Corăbii astrale

Capitolul I. ÎN PRAGUL DESCOPERIRII

— Când ați sosit, Alexei Petrovici? Nici nu mai știu câți au întrebat de dumneavoastră!

— Chiar astăzi! Dar bagă bine de seamă: nu sunt acasă pentru nimeni! Acum închide, te rog, fereastra din odaia alăturată.

Alexei Petrovici își scoase vechea lui manta de ploaie, își șterse cu batista sudoarea de pe față și după ce-și netezi părul blond, rărit pe la tâmple, se. așeză într’un fotoliu. Aprinse o țigară, dar se ridică îndată, negăsindu-și astâmpăr și porni să ninsoare încăperea în lung și în lat, strecurându-se printre dulapurile și birourile îngrămădite într’însa.

— E oare cu putință?! exclamă el cu glas tare.

Apropiindu-se de un dulap, el deschise în lături ușile lui masive, de stejar. În semiîntunerecul ce stăpânea între pereții dulapului, se deslușeau liniile albe ale rafturilor. Pe unul dintre ele se afla o cutie cubică, de carton galben, lucios și tare ca osul. De-a-curmezișul unei fețe a cubului era lipită o etichetă cenușie, acoperită de litere chinezești, desenate cu tuș negru. Ici, colo, pe celelalte fețe ale cutiei, se zăreau urmele rotunde ale ștampilelor poștale.

Cu degetele sale lungi și palide, Alexei Petrovici atinse ușurel cartonul.

— Tao-Li, prieten necunoscut! A sosit timpul să ne apucăm de lucru.

După ce închise cu grijă ușile dulapului, profesorul Alexei Petrovici Șatrov deschise o servietă roasă și ponosită de mult ce fusese purtată și scoase dintr’însa un caiet cu scoarțe cenușii, cu filele mucezite din pricina umezelii. Apoi, plin de băgare de seamă, se apucă să desfacă filele mucezite și lipite între ele, cercetând cu lupa coloanele de cifre înșiruite de-a-lungul lor.

Din când în când, părăsindu-le, profesorul începea să facă tot felul de calcule într’un alt caiet mai mare.

Grămăjoara de mucuri și de chibrituri arse din scrumieră creștea necontenit, iar aerul, din încăpere devenise albăstrui din pricina fumului de țigară. Sub sprâncenele stufoase, ochii nespus de limpezi ai profesorului Șatrov străluceau. Fruntea lui înaltă și gânditoare, maxilarele puternice și nările bine conturate, îți întăreau impresia că omul acela stăpânește o forță intelectuală neobișnuită, pe care o răspândea în jur prin toți porii făpturii Iui și care îi dădea înfățișarea unui fanatic.

În cele din urmă, savantul puse caietul de o parte.

— Da, șaptezeci de milioane de ani! Șaptezeci de milioane!! Șatrov făcu un gest brusc cu mâna, ca și cum ar fi vrut să străpungă ceva care se înălța aevea în fața lui, privi în jur, clipi din ochi cu șiretenie și exclamă iarăși: Șaptezeci de milioane!… Numai să nu-mi fie frică!

Profesorul tăcu și începu tacticos să facă rânduială pe masa de lucru. După ce isprăvi, se îmbrăcă și plecă acasă.

Șatrov intră grăbit în odaia sa. După ce aruncă o privire asupra statuetelor de bronz, răspândite prin toate ungherele, se așeză la birou și deschise un album. Pe masa biroului acoperită cu o mușama neagră și lucioasă, trona un crab de bronz, care purta în spinare o călimară uriașă.

Profesorul Șatrov era un pasionat pictor amator și își găsea întotdeauna liniștea, desenând. De astă dată însă, nici îndeletnicirea pe care o îndrăgea atât, nu-l ajută să-și potolească nervii. Pierzându-și răbdarea, Șatrov închise pe neașteptate albumul și se ridică. Luă un teanc de note muzicale și se așeză la vechea sa orgă. Curând, sunetele melodioase ale Intermezzo-ului de Brahms umplură toată încăperea. Cânta arareori și fără prea multă pricepere, dar întotdeauna se apuca plin de îndrăsneală să descifreze bucățile cele mai grele. Își îngăduia acest lucru numai atunci când era singur și din pricina asta nu se sinchisea de stângăcia lui.

Urmărind îndeaproape cu ochii săi miopi semnele portativului, profesorul își trecea prin minte toate amănuntele călătoriei făcute. Pentru un om ca el, deprins să-și desfășoare munca numai între cei patru pereți ai biroului, călătoria aceasta fusese cu totul neobișnuită.

Un fost elev de-al său, care părăsise facultatea de matematici și studiase astronomia, elaborase o teorie originală asupra mișcării în spațiu a sistemului solar. În răstimp, între profesor și Victor — așa se numea fostul său elev — se legase o strânsă prietenie. Din cele dintâi zile ale războiului, Victor plecase voluntar pe front și fusese repartizat la o școală de tanchiști, unde urmase niște cursuri îndelungate. În tot acest timp el muncise cu aceeași râvnă, străduindu-se să-și desăvârșească teoria. La începutul anului 1943, Șatrov primi o scrisoare, în care Victor îl anunța că izbutise să-și ducă lucrarea la bun sfârșit. Victor îi făgăduise să-i trimită caietul cu expunerea amănunțită a teoriei, de îndată ce va transcrie toate însemnările pe curat. Fusese ultima scrisoare pe care o primise Șatrov, căci, scurt timp după aceea, Victor căzuse într’o aprigă luptă de tancuri.

Și astfel, Șatrov nu mai primi caietul făgăduit. În urma unor asidue cercetări — fără niciun rezultat din păcate — ajunse la concluzia că Victor nu mai avusese vreme să-i trimită însemnările, deoarece unitatea lui intrase pe neașteptate în luptă.

Curând după terminarea războiului, Șatrov avu norocul să întâlnească chiar în orașul în care locuia, pe maiorul care comandase unitatea de tancuri; acesta luase parte la lupta în care căzuse Victor și se afla acum la Leningrad, pentru a urma un tratament medical. Maiorul îl încredința că tancul în care se afla Victor, nu arsese, deși fusese lovit în plin de un proectil și îi împărtăși speranța de a mai putea găsi caietul, negreșit, numai dacă Victor l-ar fi purtat asupră-i. După părerea lui, tancul se afla și acum pe locul unde se desfășurase lupta, deoarece la scurt timp regiunea fusese minată în întregime. Plin de nerăbdare, Șatrov plecase împreună cu maiorul într’acolo.

…Și acum, prin fața ochilor săi ațintiți asupra semnelor mărunte ale portativului, se perindau întâmplările pe care le trăise de curând…

— Opriți, tovarășe profesor! Niciun pas mai departe! strigă maiorul, care rămăsese puțin în urmă.

Șatrov, pe cât de uscățiv, pe atât de vioi, se supuse lăsându-și capul în piept.

Înaintea lor, pe întinderea scăldată de soare a câmpului, iarba înaltă și deasă stătea neclintită. Pe frunzele verzi ale copacilor, picăturile de rouă străluceau ca mărgăritarele; corolele pufoase și înmiresmate ale florilor albe, inflorescențele conice și violete de epilobium, se mândreau și ele cu aceleași podoabe. Gângănii mărunte cât un grăunte, desmorțite de soarele dimineții, bâzâiau și se roteau de zor pe deasupra ierbii înalte și lucioase. Ceva mai departe, pădurea răscolită cu trei ani în urmă de obuze, așternuse peste pământ umbra ei bogată și odihnitoare; doar ici, colo, zăreai presărate luminișuri, care aminteau rănile greu de vindecat ale războiului. Dar acolo, în chica îmbietoare și necosită a ierbii, se ascundea moartea semănată de mâna dușmanului și neînvinsă încă de vreme și de natură.

