Peregrinările lui Tuf

6. NUMIŢI-L MOISE

Zvonurile aveau rareori importanţă pentru Haviland Tuf. Asta din cauză că auzea rareori vreunul. Tuf nu se împotrivea să joace rol de turist, pe majoritatea planetelor pe care le vizita, dar chiar când se afla printre alţii, în locuri publice, rămânea, într-un fel, deoparte, inabordabil. Pielea lui albă ca varul, figura şi trupul lipsite complet de păr îl făceau, de obicei, să nu treacă neobservat printre oamenii de pe planetele pe care făcea afaceri, şi chiar în cazurile nu prea frecvente în care înfăţişarea i-ar fi permis să nu trezească interesul celorlalţi, înălţimea lui l-ar fi scos în evidenţă. Astfel, deşi oamenii se uitau la Tuf şi-i vorbeau, oriunde s-ar fi dus, puţini discutau cu el dacă nu erau nevoiţi să încheie tranzacţii.

Având în vedere firea sa, nu-i de mirare că Haviland Tuf nu auzise de bărbatul numit Moise până în seara în care el şi Dax au fost agresaţi de Jaime Kreen, într-un restaurant din K’theddion.

Acesta era un local mic, sărăcăcios, chiar lângă portul spaţial. Tuf terminase o farfurie cu rădăcini-afumate şi neoiarbă şi se relaxa cu al treilea litru de vin de ciuperci, când, deodată, Dax îşi înălţă capul de pe masă. Tuf tresări un pic, turnându-şi vin pe pantaloni, şi-şi plecă iute capul într-o parte, atât cât sticla mânuită de Kreen să se spargă de speteaza scaunului, în loc să-i nimerească ceafa. Sticla explodă, iar lichidul din ea — un lichior local, aromat — se răspândi de jur împrejur, udând scaunul, masa, pisica şi pe cei doi bărbaţi. Jaime Kreen, un tânăr blond, zvelt, cu ochii albaştri înceţoşaţi de băutură, rămase clipind prosteşte, ţinând recipientul spart în pumnul însângerat.

Haviland Tuf se ridică greoi în picioare, cu figura-i lungă, albă, netulburată. Se uită la cel care-l atacase, clipi, apoi se aplecă să-l ridice pe Dax, care era ud şi nefericit.

— Poţi să înţelegi asta, Dax? spuse el, cu vocea-i de bas profund. Avem aici de-a face cu un mister, deşi unul neconvenabil. De ce ne-a atacat acest străin bizar, mă întreb? Ai vreo idee?

Îl mângâie încet pe Dax, în timp ce-l lua în braţe, şi abia când pisica începu să toarcă se uită din nou la Jaime Kreen.

— Domnule, ar fi înţelept din partea dumneavoastră să daţi drumul fragmentelor acelei sticle. Am impresia că mâna vă e plină de cioburi şi de sânge, precum şi de acea băutură deosebit de vătămătoare, iar eu am îndoieli serioase că această combinaţie vă va îmbunătăţi sănătatea.

Năucitul Kreen păru să revină la viaţă. Buzele lui subţiri se strâmbară a furie, apoi tânărul zvârli sticla departe de el.

— Îţi baţi joc de mine, criminalule? zise el, cu o voce nedesluşită, ameninţătoare.

— Domnule, spuse Haviland Tuf — între timp, în restaurant se aşternuse o tăcere mormântală, ceilalţi clienţi rămăseseră liniştiţi, privind, iar proprietarul dispăruse; vocea lui Tuf putea fi auzită în orice colţ al încăperii — m-aş hazarda să afirm că titlul de criminal este mai potrivit pentru dumneavoastră decât pentru mine, dar poate că nu acesta-i lucrul important. Nu, nu-mi bat joc de dumneavoastră. Păreţi afectat. într-o asemenea condiţie, ar însemna o nebunie să-mi bat joc de dumneavoastră, iar eu nu am tendinţe spre nebunie.

