Marginea Fundaţiei

17

TRANTOR!

Vreme de opt mii de ani fusese capitala unei puternice entităţi politice care cuprinsese o uniune mereu crescândă de sisteme planetare. Douăsprezece mii de ani după aceea devenise capitala unei entităţi politice care includea întreaga Galaxie. Constituia centrul, inima, chintesenţa Imperiului Galactic.

Imperiul nu putea fi conceput fără ca mai întâi să te gândeşti la Trantor.

Trantor nu atinsese apogeul dezvoltării sale decât atunci când destrămarea Imperiului devenise ireversibilă. De fapt, nimeni nu băgase de seamă că Imperiul îşi pierduse capacitatea de progres şi de a privi în exterior, deoarece Trantor era înveşmântat în metal strălucitor.

Dezvoltarea culminase prin extinderea oraşului la dimensiunile întregii planete. Populaţia se stabilise (prin lege) la patruzeci şi cinci de miliarde şi singura suprafaţă acoperită de verdeaţă rămăsese în jurul Palatului Imperial şi a complexului compus din Biblioteca şi Universitatea Galactică.

Suprafaţa de uscat şi apă era îmbrăcată în metal. Zonele fertile şi deşertice fuseseră de asemenea înghiţite şi transformate în aglomerări umane, adevărate jungle administrative, complexităţi computerizate, vaste spaţii de depozitare şi păstrare a alimentelor şi a pieselor de schimb. Lanţurile muntoase fuseseră retezate iar depresiunile nivelate. Nesfârşitele coridoare ale oraşului, săpate sub nivelul platourilor continentale şi al oceanelor se transformaseră în gigantice bazine subterane destinate acvaculturii — singura (şi neîndestulătoarea) sursă internă de hrană şi de minerale.

Legăturile cu Lumile Exterioare, de la care Trantor îşi obţinea resursele trebuincioase, depindeau de miile de spaţio-porturi, de zecile de mii de nave de luptă, de sutele de mii de nave comerciale; de milioanele de nave de transport.

Nici un oraş de mărime comparabilă nu suferise asemenea transformări într-o perioadă de timp atât de scurtă. Nici o planetă din Galaxie nu folosise energia solară într-o asemenea măsură şi nici nu făcuse eforturi atât de disperate pentru a evacua căldura reziduală. Radiatoarele ajungeau până la straturile mai rarefiate ale atmosferei în timpul nopţii, şi erau readuse sub carapacea de metal a oraşului în cursul zilei. Planeta se rotea, iar radiatoarele se ridicau tot mai sus o dată cu căderea nopţii şi coborau încet-încet pe măsură ce lumina zilei creştea. Aşa se făcea că Trantor avea o asimetrie artificială care aproape că devenise simbolul său.

Ajuns la un asemenea apogeu, Trantor conducea Imperiul!

Îl conducea în mod ineficient, însă nimeni şi nimic n-ar fi fost în stare să guverneze bine. Imperiul era prea întins pentru a fi condus de pe o singură lume chiar sub domnia celui mai activ dintre împăraţi. Şi cum ar fi putut Trantor să guverneze cu succes când, în cursul secolelor de destrămare, coroana Imperială devenise obiect de tranzacţie între politicieni şireţi şi incompetenţi care nu vedeau mai departe de vârful nasului, iar birocraţia se transformase treptat într-o clasă de oameni coruptibili?

Dar chiar şi în perioadele sale cele mai sumbre, exista ceva care făcea întreaga maşinărie să funcţioneze în continuare. Fără Trantor, Imperiul Galactic n-ar fi putut merge înainte.

Imperiul se năruia neîncetat, dar atâta vreme cât Trantor rămânea în locul său, esenţa Imperiului se păstra si-şi menţinea un aer de mândrie, eternitate, tradiţie şi putere şi, de ce nu, de exaltare.

Numai atunci când s-a produs ceea ce era de neconceput — când Trantor s-a prăbuşit şi a fost devastat, cetăţenii săi ucişi cu milioanele şi lăsaţi să moară de foame cu miliardele; când impunătoarea carcasă de metal a fost sfârtecată, găurită, topită sub atacurile flotei “barbare” — abia atunci s-a considerat că Imperiul se prăbuşise. Supravieţuitorii fostei mari puteri au continuat să distrugă ceea ce mai rămăsese întreg şi, în decursul unei generaţii, din cea mai impunătoare planetă cunoscută de umanitate, Trantor devenise un neînchipuit vălmăşag de mine.

Asta se întâmplase cu aproximativ două secole şi jumătate în urmă. Pentru restul Galaxiei, Trantor rămăsese în amintirea tuturor aşa cum fusese odinioară. Avea să dăinuie pe vecie ca scenă preferată a romanelor istorice, simbolul şi amintirea duioasă a trecutului, cuvântul îndrăgit în maxime precum: “Toate drumurile stelare duc spre Trantor”, sau “Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de pe Trantor” sau “Cum frumosul şi urâtul tot aşa Trantor şi lutul”.

Asta, pentru restul Galaxiei…

Pentru Trantor, însă, acest lucru nu era adevărat. Trantor! Imaginea vechiului Trantor fusese uitată cu totul. Metalul de la suprafaţă dispăruse aproape complet. Trantor era acum o lume cu o populaţie redusă, formată din fermieri care produceau pentru ei înşişi, un loc unde rareori ajungeau nave comerciale care, atunci când soseau, nu erau primite cu multă bucurie. Însuşi cuvântul “Trantor”, încă folosit în mod oficial, dispăruse din limbajul oamenilor. Trantorienii o numeau acum “Comin”, ceea ce în dialectul lor ar fi reprezentat “Cămin” din Galactica Standard.

Quindon Shandess se gândea la toate acestea şi la multe altele în timp ce stătea liniştit, într-o binecuvântată stare de semiadormire, în care putea să-şi lase mintea să hoinărească în voie.

Era Prim Orator al celei de-a Doua Fundaţii de optsprezece ani şi, dacă gândirea lui avea să-şi păstreze vigoarea şi abilitatea de a continua războaiele politice, putea să-şi mai păstreze poziţia încă zece sau doisprezece ani.

El era omologul, altfel spus, imaginea în oglindă a Primarului de pe Terminus, care cârmuia Prima Fundaţie, dar se deosebea foarte mult de acesta în toate privinţele. Primarul Terminusului era cunoscut în întreaga Galaxie, iar, ca urmare, Prima Fundaţie reprezenta “Fundaţia” pentru toate lumile. Primul Orator al celei de-a Doua Fundaţii era cunoscut doar colaboratorilor săi.