Iarba dăruise un vestmânt proaspăt și nou pământului sfârtecat de obuze, de mine și de bombe, brăzdat de șenilele tancurilor, presărat mai la fiece pas de schije și stropit de sânge…

În fața lui Șatrov se iviră tancurile distruse. Erau ascunse pe jumătate în buruieni și aveau carapacele de oțel ciopârțite și năpădite de rugină; cu țevile turnurilor când ridicate semeț în văzduh, când plecate cu umilință în pământ, păreau în mijlocul câmpului înflorit niște înspăimântătoare cocoașe. Ceva mai la dreapta, în adâncitura unei mici văgăuni, zăceau încremenite trei tancuri arse, îngrămădite unul peste altul. Tunurile nemțești priveau drept în ochii lui Șatrov, ca și cum o ură de moarte le-ar fi îmboldit și acum să țintească pline de furie mestecenii albi și firavi, adunați la marginea pădurii.

Ceva mai departe, pe un mic dâmb, un tanc încălecase un altul răsturnat într’o rână. Tufele de ivan-ceai [1] lăsau să se vadă o parte din turela pe care era desenată o cruce de un alb spălăcit. Mai la stânga se zărea un alt tanc, cu blindajul acoperit de o culoare gris-roșiatică; țeava lungă a tunului era aplecată spre pământ, iar capătul ei îngropat în iarba deasă.

Pe tot întinsul câmpului înflorit nu aflai străbătând nicio potecă și nu simțeai nicio urmă de om sau altă vietate; în desișul buruienilor nu se auzea niciun sgomot. Când și când, liniștea desăvârșită a văzduhului era turburată de strigătul speriat al unei gaițe, sau de huruitul depărtat al vreunui tractor.

Maiorul, urcat pe trunchiul unui copac doborît, stătu nemișcat multă vreme. Cei doi oameni care-l însoțeau și șoferul lui îi împărtășiră tăcerea, păstrând și ei o clipă de reculegere în amintirea ostașilor sovietici care luptaseră pe acele locuri…

Scena aceasta îi reaminti fără voie lui Șatrov de inscripția latină plină de o solemnă tristețe, aflată deasupra ușii de intrare a sălilor de anatomie:

„Hic locus est ubi mors gaudet securrere vitam”, ceea ce însemnează: „Acesta este locul unde moartea triumfă, ajutând vieții”.

Comandantul grupului de pionieri, un sergent mic de stat se apropie de maior.

Buna lui dispoziție i se păru lui Șatrov cam deplasată.

— Putem să începem, tovarășe maior? întrebă el cu un glas răsunător. De unde s’o pornim?

— De aici, spuse maiorul, arătând cu bastonul către un tufiș de păducel. Direcția, de-a-dreptul spre mesteacănul de colo…

Sergentul și cei patru ostași, care-l însoțeau, se apucară să curețe câmpul de mine.

— Dar tancul lui Victor pe unde-i? întrebă Șatrov cu jumătate de glas. Văd împrejur numai tancuri nemțești.

— Priviți în partea asta! spuse maiorul, arătând cu mâna spre stânga. Uitați-vă acolo… De-a-lungul grupului de plopi… Micul mesteacăn de pe culmea dealului îl zăriți? Da?… Ei bine, în dreapta lui se află un tanc…

Șatrov își încordă privirea. Într’acolo, un mic mesteacăn, rămas ca prin minune nevătămat pe câmpul de luptă, își înălța în văzduh freamătul sfios al ramurilor gingașe și plăpânde. La doi pași de tulpina lui, în mijlocul buruienilor, se ridica un morman de.metal sfărâmat, care părea de departe o uriașă pată roșiatică, brăzdată de dungi negre.

— Vedeți? întrebă maiorul și la gestul de încuviințare al profesorului, adăugă: Ceva mai la stânga, colo în față, este tancul meu… Uite, tancul acela ars, de culoare neagră, roșiatică… În ziua aceea am…

Glasul maiorului se frânse fără veste, iar Șatrov nu-i mai auzi spusele.

— Gata! strigă sergentul, apropiindu-se de ei, îndată ce isprăvi lucrul.

Profesorul și maiorul porniră într’acolo. Tancul îi apăru lui Șatrov asemeni unui craniu uriaș, ciopârțit, în care rânjeau găurile negre ale proiectilelor. Carapacea de oțel, îndoită și rotunjită de tăria flăcării, era acoperită de rugină.

Ajutat de șofer, maiorul se urcă pe tancul distrus, își vârî capul prin deschizătura turelei și aruncă o privire înăuntru. Șatrov se cățăra și el pe partea dinainte a blindajului și se opri în fața lui. Maiorul își trase umerii din deschizătura turelei, clipi din ochi, orbit de lumina puternică a soarelui și-i spuse cu asprime:

— Dumneavoastră nu trebuia să urcați… Împreună cu sergentul voi controla fiecare colțișor… Numai dacă nu vom găsi nimic, veți putea cerceta și dumneavoastră încăperea tancului, ca să vă încredințați…

Sergentul se strecură cu multă îndemânare în pântecul învelit cu carapacele de oțel și-i ajută maiorului să intre și el. În cuprinsul tancului stăpânea un aer greu, îmbibat de un miros de mucegai și de ulei. Deși lumina zilei pătrundea din belșug prin găurile proiectilelor, maiorul aprinse lanterna, voind să aibă mai multă siguranță. Stând aplecat, el se străduia să deosebească în haosul de metal sfârtecat, ce anume fusese distrus în întregime: mai apoi încercă să se transpună în situația ostașului care comandase tancul, nevoit să ascundă în cuprinsul încăperii blindate un lucru de preț și se apucă îndată să cerceteze în mod sistematic toate ungherele și ascunzătorile posibile.

În răstimp, sergentul se furișase în cabina motorului și se tot învârtea pe acolo, gâfâind.

Șatrov, care rămăsese să-i aștepte afară, lângă deschizătura turelei, își muta greutatea corpului când pe un picior, când pe altul. De fiecare dată, nisipul presărat pe carapacea de oțel îi scârțâia sub tălpi.

Obosit de atâta căutare zadarnică, maiorul era cât pe ce să-și piardă orice nădejde… deodată, privirile îi căzură asupra unui port-hart, vârît între perna și speteaza unui scaun, care scăpase nevătămat, ca prin minune. Plin de nerăbdare, îl trase de acolo și începu să-I cerceteze cu băgare de seamă. Pielea albicioasă și scorojită rămăsese intactă; prin învelișul mat al celuloidului se deslușea o hartă înverzită de mucegai. Chipul maiorului se încruntă; cu sufletul stăpânit de teama unei noi desamăgiri, el desprinse încetișor copcile ruginite ale porthartului și găsi sub harta împăturită un caiet cu scoarțe cenușii.

— Mda, mda! mormăi maiorul, ne mai putându-se stăpâni.

— Ați găsit? întrebă Șatrov, aplecându-se îngrijorat deasupra turelei.

— Ceva am găsit… uitați-vă și dumneavoastră, răspunse maiorul, întinzându-i port-hartul prin deschizătura turelei.

Șatrov îl luă nerăbdător, scoase caietul și desfăcu cu grijă foile lipite între ele și îndată ce văzu coloanele de cifre scrise de mâna lui Victor, scoase o exclamație de bucurie.

Maiorul se strecură afară. O adiere ușoară de vânt aduse până la ei mirosul înmiresmat al florilor. Mesteacănul mlădios își fremăta frunzișul, plecându-și crengile deasupra tancului, ca și cum ar fi fost cuprins de o tristețe nemărginită. În înaltul albastru al cerului, nori albicioși pluteau alene, iar în depărtare se auzea strigătul somnoros și monoton al cucului…

Șatrov nici nu băgă de seamă că ușa se deschisese încet și soția lui intrase în odaie. Cu ochii albaștri și plini de bunătate, ea îl privi îngrijorată, așa cum stătea, îngândurat, cu mâinile uitate pe clapele de sidef ale orgei.