Îl aşeză pe Dax înapoi pe masă şi scărpină cotoiul în spatele urechii.

— Îţi baţi joc de mine! mârâi Jaime Kreen. O să te lovesc! Haviland Tuf nu trădă vreo emoţie.

— N-o veţi face, domnule, deşi cred că intenţionaţi să mă atacaţi încă o dată. Nu aprob violenţa. Cu toate acestea, comportarea dumneavoastră plictisitoare mă pune în situaţia de a avea puţine variante de acţiune.

Spunând acestea, păşi iute înainte şi-l ridică pe Jaime Kreen mult deasupra podelei, înainte ca tânărul să poată reacţiona. Apoi, cu grijă, îi rupse ambele braţe.

Kreen ieşi palid şi clipind din întunericul ca de mormânt al închisorii kytheddene în strada luminată. Braţele îi erau prinse în bandaje. Tânărul arăta zăpăcit şi obosit.

Haviland tuf stătea la colţ, legănându-l pe Dax cu o mână şi mângâindu-l cu cealaltă. Se uită la Kreen, care se apropia.

— Dispoziţia dumneavoastră pare să se fi potolit oarecum, comentă el. Mai mult, acum sunteţi treaz.

— Tu! exclamă Kreen, părând mai zăpăcit ca înainte şi având figura atât de schimonosită încât ameninţa să se prăbuşească în ea însăşi. Să înţeleg că tu mi-ai cumpărat libertatea?

— Aţi ridicat o problemă interesantă, spuse Haviland Tuf. Am plătit, într-adevăr, o anumită sumă — două sute de standarzi, de fapt, dacă dorim să fim precişi — iar după această plată mi-aţi fost predat mie. Însă ar fi incorect să spun că v-am cumpărat libertatea. Esenţa problemei constă în faptul că nu sunteţi liber. Conform legilor kytlieddene, îmi aparţineţi, în calitate de servitor, iar astfel vă pot sili să munciţi după cum mi se va părea potrivit, până când vă veţi plăti datoria.

— Datoria?

— Am calculat după cum urmează, explică Haviland Tuf. Două sute de standarzi pentru suma pe care am plătit-o autorităţilor locale pentru a mă bucura de prezenţa dumneavoastră. O sută de standarzi pentru costumul meu, din bumbac lambereenez veritabil, pe care l-aţi deteriorat complet; patruzeci de standarzi pentru pagubele din cârciumă, pagube pe care le-am plătit pentru a împiedica proprietarul să vă reclame; şapte standarzi pentru deliciosul vin de ciuperci pe care n-am avut posibilitatea să-l beau. Vinul de ciuperci reprezintă o specialitate notorie a K’theddion-ului, iar acela făcea parte dintr-o recoltă deosebit de aleasă. Toate acestea totalizează trei sute patruzeci şi şapte de standarzi, pentru pagubele produse. În plus, atacul dumneavoastră absolut nemotivat ne-a adus, pe Dax şi pe mine, în centrul unei scene deosebit de neplăcute şi ne-a tulburat mult liniştea. Pentru aceasta, vă trec la socoteală încă cincizeci şi trei de standarzi adiţionali — ceea ce reprezintă o sumă generos de mică — pentru a aduce totalul general la cifra rotundă de patru sute de standarzi.

— O să te chinuieşti zdravăn pentru a scoate măcar a zecea parte din suma asta de la mine, vânzătorule de animale! chicoti Jaime Kreen răutăcios. N-am nici un fel de fonduri şi nu voi fi bun pentru vreo muncă. Braţele îmi sunt rupte, după cum ştii.

