Marginea Fundaţiei

14

NAVA PĂREA chiar mai impresionantă decât se aşteptase Trevize, care încă îşi amintea de vremea când noii clase de crucişătoare i se făcuse o reclamă asurzitoare.

Nu mărimea impresiona, pentru că nava era destul de mică. Fusese prevăzută cu motoare gravitice şi cu ultimele cuceriri în domeniul computerelor pentru a se obţine maximum de manevrabilitate şi de viteză. Nu trebuia să fie mare — mărimea n-ar fi slujit scopului, ci o navă pentru un singur om, putând înlocui cu succes navele mai vechi cărora le trebuia un echipaj format din douăsprezece persoane sau chiar mai numeros. Prin existenţa unei a doua sau a treia persoane pentru organizarea de schimburi la comandă, o asemenea navă putea înfrunta şi pune pe fugă o flotilă de nave mult mai mari, care nu ar fi aparţinut Fundaţiei. În plus, la nevoie, putea depăşi în viteză orice altă navă existentă.

Era întruchiparea zvelteţii — nici o linie gândită la întâmplare, nici o sinuozitate de prisos în exterior sau în interior. Se folosise cu extremă eficienţă fiecare centimetru cub, astfel încât, atunci când te aflai înăuntru, se crea impresia de spaţiu. Nimic din ceea ce ar fi putut să-i comunice Primarul în legătură cu importanţa misiunii nu l-ar fi impresionat mai mult pe Trevize decât nava cu ajutorul căreia i se cerea să o îndeplineasă.

Branno cea de Bronz, se gândi el cu tristeţe, îl împinsese să accepte o misiune periculoasă de o însemnătate covârşitoare. Poate că n-ar fi acceptat cu atâta uşurinţă dacă ea n-ar fi aranjat totul în aşa fel încât să vrea el însuşi să-i dovedească de ce este în stare.

Cât îl privea pe Pelorat, acesta era transfigurat de uimire.

— Îţi vine a crede, murmură el, atingând uşor cu degetele corpul navei înainte de a păşi înăuntru, că nici nu m-am apropiat vreodată de o navă spaţială?

— Sigur că vă cred, Profesore, dacă spuneţi dumneavoastră, dar cum de-aţi reuşit?

— Nu-mi dau seama, ca să fiu cinstit, stimate prie… vreau să zic, dragă Trevize. Cred că am fost cu totul absorbit de cercetările mele. Când ai acasă un computer excelent, capabil să intre în legătură cu alte computere din orice colţ al galaxiei, nu prea simţi nevoia să te agiţi de colo-colo, înţelegi? Mă aşteptam ca navele spaţiale să fie mai mari decât asta.

— Acesta-i un model mic, dar chiar aşa cum arată, e mult mai spaţioasă înăuntru decât oricare altă navă de mărimea ei.

— Cum se poate? Îţi râzi de ignoranţa mea.

— Nu, nu. Vorbesc serios. Aceasta este una dintre primele nave complet gravitizate.

— Ce înseamnă asta? Nu-mi explica, te rog, dacă e nevoie de cunoştinţe vaste de fizică. Te cred pe cuvânt, aşa cum tu m-ai crezut ieri în legătură cu unicitatea speciei umane şi cu singura lume de origine.

— Să încercăm, Profesore Pelorat. De-a lungul miilor de ani de zbor spaţial au existat motoare chimice, ionice şi hiper-atomice dar toate foarte greoaie şi voluminoase. Vechea Flotă Imperială deţinea nave de cinci sute de metri lungime care nu aveau un spaţiu locuibil mai mare decât un apartament modest. Din fericire, pe parcursul a sute de ani de existenţă, datorită lipsei de resurse materiale, Fundaţia s-a specializat în miniaturizare. Nava aceasta reprezintă culmea perfecţiunii. Utilizează antigravitaţia şi, practic, dispozitivul care înlesneşte acest lucru nu ocupă loc pentru că este inclus în corpul navei. Fără el, încă am mai avea nevoie de motoare hiper…

Un membru al gărzii de siguranţă se apropie:

— Va trebui să urcaţi, domnilor!

Cerul începuse să se lumineze deşi mai era o jumătate de oră până la răsăritul soarelui. Trevize privi în jur:

— Bagajul meu a fost adus?

— Da, Consiliere, veţi găsi nava complet echipată.

— Cu articole de îmbrăcăminte care, presupun, nu sunt pe măsura sau pe gustul meu.

Gardianul nu-şi putu reţine un zâmbet şcolăresc:

— Eu cred că sunt, zise el. Primarul ne-a silit să lucrăm peste program în ultimele treizeci sau patruzeci de ore şi ne-am străduit să asortăm totul. Banii n-au fost o problemă. Să vă mai spun ceva, făcu el şi privi cu fereală în jur pentru a fi sigur că nimeni nu observă sentimentul lui de fraternizare, aveţi mare noroc. Asta-i cea mai bună navă din lume. Complet echipată, doar că nu-i înarmată. Aţi luat caimacul.

— Dacă nu s-a tăiat laptele, i-o reteză Trevize. Ei, bine, Profesore, sunteţi gata?

