Peregrinările lui Tuf

7. MANA DIN CER

Armada s’uthlameză parcurgea iute marginea sistemului solar, pe un traseu de interceptare a Arcei, mişcându-se prin întunericul catifelat al spaţiului cosmic cu supleţea impunătoare, tăcută, a tigrului ce se abate asupra prăzii.

Haviland Tuf stătea în faţa consolei principale, urmărind şirurile de ecrane şi monitoare de calculator cu mişcări scurte, atente, ale capului. Flota care îi ieşea în întâmpinare părea, cu fiecare clipă ce trecea, tot mai formidabilă. Instrumentele lui descoperiseră circa paisprezece nave importante şi un roi de nave mai mici de luptă. Nouă globuri alb-argintii, pline cu armament necunoscut, făceau parte din aripile formaţiei. Patru crucişătoare lungi, negre, cu carcasele întunecate trosnind de energie, serveau drept avangardă flancurilor. Nava amiral, din centru, era un fort colosal în formă de farfurie, cu un diametru pe care senzorii lui Tuf îl măsuraseră ca având şase kilometri. Cea mai mare navă pe care o văzuse Haviland Tuf din ziua aceea, cu mai bine de zece ani în urmă, când zărise pentru prima oară epava Arcei. Navele de luptă roiau în jurul farfuriei ca nişte insecte furioase, gata să înţepe.

Figura palidă, lungă, lipsită de păr, a lui Tuf rămase calmă, indescifrabilă. Dar în poala sa Dax scoase un sunet de durere, când uriaşul îşi strânse degetele.

Sclipirea unei lumini indică solicitarea unei comunicaţii. Haviland Tuf clipi, se întinse cu un calm deliberat şi acceptă apelul.

Se aşteptase ca pe ecranul din faţa lui să apară o figură. Fu dezamăgit. Figura celui din faţa lui era ascunsă de un vizor din plastoţel negru, ce făcea parte din casca unui costum de luptă, lustruit oglindă. O reprezentare stilizată a globului S’uthlam-ului împodobea creasta ce se ridica deasupra frunţii. În spatele vizorului, sclipeau roşu, ca nişte ochi arzători, senzori cu spectru larg. Îi aminteau lui Tuf de un om antipatic pe care-l cunoscuse cândva.

— Nu era necesar să vă îmbrăcaţi oficial în cinstea mea, zise Tuf cu voce inexpresivă. Mai mult, deşi dimensiunile gărzii de onoare pe care mi-aţi trimis-o în întâmpinare îmi gâdilă, într-un fel, vanitatea, consider că o escadrilă mult mai mică şi mai puţin impresionantă ar fi fost arhisuficientă. Prezenta formaţie este atât de întinsă, atât de formidabilă, încât te face să-ţi pierzi cumpătul. Un om cu o fire mai puţin încrezătoare ar putea fi tentat să înţeleagă eronat scopul ei şi s-o suspecteze de o oarecare intenţie de intimidare.

— Aici Wald Ober, comandantul Flotilei de Apărare Planetară a S’uthlamului, escadra şapte, anunţă figura macabră de pe ecran, cu o voce profundă, distorsionată.

— Escadra şapte, repetă Tuf. Într-adevăr… Asta sugerează posibilitatea existenţei a cel puţin alte şase formaţii la fel de înfricoşătoare. Se pare că apărarea planetară s’uthlameză a crescut ceva de la ultima mea vizită.

Wald Ober nu era interesat de părerea lui.

— Predă-te imediat sau vei fi distrus! spuse el grosolan.

Tuf clipi.

— Mă tem că-i vorba de o neînţelegere teribilă.

— Între Republica Cibernetică a S’uthlam-ului şi aşa-zisa alianţă dintre Vandeen, Jazbo, Planeta lui Henry, Skrymir, Roggandor şi Triunicul Azur există stare de război. Ai intrat într-o zonă interzisă. Predă-te sau vei fi distrus!

— Vă înşelaţi în privinţa mea, domnule. Sunt neutru în această nefericită înfruntare despre care n-am ştiut nimic până în acest moment. Nu fac parte din nici o facţiune, cabală sau alianţă şi mă reprezint doar pe mine, un inginer ecolog cu cele mai binevoitoare motivaţii. Vă rog să nu vă alarmaţi din cauza dimensiunilor navei mele. Cu siguranţă că stimaţii păienjenei şi cibertehi din Port S’uthlam n-au uitat cu desăvârşire, în cinci ani, precedenta mea vizită pe prea-interesanta dumneavoastră planetă. Eu sunt Haviland…

— Ştim cine eşti, Tuf, zise Wald Ober. Am recunoscut Arca de îndată ce-a încetat accelerarea. Alianţa nu are nici un crucişător lung de treizeci de kilometri, slavă vieţii! Am primit ordine speciale de la Înaltul Consiliu să-ţi pândesc apariţia.

— Într-adevăr…

— De ce crezi că escadra se închide în jurul tău? întrebă Ober.

— Sperasem că-i un gest de bun venit plin de afecţiune. O escortă prietenească, aducând distincţii, salutări şi daruri constând în coşuri cu ciuperci dolofane, proaspete, aromate. Văd că această presupunere a fost neîntemeiată.

— Acesta-i al treilea şi ultimul avertisment, Tuf! Vom fi în poziţie de atac în mai puţin de patru minute standard. Predă-te acum sau vei fi distrus!

— Domnule, răspunse Tuf, înainte de a face o greşeală groaznică, vă rog să vă consultaţi superiorii. Sunt convins că la mijloc e doar o lamentabilă eroare de transmisie.

— Ai fost judecat în lipsă şi găsit vinovat de a fi criminal, eretic şi duşman al poporului s’uthlamez.

— Am fost interpretat greşit într-un mod grosolan, protestă Tuf.

— Ai scăpat de flotilă acum zece ani, Tuf. Să nu-ţi închipui că o s-o faci şi acum! Tehnologia s’uthlameză n-a rămas pe loc. Armamentul nostru cel nou va străpunge scuturile tale defensive demodate, îţi promit eu! Istoricii noştri de seamă au studiat relicva grosolană pe care o deţii. Eu însumi am supervizat simulările. Primirea ta a fost bine pregătită.

— Nu doresc să par nepoliticos, dar nu era necesar să ajungeţi la aşa ceva, declară Tuf, privind şirurile de teleecrane de deasupra consolelor înşirate pe ambele laturi ale camerei înguste şi studiind falanga navelor de război s’uthlameze care încercuiau iute Arca. Dacă această ostilitate neprovocată îşi are sursa în datoria mea restantă către Port S’uthlam, fiţi convins că sunt pregătit s-o plătesc imediat.

— Două minute, zise Wald Ober.

— Mai mult, dacă S’uthlam-ul are nevoie de ingineri ecologi suplimentari, descopăr că-s brusc înclinat să vă ofer serviciile mele la un preţ mult redus.

— Ne-am săturat de soluţiile tale! Un minut.

— Se pare că mi-a rămas o singură soluţie viabilă.

— Te predai? întrebă comandantul, bănuitor.

— Cred că nu, răspunse Haviland Tuf, apoi se întinse, mătură cu degetele-i lungi o serie de taste holografice şi ridică vechile scuturi defensive ale Arcei.

Figura lui Wald Ober era acoperită, dar acesta reuşi să-şi transmită rânjetul prin intermediul glasului.

— Ecran din a patra generaţie imperială, cu triplă redundanţă, suprapunere de frecvenţă, toate fazările scuturilor coordonate de calculatoarele navei. Armură pe carenă, din plăci de duraliaj. Ţi-am spus că am făcut cercetări!

— Setea dumneavoastră de cunoaştere e lăudabilă, declară Tuf.

— Următorul tău sarcasm s-ar putea să fie ultimul, negustorule, aşa că ai grijă să fie de calitate! Treaba e că ştim exact ce ai, ştim până la a paisprezecea zecimală ce lovituri poate amortiza blindajul unei nave de germinare CIE. Suntem pregătiţi să-ţi dăm mai mult decât poţi suporta, afirmă Ober, apoi întoarse capul şi se răsti la un subaltern nevăzut: Pregătiţi-vă să deschideţi focul!

Când figura acoperită de coiful negru se răsuci din nou către Tuf, ofiţerul adăugă:

— Vrem Arca şi n-o să ne împiedici s-o luăm. Treizeci de secunde!

— Îngăduiţi-mi să nu fiu de acord, zise calm Tuf.

— Vor trage la ordinul meu. Dacă insişti, o să-ţi număr secundele finale ale vieţii. Douăzeci. Nouăsprezece. Optsprezece.

— Rareori am auzit o numărătoare atât de viguroasă, comentă Tuf. Vă rog să nu vă pierdeţi şirul din cauza ştirii întristătoare.

— … paisprezece, treisprezece, doisprezece. Tuf îşi încrucişă mâinile pe burtă.

— Unsprezece. Zece. Nouă.

Ober privi stânjenit într-o parte, apoi din nou spre ecran.

— Nouă, zise Tuf. Un număr drăguţ. De obicei, e urmat de opt, apoi de şapte.

— Sase, spuse Ober, ezitând. Cinci. Tuf aşteptă în tăcere.

— Patru. Trei. Ofiţerul se opri.

— Ce ştire întristătoare? răcni el spre ecran.

— Domnule, dacă ţipaţi, mă veţi obliga să reduc volumul sunetului echipamentului de comunicaţii, spuse Tuf, după care ridică un deget. Ştirea întristătoare este că simpla străpungere a scuturilor defensive ale Arcei, lucru pe care mă îndoiesc că-l puteţi face uşor, va declanşa un mic dispozitiv termonuclear pe care l-am instalat mai demult, în secret, în biblioteca de celule a navei. Va distruge instantaneu materialul de clonare care face Arca unică, nepreţuită şi nespus de dorită.

Urmă o tăcere îndelungată. Senzorii sclipitori, purpurii, din întunecimea vizierei iui Wald Ober părură că ard, în timp ce acesta privea de pe ecran trăsăturile lui Tuf.

— Blufezi! zise comandantul, în cele din urmă.

— Într-adevăr, răspunse Tuf. M-aţi prins. Ce prostie să cred că aş putea înşela un om cu perspicacitatea dumneavoastră printr-o păcăleală atât de evidentă şi de copilărească! Acum, mă tem că veţi trage în mine, veţi străpunge scuturile mele demodate şi veţi demonstra că mint. Lăsaţi-mi doar un moment, să-mi iau adio de la pisici!

Îşi încrucişă mâinile pe burta mare şi aşteptă răspunsul comandantului, instrumentele lui arătau că flotila s’uthlameză ajunsese pe poziţii.

— O s-o fac, avorton nenorocit! răbufni Wald Ober.

— Aştept cu resemnare întristată. — Mai ai douăzeci de secunde!

— Mă tem că ştirea pe care v-am adus-o la cunoştinţă v-a zăpăcit. Numărătoarea a fost oprită la trei. Dar voi profita fără ruşine de eroarea dumneavoastră şi voi savura fiecare clipă care mi-a rămas.

Se priviră unul pe celălalt, faţă în faţă, ecran în ecran, mult timp. Ghemuit în poala lui Tuf, Dax începu să toarcă. Haviland Tuf se întinse şi începu să mângâie blana neagră, lungă, a cotoiului. Dax toarse mai tare şi masă genunchiul lui Tuf cu labele.

— Oh, las-o baltă! zise Wald Ober şi îndreptă degetul spre ecran. Ne-ai oprit pentru moment, dar te avertizez, Tuf, să nu te gândeşti să încerci să fugi! Mort sau fugit, în ambele cazuri pierdem biblioteca de celule. Iar dacă am de ales, aş prefera să te văd mort!

— Vă înţeleg poziţia. Eu, bineînţeles, aş prefera să plec. Dar am de plătit o datorie Portului S’uthlam-ului şi nu pot fugi în mod neonorabil, aşa cum vă temeţi, deci vă rog să acceptaţi asigurările mele că vom avea ocazia să medităm împreună, dumneavoastră privindu-mi figura, iar eu masca înfiorătoare, cât timp vom rămâne în acest impas plictisitor.

Wald Ober nu avu ocazia să-i răspundă. Masca lui de luptă dispăru brusc de pe ecran, fiind înlocuită de figura lipsită de frumuseţe a unei femei — o gură aspră, strâmbă, un nas care fusese rupt de mai multe ori, o piele aspră, cu nuanţa albastră-neagră care se obţine în urma multor radiaţii puternice şi a unor decenii de folosire a pilulelor anticanceroase, ochi strălucitori, deschişi la culoare, aproape saşii, totul înconjurat de un halou generos de păr cenuşiu, gros.

— Ajunge cu încăpăţânarea! spuse ea. Ai câştigat, Tuf. Ober, te transformi în gardă de onoare! Aşezaţi-vă în formaţie şi escortaţi-l în pânză, fir-ar să fie!

— Câtă grijă! exclamă Haviland Tuf. Sunt încântat să vă informez că sunt pregătit să achit plata finală a datoriei către Port S’uthlam, pentru repararea Arcei.

— Sper că ai adus şi nişte mâncare pentru pisici, zise sec Tolly Mune. Aşa-numita rezervă pentru cinci ani pe care mi-ai lăsat-o s-a terminat acum doi ani. Presupun că n-ai de gând să ieşi la pensie şi să ne vinzi Arca, oftă ea.

— Nu, într-adevăr.

— Nici nu credeam. Bine, Tuf, scoate berea, vin să discut cu tine imediat ce ajungi în pânză!

— Fără să dau dovadă de lipsă de respect, mărturisesc că nu sunt, în acest moment, într-o dispoziţie potrivită pentru a întreţine un oaspete atât de distins ca dumneavoastră. Comandantul Ober m-a informat recent că am fost declarat criminal si eretic, o idee bizară — nefiind nici cetăţean al S’uthlam-ului, nici adept al religiei lui dominante — dar nu mai puţin neliniştitoare. Sunt cuprins de teamă şi îngrijorare.

— Oh, asta! E doar o simplă formalitate.

— Într-adevăr?