— Domnule, spuse Haviland Tuf, dacă aţi fi avut fonduri proprii de-o valoare semnificativă, v-aţi fi putut plăti singur amenda, în care caz asistenţa mea n-ar fi fost necesară. Şi, din moment ce eu însumi v-am rupt braţele, sunt conştient prea bine de condiţia în care vă aflaţi. Fiţi amabil şi nu mă plictisiţi cu declaraţii care nu conţin informaţii preţioase. În ciuda handicapului pe care-l aveţi, intenţionez să vă iau cu mine pe navă şi să vă pun la treabă, până când obligaţiile dumneavoastră vor fi achitate. Veniţi!

Haviland Tuf se întoarse şi făcu doi paşi pe stradă. Întrucât Kreen nu dădea semne că ar intenţiona să se mişte, Tuf se opri şi se întoarse spre el. Tânărul zâmbi:

— Dacă vrei să mă duci undeva, n-ai decât să mă cari! Tuf îl mângâie mecanic pe Dax.

— Eu nu am intenţia de a vă căra, spuse el, cu un ton lipsit de expresie. M-aţi obligat să vă ating o dată, iar acea experienţă a fost suficient de neplăcută, astfel încât nu am intenţia s-o repet. Dacă refuzaţi oferta de a mă urma, mă voi adresa autorităţilor şi voi închiria doi gardieni, pentru a vă transporta, la propriu, acolo unde doresc să fiţi. Plata lor va fi adăugată la datoria dumneavoastră. Alegerea vă aparţine.

Tuf se întoarse din nou şi se deplasă spre portul spaţial.

Devenind dintr-o dată docil, Jaime Kreen îl urmă mormăind.

Nava care-i aştepta în portul cosmic din K’theddion arăta destul de impresionantă în ochii lui Kreen. O ambarcaţiune străveche, cu aspect teribil, din metal negru, ruginit, cu aripi mici, zvelte, ale cărei dimensiuni erau doar pe jumătate din cele ale navelor comerciale moderne, pântecoase, care o înconjurau. Aşa cum păţeau practic toţi vizitatorii ocazionali ai lui Haviland Tuf, Kreen fu uluit (deşi nu recunoscu acest lucru) să descopere că Grifonul era doar o navetă şi că Arca aştepta sus, pe orbită.

Puntea pentru navete a Arcei era de două ori mai mare decât terenul de asolizare din portul cosmic din K’theddion, şi plină de nave: patru navete identice cu Grifonul; o navă de transport veche, în formă de picătură, caracteristică celor din Avalon, sprijinindu-se pe trei picioare curbate; un aparat militar, care părea defect; o barjă absurdă, din aur, cu ornamente baroce şi un tun primitiv, pentru harpoane, montat în vârful ei; două nave ce păreau a fi de origine străină având un aspect nedemn de încredere; alta ce părea a fi doar o placă mare, pătrată, cu un stâlp în centru.

— Colecţionezi nave spaţiale? întrebă Jaime Kreen, după ce Tuf trăsese la chei Grifonul, iar ei ieşiseră pe punte.

— Un concept interesant, replică Tuf. Dar neadevărat. Cele cinci navete de asolizare fac parte din Arca însăşi, iar vechea navă comercială am păstrat-o din motive sentimentale, pentru că a fost prima mea ambarcaţiune. Pe celelalte le-am procurat pe drum. Probabil că ar fi trebuit să curăţ puntea, la un moment dat, dar exista posibilitatea ca unele dintre navele acestea să aibă oarecare valoare comercială, de aceea m-am ferit s-o fac până acum. Voi acorda problemei ceva atenţie… Veniţi cu mine!

Trecură printr-o serie de camere de primire, coborâră prin mai multe coridoare până ajunseră într-un depozit de maşini, în care erau parcate, unul lângă altul, mai multe vehicule cu trei roţi. Haviland Tuf îl invită pe Kreen într-unui, îl aşeză pe Dax între ei, apoi conduse aparatul printr-un tunel ce părea că se întinde pe kilometri întregi şi în interiorul căruia răsuna ecoul. Din loc în loc erau înşirate bazine de sticlă, de mărimi şi forme diferite, pline cu lichide şi geluri. În unele bazine se mişcau nişte siluete întunecate, greoaie, aflate în saci transparenţi. Făpturile păreau că se uită la ei, în timp ce treceau… Kreen găsi această mişcare aparentă oarecum teribilă şi înspăimântătoare. Haviland Tuf nu o băgă în seamă. Nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, în timp ce conducea.

