Lumea Inelară

CAPITOLUL 11 Arcada cerurilor

În lumina amurgului, cele patru aeroscutere se ridicară într-o formaţie romboidală. Zona descoperită a materialului de fundaţie rămase în urmă. Nessus le arătase cum să folosească circuitele server. Acum toate celelalte vehicule erau programate să efectueze aceleaşi manevre ca şi cel al lui Louis care conducea pentru toţi. Aşezat într-un fotoliu anatomic, aducând cu o cuşetă de masaj fără echipamente, bărbatul îşi pilota scuterul cu ajutorul pedalelor şi al unui joystick.

Patru capete miniaturizate şi transparente pluteau halucinant deasupra pupitrului vehiculului său. Erau acolo o sirenă cu părul ca pana corbului, un pseudo-tigru feroce cu ochii vigilenţi şi o pereche de capete caraghioase, fiecare cu un singur ochi. Sistemul de intercomunicaţii funcţiona perfect, dând rezultate comparabile cu cele ale unui delirium tremens.

În momentul în care formaţia depăşi peretele de lavă neagră, Louis fu atent la expresiile celorlalţi.

Teela reacţionă prima. Mai întâi studie apropierea, apoi fata se ridică, ochii ei descoperind infinitul acolo unde de fiecare dată întâlniseră limite. Ochii i se făcură rotunzi şi mari, şi faţa îi străluci, aidoma soarelui ieşind dintre norii de furtună.

— Oh, Louis!

— Ce munte imens, remarcă Kzinul.

Nessus nu spuse nimic. Capetele i se scuturau şi se roteau într-un ritm nebun.

Întunericul se lăsă rapid; o umbră neagră acoperi dintr-o dată muntele uriaş. În câteva secunde, acesta dispăru. Soarele era acum doar o seceră aurie, tăiată de întuneric. Şi ceva se profilă pe cerul întunecat.

Era o arcadă enormă. Contururile sale căpătau rapid claritate — pe măsură ce solul şi cerul deveneau tot mai întunecate, adevărata splendoare a cerului Lumii Inelare ieşea din noapte.

Lumea Inelară se arcuia peste ea însăşi în dungi pictate în albastru deschis, brăzdate de nori albi, şi în dungi mai subţiri de albastru întunecat. La bază, arcul era foarte lat, dar, cu cât se ridica, se îngusta tot mai mult. În apropierea zenitului, nu se mai zărea decât o linie alb-albastră strălucitoare, întreruptă de invizibilul inel al pătratelor de umbră.

Aeroscuterele se înălţau cu viteză şi în tăcere. Pliul sonic era un amortizor foarte eficient; din exterior, Louis nu auzea nici un fel de zgomot, nici măcar vântul. De aceea, rămase de-a dreptul uimit când liniştea bucăţii sale private de spaţiu fu inundată de urletul unei muzici orchestrale.

Era ca şi cum o orgă cu aburi ar fi explodat.

Sunetul fusese dureros de tare. Louis îşi duse palmele la urechi. Uluit, nu-şi dădu seama imediat ce se întâmplase. Apoi acţionă comenzile intercomunicaţiilor şi imaginea lui Nessus apăru precum un spectru. Ţipătul (coriştii dintr-o biserică arşi de vii?) scăzu considerabil în intensitate. Bărbatul Încă-i mai auzea, captat prin intercomunicaţiile Teelei şi Kzinului (un nor de efect stereo?).

— De ce a făcut aşa? exclamă uluită Teela.

— E îngrozit. O să-i ia ceva timp până o să se obişnuiască.

— Cu ce să se obişnuiască?

— Preiau comandai tună Interlocutorul. Ierbivorul este incapabil să ia vreo hotărâre. Declar că această misiune are un caracter militar şi, în consecinţă, comanda îmi revine mie!

Pentru o clipă, Louis se gândi să reclame locul şefului pentru sine. Dar cine avea chef să se bată cu un Kzin? Şi, oricum, Kzinul ar fi fost un conducător mai bun.

Acum, aeroscuterele ajunseseră la o înălţime de aproape un kilometru. Cerul şi solul erau în cea mai mare parte întunecate, dar pe sol existau unele zone mai negre în comparaţie cu celelalte, dând senzaţia de hartă în relief, în vreme ce bolta era presărată cu stele şi dominată de imensa arcadă arcuită peste ea însăşi.