— Ce naiba, Tuf, aveam nevoie de o bună scuză legală ca să-ţi furăm nava! Suntem un guvern afurisit. Avem dreptul să furăm lucrurile pe care le dorim, cât timp putem să dăm afacerii o spoială de legalitate.

— Trebuie să recunosc că rareori am întâlnit, în peregrinările mele, un funcţionar atât de cinstit ca dumneavoastră. Experienţa este înviorătoare. Dar, învigorat cum sunt, ce asigurare am că nu veţi continua eforturile pentru a captura Arca?

— Cine, eu? Cum aş putea face aşa ceva? Nu te teme, o să vin singură. Adică, aproape singură, zâmbi ea. Cred că n-o să obiectezi dacă aduc cu mine o pisică!

— Cu siguranţă că nu. Sunt încântat să aflu că felinele pe care le-am lăsat în custodia dumneavoastră au prosperat în absenţa mea. Aştept cu nerăbdare sosirea dumneavoastră, comandant de port Mune!

— Pentru tine, sunt primul consilier Mune, Tuf, zise ea trufaşă, înainte să dispară de pe ecran.

Nimeni n-ar fi afirmat că Haviland Tuf era o persoană imprudentă. Se opri la doisprezece kilometri de capătul unei ramuri mari de docare a comunităţii orbitale cunoscută ca Port Suthlam şi menţinu scuturile continuu, cât timp aşteptă. Tolly Mune ieşi să-l întâmpine în mica navă pe care i-o dăruise tuf cu ocazia precedentei sale vizite pe S’uthlam.

Tuf deschise scuturile, s-o lase să intre, şi desfăcu cupola cea mare de pe puntea de acostare, să poată coborî. Aparatura Arcei indica faptul că nava ei era plină cu forme de viaţă, din care doar una era umană. Restul aveau parametrii felinelor. Tuf îi ieşi în întâmpinare, conducând o maşinuţă cu trei roţi, cu anvelope umflate, purtând un costum verde-închis, din imitaţie de catifea, cu centură pe mijlocu-i amplu. Îşi îndesase pe cap o capelă verde, cu cozoroc, împodobită cu theta de aur al Corpului Inginerilor Ecologi. Dax călătorea cu el, o lăbărţare indolentă de blană neagră întinsă pe genunchii mari ai lui Tuf.

Când sasul se deschise, Tuf conduse deliberat cu toată viteza prin mormanul de nave vechi, stricate, pe care le strânsese, nu se ştie cum, de-a lungul anilor. Direct către locul în care Tolly Mune, fost comandant al Portului S’uthlam-ului, tropăia coborând rampa navei ei.

O pisică mergea alături de ea.

Dax ţâşni imediat în picioare, cu blana-i neagră zburlită şi coada uriaşă, miţoasă, arătând de parcă ar fi fost băgată într-o priză electrică.

Letargia lui obişnuită dispăruse subit. Sări din poala lui Tuf pe capota maşinii, îşi dădu urechile pe spate şi sâsâi.

— Cum, Dax, zise Tolly Mune, aşa îţi întâmpini o afurisită de rubedenie?

Apoi rânji şi îngenunche să mângâie animalul uriaş de lângă ea.

— Mă aşteptam la Ingratitudine sau Îndoială, spuse Tuf.

— Oh, sunt bine. Ca şi toţi descendenţii lor afurisiţi. S-au născut mai multe generaţii. Ar fi trebuit să-mi închipui că aşa o să fie, din moment ce mi-ai dăruit o pereche. Un mascul şi o femelă, fertili. Am… — se încruntă, numără iute pe degete, se gândi o dată, apoi continuă: Să vedem, cred că şaisprezece. Da. Şi două gravide. Nava mea, zise ea, arătând cu degetul silueta din spate, s-a transformat într-o crescătorie de pisici. Majoritatea nu se sinchisesc de imponderabilitate, ca şi mine. Născute şi crescute la zero g. N-am înţeles niciodată cum pot fi atât de graţioase într-un moment şi atât de caraghios de neîndemânatice în următorul.

— Moştenirea felinelor e abundentă în contradicţii, constată Tuf.

— Acesta-i Ciomag, îl prezentă ea, luându-l în braţe şi ridicându-se în picioare. Fir-ar să fie, e greu! Nu-ţi dai seama la zero g.

Dax se uită la cealaltă felină şi sâsâi.

Ciomag, ghemuit la pieptul costumului vechi, murdar, al lui Tolly Mune, se uită în jos spre cotoiul uriaş, negru, cu o făloşenie dezinteresată.

Haviland Tuf era înalt de doi metri şi jumătate, cu trupul gros pe măsura înălţimii, iar Dax era la fel de mare, comparat cu alte pisici, pe cât era Tuf în comparaţie cu alţi bărbaţi.

Ciomag era mai mare.

Avea păr lung, mătăsos, de-un cenuşiu fumuriu la vârf, uşor argintiu la bază, iar ochii de acelaşi cenuşiu argintiu — bazine imense, adânci, liniştite, întrucâtva sinistre. Era cel mai frumos animal ce locuise vreodată în universul în expansiune şi ştia asta. Avea maniere de prinţ născut pentru a purta purpura regală.

Tolly Mune se strecură, greoaie, pe scaunul de lângă Tuf.

— Şi el e telepat, spuse ea, veselă. Exact ca al tău.

— Într-adevăr…

Dax stătea băţos şi furios în poala bărbatului. Sâsâi iar.

— Ciomag a însemnat salvarea celorlalte pisici, povesti Tolly Mune, cu o expresie de reproş. Ai spus că mi-ai lăsat hrană pentru cinci ani!

— Pentru două pisici, doamnă. Evident, şaisprezece animale consumă mai mult decât Îndoială şi Ingratitudine.

Dax se apropie, îşi arătă dinţii, se zburli.

— Am avut probleme când s-a terminat mâncarea. Având în vedere lipsa de hrană, trebuia să justific irosirea caloriilor pentru nişte paraziţi.

— Poate ar fi trebuit să luaţi măsuri pentru a limita reproducerea felinelor dumneavoastră, zise Tuf. O asemenea strategie ar fi avut, indubitabil, rezultate profitabile. Casa dumneavoastră ar fi servit ca ilustrare educativă a problemelor s’uthlameze într-un microcosmos, ca parte a întregului.

— Sterilizare? Asta-i anti-viaţă. Nici vorbă! Am avut o idee mai bună. L-am descris pe Dax unor anumiţi prieteni — biotehi, cibertehi — şi ei mi-au făcut un animal al meu, obţinut din celule luate din Ingratitudine.

— Ce potrivit! Femeia zâmbi.

— Ciomag are aproape doi ani. A fost atât de folositor, încât mi s-a acordat o alocaţie de hrană pentru celelalte pisici. Şi m-a ajutat să nu-mi închei cariera politică.

— Nu mă îndoiesc. Am observat că nu pare stânjenit de gravitaţie.

— Nu. Zilele astea au avut nevoie de mine pe planetă, al naibii de mult, mai mult decât îmi place, iar Ciomag a mers cu mine. Pretutindeni.

Dax sâsâi iar şi scoase un sunet jos, răguşit, ameninţător. Se repezi spre Ciomag, apoi se dădu înapoi şi-şi scuipă dispreţul pentru cotoiul mai mare.

— Mai bine l-ai ţine lângă tine, Tuf, zise Tolly Mune.

— Felinele demonstrează uneori o înclinaţie biologică spre luptă, pentru a stabili o ierarhie. Un lucru deosebit de evident în cazul motanilor. Dax, ajutat şi instigat, fără îndoială, de capacităţile sale paranormale înnăscute, şi-a stabilit de mult supremaţia faţă de Haos şi de celelalte pisici ale mele. Probabil că acum îşi simte poziţia ameninţată. Nu aveţi motiv serios de îngrijorare, prim consilier Mune!

— Eram îngrijorată pentru Dax, spuse ea, în timp ce cotoiul negru se apropia, iar Ciomag, din poala ei, se uita la rivalul lui cu o plictiseală imensă.

— Nu vă înţeleg, îşi exprimă mirarea Tuf.

— Si Ciomag are capacităţi paranormale înnăscute. Plus alte câteva avantaje. Gheare implantate din duraliaj, ascuţite ca nişte afurisite de brice, vârâte în teci speciale. O plasă subcutanee, din zale de plastoţel nealogen, ceea ce face teribil de grea rănirea lui. Reflexe accelerate genetic, care-l fac de două ori mai iute şi mai îndemânatic decât o pisică normală. O rezistenţă foarte mare la durere. Nu vreau să fiu o grosolană amărâtă insistând, dar, dacă se ajunge la bătaie, Ciomag o să facă din Dax o mulţime de ghemuleţe de blană însângerată.

Haviland Tuf clipi, apoi îi lăsă volanul lui Tolly Mune.

— Poate ar fi mai bine să conduceţi dumneavoastră.

După aceea se întinse, apucă motanul furios de pielea cefei şi-l aşeză în poala lui, unde-l ţinu locului, deşi acesta zgâria şi scuipa.

— Mergeţi în direcţia aceea, zise el, arătând cu un deget lung, alb.

— Se pare, spuse Haviland Tuf, împletindu-şi degetele, în timp ce privea din adâncul unui fotoliu, că împrejurările s-au modificat întrucâtva de când am fost ultima oară pe S’uthlam.

Tolly Mune se uită atentă la el. Burta îi era mai mare decât fusese, figura lungă la fel de săracă în expresivitate, dar, fără Dax în poală, Tuf arăta aproape dezbrăcat. Bărbatul închisese cotoiul negru pe o punte inferioară, pentru a-l ţine departe de Ciomag. Din moment ce străvechea navă de germinare avea o lungime de treizeci de kilometri, iar pe puntea respectivă hoinăreau mai multe pisici ale lui Tuf, Dax nu se putea plânge de lipsă de spaţiu sau de companie, dar probabil că se simţea jignit şi zăpăcit. Motanul paranormal fusese însoţitorul constant şi inseparabil al lui Tuf vreme de ani de zile, călătorise în buzunarele acestuia când fusese pisoi. Lui Tolly Mune îi părea rău.

Dar nu prea mult. Dax fusese atuul lui Tuf, iar ea i-l anulase. Zâmbi şi trecu degetele prin blana deasă, fumurie-argintie, a lui Ciomag, făcându-l să scoată un tors tunător.

— Cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât rămân mai mult neschimbate, răspunse ea la comentariul lui Tuf.

— Aceasta-i una dintre acele zicale venerabile care se prăbuşesc la o examinare logică mai apropiată, fiind evident autocontradictorii. Dacă într-adevăr lucrurile s-au schimbat pe S’uthlam, evident că nu pot rămâne aceleaşi. Pentru mine, care vin de la mare distanţă, schimbările par mai notabile. De exemplu, războiul şi înălţarea dumneavoastră la rangul de prim consilier, o promovare considerabilă şi neanticipată.

— O amărâtă de slujbă scârboasă! se strâmbă Tolly Mune. M-aş întoarce la cea de comandant de port într-o clipă, dacă aş putea.

— Satisfacţiile dumneavoastră profesionale nu constituie obiectul discuţiei de faţă. Mai trebuie să remarc faptul că primirea mea pe S’uthlam a fost vizibil mai puţin cordială decât în timpul celorlalte vizite, spre marea mea întristare, fără a se ţine seama de faptul că m-am aşezat de două ori între S’uthlam şi foametea în masă, molime, canibalism, epidemii, prăbuşire socială şi alte evenimente neplăcute şi inoportune. Mai mult, chiar şi cele mai prost educate rase respectă, de obicei, o anumită etichetă rudimentară faţă de cei ce le aduc unsprezece milioane de standarzi care, după cum vă reamintiţi, reprezintă valoarea restului datoriei mele către Portul S’uthlam-ului. Deci aveam toate motivele să mă aştept la o primire de o natură întrucâtva diferită.

— Ai greşit, zise femeia.

— Într-adevăr. Acum, că am aflat că ocupaţi cea mai înaltă funcţie de pe S’uthlam, iar nu o poziţie modestă într-o fermă penitenciară, sunt cu atât mai uluit că Flotila de Apărare Planetară a găsit necesar să mă salute cu ameninţări fioroase, bombastice, avertismente şi exclamaţii ostile.

— La ordinul meu, Tuf, spuse Tolly Mune, scărpinându-l pe Ciomag după ureche.

Tuf îşi încrucişă mâinile pe burtă.

— Aştept explicaţiile dumneavoastră.

— Cu cât lucrurile se schimbă…, începu ea.

— Fiind deja sătul de acest clişeu, cred că percep ironia implicată în el, aşa că nu-i nevoie să-l repetaţi iar şi iar, la nesfârşit. Dacă veţi începe cu fondul problemei, v-aş fi profund recunoscător.

— Cunoşti situaţia noastră, oftă ea.

— În linii generale, da, admise Tuf. S’uthlam-ul suferă de un exces de omenire şi de lipsă de hrană. De două ori am efectuat demonstraţii formidabile de inginerie ecologică, pentru a permite s’uthlamezilor să îndepărteze spectrul foametei, ce le dădea târcoale rânjind. Amănuntele crizei alimentare se schimbă de la an la an, dar cred că fondul problemei rămâne cel pe care l-am schiţat.

— Ultima extrapolare este cea mai rea.

— Într-adevăr? Îmi amintesc că S’uthlam se afla la o sută nouă ani standard de foametea la nivel planetar şi de colapsul social, presupunând că recomandările şi sugestiile mele au fost implementate conştiincios.

— Am încercat, fir-ar să fie! Încercăm. Animalele-de-carne, păstăile, ororo, eşarfa neptuniană — totul. Dar schimbarea a fost doar parţială. Prea mulţi oameni puternici n-au dorit să renunţe la mâncarea de lux pe care o preferau, aşa că există încă parcele întinse de sol agricol destinate creşterii turmelor de animale, ferme întregi plantate cu neoiarbă, omnigrăunţe şi nanogrâu — chestii de felul ăsta. Mai mult, curba populaţiei a continuat să crească mai iute ca niciodată, iar amărâta aia de Biserică a Evoluţiei Vieţii predică sanctitatea vieţii şi rolul de aur al reproducerii în evoluţia umanităţii în transcendenţa spre dumnezeire.