Tuf opri vehiculul într-o încăpere identică aceleia din care plecaseră, îl luă pe Dax în braţe şi-şi conduse prizonierul, prin alt coridor, într-o încăpere confortabilă, îngustă, prăfuită, plină până la refuz cu mobilă. Îi arătă lui Kreen un scaun şi-şi luă unul pentru el, aşezându-l pe Dax pe un al treilea, deoarece, când stătea aşezat, burta îl împiedica să-l ţină în poală.

— Acum, spuse Haviland Tuf, trebuie să discutăm.

Într-o anumită măsură, vastele dimensiuni ale navei pe care se afla îl subjugaseră pe Jaime Kreen; acum, însă, pe figura acestuia apăru un pic de ardoare.

— Nu avem despre ce discuta, zise el.

— Credeţi că nu? întrebă Haviland Tuf. Nu sunt de acord. Nu doar generozitatea sufletească m-a împins să vă salvez dintr-o captivitate deloc onorabilă. Mi-aţi oferit un mister, după cum i-am declarat lui Dax, atunci când ne-aţi atacat prima oară. Misterele îmi strică întotdeauna liniştea. Ca atare, doresc o oarecare clarificare.

Pe figura slabă a lui Jaime Kreen apăru o expresie precaută.

— De ce te-aş ajuta? Acuzaţiile tale false m-au vârât în puşcărie. M-ai cumpărat ca sclav. Şi mi-ai rupt braţele! Nu-ţi datorez nimic!

— Domnule, zise Haviland Tuf, privindu-şi mâinile mari, aşezate pe pântecele-i imens, am stabilit deja că îmi datoraţi patru sute de standarzi. Sunt pregătit să fiu rezonabil. Îmi veţi da o serie de răspunsuri. Pentru fiecare dintre ele, vă voi reduce un standard din suma pe care mi-o datoraţi.

— Un standard! Absurd! Orice ai vrea să cunoşti, valorează mai mult de atât! Zece standarzi pentru fiecare răspuns! Nici un bănuţ mai puţin!

— Vă asigur că, oricare ar fi informaţiile pe care le posedaţi, pentru mine nu valorează absolut nimic. Sunt mai mult curios. Sunt sclavul curiozităţii. E un defect al meu, unul pe care nu am putinţa de a-l corecta, unul de pe urma căruia vă aflaţi în situaţia de a obţine avantaje. Vă sfătuiesc însă să nu încercaţi să mă stoarceţi prea mult. Refuz să mă las şantajat. Doi standarzi.

— Nouă, răspunse Kreen.

— Trei, şi nu voi merge mai departe. Îmi pierd răbdarea. Chipul lui Tuf nu dezvăluia nici o emoţie.

— Opt, zise Kreen. Nu încerca să mă trişezi!

Haviland Tuf rămase tăcut. Şi nemişcat, cu excepţia ochilor, care-l urmăreau pe Dax. Cotoiul mare, negru, căscă şi se scărpină. După cinci minute de tăcere, Kreen zise:

— Şase standarzi… e o nimica toată. Cunosc o grămadă de lucruri importante, lucruri pe care Moise ar vrea să le ştie, Şase!

Haviland Tuf nu scoase o vorbă. Minutele treceau.

— Cinci, reluă Kreen, înjurând. Haviland Tuf nu răspunse.

— Bine, mârâi tânărul, într-un târziu. Trei standarzi. Eşti trişor şi tâlhar, nu numai criminal. N-ai pic de etică.