Şi cu toate acestea, cea care deţinea adevărata putere, sub conducerea sa şi a predecesorilor săi, era cea de-a Doua Fundaţie. Prima Fundaţie deţinea întâietatea în domeniul puterii fizice, al tehnologiei şi al armelor. A Doua Fundaţie deţinea supremaţia în domeniul puterii mentale, al gândirii şi al capacităţii de control. În cazul oricărui fel de conflict între cele două, ce importanţă ar fi avut numărul de nave şi de arme aflat la dispoziţia Primei Fundaţii dacă a Doua Fundaţie controla gândirea celor care acţionau navele şi armele?

Dar cât se va mai putea bucura această putere secretă?

Ca al douăzeci şi cincilea Prim Orator, purtase povara acestei îndatoriri mai multă vreme decât alţi predecesori. Oare nu s-ar cuveni să renunţe la poziţie şi să le facă loc aspiranţilor mai tineri? Unul dintre ei ar fi fost Oratorul Gendibal, cel mai dornic şi recent primit dintre membrii Mesei. Shandess era preocupat de întâlnirea din acea seară. Avea să aştepte cu acelaşi interes şi posibila preluare a funcţiei într-o buna zi?

Răspunsul la această întrebare era că Shandess nu se gândea serios să-şi părăsească poziţia. Ţinea prea mult la ea.

Rămânea pe loc pentru că, în ciuda vârstei înaintate, era perfect capabil să-şi onoreze îndatoririle. Albise, dar părul îi fusese dintotdeauna mai decolorat şi-l purta foarte scurt, astfel încât culoarea nu avea mare importanţă. Ochii îi erau albaştri spălăcit, iar îmbrăcămintea se conforma stilului auster al fermierilor de pe Trantor.

Primul Orator putea coborî în mijlocul poporului Hamish, trecând neobservat, dar păstrându-şi totuşi puterile ascunse. Dacă îşi concentra mintea şi privirea putea determina oamenii să acţioneze conform dorinţelor lui, fără ca mai târziu aceştia să păstreze vreo amintire despre ceea ce făcuseră.

Rareori se întâmpla aşa ceva. Aproape niciodată. Regula de Aur a celei de-a Doua Fundaţii suna: “Să nu întreprinzi nimic decât dacă trebuie, iar când trebuie să acţionezi, ezită.”

Primul Orator lăsă să-i scape un oftat uşor. Viaţa în vechea Universitate, în vecinătatea grandoarei încărcată de melancolia ruinelor Palatului Imperial, nu se putea să nu-l îndemne uneori să cugete la Regula de Aur.

Pe vremea Marii Devastări, Regula de Aur fusese pusă la mare şi grea încercare. Nu se găsise nici o cale de salvare a Trantorului fără a sacrifica Planul Seldon privind întemeierea celui de-al Doilea Imperiu. Cruţarea vieţii a patruzeci şi cinci de miliarde ar fi reprezentat o atitudine umană, dar această alternativă însemna păstrarea Primului Imperiu, ceea ce n-ar fi dus decât la amânarea verdictului. Peste alte câteva secole s-ar fi ajuns la o distrugere şi mai mare şi probabil că niciodată nu s-ar mai fi putut întemeia al Doilea Imperiu.

Primii Oratori de odinioară concepuseră vreme de zeci de ani Devastarea care fusese anticipată cu claritate, însă nu întrevăzuseră nici o soluţie, nici o modalitate de a asigura şi salvarea Trantorului şi impecabila constituire a celui de-al Doilea Imperiu. Fusese ales răul cel mai mic, iar Trantor pierise!

La vremea aceea, membrii celei de-a Doua Fundaţii reuşiseră să salveze ca prin urechile acului complexul Universitate/Bibliotecă şi trebuie spus că şi această soluţie crease un sentiment de vinovăţie. Cu toate că nimeni nu putuse demonstra că păstrarea intactă a complexului contribuise la ridicarea meteorică a Catârului, unii intuiau că trebuia să existe o legătură între acestea.

Asta era cât pe ce să năruiască toate planurile!

Şi totuşi, după zecile de ani ale Devastării şi ale Catârului, sosise Secolul de Aur al celei de-a Doua Fundaţii.

Înainte de asta, după moartea lui Seldon, membrii celei de-a Doua Fundaţii se îngropaseră în Bibliotecă precum cârtiţele, vreme, de peste două secole şi jumătate, în intenţia de a se da la o parte din calea susţinătorilor Imperiului. Într-o societate îndreptându-se spre ruină şi căreia îi păsa din ce în ce mai puţin de Biblioteca Galactică, numită în fel şi chip, ei slujeau ca bibliotecari, iar instituţia căzuse în desuetudine, ceea ce se potrivea perfect scopurilor lor.

Duceau o viaţă nedemnă şi umilă. Nu contribuiau decât la conservarea Planului, în timp ce departe, la capătul Galaxiei, Prima Fundaţie lupta din răsputeri să supravieţuiască împotriva atacurilor unor duşmani mai puternici decât ea, fără a primi ajutor din partea celei de-a Doua Fundaţii şi fără a avea măcar cunoştinţă de existenţa ei.

A Doua Fundaţie a fost eliberată prin Marea Devastare — un alt motiv pentru care nimeni şi nimic n-a împiedicat Devastarea (tânărul Gendibal, care era curajos, afirmase recent că eliberarea fusese motivul principal).

După Marea Devastare, Imperiul dispăruse şi, în vremurile ce urmaseră, supravieţuitorii de pe Trantor nu călcaseră nechemaţi pe teritoriul celei de-a Doua Fundaţii. Aceasta se îngrijise ca întregul complex Universitate / Bibliotecă, rămas intact după Devastare, să supravieţuiască şi Marii Reînnoiri. Fuseseră păstrate şi ruinele Palatului. Metalul dispăruse de pe cea mai mare parte a lumii. Uriaşele şi nesfârşitele coridoare fuseseră acoperite, umplute, răsucite, distruse, uitate; toate se aflau acum sub stânci şi sol — cu excepţia acestui loc, unde metalul încă mai înconjura clădirile antice.

Complexul putea fi asemuit unui impunător monument închinat măreţiei, un mausoleu al Imperiului, însă pentru poporul Hamish acestea erau locuri bântuite de duhuri, populate de stafii care nu trebuiau tulburate. Doar membrii Fundaţiei mai puneau piciorul prin coridoarele străvechi ori atingeau pereţii strălucitori din titan.