— Care-i estimarea actuală?

— Doisprezece ani.

— Pentru a dramatiza situaţia, puneţi-l pe comandantul Wald Ober să numere timpul rămas, pe reţeaua video. O asemenea demonstraţie ar evidenţia o stare de urgenţă, ceea ce le-ar sugera, probabil, s’uthlamezilor că trebuie să apuce pe o cale mai bună. Tolly Mune tresări.

— Scuteşte-mă de glumele tale, Tuf! Acum sunt prim consilier, ce naiba, şi văd faţa urâtă a catastrofei! Războiul şi lipsa de hrană sunt doar o parte a ei. Nici nu-ţi imaginezi cu ce fel de probleme trebuie să mă confrunt!

— Poate nu în amănunt, dar liniile principale sunt uşor de dedus. Nu pretind că-s atotcunoscător, dar orice persoană rezonabil de inteligentă poate observa anumite fapte, iar din ele să ajungă la anumite concluzii. Poate eronate. Fără Dax nu pot discerne adevărul. Dar cred că nu mă înşel.

— Ce amărâte de fapte? Ce concluzii?

— În primul rând, S’uthlam e în stare de război cu Vandeen şi cu aliaţii acesteia. Deci pot deduce că facţiunea tehnocrată, care a dominat cândva politica s’uthlameză, a cedat puterea rivalei sale, facţiunea expansionistă.

— Nu chiar, zise Tolly Mune, dar ai prins corect ideea amărâtă. Expansionişti au câştigat locuri la toate alegerile de când ai plecat, dar i-am ţinut departe de putere cu ajutorul unei coaliţii guvernamentale. Aliaţii au afirmat limpede, cu ani în urmă, că un guvern expansionist înseamnă război. Ce dracu’, nu avem un guvern expansionist, dar au pornit oricum războiul afurisit! În ultimii cinci ani, am avut nouă primi consilieri. Eu sunt cea mai nouă în funcţie şi probabil nu ultima.

— Grozăvenia extrapolărilor curente sugerează că războiul n-a atins încă populaţia dumneavoastră.

— Nu, slavă vieţii! Eram pregătiţi când a apărut flota de război aliată. Nave noi, sisteme de armament noi, totul construit în secret. Când aliaţii au văzut că-i aşteptăm, au dat înapoi, fără să tragă o rafală. Dar se vor întoarce, lua-i-ar dracu’! E doar o problemă de timp. Am primit rapoarte că pregătesc o lovitură importantă.

— Pot să deduc, din atitudinea dumneavoastră generală, din starea de disperare, că pe S’uthlam condiţiile se deteriorează rapid.

— De unde naiba ştii asta?

— Este un lucru evident, răspunse Tuf. Extrapolarea dumneavoastră poate indica foamete în masă şi colaps peste doisprezece ani standard, dar e greu de crezut că viaţa s’uthlameză poate rămâne plăcută şi liniştită până când va suna ceasul, iar lumea dumneavoastră se va face brusc ţăndări. O asemenea idee e ridicolă. Întrucât vă aflaţi acum atât de aproape de marginea prăpastiei, e de aşteptat că multe dintre calamităţile simptomatice unei culturi ce se dezintegrează să fi apărut deja.

— Lucrurile sunt… ce naiba, de unde să încep?

— Începutul este, de multe ori, locul cel mai potrivit.

— E poporul meu, Tuf. Acolo se învârte planeta mea. O planetă bună. Dar în ultimul timp… dacă n-aş şti că nu-i aşa, aş crede că nebunia e contagioasă. Criminalitatea a crescut de două ori de la ultima ta vizită, uciderile de cinci ori, sinuciderile de peste douăzeci de ori. Disfuncţionalităţile au devenit ceva obişnuit, ceva zilnic — blocări de circulaţie, căderi de sisteme energetice, greve aleatorii, vandalisme. Am primit rapoarte despre cazuri de canibalism în suburbii — nu cazuri izolate, ci bande întregi de amărâţi de canibali! Au apărut societăţi secrete de tot soiul. Un grup a capturat o fabrică de hrană, a păstrat-o două săptămâni şi a dus o bătălie decisivă cu poliţia planetară. Altă adunătură de ţicniţi obişnuia să răpească femei gravide şi…

Tolly Mune se cutremură, iar Ciomag sâsâi.

— Mi-e greu să vorbesc despre asta, continuă ea, după câteva clipe. O femeie însărcinată a reprezentat întotdeauna ceva deosebit pentru s’uthlamezi, dar aceşti… îmi vine greu să-i numesc oameni, Tuf. Creaturile alea şi-au dezvoltat un gust pentru…

Haviland Tuf ridică mâna, cu palma în afară.

— Nu spuneţi nimic mai mult. Am înţeles. Continuaţi.

— Şi s-au ivit o mulţime de maniaci solitari. Cineva a aruncat deşeuri extrem de toxice în rezervorul unei fabrici de hrană, acum optsprezece luni. Mai mult de o mie două sute de morţi. Cultura de masă… S’uthlamezii au fost întotdeauna toleranţi, dar în ultimul timp se exagerează cu toleranţa, dacă înţelegi ce vreau să spun. Se remarcă o creştere obsedantă a mutilărilor, morţii, violenţei. Am întâmpinat o rezistenţă importantă în încercarea de a recroi ecosistemul conform recomandărilor tale. Animalele-de-carne au fost otrăvite, aruncate în aer, câmpurile cu păstăi incendiate… Bande organizate pentru amuzament vânează afurisiţii de plutitori-pe-vânt cu harpoane, din planoare la mare altitudine. Nu mai există nici urmă de bun simţ. Consensul religios… Au apărut tot felul de culte sălbatice. Şi războiul! Sfânta viaţă ştie câţi vor muri, dar războiul e la fel de popular — pe dracu’ — cred că-i mai popular decât sexul!

— Într-adevăr… Nu sunt surprins. Înţeleg că iminenţa dezastrului rămâne un secret, bine păzit, al Înaltului Consiliu, ca în anii trecuţi.

— Din nefericire, nu. O consilieră din grupul minoritar a decis că nu trebuie să-şi ţină gura, aşa că a chemat amărâţii de reporteri şi a vomitat ştirea pe toate canalele. Cred că voia să câştige câteva milioane de voturi în plus. Dracu’ s-o ia, i-a mers! Dar a declanşat alt scandal afurisit si a obligat alt prim consilier să părăsească funcţia. Numai că în momentul ăla nu mai rămăsese nici un loc în care să găsească altă victimă de sacrificat, aşa că s-au uitat în sus. Ghici pe cine au înhăţat? Pe favorita videospectacolelor, pe birocrata controversată, pe Maica Păianjen!

— Evident, vă referiţi chiar la dumneavoastră, zise Tuf.

— Pe atunci, nimeni nu mă mai ura. Am reputaţia că-s eficientă, resturi ale unei imagini populare romantice şi minimal acceptate de majoritatea facţiunilor importante din consiliu. Asta s-a întâmplat acum trei luni. De atunci, am avut parte de o slujbă infernală, rânji ea cu amărăciune. Vandeenii ascultau ştirile noastre. Au anunţat, simultan cu promovarea mea afurisită, citez, că S’uthlam-ul reprezintă o ameninţare pentru pacea şi stabilitatea zonei, sfârşit citat, şi şi-au strâns aliaţii, să decidă ce să facă în privinţa noastră. În cele din urmă, adunarea lor ne-a adresat un ultimatum: sau introducem imediat raţii şi controlul obligatoriu al naşterilor, sau alianţa va ocupa S’uthlam-ul şi ne va sili să facem ce-au cerut.

— O soluţie corectă, dar nu una plină de tact, comentă Tuf. De aici, actualul război. Dar toate acestea nu explică atitudinea dumneavoastră faţă de mine. Odinioară, am fost în stare să ofer de două ori sprijin planetei dumneavoastră. Cu siguranţă că nu voi renunţa, într-o a treia împrejurare, la îndatoririle mele profesionale.

— Mi-am imaginat că o să faci tot ce-i posibil. Numai că ai să ne ajuţi cum vrem noi. Da, ne-ai ajutat, dar întotdeauna cum ai vrut tu, iar soluţiile tale s-au dovedit a fi, din nefericire, nepermanente.

— V-am avertizat în repetate rânduri că eforturile mele erau simple cârpeli, replică Tuf.

— Avertismentele nu conţin calorii, Tuf. Îmi pare rău, nu avem de ales! De data asta, nu-ţi putem permite să lipeşti un bandaj peste hemoragia noastră şi s-o ştergi. Rândul viitor când o să vii să vezi ce mai facem, n-o să mai găseşti planeta asta amărâtă. Avem nevoie de Arcă, Tuf. În permanenţă. Suntem pregătiţi s-o folosim. Cu zece ani în urmă, ai spus că biotehnica şi ecologia nu reprezentau domenii în care să fim experţi. Ai avut dreptate. Atunci. Dar vremurile se schimbă. Suntem una dintre cele mai avansate planete din civilizaţia umană, iar de un deceniu ne-am dedicat majoritatea efortului educaţional pentru pregătirea ecologilor şi biotehilor. Predecesorii mei au adus teoreticieni de frunte de pe Avalon, Newholme şi de pe vreo alte zece planete. Oameni strălucitori. Genii. Am reuşit chiar să ademenim câţiva vrăjitori geneticieni importanţi de pe Prometheus.

Îşi mângâie pisica şi zâmbi.

— Ei au contribuit la producerea lui Ciomag. Foarte mult.

— Într-adevăr…, făcu Haviland Tuf.

— Suntem pregătiţi să folosim Arca. Oricât de capabil ai fi, Tuf, eşti doar un amărât de om singur. Vrem să păstrezi nava de germinare pe orbită permanentă în jurul S’uthlam-ului, cu o echipă completă la bord, alcătuită din două sute de savanţi şi tehnicieni geneticieni de frunte, încât astfel să putem rezolva criza de hrană zilnic. Nava, biblioteca de celule şi toate informaţiile rămase doar în calculatoarele ei reprezintă ultima noastră speranţă, şi cea mai bună, poţi să-ţi dai seama de asta. Crede-mă, Tuf, nu i-am dat ordin lui Ober să captureze nava fără să iau în considerare orice opinie afurisită de care mi-am putut aduce aminte. Ştiu că n-o s-o vinzi niciodată, fir-ar să fie! Ce mi-a rămas de ales? Nu vrem să te înşelăm. O să primeşti un preţ cinstit. Am insistat asupra acestui lucru.

— Asta ar implica să rămân în viaţă după captură, îi atrase atenţia Tuf. O presupunere destul de îndoielnică.

— Acum eşti în viaţă şi o să cumpăr nava asta blestemată. Poţi să rămâi la bord, să lucrezi cu oamenii noştri. Sunt pregătită să-ţi ofer angajarea pe viaţă. Fixează-ţi singur salariul, cât vrei. Vrei să păstrezi cele unsprezece milioane de standarzi? Sunt ale tale. Vrei să botezăm planeta asta amărâtă cu numele tău? Spune, şi aşa va fi!

— Planeta S’uthlam sau planeta Tuf, tot suprapopulată va rămâne, replică Haviland Tuf. Dacă aş fi de acord cu achiziţionarea propusă, intenţia dumneavoastră va fi, neîndoielnic, să folosiţi Arca pentru creşterea productivităţii calorice, pentru a hrăni populaţia dumneavoastră flămândă.

— Bineînţeles!

Figura lui Tuf era senină, lipsită de orice expresie.

— Sunt încântat să aflu că nu v-a trecut prin minte, nici dumneavoastră, nici vreunuia dintre asociaţii dumneavoastră din Înaltul Consiliu, să utilizaţi Arca în modul său iniţial de folosire, adică drept instrument pentru războiul biologic. Din păcate, am pierdut acea inocenţă binefăcătoare pe care o ştiaţi şi acum mă aflu pradă viziunilor cinice, lipsite de milă, în care Arca aduce prăpăd ecologic pe Vandeen, Skrymir, Jazbo şi pe alte planete ale aliaţilor, până la nivel de genocid. În felul acesta, planetele respective vor fi pregătite pentru colonizare masivă. Ceea ce, după cum îmi amintesc, reprezintă politica susţinută de zgomotoasa dumneavoastră facţiune a expansioniştilor.

— O insinuare chiar afurisită! se răsti Tolly Mune. Viaţa este sacră pentru s’uthlamezi!

— Într-adevăr. Dar, fiind un cinic, nu mă pot împiedica să cred că, până la urmă, s’uthlamezii vor decide că unele vieţi sunt mai sacre decât altele.

— Mă cunoşti destul de bine, Tuf! spuse femeia pe un ton rece, decis. N-aş permite aşa ceva.

— Iar dacă un asemenea plan s-ar pune în aplicare cu toată împotrivirea dumneavoastră, sunt convins că scrisoarea dumneavoastră de demisie va fi redactată în termeni foarte duri, zise calm Tuf. Găsesc acest lucru insuficient de liniştitor şi am o bănuială, da, o bănuială, că în această privinţă aliaţii împărtăşesc temerile mele.

Tolly Mune îl scărpină pe Ciomag sub bărbie. Cotoiul începu să mârâie profund din gât. Amândoi se uitară la Tuf.

— Tuf, zise ea, în joc sunt milioane de vieţi. Poate miliarde. Pot să-ţi arăt lucruri de care să ţi se încreţească părul. Dacă ai avea vreun fir de păr amărât…

— Întrucât n-am, este vorba, evident, de o metaforă.

— Dacă eşti de acord să vii cu naveta în Casa Păianjenului, putem lua ascensorul până pe suprafaţa planetei…

— Nici nu mă gândesc. Mi se pare evident neînţelept să las Arca singură, neapărată, având în vedere climatul de beligeranţă şi neîncredere care clocoteşte acum pe S’uthlam. Mai mult, deşi aţi putea să mă consideraţi capricios şi încrezut, am descoperit, cu trecerea anilor, că am pierdut şi micul grad de toleranţă pe care-l aveam cândva pentru mulţimi îngrămădite, gălăgie, priviri neruşinate, mâini nedorite şi porţii mici de mâncare fără gust. Din câte îmi amintesc, acestea sunt principalele delicii ce pot fi găsite pe suprafaţa S’uthlam-ului.

