandrovici. Noi, mamiferele, suntem locuitori foarte tineri ai Pământului. Treizeci de milioane de ani, este asta o vârstă? Avem totul înaintea noastră.

— N-o să avem nimic, Vano Alexandrovici! explodă Krivoșein. Mediul actual se schimbă de la an la an. Cum de mai poate fi vorba atunci de „repetare” timp de milioane de ani, de repetare a celor trăite? Omul a părăsit calea evoluției naturale. În continuare trebuie să raționăm singuri.

— Asta și facem.

— Cum? Descoperind tot felul de pilule, prafuri, supozitoare antihemoroidale, clisme și regimuri la pat! Sunteți încredințat că prin asta îmbunătățim neamul omenesc? Poate că, dimpotrivă, îl alterăm?

— Nu încerc de loc să te conving să te ocupi de „pilule” și „prafuri”, dacă așa îți convine să numești dumneata noile antibiotice ce se elaborează la catedră. Trăsăturile profesorului Androsiașvili deveniră reci și arogante. Vrei să te ocupi de o altă problemă, mă rog, n-ai decât. Dar e dreptul și datoria mea să-ți explic caracterul ireal și irațional al alegerii unei astfel de teme pentru lucrarea de aspirantură și pentru viitoarea disertație.

El se ridică și scutură mucurile din scrumieră în coșul de hârtie.

— Iertați-mă, Vano Alexandrovici, eu n-am vrut de loc să vă mâhnesc. Krivoșein se ridică și el, dându-și seama că discuția s-a terminat, și că s-a terminat prost. Dar… Vano Alexandrovici, doar există fapte…

— Ce fapte?

— Ei, să zicem rănile lui Cristos”, care apăreau la fanaticii din evul mediu în acele locuri ale palmelor și picioarelor în care, după părerea lor, i s-au bătut cuiele lui Cristos. Sau „arsurile prin sugestie”, când un om impresionabil este atins cu un creion și i se spune că a fost atins cu o țigară aprinsă… În aceste cazuri dirijarea metabolismului se face fără „repetare”, ce ziceți?

— Ascultă, dumneata, aspirant impertinent, vorbi Androsiașvili uitându-se țintă la Krivoșein, câte ivăre de fereastră poți să înghiți dintr-odată?

— Mm-m… Krivoșein își țugui buzele stupefiat. Mă tem că nici unul. Dar dumneavoastră?

— Nici eu. În schimb pacientul meu, de pe vremea când lucram în Clinica de psihiatrie „Pavlov”, a înghițit fără să-i dăuneze prea mult — amintindu-și totul, profesorul își lăsă capul pe spate — „ivăre de fereastră — cinci, lingurițe de ceai din aluminiu — douăsprezece, linguri de masă — trei, sticlă pisată — două sute patruzeci de grame, foarfeci chirurgicale mici — două pereche, furculițe — una, cuie diferite — patru sute de grame…” Ia seama, eu nu-ți citez aici procesul-verbal de autopsie, ci istoricul bolii, pentru că eu însumi am făcut rezecția stomacului. Pacientul era vindecat de mania sinuciderii și probabil că trăiește până în ziua de azi. Așa că — profesorul îl privi pe Krivoșein de la înălțimea erudiției sale — în problemele științifice e mai bine să nu ne orientăm nici după fanaticii religioși, nici după psihopații laici… Nu, nu! și el își ridică brațele citind în ochii lui Krivoșein că e gata de a riposta. Destul, să nu ne mai contrazicem. Încearcă, îndrăznește, n-am să-ți pun piedici. Nu mă îndoiesc că ai să încerci neapărat să reglezi metabolismul cu cine știe ce mașini, prin metode electronice…

Vano Alexandrovici se uită la aspirant obosit și îngândurat, apoi zâmbi.

— Să prinzi pasărea-de-foc cu mâinile goale — ce poate fi mai frumos! Apoi, și țelul e sfânt: un om fără boli, fără bătrânețe — pentru că, în fond, și bătrânețea survine tot din cauza tulburărilor metabolismului… Cu vreo douăzeci de ani în urmă, probabil că și eu m-aș fi lăsat cucerit de această idee. Dar acum… acum trebuie să fac ceea ce se poate face în mod sigur. Chiar dacă nu e vorba decât de pilule…

Krivoșein coti în strada care ducea către Institutul de sistemologie și fu cât pe-aci să se ciocnească cu un bărbat înalt, îmbrăcat cu un fulgarin cam călduros pentru anotimpul acela. Din cauza surprizei, amândoi s-au fâstâcit. Krivoșein făcu un pas spre stânga, pentru ca celălalt să poată trece, în timp ce acesta se dădu spre dreapta. Pe urmă amândoi, cedând locul unul altuia, o luară în direcții opuse. Bărbatul în fulgarin îl privise cu uimire pe Krivoșein.