— Voi ignora bombasticismul dumneavoastră, declară Haviland Tuf. Trei standarzi e suma agreată, deci. O bănuială subită m-a cuprins: că veţi încerca să daţi răspunsuri evazive sau confuze, astfel încât să fiu silit să pun mai multe întrebări pentru a elucida o mică particulă de informaţie. Vă avertizez că nu voi accepta asemenea nonsensuri, ia fel cum nu voi tolera nici o înşelătorie. Pentru fiecare minciună pe care veţi încerca să mi-o spuneţi, voi adăuga zece standarzi suplimentari la datoria dumneavoastră.

Kreen izbucni în râs.

— N-am intenţia să mint, Tuf. Dar, chiar dacă aş face-o, cum ai putea să ştii? Nu-s chiar atât de transparent!

Haviland Tuf îşi permise un zâmbet, un zâmbet subţire, din vârful buzelor, care-i atinse faţa în treacăt şi dispăru imediat.

— Domnule, vă asigur că voi şti de îndată. Dax îmi va comunica, exact în aceeaşi manieră în care mi-a spus cât de mult veţi reduce cererea absurdă de zece standarzi, aşa cum m-a avertizat de laşul atac al dumneavoastră de pe K’theddion. Dax este o felină, domnule, nu mă îndoiesc că vă daţi seama până şi dumneavoastră de acest lucru. Toate felinele au, cel puţin parţial, însuşiri paranormale, după cum a putut constata omenirea de-a lungul istoriei, iar Dax este produsul final al unor generaţii întregi de încrucişări şi manipulări genetice, care l-au înzestrat cu măreaţa putere ce reprezintă caracteristica lui. Aşadar, ne veţi economisi o mulţime de timp şi efort dacă veţi da răspunsuri complete, oneste. Deşi talentele lui Dax nu-s suficient de sofisticate pentru a extrage concepte dificile, abstracte, din mintea dumneavoastră, vă asigur că el îmi poate spune uşor dacă minţiţi sau dacă îmi ascundeţi ceva. Deci, având toate acestea în minte, putem începe?

Jaime Kreen se zgâi veninos, la cotoiul uriaş. Dax căscă din nou.

— Dă-i drumul! mormăi el, ursuz.

— Mai întâi, începu Tuf, există misterul atacului dumneavoastră. Eu nu vă cunosc, domnule. Îmi sunteţi cu desăvârşire străin. Eu sunt un simplu neguţător, iar serviciile mele aduc beneficii tuturor celor care mă angajează. Eu nu v-am ofensat în nici un fel. Şi totuşi, m-aţi atacat. Acest lucru ridică mai multe probleme. De ce? Care a fost motivul acţiunii? Mă cunoaşteţi de undeva? V-am ofensat prin vreo acţiune pe care am uitat-o între timp?

— Asta-i o singură întrebare sau patru? se interesă Kreen. Haviland Tuf îşi încrucişă din nou mâinile pe burtă.

— Doar o orientare, domnule. Să începem cu această întrebare: mă cunoaşteţi?

— Nu, răspunse Kreen. Am auzit de tine, aşadar te ştiu după reputaţie. Tu şi Arca ta sunteţi unici şi foarte celebri, Tuf. Şi te-am recunoscut foarte uşor, când am trecut pe lângă tine din întâmplare, în restaurantul acela kytheddenean mărunt. Giganţii solizi, fără păr, cu piele albă, nu-s nemaipomenit de răspândiţi.

— Trei standarzi, zise Tuf. Nu voi ţine seama nici de insultele, nici de măgulirile dumneavoastră. Deci, nu mă cunoşteaţi. De ce m-aţi atacat?

— Eram beat.

— Insuficient. Adevărat că eraţi beat. Dar existau şi alţi clienţi în local, oricare dintre ei fiind dispus să vă stea la dispoziţie, dacă aţi fi căutat doar o simplă încăierare. Nu asta căutaţi. M-aţi ales pe mine, dintre toţi ceilalţi. De ce?