— Nu vreau să te ameninţ, Tuf…

— Dar sunteţi pe cale s-o faceţi.

— Mi-e teamă că nu ţi se va permite să părăseşti sistemul solar. Nu încerca să mă amăgeşti, cum ai făcut cu Ober. Afacerea cu bomba e o scorneală. Ştim amândoi asta.

— Mi-aţi descoperit înşelăciunea, zise Tuf, cu voce inexpresivă. Ciomag sâsâi la el.

Tolly Mune se uită, uimită, la cotoiul cel mare.

— Nu-i adevărat? întrebă ea, îngrozită. Oh, drace!

Tuf se angajă într-o luptă tăcută, a privirilor, cu felina argintie-cenuşie. Nici unul dintre ei nu clipi.

— Nu contează! Eşti aici, şi aici o să rămâi! Resemnează-te! Noile noastre nave pot să te distrugă şi o vor face dacă încerci s-o ştergi!

— Într-adevăr. Iar eu, din partea mea, voi distruge biblioteca de celule, dacă veţi încerca să abordaţi Arca. Se pare că am ajuns la o poziţie de pat. Din fericire, nu va fi de durată. S’uthlam-ul n-a dispărut din gândurile mele cât timp am călătorit de colo-colo prin spaţiul înstelat şi în perioadele în care n-am fost angajat profesional. Am efectuat cercetări metodice pentru a descoperi o soluţionare adevărată, corectă şi permanentă a dificultăţilor dumneavoastră. Ciomag se aşeză şi începu să toarcă.

— Oare? întrebă, neconvinsă, Tolly Mune.

— De două ori au apelat s’uthlamezii la mine, cerând o salvare miraculoasă, graţie căreia să evite consecinţele propriei lor nebunii reproductive şi ale rigidităţii credinţei lor religioase. De două ori am fost chemat să înmulţesc pâinile şi peştii. Dar mi-a trecut prin minte, în timp ce mă cufundam în studiul acelei cărţi ce este principalul depozitar al miturilor antice, din care a fost extrasă anecdota respectivă, că mi s-a cerut să fac un miracol greşit. O simplă înmulţire reprezintă o replică inadecvată la o continuă progresie geometrică, iar pâinile, ca şi peştii, oricât ar fi de multe şi gustoase, trebuie să fie considerate, la o analiză finală, drept insuficiente nevoilor dumneavoastră.

— Despre ce naiba vorbeşti? întrebă Tolly Mune.

— De data asta, vă voi oferi răspunsul permanent.

— Care?

— Mana, spuse Tuf.

— Mana?

— O hrană cu adevărat miraculoasă. Detaliile nu vă privesc. Le voi revela la momentul potrivit.

Primul consilier şi pisica ei se uitară bănuitor la el.

— La momentul potrivit? Şi când va fi amărâtul ăla de moment potrivit?

— Când vor fi îndeplinite condiţiile mele, răspunse Tuf.

— Ce condiţii?

— În primul rând, întrucât perspectiva de a-mi trăi restul vieţii pe o orbită în jurul S’uthlam-ului mi se pare respingătoare, va trebui să fiţi de acord că sunt liber să plec după ce lucrarea mea aici va fi îndeplinită.

— Nu pot fi de acord cu asta, spuse Tolly Mune. Chiar dacă aş fi, Înaltul Consiliu va vota schimbarea mea din funcţie într-o amărâtă de secundă.

— În al doilea rând, continuă Tuf, războiul trebuie să înceteze. Mă tem că nu voi fi în stare să mă concentrez cum se cuvine asupra muncii mele când e posibil ca, în orice moment, să izbucnească în jurul meu o bătălie spaţială importantă. Mă distrag uşor de la treabă navele care explodează, pânzele de raze laser, gemetele muribunzilor. Mai mult, nu văd rostul depunerii de mari eforturi pentru a echilibra ecologia s’uthlameză, a o face funcţională încă o dată, când flotele aliate ameninţă să arunce bombe cu plasmă peste munca mea, deci şi peste micile mele realizări.

— Aş pune capăt războiului ăsta dacă aş putea, dar e al naibii de greu, Tuf! Mi-e teamă că ne ceri imposibilul.

— Dacă nu o pace permanentă, măcar o măruntă încetare a ostilităţilor. Puteţi trimite o ambasadă la forţele aliate şi să solicitaţi un scurt armistiţiu.

— Ar fi posibil, zise gânditoare Tolly Mune. De ce? — Ciomag mieună, stânjenit. — Plănuieşti ceva, fir-ar să fie!

— Salvarea dumneavoastră, recunoscu Tuf. Iertaţi-mă că îndrăznesc să mă amestec în înţeleptele dumneavoastră strădanii de a încuraja mutaţii prin intermediul radioactivităţii.

— Ne apărăm! Noi n-am dorit acest război!

— Excelent. În acest caz, o scurtă întrerupere nu va reprezenta un inconvenient exagerat.

— Aliaţii nu vor accepta. Nici Înaltul Consiliu, de altfel.

— Regretabil. Poate ar trebui să lăsăm S’uthlam-ului un timp de gândire. Probabil că, peste doisprezece ani, s’uthlamezii supravieţuitori vor avea o atitudine mai flexibilă.

Tolly Mune se întinse şi-l scărpină pe Ciomag după ureche. Ciomag se uită la Tuf, iar după un minut scoase un sunet scurt, ciudat, piţigăiat. Când primul consilier se ridică brusc, uriaşa pisică argintie-cenuşie sări sprintenă din poala ei.

— Ai câştigat, Tuf, zise femeia. Condu-mă la o instalaţie de comunicaţii, ca să transmit chestia asta afurisită. Tu eşti pregătit să aştepţi o veşnicie, eu nu. Mor oameni în fiecare clipă pe care o irosim.

Vocea ei era aspră, dar, în sine, Tolly Mune simţea, după luni de zile, cum în neliniştea sa pătrundea speranţa. Probabil că Tuf putea să pună capăt războiului şi să rezolve criza. Poate că exista cu adevărat o şansă. Dar nu lăsă nici o urmă din aceste gânduri să răzbată în glasul ei.

— Să nu crezi că scapi de noi cu vreun caraghioslâc! îl avertiză ea.

— Vai, umorul n-a fost niciodată punctul meu forte!

— Ţine minte că-l am pe Ciomag! Dax e prea fantezist şi prea intimidat ca să-ţi fie de folos, iar cotoiul meu îmi va comunica imediat dacă ai intenţia să ne trădezi!

— Întotdeauna, intenţiile mele cele mai bune au fost primite cu suspiciune.

— Ciomag şi cu mine vom fi umbrele tale amărâte. Nu voi părăsi nava până lucrurile nu vor fi încheiate. Am de gând să supraveghez serios tot ce vei face.

— Într-adevăr…

— Ţine minte câteva afurisite de lucruri. Acum, eu sunt prim consilier. Nu Josen Rael. Nu Cregor Blaxon. Eu. Când eram comandant de port, mi se spunea Văduva de Oţel. Poţi să pierzi o oră, două, imaginându-ţi cum m-am ales cu numele ăsta amărât.

— Aşa voi face, spuse Tuf ridicându-se. Mai există ceva ce doriţi să-mi reamintiţi, doamnă?

— Un singur lucru. O scenă din videospectacolul Tuf şi Mune.

— M-am străduit sârguincios să elimin acea nefericită ficţiune din memoria mea. Ce anume din ea voiţi să mă obligaţi să-mi reamintesc?

— Scena în care pisica sfâşie individul de la securitate, zise Tolly Mune cu un zâmbet scurt, dulce.

Ciomag se frecă de genunchiul ei, îşi întoarse privirea fumurie spre Tuf şi mârâi din străfundul trupului său masiv.

Au fost necesare aproape zece zile pentru a pregăti armistiţiul şi alte trei pentru ca ambasadorii aliaţi să ajungă pe S’uthlam. Tolly Mune petrecu acest răstimp hoinărind prin Arcă, la doi paşi şi jumătate în urma lui Tuf, interesându-se de tot ce făcea acesta, privind peste umărul lui când lucra la consolă, călătorind alături de el când îşi făcea rondurile la bazinele de donare, ajutându-l să-şi hrănească pisicile (şi ţinându-l pe ostilul Dax departe de Ciomag). Tuf nu încercase să facă nimic ce ar fi putut să dea de bănuit.

Primea zilnic zeci de apeluri. Îşi instală un birou în camera de comunicaţii, astfel încât să nu fie niciodată departe de Tuf, şi rezolvă acolo problemele care nu puteau să aştepte.

Sute de apeluri soseau zilnic pentru Haviland Tuf, dar acesta instruise calculatorul să le refuze pe toate.

Apoi, veni ziua în care trimişii ieşiră din naveta diplomatică lungă, luxoasă, şi rămaseră locului privind puntea de acostare a Arcei şi flota de nave abandonate. Un grup plin de culoare şi diversitate. O femeie de pe Jazbo avea păr albastru-negru, lung până la mijloc, sclipind din cauza unor uleiuri fosforescente parfumate. Buzele îi erau acoperite de cicatricele complicate ale rangului. Skrymir trimisese un bărbat îndesat, cu figură roşie, pătrată, şi păr de culoarea gheţii de munte. Avea ochi de-un albastru cristalin, care se asortau cu nuanţa cămăşii sale din solzi de metal. Reprezentantul Triunicului Azur se mişca într-o ceaţă de proiecţii holografice — o siluetă vagă, fragmentată, schimbătoare, ce vorbea într-o şoaptă plină de ecouri. Ambasadorul ciborg de pe Roggandor era tot atât de lat pe cât de înalt, făcut din părţi egale de duraliaj inoxidabil, plastoţel întunecat şi came pestriţă, roşie-neagră. O femeie zveltă, delicată, în mătăsuri pastel transparente, reprezenta Planeta lui Henry. Avea trup adolescentin, băieţesc, şi ochi stacojii, fără vârstă. Grupul aliaţilor era condus de un bărbat de pe Vandeen, un individ solid, dolofan, îmbrăcat luxos. Părul lung îi cădea pe umeri, împletit în codiţe subţiri, delicate.

Haviland Tuf, care conducea un vehicul segmentat, ce aluneca pe punte ca un şarpe cu roţi, opri exact în faţa ambasadorilor. Vandeenul păşi în faţă zâmbind, ridică mâna şi-şi ciupi obrazul foarte puternic, apoi făcu o plecăciune.

— Ţi-aş fi întins mâna, dar ţin minte ce opinie ai despre acest obicei, zise el. Îţi aminteşti de mine, muscă?

Haviland Tuf clipi.

— Am o amintire vagă despre o întâlnire într-un tren ce ducea spre suprafaţa S’uthlam-ului, cu vreo zece ani în urmă…

— Ratch Norren, îi împrospătă memoria bărbatul. Nu-s ceea ce se numeşte un diplomat de carieră, dar Consiliul de Coordonatori şi-a închipuit că trebuie să trimită pe cineva care te-a întâlnit şi care-i cunoaşte pe suthi.

— Asta-i un termen ofensator, Norren, zise tăios Tolly Mune. — Iar voi sunteţi o şleahtă în ofensivă! replică Ratch Norren.

— Şi periculoşi, şopti trimisul de pe Triunicul Azur, din centrul ceţii iui holografice.

— Voi sunteţi agresorii amărâţi…, începu Tolly Mune.

— Agresiune defensivă! tună ciborgul de pe Roggandor.

— Ne-am amintit de ultimul război, spuse cea de pe Jazbot. De data asta, am refuzat să aşteptăm până în clipa în care expansioniştii voştri blestemaţi se vor ridica şi vor încerca din nou să colonizeze planetele noastre.

— Nu avem asemenea planuri! ripostă Tolly Mune.

— Tu nu, păienjenico, interveni Ratch Norren. Dar priveşte-mă în aparatele mele optice şi spune-mi că expansioniştii nu visează să se înmulţească pe Vandeen!

— Şi pe Skrymir!

— Roggandor nu doreşte nici o bucată din reziduurile voastre de rebuturi umane!

— N-o să cuceriţi niciodată Triunicul Azur!

— Cine dracu’ ar vrea amărâtul de Triunic Azur? se răsti Tolly Mune, iar Ciomag toarse, aprobator.

— Această imagine a funcţionării interne a înaltei diplomaţii interstelare m-a elucidat pe deplin, anunţă Haviland Tuf. Dar am impresia că ne aşteaptă treburi mult mai presante. Dacă trimişii au amabilitatea să fie atât de cooperanţi şi să urce la bordul vehiculului meu, putem merge spre locul de conferinţă.

Mormăind, ambasadorii aliaţi făcură ce-i rugase Tuf. Încărcată, maşina porni de-a curmezişul punţii de acostare, croindu-şi drum printre nenumăratele nave abandonate. Un sas, rotund şi întunecat precum gura unui tunel sau fălcile unei fiare nesătule, se deschise la apropierea lor şi-i înghiţi, intrară şi se opriră. Uşa se închise în urma lor, iar grupul fu învăluit de întuneric. Tuf ignoră şoaptele de nemulţumire. În jur se auzi un scârţâit metalic. Podeaua începu să coboare. După vreo două niveluri, se deschise altă uşă, în faţa lor. Tuf aprinse farurile şi porni mai departe, pătrunzând într-un culoar negru ca smoala.

Apoi călătoriră printr-un labirint de coridoare întunecate, reci, trecură pe lângă nenumărate uşi închise, urmând o dungă de-un indigo neclar, care pâlpâia în faţa lor, ca o fantomă prinsă în podeaua prăfuită. Singura lumină provenea de la raza farurilor trenului şi de la sclipirea slabă a panoului cu aparate din faţa lui Tuf. La început, trimişii discutaseră între ei, dar adâncurile întunecoase ale Arcei erau apăsătoare, provocând senzaţii de claustrofobie, şi, unul câte unul, membrii delegaţiei tăcură. Ciomag începu să maseze ritmic genunchii lui Tolly Mune cu labele.