Şi chiar şi aşa, din cauza Catârului care sosise pe Trantor, totul era cât pe ce să se năruiască. Ce s-ar fi întâmplat dacă el ar fi aflat adevărul despre lumea pe care o locuise o vreme? Armele lui fizice erau cu mult mai puternice decât cele aflate la dispoziţia celei de-a Doua Fundaţii, iar armele lui mentale aproape la fel de redutabile. Necesitatea de a nu întreprinde nimic în afară de ceea ce trebuia şi înţelegerea faptului că orice şansă de a câştiga o bătălie imediată putea purta în sine germenele unui eşec de proporţii mai mari, ar fi împiedicat a Doua Fundaţie să acţioneze.

Şi dacă n-ar fi existat Bayta Darell şi acea acţiune fulgerătoare… Căci şi aceea se petrecuse fără intervenţia sau ajutorul celei de-a Doua Fundaţii.

Iar după aceea, Secolul de Aur când, într-un fel sau altul, Primii Oratori ai vremii au găsit mijlocul prin care au putut deveni activi, punând capăt carierei de cuceritor a Catârului, controlându-i în cele din urmă gândirea, iar apoi oprind chiar Prima Fundaţie atunci când ea a început a fi bănuitoare şi din cale afară de curioasă privind natura şi identitatea celei de-a Doua Fundaţii. Preem Palver, al nouăsprezecelea şi cel mai de seamă Prim Orator, reuşise — nu fără sacrificii îngrozitoare — să îndepărteze toate aceste primejdii şi salvase Planul Seldon.

De o sută douăzeci de ani încoace, a Doua Fundaţie era iarăşi ceea ce fusese odinioară, rămânând ascunsă într-o regiune de pe Trantor. Nu se mai ascundea de reprezentanţii Imperiului, ci de Prima Fundaţie, care era la fel de întinsă ca şi fostul Imperiu Galactic şi care dispunea de o forţă tehnologică mult mai puternică.

În căldura plăcută, Primul Orator închise ochii şi alunecă uşor în starea aceea inexprimabilă în care putea trăi experienţe halucinatorii liniştitoare, când nici nu visa, dar nici nu gândea conştient.

Se sfârşise cu atmosfera sumbră şi apăsătoare. Totul avea să fie bine. Trantor încă era capitala Galaxiei, pentru că a Doua Fundaţie se afla aici, mai puternică şi mai capabilă de a controla evenimentele decât fusese vreodată în stare chiar împăratul.

Prima Fundaţie va fi încorsetată şi dirijată şi va acţiona cum se cuvine. Chiar de-ar avea cele mai grozave nave şi arme, ea n-ar putea întreprinde nimic atâta vreme cât conducătorii ei importanţi ar fi, la nevoie, controlaţi pe cale mentală.

Iar al Doilea Imperiu se va naşte, dar nu va semăna cu primul. Va fi un Imperiu Federal, în care părţilor componente li se vor încredinţa apreciabile puteri de autoconducere, astfel încât să nu se manifeste puterea iluzorie a unui guvern militar şi centralizat, căruia, în fond, să-i lipsească autoritatea. Noul Imperiu va fi mai destins, mai suplu, mai flexibil, mai capabil de a rezista tensiunilor şi va fi întotdeauna dirijat — dar întotdeauna — de către oamenii neştiuţi ai celei de-a Doua Fundaţii. Trantor va fi în continuare capitala, mai puternică, datorită celor patruzeci de mii de psihoistorici, femei şi bărbaţi, decât fusese vreodată cu cele patruzeci şi cinci de miliarde de locuitori ai ei.

Primul Orator se trezi brusc. Soarele coborâse spre asfinţit. Îi scăpase vreun murmur? Spusese ceva cu voce tare?

Dacă a Doua Fundaţie trebuie să ştie mult şi să vorbească puţin, atunci Oratorii cârmuitori trebuiau să ştie cel mai mult şi să vorbească cel mai puţin.

Zâmbi crispat. Era atât de tentant să devină patriot trantorian şi să considere că singurul scop al celui de-al Doilea Imperiu ţintea să aducă hegemonia Trantorului. Seldon atrăsese atenţia asupra primejdiei; anticipase până şi această posibilitate cu cinci secole înainte ca aşa ceva să se poată întâmpla.

Primul Orator nu dormitase prea mult. Încă nu sosise ora audienţei lui Gendibal.

Shandess aştepta cu interes această întrevedere particulară. Gendibal era îndeajuns de tânăr ca să vadă cu ochi mai limpezi întregul Plan Seldon şi suficient de inteligent ca să înţeleagă ceea ce alţii n-ar fi reuşit. Şi nu putea fi exclusă posibilitatea ca Shandess să desprindă ceva nou din ceea ce avea tânărul de spus.

Nimeni nu va şti vreodată cât de mult profitase Preem Palver — însuşi marele Palver — în ziua când tânărul Kol Benjoam, care nu împlinise încă treizeci de ani, venise să vorbească cu el despre căile posibile de a manipula Prima Fundaţie. Benjoam, socotit mult după aceea drept cel mai mare teoretician după Seldon, nu a scos o vorbă despre acea întâlnire în anii ce au urmat, însă a devenit cel de-al douăzeci şi unulea Prim Orator. Unii chiar atribuiau meritele mai mult lui Benjoam decât lui Palver pentru marile realizări din vremea administraţiei Palver.

Shandess se amuză gândindu-se la ceea ce ar putea să-i comunice Gendibal. Era o tradiţie ca tinerii subtili să-şi expună întreaga teorie în chiar prima fază arunci când se aflau pentru prima oară singuri faţă în faţă cu Primul Orator. Neîndoios că niciodată nu solicitau acea primă audienţă pentru ceva lipsit de importanţă, căci dacă Primul Orator socotea că erau lipsiţi de argumente serioase, asta le putea distruge întreaga carieră.

Patru ore mai târziu, Gendibal se afla în faţa lui. Tânărul nu părea stânjenit. Aştepta calm ca Shandess să înceapă discuţia.

— Orator, ai solicitat audienţă într-o problemă importantă. N-ai vrea să mi-o expui în rezumat?

Iar Gendibal vorbi rar şi calm, de parcă ar fi povestit ce mâncase la masa de prânz:

— Prim Orator, Planul Seldon este lipsit de sens!

18

Lui Stor Gendibal nu-i trebuiau dovezi din partea altora care să întărească sentimentul propriei valori. Îşi amintea că aproape întotdeauna se dovedise altfel decât alţii. Nu împlinise nici zece ani când un agent, care intuise capacitatea lui de gândire, îl recrutase pentru a Doua Fundaţie.

După aceea, în cursul anilor de studiu, obţinuse rezultate remarcabile; fusese receptiv la psihoistorie la fel de uşor ca o navă care răspunde unui câmp gravitaţional. Psihoistoria îl atrăsese, iar el se îndreptase către ea, citind textul lui Seldon referitor la problemele fundamentale, în vreme ce alţii de vârsta lui făceau eforturi ca să înţeleagă şi să folosească ecuaţiile diferenţiale.