— Cu asta, da, răspunse Pelorat şi ridică mâna ţinând între degete un mic pacheţel cu latura de aproximativ douăzeci de centimetri care era protejat de un înveliş argintiu din plastic.

Abia acum îşi dădu Trevize seama că Pelorat ţinuse pacheţelul acela încă de când plecaseră de la locuinţa lui şi-l mutase dintr-o mână într-alta şi nu-l pusese nici o clipă jos, nici măcar atunci când se opriseră pe drum ca să ia un mic dejun frugal.

— Ce-aveţi acolo, Profesore?

— Biblioteca mea. E indexată potrivit subiectelor şi surselor şi totul într-un singur disc. Dacă tot susţii că nava e o minune, ce zici de el? O întreagă bibliotecă! Tot ce am adunat! Minunat! Minunat!

— Ei bine, constată Trevize, am luat tot caimacul.

15

Trevize rămase uimit văzând interiorul navei. Spaţiul fusese inteligent utilizat: cameră pentru depozitarea proviziilor de alimente, îmbrăcăminte, filme şi jocuri. Exista şi o mică sală de gimnastică, un salon şi două dormitoare aproape identice.

— Acesta trebuie să fie al dumneavoastră, Profesore. E utilat cu un Lector FX.

— Excelent, exclamă mulţumit Pelorat. Ce nătâng am fost că am evitat să zbor în spaţiu până acum. Aş putea trăi netulburat aici, dragul meu Trevize.

— E mai spaţios decât m-am aşteptat, remarcă Trevize încântat.

— Iar motoarele sunt chiar în corpul navei, cum ai spus?

— În orice caz, instrumentele de control acolo sunt. Nu trebuie să stocăm combustibil. Folosim rezerva de energie fundamentală a Universului, astfel încât combustibilul şi motoarele sunt… sunt afară. Făcu un gest vag cu mâna.

— Dar, dacă nu te superi, ce facem dacă se întâmplă ceva neprevăzut?

Trevize ridică din umeri:

— N-am făcut pregătirea de navigaţie spaţială pe nave de tipul acesta. Dacă s-ar întâmpla ceva cu acţionarea gravitică, mă tem că n-as şti cum să procedez.

— Dar poţi să conduci nava asta? S-o pilotezi, adică?

— Şi eu îmi pun aceeaşi întrebare.

— Crezi că e o navă automată? Nu s-ar putea întâmpla să devenim simpli pasageri? Poate că nu-i nevoie decât să stăm pe fotoliu.

— Există aşa ceva în cazul legăturilor între planete şi staţii spaţiale din interiorul sistemelor stelare, dar încă n-am auzit despre călătorii controlate automat prin hiperspaţiu. Cel puţin până acum.

Aruncă o privire în jur şi fu cuprins de un fior de nelinişte. Reuşise, oare, zgripţuroaica de Primar să meargă atât de departe cu planurile ei? Fusese Fundaţia în stare să automatizeze inclusiv călătoriile interstelare, iar acum avea să ajungă pe Trantor împotriva voinţei lui, ca o simplă piesă de mobilier de pe navă, fără să aibă un cuvânt de spus în privinţa destinaţiei?

Mimând vioiciune şi bună dispoziţie, i se adresă parcă cu gura altuia:

— Domnule Profesor, aşezaţi-vă. Primarul a afirmat că nava este complet computerizată. Dacă dumneavoastră aveţi un Lector FX în cameră, atunci sunt sigur că la mine voi găsi un computer. Fceţi-vă comod şi, între timp, eu voi vedea cum stau lucrurile.

Pelorat deveni dintr-o dată neliniştit:

— Trevize, dragă prietene… Sper că nu vei coborî.

— Nu mi-am pus în minte aşa ceva, Profesore. Şi chiar dacă aş încerca, puteţi fi sigur că aş fi oprit. Intenţia Primarului este să nu mă lase să fug. Nu vreau decât să aflu cum funcţionează Far Star. Zâmbi încurajator: N-am de gând să vă părăsesc.

Încă zâmbea când intră în camera care simţea că-i fusese destinată şi, după ce închise uşa fără zgomot, redeveni grav. Cu siguranţă că existau modalităţi de a lua legătura cu planete din vecinătatea navei. I se părea imposibil de conceput o navă izolată în mod deliberat de restul lumii şi, prin urmare, undeva, într-un perete probabil, trebuia să fie instalat un Comunicator. L-ar putea folosi pentru a lua legătura cu biroul Primarulu pentru a cere instrucţiuni.

Cercetă cu atenţie pereţii, capătul patului şi mobilierul cu linii elegante şi plăcute. Dacă nu descoperea nimic aici, avea să scotocească restul navei.

Tocmai voia să plece când ochii îi fură atraşi de un cerc luminos de pe suprafaţa cafenie şi netedă a biroului. Pe el scria cu litere ordonate: INSTRUCŢIUNI DE UTILIZARE A COMPUTERULUI. Aha!