După ce merseră îndelung prin praf, întuneric şi tăcere, trenul se apropie de nişte uşi înalte, ce şuierară, deschizându-se larg la apropierea lor, apoi se închiseră cu un zăngănit greu, tranşant, după ce trecură. Înăuntru, aerul era umed, fierbinte. Haviland Tuf opri maşina şi stinse farurile. Îi înconjură o beznă deplină.

— Unde suntem? întrebă Tolly Mune.

Vocea ei răsună, reflectată de un perete îndepărtat, dar ecoul părea amortizat într-un fel ciudat. Încăperea, întunecoasă ca o groapă, semăna a peşteră. Ciomag sâsâi neliniştit, mirosi aerul şi miorlăi subţire, nesigur.

Se auziră paşi, iar o luminiţă pâlpâi la doi metri în faţa lor. Tuf se aplecase deasupra consolei unui instrument, privind un panou de monitorizare. Apăsă un buton de pe o tastatură luminiscentă, apoi îl răsuci. Din bezna fierbinte apăru un fotoliu glisant. Tuf se căţără pe el, ca un rege ce urca pe tron, şi atinse o tastă de pe braţul mobilei. Scaunul se lumină într-o fosforescenţă slabă, violetă.

— Fiţi amabili şi urmaţi-mă! le ceru Tuf.

Glisorul se răsuci în aer şi începu să se îndepărteze.

— Ce naiba! bombăni Tolly Mune.

Se ridică de pe scaun în grabă, luându-l pe Ciomag în braţe, şi se împletici după tronul lui Tuf, care se depărtase. Ambasadorii aliaţi o urmară în grup, tânguindu-se şi plângându-se fără încetare. Tolly auzea paşii grei ai ciborgului ce se ţinea după ea. Glisorul lui Tuf era singura pată de lumină în marea de beznă ce-i înconjura. În timp ce se grăbea după el, călcă pe ceva.

Miorlăitul subit al felinei o făcu să se retragă, izbindu-se de pieptul blindat al ciborgului. Zăpăcită, Tolly Mune înghenunche şi întinse mâna, pipăind, ţinându-l cu dificultate pe Ciomag în leagănul celuilalt braţ. Degetele simţiră blană moale. Pisica se frecă de ea cu frenezie, torcând puternic. Tolly reuşise să-şi facă o impresie despre silueta de la picioarele ei — ceva mic, cu păr scurt, puţin mai mare decât un pisoi. Animalul se răsturnă cu labele în sus, dornic să fie scărpinat pe burtă. Ambasadoarea din Jazbot aproape că se împiedică de Tolly, care rămăsese îngenuncheată. Apoi, deodată, Ciomag sări din braţele ei şi începu să miroasă pisica ivită din senin. Aceasta îi întoarse favoarea imediat, după care se răsuci şi dispăru în întuneric. Ciomag ezită, mieună şi ţâşni după ea.

— Fir-ar să fie! răcni Tolly Mune. Ciomag, mişcă-ţi curul amărât înapoi!

Vocea ei stârnea ecouri, dar cotoiul nu se întoarse. Restul grupului se depărtase. Tolly înjură şi se grăbi să-l ajungă.

În faţă, se ivi o insulă de lumină. Când ajunse, ceilalţi stăteau pe scaunele înşirate pe latura unei mese lungi, din metal. Haviland Tuf, pe glisorul lui ca un tron, se afla de cealaltă parte a mesei, cu figura inexpresivă şi mâinile încrucişate pe burtă.

Dax se plimba de colo-colo pe umerii lui, torcând.

Tolly Mune se opri, privi şi înjură.

— Lua-te-ar dracu’! îi spuse ea lui Tuf, apoi se întoarse şi strigă cât o ţineau plămânii: Ciomag!

Ecoul părea înfăşurat în cârpe groase, fiind ciudat de neclar.

— Ciomag! Nimic.

— Sper că n-am bătut atât drum doar ca s-o ascultăm pe primul consilier al S’uthlam-ului chemând animale, zise trimisul de pe Skrymir.

— Nu, într-adevăr, răspunse Tuf. Prim consilier Mune, fiţi amabilă şi aşezaţi-vă, ca să putem începe.

Femeia se încruntă, apoi se aşeză pe singurul scaun liber.

— Unde naiba e Ciomag?

— Nu pot emite vreo opinie în această privinţă, răspunse sec Tuf. La urma urmei, e pisica dumneavoastră.

— A fugit după una de-a ta! se răsti Tolly Mune.

— Într-adevăr? Interesant. Am o tânăra femelă care în acest moment e în călduri. Poate că acest lucru explică acţiunea lui. Nu mă îndoiesc că-i în siguranţă, prim consilier Mune.

— Am nevoie de el la conferinţa asta amărâtă!

— Din păcate, Arca e o navă mare, iar animalele se pot afla în o sută de locuri. În orice caz, amestecul în relaţiile lor sexuale ar fi, după standardele s’uthlameze, teribil de anti-viaţă. Aş ezita să săvârşesc un asemenea viol al moravurilor culturale locale. Mai mult, m-aţi stresat repetând că timpul e esenţial atunci când sunt în joc atât de multe vieţi omeneşti. De aceea, cred că-i mai bine să începem cu graba cuvenită.

Tuf mişcă uşor mâna şi atinse o tastă. O secţiune a mesei lungi dispăru. După o clipă, în locul ei răsări o plantă. Chiar în faţa lui Tolly Mune.

— Priviţi! spuse Tuf. Mana!

Creştea într-un ghiveci scund, lat. Un mănunchi de viţe verzui, înalte de aproape un metru, un nod gordian viu, cu cârcei care se întindeau în toate părţile, împletindu-se între ei, atârnând peste marginea vasului. Peste toată lungimea viţelor creşteau mănunchiuri dese de frunze, mici cât unghia, cu suprafaţa verde, cerată, străpunsă de ornamente delicate de vine negre. Tolly Mune se întinse şi atinse frunza cea mai apropiată. Descoperi că partea de dedesubt a acesteia era acoperită de o pulbere fină, care-i rămăsese pe vârful degetelor. Între mănunchiurile de frunze, viţele ramificate erau pline de bube umflate, albe, cele din partea centrală a lăstarilor părând mai mari şi arătând ca şi cum ar fi fost pline cu puroi. Femeia văzu o umflătură, pe jumătate ascunsă de stratul de frunze, care crescuse mare cât pumnul unui om.

— O buruiană urâtă, îşi exprimă părerea Ratch Norren.

— Nu reuşesc să înţeleg de ce-a fost necesar să încheiem un armistiţiu şi să călătorim atât. Doar ca să ne uităm la o monstruozitate putredă de seră? întrebă bărbatul din Skrymir.

— Triunicul Azur e nerăbdător, şopti trimisul de acolo.

— Există un amărât de motiv în toată nebunia asta, îi zise Tolly Mune lui Tuf. Spune-I. Mana. Ce-i cu ea?

— Va hrăni s’uthlamezii, afirmă Tuf, iar Dax începu să toarcă.

— Câte zile? se interesă femeia de pe Planeta lui Henry, cu o voce dulce, plină de sarcasm.

— Prim consilier, dacă veţi fi atât de amabilă să rupeţi una dintre proeminenţele mai mari, veţi găsi carnea delicios de suculentă şi foarte hrănitoare.

Tolly Mune se aplecă, strâmbându-se. Strânse degetele în jurul celui mai mare fruct. Părea moale, cărnos, când îl atinse. Trase, iar fructul se desprinse uşor de pe viţă. Îl despică între degete. Miezul se rupse ca pâinea proaspătă. In adâncul lui, se afla un sac cu un lichid negru, vâscos, care curgea cu o încetineală seducătoare. Un miros minunat îi umplu nările, iar Tolly începu să saliveze. Ezită un moment, dar aroma era prea plăcută. Luă iute o înghiţitură. Mestecă, muşcă din nou, apoi încă o dată… Termină fructul din patru îmbucături, apoi linse ce i se lipise de degete.

— Pâine de lapte şi miere, zise ea. Amuzant şi gustos.

— Gustul nu se va reduce, anunţă Tuf. Secreţiile din miezul umflăturii sunt un narcotic slab. Aroma distinctă şi subtilă, specifică fiecărui exemplar de mana, rezultă din compoziţia chimică a solului în care e înrădăcinată planta şi de moştenirea ei genetică. Arealul de gusturi este destul de întins şi poate fi extins prin hibridare.

— Stai! strigă Ratch Norren, ciupindu-se de obraz şi încruntându-se. Aşadar, afurisitul ăla de fruct pâine-cu-miere are gust bun, da, da… Şi ce-i cu asta? Deci suthii vor avea ceva gustos de ronţăit după ce vor fi făcut mai mulţi suthi mititei. O trataţie gustoasă care să le aline plictiseala cuceririi planetei Vandeen şi înmulţirii pe tot cuprinsul ei. Scuzaţi, oameni buni, dar Ratch n-are chef să aplaude aşa ceva!

— E grosolan, dar are dreptate, mormăi Tolly Mune încruntându-se. Ne-ai mai dat plante miraculoase, Tuf. Omnigrăunţele, dacă-ţi aminteşti. Eşarfa neptuniană. Păstăile-tricotate. Se deosebeşte mana de ele?

— În multe privinţe, răspunse Haviland Tuf. La început, eforturile mele fuseseră îndreptate spre a face ecologia dumneavoastră mai eficientă, spre creşterea conţinutului caloric obţinut de pe suprafeţele finite destinate pe S’uthlam agriculturii, spre a obţine mai mult din mai puţin. Şi aşa a fost. Din nefericire, n-am ţinut seama în mod adecvat de perversitatea speciei umane. După cum aţi declarat chiar dumneavoastră, lanţul alimentar s’uthlamez e departe de eficienţa optimă. Deşi aveţi animale-de-came pentru producerea proteinelor, persistaţi în creşterea şi hrănirea turmelor de animale risipitoare, pur şi simplu pentru că unii dintre bogătaşii carnivori preferă gustul acelei cărni feliilor din animalul-de-carne. Tot aşa, continuaţi să cultivaţi omnigrăunţe şi nanogrâu, pentru savoare şi varietate culinară, deşi păstăile-tricotate v-ar aduce mai multe calorii pe metru pătrat. Pe scurt, s’uthlamezii persistă să prefere hedonismul în locul raţiunii. Aşa să fie. Proprietăţile atrăgătoare şi savoarea manei sunt unice. O dată ce s’uthlamezii vor mânca din ea, nu vor exista reproşuri privitoare la gust.

— Poate, zise Tolly Mune neîncrezătoare, dar…

— În al doilea rând, continuă Tuf, mana creşte repede. Dificultăţile extreme cer soluţii extreme. Mana reprezintă o asemenea soluţie. Este un hibrid artificial, o creaţie genetică obţinută prin împletirea de fâşii de ADN din zece plante, printre strămoşii ei naturali aflându-se tufişul de pâine de pe Hafeer, buruiana-insinuantă-de-noapte de pe Noctos, sacii-de-zahăr de pe Gulliver şi o varietate specială de kudzu, chiar de pe Vechiul Pământ. Veţi descoperi că-i rezistentă, că se răspândeşte repede, că are nevoie de puţină îngrijire şi-i capabilă să transforme un ecosistem cu o viteză uimitoare.

— Cât de uimitoare? întrebă sec Tolly Mune.

Degetul lui Tuf se mişcă uşor, apăsând o tastă sclipitoare de pe braţul glisorului. Dax torcea.

Luminile se aprinseră.

Tolly Mune clipi, din cauza strălucirii subite.

Se aflau în centrul unei încăperi circulare imense, cu diametrul de peste o jumătate de kilometru, iar acoperişul ca o cupolă se curba la o sută de metri deasupra capetelor lor. În spatele lui Tuf, ieşiră din perete o duzină de ecosfere înalte, din plastoţel, fiecare fiind deschisă în partea superioară şi plină cu sol. O duzină de tipuri diferite de sol, reprezentând o duzină de medii diferite, câte unul în fiecare habitaclu — nisip pufos, alb; mâl verde-cenuşiu; lut roşu, dens; prundiş albastru, cristalin; cernoziom; sol de tundră, tare ca gheaţa. În fiecare ecosferă creştea o plantă mana.

Şi creştea.

Şi creştea.

Şi creştea.

Plantele din centru erau înalte de cinci metri. Viţele lor căţărătoare se ridicaseră de mult peste marginile habitaclului. Cârceii şerpuiau pe podea, ajunseseră la o jumătate de metru de Tuf împletindu-se, ramificându-se şi re-ramificându-se. Acoperiseră pe trei sferturi pereţii încăperii. Se prindeau nesigure de tavanul neted, alb, din plastoţel, eclipsând pe jumătate panourile de iluminare, încât lumina cădea pe podea în modele incredibil de complicate, alcătuite din umbră şi, filtrată prin frunze, părea verzuie. Peste tot dădeau în rod fructe de mana, în formă de păstăi albe, mari cât un cap de om, atârnând de viţe, împingându-se prin încâlceala. de tulpini. În timp ce priveau, o păstaie căzu pe podea, cu un plescăit uşor. Acum, Tolly Mune înţelegea de ce ecoul răsunase atât de bizar amortizat.

— Aceste exemplare anume, anunţă Haviland Tuf cu vocea-i lipsită de expresivitate, au ieşit din spori cu vreo paisprezece zile în urmă, cu puţină vreme înainte de prima întâlnire cu stimata prim consilier. Un singur spor în fiecare habitaclu, doar de atât a fost nevoie. În acest răstimp, nu le-am udat, nu le-am fertilizat. Dacă aş fi făcut un asemenea lucru, plantele n-ar fi fost atât de mici şi de sfrijite ca aceste sărmane exemplare pe care le vedeţi.

Tolly Mune se ridică în picioare. Trăise mulţi ani la zero g, de aceea pentru ea însemna un chin să stea în gravitaţie deplină. Simţea o apăsare în piept şi un gust neplăcut în fundul gurii. Ştia că trebuie să profite de orice avantaj psihologic, chiar şi de unul atât de mărunt cum ar fi faptul că era în picioare, în timp ce restul stăteau aşezaţi. Tuf îi oprise răsuflarea cu scamatoria lui cu mana, era copleşită numeric, Ciomag se afla doar viaţa ştie unde, în timp ce Dax stătea lângă urechea lui Tuf, torcând satisfăcut şi privind-o cu ochi mari, aurii, care descopereau orice tertip amărât.

