Lumea Inelară

CAPITOLUL 12 Pumnul-lui-Dumnezeu

Aterizară pe un petec de vegetaţie sălbatică înconjurat de dealuri joase. Acestea, ascunzând orizontul fals şi strălucirea arcadei, diminuată de lumina zilei, creau impresia că se găseau pe oricare dintre lumile locuite de oameni. Iarba nu era chiar iarbă, dar era verde şi acoperea zonele care în mod normal ar fi fost acoperite de iarbă. În jurul lor, vedeau sol şi roci şi tufişuri cu frunziş verde, aproape normal de încâlcite.

Vegetaţia, aşa cum remarcase Louis, era straniu de asemănătoare celei de pe Pământ. Existau tufişuri acolo unde te-ai fi aşteptat să vezi tufişuri; zone dezgolite acolo unde te-ai fi aşteptat să vezi locuri dezgolite. Potrivit instrumentelor de pe scutere, plantele erau asemănătoare celor de pe Pământ până la nivel molecular. Şi, la fel cum Louis şi Kzinul erau înrudiţi prin cine ştie ce protovirus, tot aşa şi copacii aceştia puteau să reclame calitatea de fraţi.

Exista o plantă care ar fi putut fi folosită foarte bine drept gard. Semăna cu lemnul, dar creştea la un unghi de 45 de grade, dând naştere unei coroane de frunze, apoi cobora sub acelaşi unghi pentru a da naştere rădăcinilor, se înălţa din nou la 45 de grade… Louis mai văzuse ceva asemănător pe Gummidgy, dar acest zigzag era verde lucitor şi avea trunchiuri maronii, culorile vegetaţiei Pământului. Louis o denumise rădăcina cot.

Nessus colecta plante şi insecte pentru a ie testa în micul laborator compact al scuterului său. Era îmbrăcat cu costumul său presurizat, un balon transparent cu trei cizme şi două mănuşi. Nimic de pe Inel nu-l putea ataca fără a străpunge această barieră; nici o insectă, nici o granulă de polen, ciupercă, spor, nici măcar molecule virale.

Teela Brown zăcea în aeroscuterul ei, cu mâinile — mai degrabă mari decât delicate — odihnindu-se pe comenzi şi având colţurile gurii uşor ridicate. Era aplecată, ca şi cum ar fi vrut să se opună acceleraţiei scuterului, dar părea relaxată, dând la iveală curbe ale corpului de parcă ar fi pozat. Ochii ei verzi priveau prin Louis Wu şi prin bariera de dealuri joase, spre infinitatea abstractă a orizontului Lumii Inelare.

— Nu înţeleg, ce se întâmplă, de fapt, cu ea? se miră Kzinul. Nu doarme şi totuşi este ciudat de absentă.

— Hipnoza autostrăzii, îi răspunse Louis Wu. Îşi va reveni singură.

— Deci nu este în pericol?

— Acum, nu. Mi-a fost însă teamă că ar putea cădea de pe scuter sau că ar manevra aiurea comenzile. Pe sol este în siguranţă.

— Dar de ce ne dă atât de puţină atenţie? Louis încercă să-i explice.

Pe centura de asteroizi a Sistemului Solar oamenii îşi petrec jumătate din viaţă pilotându-şi navele cu un singur pasager printre bucăţile de stâncă. Poziţia şi-o calculează în funcţie de stele şi adeseori minerii de pe Centură privesc cerul ore în şir: arcadele strălucitoare şi rapide ale navetelor cu propulsie atomică; licăririle asteroizilor apropiaţi, alunecând încet, şi punctele fixe ale stelelor şi galaxiilor.

Omul îşi putea pierde uşor minţile printre aceste lumini. Mult mai târziu, îşi dădea seama că propriul corp hotărâse pentru el, ghidându-i nava în timp ce mintea sa călătorise pe tărâmuri pe care nu şi le putea aminti. Această stare a primit denumirea de privire îndepărtată; în general, era foarte periculoasă, pentru că spiritul nu revenea întotdeauna la trupul său.

Pe marele podiş de pe Muntele Lookitthat, un om poate sta la marginea vidului privind în infinit. Muntele are doar 65 km înălţime, dar ochiul, parcurgând panta tulbure, găseşte infinitul în pâcla care-i ascunde poalele.

Vidul este alb, fără semne distinctive şi uniform. Se întinde, fără a suporta vreo modificare, de la panta ceţoasă a muntelui până la orizontul lumii. Golul poate acapara mintea unui om în asemenea măsură încât acesta să rămână îngheţat şi zdrobit la marginea eternităţii până când apare cineva care să-l smulgă din acea stare, căreia i se spune transă Plateau. Acum era vorba de orizontul Lumii Inelare.

— Dar totul nu este decât autohipnoză, concluzionă Louis. Teela continua să privească fără să clipească.