Inima începu să-i bată mai iute. Existau tot felul de computere şi programe pentru a căror deprindere i-ar fi trebuit mult timp. Trevize nu făcuse niciodată greşeala de a-şi subestima inteligenţa dar, pe de altă parte, nu era un Maestru Desăvârşit. Unii aveau talentul pentru a folosi computerul, iar alţii nu, şi Trevize ştia foarte bine din ce categorie făcea parte.

În scurta lui carieră în Flota Fundaţiei ajunsese la gradul de locotenent şi când şi când îndeplinise funcţia de ofiţer de serviciu, astfel că avusese prilejul să utilizeze computerul navei. Cu toate acestea, nu acţionase de unul singur şi nici nu avuseseră nevoie să cunoască mai mult decât manevrele de rutină pe care le presupunea funcţia.

Cu un sentiment de deznădejde, în faţa ochilor îi apărură volumele ce conţineau programele complete şi-şi aminti atitudinea Sergentului Tehnician Krasnet, aflat la consola computerului de pe navă. Degetele lui jucau pe tastatura ce părea a fi unul dintre cele mai complexe instrumente muzicale din Galaxie şi făcea totul cu un aer nonşalant de parcă simplitatea aceea l-ar fi plictisit, totuşi trebuia şi el să consulte volumele din când în când, blestemându-şi stângăcia.

Trevize ezită o clipă, apoi puse degetul pe cercul luminos şi imediat lumina inundă întreaga tăblie a biroului. Apărură contururile a două mâini: stânga şi dreapta. Cu o mişcare neaşteptată şi înceată, tăblia biroului se înclină la patruzeci şi cinci de grade.

Trevize se aşeză pe scaunul din faţa biroului. Nu erau necesare cuvinte. I se sugera ce avea de făcut.

Îşi puse palmele deasupra contururilor care erau astfel aşezate încât acest lucru îi reuşi fără nici un efort. Tăblia biroului i se păru moale, aproape catifelată când o atinse, şi palmele i se afundară în ea.

Îşi privi mâinile cu uimire pentru că ele nu se afundaseră de fel. Ochii îl asigurau că rămăseseră pe suprafaţa aceea. Şi cu toate astea, simţurile îi spuneau că suprafaţa biroului cedase, iar ceva cald şi moale îi reţinea palmele.

Ce era asta?

Dar acum?

Privi în jur, apoi închise ochii ca răspuns la sugestia pe care o primise.

Nu auzise nici o vorbă. Nimic!

În creierul lui se iscă un gând fugar venit de niciunde, părând totuşi să-i aparţină, care îi comunică:

“Închide ochii, te rog. Relaxează-te. Vom stabili legătura”.

Prin palme?

Trevize îşi imaginase că dacă omul avea să comunice vreodată cu un computer prin intermediul gândirii, acest lucru se va realiza cu ajutorul unui dispozitiv ca o glugă aşezat pe cap şi cu electrozi fixaţi de ţeastă şi de ochi.

Dar mâinile?

Dar de ce nu? Trevize se simţi plutind ca într-un somn, fără însă a-şi pierde din acuitatea mentală. De ce nu mâinile?

Ochii nu erau altceva decât organe de simţ. Creierul nu era decât un pupitru central de comandă, protejat de oasele craniului şi separat de suprafaţa corpului, expus tuturor influenţelor.

Mâinile reprezentau suprafaţa activă, ele simţeau şi manipulau Universul.

Fiinţele umane gândeau cu mâinile. Mâinile satisfăceau curiozitatea, pipăiau, apucau, răsuceau, ridicau şi cântăreau totul. Existau animale care posedau un creier de dimensiuni apreciabile, însă ele nu aveau mâini şi asta le deosebea cu totul de om.

Şi, în timp ce el şi computerul îşi împreunaseră mâinile, gândirea lor deveni un singur tot şi nu mai avea importanţă dacă ţinea ochii închişi sau deschişi. Dacă-i deschidea nu reuşea nicidecum să vadă mai limpede, iar dacă-i închidea viziunea nu i se întuneca.

Astfel stând lucrurile, reuşi să vadă camera cu o claritate uimitoare, şi nu numai în direcţia în care privea, ci de jur împrejur şi chiar de sus sau de jos.

Văzu fiecare încăpere de pe navă şi cuprinse şi exteriorul ei. Soarele răsărise şi strălucirea lui era îndulcită de uşoara ceaţă a dimineţii, iar el putu să privească la astru direct, fără a fi orbit, întrucât computerul filtra lumina în mod automat.

Simţi adierea, temperatura vântului, precum şi sunetele lumii înconjurătoare. Detectă câmpul magnetic al planetei şi neînsemnatele sarcini electrice acumulate pe pereţii navei.

Înţelese dintr-o dată toate comenzile navei fără ca măcar să ştie în mod amănunţit ce reprezentau ele. Ştia doar că dacă voia ca nava să se ridice, să se rotească sau să accelereze, sau să utilizeze vreuna dintre însuşirile ei, procesul era identic aceluia prin care realiza operaţiuni analoge ale propriului său corp. N-avea decât să-şi folosească voinţa.