— Foarte impresionant! spuse ea.

— Sunt încântat că gândiţi astfel.

— De fapt, ce propui?

— Propunerea mea e următoarea: vom începe imediat să semănăm mana pe S’uthlam. Livrarea va fi făcută cu ajutorul navetelor Arcei. Mi-am permis să umplu calele cu gogoşi-aeriene explozive, conţinând spori de mana. Eliberaţi în atmosferă într-un anumit mod, prestabilit, pe care l-am inventat eu, sporii vor fi purtaţi de vânt şi împrăştiaţi pe toată planeta. Creşterea va începe imediat. S’uthlamezii nu vor trebui să depună vreun efort, ci doar să culeagă şi să mănânce.

Apoi se întoarse de la Tolly Mune către trimişii planetelor aliate.

— Domnilor, bănuiesc că vă întrebaţi ce rol jucaţi dumneavoastră în toată povestea asta.

Ratch Norren îşi ciupi obrazul şi vorbi în numele tuturor.

— Aşa e, spuse el, privind neliniştit în jur. Am ajuns la ce-am spus mai înainte. Viţele astea vor hrăni toţi suthii. Şi ce dacă? Pe noi nu ne priveşte.

— Credeam că urmările sunt evidente. S’uthlam reprezintă un pericol pentru planetele aliate doar pentru că populaţia sa ameninţă permanent să consume rezervele de hrană ale planetei. Acest lucru face S’uthlam-ul, altfel o planetă paşnică şi civilizată, inerent instabil. Cât timp tehnocraţii au fost la putere şi au menţinut situaţia într-un echilibru relativ, S’uthlam-ul â fost cel mai cooperant dintre vecini. Dar acest mers pe sârmă trebuia să dea greş până la urmă, iar eşecul lor îi aducea, inevitabil, la putere pe expansionişti, transformându-i pe s’uthlamezi în agresori periculoşi.

— Eu nu-s o expansionistă amărâtă! se răţoi Tolly Mune.

— Nici n-am insinuat aşa ceva, spuse Tuf. Dar nu sunteţi prim consilier pe viaţă, cu toate calităţile dumneavoastră evidente. Războiul e gata să înceapă, chiar dacă-i unul de apărare. Când veţi fi schimbată, vă va lua locul un expansionist, iar lupta va deveni război de agresiune. În circumstanţe ca acestea pe care le creează s’uthlamezii, războiul e sigur ca foametea, iar un singur conducător, indiferent cât de bine intenţionat şi de competent ar fi, nu-l poate evita.

— Exact, spuse cu voce clară tânăra băieţoasă de pe Planeta lui Henry, cu o perspicacitate în ochi ce-i contrazicea trupul adolescentin. Iar dacă războiul e inevitabil, atunci să-l purtăm acum şi să rezolvăm problema o dată pentru totdeauna.

— Triunicul Azur este de acord, se auzi o şoaptă.

— Aveţi dreptate, interveni Tuf, doar dacă admitem drept corectă premisa că războiul e inevitabil.

— Abia ne-ai spus că afurisiţii de expansionişti vor porni războiul în mod inevitabil, Tuffer! se plânse Ratch Norren.

Tuf mângâie cotoiul negru cu mâna lui mare, albă.

— Incorect, domnule. Declaraţia mea despre inevitabilitatea războiului şi foametei se baza pe colapsul echilibrului instabil dintre populaţia s’uthiameză şi rezervele de hrană ale planetei. Dacă acest echilibru fragil va fi refăcut, S’uthlam-ul nu va mai reprezenta o ameninţare pentru celelalte planete din zonă. În aceste condiţii, cred că războiul e inutil şi, moral, lipsit de sens.

— Şi afirmi că viţa asta extensibilă, pestilenţială, va rezolva treaba? întrebă dispreţuitoare femeia de pe Jazbo.

— Într-adevăr.

Ambasadorul de pe Skrymir scutură din cap.

— Nu. Faci eforturi serioase, Tuf, îţi admir devotamentul, dar nu te cred! Vorbesc în numele tuturor aliaţilor când spun că nu mai credem în altă descoperire epocală. S’uthlam a avut încolţiri, înfloriri, rodiri şi revoluţii ecologice. Până la urmă, nu s-a schimbat nimic. Trebuie să rezolvăm problema o dată pentru totdeauna.

— Departe de mine gândul de a mă amesteca în nebunia dumneavoastră sinucigaşă, spuse Tuf, scărpinându-l pe Dax după ureche.

— Nebunie sinucigaşă? întrebă Ratch Norren. Ce vrei să spui? Tolly Mune ascultase totul. Se întoarse spre aliaţi.

— Înseamnă că ai pierdut, Norren, zise ea.

Trimişii râseră — un chicotit politicos al celei de pe Planeta iui Henry, un hohotit al femeii de pe Jazbo, un tunet zgomotos al ciborgului.

— Aroganţa s’uthlamezilor nu încetează să mă uimească, declară bărbatul de pe Skrymir. Nu te lăsa înşelată de poziţia actuală de pat, prim consilier! Suntem şase planete unite ca una singură. Chiar cu flota voastră nouă, vă depăşim numeric şi ca armament. V-am învins o dată, dacă-ţi aminteşti. O vom face din nou.

— N-o veţi face, interveni Haviland Tuf.

Trimişii priviră, ca unul, spre el.

— În ultimele zile, mi-am permis să fac unele cercetări. Anumite fapte mi-au sărit în ochi. În primul rând, ultimul război local a avut loc cu veacuri în urmă. S’uthlam-ul a suferit o înfrângere indiscutabilă, dar aliaţii nu şi-au revenit încă de pe urma eforturilor necesare victoriei. În timp ce S’uthlam-ul, cu o bază umană mai mare şi o tehnologie mai vorace, a depăşit de mult efectele înfruntării… Mai mult, ştiinţa s’uthiameză s-a dezvoltat la fel de iute ca mana, dacă-mi permiteţi o metaforă plină de culoare, în timp ce planetele aliate datorează pretinsele lor progrese mărunte cunoştinţelor şi tehnologiei importate de pe S’uthlam. Incontestabil, flota reunită a aliaţilor este semnificativ mai numeroasă decât Flotila de Apărare Planetară a S’uthlam-ului, dar cea mai mare parte a armadei aliate este demodată funcţional, în comparaţie cu armamentul sofisticat şi cu tehnologia inclusă în noile nave s’uthlameze. Mai mult, este teribil de incorect să se spună că aliaţii depăşesc numeric S’uthlam-ul în sensul adevărat al cuvântului. Şase planete împotriva uneia, corect, dar populaţia totală de pe Vandeen, Planeta lui Henry, Jazbo, Roggandor, Skrymir şi Triunicul Azur abia atinge patru miliarde — mai puţin de a zecea parte din populaţia S’uthlam-ului.

— O zecime? croncăni femeia de pe Jazbo. E o greşeală, nu-i aşa? Trebuie să fie!

— Triunicul Azur a fost asigurat că numărul lor e abia de şase ori cât al nostru.

— Două treimi din ei sunt femei şi copii, se grăbi să sublinieze trimisul de pe Skrymir.

— Femeile noastre luptă! se răsti Tolly Mune.

— Poate între naşteri, comentă Ratch Norren. Tuf, nu pot fi de zece ori cât populaţia noastră! Sunt o mulţime, sigur, dar estimările noastre…

— Domnule, zise Tuf, estimările dumneavoastră sunt greşite. Stăpâniţi-vă amărăciunea! Secretul e bine păstrat, iar când apreciezi o asemenea mulţime poţi greşi uşor cu un miliard ici, cu altul, colo… Dar faptele sunt aşa cum le-am expus eu. În acest moment, se menţine un echilibru marţial foarte delicat — navele aliaţilor sunt mai numeroase, flotila s’uthiameză mai modernă şi mai bine înarmată. Un lucru evident lipsit de permanenţă, din moment ce tehnologia S’uthlam-ului îi permite să producă flote de război mai iute decât oricare dintre aliaţi. M-aş aventura să afirm că un asemenea efort are loc chiar acum, spuse Tuf, uitându-se la Tolly Mune.

— Nu-i adevărat, răspunse ea. Dar şi Dax o privea.

— Ba da, îi anunţă Tuf pe ceilalţi, apoi ridică un deget. De aceea, vă propun să profitaţi de prezenta egalitate deranjantă pentru a rezolva problema pusă de S’uthlam, fără a recurge la bombardamente nucleare şi alte asemenea lucruri neplăcute. Extindeţi armistiţiul pe durata unui an standard şi permiteţi-mi să semăn mana pe S’uthlam. La sfârşitul acestui termen, puteţi relua ostilităţile, dacă veţi mai considera că S’uthlam-ul reprezintă o ameninţare pentru planetele dumneavoastră.

— Nu, negustorule! tună puternic ciborgul de pe Roggandor. Eşti groaznic de naiv. Zici să le dăm un an şi să te lăsăm să-ţi faci scamatoriile. Câte flote noi vor construi într-un an?

— Suntem de acord cu un moratoriu în privinţa construirii de armament nou, dacă şi planetele voastre vor face acelaşi lucru, declară Tolly Mune.

— Aşa spui tu. Şi trebuie să te credem? mârâi Ratch Norren. La dracu’! Voi, suthii, aţi dovedit cât de demni de încredere sunteţi când v-aţi înarmat în secret, violând în mod expres tratatul. Şi mai vorbeşti de rea-credinţă!

— Da, sigur, ai fi preferat să fim neajutoraţi când aţi venit să ne ocupaţi! Ce ipocrit afurisit! replică dezgustată Tolly Mune.

— E prea târziu pentru pacte! declară jazbotiana.

— Tuf, chiar tu ai spus că, dacă aşteptăm, situaţia noastră va deveni critică, interveni skrymirianul. Deci nu avem de ales, trebuie să lovim imediat. O şansă cu care n-o să ne mai întâlnim…

Dax sâsâi spre el.

Haviland Tuf clipi, apoi îşi încrucişă mâinile pe burtă.

— V-aţi răzgândi dacă aş aminti de dragostea dumneavoastră pentru pace, de oroarea faţă de război şi distrugere, de originea dumneavoastră comună, omenească?

Ratch Norren scoase un sunet dispreţuitor. Unul câte unul, ceilalţi membri ai delegaţiei îşi întoarseră privirile, plini de ipocrizie.

— În acest caz, spuse Tuf, n-am de ales. Se ridică. Vandeenul se încruntă.

— Hei, unde pleci?

Tuf dădu greoi din umeri.

— Pentru moment, la un grup sanitar, iar după aceea în camera de comandă. Vă rog să fiţi convinşi că nu nutresc nici un fel de animozitate personală faţă de vreunul dintre dumneavoastră. Dar se pare că, din nefericire, trebuie să vă distrug planetele. Poate doriţi să trageţi la sorţi, să determinaţi astfel cu care să încep.

Femeia de pe Jazbo se înecă, apoi scuipă.

În străfundul ceţii de holograme estompate, trimisul de pe Triunicul Azur tuşi — un sunet sec, scurt, ca acela produs de o insectă alergând pe o foaie de hârtie.

— N-o să îndrăzneşti! tună ciborgul de pe Roggandor. Skrymirianul îşi încrucişa braţele, într-o tăcere de gheaţă.

— Ah, făcu Ratch Norren. Tu. Ah. Asta-i. N-o s-o faci. Da, sigur. Ah. Tolly Mune râse către ei toţi.

— Ba da, are de gând s-o facă! spuse ea, deşi era la fel de uimită ca şi ceilalţi. Şi poate s-o facă. Mai bine zis, Arca poate. Comandantul Ober îi va asigura o escortă înarmată.

— Nu-i nevoie să ne grăbim, interveni femeia de pe Planeta lui Henry cu o voce limpede, calculată. Poate ne răzgândim.

— Excelent! exclamă Haviland Tuf, aşezându-se. Vom acţiona cu o grabă deliberată. După cum am propus, imediat va începe un armistiţiu cu durata de un an, iar eu voi semăna mana pe S’uthlam.

— Nu aşa de repede! zise Tolly Mune.

Se simţea veselă, triumfătoare. Într-un fel, războiul tocmai se terminase. Tuf reuşise, S’uthlam-ul era în siguranţă măcar un an. Dar uşurarea n-o făcea uşuratică.

— Totul pare frumos, dar trebuie să studiem această plantă mana înainte să împrăştii sporii peste întreaga planetă, continuă ea. Biotehii şi ecologii noştri vor dori să examineze chestia asta afurisită, iar Înaltul Consiliu să facă unele extrapolări. Au nevoie de o lună. Bineînţeles, rămâne valabil ce-am spus înainte, Tuf — n-o să arunci mana peste noi, pur şi simplu, şi să pleci! De data asta, ai să rămâi aici, pe durata armistiţiului — poate chiar mai mult timp — până ne lămurim cum acţionează acest ultim miracol al tău.

— Din păcate, răspunse Tuf, mă tem că am aranjamente grabnice în altă parte a galaxiei. Un sejur de un an standard sau mai mult este inconvenabil şi inacceptabil, ca şi întârzierea cu o lună a programului de răspândire a sporilor.

— Aşteaptă măcar o secundă amărâtă! începu Tolly Mune. Nu poţi să…

— Într-adevăr, pot, răspunse Tuf, privind semnificativ când la ea, când la trimişi. Prim consilier Mune, permiteţi-mi să vă scot în evidenţă nişte lucruri evidente. În acest moment, există un echilibru precar între forţele militare ale S’uthlam-ului şi cele ale adversarilor săi. Arca e un instrument de distrugere formidabil, capabil să pustiască planete. Aşa cum e posibil să mă alătur forţelor dumneavoastră şi să distrug oricare dintre planetele aliate, situaţia inversă ţine şi ea de domeniul posibilului. Tolly Mune se simţi, subit, ca şi cum ar fi fost pălmuită. Rămase cu gura căscată.