În mod ciudat, Louis se pomeni gândindu-se la Divina Comedie a lui Dante. Universul acestuia fusese un artefact complex, în care sufletele oamenilor şi ale îngerilor aveau rolul de rotiţe ale unui vast mecanism. Inelul era şi el un obiect artificial. Nu puteai uita acest lucru, nici măcar o clipă, din cauza toartei ce se înălţa deasupra tuturor, uriaşă, albastră, venind parcă de dincolo de infinit.

Nu era de mirare că Nessus nu fusese în stare să suporte acest lucru. Era prea fricos — şi prea realist. Poate că-i sesizase frumuseţea, poate că nu; cu siguranţă, însă, înţelesese că fuseseră abandonaţi pe o structură artificială, cu o suprafaţă mai mare decât toate lumile fostului imperiu al Păpuşarilor luate la un loc.

— Cred că pot distinge Zidurile de margine, anunţă Kzinul.

Louis îşi mută ochii de la cerul arcuit deasupra capului său. Privi către babord, apoi către tribord şi respiraţia i se opri.

Către babord (erau cu faţa în direcţia din care aterizase Mincinosul — deci la stânga însemna babord), culmea Zidului de margine era o linie colorată în albastru închis, abia vizibilă. Bărbatul nu reuşea să-i ghicească înălţimea. Baza acestuia nici măcar nu se zărea. Doar partea superioară era vizibilă, dar când îţi forţai ochii prea multă vreme, imaginea începea să-ţi joace feste, dispărând. Linia se afla cam prin zona unde ar fi trebuit să fie orizontul, aşa încât ea ar fi putut reprezenta in egală măsură atât o bază, cât şi un vârf.

Către tribord, celălalt Zid era identic. Aceeaşi înălţime, aceeaşi alură, aceeaşi tendinţă a marginii de a dispărea la o concentrare prea mare a privirii.

Aparent, Mincinosul se prăbuşise foarte aproape de linia mediană a Inelului. Zidurile de margine păreau a fi egal distanţate… ceea ce însemna că erau dispuse la o depărtare de aproape 800 de mii de kilometri.

— Ce părere ai, Interlocutorule? întrebă Louis dregându-şi vocea.

— Mie mi se pare că Zidul de la babord este o idee mai înalt.

— În ordine! răspunse bărbatul şi coti spre stânga. Celelalte scutere, încă branşate pe circuitul server, îl urmară. Louis îşi activă intercomunicaţia, pentru a-i arunca o privire lui Nessus. Păpuşarul îşi strângea şaua cu toate cele trei picioare, iar capetele-i erau vârâte între şa şi corp. Strania făptură zbura fără să vadă nimic.

Teela interveni.

— Interlocutorule, eşti sigur? interveni Teela.

— Bineînţeles, răspunsul Kzinul. Zidul de la babord este vizibil mai mare.

În sinea lui, Louis se amuza. Niciodată nu primise vreo instruire militară, dar ştia câte ceva despre lupta sub comandă. În timpul unei revoluţii pe Wunderland fusese surprins la sol şi se văzuse nevoit să lupte ca partizan timp de trei luni, înainte de a putea ajunge la o navă.

Ceea ce-l caracterizează pe un bun ofiţer, îşi reaminti el, este capacitatea sa de a lua hotărâri rapide. Iar dacă acestea se dovedeau a fi şi corecte, cu atât mai bine…

Zburau către babord, deasupra peisajului întunecat. Inelul reflecta o lumină cu mult mai puternică decât Luna Pământului (aceasta nu poate lumina suficient un peisaj, astfel încât să fie observat din aer). Pârtia de cratere pe care Mincinosul o săpase pe suprafaţa Inelului rămăsese în spatele lor, ca un fir argintiu, iar în cele din urmă dispăru în întuneric.

Aeroscuterele accelerau constant şi în linişte. La o fracţiune sub viteza sunetului, un sunet ascuţit penetră pliul fonic, atinse un maxim la viteza sonică şi dispăru brusc. Pliul fonic îşi găsi o nouă formă şi din nou se instaură tăcerea.

La scurt timp după ce scuterele atinseseră viteza de croazieră, Louis îşi permise să se relaxeze în fotoliul de pilotaj. După informaţiile lui, urma să petreacă în această poziţie mai mult de o lună şi, ca atare, ar fi fost posibil să se obişnuiască cu ea.