— Probabil că aş putea s-o scot din starea asta, dar ce rost are să risc? Mai bine s-o lăsăm să doarmă.

— Nu înţeleg hipnoza, zise Interlocutorul. Am auzit de ea, dar n-o pot înţelege.

— Nu mă surprinde. Kzinii n-ar fi medii bune. Nici Păpuşarii, că tot veni vorba.

Nessus abandonase adunatul eşantioanelor de viaţă străină şi li se alăturase.

— Putem însă studia ceea ce nu înţelegem, interveni el. Ştim că în interiorul omului există ceva care se împotriveşte luării unor decizii. O parte din el tânjeşte ca altcineva să-i spună ce să facă. Un mediu hipnotic bun este o persoană încrezătoare, având o mare capacitate de concentrare, iar actul prin care acesta se predă în mâinile hipnotizatorului este începutul procesului de hipnoză.

— Dar ce este hipnoza?

— O stare indusă de monomanie.

— Şi de ce ar dori cineva să devină monomaniac? Se părea că Nessus n-avea nici un răspuns.

— Deoarece are încredere în hipnotizator, răspunse Louis în locul Păpuşarului.

Kzinul îşi clătină capul imens şi-i întoarse spatele.

— O asemenea încredere în altă persoană este nesănătoasă, zise Nessus. Îţi mărturisesc, nici eu nu înţeleg hipnoza. Dar tu, Louis?

— Nu în totalitate.

— Asta mă linişteşte, răspunse Păpuşarul privindu-se o clipă ochi în ochi (o pereche de pitoni inspectându-se unul pe celălalt). N-aş putea avea încredere în cineva care înţelege aberaţiile.

— Ce ai aflat despre plantele Lumii Inelare?

— Seamănă foarte mult cu cele de pe Pământ, după cum ţi-am spus. Totuşi, unele forme par mai specializate decât te-ai putea aştepta.

— Vrei să spui mai evoluate?

— Poate. Sau, mai degrabă, este posibil ca o formă specializată să aibă mai mult spaţiu de dezvoltare, chiar în interiorul mediului ei limitat, aici, pe Inel. Important este că plantele şi insectele sunt suficient de asemănătoare pentru a ne teme de ele.

— Şi viceversa?

— Oh, da. Câteva forme sunt comestibile pentru mine, câteva ar fi potrivite pentru stomacul tău. Va trebui să le testezi separat, întâi împotriva toxinelor, apoi în ceea ce priveşte gustul. Oricum, nu există plantă pe care bucătăria aeroscuterului să n-o poată folosi în siguranţă.

— Aşadar, nu vom muri de foame…

— Este singurul avantaj, numai că el nu poate compensa pericolele. Ah, dacă Inginerii noştri s-ar fi gândit să monteze o momeală stelară la bordul Mincinosului, această întreagă epopee ar fi fost inutilă!

— O momeală stelară?

— Un echipament simplu, inventat cu mii de ani în urmă, ce determină soarele local să emită semnale electromagnetice care atrag colectoarele de fotoni. Având un asemenea echipament, am fi putut atrage un colector către această stea, anunţând apoi problemele noastre oricărei nave a Outsiderilor care i-ar fi urmat.

— Dar colectoarele se deplasează cu o viteză mult inferioară celei a luminii. Treaba asta ar fi durat ani întregi!

— În schimb, oricât de mult am fi aşteptat, n-am fi fost nevoiţi să părăsim siguranţa navei!

— Şi pretinzi că asta s-ar fi numit viaţă! pufni Louis, privindu-l pe Kzin.

Acesta, tolănit pe jos, la o oarecare distanţă, îl privea la rândul său, rânjind ca motanul din Alice în Ţara Minunilor. Un moment destul de lung se priviră în ochi, apoi felina se ridică alene, făcu un salt şi se afundă printre tufişuri.

Louis îşi întoarse privirile. Avea senzaţia că se întâmplase ceva important. Dar ce anume, nu-şi dădea seama.

Încălecată pe şaua scuterului ei, Teela părea că apasă pe acceleraţie… ca şi când încă ar fi zburat. Louis rememoră cele câteva ocazii în care fusese hipnotizat de un terapeut. De fiecare dată se simţise ca la teatru. Izolat într-o dulce absenţă a responsabilităţii, ştiuse în permanenţă că de fapt participa la un fel de joc pe care-l juca cu terapeutul. Ar fi putut să se elibereze în orice moment. Dar, din motive nelămurite, nu încercase acest lucru niciodată.

Dintr-o dată, privirea Teelei deveni clară. Tânăra îşi scutură capul, se întoarse şi-i observă.

— Louis! Cum am ajuns aici?

— Ca de obicei.

— Ajută-mă să cobor!