— Tuf, ne ameninţi? Nu-mi vine să cred. Ameninţi că o să foloseşti Arca împotriva S’uthlam-ului?

— V-am atras doar atenţia asupra acestei posibilităţi, spuse Haviland Tuf cu vocea la fel de inexpresivă ca de obicei.

Probabil că Dax îi simţise furia, pentru că sâsâi. Tolly Mune rămase uluită, neajutorată. Îşi strânse pumnii.

— Nu voi cere plată pentru truda mea de mediator şi inginer ecolog, anunţă Tuf. Dar solicit unele asigurări şi concesii de la ambele părţi ale înţelegerii. Planetele aliate îmi vor asigura un paznic, ca să-i zicem aşa — o mică flotă de nave de război, suficiente ca număr şi armament încât să poată respinge orice atac asupra Arcei din partea Flotilei de Apărare Planetară a S’uthlam-uiui, care să mă escorteze în afara sistemului solar, după ce voi termina treaba. S’uthlamezii vor fi de acord să permită intrarea flotei aliate în sistemul lor, pentru a-mi potoli temerile. Dacă vreuna dintre părţi va iniţia ostilităţi în perioada de armistiţiu, o va face în deplină cunoştinţă a faptului că prin acest lucru îmi va provoca o groaznică izbucnire de furie. Nu mă enervez uşor, dar când mă înfurii cu adevărat, izbucnirea mă sperie, după aceea, chiar şi pe mine. După trecerea unui an standard, eu voi fi de mult plecat, iar dumneavoastră veţi fi liberi să reîncepeţi măcelul mutual, dacă aşa doriţi. Dar speranţa şi prezicerea mea sunt că, de data asta, paşii pe care i-am iniţiat se vor dovedi atât de eficienţi, încât nici unul dintre dumneavoastră nu va simţi dorinţa să reia ostilităţile.

Mângâie blana deasă, neagră, a lui Dax, iar motanul îi privi pe fiecare pe rând cu ochii lui uriaşi, aurii — observându-i, cântărindu-i. Tolly Mune simţi că îngheaţă.

— Ne impui pacea, zise ea.

— Doar temporar, răspunse Tuf.

— Si ne impui o soluţie, indiferent dacă o vrem sau nu. Tuf se uită la ea, dar nu-i răspunse.

— Cine dracu’ crezi că eşti? ţipă Tolly, dezlănţuind furia care clocotea în ea.

— Sunt Haviland Tuf, spuse el cu voce inexpresivă, şi m-am săturat de S’uthlam şi de s’uthlamezi, doamnă!

După încheierea conferinţei, Tuf îi conduse pe ambasadori la naveta lor. Tolly Mune refuză să-i însoţească.

Colindă prin Arcă ore în şir, singură. Obosită, îngheţată, fără astâmpăr. Strigând în timp ce mergea.

— Ciomag! răcni ea, din vârful scării. Vino aici, scumpule! fredona, în timp ce străbătea coridorul. Vino aici! se repezi când auzi un zgomot după colţ — dar nu fusese decât deschiderea sau închiderea unei uşi, zbârnâitul unei maşini care se repara singură sau, poate, furişatul vreunei pisici străine, de-a lui Tuf. Ciomaaaag! urlă într-o intersecţie în care se întâlneau o duzină de coridoare, iar vocea ei bubui şi răsună către zidurile îndepărtate, stârnind ecoul.

Dar nu găsi pisica.

În cele din urmă, după ce rătăci pe mai multe punţi, nimeri în tunelul central, slab luminat, care străbătea imensa navă de germinare — o imensitate înaltă, lungă de treizeci de kilometri, cu tavanul pierdut în umbră, cu pereţii acoperiţi de bazine mari şi mici, pentru clonare. Alese o direcţie la întâmplare şi merse, merse, merse, strigând mereu numele lui Ciomag.

Undeva, în faţă, auzi un mieunat slab, ezitant.

— Ciomag! Unde eşti?

Îl auzi din nou. În faţă. Făcu doi paşi grăbiţi, apoi începu să fugă. Haviland Tuf ieşi din umbra unui bazin din plastoţel înalt de douăzeci de metri. În braţele lui, torcând, stătea cuibărit Ciomag.

Tolly Mune se opri brusc.

— Am găsit pisica dumneavoastră, zise Tuf.

— Văd, răspunse ea sec.

Tuf îi întinse cu blândeţe uriaşul cotoi cenuşiu, mâinile lui atingând braţele femeii în timpul transferului.

— Nu trebuie să-i luaţi în nume de rău plimbarea, spuse Tuf. Mi-am permis să-i fac un control medical complet, pentru a mă asigura că n-a păţit nimic, şi am decis că-i complet sănătos. Imaginaţi-vă însă surpriza mea când am descoperit, întâmplător, că toate acele adaosuri bionice despre care m-aţi informat au dispărut într-un fel misterios şi inexplicabil! Nu sunt în măsură să aflu motivul.

Tolly Mune strânse pisica la piept.

— Am minţit, recunoscu ea. E telepat, ca Dax. Poate nu atât de puternic. Doar atât. Nu puteam risca să-l las să se lupte cu Dax. Poate câştiga, poate nu. Nu voiam să se sperie. Ai aranjat să se piardă, rânji ea. Unde a fost?

— A părăsit încăperea în care se găsea mana pe o a doua intrare, urmărind obiectul afecţiunii sale. A descoperit ulterior că uşile fuseseră programate astfel încât să interzică înapoierea sa. De atunci, a petrecut orele colindând Arca, făcând cunoştinţă cu alte feline, dintre cele ce-mi ţin companie pe navă.

— Câte pisici ai?

— Mai puţine decât dumneavoastră, dar acest lucru nu-i surprinzător. La urma urmei, sunteţi s’uthlameză.

Ciomag stătea cald şi liniştitor în braţele ei. Tolly Mune remarcă imediat că Dax nu se mai vedea. Se enervă din nou. Îl scărpină pe Ciomag după o ureche, iar el îşi aţinti ochii limpezi, argintii-cenuşii, asupra lui Tuf.

— Nu mă prosteşti tu pe mine! se răsti ea.

— Nici nu-mi imaginez că pot, recunoscu Tuf.

— Mana. E o capcană, nu? Ne-ai spus o mulţime de minciuni!

— Tot ce v-am povestit despre mană e adevărat. Ciomag chiţcăi.

— Adevărul, oh, adevărul amărât! Înseamnă că sunt lucruri pe care nu ni le-ai spus.

— Universul abundă în informaţii. De fapt, există mai multe lucruri de cunoscut decât oameni care să le cunoască — o concluzie uimitoare, dacă ţinem seama că populatul S’uthlam e însemnat pe răbojul umanităţii. Cu greu aş spera să reuşesc să vă spun totul referitor la un subiect, oricât de limitat ar fi acesta.

— Ce eşti pe cale să ne faci, Tuf? mârâi femeia.

— Vă rezolv criza alimentară, răspunse el, cu vocea plată, rece ca o apă liniştită şi plină de secrete ca adâncurile acesteia.

— Ciomag toarce, deci îmi spui adevărul. Dar cum, Tuf, cum?

— Mana reprezintă instrumentul meu.

— Gogoşi! Nu dau un ban amărât pe cât de gustoase şi hrănitoare sunt fructele manei. Sau pe cât de iute creşte chestia aia afurisită. Nu o plantă va rezolva criza noastră. Le-ai încercat pe toate. Ne-ai dat omnigrăunte, păstăi, alunecători-pe-vânt şi ferme de ciuperci. Ascunzi ceva. Hai, vomită!

Haviland Tuf o privi în tăcere, mai mult de un minut. Cu ochii în ochii ei. Pentru o clipă, femeia avu impresia că se uita în adâncul minţii ei, de parcă şi Tuf ar fi fost cititor de gânduri.

Poate citise altceva. În cele din urmă, răspunse:

— Odată planta semănată, nu poate fi stârpită, indiferent cât de mult v-aţi strădui. Se răspândeşte cu o iuţeală inexorabilă, în funcţie de anumiţi parametri ai climatului. Mana nu creşte oriunde. Gerul o ucide, frigul e duşmanul dezvoltării ei, dar se va întinde cât să acopere regiunile tropicale şi subtropicale ale S’uthlam-ului, ceea ce-i suficient.

— Suficient pentru ce?

— Fructele manei sunt extrem de nutritive. În primii ani, va contribui mult la scăderea tensiunii produse de reducerea prezentă de calorii, iar prin acest lucru se vor îmbunătăţi condiţiile pe S’uthlam. Mai târziu, după ce vor epuiza solul în creşterea lor viguroasă, plantele vor deceda şi vor putrezi, iar dumneavoastră veţi fi obligaţi să faceţi, timp de câţiva ani, asolamente, înainte ca pe terenul respectiv să crească din nou mana. Dar, între timp, planta îşi va fi îndeplinit adevărata misiune, prim consilier Mune! Praful care se strânge pe partea inferioară a fiecărei frunze este un microorganism simbiotic, vital înmulţirii manei, dar având şi alte proprietăţi. Dus de vânt, purtat de oameni sau de paraziţi, va ajunge în fiecare ungher, se va cuibări pe suprafaţa globului dumneavoastră.

— Praful! exclamă ea.

Îl luase pe vârful degetelor, când atinsese tulpina manei… Mârâitul lui Ciomag era atât de slab, încât mai mult îl simţi decât îl auzi.

— Putem considera praful de mană ca un fel de profilactic organic, spuse Haviland Tuf, după ce-şi încrucişă mâinile. Biotehii dumneavoastră vor descoperi că intervine puternic şi permanent în libido-ul masculilor umani şi în fertilitatea femelelor umane. Nu-i nevoie să cunoaşteţi mecanismul.

Tolly Mune îl privi, deschise gura, o închise, clipi ca să-şi reţină lacrimile. Lacrimi de disperare, lacrimi de furie? Nu putea spune. Oricum, nu de bucurie. Nu putea permite să fie lacrimi de bucurie.

— Un genocid lent, spuse ea, smulgându-şi cuvintele, cu o voce aspră, răguşită.

— Puţin probabil. Unii dintre s’uthlamezi vor da dovadă de o imunitate naturală faţă de efectele prafului. Extrapolările mele indică faptul că o parte — cuprinsă între 0,07 şi 0,11 — din populaţie va fi neafectată. Se va reproduce, iar imunitatea va fi transmisă şi se va extinde, în generaţiile următoare. Dar o implozie de mărime considerabilă a populaţiei de pe S’uthlam va începe în acest an, iar curba naşterilor nu numai că va înceta să crească, dar va începe să scadă abrupt.

— Nu aveai dreptul să faci asta, spuse încet Tolly Mune.

— Natura problemei s’uthlameze este de un asemenea fel, încât nu permite decât o soluţie eficientă, definitivă, după cum v-am spus de la…

— Probabil. Şi ce-i cu asta? Cum rămâne cu libertatea, Tuf? Cu alegerea individuala? Oamenii mei pot fi egoişti, cu vederi înguste, dar sunt oameni, ca tine. Au dreptul să decidă dacă vor avea copii, şi câţi copii. Cine dracu’ ţi-a dat autoritatea să iei hotărâri în locul lor? Cine dracu’ ţi-a spus să ne sterilizezi planeta? strigă ea, înfuriindu-se tot mai mult în timp ce vorbea. Nu eşti mai bun ca noi! Eşti doar un om, Tuf! Un amărât de om deosebit, recunosc, dar numai om — nici mai mult, nici mai puţin. Cine-ţi dă dreptul afurisit să te joci de-a Dumnezeu cu planeta noastră, cu vieţile noastre?

— Arca, răspunse, simplu, Haviland Tuf.

Ciomag se agită în braţele ei, brusc neliniştit, negăsindu-şi odihna. Tolly Mune îl lăsă să sară pe podea, fără să-şi ia privirea nici o clipă de pe figura albă, inexpresivă, a lui Tuf. Simţi, deodată, dorinţa să-l lovească, să-l îndurereze, să-i rănească masca aceea de indiferenţă şi împăcare.

— Te-am avertizat, Tuf! Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Îţi aminteşti?

— Memoria mea e fără pereche.

— Păcat că nu poţi spune acelaşi lucru şi despre blestemata ta de moralitate! replică Tolly Mune, pe un ton acid. De ce naiba te-am ajutat să păstrezi nava asta afurisită? Ce proastă am fost! Te-ai aflat singur al naibii de mult timp într-o fantezie a puterii. Ai ajuns să crezi că te-a numit cineva în funcţia de Dumnezeu, nu-i aşa?

— Birocraţii sunt numiţi în funcţie. Zeii, dacă există, sunt aleşi prin alte procedee. Nu pretind divinitatea în sens mitologic. Dar recunosc că deţin cu adevărat puterea unui zeu. Un adevăr pe care l-aţi recunoscut cu mult timp în urmă, când aţi recurs prima oară la ajutorul meu, cerând pâine şi peşti.

Femeia încercă să replice, dar el ridică mâna.

— Vă rog să nu mă întrerupeţi! Mă voi strădui să fiu scurt. Noi doi nu ne deosebim prea mult, Tolly Mune…

— Nu avem nimic asemănător, lua-te-ar dracu’! ţipă ea.

— Nu ne deosebim prea mult, repetă calm, ferm, Tuf. Mi-aţi mărturisit cândva că nu sunteţi o persoană religioasă. Nici eu nu venerez mituri. Am început ca negustor, dar, ajungând pe această navă numită Arca, am început să fiu hăituit tot timpul de zei, profeţi şi demoni. Noe şi potopul, Moise şi plăgile lui, pâini şi peşti, mana, stâlpi de foc, neveste transformate în sare — a trebuit să mă obişnuiesc cu toate acestea. M-aţi învinuit că mă consider zeu. N-am asemenea pretenţii. Dar, trebuie s-o spun, prima mea faptă pe această navă, cu mulţi ani în urmă, a fost să înviez un mort.

Arătă, greoi, spre punctul de lucru aflat la câţiva metri.