În consecinţă, deoarece în prezent era singurul care pilota formaţia şi nu avea voie să adoarmă, începu să-şi testeze scuterul. Celelalte dispozitive erau foarte simple, confortabile şi uşor de folosit, dar nedemne de el.

Încercă să-şi împingă mâna în pliul fonic. Acesta era un câmp de forţă prevăzut să ghideze curenţii de aer în jurul spaţiului ocupat de aeroscuter. Nu se intenţionase ca acesta să devină un soi de cuşcă de sticlă. Avu senzaţia că mâna lui era expusă unui vânt puternic, unui vânt rece care bătea din toate direcţiile. Se afla într-o bulă protejată de curenţii de aer.

Pliul fonic era totodată şi un mijloc de protecţie împotriva prostiei. Verifică acest lucru, extrăgând o bucată textilă de şters faţa dintr-un compartiment special şi scăpând-o intenţionat din mână. Cârpa căzu fluturând sub scuter şi rămase acolo, zbătându-se nebuneşte în curentul de aer. Louis era aproape convins că în cazul — puţin probabil — în care ar fi căzut din şa, ar fi fost cules de către pliul fonic, dându-i-se posibilitatea de a urca la loc pe aparat. Era posibil, fiind un lucru făcut de Păpuşari…

Tubul de alimentare cu apă îi oferi lichid distilat. Fanta de alimente îi dădu câteva tartine maronii-roşcate. De şase ori comandă câte una-muşca o dată şi arunca restul în colectorul de deşeuri. Fiecare tartină avea un gust diferit şi nici unul nu era neplăcut.

Cel puţin nu se va plictisi de mâncare. Oricum nu prea curând.

Dar dacă, spre ghinionul lor, nu aveau să găsească plante sau apă pentru a aproviziona colectorul, fanta de alimente avea să înceteze în cele din urmă să le mai livreze tartinele.

Comandă, deci, şi o a şaptea tartină şi o mâncă până la ultimele firimituri. Descurajat, se gândi la distanţa care-i separa de orice ajutor posibil. Pământul se afla la două sute de ani-lumină, flota Păpuşarilor, situată la doi ani-lumină, se îndepărta aproape cu viteza luminii, şi până şi hodorogitul Mincinos devenise invizibil încă de la începutul zborului. Acum dispăruse chiar şi canionul săpat de el. Oare ar fi fost greu să se rătăcească pentru totdeauna?

La naiba, era aproape imposibil! decise în cele din urmă Louis. În direcţia contrară sensului de rotaţie se afla cel mai înalt munte pe care-l văzuse vreodată un om. Chiar şi pe Lumea Inelară nu puteau exista prea mulţi asemenea supervulcani. Pentru a regăsi Mincinosul, ar fi fost de ajuns să se îndrepte spre munte şi apoi să caute în direcţia de rotaţie un defileu liniar lung de câteva mii de kilometri.

…Dar arcada Inelului strălucea deasupra capetelor lor — se aflau într-un loc imens, de trei milioane de ori mai mare decât suprafaţa terestră. Era suficient spaţiu ca să te rătăceşti uşor şi definitiv.

Nessus începuse să se dezdoaie. Mai întâi un cap, apoi celălalt ieşiră de sub toracele său. Păpuşarul apăsă pe câteva comutatoare, apoi vorbi:

— Louis, putem avea o mică discuţie în particular?

Imaginile transparente ale Teelei şi Kzinului păreau că dormitează. Louis le izolă de circuitele intercomunicaţiei, apoi îi răspunse:

— Spune!

— Ce s-a întâmplat?

— N-ai auzit?

— Urechile mele se află în capete. Auzul mi-a fost blocat.

— Cum te simţi acum?

— Poate că mă voi reîntoarce în stare catatonică. Mă simt pierdut, Louis.

— Şi eu. Oricum, în ultimele ore am parcurs 3500 km. Am fi făcut mai mult cu nişte cabine de transfer sau măcar cu nişte discuri de păşit.

— Inginerii noştri n-au putut instala discurile de păşit.

Capetele Păpuşarului se întoarseră unul către altul, privindu-se ochi în ochi. După o clipă, îşi reluară poziţia de dinainte, dar Louis îşi aminti că mai văzuse un gest asemănător. Acum realiză că putea fi vorba de ceva similar unui râs de Păpuşar. Oare un Păpuşar nebun îşi putea dezvolta un simţ al umorului?