Întinse braţele spre el, aidoma unui copil urcat pe un zid. Bărbatul o apucă de talie şi o săltă de pe scuter. Atingerea ei îi provocă un fior pe şira spinării şi o senzaţie de căldură în plexul solar. Îşi lăsă mâinile acolo unde se aflau.

— Ultimul lucru de care-mi amintesc este că ne aflam la o înălţime de peste un kilometru, murmură fata.

— De acum încolo, să-ţi fereşti privirea de orizont.

— Ce-am făcut, am adormit la volan? — râse şi-şi scutură capul astfel încât părul îi deveni un nor mare şi negru — … şi voi v-aţi alarmat cu toţii! Îmi pare rău! Unde-i Interlocutorul?

— Vânează un iepure, răspunse Louis. Hei, de ce să nu ne dezmorţim şi noi un pic, dacă avem ocazia?

— Ce-ai zice de o mică plimbare prin pădure?

— O idee excelentă!

Bărbatul surprinse privirea fetei şi văzu că fiecare ghicise gândurile celuilalt. Cotrobăi în compartimentul de bagaje al scuterului şi scoase o pătură.

— Gata!

— Mă uluiţi! zise Nessus. Nici o altă specie raţională nu copulează atât de des ca voi. Duceţi-vă! Aveţi grijă unde vă aşezaţi. Amintiţi-vă că pot exista şi forme de viaţă nefamiliare…

— Ştiai că, odinioară, gol era identic cu neprotejat? spuse Louis.

Avea impresia că, odată cu hainele, renunţa şi la siguranţă. Lumea Inelară dispunea de o biosferă funcţională, matură, plină de gângănii şi bacterii sau alte chestii cu dinţi, create anume pentru a consuma o hrană protoplasmatică.

— Nu, îi răspunse Teela.

Fata se aşezase goală pe pătură şi-şi întindea braţele către soarele de amiază.

— …E aşa de bine! Ştii că niciodată nu te-am văzut dezbrăcat la lumina zilei?

— Şi eu la fel. Aş putea adăuga că arăţi nedrept de bine în postura asta. Hai să-ţi arăt ceva…

Îşi înălţă o mână către pieptul său lipsit de păr.

— …La naiba…

— Nu văd nimic.

— A dispărut. Ăsta-i necazul cu acceleratoarele metabolice. Nu lasă urme. Cicatricele dispar, şi după o vreme…

Bărbatul trasă o linie de-a curmezişul pieptului, dar sub degetul său nu rămase nimic.

— Un atingător de pe Gummidgy a smuls o fâşie din mine, de la umăr până la buric, lată de vreo zece centimetri şi adâncă de vreo doi. Mişcarea următoare m-ar fi despicat în două. Din fericire, s-a hotărât să înghită mai întâi prima îmbucătură. Trebuie să fi fost ceva teribil de otrăvitor, pentru că s-a făcut ghem, cuprins de spasme, şi a murit. Acum n-a mai rămas nimic, nici măcar o urmă.

— Bietul Louis! Dar nici eu n-am urme.

— Pentru că eşti o anomalie statistică, la care se adaugă şi faptul că ai numai douăzeci de ani.

— Oh!

— Mmm… Eşti netedă!

— Mai ai şi alte urme?

— O dată am făcut o manevră greşită cu un fascicul pentru minerit… Îi ghidă mâna spre zona respectivă…

Apoi, Louis se răsuci pe spate şi Teela îl încălecă. Se priviră unul pe altul preţ de o clipă nesfârşită, strălucitoare, de nesuportat, înainte de a începe să se mişte.

Privită prin incandescenţa unui orgasm pe cale de a se instala, o femeie pare să câştige aureola unui înger…

Ceva de mărimea unui iepure ieşi dintre copaci, trecu peste pieptul lui Louis şi dispăru în desiş. O clipă mai târziu, Kzinul intră şi el în câmpul vizual.

— Scuzaţi-mă! strigă felina şi fugi, adulmecând urma proaspătă.

Când se reîntoarseră la scutere, observară că blana din jurul gurii Kzinului era roşie.

— Pentru prima dată în viaţa mea, anunţă el cu extremă satisfacţie, am vânat pentru a-mi asigura hrana, fără a folosi alte arme decât colţii şi ghearele.

Urmă însă sfatul lui Nessus şi înghiţi o pilulă antialergică cu spectru larg.

— E timpul să discutăm despre băştinaşi, anunţă Nessus. Teela fu uimită.

— Băştinaşi?

Louis îi explică situaţia în câteva cuvinte:

— Dar de ce am fugit? se miră fata. Cum puteau să ne facă vreun rău? Chiar erau oameni?

— Nu-mi dau seama cum s-ar fi comportat. Oricum, dacă erau oameni, nu-mi explic cum au ajuns atât de departe de spaţiul uman…

— Nu poate exista nici cea mai mică îndoială, interveni Kzinul. Încrede-te în simţurile tale, Louis. S-ar putea să găsim rasa lor diferită de a ta sau de a Teelei. Dar sunt oameni.