La cincisprezece ani intrase la Universitatea Galactică Trantor (după cum fusese rebotezată în mod oficial Universitatea Trantor), după o discuţie în cursul căreia, fiind întrebat care-i erau ambiţiile, el răspunsese hotărât: “Să devin Prim Orator înainte de a împlini patruzeci de ani.”

Nu îndrăznea să ţintească spre funcţia de Prim Orator fără pregătirea necesară. Într-un fel sau altul, dobândirea ei i se părea o certitudine, dar scopul lui era să ajungă la această învestitură în tinereţe. Chiar şi Preem Palver avusese patruzeci şi doi de ani când primise rangul.

Expresia de pe chipul examinatorului se schimbase atunci când Gendibal afirmase acest lucru, dar tânărul îşi însuşise deja psiholimbajul şi putuse interpreta acea tresărire.La fel de bine ştia, de parcă examinatorul i-ar fi dat de ştire, că în dosarul lui va apare o scurtă menţiune, în sensul că va fi un student greu de controlat.

Păi bineînţeles! Gendibal voia să fie greu de manipulat.

Peste două luni avea să împlinească treizeci şi unu de ani şi făcea deja parte din Consiliul Oratorilor. Trebuia să mai aştepte cel mult nouă am până să poată deveni Prim Orator şi ştia că va reuşi. Această audienţă la actualul Prim Orator era de însemnătate crucială pentru planurile lui şi, în strădania de a lăsa o impresie deosebită, nu precupeţise nici un efort pentru a stăpâni la perfecţie psiholimbajul.

Când doi Oratori ai celei de-a Doua Fundaţii comunică, limbajul lor nu seamănă cu nici un altul din Galaxie. Este, în aceeaşi măsură, un limbaj compus atât din gesturi evanescente şi cuvinte, precum şi din modele mentale schimbătoare, inteligibile doar lor.

Un necunoscător ar putea prinde frânturi de vorbe când şi când, dar multe idei se transmit pe calea gândului, iar aceste comunicări ar rămâne intraductibile cuiva care nu este el însuşi Orator.

Limbajul Oratorilor se bucura de avantajul rapidităţii şi al infinitelor nuanţări, dar păcătuia prin faptul că făcea aproape imposibilă ascunderea adevăratelor păreri.

Gendibal îşi cunoştea propria opinie despre Primul Orator. Simţea că acesta trecuse de piscul puterii mentale. După aprecierea lui Gendibal, Primul Orator nu anticipa şi nici nu era pregătit să facă faţă vreunei crize şi-i lipsea clarviziunea de a o depăşi dacă aceasta avea să apară cu adevărat. În ciuda bunelor intenţii şi a amabilităţii lui, el era plămada din care se întrupează dezastrul.

Gendibal trebuia să alunge toate acestea nu numai din cuvinte, gesturi şi expresii ale chipului, ci şi din propriile gânduri. Nu ştia în ce măsură va reuşi acest lucru, astfel ca Primul Orator să nu surprindă vreo aluzie.

Lui Gendibal îi era deopotrivă de greu să ignore sentimentele pe care Primul Orator le nutrea faţă de el. Dincolo de bonomie şi de bunăvoinţă, vizibile şi destul de sincere, Gendibal putea detecta aerul uşor distant pe care-l creau îngăduinţa şi surâsul rece şi făcu un efort de autocontrol mental pentru a nu lăsa să se simtă vreun resentiment din această pricină, iar dacă i-ar fi scăpat vreun gest, el să fie cât mai neînsemnat.

Primul Orator zâmbi şi se rezemă mai bine de spătarul jilţului. Nu-şi pusese picioarele pe birou, dar prin acest gest reuşise să lase să se întrevadă un amestec de siguranţă superioară şi amiciţie în care formalităţile sunt de prisos, ceea ce-l făcu pe Gendibal să fie nesigur în legătură cu efectul afirmaţiei lui.

Întrucât nu fusese invitat să ia loc, Gendibal simţi zădărnicia mişcărilor şi atitudinilor prin care-ar fi putut să-şi mascheze sau să-şi alunge nesiguranţa. Era imposibil ca Primul Orator să nu înţeleagă acest lucru.

— Planul Seldon este lipsit de sens? întrebă Shandess. Ce afirmaţie ieşită din comun! Ai cercetat Întâiul Radiant în ultima vreme, Orator Gendibal?

— Îl studiez adesea, Prim Orator. E datoria mea s-o fac şi asta constituie o plăcere pentru mine.

— Studiezi, întâmplător, doar acele porţiuni care cad în sarcina ta? Îl cercetezi în detaliile microscopice, adică un sistem de ecuaţii aici, o tendinţă de reglare colo? E deosebit de important, bineînţeles, însă eu l-am socotit întotdeauna drept un exerciţiu excelent pentru a înţelege întreaga dezvoltare. Studierea Întâiului Radiant pas cu pas e utilă, însă observarea lui ca un continent te poate inspira. Ca să-ţi mărturisesc un adevăr, Orator, nici eu nu l-am mai parcurs cam de multă vreme. N-ai vrea s-o facem împreună?

Gendibal nu îndrăzni să zăbovească cu răspunsul. Trebuia să răspundă fără a se ofensa, pentru că altfel n-ar fi reuşit deloc în ceea ce-şi propusese:

— Ar fi o onoare şi o plăcere, Prim Orator.

Primul Orator apăsă pe o pârghie aflată pe o latură a biroului. În biroul oricărui Orator exista câte un Radiant, iar al lui Gendibal nu era cu nimic mai prejos decât cel pe care-l avea Primul Orator. A Doua Fundaţie devenise o societate egalitară în toate manifestările ei exterioare, mai precis, în cele neimportante. În realitate, singurul prerogativ oficial de care se bucura Primul Orator era acela ce rezulta din chiar titlul pe care-l purta: el vorbea întotdeauna primul.

Camera se cufundă în beznă, dar aproape instantaneu întunericul deveni clar-obscur şi sidefat. Pereţii mai lungi ai camerei căpătară o culoare crem care crescu în luminozitate şi strălucire şi într-un târziu pe perete apărură ecuaţii scrise cu caractere ordonate şi atât de mici încât abia de puteau fi citite.

— Dacă nu există vreo obiecţie, începu Primul Orator, lăsând să se înţeleagă de la sine că nici nu va fi admisă vreuna, vom reduce amplificarea pentru a putea vedea cât mai mult dintr-o singură privire.

Scrisul ordonat se micşoră până ce caracterele deveniră subţiri cât firul de păr, vagi înşiruiri întunecate pe fundalul sidefat.