— Vă rog să mă scuzați, murmurase el, apoi trecu mai departe.

Strada era pustie și Krivoșein auzi în curând pași în urma sa. Întoarse capul. Omul cu fulgarin se ținea pe urmele lui la o oarecare distanță. „Al naibii Onisimov! se înveseli aspirantul. A pus un detectiv pe urmele mele! Perseverent om!” Ca să se convingă, grăbi, pașii. De îndată îl auzi și pe celălalt grăbindu-se. „Ah, lua l-ar gaia! Asta ar mai lipsi acum, să încerc să-mi șterg urmele”. Krivoșein păși din nou liniștit, legănându-se ușor. Și deși avea o senzație neplăcut în spate, gândurile îl copleșiră din nou.

„Înseamnă că Valea a mai făcut o experiență, sau poate chiar mai multe? Se pare că a avut un eșec. Cadavrul transformat în schelet… Dar de ce a început miliția să se amestece în treburile lui? Unde o fi acum? Probabil că Valea al nostru a întins-o cu motocicleta, cât mai departe, până când se liniștesc spiritele. Dar poate că totuși e la laborator?”

Krivoșein se apropie de poarta monumentală a institutului cu ornamentațiile ei de fier forjat. Stâlpii dreptunghiulari din piatră ai porții erau atât de voluminoși, încât în cel din stânga încăpea ușor biroul de informații, iar în cel din dreapta se afla culoarul de trecere. Deschise ușa. Bătrânul Vahterâci, străvechiul păzitor al științei, moțăia în spatele biroului.

— Bună seara! îl salută Krivoșein.

— Bună seara, Valentin Vasilievici! răspunse Vahterâci, fără vreo intenție de a-i controla permisul. Cei de la control se obișnuiseră cu vizitele la orice oră din zi sau noapte ale șefului laboratorului noilor sisteme.

După ce intră în parc, Krivoșein, privi în urma sa. Lunganul cu fulgarin se învârtea în preajma porții. „Asta e, mititelule, gândi Krivoșein satisfăcut. Sistemul permiselor se justifică întrutotul”.

Ferestrele clădirii nu erau luminate. Lângă ușă, în întuneric, se zărea vârful roșu al unei țigări. Krivoșein se așeză sub copaci, se uită atent într-acolo și desluși pe fondul cerului înstelat un chipiu de uniformă. „Nu, pentru astăzi mi-am luat porția de miliție. Îmi ajunge. Trebuie să mă duc acasă” își spuse el, apoi râse și o porni „acasă la el”.

O luă în direcția porții, dar își aduse aminte de omul cu fulgarin și se opri locului. „Eh, asta n-ar fi conform regulilor, ca cel urmărit să vină în întâmpinarea urmăritorului. Lasă-l să mai muncească”. Krivoșein o apucă spre capătul opus al parcului, acolo unde ramurile bătrânului stejar se aplecau peste lănciile de fontă ale gardului. De pe o cracă sări pe trotuar și o porni spre cartierul academicienilor.

„Totuși, ce i s-o fi întâmplat? Și cine o fi acest tânăr care m-a întâmpinat la aeroport? M-a derutat telegrama. L-am luat drept Valentin! De fapt seamănă, și încă foarte mult. Nu cumva?… E clar că Valea n-a stat anul ăsta cu brațele încrucișate. Păcat că n-am corespondat. Oameni meschini, ah, ce meschini am fost. Fiecare s-a străduit să demonstreze că se va descurca fără celălalt, urmărind să-l uimească după un an, la reîntâlnire, cu rezultatele obținute! Obținute de el! Păi sigur, forma superioară de proprietate… Uite că am uimit pe dracu! Datorită meschinăriei compromitem o cauză măreață. Prin meschinărie, nesăbuință, frică… Nu trebuia s-o luăm razna în direcții diferite, ci chiar de la început să atragem alături de noi oameni valoroși, adevărați, ca Vano Alexandrovici, de pildă. Da, dar pe atunci nu-l cunoșteam, iar acum, cum să încerc să-l atrag, când trece ca o vijelie pe lângă mine și mă privește ca pe un diavol…”