Cu toate astea, voinţa lui nu acţiona absolut independent. Computerul putea lua iniţiativa, în acel moment, de exemplu, în minte i se născuse o propoziţie, iar el ştiu exact când şi cum va decola nava. În această privinţă nu există alternativă. Ştiu cu siguranţă că mai târziu va putea hotărî singur.

Pe măsură ce-şi proiecta spre exterior conştiinţa care, graţie computerului, îşi sporise capacitatea de cuprindere, descoperi că putea simţi starea păturilor superioare ale atmosferei: că putea vedea evoluţia vremii; că putea detecta alte nave ţâşnind spre spaţiu sau coborând pe planetă. Trebuia să ţină seama de toate acestea, iar computerul tocmai asta făcea. Trevize îşi dădu seama că dacă acest lucru n-ar fi fost făcut de către computer, ar fi fost de ajuns să comunice gândul computerului, iar dorinţa s-ar fi îndeplinit.

Cât priveşte volumele de programare, acestea dispăruseră. Trevize se gândi la Sergentul Tehnician Krasnet şi nu-şi putu reţine un zâmbet. Citise de multe ori despre uriaşa revoluţie pe care o va aduce utilizarea foiţei gravitice, însă fuziunea computerului cu mintea umană era încă secret de stat. Aceasta avea să fie o revoluţie şi mai mare.

Deveni conştient de scurgerea timpului. Ştia cu exactitate ora locală pe Terminus şi ora după Standardul galactic.

Cum se separase?

Şi chiar în clipa când gândul îi veni în minte, mintea îi fu eliberată, iar tăblia biroului reveni la poziţia lui de la început, iar Trevize rămase cu propriile-i simţuri, lipsite de ajutorul din afară.

Se simţi orb şi neajutorat, de parcă fusese susţinut şi protejat vremelnic de către o suprafiinţă, care acum îl abandonase. Dacă n-ar fi ştiut că putea oricând relua legătura, copleşitoarea senzaţie de părăsire l-ar fi făcut să izbucnească în lacrimi.

Dar aşa, se mulţumi să-şi recapete capacitatea de orientare, de adaptare la propriile-i limite, după care se ridică nesigur în picioare şi ieşi din cameră.

Pelorat ridică privirea spre el. Cum era de aşteptat, îşi reglase Lectorul:

— Funcţionează foarte bine. Programul de căutare este excelent. Ai găsit comenzile, băiatule?

— Da, profesore. Totul e în ordine.

— Atunci n-ar fi cazul să ne pregătim de decolare? Mă refer la autoprotecţie. Nu trebuie să ne punem centuri de siguranţă sau ceva de genul ăsta? Am căutat şi eu instrucţiuni, dar n-am găsit nimic şi asta mi-a creat o stare de nervozitate. A trebuit să apelez la biblioteca mea ca să mă liniştesc. Când lucrez, reuşesc să…

În acest timp Trevize împinse în faţă mâinile cu palmele desfăcute, încercând să mai domolească torentul de vorbe. Se văzu silit să ridice glasul ca să se facă auzit:

— Nu-i nevoie de aşa ceva, Profesore. Antigravitaţia este echivalentul non-inerţiei. Nu apare senzaţia de acceleraţie când viteza se modifică, întrucât toate lucrurile de pe navă suferă schimbarea în mod simultan.

— Vrei să spui că nu ne vom da seama când vom părăsi planeta şi vom intra în spaţiu?

— Tocmai asta spuneam şi eu, pentru că, în timp ce noi discutăm, am decoIat. Peste câteva minute vom ieşi din straturile superioare ale atmosferei şi după mai puţin de jumătate de oră vom fi în spaţiu.

16

Auzind spusele lui Trevize, Pelorat păru să se facă mai mic. Deşi încercă să rămână netulburat, chipul lui pătrăţos exprima o adâncă nelinişte.

Ochii începură să i se rotească în toate direcţiile, încercând să caute un punct de sprijin.

Trevize retrăi senzaţiile din timpul primei lui călătorii dincolo de atmosfera planetei.

— Janov, spuse Trevize străduindu-se să ia un ton cât mai natural (pentru că era prima oară când îi vorbea profesorului cu un aer de familiaritate, şi în cazul de faţă era vorba de cel cu experienţă care se adresa unui începător şi se impunea ca el să lase impresia că e mai în vârstă), suntem în siguranţă. Ne aflăm în pântecul unui crucişător aparţinând Flotei Fundaţiei. Nu suntem înarmaţi, însă nu există vreun colţişor din Galaxie unde numele Fundaţiei să nu ne slujească drept pavăză. Chiar dacă vreo navă ar acţiona nebuneşte şi ne-ar ataca, ne-am putea ţine departe de armele ei într-o clipa. Şi te asigur că am descoperit că pot stăpâni perfect nava.

— Golan, mă gândeam doar la pustietatea cosmosului.

— Ei asta-i bună. Terminus este înconjurat de pustietate. Doar un strat superficial de aer la suprafaţă şi după aceea vid de jur împrejur. Nu facem decât să depăşim acest strat neînsemnat.

— O fi el neînsemnat, dar îl putem respira.