Primul Orator atinse tastele unei mici console ataşată în braţul jilţului:

— Vom aduce totul înapoi, către începuturi, pe vremea lui Hari Seldon şi vom crea o mişcare înceată de înaintare. Vom segmenta şuvoiul pentru a putea vedea doar câte o decadă din dezvoltare dintr-o privire. Asta dă un sentiment minunat de scurgere a istoriei, fără a fi deranjat de detalii. Tare-s curios să ştiu dacă ai făcut asta vreodată.

— Exact în felul acesta n-am procedat, Prim Orator.

— Ar trebui s-o faci. E un simţământ unic. Te rog să observi cât de răzleţe sunt liniile negre de la început. În cursul primelor decade nu exista şansa unor alte soluţii. Punctele de bifurcaţie cresc totuşi exponenţial pe măsura trecerii timpului. Dacă n-ar fi faptul că, imediat ce este urmată o anumită ramificaţie, în viitor ar dispare o vastă reţea de alte ramificaţii, toată dezvoltarea aceasta ar deveni complet nemanevrabilă. Desigur, atunci când ne ocupăm de viitor trebuie să fim atenţi pe dispariţia căror ramificaţii ne bazăm.

— Ştiu asta, Prim Orator.

În răspunsul lui Gendibal răzbătu o notă de uşoară iritare pe care nu şi-o putu înfrâna.

Primul Orator nu acordă importanţă acestui răspuns:

— Observă, te rog, liniile şerpuitoare ale simbolurilor scrise cu roşu. Alcătuiesc un model. După toate probabilităţile, ele ar trebui să existe aleatoriu, întrucât fiecare Orator îşi câştigă locul graţie rafinamentelor pe care le adaugă Planului original. S-ar părea că, la urma urmei, nu se poate anticipa punctul în care poate fi adăugată fără probleme o astfel de corecţie ori punctul în care un Orator anume încearcă să-şi impună propriile interese sau măiestria, şi, cu toate astea, de multă vreme am impresia că amestecul de negru, aparţinând lui Seldon, şi roşu, aparţinând Oratorilor, urmează o lege severă care depinde foarte mult de timp, dar prea puţin de alte elemente.

Gendibal urmări fascinat cum scurgerea anilor şi a liniilor subţiri scrise în negru şi roşu se împleteau într-o ţesătură aproape hipnotică. Modelul în sine nu însemna nimic. Importante erau simbolurile din care se compunea acest model.

Ici şi colo îşi făcea apariţia câte-un pârâiaş, umflându-se, ramificandu-se şi devenind proeminent, apoi prăbuşindu-se în el însuşi şi dispărând, acoperit de negru sau roşu.

— Deviaţia albastră, zise Primul Orator, şi sentimentul de dispreţ pe care acesta îl stârni în mintea amândurora păru să-i unească. Trecem mereu prin situaţia asta şi vom ajunge, evident, la Secolul Deviaţiilor.

Aşa se şi întâmplă. Se putea spune cu precizie momentul în care fenomenul distrugător pe care-l reprezentase Catârul apăruse şi cuprinsese întreaga Galaxie, pentru că Întâiul Radiant se întunecă dintr-o dată din pricina pârâiaşelor albastre şi ramificate, mai multe decât puteau fi stopate până când însăşi încăperea păru să devină albastră din cauza liniilor care se îngroşau şi încărcau peretele cu o poluare din ce în ce mai strălucitoare (poluare era singurul cuvânt potrivit).

Totul crescu până într-un punct, apoi se stinse, se subţie şi liniile se adunară într-una singură vreme de un secol până să dispară cu totul. Când linia albastră se făcu nevăzută şi când Planul îşi recapătă culorile negru şi roşu, se văzu cu claritate intervenţia lui Preem Palver.

Tot înainte, înainte…

— Acesta este prezentul, remarcă Primul Orator cu o voce lipsită de griji.

Înainte, spre viitor…

Apoi apăru o îngustare într-un veritabil nod constituit din linii negre strâns întreţesute cu câteva linii roşii.

— Iată întemeierea celui de-al Doilea Imperiu, spuse Primul Orator.

Stinse Întâiul Radiant şi camera fu inundată de lumină obişuită.

— A fost o experienţă emoţionantă.

— Într-adevăr, zâmbi Primul Orator, văd că eşti foarte precaut nespunând pe nume acestei emoţii, pe care te străduieşti, de altfel, să nu o recunoşti. Nu-i nimic. Dă-mi voie să clarific câteva lucruri. În primul rând, vei băga de seamă absenţa aproape totală a Deviaţiei Albastre după epoca lui Preem Palver, cu alte cuvinte, în ultimele douăsprezece decenii. Vei constata, de asemenea, că nu există probabilitatea apariţiei unor Deviaţii care să depăşească clasa a cincea în cursul următoarelor cinci secole. Vei mai observa că noi am început extinderea modificărilor psihoistorice de detaliu până dincolo de întemeierea celui de-al Doilea Imperiu. După cum bine ştii, Hari Seldon, deşi un geniu care şi-a depăşit cu mult epoca, nu este şi nici n-ar putea fi atoateştiutor. Noi am adus îmbunătăţiri Planului. Cunoaştem cu mult mai mult despre psihoistorie decât ar fi putut el să ştie vreodată. Seldon şi-a încheiat calculele odată cu naşterea Imperiului, iar noi am mers şi mai departe. Mi-aş permite să spun, fără intenţia de a jigni pe cineva, că Hiper Planul, care trece dincolo de momentul întemeierii celui de-al Doilea Imperiu, este în mare măsură opera mea şi mi-a adus funcţia pe care o am în prezent. Îţi spun acestea pentru a fi scutit de vorbe de prisos din partea ta. Dacă ţii seama de toate acestea, cum reuşeşti să ajungi la concluzia că Planul Seldon este lipsit de sens? Nu are nici un punct slab. Simplul fapt că a supravieţuit Secolului Deviaţiilor, cu tot respectul pe care-l datorăm geniului lui Palver, constituie cea mai sigură dovadă că Planul nu are fisuri. Tinere, unde vezi slăbiciunea care te determină să etichetezi Planul drept lipsit de sens?

Gendibal se ridică în picioare şi rămase neclintit:

— Ai dreptate, Prim Orator. Planul Seldon nu are nici un punct slab.

— Atunci, îţi retragi afirmaţia?

— Nu, Prim Orator. Slăbiciunea lui este tocmai lipsa fisurilor. Perfecţiunea lui este fatală!

19

Primul Orator îl privi impasibil pe Gendibal. Învăţase să-şi controleze expresia chipului şi se distră văzând inabiiitatea lui Gendibal în această privinţă. La fiecare replică, tânărul făcea tot ce-i stătea în putinţă să-şi ascundă sentimentele, dar de fiecare dată şi le dezvăluia complet.