— Ce te face să fii atât de sigur?

— l-am mirosit, Louis. Mirosul a ajuns până la mine în momentul în care am deconectat pliurile fonice. În depărtare, risipiţi în grupuri, un număr mare de indivizi umani. Încrede-te în nasul meu, Louis!

Pământeanul acceptă argumentul. Nasul unui Kzinti era nasul unei adevărate fiare carnivore.

— Evoluţie paralelă? sugeră el.

— Prostii! răspunse Nessus.

— Ai dreptate!

Forma umană era potrivită pentru un creator de unelte, dar nu mai mult decât alte configuraţii posibile. Raţiunea putea lua naştere în tot felul de corpuri.

— Ne pierdem vremea, spuse Interlocutorul. În momentul de faţă, important nu este cum au ajuns oamenii aici, ci cum vom stabili contactul cu ei. Pentru noi fiecare contact va fi primul.

Avea dreptate, îşi dădu seama Louis. Scuterele se mişcau mai rapid decât oricare din sistemele de transmitere a informaţiilor pe care băştinaşii păreau a le avea. Dar dacă ar fi dispus de modalităţi de semnalizare…

— Trebuie să aflăm câteva date despre comportarea oamenilor în stare de sălbăticie, continuă Kzinul. Louis? Teela?

— Ştiu puţină antropologie, răspunse bărbatul.

— Atunci, când vom efectua contactul, tu vei vorbi în numele nostru. Să sperăm că pilotul automat al navei va face o traducere adecvată. Vom lua legătura cu primii oameni pe care-i vom întâlni.

De îndată ce se ridicară în aer, pădurea făcu loc unei table de şah de câmpuri cultivate. Câteva secunde mai târziu, Teela zări oraşul.

Semăna izbitor cu oraşele de pe Pământ din secolele precedente. Existau multe clădiri înalte de câteva etaje, strânse una lângă cealaltă, formând o masă continuă. Câteva turnuri înalte şi zvelte se ridicau deasupra acestei mase, legate laolaltă prin coridoare de acces auto: cu siguranţă, nu era o caracteristică a oraşelor de pe Pământ. Civilizaţia terestră a acelei perioade prefera să utilizeze elicopterele.

— Căutările noastre se vor opri, poate, aici, sugeră Kzinul optimist.

— Pun pariu că e părăsit, replică Louis.

Pământeanul dăduse acest răspuns într-o doară, dar se dovedi că avea dreptate. Iar acest lucru deveni evident abia în momentul în care ajunseră deasupra oraşului.

În zilele sale de glorie, oraşul trebuie să fi fost teribil de frumos. Avusese o caracteristică pentru care ar fi fost invidiat de orice altă aglomerare urbană din spaţiul cunoscut: cele mai multe clădiri plutiseră pur şi simplu în aer, fiind legate de sol şi de celelalte clădiri prin rampe şi turnuri elevatoare. Eliberate de constrângerile gravitaţiei, de restricţiile verticale şi orizontale, aceste superbe castele plutitoare se dezvoltaseră în toate formele şi dimensiunile posibile.

Acum, cele patru aeroscutere zburau peste nişte ruine. Fiecare clădire plutitoare le zdrobise în cădere pe cele de dedesubt, astfel încât întregul oraş devenise o mare de moloz, cioburi de sticlă, oţel contorsionat, rampe îndoite şi turnuri elevatoare ţintind către nicăieri.

Toate acestea îl determinară pe Louis să-şi pună întrebări în legătură cu firea băştinaşilor. Inginerii umani nu construiau castele plutitoare, erau prea obsedaţi de conceptul de siguranţă.

— Presupun că toate au căzut odată, zise Nessus. Nu văd nici un indiciu din care să reiasă că s-ar fi încercat repararea lor. Fără îndoială că a fost o avarie a alimentării cu energie. Interlocutorule, cei din neamul Kzinti ar face nişte construcţii atât de nebuneşti?

— Noi nu ne dăm în vânt după înălţimi. Poate oamenii, dacă n-ar ţine atât la vieţile lor!

— Acceleratoare metabolice! exclamă Louis. Ăsta e răspunsul. N-au avut acceleratoare metabolice.

— Da, asta i-ar fi putut face mai inconştienţi, diminuându-le tendinţa de a-şi proteja viaţa, speculă Păpuşarul. Pare a fi rău prevestitor, nu? Dacă ei îşi preţuiesc prea puţin propriile vieţi, se vor gândi şi mai puţin la ale noastre.

— Nu cobi!

— O să aflăm cât de curând. Kzinule, vezi acea clădire izolată, înaltă, de culoare bej şi cu ferestrele sparte…?

O depăşiseră chiar în momentul când Nessus vorbea. Louis, care era de rând la pilotaj, făcu un ocol pentru a o privi cu mai multă atenţie.