…Totul s-a întâmplat într-o primăvară, la sfârșitul lunii martie. Krivoșein abia începuse să-și dirijeze propriul său metabolism. Preocupat de propria sa persoană, el nici nu băgase de seamă primele semne ale primăverii, până când aceasta i-a atras singură atenția asupra ei. De pe acoperișul clădirii cu cinci etaje a sectorului de chimie un țurțure de gheață, de vreo cincisprezece kilograme, era cât pe-aci să-i cadă în cap. Dacă țurțurele ar fi căzut cu un centimetru mai spre stânga, s-ar fi terminat cu experiențele asupra metabolismului său, ca și cu organismul propriu-zis, de altfel. Dar țurțurele i-a sfârtecat doar urechea dreaptă, i-a fracturat clavicula și l-a doborât la pământ.

— Nenorocire! Of, ce nenorocire!.. auzi vocea lui Androsiașvili, când își veni în fire. Acesta stătea în genunchi, aplecat deasupra lui, pipăindu-i capul și deschizându-i paltonul la piept. Am să-l omor pe administratorul ăsta care nu curăță zăpada de pe acoperișuri! și el agită pumnul furios. Ai să poți merge? întrebă apoi și-l ajută pe Krivoșein să se ridice în picioare. Nu-i nimic, capul e relativ întreg, clavicula se va suda în vreo două săptămâni. Putea să fie mai rău… Țin-te bine, am să te duc la policlinică.

— Vă mulțumesc, Vano Alexandrovici, am să pot merge și singur, răspunse el cât mai vesel cu putință, deși capul îi vâjâia, ba chiar schiță și un zâmbet. Am să ajung, e aproape…

Și o porni repede, aproape alergând.

Reuși de îndată să oprească sângele care-i curgea din ureche. Dar brațul drept îi atârna ca o cârpă.

— Am să le telefonez să pregătească mașina electrică de sudură! strigă profesorul în urma lui. Poate că o să-ți coase urechea!

Odată ajuns în odaia sa, Krivoșein prinse, în fața oglinzii, cele două jumătăți de ureche sfârtecate cu bandă de lipit și șterse cu un tampon de vată sângele închegat. Cu asta o scoase repede la capăt. După numai zece minute pe locul rupturii rămăsese doar o cicatrice de culoare roz și câteva picături de ser sanguin. După o jumătate de oră dispăru și cicatricea. Dar pentru a-și suda clavicula fracturată a trebuit să stea toată seara culcat în pat și, concentrându-și voința, să comande vaselor, glandelor, mușchilor.

Dimineața se hotărî să se ducă la cursul lui Androsiașvili. Venise în amfiteatru mai devreme, ca să ocupe un loc mai depărtat, mai ferit privirilor. Și totuși nu reuși să-l evite pe profesor. Acesta tocmai le dădea indicații studenților unde să atârne planșele. Krivoșein încercă să se fofileze, dar era prea târziu.

— Ce cauți aici? De ce nu ești la clini… Vano Alexandrovici se întrerupse brusc, fără să-și ia ochii de la urechea aspirantului și de la brațul drept cu care acesta strângea caietul la piept. Ce înseamnă asta?

— Dumneavoastră spuneați ceva despre zeci de milioane de ani, Vano Alexandrovici, nu se putu reține Krivoșein să nu facă pe grozavul. Totuși, se poate și fără „repetare”.

— Prin urmare… Reușește?! articulă Androsiașvili. Cum?

Krivoșein își mușcă buza.

— M-m-m… mai târziu, Vano Alexandrovici, mormăi el stângaci. Eu însumi trebuie să mă lămuresc mai întâi de toate astea…

— Dumneata însuți? Profesorul ridică din sprâncene. Nu vrei să-mi povestești? Chipul lui se întunecă. Bine, cum dorești… Te rog să mă scuzi! și se înapoie la masa de lucru.