Shandess îl studie cu răceală. Era un tânăr slăbuţ cu puţin peste medie ca înălţime, cu buze subţiri şi mâini osoase, în veşnică agitaţie. Avea ochi negri, lipsiţi de umor, care acum păreau să ardă mocnit.

Primul Orator ştia că-i va fi greu să-l convingă să-şi schimbe părerile:

— Te exprimi prin paradoxuri, Orator.

— Sună ca un paradox, Prim Orator, deoarece sunt foarte multe lucruri în Planul Seldon pe care Ie luăm drept infailibile şi le acceptăm fără să le analizăm.

— Mai exact, ce pui la îndoială?

— Însăşi baza Planului. Ştim cu toţii că Planul nu va funcţiona dacă natura ori chiar propria lui existenţă sunt cunoscute prea multor oameni al căror viitor îl anticipează.

— Cred că Hari Seldon a înţeles acest lucru. Sunt chiar convins că a făcut din aceasta una din axiomele fundamentale ale psihoistoriei.

— El n-a anticipat Catârul, Prim Orator, şi, prin urmare, nu a putut anticipa măsura în care a Doua Fundaţie va deveni o obsesie pentru oamenii Primei Fundaţii imediat ce Catârul le evidenţiase importanţa ei.

— Hari Seldon, porni să spună Primul Orator şi după un moment se cutremură şi tăcu.

Înfăţişarea fizică a lui Hari Seldon era cunoscută tuturor membrilor celei de-a Doua Fundaţii.

Pretutindeni erau prezente reproduceri ale lui, în două sau trei dimensiuni, fotografice sau holografice, în basorelief, şezând sau stând în picioare. Toate îl arătau în ultimii ani de viată. Toate înfăţişau un bătrân blajin cu chipul smochinit şi purtând semnele înţelepciunii vârstei, simbolizând chintesenţa geniului ajuns la apogeu.

Dar Primul Orator îşi aminti acum că văzuse o fotografie rară care îl înfăţişa pe Seldon tânăr. Fotografia era ignorată pentru că a concepe un Seldon tânăr însemna aproape o contradicţie în termeni. Cu toate acestea, Shandess o văzuse şi îl străfulgeră gândul că Stor Gendibal semăna extraordinar de mult cu tânărul Seldon.

Ridicol! Era exact felul de superstiţie de care sufereau toţi oamenii din când în când, oricât de raţionali ar fi fost ei. Se lăsase înşelat de o asemănare trecătoare. Dacă ar fi avut fotografia în faţă, şi-ar fi dat seama pe dată că similitudinea era înşelătoare. Şi totuşi de ce îi trecuse ideea aceasta prin minte tocmai acum?

Îşi reveni. Fusese o tresărire de o clipă, o rătăcire trecătoare a gândurilor, prea scurtă pentru a putea fi detectată de cineva care nu era Orator. Gendibal era liber s-o intrepreteze cum voia.

— Hari Seldon, reluă el foarte hotărât, ştia bine că existau un număr infinit de probabilităţi pe care nu le putea anticipa şi tocmai din acest motiv a întemeiat a Doua Fundaţie. N-a anticipat nici apariţia Catârului, însă noi l-am recunoscut de îndată ce ne-a apărut în cale şi l-am oprit. N-am anticipat obsesia ulterioară a Primei Fundaţii în ceea ce priveşte existenţa noastră, dar am simţit-o când şi-a făcut simţită prezenta şi am oprit-o. În legătură cu acestea, ce posibile scăderi găseşti?

— În primul rând, spuse Gendibal, obsesia Primei Fundaţii în ceea ce ne priveşte nu a încetat încă.

Se simţea o uşoară lipsă de respect în vocea lui Gendibal. Observase tremurul din vocea Primului Orator (îşi dădu seama Shandess) şi-l interpretase drept incertitudine. Acestei atitudini trebuia să i se dea riposta cuvenită.

Primul Orator interveni tăios:

— Dă-mi voie să anticipez. Sunt oameni pe Prima Fundaţie care, comparând greutăţile inimaginabile ale primelor patru secole de existenţă cu calmul plat al ultimelor douăsprezece decenii, vor trage concluzia că aceasta nu se poate întâmpla decât dacă a Doua Fundaţie se îngrijeşte de bunul mers al Planului şi bineînţeles că ar fi îndreptăţiţi să creadă asta. Vor socoti că, la urma urmelor, a Doua Fundaţie nu a fost distrusă şi desigur vor avea dreptate să gândească astfel: De fapt, am primit rapoarte despre un tânăr de pe Terminus, capitala Primei Fundaţii, un înalt funcţionar guvernamental care este convins de toate acestea… Îmi scapă numele…

— Golan Trevize, îl ajută Gendibal. Eu am observat primul această problemă în rapoarte şi tot eu am înaintat-o către biroul tău.

— Da? făcu Primul Orator cu o politeţe exagerată. Şi cum se face că ţi-ai concentrat atenţia asupra lui?

— Unul dintre agenţii noştri de pe Terminus a trimis un raport plicticos referitor la membrii recent aleşi în Consiliul lor — o lucrare de rutină transmisă către Oratori şi pe care toţi au ignorat-o.

— Ai recunoscut un spirit contestatar, nu-i aşa?

— Câtuşi de puţin, răspunse Gendibal înfoindu-se. Părea o persoană nestăpânită căreia îi place să facă tot soiul de lucruri ridicole, o descriere care mie nu mi se potriveşte. În orice caz, am solicitat un studiu mai amănunţit. Nu mi-a trebuit mult ca sa-mi dau seama că ar fi putut deveni un material uman deosebit de valoros dacă ar fi fost recrutat la o vârstă fragedă.

— Probabil, reveni Primul Orator, dar ştii că nu facem recrutări pe Terminus.

— Ştiu bine asta. În orice caz, chiar fără pregătirea pe care-o avem noi, el dovedeşte o intuiţie neobişnuită. Dar, desigur, extrem de nedisciplinată. Prin urmare, n-am fost deosebit de surprins când el a înţeles că a Doua Fundaţie încă există. Lucrul acesta mi s-a părut totuşi îndeajuns de important pentru a trimite un raport către biroul tău.

— Să înţeleg din tonul tău că au apărut elemente noi în problema asta?

— Graţie capacităţilor intuitive deosebit de dezvoltate, el a înţeles că noi existăm şi a folosit această descoperire într-un mod tipic pentru indisciplina care-l caracterizează şi, ca rezultat, a fost exilat de pe Terminus.