— Am avut dreptate. Vezi, Interlocutorule? E fum…

Clădirea în cauză era un pilon răsucit şi sculptat în mod artistic, înalt de vreo douăzeci de etaje. Din ferestrele sale rămăseseră doar nişte rânduri de ovaluri negre. Majoritatea ferestrelor de la parter erau acoperite, dar prin cele câteva lăsate deschise vântul scotea afară fuioare subţiri de fum cenuşiu.

Turnul era intercalat între alte clădiri de unu şi două etaje. Unele dintre acestea fuseseră făcute praf de un soi de cilindru, care probabil căzuse din cer. El avusese noroc, pentru că epava se dezagregase pe traseu. În spatele turnului se afla marginea oraşului presărată numai cu dreptunghiuri de terenuri cultivate. Siluete umanoide alergau dinspre aceste câmpuri, în timp ce aeroscuterele aterizau.

Clădirile, care păruseră întregi din aer, se dovedeau a fi într-o stare evidentă de ruină, privite de la nivelul acoperişurilor. Nimic nu scăpase neatins. Pana de energie şi dezastrele ce urmaseră se petrecuseră probabil acum sute de ani. Apoi, la toate acestea se adăugaseră vandalismul, ploaia, coroziunea provocată de microorganisme, oxidarea metalelor şi încă ceva. Ceva care în preistoria Pământului lăsase în urmă oraşe îngropate prin care să poată scotoci arheologii de mai târziu.

Băştinaşii nu-şi restauraseră oraşul după dezastru, dar nici nu-l părăsiseră. Continuaseră să locuiască printre ruinele sale.

Şi gunoaiele traiului lor se acumulaseră alături de ei.

Gunoaie. Cutii goale. Praf adus de vânt. Resturi de mâncare, oase şi materiale aducând vag cu frunzele de morcovi şi ştiuleţii de porumb.

Unelte stricate. Gunoiul se acumulează atunci când oamenii sunt prea leneşi sau prea angrenaţi în muncă, pentru a-şi mai face timp să-l îndepărteze. Se adună peste cel vechi, se tasează sub propria greutate sau sub cea a paşilor, an de an, generaţie după generaţie.

Intrarea originară era deja îngropată. Nivelul solului ajunsese deja peste această înălţime. În timp ce aeroscuterele aterizau pe o suprafaţă de gunoi puternic compactată, care se ridica la trei metri deasupra unei foste parcări pentru vehicule mari cu deplasare pe sol, cinci umanoizi îşi făcură apariţia cu solemnitate, ieşind printr-o fereastră a primului etaj.

Era o fereastră dublă, suficient de largă pentru a permite trecerea unei asemenea procesiuni. Pervazul şi tocul erau decorate cu treizeci sau patruzeci de ţeste cu aspect uman, dar Louis nu putu descoperi vreun modei în aranjarea lor.

Cei cinci se îndreptară spre scutere. Ajunşi în apropiere, ezitară, incapabili să decidă cine anume se cuvenea să vorbească. Şi ei aveau aspect uman, dar asemănarea nu era foarte evidentă. În mod clar, nu aparţineau vreunei rase umane cunoscute.

Cu toţii erau mai mici de statură decât Louis Wu cu cel puţin cincisprezece centimetri. În porţiunile în care nu era acoperit, tenul era foarte deschis, de un alb aproape cadaveric, contrastând cu rozul nordic al Teelei sau cu galben-maroniul lui Louis. Făpturile aveau torsuri scurte şi picioare lungi; mergeau cu ambele braţe îndoite în mod identic, iar degetele lor erau extraordinar de lungi şi de delicate, astfel încât oricare dintre ei ar fi putut practica fără probleme chirurgia, în zilele când oamenii mai făceau intervenţii chirurgicale.

Părul lor era şi mai fascinant decât mâinile. Toţi cei cinci demnitari aveau plete şi bărbi de un blond-cenuşiu, pe care le purtau pieptănate, dar netunse, iar bărbile le acopereau feţele în întregime, lăsând liberă doar zona din dreptul ochilor.

În plus, arătau cu toţii identic.

— Sunt aşa de păroşi! şopti Teela.

— Rămâneţi la bordul vehiculelor, ordonă Kzinul cu voce scăzută. Aşteptaţi să ajungă lângă noi. Abia după aceea coborâţi. Presupun că aveţi asupra voastră discurile de comunicaţie!

Louis şi-l prinse pe al său la încheietura mâinii stângi. Discurile erau în legătură cu pilotul automat al Mincinosului. În consecinţă, era de presupus că acesta avea să fie în stare să traducă orice nou limbaj.