— Şi aici respirăm. Aerul de pe navă este mai curat şi mai pur şi va rămâne la nesfârşit aşa, spre deosebire de atmosfera de pe Terminus.

— Dar meteoriţii?

— Ce-i cu ei?

— Atmosfera ne apără de meteoriţi. Şi de radiaţii, fiindcă tot veni vorba.

— Dacă nu mă înşel, umanitatea călătoreşte în spaţiu de douăzeci de milenii.

— Douăzeci şi două. Dacă luăm în seamă cronologia lui Hallblock, e destul de limpede că…

— De ajuns! Ai auzit despre accidente provocate de meteoriţi sau de pierderi de vieţi datorită radiaţiilor? În ultima vreme, vreau să zic. Şi mai precis, în cazul navelor Fundaţiei?

— N-am prea urmărit veştile din domeniul ăsta, băiete, însă eu sunt istoric şi…

— Da, de-a lungul istoriei s-au întâmplat astfel de lucruri, dar tehnologia a progresat. Nici un meteorit periculos nu se poate apropia înainte ca noi să luăm măsurile necesare de evitare a impactului. Ar trebui ca patru meteoriţi să se îndrepte simultan spre noi din patru direcţii care să fie vârfurile unui tetraedru pentru a ne putea lovi, dar fă un calcul şi vei constata că o să mori de bătrâneţe de o mie de milioane de ori până vei obţine probabilitatea de cincizeci la sută de a trăi un fenomen atât de interesant.

— Dacă te-ai afla lângă computer în clipa aceea, vrei să spui.

— Nu, răspunse Trevize uşor dispreţuitor. Dacă aş da comenzi computerului pe baza propriilor mele simţuri şi reacţii am fi loviţi înainte de a ne da seama ce se întâmplă. Computerul însuşi prelucrează datele şi dă comenzi de milioane de ori mai repede decât aş putea s-o facem eu sau tu. Îi întinse mâna. Janov, vino cu mine să-ţi arăt de ce-i capabil un computer şi ce înseamnă spaţiul.

Pelorat holbă ochii spre el. Apoi râse scurt:

— Golan, nu cred că vreau să ştiu asta.

— Bineînţeles că nu, Janov, pentru că n-ai idee cât reprezintă ceea ce aşteaptă să fie cunoscut. Lasă nesiguranţa! Hai în camera mea!

Trevize îl apucă de mână şi-l trase după el. În timp ce se aşeza în faţa computerului zise:

— Janov, ai văzut vreodată Galaxia? Ai privit-o?

— Te referi la cer? întrebă Pelorat.

— Sigur. La ce altceva?

— L-am văzut ca toată lumea. E de ajuns să ridici privirea ca să-l vezi.

— Ai contemplat vreodată cerul într-o noapte senină, când Diamantele se aflau sub linia orizontului?

“Diamantele” erau cele câteva stele suficient de apropiate şi de luminoase care aveau o strălucire medie pe cerul nopţii planetei Terminus. Formau un mic grup care se întindea pe o lăţime de numai douăzeci de grade şi, în cea mai mare parte a nopţii, se aflau sub linia orizontului. În afară de acel grup, mai existau o puzderie de stele foarte slab luminoase care abia puteau fi zărite cu ochiul liber. Nu se întrezărea decât licărirea palidă a Galaxiei, singura privelişte posibilă de pe o lame ca Terminus, situată la marginea extremă a spiralei celei mai îndepărtate a Galaxiei.

— Cred că da, dar ce să contemplu? E o privelişte normală.

— Bineînţeles că-i aşa, se porni Trevize. Tocmai de aceea nimeni n-o admiră. De ce să te uiţi mai atent dacă o poţi vedea oricând? Acum, însă, o vei vedea, dar nu de pe Terminus, unde ceaţa şi norii te împiedică tot timpul. O vei admira cum nu ţi s-a întâmplat niciodată pe Terminus, indiferent cât de mult ai făcut-o sau cât de limpede sau întunecat ar fi fost cerul. Ce mult aş vrea să nu fi ieşit în spaţiu până acum, astfel încât, la fel ca şi tine, să pot vedea Galaxia în frumuseţea ei pură pentru întâia dată.

Împinse un scaun către Pelorat:

— Stai jos, Janov. S-ar putea să dureze puţin. Trebuie să mă familiarizez cu computerul. Din câte am simţit deja, ştiu că imaginea e holografică aşa că nu vom avea nevoie de ecran. Computerul stabileşte legătura direct cu creierul meu, dar cred că îl pot face să proiecteze o imagine obiectivă pe care s-o vezi şi tu. Stinge lumina, te rog! Ei, ce nătâng sunt! Voi pune computerul să facă asta. Rămâi pe loc.

Trevize intră în legătură cu computerul care îi prinse mâna cu căldură şi intimitate.

Lumina se stinse gradat şi Pelorat se foi neliniştit în întuneric.

— Nu te agita, Janov, îl calmă Trevize. S-ar putea să întâmpin dificultăţi în controlarea computerului, dar voi proceda cu precauţie şi de aceea te rog să ai răbdare. Acum vezi? Semiluna aceea.