Primul Orator făcu ochii mari:

— Te-ai oprit brusc. Doreşti ca eu să interpretez semnificaţia. Fără a apela la computer, dă-mi voie să aplic o aproximare brutală a ecuaţiilor Seldon şi să deduc de aici că un Primar abil, capabil să bănuiască existenţa celei de-a Doua Fundaţii, preferă să nu ţină în preajmă un individ indisciplinat care e gata să strige ca să audă toată Galaxia şi astfel să avertizeze a Doua Fundaţie în legătură cu primejdia. Înţeleg că Branno cea de Bronz a socotit că Terminus se va simţi în siguranţă dacă Trevize va fi alungat de pe planetă.

— Ar fi putut să-l întemniţeze pe Trevize ori să-l asasineze fără multă vâlvă.

— După cum ştii, ecuaţiile nu sunt sigure atunci când se aplică indivizilor. Ele au valabilitate doar în cazul umanităţii luată ca masă. Prin urmare, comportamentul individual este imprevizibil şi putem presupune că Primarul, ca fiinţă umană, consideră întemniţarea, ca să nu mai vorbim de asasinat, drept un mijloc barbar şi rudimentar.

O vreme Gendibal nu spuse nimic, păstrând o tăcere elocventă, atâta cât să-l facă pe Primul Orator să-şi piardă încrederea în sine, dar să nu declanşeze o izbucnire de furie.

Calculă totul până la fracţiuni de secundă şi apoi spuse:

— Nu aceasta este interpretarea mea. Cred că Trevize reprezintă, în acest moment, partea vizibilă a celei mai grave ameninţări prin care a trecut vreodată a Doua Fundaţie de la întemeierea ei, o primejdie chiar mai mare decât Catârul!

20

Gendibal era satisfăcut. Forţa cu care-şi reprezentase punctul de vedere dăduse roade. Primul Orator nu se aşteptase la aşa ceva şi fusese luat pe nepregătite. Din acest moment, Gendibal avea să facă jocurile. Chiar dacă trecuse prin momente de cumpănă, toate îndoielile i se risipiră la următoarea remarcă a lui Shandess.

— Asta are ceva în comun cu ideea că Planul Seldon e lipsit de sens?

Gendibal jucă totul pe cartea certitudinii absolute, continuând pe un ton profesoral care să nu-i permită Primului Orator să-şi revină din starea de uimire:

— Prim Orator, noi credem din adâncul inimii că Preem Palver a fost cel care a reaşezat Planul pe făgaşul său după cumplitele absurdităţi din Secolul Deviaţiilor. Studiază Întâiul Radiant şi vei constata că Deviaţiile nu au dispărut decât la două decenii după moartea lui Palver şi că de atunci încoace nu a mai apărut nici măcar una. Meritul ar putea fi atribuit Primilor Oratori de după Palver, dar acest lucru mi se pare improbabil.

— Improbabil? Să admitem că nici unul dintre noi nu l-ar fi putut egala pe Palver, dar… de ce improbabil?

— Prim Orator, îmi permiteţi să demonstrez? Folosind matematica psihoistorică, pot atăta cu claritate că şansele de dispariţie totală a Deviaţiei sunt infinit de mici pentru ca acest lucru să se fi petrecut printr-o intervenţie a celei de-a Doua Fundaţii. Poţi să mă întrerupi dacă nu ai timp sau dacă nu eşti dispus să asculţi o demonstraţie care ţi-ar solicita o jumătate de oră de atenţie încordată. Ca o alternativă, aş putea solicita o întrunire în plen a Mesei Oratorilor pentru a-mi susţine punctul de vedere. Dar pentru mine asta ar însemna o pierdere de vreme şi multe controverse neplăcute.

— Da, şi o posibilă ştirbire a prestigiului meu. Demonstrează-mi acum. Dar te avertizez, şi Primul Orator făcu un efort eroic pentru a-şi recăpăta stăpânirea de sine, dacă ceea ce vei susţine va fi lipsit de orice valoare, nu vei scăpa uşor.

— Dacă părerea mea se va dovedi stupidă, spuse Gendibal, cu o mândrie neascunsă care o domina pe a celuilalt, vei primi demisia mea pe loc.

Totul dură, de fapt, cu mult peste jumătate de oră, pentru că Primul Orator, cu o îndârjire aproape sălbatică, puse la îndoială raţionamentele matematice.

Gendibal economisi mult timp folosind cu îndemânare Micro-Radiantul său. Dispozitivul, care putea localiza holografic orice porţiune din vastul Plan, şi căruia nu-i trebuia nici ecran pentru protecţie şi nici consolă pentru birou, fusese introdus în uzul curent cu numai un deceniu în urmă, dar Primul Orator nu deprinsese încă arta de a-l manevra. Gendibal cunoştea acest lucru. Iar Primul Orator ştia că Gendibal era în temă.

Gendibal agăţă dispozitivul de degetul mare al mâinii şi degetele ce-i rămăseseră libere jucară pe taste la fel ca pe un instrument muzical cu clape (scrisese chiar o mică lucrare privind această analogie).

Ecuaţiile pe care Gendibal le extrase (şi le găsi cu o uşurinţă dezarmantă) se mişcau încoace şi încolo şerpuind, şi însoţind comentariile sale. Putea obţine definiţii, dacă era necesar, stabili axiome, produce diagrame atât bi- cât şi tridimensionale (ca să nu mai menţionăm proiecţii ale relaţiilor multidimensionale).

Comentariul lui Gendibal era limpede şi precis, şi convins, Primul Orator abandonă jocul.

— Nu-mi amintesc să fi văzut vreo analiză de acest fel. Cui îi aparţine ideea?

— Mie, Prim Orator. Am publicat elementele matematice de bază pa care le presupune.

— Foarte ingenios, Orator Gendibal. Aşa ceva te va promova în cursa pentru postul de Prim Orator, în caz că voi muri… sau mă voi retrage.

— Nu la asta m-am gândit când am proiectat programul, Prim Orator, dar pentru că nu întrevăd posibilitatea de a fi crezut, îmi retrag afirmaţia. M-am gândit la această situaţie şi sper că voi fi Prim Orator, pentru că cel ales pentru un asemenea post trebuie să urmeze un procedeu pe care numai eu îl înţeleg limpede.

— Da, reveni Primul Orator, lipsa de modestie poate fi foarte periculoasă. Ce procedeu? Probabil că şi actualul Prim Orator l-ar putea urma. Dacă sunt prea bătrân pentru a face acest salt creator, cred că nu m-am ramolit într-atât încât să nu fiu în stare să urmez şi să înţeleg instrucţiunile pe care mi le-ai da.