Din păcate, nu exista vreo metodă de a testa întregul sistem decât în mod direct. Şi mai erau şi craniile alea…

Şi alţi băştinaşi începuseră să umple fosta parcare. Cei mai mulţi se opreau la distanţă, evitând să se apropie de locul unde urma să se producă virtuala confruntare, formând un cerc aproximativ în jurul lor. O mulţime normală ar fi şuşotit, ar fi schimbat păreri sau ar fi făcut speculaţii. Cea de faţă era neobişnuit de tăcută.

Probabil că prezenţa spectatorilor îi forţase pe cei cinci demnitari să se decidă, pentru că începură să se apropie de Louis Wu.

Şi totuşi… nu arătau chiar la fel. Aveau înălţimi diferite. În general, toţi erau subţirei, dar unul dintre ei arăta aproape ca un schelet, în vreme ce altul era aproape musculos. Patru purtau nişte robe fără formă şi aproape fără culoare, pe când al cincilea purta un veşmânt de aceeaşi formă (tăiat dintr-o pătură asemănătoare?), dar având o nuanţă roz spălăcită.

Cel care luă cuvântul era cel mai slab. Pe antebraţul său era tatuată o pasăre albastră.

Louis îi răspunse.

Cel tatuat ţinu o scurtă cuvântare. Era o şansă nesperată, căci pilotul automat avea nevoie de multe date şi timp până să poată începe traducerea.

Louis îi răspunse din nou.

Tatuatul continuă. Ceilalţi patru însoţitori ai săi îşi păstrară atitudinea liniştită şi demnă. Oricât părea de incredibil, în acelaşi fel proceda şi restul mulţimii.

Brusc, discurile începură să debiteze cuvinte şi fraze…

Mai târziu, pământeanul avea să se gândească la faptul că liniştea ar fi trebuit să-l avertizeze. Fusese înşelat de poziţia lor. Mulţimea era aşezată într-un mare arc de cerc, cei patru se aflau în centru, aşezaţi în linie, iar cel tatuat pe braţ vorbea, vorbea…

— Noi îi spunem muntelui Pumnul-lui-Dumnezeu, spuse acesta arătând spre tribord. De ce? De ce nu, Inginerule, dacă-ţi face plăcere?

Probabil că se referea la muntele uriaş, cel pe care-l lăsaseră în urmă şi care acum era ascuns în totalitate de distanţă şi de ceaţă.

Louis asculta şi încerca să reţină toate amănuntele. Treptat, în mintea lui se închega o imagine, aceea a unei mici aşezări agricole întemeiate pe ruinele a ceea ce fusese odată un oraş grandios…

— … Într-adevăr, Zignamuclickclik nu mai este atât de măreţ pe cât a fost, dar, cu toate acestea, adăposturile sale sunt superioare celor pe care ni le-am fi putut înjgheba singuri. Chiar şi acolo unde un acoperiş este deschis către cer, etajele de jos rămân uscate când plouă. Clădirile păstrează cu uşurinţă căldura. Pe vreme de război sunt uşor de apărat şi greu de incendiat. Iată de ce, Inginerule, dimineaţa mergem să ne lucrăm câmpurile şi noaptea ne reîntoarcem la aşezările noastre, la marginea oraşului. De ce ne-am chinui să ne facem alte case, când cele vechi ne mai pot fi de folos?

Doi străini înspăimântători, având alături doi aproape-oameni, dar fără bărbi şi neobişnuit de înalţi, călărind cele patru păsări metalice lipsite de aripi, scoţând pe gură vorbe fără sens în contrast cu sunetele coerente ce răsunau din discurile de metal… Nu ar fi fost de mirare ca băştinaşii să-i fi luat drept constructorii Lumii Inelare. Louis nu spuse nimic care să le contrazică această părere. Dacă ar fi vrut să le dea o explicaţie în privinţa originii lor, ar fi trebuit să piardă zile în şir; în plus, ei se aflau acolo pentru a se informa, nu pentru a-i învăţa pe alţii.

— …Acest turn, Inginerule, este sediul guvernului nostru. Aici domnim peste mai mult de o mie de oameni. Am fi putut noi înălţa un palat mai potrivit decât acesta? Am blocat etajele superioare, astfel încât cele pe care le folosim să reţină mai bine căldura. Odată l-am apărat aruncând cu deşeuri de la etajele superioare. Îmi amintesc că atunci cea mai mare problemă a noastră a fost frica de înălţimi…

Cu toate acestea, tânjim după zilele de odinioară, când oraşul nostru avea o mie de mii de locuitori, iar clădirile pluteau în aer. Sperăm din inimă că veţi face în aşa fel încât să ne redaţi acele zile. Se zice că în acele zile minunate, însăşi această lume ar fi fost creată. Poate veţi avea bunăvoinţa să ne spuneţi dacă aşa este.

— Este adevărat, încuviinţă Louis.

— Şi se vor mai întoarce acele zile?

Louis se strădui să dea un răspuns cât mai evaziv. Simţi sau ghici dezamăgirea celuilalt.