Continuă să-l informeze:

— Ne deplasăm către babord. Kzinul a decis că zidul dinspre această parte este mai apropiat. Cred că dacă dădeam cu banul ajungeam la o concluzie mai bună, dar el este şeful. A preluat comanda în momentul în care ai intrat în catatonie.

— Este regretabil. Scuterul Interlocutorului este în afara razei de acţiune a taspului meu. Trebuie…

— Aşteaptă o clipă. De ce nu-l laşi la comandă?

— Dar… dar…

— Gândeşte-te puţin! îl zori Louis. Oricând îi vei putea anula hotărârile cu ajutorul taspului. Dacă nu-i dai comanda acum, o va prelua oricum de fiecare dată când te vei relaxa. Avem nevoie de un conducător necontestat.

— Presupun că acest lucru nu va avea consecinţe negative, fluieră Păpuşarul. În orice caz, dacă mi-aş asuma eu conducerea, faptul respectiv nu ne-ar spori semnificativ şansele.

— Aşa te vreau! Cheamă-l pe Kzin şi spune-i că acum el este Cel-Prea-Ascuns.

Louis îşi reglă intercomunicaţia pe canalul Interlocutorului, pentru a auzi schimbul de replici. Dacă se aştepta la efecte dramatice, fu dezamăgit. Kzinul şi Păpuşarul schimbară câteva fraze şuierate în Graiul Hero, apoi felina întrerupse legătura.

— Trebuie să-mi cer scuze! spuse Nessus. Prostia mea ne-a adus numai dezastre…

— Nu-ţi face probleme din cauza asta! îl consolă Louis. Pur şi simplu, te afli în faza depresivă a ciclului tău biologic.

— Sunt o fiinţă inteligentă şi pot înfrunta realitatea. M-am înşelat teribil în privinţa Teelei Brown.

— Este adevărat, dar nu-i greşeala ta.

— Ba este a mea, Louis Wu! Ar fi trebuit să-mi dau seama de ce nu pot găsi alţi candidaţi în afara Teelei.

— De ce?

— Ceilalţi erau prea norocoşi.

Louis fluieră discordant printre dinţi. Păpuşarul inventase o teorie nou-nouţă.

— Erau prea norocoşi pentru a se implica într-un proiect atât de periculos ca al nostru, continuă Nessus. Loteriile Drepturilor de Naştere au produs, în mod evident, indivizi cu grad ridicat de şansă, moştenită ereditar. Cu singura observaţie că această şansă nu-mi era disponibilă. Când am încercat să-i contactez pe descendenţii Loteriilor, am dat doar de Teela Brown.

— Ascultă…

— N-am fost în stare să iau legătura şi cu alţii pentru că aceştia din urmă erau prea norocoşi. Am reuşit să dau peste Teela Brown şi s-o implic în această expediţie nefericită, pur şi simplu pentru că ea n-a moştenit genele respective. Louis, îmi cer scuze!

— Mai bine ai dormi un pic.

— Trebuie să-mi cer scuze si fată de Teela.

— Nu. Asta e greşeala mea! Aş fi putut s-o opresc.

— Serios?

— Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Relaxează-te!

— Nu pot.

— Atunci pilotează tu şi mă culc eu.

Înainte de a se cufunda în somn, bărbatul mai apucă să observe cât de lin se ridica aeroscuterul. Păpuşarul era un pilot excelent.

Louis se trezi odată cu prima rază de lumină.

Nu era obişnuit să doarmă în gravitaţie. Niciodată nu-şi mai petrecuse o noapte în această poziţie. Când căscă şi încercă să se întindă, muşchii îi trosniră, zvâcnind din cauza crampelor. Morocănos, se frecă la ochi şi privi în jurul său.

Umbrele erau caraghioase. Louis se uită în sus şi observă o mică felie din soarele de la zenit. „Sunt un tâmpit”, îşi spuse şi aşteptă ca lacrimile să i se oprească. Reflexele îi erau mai rapide decât creierul. În stânga sa, era un întuneric deplin, adâncindu-se odată cu distanţa. Orizontul lipsă constituia o bornă a nopţii şi haosului, sub un cer albăstrui, pe care contururile arcadei Inelului începeau să pălească.

Către dreapta, în sensul de rotaţie, era plină zi.