— Pot să pun masa, Alioșa?

Șatrov lăsă încetișor capacul orgii.

— Pui iarăși ceva la cale, nu-i așa? întrebă ea aproape în șoaptă, scoțând farfuriile din bufet.

— Poimâine plec la observator, la Belschi, pentru două-trei zile.

— Nu te mai recunosc, Alioșa! Tu, care nu ieșeai din casă cu lunile și-ți treceai vremea numai și numai aplecat asupra mesei de lucru… așa, din senin… ce s’a întâmplat cu tine? Bănuiesc că la mijloc este înrâurirea…

— Înrâurirea lui Davîdov, de sigur? îi întregi Șatrov spusele, râzând. Zău că nu, Oliușca! El habar n’are…. Doar nu l-am mai văzut din 1941…

— Dar nu e săptămână să nu vă scrieți…

— Exagerezi, Oliușca! Davîdov este plecat acum în America, la Congresul Geologilor… Tii… bine că mi-ai adus aminte… zilele astea trebue să se întoarcă… Chiar astăzi o să-i scriu!

— De bună seamă că sunt surmenat… Și îmbătrânesc… Părul îmi cărunțește, îmi cade și… parcă mă prostesc pe zi ce trece, mormăia Șatrov uneori, în vreme ce-și cerceta hârtiile aflate pe masă, sau se apuca să scrie.

Încă de mult se simțise cotropit de o oarecare moleșeală. Păinjenișul monoton al ocupațiilor de fiecare zi se țesea de ani întregi în jurul lui, învăluindu-i creierul. Gândul nu mai țâșnea în sbor cu vioiciunea de odinioară și nu-și mai întindea până departe aripile-i puternice. Pășea ca un cal împovărat, sigur, încet și plictisit. Șatrov înțelegea că starea lui se datora oboselii pe care o strânsese într’însul de atâta vreme. Prietenii și colegii îl sfătuiseră în repetate rânduri să caute cât mai des răgazul unor clipe plăcute, ba chiar să-și ia un concediu îndelungat. Dar profesorul nu știa nici să se odihnească, nici să țină seamă de ceea ce era străin de preocupările lui.

— Mai dați-mi pace! La teatru n’am mai fost de douăzeci de ani, iar la țară n’am stat de când m’am născut! le repeta întruna, ursuz, prietenilor.

În același timp însă, savantul își dădea seama că starea de care era cuprins, nu este nimic altceva decât prețul izolării lui îndelungate, prețul restrângerii involuntare pe care o suferise sfera sa de activitate și că plătește toate acestea prin lipsa de putere și de îndrăsneală a gândirii. Izolarea pe care și-o impusese, deși pe de ’o parte îi dăduse posibilitatea unei mari concentrări, pa de altă parte îl închisese ermetic într’o încăpere întunecoasă, lipsindu-l de legăturile cu viața și lumea din jur, atât de bogate și variate. Trebuia să evadeze din această captivitate a rutinei.

Șatrov plecă la observatorul astronomic din Pulcov, reclădit de curând, în urma distrugerii barbare pe care o suferise din partea nemților.

Aici fu primit în chip deosebit de călduros și de prietenos. Îl găzdui chiar directorul observatorului, academicianul Belschi, într’una din odăile căsuței sale. Șatrov căută să se familiarizeze cu orarul de activitate al personalului observatorului, care era cu totul neobișnuit; noaptea și-o petreceau cu toții studiind bolta, iar a doua zi lucrul începea nespus de târziu. Trei zile după ce sosise, printr’o întâmplare, unul dintre cele mai puternice telescoape ale observatorului rămase liber; cum noaptea se vestea prielnică pentru cercetarea bolții, Belschi se oferi să-l călăuzească pe Șatrov, ajutându-l să facă observații asupra acelor regiuni ale cerului, despre care pomenea Victor în caietul lui.

Încăperea în care se afla uriașul telescop, părea mai curând secția unei mari uzine decât un laborator științific. Construcțiile metalice complicate constituiau o enigmă pentru Șatrov, care rămăsese pe de-a’ntregul străin de toate realizările tehnicii; se gândi o clipă că bunul său prieten, profesorul Davîdov, amator dr orice fel de mașini, ar fi știut să aprecieze așa cum se cuvine lot ceea ce se vedea acolo. În cuprinsul turnului rotund se aflau o sumedenie de postamente, pe care erau așezate tot atâtea aparate electrice. Asistentul lui Belschi mânuia plin de siguranță și cu nespusă îndemânare tot felul de întrerupătoare și butoane. Undeva, în depărtare, se auzi huruitul surd al unor mari electromotoare; cupola turnului se puse în mișcare îndată, iar telescopul uriaș, ce părea o țeavă de tun cu peretele ajurat, se aplecă mai mult spre orizont. Sgomotul (sic) încetă brusc; se auzea acum vâjâitul altor electromotoare, de o mai mică intensitate, care se aflau în apropierea lui Șatrov. Mișcarea telescopului devenise inperceptibilă (sic). Belschi îl invită să se urce pe o scăricică ușoară, făcută din duraluminiu, iar Șatrov rămase foarte surprins, găsind fixat pe platforma dela capătul scării un fotoliu comod și destul de mare pentru a le îngădui amândorura (sic) să se așeze. Alături pe o măsuță, se aflau niște aparate. Belschi trase spre el o bară metalică prevăzută cu două binoculare, asemănătoare cu cele pe care le folosea Șatrov în laborator.,

— Un aparat care permite ca observațiile să fie făcute de două persoane în același timp, explică Belschi. Vom privi amândoi aceeași imagine din telescop.

— Știu, astfel de aparate întrebuințăm și noi biologii, răspunse Șatrov.

Dar din adâncul sufletului său, profesorul era nedumerit. El își închipuise observatorul astronomic ca un turn întunecos, unde astronomul, chircit sub telescop și înconjurat de liniștea nopții, privește stelele numai cu un singur ochi. Nici pomeneală însă… Încăperea turnului, deși slab luminată, era totuși luminată, și doar platforma pe care se aflau era umbrită de câteva ecrane mari. EI nu se ghemuise sub telescop, ci se așezase într’un fotoliu comod, ba mai avea șl o măsuță la îndemână; în față avea un aparat, pe care se obișnuise să-l vadă pe mesele de laborator. S’ar fi putut crede în laboratorul său și nu lângă lentila telescopului din turnul unui observator astronomic…

Belschi, ca și cum i-ar fi ghicit gândul, îi spuse:

— Noi nu mai folosim astăzi, decât foarte rar, observațiile vizuale: ochiul obosește prea repede, e prea puțin sensibil și nu păstrează imaginea. Activitatea astronomică din clipa de față se bazează în întregime pe fotografii și, în special, astronomia astrală, care vă interesează. Ochiul e folosit numai pentru alegerea obiectivului, care urmează să fie fotografiat și nici pentru asta întotdeauna… Ei, ați dorit să începeți prin a privi o stea… Iată o frumoasă stea dublă — albastră și galbenă — din constelația Hercules. Potriviți aparatul după ochii dumneavoastră, așa cum faceți deobicei… Adică, stați o clipă… Mai bine să sting cu totul lumina, ca să vi se deprindă ochii…

Șatrov își apropie, ochii de lentilele binocularului și potrivi Nimburile cu îndemânare și repeziciune. În centrul cercului negru al câmpului vizual străluceau două stele.foarte apropiate una de alta. Șatrov înțelese îndată, că telescopul nu mărește deloc stelele, așa cum mărește luna sau planetele și își dădu acuma că nu are această putere din pricina distanțelor uriașe cure le despart de pământ. Telescopul le face doar mai strălucitoare, mai conturate, adunând și concentrând razele pe care le împrăștie. De aceea se văd cu ajutorul telescopului milioane de stele, care abia pâlpâie și sunt cu totul inaccesibile ochiului liber.