Citirea feţei părosului nu era o treabă lesne de făcut. Gestica reprezintă un soi de cod universal, deşi gesturile interlocutorului său nu aparţineau vreunei culturi terestre. Părul platinat şi buclat cu grijă îi ascundea întreaga faţă, cu excepţia ochilor de un maroniu spălăcit-singurii care mai păstrau un dram de expresivitate.

Vocea individului suna aproape ca o incantaţie, ca o recitare. Pilotul automat traducea cuvintele lui Louis într-o litanie similară şi transpunea cuvintele celuilalt într-un limbaj conversaţional. Bărbatul putea auzi celelalte discuri translatoare şuierând delicat în limbajul Păpuşarilor sau articulând gutural în Graiul Hero.

Louis începu să pună şi el întrebări…

— Nu, Inginerule, nu suntem un popor setos de sânge. Ne războim rar. Testele? Te împiedici de ele ori de câte ori intri în Zignamuclickclik. Se zice că zac acolo încă de la prăbuşirea oraşului. Noi le folosim pentru aspectul lor decorativ şi pentru rolul lor simbolic.

Vorbitorul îşi ridică solemn mâna, ţinând dosul palmei întors către Louis, şi-i arată tatuajul.

Toţi cei prezenţi scoaseră un singur strigăt:

— …!

Cuvântul nu putu fi tradus. Era prima dată când altcineva, în afară de vorbitor, mai scosese un cuvânt.

Louis simţi că ratase ceva esenţial. Din păcate, nu avea timp să-şi bată capul cu asta.

— Arată-ne o minune! zise vorbitorul. Nu punem la îndoială puterea voastră, dar s-ar putea să nu mai treceţi altă dată prin aceste locuri. Am avea astfel ceva de povestit copiilor noştri.

Louis cântări alternativele. Zburaseră deja aidoma păsărilor, deci aşa ceva nu i-ar mai fi impresionat a doua oară. Să le fi oferit oare mana din fantele bucătăriilor automate? Dar chiar şi pe Pământ, oamenii priveau diferit aceeaşi mâncare. Diferenţa dintre hrană şi gunoi era de cele mai multe ori doar de natură culturală. Unii mâncau lăcuste cu miere, alţii şerpi fierţi; brânza agreată de unii era pentru alţii lapte stricat. Mai bine să nu rişte. Dar laserul?

În vreme ce Louis începu să cotrobăie în compartimentul de bagaje al scuterului său, umbra unui pătrat începu să înghită discul soarelui. Întunericul avea să-i facă demonstraţia şi mai impresionantă.

Reglând echipamentul pentru deschidere maximă şi putere minimă, întoarse fasciculul întâi către vorbitor, apoi către cei patru colegi ai săi şi, în cele din urmă, către siluetele din mulţime. Dacă demonstraţia îi impresionase, ascunseră foarte bine acest lucru. Disimulându-şi dezamăgirea, Louis ochi către acoperiş şi micşoră fasciculul.

Figurina ţintită se desprinse şi căzu. Semăna cu un cap suprarealist, stilizat, de balaur. Bărbatul mişcă un pic degetul şi capul de balaur deveni alb-gălbui. Mişcă încă puţin indexul şi fasciculul se subţie până la dimensiunea unui fir de lumină verde. În capul de balaur apăru o gaură fierbinte.

Louis aşteptă aplauzele.

— Luptaţi cu lumină! zise individul cu braţul tatuat. Cu siguranţă, ştiţi că aşa ceva este interzis!

— …! strigă mulţimea, după care se aşternu o linişte mormântală.

— Nu ştiam asta, îi răspunse Louis. Ne cerem scuze!

— Nu ştiaţi? Cum este posibil? Nu voi aţi ridicat Arcada, ca semn al Înţelegerii cu Omul?

— Care arcadă?

Faţa celuilalt era ascunsă, dar uluiala sa, evidentă.

— Arcada de deasupra Lumii, o, Constructorule! Abia atunci Louis înţelese şi izbucni în hohote de râs. Făptura păroasă îl pocni cu stângăcie în nas.

Lovitura fusese uşoară (deoarece individul era pirpiriu şi avea braţe fragile), dar dureroasă.

Louis nu era obişnuit cu durerea. Majoritatea oamenilor din vremea sa nu simţeau pe parcursul vieţii lor vreo durere mai puternică decât cea pricinuită de un deget zdrelit. Anestezicele erau mult prea răspândite, asistenţa medicală extraordinar de accesibilă. În cazul unui schior, de pildă, durerea piciorului rupt dura de obicei câteva secunde, nu minute, iar amintirile erau deseori suprimate ca traume intolerabile. Cunoaşterea unor arte marţiale precum karate, judo, jiujitsu sau box fusese declarată ilegală cu mult înainte de naşterea sa. Louis Wu era mai degrabă un războinic derizoriu, ce putea înfrunta moartea, dar nu şi durerea.