Începând din ziua aceea el îi răspundea aspirantului la salut cu o politețe glacială, dar nu intra în vorbă cu el. Iar Krivoșein, ca să nu-l mustre prea tare conștiința, se cufundă în experiențele asupra propriei sale persoane. Într-adevăr, avea încă multe de lămurit…

„Parcă eu n-am dorit să le vorbesc tuturor despre descoperirea mea, să văd interesul arzător care se stârnește, să trăiesc momentele de încântare, de glorie… se justifica Krivoșein față de el însuși și față de nevăzutul Androsiașvili, în timp ce pășea pe aleea cu castani. Pentru că, spre deosebire de psihopați, eu aș fi putut explica totul… E adevărat, la alți oameni chestiile astea nu sunt deocamdată aplicabile. Ei nu au constituția necesară. Mai important decât toate însă e faptul că posibilitatea a fost demonstrată, că există o cunoaștere a ei… Da, chiar dacă descoperirea s-ar limita numai la faptul că poți să-ți vindeci singur rănile, fracturile, să nimicești bolile dinăuntrul tău! Tocmai asta e nenorocirea că natura nu furnizează niciodată exact atât cât e nevoie pentru binele oamenilor, ci totdeauna sau mai mult, sau mai puțin. Eu am căpătat mai mult… Probabil că eu aș fi putut să mă transform și într-un animal. Un animal care să nu semene de loc cu cele ce trăiesc pe Pământ… Asta se poate. Totul se poate. Tocmai asta mă înspăimântă”. Krivoșein oftă din adâncul sufletului.

…Fereastra și ușa cu geam de la balconul etajului cinci păreau ușor luminate, ca și cum acolo ar arde o lampă de birou. „Înseamnă că e acasă?!” Krivoșein urcă scările. În fața ușii apartamentului se scotoci din obișnuință prin buzunare, dar își aduse aminte că a aruncat cheia încă acum un an. Se blagoslovi cu o înjurătură. Își închipui ce efect ar fi avut o intrare neașteptată: „Actele dumneavoastră, cetățene!” Ca și în trecut, nu exista o sonerie, așa că a trebuit să bată la ușă.

Drept răspuns se auziră niște pași ușori și repezi, Inima începu să-i bată mai repede. Broasca țăcăni și… în fața lui, în antreu, stătea Lena.

— Oh, Valea, ești întreg, sănătos! Ea îi cuprinse gâtul cu palmele calde, îl examină dintr-o privire, îi mângâie părul, se lipi de el și începu să plângă. Valea, dragul meu… Și eu care credeam… Aici se vorbesc atâtea… Se spun atâtea! Sun la tine la laborator — nu răspunde nimeni… Sun la institut și întreb despre tine, unde ești, ce-i cu tine? Mi se închide telefonul… Vin aici, nu te găsesc… Mai târziu am aflat cum că tu… O înecă plânsul. Apoi furioasă: prostii!

— Ei hai, Len, lasă nu trebuie… Ce-i cu tine? Krivoșein simți o dorință puternică s-o strângă la piept. Abia se putu stăpâni.

Ca și cum n-ar mai fi existat nimic. Nici descoperirea nr. 1, nici un an de muncă încordată și nebunească la Moscova, unde alungase din el tot trecutul… Nu o dată Krivoșein — pentru liniștea sa sufletească — hotărâse să alunge din amintire și chipul Lenei. Știa cum se face asta: trimiți în scoarța cerebrală o cantitate de sânge cu un conținut ridicat de glucoză, provoci oxidarea unei anumite zone și informația s-a șters pentru totdeauna din celulele nervoase. Dar n-a vrut s-o facă… Sau n-a putut? „A dori” și „a putea” — cum să delimitezi asta în tine însuți? Și iată că acum pe umărul lui plânge Lena, iubita, plânge pentru că e îngrijorată de soarta sa. Trebuie s-o liniștească:

— Încetează, Lena. După cum vezi, totul e în regulă. Ea se uită atent la el. În ochii umezi se putea citi o bucurie ușor umbrită de un sentiment de vinovăție.

— Val… nu ești supărat pe mine, nu? Ți-am spus atunci atâtea lucruri… Nici nu știu bine ce anume. Ca o proastă! Te-ai simțit jignit, da? Și eu mi-am zis că… Totul s-a terminat. Dar când am aflat că ți s-a întâmplat ceva rău… Ea ridică din sprâncene, n-am mai putut. Am venit fuga aici, vezi… Uită, te rog, da? Să uităm totul, da?

— Da, spuse din toată inima Krivoșein. Hai în casă.

— Oh, Valea, tu nu-ți dai seama cum m-am speriat. Tot îl mai ținea de umeri, ca și cum i-ar fi fost teamă că-l pierde din nou. Și anchetatorul ăsta, și tot felul de întrebări!

— Te-a chemat și pe tine?

— Da.

— Aha, păi sigur: „cherchez la femme”!