Zorile erau diferite pe Inel.

Deşertul tocmai se sfârşea. Marginea sa ondulată, clară şi netedă se curba spre dreapta şi spre stânga. În spatele scuterelor rămânea întinderea alb-gălbuie, strălucitoare şi goală. Imensul munte continua să blocheze o impresionantă bucată de cer. În faţă, râuri şi lacuri, separate de zone verzi şi maronii, se observau într-o perspectivă înceţoşată.

Scuterele îşi menţinuseră poziţiile, destul de depărtate unele de altele, într-o configuraţie romboidală. De la acea distanţă, păreau mai degrabă nişte gâze argintii. Louis se afla în frunte. Memoria îi spunea că Interlocutorul se găsea pe direcţia de rotaţie, Nessus pe direcţia contrară, iar Teela închidea formaţia.

În direcţia muntelui plutea un nor de praf, asemănător celui ridicat în deşert de un jeep uriaş. Pesemne că era imens, dar de la o asemenea depărtare părea doar o scamă…

— Te-ai trezit, Louis?

— M'neaţa, Nessus. Ai pilotat tot timpul?

— Cu câteva ore în urmă, i-am încredinţat comanda Kzinului. O să constaţi că am parcurs aproape 12 mii de km.

— Mda.

Dar asta reprezenta doar o mică fracţiune din distanţa pe care o aveau de acoperit. O viaţă întreagă petrecută în călătorii efectuate cu ajutorul cabinelor de transfer îi alterase capacitatea de percepere a distanţelor.

— Priveşte în spatele nostru, zise Louis. Vezi norul ăla de praf? Ai idee ce ar putea fi?

— Desigur. Trebuie să fie roca vaporizată de aterizarea noastră, care s-a condensat în atmosferă. Un asemenea volum imens n-a avut timp să se depună.

— Eu mă gândeam la furtuni de nisip… La naiba, ia uită-te ce repede alunecăm!

Dâra de praf avea cel puţin câteva mii de kilometri lungime, asta dacă se afla la aceeaşi depărtare ca şi nava.

Cerul şi solul păreau două farfurii plate, infinite, presate una peste alta, iar membrii echipajului nişte microbi care se târau între ele.

— Presiunea aerului a crescut. Louis se întoarse spre Păpuşar.

— Ce-ai spus?

— Uită-te la indicatorul de presiune. Locul aterizării Mincinosului era mai ridicat cu cel puţin trei kilometri.

Louis îşi comandă o tartă nutritivă pentru micul dejun.

— E aşa de importantă presiunea aerului?

— Întrucât ne aflăm într-un mediu necunoscut, trebuie să observăm toate aspectele. Nu putem şti ce detaliu ar putea fi crucial. De exemplu, muntele pe care l-am ales ca reper se înalţă încă în spatele nostru. Trebuie să fie chiar mai mare decât am presupus. În plus, ce este punctul acela argintiu-strălucitor din faţă?

— Unde?

— Aproximativ pe ipotetica linie a orizontului, Louis. Drept înainte. Era ca şi când ai fi căutat un detaliu pe o hartă văzută pe muchie.

În cele din urmă, Louis îl găsi — o licărire strălucitoare, un pic prea mare pentru a fi doar un simplu punct.

— Lumină solară reflectată. Care o fi cauza? Un oraş de sticlă?

— Improbabil. Louis râse.

— Eşti prea politicos. Totuşi, este la fel de mare ca şi un oraş. Sau ca un câmp de oglinzi. Poate este un telescop uriaş, vreau să spun oglinda sa.

— În cazul ăsta, probabil că este abandonat.

— De ce?

— Ştim că civilizaţia de aici s-a întors la sălbăticie. Ar fi permis, altfel, unei regiuni atât de mari să se transforme în deşert?

Cândva, Louis acceptase şi el acest argument. Acum, însă…

— Poate că simplifici prea mult. Inelul este mai mare decât am crezut iniţial. Cred că este suficient loc şi pentru sălbăticie, şi pentru civilizaţie, şi pentru orice treaptă intermediară între ele.

— Civilizaţia tinde să se extindă, Louis.

— În privinţa asta, ai dreptate…

Oricum, urmau să se lămurească ce era cu punctul strălucitor, pentru că se afla chiar în drumul lor. În orice caz, nu era o cofetieră.