Era suspendată în bezna din faţa lor. La început neclară şi parcă învăluită în aburi uşori, dar devenind tot mai clară şi mai strălucitoare.

Pelorat era atât de copleşit încât abia reuşi să întrebe:

— Terminus? Suntem chiar atât de departe de el?

— Da, pentru că nava se deplasează cu viteză mare.

Traiectoria navei descrise o curbă în partea înnoptată a Terminusului care apărea ca o semilună puternic luminată. Trevize se simţi brusc îmboldit de ideea de a efectua un arc larg pentru ca nava să ajungă deasupra suprafeţei planetei unde era zi pentru a i-o arăta în toată splendoarea, dar se abţinu.

Poate că Pelorat ar fi văzut ceva cu totul nou, dar frumuseţea ar fi fost destul de comună. Existau prea multe fotografii, harţi globuri. Orice copil ştia cum arată Terminus din spaţiu. O planetă acoperită de apă într-o proporţie mai mare decât majoritatea planetelor. O planetă bogată în apă dar săracă în minerale, potrivită agriculturii dar cu o industrie grea nu deosebit de dezvoltată, însă cea mai bună din Galaxie în privinţa tehnologiilor avansate şi a miniaturizării.

Dacă ar putea determina computerul să folosească microunde pe care să le transforme într-un model vizibil, ar vedea oricare dintre cele zece mii de insule locuite ale Terminusului împreună cu singura insulă suficient de mare pentru a fi considerată continent, unde se afla Terminus City şi…

Întoarce-te!

Fusese doar un gând, un exerciţiu de voinţă, însă imaginea se schimbă imediat. Semiluna strălucitoare se deplasă spre periferia câmpului vizual şi dispăru. Vedea acum doar spaţiul întunecat, lipsit de stele.

Pelorat îşi drese glasul şi zise:

— Aş vrea să readuci imaginea Terminusului, băiete. Parcă aş fi orbit.

În vocea lui se făcu simţită încordarea.

— N-ai orbit. Priveşte!

Crâmpeie străvezii de ceaţă le apărură în faţă. Ceaţa se destrămă şi deveni tot mai strălucitoare până când întreaga încăpere păru să radieze.

Îndepărtează!

Un alt exerciţiu de voinţă şi Galaxia se îndepărtă, de parcă ar fi fost privită printr-un ochean întors, a cărui capacitate de micşorare a imaginii creştea clipă de clipă. Galaxia se contractă şi deveni o structură cu luminozitate variabilă.

Contrast!

Imaginea câştigă în luminozitate, fără a-şi schimba dimensiunea şi întrucât sistemul stelar de care aparţinea Terminus era situat deasupra planului galactic, Galaxia nu se vedea exact din margini. Era o dublă spirală puternic scurtată către extremităţi, cu şiruri întunecate de nebuloase care părăseau marginea pâlpâitoare de pe partea în care se afla Terminus. Pâcla lăptoasă a nucleului, îndepărtată şi micşorată din cauza distanţei, părea neînsemnată.

Profund impresionat, Pelorat spuse în şoaptă:

— Ai avut dreptate. N-am văzut-o niciodată astfel. Nici nu visam că există atâtea detalii.

— Nici n-aveai cum. Nu poţi vedea jumătatea exterioară atunci când atmosfera Planetei se află între tine şi Galaxie. De pe suprafaţa Terminusului abia dacă reuşeşti să întrezăreşti nucleul.

— Ce păcat că imaginea frontală e atât de apropiată.

— Nu neapărat. Computerul ţi-o poate prezenta din orice unghi. Trebuie doar să-mi exprim dorinţa asta şi nici măcar nu-i nevoie s-o fac cu voce tare.

Schimbă coordonatele!

Acest exerciţiu de voinţă nu semăna nicidecum cu un ordin precis, totuşi imaginea Galaxiei începu să sufere o uşoară modificare; mintea lui îndruma computerul, iar acesta trebuia să se supună dorinţei lui.

Imaginea Galaxiei se roti încet, astfel încât acum putea fi văzută la unghiuri drepte faţă de planul galactic. Se întindea ca un vârtej gigantic şi strălucitor, cu rotunjimi învăluite în beznă, cu roiuri luminoase şi cu o incandescenţă centrală unde nu se putea distinge nici un detaliu.

— Cum reuşeşte computerul să vadă Galaxia din poziţia asta, care trebuie ca se află la o depărtare de peste cincizeci de mii de parseci? întrebă Pelorat, apoi adăugă cu o şoaptă reţinută: Te rog să mă ierţi că întreb. Nu înţeleg.

— Ştiu la fel de puţine lucruri despre computerul acesta ca şi tine. Dar până şi un computer simplu poate regla coordonatele pentru a prezenta Galaxia din orice unghi, începând cu ceea ce se poate detecta dintr-o poziţie normală, prezentând, adică, imaginea care apare din locul unde se află computerul în spaţiu. Bineînţeles că foloseşte doar informaţiile pe care le poate detecta dintru început, aşa că, atunci când ne prezintă o vedere mai largă, vor apare anumite goluri şi neclarităţi. În cazul acesta, totuşi…

— Da?