Departe, înaintea ochilor lui, ardeau scufundate în beznă două luminițe vii, de un alba’stru și un galben minunat, care întreceau cu strălucirea lor orice strălucire a pietrelor prețioase. Aceste minuscule puncte luminoasei dădeau în același timp neîntrecuta senzație a celei mai pure lumini și a unei imense depărtări; jur împrejur, razele lor străpungeau un uriaș abis de întunerec.

Șatrov nu putu să-și desprindă multă vreme privirea de pe aceste lumini venite din universuri îndepărtate, dar Belschi, care se lăsase leneș pe speteaza, fotoliului, îl zori:

— Să ne continuăm cercetările! Nu vom avea prea curând o noapte la fel de minunată ca asta… și — apoi, telescopul va fi iar ocupat… Doriți să vedeți centrul universului nostru, axa în jurul căreia. se învârte „roata astrală” a Galaxiei [2] noastre?

Huruitul electro-motoarelor se auzi din nou. Șatrov simți platforma lunecând încetișor. În lentilele binocularului se ivi un roi de luminițe mici, opace. Belschi nu oprise cu totul mișcarea telescopului. Silueta lui uriașa continua să se miște imperceptibil și fără sgomot; prin fața ochilor lui Șatrov se perindau acum porțiuni din Calea Lactee, din regiunea constelațiilor Săgetătorului și a Șarpelui.

Explicațiile scurte pe care le rostea Belschi îi ajutară să se orienteze repede și să fie pe deplin lămurit asupra a tot ce vedea.

Lumina difuză a stelelor din Calea Lactee se risipi, ca un roi de nenumărate scântei, adunându-se apoi sub înfățișarea unui nor uriaș și prelung, brăzdat de două dungi întunecoase. Da jur împrejur străluceau, sbucnind (sic) parcă din adâncimile spațiului, câteva stele stinghere și singuratice, mai apropiate de Pământ.

Belschi opri mișcarea lentă a telescopului și întări puterea de mărire a lentilelor. Acum, câmpul vizual cuprindea un nor de stele aproape în întregime; era ca o masă densă și luminoasă, în care nu puteai distinge stele stinghere. În jurul acestei mase roiau, când apropiindu-se, când depărtându-se una de alta, milioane de stele. Zărind această lume de neînchipuit, care nu era cu nimic mai prejos de Soarele nostru, din punct de vedere al dimensiunii și al strălucirii, Șatrov se simți copleșit de o puternică deprimare.

— În această direcție, la o distanță de treizeci și cinci de mii de ani lumină [3] se află centrul Galaxiei noastre, explică Belschi. Centrul însuși nu poate fi niciodată vizibil pentru noi, oamenii. Iată aci, aici la dreapta, o pată întunecată, de dimensiuni uriașe: aceasta e masa de materie neagră, care ascunde vederii noastre centrul Galaxiei. Dar în jurul acestui centru al Galaxiei se învârtesc toate stelele universului nostru, în jurul lui aleargă și soarele, cu o viteză de trei sute de kilometri pe secundă. Dacă n’ar exista paravanul acela negru, Calea Lactee ne-ar apărea cu mult mai luminoasă, iar bolta cerului nostru, atât de întunecată în timpul nopții, ar fi cenușie… Să trecem însă mai departe…

Telescopul se puse din nou în mișcare.

Șatrov observă că roiurile de stele erau brăzdate de niște dungi negre, lungi de milioane de kilometri.

— Aceștia sunt norii alcătuiți din pulberea de culoare închisă și din sfărâmăturile infime ale materiei, explică Belschi. După cum s’a stabilit cu ajutorul unor fotografii făcute pe niște plăci speciale, numai razele ultraviolete și infraroșii ale unor anumite stele, pot să-i străbată.

Șatrov rămase uimit, când în lentila telescopului apăru o nebuloasă care atârna în spațiu, ca un nor sfârtecat de vijelie; semăna cu un rotocol de fum luminos, presărat cu niște văgăuni negre și adânci. Deasupra și în dreapta acestei nebuloase se învolburau nișta fâșii cenușii și întunecoase, care se pierdeau în prăpăstiile fără fund ale spațiului interastral. Te treceau fiorii, când căutai să-ți imaginezi dimensiunile enorme ale acestui nor, alcătuit din particule infime ale materiei, care reflecta lumina stelelor îndepărtate. Întregul nostru sistem solar s’ar fi cufundat fără urme în oricare din văgăunile negre de pe întinsul nebuloasei.

— Să aruncăm acum o privire dincolo de limitele Galaxiei noastre, spuse Belschi.

În câmpul vizual al lentilelor binocularului se făcu un întunerec (sic) adânc. În adâncul nemăsurat, ochii lui Șatrov întâlneau rar, rar de tot, puncte luminoase abia perceptibile; erau atât de slab luminate încât strălucirea lor pierea aproape fără să provoace o senzație vizuală.

— Ceea ce vedeți acum desparte Galaxia noastră de alte grămezi de stele asemănătoare ei. Nu sunt stele, ci nebuloase, lumi întregi de stele, aflate la distanțe incalculabile de planeta noastră. Aci, în direcția constelației Pegasului, se deschid regiunile cele mai adânci ale spațiului, cunoscute până astăzi… Și acum să privim una din cele mai apropiate Galaxii cu dimensiuni și formă asemănătoare uriașului nostru sistem astral. Este alcătuită din miliarde de stele de diferite mărimi și luminozități, iar pe întinsul ei se află aceiași nori de materie întunecoasă; aceeași dungă formată din această materie îi încinge suprafața ecuatorului și e și ea înconjurată, tot așa ca și Galaxia noastră, de aglomerări sferice de stele. Aceasta este așa numita nebuloasă din constelația Andromedei. Ea este înclinată față de noi, așa că uneori o vedem dintr’o parte, iar alteori în plan…

Șatrov văzu un nor abia luminat, de forma unui oval prelung. Privind cu atenție, el putu să deosebească niște dungi luminoase așezate în spirală și despărțite prin niște intervale negre.

În centrul nebuloasei se deslușea o masă compactă, luminoasă, formată probabil din aglomerări de stele mai dense, care se contopiseră într’un tot ce cuprindea spații imense. De la această masă porneau protuberanțe, care se încovoiau în spirală, abia perceptibile ochiului. În jurul ei se întindeau niște dungi mai rarefiate și opace, despărțite între ele de niște cercuri întunecoase; la extremitățile lor și mai ales în partea inferioară a câmpului vizual, dungile circulare se fărâmițau într’o serie de pete rotunjite.

— Uitați-vă! Pe dumneavoastră, ca paleontolog, lucrul acesta trebue (sic) să vă intereseze în mod deosebit! Lumina, care ajunge acum la ochii dumneavoastră a pornit dela această Galaxie acum un milion de ani… Omul nu apăruse încă pe pământ!

— Și aceasta este una din Galaxiile apropiate! murmură Șatrov îngrozit.

— De sigur! (sic) Noi cunoaștem astăzi Galaxii care se află la distanțe de cinci sute de milioane de ani lumină! Aproape cinci sute de milioane de ani aleargă lumina, cu o viteză de zece trilioane [4] de kilometri pe an! Ați văzut ast’fel de Galaxii în constelația Pegasului…

— De neînchipuit! N’are niciun rost să mi-o mai spuneți, deoarece tot nu se pot închipui astfel de distanțe, străbătând abisurile fără de margini și fără putință de a fi măsurate…

Belschi trosni ușor din degete.