O capitulare elegantă şi, destul de surprins, Gendibal constată că nutrea un sentiment din ce în ce mai cald faţă de mai vârstnicul său înterlocutor pe măsură ce înţelesese că exact aceasta era intenţia Primului Orator.

— Îţi mulţumesc, Prim Orator, pentru că voi avea mare nevoie de ajutorul tău. N-aş putea să-i conving pe membrii Mesei fără susţinerea ta înţeleaptă. (La eleganţă se răspunde cu eleganţă). Presupun, deci, că ai înţeles deja din demonstraţia mea că este imposibil ca Secolul Deviaţiilor să fi fost corectat graţie politicii noastre sau ca toate Deviaţiile să fi încetat de atunci încoace.

— Mi-e clar acest lucru, zise Primul Orator. Dacă aceste calcule matematice sunt corecte, atunci ar fi trebuit să anticipăm cu un grad variabil de certitudini şi reacţiile unor grupuri mici de oameni, chiar ale unor indivizi, pentru ca Planul să fi revenit la cursul firesc, aşa cum s-a întâmplat de altfel, şi pentru ca în prezent el să funcţioneze perfect, aşa după cum lasă impresia.

— Întocmai. Întrucât matematica psihoistoriei nu permite aşa ceva, Deviaţiile n-ar fi trebuit să dispară ba, dimpotrivă, era cazul ca ele să-şi facă simţită prezenţa. Înţelegi, aşadar, ce gândeam atunci când am afirmat că punctul slab al Planului Seldon este însăşi perfecţiunea lui.

Primul Orator începu să vorbească animat:

— Ori Planul Seldon posedă Deviaţii, ori e ceva în neregulă în relaţiile tale matematice. Întrucât trebuie să recunosc că Planul Seldon nu a pus evidenţă Deviaţii de mai bine de un secol, rezultă că ceva nu merge în partea de matematică, numai că eu n-am constatat nici erori, nici judecăţi greşite.

— Rău faci, interveni Gendibal, că excluzi o a treia soluţie. Planul Seldon nu prezintă Deviaţii şi, cu toate acestea, relaţiile matematice prin care am demonstrat că lipsa Deviaţiilor este imposibilă sunt corecte.

— Nu prea înţeleg cea de-a treia soluţie.

— Să presupunem că Planul Seldon este controlat cu ajutorul unei metode psihoistorice atât de avansate încât reacţiile unor grupuri umane mici — poate chiar ale unor indivizi — pot fî anticipate: o modalitate pe care noi, a Doua Fundaţie, nu o posedăm. Atunci şi numai arunci, calculele mele vor anticipa că Planul Seldon nu va suferi defel din cauza Deviaţiilor!

O vreme (potrivit standardelor de pe a Doua Fundaţie), Primul Orator ramase îngândurat. Apoi spuse:

— Judecând după expresia ta, nu există vreo metodă psihoistorică avansată care să ne fie cunoscută. Dacă nici eu, nici tu nu avem cunoştinţă de aşa ceva, sunt foarte puţine şanse ca vreun alt Orator sau grup de Oratori să fi dezvoltat o asemenea micropsihoistorie, dacă o pot numi astfel, şi să o fi ţinut ascunsă faţă de restul membrilor Mesei. De acord?

— Da.

— Atunci fie că analiza ta este greşită, fie că micropsihoistoria se află în mâinile unui grup din afara celui de-a Doua Fundaţii.

— Exact, Prim Orator, aşa trebuie să stea lucrurile.

— Poţi demonstra adevărul unei asemenea afirmaţii?

— În mod formal nu pot, dar să ne gândim. N-a existat deja o persoană care să poată afecta Planul Seldon prin atenţia ce s-a acordat unui individ?

— Presupun că te referi la Catâr.

— Da, bineînţeles.

— Era inevitabil ca el să producă perturbaţii. Problema ce-o avem în faţă este că Planul Seldon funcţionează prea bine, cu mult mai aproape de perfecţiune decât rezultă din relaţiile matematice. Ar fi nevoie de un Anti-Catâr, adică o persoană la fel de capabilă să răstoarne Planul ca şi Catârul, dar care să acţioneze dintr-un motiv opus, introducând perturbaţii, nu pentru a da Planul peste cap, ci pentru a-l face perfect.

— Exact, Prim Orator. Îmi pare rău că nu mi-a venit mie în minte expresia asta. Ce a fost Catârul? Un mutant. Dar de unde a venit? Cum de-a devenit astfel? Nimeni nu are vreo idee. Ar mai putea fi şi alţii ca el?

— Evident că nu. Singurul lucru care se cunoaşte cu certitudine despre Catâr se referă la sterilitatea lui. De aici şi numele. Sau crezi cumva că e vorba de un mit?

— Nu mă refer la descendenţii Catârului. Nu s-ar putea ca acest Catâr să fi fost un membru cu un comportament aberant a ceea ce este sau, mai exact, a devenit acum — grupul apreciabil de oameni posedând puteri similare cu ale Catârului şi care din motive numai de ei ştiute, nu perturbează Planul Seldon ci, dimpotrivă, îl sprijină?

— Dar, pentru numele Galaxiei, de ce l-ar sprijini?

— Dar noi de ce-o facem? Şi noi plănuim un al Doilea Imperiu în care noi vom lua hotărârile sau, mai precis, descendenţii noştri intelectuali. Dacă un alt grup sprijină Planul mai eficient decât noi, nu se poate ca ei să lase în seama noastră luarea hotărârilor. Ei vor hotărî, dar care va fi ţelul final? N-ar fi cazul să încercăm să aflăm în ce fel de Imperiu vor să ne arunce?

— Şi cum ţi-ai propus să afli?

— Ei, bine, Primarul Terminusului de ce l-a exilat pe Trevize? Procedând astfel, ea permite unei persoane potenţial periculoase să se deplaseze liber prin Galaxie. Nu pot crede că face asta din motive umanitare. Istoric vorbind, cârmuitorii Primei Fundaţii au acţionat întotdeauna în mod realist, ceea ce de obicei înseamnă că au făcut abstracţie de “moralitate”. Unul dintre eroii lor, Salvor Hardin chiar dădea sfaturi contrare moralei. Nu, nu cred că Primarul a acţionat sub constrângerea unor agenţi ai Anti-Catârului, ca să folosesc expresia ta. Cred că Trevize a fost recrutat de aceştia şi bănuiasc că reprezintă vârful de lance al marelui pericol care ne paşte. Un pericol de moarte.

— Pe numele lui Seldon, spuse Primul Orator, s-ar putea să ai dreptate. Dar cum vom reuşi să-i convingem pe membrii Mesei de existenţa acestei primejdii?

— Prim Orator, nu-ţi subestima calităţile.