— Avem o imagine excelentă. Bănuiesc că e echipat cu o hartă completă a Galaxiei şi ne-o poate arăta la fel de lesne din orice unghi!

— Ce înţelegi prin hartă completă?

— Coordonatele spaţiale ale fiecărei stele care trebuie să fie în băncile de memorie ale computerului.

— Ale fiecărei stele? făcu Pelorat vădit impresionat.

— Ei, probabil că nu pentru toate cele trei sute de miliarde. Cu siguranţă că ale stelelor care luminează planete populate şi probabil că sunt incluse şi cele din clasa de spectru K, precum şi cele mai luminoase. Asta ar însemna aproximativ şaptezeci şi cinci de miliarde.

— Orice stea a vreunui sistem populat?

— N-aş vrea să susţin ceea ce nu ştiu sigur; probabil că nu-s toate. La urma urmelor, pe vremea lui Hari Seldon erau douăzeci şi cinci de milioane de sisteme populate, ceea ce ar părea mult, însă asta înseamnă doar o stea din o mie două sute. Iar apoi, în cele cinci secole ce au urmat, destrămarea Imperiului nu a împiedicat colonizarea altor sisteme. Cred mai degrabă că situaţia asta a încurajat colonizările. Mai sunt încă o mulţime de planete locuibile către care umanitatea se poate extinde, aşa că s-ar putea ca ele să fi sporit la treizeci de milioane. Există chiar posibilitatea ca cele recent colonizate să nu figureze în documentele Fundaţiei.

— Dar cele vechi? Acestea ar trebui să fie incluse, fără nici o excepţie.

— Aşa-mi imaginez. Nu pot băga mâna-n foc, desigur, dar m-ar mira ca vreun sistem locuit de multă vreme să lipsească din documente. Să-ţi arăt ceva, asta dacă posibilităţile mele de a controla computerul merg atât de departe.

Trevize făcu un efort să-şi încordeze mâinile care părură să se cufunde şi mai mult în strânsoarea uşoară a computerului. Poate că nici n-ar fi trebuit să facă asta; ajungea să gândească simplu şi fără grabă: Terminus!

Nici nu se închegă bine gândul că îi şi apăru, ca răspuns, imaginea unui diamant de un roşu orbitor, aşezat chiar la marginea vârtejului.

— Uite soarele nostru, zise el mişcat. Asta-i steaua în jurul căreia se roteşte Terminus.

— Aha! exclamă Pelorat cu o şoaptă nesigură.

Un punct de un galben strălucitor căpătă viaţă într-un grup numeros de stele din chiar inima Galaxiei, situat însă într-o parte a incandescenţei centrale. Era mai apropiat de marginea Galaxiei spre care se afla Terminus.

— Iar acela, zise Trevize, este soarele Trantorului.

Se auzi un nou oftat, apoi Pelorat îndrăzni:

— Sigur? Se spune că Trantor este situat în centrul Galaxiei.

— Într-un fel chiar este. Foarte aproape de centru, atât cât să poată fi locuibil. E mai apropiat decât orice alt sistem populat. O gaură neagră formează adevăratul centru al Galaxiei, iar ea are masa a circa un milion de stele, astfel că reprezintă un loc de o violenţă deosebită. După câte ştiu, nu există viaţă acolo şi probabil că nici nu poate exista. Trantor face parte din subinelul cel mai apropiat de centru al braţelor spiralei şi crede-mă că dacă-ai vedea cerul nopţii de acolo ai avea impresia că se află exact în miezul Galaxiei. E înconjurat de o aglomerare extrem de bogată de stele.

— Golan, ai fost pe Trantor? întrebă Pelorat plin de invidie.

— Nu tocmai, însă am văzut reprezentări holografice ale cerului său.

Trevize aruncă o privire întunecată către Galaxie. În căutarea celei de-a Doua Fundaţii, pe vremea Catârului toată lumea cercetase hărţile Galactice şi pe această temă fuseseră scrise şi filmate nenumărate volume.

Şi toate astea pentru că Hari Seldon afirmase, de la început, că a Doua Fundaţie va fi întemeiată “la celălalt capăt” al Galaxiei, numind acel loc “Capătul Stelei”.

La celălalt capăt al Galaxiei! Exact în clipa când Trevize gândi asta, se ivi o linie delicată şi albastră care se întindea de la Terminus prin gaura neagră din centrul Galaxiei, către cealaltă extremitate. Trevize tresări fără să-şi dea seama. Nu ceruse în mod explicit linia, dar se gândise la ea destul de limpede şi asta îi fusese suficient computerului.

Dar bineînţeles că ruta în linie dreaptă către partea opusă a Galaxiei nu înseamnă neapărat un indiciu privind “celălalt capăt” la care se referise Seldon. Doar Arkady Darell (dacă ar fi fost să dea crezare autobiografiei ei) fusese cea care folosise expresia “un cerc nu are capăt” pentru a arăta ceea ce acum toată lumea considera drept adevărat…

Şi, cu toate că Trevize încercă să-şi înăbuşe gândul, computerul fusese mai iute decât el. Linia albastră se şterse şi în locul ei apăru un cerc ce aproape că tivea cu albastru Galaxia şi trecea prin punctul roşu aprins, adică prin soarele Terminusului.