— Noi, astronomii, ne orientăm acum în spațiu cu o mai mare siguranță, deși mai sunt multe lucruri pe care nu le putem înțelege. Dar priviți acum… Telescopul nostru este îndreptat spre nebuloasa Andromedei. Nu departe se află constelația Triunghiului: încoace, mai la stânga și mai jos, spre orizont… Aici se vede nespus de limpede minunata nebuloasă „M-33”, Galaxia cea mai apropiată de planeta noastră. Dacă vom întoarce telescopul exact în partea opusă, încolo, către Ursa Mare și Câinii de Vânătoare, vom găsi două Galaxii îndepărtate și abia vizibile… ele corespund așezării Galaxiilor Andromedei și „M-33”.

Belschi îi mai arătă încă multă vreme lui Șatrov diferite regiuni ale boltei înstelate. În cele din urmă, Șatrov îi mulțumi călduros, căci el, întocmai ca Virgiliu [5], îl călăuzise prin spațiile astrale. Se întoarse în odaia lui și se culcă, dar nu putu să adoarmă decât într’un târziu.

Înaintea pleoapelor coborîte roiau mii de corpuri cerești, pluteau nori imenși de aglomerații de stele, perdele negre de materie rece și fulgi uriași de gaz luminos.

Și toate acestea stăpâneau o întindere de bilioane [6] și trilioane de kilometri, fiind împrăștiate într’un gol rece și înspăimântător; erau despărțite de distanțe de neînchipuit, în spațiul cărora se înscăunase întunerecul (sic) cel mai deplin și pe care îl străbăteau torente de emanații ucigătoare. Stelele sunt niște enorme condensări de materie, materie presată de forța gravitației și care, sub acțiunea acestei presiuni, desvoltă (sic) o înaltă temperatură. Temperatura aceasta înaltă provoacă reacții atomice în lanț [7], care măresc emisia de energie. Pentru ca stelele să-și poată păstra echilibrul și să nu explodeze, energia aceasta a lor trebue să fie aruncată în spațiu, în cantități uriașe, sub formă de căldură, lumină și raze cosmice [8].

Și în jurul acestor stele, ca în jurul unor uzine de forțe, care lucrează cu ajutorul energiei atomice, se rotesc planetele pe care ele le încălzesc.

Aceste sisteme planetare, împreună cu miliardele de stele izolate și cu materia întunecată și răcită, care formează un alt sistem enorm, asemănător cu o roată Galaxică, gonesc cu o iuțeală vertiginoasă în adâncurile nemăsurate ale spațiului. Uneori, stelele se apropie între ele, dar apoi se îndepărtează din nou, pentru miliarde de ani, ca niște corăbii astrale. Iar într’un spațiu și mai vast se găsesc niște galaxii izolate, asemănătoare și ele unor corăbii, de astă dată mai mari, care schimbă între ele semnale luminoase în cuprinsul nemărginit al oceanului de întunerec și frig.

Un sentiment vecin cu groaza puse stăpânire pe Șatrov, când acesta își închipui imaginea vie și clară a universului, cu frigul ucigător și disperat al vidului în care se află împrăștiate masele de materie incandescentă la temperatură de necrezut și nu mai puțin ucigătoare. Șatrov își închipui distanțele inaccesibile oricăror forțe, durata neverosimilă a proceselor care se petrec acolo și în care grăunciori de praf, cum ar fi pământul nostru, nu prezintă nicio importanță. Dar în același timp, o admirație plină de mândrie pentru mintea omenească alunga cumplita imagine a universului astral. Viața scurtă și atât de plăpândă, care poate să existe numai pe planete asemănătoare pământului pâlpâie ca niște luminițe mici, undeva prin abisurile negre și stăpânite de moarte ale spațiului.

Toată rezistența și forța vieții rezidă în organizarea ei extrem de complicată, pe care noi de abia acum începem s’o înțelegem, organizare dobândită în decursul a milioane de ani de desvoltare (sic) istorică, de luptă între contradicțiile interioare, de nesfârșită primenire a formelor vechi prin altele noi, superioare.

În aceasta constă forța vieții, avantajul ei față de materia moartă, care participă în mod inert la procesele cosmice și care nu suferă mari transformări și nu se perfecționează. Și cu toată groaznica dușmănie a forțelor cosmice, viața continuă să se desvolte și dă în cele din urmă naștere la gândire; gândirea pune stăpânire pe forțele naturii, îi analizează legile ei și învinge cu ajutorul acestora natura însăși.

Și pe pământul nostru și acolo, în adâncimile spațiului, înflorește viața, izvor puternic de gândire și de voință, care se va transforma în viitor într’un torent uriaș, revărsându-se în întreg universul. Torentul acesta va reuni pârâiașele stinghere și risipite într’un imens ocean de gândire. Descoperirea păstrată în cutia lui Tao-Li era cea mai bună garanție…

Într’un târziu, Șatrov înțelese că impresiile pe care le trăise în noaptea aceea, treziseră din nou puterea creatoare a gândirii sale care i se păruse în ultima vreme amorțită.

Hotărî să-și continue mai departe cercetările, fără să fie înfricoșat de noutatea pe care ar descoperi-o, oricât de neverosimilă ar părea ea.

Ofițerul secund al vaporului „Vitim” stătea rezemat de. parapetul bordului scăldat de razele soarelui. Marele vapor părea că dormitează pe întinderea verzuie a valurilor care se legănau leneș; sclipirile orbitoare ale luminii, lunecând din oglinda apei, îl vegheau de jur împrejur. În preajmă se înălța fumul unui vapor englezesc lung și cu prora ridicată, cu cele două cruci albe ale catargurilor (sic) masive, balansându-se alene.

Marginea de sud a golfului, asemenea unei linii drepte și negre din pricina umbrei adânci, era întretăiată de spinările roșii, violete, adesea brăzdate de dungi liliachii ale munților.

Auzind niște pași hotărîți ofițerul își aruncă privirea spre trapa punții și văzu ivindu-se capul masiv și umerii largi ai profesorului Davîdov:

— Așa de dimineață, Ilia Andreevici?

Clipind din ochi, Davîdov se uită tăcut în depărtările însorite și apoi se întoarse spre ofițerul care zâmbea.

— Vreau să-mi iau rămas bun dela insulele Havai… Ce loc plăcut… Plecăm curând?

— „Șeful” e plecat pe țărm să îndeplinească formalitățile necesare. Altminteri totul e gata… Îndată ce se întoarce căpitanul, plecăm! De-a-dreptul acasă!

Profesorul dădu din cap și-și scoase țigările din buzunar. El gusta din plin și cu pasiune odihna și se bucura de zilele de Inactivitate silită, atât de rare în viața unui adevărat savant. Davîdov se întorcea din San-Francisco, unde luase parte ca delegat la congresul geologilor și paleontologilor, cercetătorii trecutului Pământului.

Savantul dorea să se înapoieze în țară pe un vapor sovietic, iar „Vitim” venise tocmai la timp. Cât de plăcută fusese pentru el această escală pe insulele Havai! Avusese astfel putința să cunoască îndeaproape natura acestei țări, înconjurată de întinderea nemărginită a apelor Oceanului Pacific. Acum, privind în jur, Davîdov își simțea sufletul cuprins de o și mai mare bucurie, la gândul că foarte curând se va întoarce în patrie. Nenumărate gânduri, care de care mai vrednice de a fi luate în seamă, se adunaseră în mintea lui în aceste zile de cugetare domoală și liniștită. Idei noi îl frământau, cerându-i imperios a le rosti, a la verifica, a le. confrunta și desvolta cât mai curând. Dar acest lucru nu-l putea face aici, în cabina vaporului: nu avea la îndemână nici însemnările, nici cărțile și nici colecțiile necesare…

Davîdov își mângâie ușor tâmplele cu vârful degetelor, ceea ce însemna că se află în încurcătură sau că-i pare rău de ceva…

În dreapta locului — unde se afla colțul ieșit al digului de beton — se deschidea o alee largă de palmieri; coroanele lor bogate, ca niște pămătufuri alintau reflexe de bronz luminos și ascundeau în spatele lor casele albe și frumoase, înconjurate de răzoare de flori. Ceva mai departe, pe un promontoriu, verdeața unor mici arbuști pășea spre apă. În preajma lui se legăna ușor o luntre albastră cu dungi negre; câțiva tineri, băieți și fete, lungiți pe fundul ei, își pârjoleau în soarele dimineții, trupurile svelte și bronzate; deseori ei se sbenguiau (sic) prin apă, râzând plini de voioșie.