Louis tocmai înghiţea ultima îmbucătură a tartinei, când observă două lumini verzi pâlpâind pe pupitrul sau. La început, ele îl nedumeriră, dar curând îşi aminti că în noaptea precedentă deconectase legătura cu Teela şi cu Interlocutorul. Repuse în funcţiune intercomunicaţia.

— Bună dimineaţa, i se adresă Kzinul. Ai văzut răsăritul, Louis? Extraordinar de stimulant din punct de vedere estetic.

— L-am văzut. M'neaţa, Teela! Teela nu-i răspunse.

Louis o studie mai atent. Fata părea fascinată, subjugată, ca şi cum ar fi atins Nirvana.

— Nessus, ai folosit taspul asupra femeii mele?

— Nu! De ce aş fi făcut-o?

— De când e în starea asta?

— Ce fel de stare? întrebă Kzinul. N-a prea vorbit în ultima vreme, dacă la asta te referi.

— Pe naiba, mă refer la expresia ei!

Chipul Teelei, aşa cum apărea pe pupitru, privea infinitul direct prin Louis. Tânăra era tăcută, dar fericită.

— Pare relaxată, fără să aibă vreun disconfort aparent, spuse Kzinul. Cele mai subtile nuanţe ale expresiei umane…

— Las-o baltă! Du-ne jos! A intrat în transă Plateau…

— Nu înţeleg.

— Du-ne jos!

Coborau de la o înălţime de peste un kilometru şi jumătate. Înainte ca Interlocutorul să activeze din nou propulsia, Louis încercă pentru scurt timp senzaţia de cădere liberă. Studie imaginea Teelei, dar nu observă nici o schimbare pe figura ei. Era calmă şi absentă, având colţurile gurii uşor ridicate.

Era furios. Cunoştea câte ceva despre hipnoză, frânturi de informaţie pe care un om le poate aduna în două sute de ani. Dacă şi-ar fi putut aminti…

Petele verzi şi maronii se transformau în câmpii, păduri, la care se adăuga firul argintiu al unui râu. Sub ei se zărea un peisaj sălbatic, luxuriant, tipul de peisaj pe care oricine s-ar fi aşteptat să-l întâlnească pe o planetă-colonie.

— Încearcă să ne aşezi într-o vale, fi spuse Louis Kzinului. Aş vrea s-o scot de sub influenţa orizontului.

— În ordine! V-aş sugera ţie şi lui Nessus să deconectaţi circuitele de pilotaj automat şi să mă urmaţi folosind comanda normală. Eu o voi pilota doar pe Teela.

Rombul de scutere se sparse şi formaţia se rearanjă. Kzinul se mutase spre babord, pe direcţia de rotaţie, îndreptându-se spre râul pe care-l zăriseră mai devreme. Ceilalţi îl urmau. După ce traversă râul, Kzinul viră pentru a-i urma cursul. Aproape că se târau pe deasupra copacilor.

— Vegetaţia pare foarte asemănătoare celei de pe Pământ, remarcă Louis, iar ceilalţi dădură din cap, în semn de aprobare.

Depăşiră uri cot al râului.

Băştinaşii se aflau pe o porţiune mai lată a albiei şi întindeau un năvod. În momentul în care linia de scutere intră în raza lor vizuală, îşi ridicară privirile pentru un moment ce părea să nu se mai sfârşească, abandonându-şi năvodul şi rămânând cu gurile căscate.

Louis, Kzinul şi Nessus reacţionară imediat şi sincron, ridicându-se brusc. Băştinaşii se micşorară, până ce deveniră nişte puncte, râul — un firicel argintiu, iar pădurea luxuriantă se transformă într-un amestec de pete verzi şi maronii.

— Activaţi pilotul automat, ordonă Kzinul pe un inconfundabil ton de comandă. O să aterizăm în altă parte.

Pesemne că învăţase undeva tonul ăsta de comandă, cu utilizare strictă în relaţiile cu oamenii. Îndatoririle unui ambasador, gândi Louis, erau cu adevărat extrem de variate.

În aparenţă, Teela nu sesizase nimic.

— Ei bine? li se adresă bărbatul celorlalţi.

— Erau oameni, răspunse Nessus.

— Oare? Am crezut că am halucinaţii. Cum este posibil să fi ajuns oamenii aici?

Nimeni nu se învrednici să-i răspundă.