Un cerc nu are capăt, iar dacă cercul începe la Terminus, şi pornim în căutarea celuilalt capăt, asta n-ar însemna altceva decât o revenire pe Terminus, şi exact acolo trebuia să fi fost întemeiată a Doua Fundaţie, populând aceeaşi lume ca şi Prima.

Dar dacă în realitate nimeni n-o găsise, şi aşa-zisa descoperire a celei de-a Doua Fundaţii rămăsese o iluzie, arunci ce era de făcut? În această situaţie ce altceva, în afară de linia dreaptă şi de cerc, ar putea clarifica totul?

— Ai început să creezi iluzii? întrebă Pelorat. Ce-i cu cercul acela albastru?

— Testam comenzile. Ai vrea să localizăm Pământul? După câteva clipe de tăcere, Pelorat se hotărî să vorbească:

— Glumeşti?

— Nu. Să încercăm.

Încercă, dar nu se-ntâmplă nimic.

— Regret, zise Trevize.

— Nu e acolo? Nu există Pământul?

— Presupun că am gândit greşit comanda, deşi nu mi se pare posibil. Mai degrabă cred că Pământul nu este inclus pe lista pe care o are computerul la dispoziţie.

— Ar putea figura sub un alt nume.

Trevize prinse ideea din zbor:

— Sub ce nume, Janov?

Pelorat rămase tăcut şi, la adăpostul întunericului, Trevize zâmbi. Se gândi că o dată cu trecerea vremii exista posibilitatea ca lucrurile să se clarifice. Să mai aştepte puţin. Să nu forţeze lucrurile. Apoi, în mod deliberat, schimbă subiectul:

— Mă întreb dacă am putea manipula timpul.

— Timpul? Şi cum am putea face asta?

— Galaxia se roteşte. Terminusului îi trebuie aproximativ jumătate de miliard de ani pentru a efectua o rotaţie completă de-a lungul circumferinţei mari a Galaxiei. Stelele mai apropiate de centru termină această călătorie mult mai repede, desigur. S-ar putea ca în computer să existe date referitoare la mişcarea fiecărei stele faţă de gaura neagră centrală şi, dacă e aşa, vom comanda computerului să multiplice fiecare mişcare de milioane de ori astfel încât să facă vizibil efectul de rotaţie. Să încerc să-i comand asta.

Comunică instrucţiunea şi nu putu să nu-şi simtă muşchii încordându-se sub efortul de voinţă pe care-l exercită, ca şi cum ar fi cuprins Galaxia în braţe şi ar fi accelerat-o, răsucind-o, obligând-o să se rotească, şi ar fi întâmpinat o rezistenţă uriaşă în această teribilă încercare.

Galaxia se mişcă. Încet, maiestuos, ea se rotea în direcţia în care ar fi trebuit să se mişte pentru ca braţele spiralei să se strângă. Timpul se scurgea nebănuit de repede — un timp fals, artificial — şi în această mişcare stelele deveniră licăriri evanescente.

Ici şi colo, unele dintre cele mai mari căpătară o culoare roşu înşhis, crescând în strălucire pe măsură ce redeveneau gigante roşii. Iar apoi, o stea dintr-o aglomerare centrală explodă fără să scoată vreun sunet producând o văpaie orbitoare care, pentru o fracţiune de secundă, întunecă restul Galaxiei şi apoi se mistui. După aceea mai văzură o explozie într-unul dintre braţele spiralei, apoi alta, nu departe de prima.

— Supernove, spuse Trevize cu o voce tremurătoare.

Putea computerul să anticipeze cu precizie ce stele vor exploda şi când? Ori folosea doar un model simplificat care servea pentru a arata viitorul stelelor în termeni mai degrabă generali decât exacţi?

Cu o voce gâtuită de emoţie, Pelorat reuşi să îngaime:

— Galaxia seamănă cu o vietate care se târăşte prin spaţiu.

— Aşa e, spuse Trevize, dar am obosit. Dacă nu învăţ să transmit instrucţiuni cu mai puţin efort, nu voi putea continua jocul acesta prea multă vreme.

Se desprinse. Galaxia îşi încetini mişcarea, apoi se opri, se înclină până reveni la poziţia laterală din care o văzuseră la început.

Trevize închise ochii şi trase cu nesaţ aer în piept. Simţi cum Terminus se făcea tot mai mic în urma lor, în timp ce ultimele crâmpeie de atmosferă se răreau. Simţi toate navele aflate în spaţiul din jurul Terminusului.

Nu-i trecu prin minte să verifice dacă se putea constata ceva neobişnuit în legătură cu vreuna dintre navele acelea. Exista oare o navă care să posede acţionare gravitică la fel ca şi nava lui şi a cărei traiectorie să o copieze pe a sa mai mult decât ar fi admis legile probabilităţii?