Ochii presbiți ai profesorului deslușeau prin văzduhul străveziu toate amănuntele țărmului. Un răzor rotund de flori, în mijlocul căruia se înălța o plantă ciudată îi atrase luarea aminte. Iii loc de tulpină se ridicau dela pământ, îndesite ca într’o perie, niște frunze argintii, în formă de lame. Deasupra lor, aproape la înălțimea unui om, se ridica o inflorescență roșie ca un fus.

— Nu știți ce fel de plantă e asta? îl întrebă el, plin de curiozitate, pe ofițer.

— Nu știu! răspunse cu nepăsare tânărul marinar. M’am uitat și eu la ea, căci am auzit vorbindu-se adeseori că este o raritate… Dar spuneți-mi, Ilia Andreevici, e adevărat că ați fost marinar în tinerețe?

— Am fost! Ce importanță are asta acum? mormăi profesorul posomorât și nemulțumit că ofițerul schimbase vorba. Mai bine…

De undeva, de după clădirile aflate în stânga lor, răsună țiuitul strident al sirenei, care începu să se rostogolească îndată, la nesfârșit, pe întinderea liniștită a apei.

Ofițerul își încordă toată atenția. Davîdov rămase liniștit, uitându-se cu nedumerire în jur.

Aceeași liniște proaspătă a dimineții plutea pe deasupra orășelului și a golfului deschis larg spre depărtarea albastră a oceanului. Profesorul își îndreptă privirea spre luntrea tinerilor care se pârjoleau la soare.

O fată oacheșă, de bună seamă o indigenă, se ridică în picioare pe pupa luntrii, făcu un semn cu mâna spre marinarii ruși și sări în apă. Florile roșii presărate în țesătura costumului ei de baie, sparseră oglinda verzuie a apei și rămaseră îngropate în adâncul ei străveziu. O barcă ușoară, cu motor, trecu spre port, lunecând cu repeziciune. O clipă mai târziu se opri pe chei un automobil; din el coborî căpitanul „Vitim”-ului, care se apucă să alerge îndată spre vapor. Un Șirag de stegulețe, atunci ridicate, fluturară de-a-lungul catargului de semnalizare. Căpitanul se urcă pe puntea de comandă. Abia mai putea să răsufle și își ștergea întruna sudoarea de pe față, cu mâneca imaculată a uniformei.

— Ce s’a întâmplat? începu ofițerul secund. N’am înțeles acest semn…

— Avral! [9] strigă cu un glas asurzitor căpitanul. Avral! și apucă mânerul telegrafului. Sunt gata mașinile?

Căpitanul se aplecă deasupra tubului acustic și dete câteva ordine scurte:

— Toată lumea pe punte! Închideți ieșirile! Degajați puntea! Desprindeți otgoanele!

— Russians, what shall you do? [10] răsună deodată întrebarea alarmată a megafonului de pe vaporul vecin.

— Go ahead! [11] răspunse fără întârziere căpitanul Vitim-ului.

— Well! At full spead! [12] se auzi răspunsul mai liniștit al englezului.

Clipocitul înnăbușit al apei de sub pupă pătrunse în auz fără veste; corpul „Vitim”-ului se cutremură, iar cheiul pluti agale spre dreapta. Agitația de pe punte îl îngrijoră pe Davîdov; îi tot arunca priviri întrebătoare căpitanului, dar acesta, preocupat de manevrarea vaporului, părea că nu mai observă nimic din ceea ce se petrecea în jur.

Sgomotul (sic) valurilor se auzea ca și înainte; apa era domoală, liniștită, iar pe cerul arzător și limpede nu se zărea nici urmă de nor.

„Vitim” își luă avânt și porni în largul oceanului, lunecând cu repeziciune.

Căpitanul răsuflă ușurat și-și scoase batista din buzunar. Aruncându-și privirea ageră asupra oamenilor aflați pe punte, înțelese că așteptau cu toții plini de îngrijorare, lămuririle lui.

— Vine un val uriaș din spre Nord-Est. Cred că singura posibilitate de a scăpa vaporul este să-l înfruntăm în larg, în plină viteză a mașinilor… Cât mai departe de țărm!

Apoi își întoarse privirea spre cheiul care se subția din ce în ce, părând că apreciază din ochi depărtarea.

Ofițerul secund, care dispăruse într’o clipă de pe puntea de comandă, pentru a supraveghea manevrele de pe punte, se ivi din nou, cu chipul roșu de emoție.

Privind peste prora vaporului, Davîdov văzu un șir de valuri mari, care se îndreptau spumegând, spre țărm. În urma lor, aidoma grosului unei armate, care urmează detașamentele sale de avangardă, înainta amenințător, ștergând luciul albastru ce acoperea oceanul în depărtare, creștetul neted al unui uriaș val cenușiu.

— Echipajul să se ascundă în cală! ordonă căpitanul, apăsând brusc pe mânerul telegrafului.

Cele dintâi valuri creșteau pe măsură ce se apropiau de țărm, înălțându-se ca niște coame. Prora „Vitim”-ului se smuci pe neașteptate, se ridică o clipă deasupra apei și apoi se afundă de-a-dreptul sub creasta valului următor. O plesnitură moale și grea sgudui (sic) parapetul punții de comandă, de care Davîdov își încleștase mâinile. Puntea vaporului se cufundă sub apă; în fața punții de comandă se ridică un nor de stropi strălucitori, ca o perdea de ceață. O clipă mai târziu, bordul „Vitim”-ului ieși de sub apă și prora lui se ridică iarăși deasupra valurilor. Puternici le mașini se cutremurau undeva, în adâncul calei, împotrivindu-se cu disperare puterii valurilor, care opreau vaporul și căutau să-l poarte spre țărm, ca să-l sfărâme de pieptul vârtos al pământului.

Pe creasta valului uriaș, care se ridica în văzduh cu un geamăt înspăimântător, devenind tot mai abrupt, nu se zărea nicio pată de spumă. Peretele de apă masiv și de nepătruns înainta cu o iuțeală vertiginoasă; luciul lui opac îi aminti lui Davîdov de povârnișurile stâncilor de bazalt din munții din Primorie. Greu ca și bazaltul, valul se înălța tot mai sus, ascunzând cerul și soarele; creștetul lui din ce în ce mai ascuțit se. Înălțase acum deasupra catargului din față al „Vitim”-ului. Un întunerec din ce în ce mai înfiorător se lăsa în prăpastia adâncă și neagră dela poalele muntelui de apă, în care vaporul luneca, părând că-și primește cu resemnare lovitura de moarte.

Oamenii aflați pe puntea de comandă își plecară capetele fără să vrea, înfricoșați de furia deslănțuită a elementelor naturii; muntele de apă era gata să se prăbușească peste ei. Vaporul se smuci ca într’un spasm, oprit din goana sa spre ocean. Cei șase mii de cai putere, care învârteau elicea, scrâșneau neputincioși, înfrânți de puterea aceea fără de seamăn…

Prima smucitură îi înghesui pe toți în peretele parapetului, strivindu-i. Nu trecu nicio clipă și apa năvăli mugind pe punte, prăbușindu-se de undeva din înalt, orbindu-i și asurzindu-i.