— Nu-mi placi. După criteriile mele, eşti un criminal.

— Criteriile sunt variate, bineînţeles, replică Haviland Tuf. Pe anumite planete, mărimea mea ar reprezenta o crimă. Pe altele, faptul că dumneavoastră purtaţi cizme făcute din piele de vacă ar fi fost pedepsit printr-o detenţie îndelungată. Deci, în acest sens, amândoi am putea fi consideraţi criminali. Dar sentimentul meu este că ar fi nedrept să judeci un om după orice legi, în afară de cele ale culturii în care a trăit sau în care s-a mutat. În acest sens, eu nu sunt un criminal, iar răspunsul dumneavoastră este încă insuficient. Explicaţi-mi motivul pentru care nu mă agreaţi. De ce crime mă acuzaţi?

— Sunt un caritan, zise Kreen, apoi oftă. Poate ar trebui să spun că am fost un caritan. De fapt, am fost un administrator, deşi doar de gradul şase. Moise mi-a distrus cariera. Te învinovăţesc de crima de a-l fi ajutat pe Moise. E un lucru bine cunoscut. Nu mă plictisi cu negaţiile tale.

Haviland Tuf se uită spre Dax.

— Păreţi a spune adevărul, iar răspunsul dumneavoastră conţine o cantitate rezonabilă de informaţie, deşi ridică suficient de multe alte întrebări şi-i departe de a fi limpede. Cu toate acestea, vă voi face o favoare şi voi considera că-i un răspuns. Şase standarzi, deci. Iar următoarea mea întrebare va fi una simplă: cine-i Moise şi ce este un caritan?

Jaime Kreen îl privi neîncrezător.

— Vrei să-mi dăruieşti şase standarzi? Nu te preface, Tuf! Nu mă las fraierit! Ştii cine-i Moise!

— Într-adevăr ştiu, într-o anumită măsură, replică Tuf. Moise este o figură mitică, asociată diferitelor religii ortodoxe creştine, o persoană despre care se presupune că ar fi trăit pe Vechiul Pământ, în trecutul foarte îndepărtat. Cred că este oarecum asociat sau înrudit cu Noe, cel de la care îşi trage numele Arca mea. Moise şi Noe erau, probabil, fraţi. Detaliile îmi scapă. Oricum, amândoi s-au numărat printre practicanţii timpurii ai războiului ecologic, un domeniu cu care sunt destul de familiarizat. Deci, într-un fel, ştiu cine este Moise. Totuşi, acel Moise a murit de o perioadă suficient de îndelungată, aşa că e puţin probabil ca el să vă fi distrus cariera, şi cu atât mai puţin probabil să-i pese de vreo informaţie pe care aţi binevoi a mi-o transmite. În consecinţă, trebuie să deduc că vă referiţi la un alt Moise, unul pe care nu-l cunosc. Aceasta, domnule, reprezenta esenţa întrebării mele.

— În regulă, zise Kreen. Dacă insişti să te prefaci neştiutor, voi participa la jocul tău idiot. Un caritan este un cetăţean de pe Caritate, după cum ştii prea bine. Moise, care şi-a ales singur acest nume, e un demagog religios care conduce Sfânta Restaurare Altruistă. Cu ajutorul tău, el a condus o campanie devastatoare, de război ecologic, împotriva Oraşului Speranţei, singura noastră arcologie mare, centrul vieţii caritane.

— Doisprezece standarzi, spuse Tuf. Explicaţi mai departe. Kreen oftă şi se foi pe scaun.