— Acesta-i locul în care am săvârşit acest prim miracol, Tolly Mune. Mai mult, deţin cu adevărat puteri zeieşti şi am de-a face cu viaţa şi moartea planetelor. Când te bucuri, ca mine, de aceste abilităţi zeieşti, poţi oare să declini responsabilităţile ce le însoţesc, sau sarcina la fel de cumplită a autorităţii morale? Cred că nu.

Femeia vru să răspundă, dar nu-şi găsi cuvintele. E nebun, îşi spuse ea.

— Să continuăm. Natura crizei de pe S’uthlam era de un asemenea fel că nu permitea ca soluţie decât o intervenţie zeiască. Să presupunem că aş fi consimţit să vă vând Arca, aşa cum aţi dorit. Credeţi cu adevărat că vreo echipă de ecologi şi biotehi, oricât de experţi şi de dedicaţi meseriei ar fi fost, putea găsi un răspuns statornic? Credinţa mea e că sunteţi prea inteligentă pentru a nutri o asemenea iluzie. Nu mă îndoiesc că, având la dispoziţie toate resursele navei de germinare, acei bărbaţi şi femei — genii cu inteligenţă şi pregătire mult superioare celor de care dispun eu — ar fi descoperit numeroase, ingenioase cârpeli care le-ar fi permis s’uthlamezilor să continue să se înmulţească încă un secol, poate două, ba chiar trei sau patru. Dar, până la urmă, şi soluţiile lor s-ar fi dovedit insuficiente, precum modesta mea încercare de acum cinci ani, sau cea cu cinci ani înainte de aceea şi precum toate descoperirile epocale ale tehnocraţilor dumneavoastră din veacurile trecute. Tolly Mune, nu există un răspuns raţional, echitabil, ştiinţific, tehnologic sau omenesc la dilema provocată de o creştere nebunească a populaţiei, în progresie geometrică. Aceasta admite răspuns doar prin intermediul miracolelor — pâini şi peşti, mana din cer şi altele de acelaşi soi. Am dat greş de două ori, ca inginer ecolog. Acum îmi propun să reuşesc ca zeu, să dau S’uthlam-ului ceea ce solicită. Dacă aş încerca a treia oară ca om, aş eşua cu certitudine încă o dată, iar dificultăţile dumneavoastră ar urma să fie rezolvate de zei mai cruzi ca mine, de cei patru călăreţi pe mamifere dintr-o legendă antică, cunoscuţi drept molimă, foamete, război şi moarte. De aceea, a trebuit să las de-o parte umanitatea din mine şi să acţionez ca un zeu.

Făcu o pauză, uitându-se la ea, şi clipi.

— Ai lăsat de-o parte blestemata de umanitate cu mult timp în urmă! răcni Tolly Mune. Dar nu eşti zeu, Tuf! Un demon, poate. Un afurisit de megaloman, cu siguranţă. Poate un monstru. Da, o abjecţie amărâtă. Un monstru, nu un zeu!

— Un monstru… Într-adevăr, zise Tuf, clipind. Am sperat că neîndoielnica dumneavoastră bravură intelectuală şi competenţă vă vor oferi o mai bună înţelegere.

Clipi din nou. A doua oară, a treia oară. Figura lui albă, lungă, rămăsese liniştită ca întotdeauna, dar era ceva bizar în vocea lui, ceva ce nu se auzise până atunci, ceva care o înspăimânta, care o zăpăcea, care o tulbura. Ceva care semăna a emoţie.

— M-aţi ponegrit amarnic, Tolly Mune! protestă el. Ciomag scoase un miorlăit subţire, plângăreţ.

— Pisica dumneavoastră dovedeşte o înţelegere mai corectă a ecuaţiilor reci ale realităţii cu care ne confruntăm, spuse Tuf. Poate ar trebui să vă explic din nou, de la început.

— Monstrule! ţipă ea. Tuf clipi.

— Eforturile mele sunt veşnic neapreciate şi capăt doar calomnii nemeritate…

— Monstrule! repetă ea.

Mâna lui dreaptă se strânse iute în pumn, apoi se desfăcu încet, deliberat.

— Se pare că un tic cerebral v-a redus în mod dramatic vocabularul, prim consilier Mune!

— Nu-i adevărat, dar acesta-i singurul cuvânt care ţi se potriveşte.

— Într-adevăr? În acest caz, fiind un monstru, ar fi potrivit să acţionez monstruos. Ţineţi seama de acest lucru dacă doriţi, prim consilier, când veţi lua decizia.

Ciomag ridică brusc capul şi se uită la Tuf de parcă pe figura lungă a acestuia trecea ceva nevăzut. Începu să sâsâie. Blana argintie-cenuşie se zburli încet, în timp ce animalul dădea înapoi. Tolly Mune se aplecă şi-l ridică. Pisica tremură în braţele ei, apoi sâsâi din nou.

— Ce? întrebă ea, neatentă. Ce decizie? Ai luat toate deciziile blestematei Despre ce naiba vorbeşti?

— Permiteţi-mi să subliniez că, în acest moment, nici un singur spor de mana n-a fost eliberat în atmosfera S’uthlam-ului.

— Şi? mârâi ea. Ţi-ai încheiat treburile blestemate. Nu găsesc nici o metodă să te opresc.

— Într-adevăr? Regretabil. Poate veţi găsi una. Până atunci, vă sugerez să ne întoarcem în apartamentul meu. Dax aşteaptă cina. Am pregătit o supă concentrată de ciuperci şi avem bere rece de pe Moghorer, o băutură suficient de îmbătătoare încât să placă şi zeilor, şi monştrilor. Bineînţeles, aparatura mea de comunicaţii vă stă la dispoziţie, dacă aveţi de spus ceva guvernului dumneavoastră.

Tolly Mune deschise gura, să-i dea o replică tăioasă, apoi o închise, uluită.

— Vrei să zici ceea ce cred eu că vrei să zici?

— Dificil de spus, răspunse Tuf. Sunteţi singura care ţine în braţe o pisică paranormală, doamnă.

Au urmat un mers de-o tăcere nesfârşită şi o cină teribil de neplăcută.

Luară masa într-un colţ al camerei de comunicaţii lungă, îngustă, înconjuraţi de console, ecrane şi pisici. Tuf stătea cu Dax în braţe şi-şi umplea lingura cu multă grijă. În cealaltă parte a mesei, Tolly Mune mânca fără să simtă gustul hranei. N-avea poftă de mâncare. Se simţea bătrână şi derutată. Şi îngrozită.

Ciomag reflecta confuzia ei. Seninătatea îi dispăruse, se zbătea în poala ei, ridicând uneori capul deasupra mesei, să mârâie avertismente către Dax.

În cele din urmă, veni clipa — după cum ştia că se va întâmpla — în care un bâzâit şi o lumină albastră, fulgerătoare, semnalizară un mesaj. Tolly Mune tresări auzind sunetul, împinse scaunul în spate şi se răsuci iute. Ciomag sări, alarmat. Femeia începu să se ridice, apoi încremeni, nehotărâtă.

— Am programat cu stricteţe să nu fiu deranjat cu nici un chip în timp ce stau la masă, o informă Tuf. Deci apelul e pentru dumneavoastră, deduc eu prin eliminare.

Semnalul albastru fulgeră iar şi iar, iar şi iar…

— Nu eşti un afurisit de zeu, zise Tolly Mune. Nici eu nu sunt. Nu vreau povara asta blestemată, Tuf!

Lumina scânteia.

— Poate că-i comandantul Wald Ober, sugeră Tuf. Propun să acceptaţi apelul, până nu începe numărătoarea inversă.

— Nimeni n-are un asemenea drept, Tuf. Nici tu, nici eu. El dădu greoi din cap.

Lumina scânteia. Ciomag miorlăia.

Tolly Mune făcu doi paşi spre consolă, se opri, se răsuci din nou spre Tuf.

— Creaţia este o parte a dumnezeirii, spuse ea, cuprinsă de-o certitudine subită. Poţi distruge, Tuf, dar nu poţi crea! Asta te face monstru, în loc de zeu.

— Crearea de viaţă în bazinele de clonare este elementul zilnic şi banal al profesiei mele, remarcă Tuf.

Lumina fulgeră, se stinse, fulgeră din nou.

— Nu, acolo copiezi viaţa, n-o creezi! Trebuie să fi existat deja, undeva în timp şi spaţiu, trebuie să ai o mostră de celule, o înregistrare fosilă, ceva. Altfel, eşti neajutorat. Da, la naiba! Oh, fireşte, ai puterea de a crea. Aceeaşi putere afurisită pe care o are orice bărbat sau femeie din subsolurile oraşului. Procreare, Tuf. Asta-i puterea noastră uluitoare, acesta-i singurul miracol care există — singurul lucru pe care-l au oamenii ce-i face asemănători zeilor, lucrul pe care tu vrei să-l răpeşti unei părţi de 99,9% din populaţia S’uthlam-ului. Ce naiba! Tu nu eşti creator, nu eşti zeu!

— Într-adevăr, spuse Haviland Tuf, cu voce inexpresivă.

— Deci, nu ai dreptul să iei decizii zeieşti. Nici eu n-am voie s-o fac. Tolly ajunse la consolă în trei paşi lungi, siguri. Apăsă o tastă. Un ecran se umplu de culori ce se strânseră într-un coif de luptă şlefuit ca oglinda, împodobit cu însemnul unui glob stilizat. Doi senzori ardeau stacojiu în spatele vizorului negru din plastoţel.

— Comandant Ober, îl salută ea.

— Prim consilier Mune, răspunse salutului Ober. Sunt îngrijorat. Ambasadorii aliaţi spun tot felul de lucruri nebuneşti la ştiri. Un tratat de pace, o nouă înflorire… Pot să confirm? Ce se întâmplă? Ai necazuri?

— Da. Ascultă-mă, Ober, şi…

— Tolly Mune, interveni Tuf.

— Ce-i? se întoarse ea.

— Dacă procrearea e semn al dumnezeirii, atunci rezultă că şi pisicile sunt zei. Şi ele se reproduc. Permiteţi-mi să vă atrag atenţia că, în scurt timp, aţi ajuns să aveţi mai multe pisici decât mine, deşi aţi pornit de la o singură pereche.

— Ce vrei să spui?

Întrerupse sunetul, pentru a nu transmite cuvintele lui Tuf. Wald Ober gesticula într-o tăcere subită. Haviland Tuf îşi împreună degetele.

— Subliniez că, deşi apreciez calităţile felinelor, le-am controlat înmulţirea. Am luat această decizie după o analiză atentă, după ce am cântărit bine toate alternativele. Până la urmă, după cum aţi descoperit singură, nu-s decât două opţiuni fundamentale. Fie te împaci cu ideea inhibării fertilităţii pisicilor tale — trebuie să menţionez că fără a le cere consimţământul — fie, renunţând la asta, ajungi să te trezeşti într-o zi pe cale să arunci prin sas, în vidul rece al spaţiului cosmic, un sac plin cu pisoi abia fătaţi. Dacă nu alegi, ai ales deja. A nu lua o decizie — pentru că n-ai dreptul — înseamnă, de fapt, o decizie, prim consilier Mune! Dacă te abţii, votezi.

— Tuf, spuse ea cu voce îndurerată, nul Nu vreau povara asta blestemată!

Dax sări pe masă şi-şi aţinti ochii aurii asupra ei.

— Dumnezeirea e o profesiune mai atrăgătoare chiar decât ecologia, spuse Tuf. Trebuie însă să recunosc că-i o muncă foarte riscantă, dacă-i accept povara.

— Nu-i aşa, începu Tolly Mune. Nu poţi să spui…, îşi căută ea cuvintele. Pisoii şi copiii nu-s… Ei sunt oameni, au puterea minţii… Minte şi suflet, ca şi gonadele. Sunt inteligenţi, e alegerea lor — a lor, nu a mea. Nu-i posibil s-o fac pentru ei — pentru milioane, pentru miliarde…

— Într-adevăr. Am uitat de oamenii buni de pe S’uthlam şi de istoria lor îndelungată de decizii raţionale. Fără îndoială că vor privi drept în faţă războiul, foametea, molimele şi-şi vor schimba căile cu miliardele, evitând cu abilitate umbra care ameninţă să cuprindă S’uthlam-ul şi turnurile lui mândre. Ciudat că n-am reuşit să văd asta!

Se priviră în tăcere.

Dax începu să toarcă. Apoi, îşi răsuci capul şi începu să lingă crema de ciuperci din bolul lui Tuf. Ciomag se frecă de piciorul femeii, după care aruncă o privire războinică spre Dax, în timp ce se plimba prin cameră.

Tolly Mune se întoarse la consolă foarte încet. Dură o oră să se întoarcă — o săptămână, un an, o viaţă. Patruzeci de miliarde de vieţi. Dar când termină să se întoarcă, totul durase doar o clipă, iar vieţile acelea dispărură ca şi cum n-ar fi existat niciodată.

Se uită la masca rece, tăcută, ce-o privea de pe ecranul comunicatorului, iar în plasticul acela negru, strălucitor, văzu reflectată toată oroarea fără chip a războiului, iar în spatele ei ardeau ochii aspri, febrili, ai foametei şi bolii. Porni din nou sonorul.

— Ce se întâmplă acolo? întreba întruna Wald Ober. Prim consilier, nu te aud! Care-s ordinele? Ce se întâmplă acolo?

— Comandante Ober, zise Tolly Mune, silindu-se să zâmbească larg.

— S-a întâmplat ceva rău?

— Rău? îşi înghiţi ea lacrimile. Nimic. Chiar nimic. La naiba, totul e incredibil de bine! Războiul s-a terminat, la fel şi criza.

— Sunteţi constrânsă în vreun fel? lătră Wald Ober.

— Nu, răspunse iute ea. De ce crezi asta?

— Lacrimile. Sunteţi înlăcrimată, prim consilier.

— De bucurie, comandante! Lacrimi de bucurie. Mana, Ober! Mana din cer. Hrană din stele, râse ea încet. Tuf e un geniu. Uneori…, zise ea, muşcându-şi puternic buzele, uneori cred că s-ar putea să fie…

— Ce?

— … un zeu, oftă ea şi apăsă un buton, iar ecranul se întunecă.

Numele ei era Tolly Mune, dar în istorie i se spune într-o mulţime de feluri.