Încleștându-și mâinile din toate puterile de bara parapetului, pe jumătate sufocat, Davîdov simți în tot corpul scrâșnitul vaporului; îl simți aplecându-se pe partea stângă a bordului, apoi îndreptându-se, aplecându-se pe partea dreaptă, îndreptându-se iarăși și ridicându-se totodată din vâltoarea care-l înghițise. Încetul cu încetul vaporul urca spre suprafața apei. Pe neașteptate ieși din prăpastia cenușie și învolburată, spre cerul liniștit și strălucitor.

Mugetul asurzitor încetă brusc. De pe creasta valului uriaș se vedea acum întinderea nețărmurită a apei. Vaporul o porni lin, odihnindu-și prora pe spinarea puternică și îndreptându-se odată cu el spre țărm. Noi șiruri de valuri veneau din spre larg, dar față de monstrul învins, ele nu mai păreau atât de înspăimântătoare. Căpitanul se scutură de apă și strănută mulțumit. Davîdov, ud leoarcă, abia își șterse ochii și văzu în dreapta vaporul englez dispărând sub valuri; pe neașteptate, ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva, se repezi spre capătul punții, luptându-se cu haina udă și lipită de corp, care-i stânjenea mișcările. De acolo se deslușea limpede cheiul și orașul lăsat în urmă. Savantul văzu cu groază valul uriaș devenit mai uriaș în apropierea țărmului, văzu cum peretele acela mișcător de apă ascunse din fața privirii, verdeața grădinilor, căsuțele albe ale orașului, contururile drepte și hotărîte ale cheiurilor…

— Al doilea! Al doilea! strigă ofițerul secund în urechea lui Davîdov.

Într’adevăr, un alt val uriaș venea cu o repeziciune fulgerătoare spre vapor. Apropierea lui nu fusese observată la vreme; părea că valul uriaș se furișase tiptil, izbucnind deodată din fundul oceanului.

Muntele de apă rotunjit se înălță cu un vuiet năprasnic, descătușându-și parcă furia cumplită pe care o îngrămădise într’însul de mult. Vaporul țintuit locului din nou, se cutremură ca în spasme sub apăsarea lui. Muntele ucigător de apă lunecă dincolo de pupă, iar șirul valurilor mai mici, care îl însoțeau, se ridicară în fața vaporului. După două-trei clipe de răgaz, un al treilea val uriaș se înălță pe întinsul apei. De astă dată, mașinile ascultând comenzile căpitanului transmise prin telegraf, porniră la timp în „marche arrière”, iar smucitura fu mai slabă și vaporul se ridică mai ușor, pe creasta imensă a valului.

Lupta cu valurile acelea misterioase, ivite din senin, în ciuda timpului frumos și însorit, mai ținu aproape un ceas.

Spălat de sus până jos, cu foarte puține și neînsemnate stricăciuni, „Vitim”-ul se legănă încă multă.vreme deasupra spinărilor domoale ale apei, până când căpitanul se încredința că primejdia trecuse și dădu comanda de întoarcere în port.

Trecuseră numai două ceasuri, de când Davîdov admirase de pe puntea de comandă frumosul orășel de pe malul golfului. Acum țărmul era de nerecunoscut— Grădinile de flori și aleele (sic) drepte dispăruseră. Mormane de bârne, bucăți de acoperișuri și sfărâmături amestecate cu cioturi desfrunzite arătau locul pe care se ridicau, cu puțin mai înainte, casele de pe litoral. Păduricea deasă dela marginea golfului, în preajma căreia se sbenguiseră în apă tinerii aceia plini de voie bună, se transformase într’o paragină mlăștinoasă, cu cioturi rare și despicate.

Cele câteva case mai mari, clădite din piatră, care străjuiau încă de-a-lungul cheiului, priveau mohorîte prin orbitele întunecate ale ferestrelor smulse. În fața lor, îngrămădite de-a valma, zăceau căsuțele și gheretele de pe țărm, dărâmate și purtate de puhoi. În stânga, pe asfaltul străzii, svârlite în neștire, se aflau tot felul de obiecte casnice.

Un remorcher uriaș, culcat pe o rână, încununa mormanul de sfărâmături, ca un monument ridicat în cinstea forțelor cumplite ale oceanului și biruinței lor.

De-a-lungul straturilor de nisip proaspăt depuse, șerpuiau pârâiașe de apă sărată, care răspândeau mii de sclipiri în razele soarelui. Pe chipurile oamenilor care scormoneau printre ruine, căutându-i pe cei pierduți sau salvându-și resturile avutului, citeai jalea și groaza. Cu sufletul sguduit de cele pe care le văzuseră, marinarii sovietici se strânseră tăcuți pe punte și priveau posomoriți spre țărm; ei nu se mai puteau bucura nici măcar de propria lor salvare. Îndată ce „Vitim” ancoră lângă cheiul de beton, nevătămat de valuri, căpitanul adresă echipajului un apel, cerându-le oamenilor săi săi vină în ajutorul băștinașilor. Curând, pe bord nu mai rămăseseră decât santinelele.

Davîdov și întreg echipajul se reîntoarseră pe punte abia la căderea nopții. Fără să scoată o vorbă, se spălă și își bandajă mâna rănită; apoi se plimbă multă vreme pe punte pufăind din țigară.

La ora fixată, profesorul se îndreptă spre prora vasului, unde urma a-și rosti conferința. Insula ce avusese atât de suferit de pe urma groaznicelor valuri, nu dispăruse încă de după orizont, când se înfățișă în fața lui Davîdov, mecanicul secund, președinte al comitetului de pe vas, rugându-l să „explice băieților ce-a fost”. Profesorul nu ținuse niciodată conferințe în împrejurări atât de neașteptate. Conferința urma să aibă loc chiar pe punte. Auditoriul se îngrămădise lângă prima cală; unii dintre marinari ședeau jos, alții în picioare, alții lungiți, iar Davîdov își sprijinea mâinile pe macaraua învelită cu husă, ca pe un pupitru. Oceanul, stăpânit acum de o liniște deplină, nu mai punea niciun fel de piedeci în calea vaporului, care se îndrepta spre patrie. Profesorul vorbi marinarilor despre Oceanul Pacific, uriașa depresiune de pe suprafața pământului, care este umplută cu cea mai mare masă de apă de pe planetă. În apropierea continentelor, această depresiune este încercuită de lanțuri de încrețituri uriașe ale scoarței, care se înalță de pe fundul celor mai adânci depresiuni, cu o pantă lină. Toate lanțurile insulelor Aleutine, Japoneze, Sonde, reprezintă tocmai aceste încrețituri care se formează chiar în momentul de față. Formarea încrețiturilor continuă neîncetat; vârful fiecărei încrețituri reprezintă una din insulele amintite, și fiecare încrețitură se ridică tot mai sus, uneori cu o viteză de doi metri pe an, aplecându-se în același timp tot mai mult spre centrul oceanului.

„Închipuiți-vă, continuă profesorul, că pentru o clipă, apa oceanului s’ar retrage undeva… Atunci, în locul insulelor ați vedea lanțuri de munți înalți, aplecați spre centrul oceanului și atârnând amenințător deasupra depresiunilor, ca niște valuri solidificate. Povârnișul opus, îndreptat spre continent, deși mai puțin abrupt, formează și el o depresiune destul de adâncă, umplută de mare. Astfel este de pildă Marea Japoneză. De-a-lungul povârnișurilor îndreptate spre continent sunt așezate lanțurile vulcanice. Presiunea și temperatura din interiorul încrețiturilor este atât de puternică, încât topește rocile din centrul lor, iar acestea sbucnesc (sic) înafară prin diferite crăpături, sub formă de lavă topită. Depresiunile din partea oceanului se lasă tot mai adânc sub presiunea bazei încrețiturilor, iar de-a-lungul lor se formează centrele marilor cutremure.