— Sfinţii Altruişti au fost coloniştii iniţiali ai Carităţii, cu secole în urmă. Ei îşi părăsiseră planeta de origine pentru că susceptibilitatea lor religioasă fusese jignită de tehnologia avansată de acolo. Biserica Sfântului Altruism propovăduieşte ideea conform căreia izbăvirea se obţine trăind o viaţă simplă, apropiată de natură, prin suferinţă şi autosacrificare. Aşadar, altruiştii au venit pe o planetă nouă şi au suferit, s-au sacrificat şi au murit foarte fericiţi, timp de vreo sută de ani. Apoi, spre nenorocul lor, a venit un al doilea val de colonişti. Aceştia din urmă au construit arcologia numită Oraşul Speranţei, au lucrat pământul cu maşini avansate, robotizate, au deschis un port spaţial şi, în general, au păcătuit faţă de Dumnezeu. Mai rău, după câţiva ani, copiii altruiştilor au început să dezerteze, în cârduri, către oraş, pentru a se bucura un pic de viaţă. După două generaţii, n-a rămas nimic din altruişti, cu excepţia câtorva bătrâni. Atunci a apărut Moise, conducând mişcarea pe care a numit-o Restaurare. S-a dus în Oraşul Speranţei, a înfruntat Consiliul Administratorilor şi a cerut ca poporul său să fie lăsat să plece. Administratorii i-au explicat că oamenii nu voiau să plece. Moise nu s-a lăsat impresionat. A spus că, dacă nu-i îndeplinim dorinţa, dacă nu închidem portul spaţial şi nu dezmembrăm Oraşul Speranţei, pentru a trăi alături de Dumnezeu, va aduce plăgile peste noi.

— Interesant, zise Haviland Tuf. Continuaţi.

— Sunt banii tăi, comentă Jaime Kreen. Ei bine, administratorii l-au dat afară în şuturi pe Moise şi toată lumea s-a distrat de minune. Totuşi, am făcut unele verificări, ca măsură de siguranţă. Auziserăm cu toţii poveştile străvechi de groază despre războiul biologic, dar consideram secretele acelea uitate de mult. Calculatoarele noastre au confirmat această părere. Tehnicile de donare şi manipulare genetică, cele pe care le folosiseră Imperialii Pământului, supravieţuiseră doar pe o mână de planete dispersate, iar cea mai apropiată se afla la o distanţă de vreo şapte ani de noi, călătorind cu viteză supraluminică.

— Înţeleg, zise Haviland Tuf. Însă nu-i nici o îndoială că aţi aflat, de asemenea, despre navele de germinare ale dispărutului Corp de Ingineri Ecologi ai Imperiului Federal.

— Am auzit, zâmbi morocănos Kreen. Dispăruseră toate, distruse, pierdute sau defectate cu secole în urmă, deci n-aveam de ce să ne îngrijorăm din cauza lor. În cele din urmă, însă, am aflat că lucrurile stau altfel, de la căpitanul unei nave comerciale care asolizase în Portul Credinţei. Zvonurile circulă, Tuf, chiar din stea în stea. Faima te-a precedat şi te-a condamnat. Căpitanul ne-a povestit totul despre tine, despre tine şi Arca aceasta pe care ai găsit-o din întâmplare şi pe care o foloseşti ca să-ţi umpli buzunarele cu standarzi şi burta cu straturi de grăsime! Alte echipaje, de pe alte planete, au confirmat existenţa ta, precum şi faptul că deţii controlul asupra unei nave de germinare a CIE, aflată încă în stare de funcţionare. Dar n-am ştiut că te-ai asociat cu Moise, până n-au început plăgile.

Un singur rid subţire apăru pe fruntea masivă, albă ca fildeşul, a lui Haviland Tuf, apoi dispăru imediat.

— Încep să înţeleg acuzaţiile dumneavoastră, zise el, ridicându-se cu o mişcare lentă, greoaie, care semăna aproape cu aceea a unui talaz, după care rămase înălţat deasupra lui Jaime Kreen. Vă voi acorda cincisprezece standarzi.

Tânărul scoase un zgomot vulgar.