Lovitura duru. Louis ţipă şi scăpă laserul.

Mulţimea înaintă. Două sute de oameni păroşi înfuriaţi se transformară într-o mie de demoni. Lucrurile nu mai erau la fel de amuzante ca în urmă cu câteva minute.

Vorbitorul slab ca trestia îşi încolăcise ambele braţe în jurul corpului său, fixându-l cu forţa unui isteric. Louis, într-o stare la fel de isterică, se eliberă cu o lovitură disperată. Într-o clipă se sui pe scuterul său pregătindu-se să acţioneze comenzile de decolare, când raţiunea prevală.

Celelalte scutere erau pilotate de la al său. Dacă decola, decolau şi ele, cu sau fără pasageri.

Bărbatul privi în jurul său.

Teela Brown se afla deja în aer. Observa de sus lupta, cu sprâncenele ridicate, semn că era extrem de preocupată. Totuşi, se părea că nu-i venea în minte să le sară în ajutor.

Kzinul, în schimb, era pradă unei agitaţii maxime. Deja doborâse vreo şase adversari. Chiar în timp ce Louis îl privea, Kzinul îşi roti laserul şi reteză ţeasta unui inamic.

Alţi băştinaşi năvăliră asupra sa, descriind un cerc aproximativ. Mâini cu degete lungi încercară să-l împingă pe pământean din şa. Erau pe cale să reuşească, deşi Louis se ţinea strâns cu mâinile şi genunchii. Într-un târziu, se gândi să activeze pliul fonic. Indivizii urlară, în timp ce erau aruncaţi la pământ.

Cineva mai rămăsese agăţat de spatele lui. Louis îl împinse, îl lăsă să cadă, deconectă şi reconectă pliul fonic pentru a-l îndepărta, apoi scrută fosta parcare, în căutarea lui Nessus.

Acesta încerca să ajungă la scuterul său. Se părea că băştinaşilor le era teamă de forma sa, deoarece încercau doar să-i blocheze drumul; totuşi, unul dintre ei se apropia înarmat cu o rangă metalică smulsă din vreo maşinărie veche.

Pe când Louis tocmai îl localiza, omul roti ranga asupra capetelor Păpuşarului.

Nessus se aplecă, se roti pe picioarele din faţă şi se întoarse cu spatele spre pericol, dar îndepărtându-se în acest fel de scuter. Reflexele sale aveau să-i aducă moartea, dacă Interlocutorul sau Louis nu reuşeau să-l ajute în vreun fel. Pământeanul deschise gura, pentru a-l avertiza, dar Păpuşarul îşi terminase deja mişcarea.

Louis îşi închise gura.

Păpuşarul se îndreptă spre scuter, fără a mai fi împiedicat de nimeni. Copita sa din spate lăsa amprente sângerânde prin praful bătătorit.

Cercul de admiratori ai Kzinului se ţinea în afara razei sale de acţiune. Interlocutorul scuipă la picioarele lor — un gest specific uman, nu Kzinti — se răsuci şi se urcă pe scuter. Laserul său era însângerat până la mâner.

Băştinaşul care încercase să-l oprească pe Nessus zăcea în acelaşi loc în care căzuse. Sângele se revărsa în valuri din trupul său.

Ceilalţi se înălţaseră deja în aer. Louis porni după ei. De departe observă care era intenţia Kzinului şi strigă după el:

— Opreşte-te! Nu e nevoie de aşa ceva!

Interlocutorul pusese mâna pe echipamentul modificat de excavat.

— Nu crezi că totuşi ar fi necesar? mârâi el, dar îşi opri mişcarea mâinii.

— N-o face! îl rugă Louis. Ar fi o crimă. Cum ne mai pot ataca acum? Aruncând cu pietre?

— Pot să folosească laserul tău.

— Imposibil! Există un tabu.

— Aşa spunea cel cu care ai discutat. Îl crezi?

— Mda.

Kzinul îşi puse deoparte arma (spre uşurarea lui Louis, care se aşteptase să nimicească întregul oraş).

— Cum crezi c-a luat naştere o asemenea interdicţie? întrebă el. A avut loc un război în cursul căruia s-au utilizat arme energetice?

— Sau poate că a existat un bandit înarmat cu ultimul tun laser de pe Lumea Inelară… rânji Pământeanul. Păcat că n-avem pe cine întreba.

— Îţi sângerează nasul! îi atrase atenţia Interlocutorul.

Acum că avea timp să se gândească la el, îl simţi pulsând dureros. Louis îşi trecu scuterul sub comanda Kzinului şi se apucă să-şi acorde îngrijirile medicale necesare. Dedesubt, o mulţime aţâţată şi dezorganizată se îndrepta către periferiile oraşului Zignamuclickclik.