Unul din aceste cutremure a fost cauza nenorocirii de ieri. Undeva, probabil în depresiunea insulelor Aleutine, la baza lor sub presiunea încrețiturilor, o porțiune din fundul oceanului s’a lăsat în adânc, provocând un puternic cutremur submarin. Sguduitura (sic), fie că era una sau mai multe, a provocat formarea unui val uriaș, care s’a rostogolit pe ocean, spre Sud, la mii de mile depărtare de locul apariției sale, atingând peste câteva ore, insulele Havai. În largul mării, valul acesta ar fi trecut neobservat pentru „Vitim-ul” nostru, diametrul valului fiind atât de mare — (aproximativ 150 de kilometri) — încât ridicarea vaporului până la punctul extrem; al înălțimii lui nu s’ar fi resimțit. Cu totul altfel se prezintă situația în apropiere de uscat. Când această masă de apă care se rostogolește pe ocean, întâmpină un.obstacol, ea se ridică, crește și se prăbușește pe țărm cu o forță de neînchipuit. Dar ce să mai vorbim, ați văzut doar cu toții dezastrul provocat de valul acesta! De aceea forma și caracterul valului sunt determinate de sedimentele.submarine de lângă țărm.

Asemenea valuri nu sunt chiar atât de rare în oceanul Pacific, tocmai fiindcă aici iau naștere procesele de formare a încrețiturilor actuale ale scoarței pământului.. În ultimii 120 de ani insulele Havai au avut de suferit de douăzeci și șase de ori năvala valurilor. Aceste valuri veneau din toate părțile — și din spre insulele Aleutine, cum au fost cele de eri, și din spre insulele Japoneze, Camciatca (sic), Filipine, Solomon, și din spre America de Sud și chiar din spre Mexic. Ultimul val a fost cel din Noembrie 1938. Viteza medie cu care înaintează valurile a fost calculată în mod aproximativ, la trei sute până la cinci sute de noduri…”

Marinarii ascultau cu interes, punându-i o mulțime de întrebări; conferința ar fi durat câteva ceasuri, dacă schimbul gărzilor n’ar fi împrăștiat adunarea. Profesorul, cufundat în gânduri, se plimbă încă multă vreme, la umbra prelatei; din când în când se încrunta și mișca din buze.

Nimicirea frumoasei insule într’o singură clipă, lăsase o urmă adâncă în sufletul savantului. Aproape toate întrebările pe care i le puseseră marinarii, ținteau oarecum același obiectiv ca și propriile sale gânduri. Ar trebui să se știe nu numai cum se petrece această formare de încrețituri în Oceanul Pacific, dar și cauza care le dă naștere. Oare ce cauză provoacă acolo, în adâncul pământului aceste puternice mișcări lente, formând încrețiturile care strivesc roci de o grosime enormă, împingându-le tot mai mult spre suprafața scoarței? Cât de puține cunoștințe avem despre adâncurile planetei noastre; despre compoziția materiei de acolo, despre procesele fizice și chimice, care se petrec sub presiunea a milioane de atmosfere, dedesubtul rocilor de o grosime de mii de kilometri și de o compoziție necunoscută!

Ar fi deajuns să aibă loc neînsemnate regrupări moleculare, o neînsemnată creștere a volumului acestor mase de neînchipuit, pentru ca pe pojghița subțire a scoarței pământului, pe care o cunoaștem, să se producă deplasări enorme, pentru ca scoarța să fie sfărâmată în bucăți și ridicată la înălțimi de zeci de kilometri. Totuși, noi știm că lucrul acesta nu se întâmplă și că substanța din interiorul planetei se află într’o stare liniștită, de echilibru.

Numai din timp în timp, la intervale de milioane de ani, rocile se înmoaie, formând niște benzi sau brâuri, se încrețesc topindu-se și, în parte revărsându-se în erupții vulcanice. Pe urmă, toată această masă încrețită, care suferă o presiune enormă, izbucnește Ia suprafața scoarței, sub forma unui val uriaș de pământ.

Sub acțiunea apei și a atmosferei, valul acesta se transformă într’un sistem de văi și lanțuri de munți, formând ceea ce numim regiuni muntoase.

Ceea ce e uimitor, este faptul că aceste focare vulcanice și zonele de încrețire ale rocilor se găsesc la adâncimi relativ mici, abia la câțiva zeci de kilometri dela suprafața pământului; înțelegem acest lucru, dacă știm că centrul planetei noastre este acoperit de un strat de trei mii de kilometri grosime, care, după toate probabilitățile, se găsește într’o stare de liniște continuă.

Davîdov se apropie de bordul vaporului, încercând parcă să străbată cu gândul grosimea apelor oceanului și fundul lui, pentru a ghici ce se întâmplă la șasezeci de kilometri în adânc…

„Materia solidă răcită a planetei noastre este formată din elemente chimice stabile, care nu se descompun — cele nouăzeci și două de „cărămizi” din care e construit tot universul.1 Aci pe pământ, aceste elemente sunt stabile și invariabile, spre deosebire de stele, unde au loc procese de trecere a elementelor dela forma nestabilă la cea stabilă, și reacții atomice în lanț, cu emiterea unor cantități enorme de energie — căldură, lumină și alte radiații — tot atât de puternice. Dar dacă în masa substanței răcite a pământului au mai rămas elemente nestabile, tăciuni ai unor procese de transformări atomice din trecutul îndepărtat, din epoca aceea, când planeta noastră era ea însăși un glob de materie astrală incandescentă? Aceste elemente sunt dispersate și de aceea rămân inactive până când nu se formează — prin nesfârșitele transmutații și regrupări ale substanței — aglomerații suficient de mari de elemente cu mare greutate atomică, cum sunt uraniul, toriul sau alte elemente nestabile, încă necunoscute care.se descompun ușor.

După cum știm, numai în cazul acesta se pot desfășura reacții puternice de desagregare în lanț, care emit cantități enorme de energie, dislocând porțiuni întregi din scoarța pământului.

Deci, forțele necunoscute care puii în mișcare scoarța pământului, sunt numai un ecou al transformărilor atomice suferite de substanța astrală, stinsă în trecutul extrem de îndepărtat. Dar dacă așa stau lucrurile, dâcă formarea munților de pământ se datorește reacțiilor atomice dela mari adâncimi, atunci putem nutri speranța că în viitor vom pune stăpânire pe aceste focare de reacții atomice. Să le căutăm pe lângă munții formați din încrețiturile scoarței și în regiunile vulcanice, de pildă, chiar în Oceanul Pacific… Este posibil ca în momentul când la mari adâncimi are loc cea mai mare desvoltare a reacțiilor în lanț, la suprafață să erupă puternice radiații care ne ajută să găsim regiunea desagregării atomice.

Dar, în cazul acesta, în epocile geologice trecute, aceste radiații puteau să exercite o mare influență asupra populației vii a planetei, în locurile unde avea loc formarea încrețiturilor și a munților”.

Davîdov își aduse aminte de grămezile uriașe de fosile ale reptilelor dispărute, cu studierea cărora se ocupase în Asia Centrală, căutând în zadar să] dea o explicație satisfăcătoare acestei îngrămădiri de fosile a milioane de reptile, în unele și aceleași locuri.

Cu instinctul savantului, Davîdov simți importanța presupunerilor sale.

Cufundat în gânduri, nici nu băgă de seamă cum trecu timpul. Uitându-se din întâmplare la ceas, înțelese că pierduse masa și lăsă să-i scape o înjurătură.