Intrară amândoi în cameră. Totul rămăsese ca în trecut: o canapea cenușie, biroul ieftin, două scaune, un dulap-bibliotecă, cu reviste îngrămădite deasupra, până în tavan, un șifonier cu oglinda prinsă într-o parte… În colț, lângă ușă, două haltere mici, puse în cruce, una peste alta.

— Așteptându-te, am dereticat puțin pe aici. Se adunase la praf. Ușa de la balcon trebuie bine închisă, la plecare… Lena se apropie din nou de el. Val, ce s-a întâmplat de fapt?

„Dacă ar ști!” oftă Krivoșein în gând.

— Nimic îngrijorător. Dar s-a făcut mult zgomot…

— Dar ce vrea miliția?

— Miliția? Păi… au chemat-o, și atunci a venit. Dacă ar fi chemat pompierii, ar fi venit și pompierii.

— Oh, Valea… Ea își puse mâinile pe umerii lui Krivoșein și-și încreți nasul ca o fetișcană. De ce ești tu așa?

— Cum sunt? întrebă el, simțind că își pierde mințile.

— Păi, așa… Deși om în toată firea, parcă, și totuși neserios. Și eu, când sunt cu tine, devin o fetișcană în toată puterea cuvântului… Val, dar unde e Viktor, ce-i cu el? Spune-mi. Ochii i se măriră speriați. E adevărat că ar fi spion?

— Viktor? Ce fel de Viktor?

— Dar ce-i cu tine? Vitea Kraveț, laborantul tău, nepot de gradul trei.

— Nepot… Laborant… Krivoșein se pierdu pentru o clipă. Aha, înțeleg! Deci despre asta e vorba…

Lena își împreună palmele cu zgomot.

— Valea, ce-i cu tine? Nu vrei să-mi povestești ce s-a întâmplat la voi, acolo?

— Iartă-mă, Lena… Am avut un moment de zăpăceală. Dar desigur, Petea, adică Viktor Kraveț, primul meu laborant, nepot de gradul trei… E un tânăr foarte simpatic, cum să nu… Ea îl privea într-una cu ochii mari deschiși. Nu te mira, Lena, e doar o pierdere temporară a memoriei… Așa se întâmplă întotdeauna după… După un șoc electric. O să treacă, nu-i nimic grav… Deci, spui că s-a și răspândit zvonul că e spion? Ah, această Academie de științe!

— Prin urmare e adevărat că la tine în laborator s-a produs o… catastrofă?! Dar de ce, de ce îmi ascunzi mie totul? S-ar fi putut să te… Ea își acoperi fața cu mâinile. Nu!

— Încetează, pentru Dumnezeu! spuse enervat Krivoșein. Se îndepărtă de ea și se așeză pe un scaun. S-ar fi putut — nu s-ar fi putut, s-a întâmplat — nu s-a întâmplat! După cum vezi totul e în regulă, („aș vrea eu ca totul să fie chiar așa!”) Nu pot să povestesc nimic până nu mă dumiresc cum trebuie… Și, în general — el se hotărî să treacă la atac — de ce suferi atât? Ei, un Krivoșein mai mult sau unul mai puțin pe lume — mare nenorocire! Ești tânără, frumoasă, copii n-ai… Ai să-ți găsești un altul, mai bun decât o gloabă bătrână ca mine. Dacă ar fi să-l luăm chiar pe acest Petea… Viktor Kraveț… N-ați fi o pereche potrivită?

— Iar începi cu asta? Ea zâmbi, veni în spatele lui și îi luă capul, strângându-l la pieptul ei. Ce tot îi dai zor mereu cu Vitea și iar Vitea? N-am eu nevoie de el. Chiar dacă ar fi poleit cu aur. El nu e ca tine, înțelegi? Și gata. Și nici ceilalți nu sunt ca tine. Eu o știu asta foarte bine.

— Hm?! Krivoșein se îndreptă.

— Ce „hm”, ce „hm”! Prostule, gelosule! Doar nu-ți închipui că am stat toate serile acasă, ca o călugăriță. Am fost invitată, mi s-a făcut curte, mi s-a vorbit de intenții serioase… Știi, totuși, parcă nici unul nu-i așa cum ar trebui! jubila ea. Nu sunt ca tine — și gata! Până la urmă tot la tine aș fi venit…

Krivoșein simțea în ceafă căldura trupului ei, simțea palmele ei moi pe ochii săi și fu cuprins de o fericire, ce nu se putea compara cu nimic. „Să tot stai așa, să stai mereu. E ca și cum ai fi venit obosit de la lucru. Și ea e aici… Și nu s-a întâmplat nimic deosebit… Cum nu s-a întâmplat nimic? El se încordă. S-a întâmplat! Aici, la ei, s-a petrecut ceva serios. Iar eu stau să-i fur mângâierile!”

El se desprinse și se ridică în picioare.

— Bine, Len. Te rog să mă scuzi, dar n-am să te conduc. Mai stau puțin și mă culc. Nu prea mă simt bine după… După această încurcătură.

— Atunci să rămân?

Suna pe jumătate a întrebare, pe jumătate a răspuns. Pentru o clipă Krivoșein fu cuprins de o gelozie turbată. „Să rămân?” întreba ea — și celălalt, se înțelege, era de acord. Sau îi spunea chiar el: „Rămâi astăzi aci”. Și ea rămânea…

— Nu, Len, du-te acasă, și el zâmbi strâmb.

— Deci tot mai ești supărat pentru chestia aia, da? Îl privi cu reproș și se întristă. Ești un prost, Valea! Un mare prost! Se întoarse spre ușă.

Krivoșein rămase în mijlocul camerei și asculta. Broasca țăcăni în închizătoare, apoi se auziră tocurile Lenei pe scară… Pocni și ușa de la intrare… Pași repezi și ușori răsunară pe asfalt. El se repezi în balcon, ca s-o cheme îndărăt, dar briza serii îl dezmetici. „Ia te uită, doar am văzut-o și m-am topit! Interesant. Ce i-o fi spus ea atunci? În sfârșit, la dracu cu frământările astea de anul trecut! Se înapoie în cameră. Trebuie să mă lămuresc despre ce-i vorba… Stop! Trebuie că are un jurnal. Sigur că da!”

Krivoșein începu să tragă sertarele biroului. Arunca pe jos reviste, dosare, mape, bibliorafturi, cerceta în fugă caietele… „Nu e ăsta, nici ăsta”… Pe fundul sertarului de jos zări o rolă de magnetofon, plină cam pe un sfert cu bandă; pentru o clipă uită ce căutase. Luă de pe dulap magnetofonul portativ, șterse praful de pe el, puse rola, apăsă pe butonul de redare.

După un scurt șuierat se auzi în difuzorul magnetofonului o voce puțin răgușită, pronunțând neglijent terminațiile cuvintelor:

— Pe baza dreptului primilor descoperitori — ne luăm răspunderea pentru cercetarea și utilizarea descoperirii sub denumirea…

— … „Sinteza biologică artificială a informației”, interveni cu importanță o altă voce (semănând exact cu prima). Nu e prea frumos spus, dar, în schimb, e corect.

— Merge… „Sinteza biologică artificială a informației”. Noi ne dăm seama că această descoperire este legată direct de viața omului, așa cum n-a fost niciuna din descoperirile de până acum. Ea poate deveni o primejdie uriașă, sau o fericire pentru omenirea întreagă. Ne luăm obligația să facem tot ce stă în puterile noastre pentru a aplica această descoperire la îmbunătățirea vieții oamenilor…

— Ne angajăm că până când nu vom cerceta toate posibilitățile descoperirii…

— … și până când n-o să ne fie clar cum s-o utilizăm spre binele oamenilor, cu o absolută siguranță…

— … să n-o transferăm în alte mâini…

— … și să nu publicăm nici o informație despre ea.

Krivoșein asculta cu ochii aproape închiși. Se transportase parcă în noaptea aceea de mai, când făcuseră acest jurământ.

— Jurăm să nu dezvăluim nimic despre descoperirea noastră, nici pentru bunăstare, nici pentru glorie, nici pentru nemurire, până când nu vom fi siguri că nu poate fi folosită împotriva oamenilor. Mai curând vom distruge toată munca noastră, decât să admitem acest lucru.

— Jurăm! rostiră amândouă vocile în cor, dar puțin decalate. Banda se termină.

Tare flecăreți mai eram pe atunci… Așadar, jurnalul trebuie să fie pe-aproape. Krivoșein se apucă din nou să scotocească prin birou și, după câteva clipe, ținea în mână un caiet cu coperte galbene, cartonat, mare și gros cât o carte. Pe copertă nu era scris nimic. Totuși Krivoșein se convinse îndată că a găsit ceea ce căuta. Cu un an în urmă, când sosise la Moscova, își cumpărase un caiet exact la fel, cu coperte galbene, ca să-și țină jurnalul.

Se așeză la birou, își aranjă lampa cât mai comod, aprinse o țigară și deschise caietul.