— Doar trei standarzi pentru toată povestea?! Tuf, tu…

— Douăzeci de standarzi, fie, chiar dacă o fac numai pentru a vă potoli şi pentru a restaura oarecare linişte pe Arcă. Am o fire binevoitoare. Datoria dumneavoastră este acum de trei sute optzeci de standarzi. Vă voi pune încă o întrebare şi vă voi oferi posibilitatea de a reduce datoria la trei sute şaptezeci şi şapte.

— Dă-i drumul!

— Care sunt coordonatele planetei dumneavoastră — Caritate?

Caritate nu se afla teribil de departe de K’theddion, ca distanţă interstelară, iar călătoria până acolo dura doar trei săptămâni standard. Pentru Jaime Kreen, aceste săptămâni au reprezentat un interval în care nu-şi văzuse capul de treabă. În timp ce Arca înghiţea, în tăcere, anii-lumină, Kreen lucra. Praful se acumulase, de secole, în unele dintre coridoarele mai puţin folosite. Haviland Tuf îi dăduse lui Kreen un târn şi-i spusese să cureţe.

Kreen refuzase, pomenind de braţele lui fracturate, o scuză mai mult decât suficientă. Haviland Tuf îi administrase un calmant, apoi îl închisese în bazinul de cronourzeală al Arcei, în care aceleaşi energii uriaşe care urzeau pânza cosmosului puteau fi folosite pentru a face lucruri bizare timpului. Era cel de pe urmă şi cel mai mare secret al Imperialilor Pământului, susţinea Tuf. Fusese pierdut, practic, în restul Universului, cu excepţia acelui loc. Îl utiliza pentru a aduce clonele la maturitate deplină în câteva zile. Acum îl folosise pentru a-l îmbătrâni pe Jaime Kreen, reuşind în acest fel să-i vindece, în câteva ore, braţele rupte.

Cu braţele proaspăt reparate, Kreen se apucase de măturat, pentru un salariu de cinci standarzi pe oră.

Măturase kilometri de coridoare, mai multe încăperi decât putea număra, tot felul de cuşti goale în care se strânsese şi altceva decât praf. Mătura până îl dureau braţele, iar când nu avea târnul în mână, Haviland Tuf îi găsea alte lucruri de făcut. În timpul mesei, Kreen făcea pe majordomul, aducându-i lui Tuf urcioare de cositor cu bere neagră sau farfurii umplute cu legume înăbuşite. Tuf le accepta impasibil, stând în fotoliul — pe care-l umplea complet — în care obişnuia să se odihnească şi să citească. Kreen era obligat să-l servească şi pe Dax, uneori de trei, patru ori la fiecare masă, deoarece cotoiul imens era un mâncăcios mofturos, iar Tuf insistase ca preferinţele acestuia să fie satisfăcute. Numai după ce Dax se îndestula, Jaime Kreen avea şi el permisiunea de a se ocupa de propriul prânz.

Odată, tânărul fusese pus să facă o reparaţie minoră, pe care maşinăria Arcei, din vreun motiv oarecare, nu era capabilă s-o execute. Dar efectuase treaba atât de rău, încât Haviland Tuf îl scutise imediat de viitoare sarcini de acest fel.

— Blamul mi se cuvine în întregime mie, domnule, spusese Tuf, când avusese loc întâmplarea. Am uitat să-mi reamintesc că sunteţi, prin pregătire, un birocrat, adică, practic, bun de nimic.

În pofida faptului că tânărul trudea din greu, datoria lui se reducea cu o încetineală chinuitoare, iar uneori nu se reducea deloc. Kreen descoperise foarte repede că Haviland Tuf nu dădea nimic pe gratis. Pentru că-i îngrijise braţele fracturate, Tuf 11 taxase cu o sută de standarzi, pentru servicii medicale, sumă care se adăugase la obligaţiile sale. De asemenea, îl credita cu un standard pe zi pentru aer, cu o zecime de standard pentru fiecare litru de apă, cu o jumătate de standard pentru un urcior cu bere. Mesele erau destul de ieftine: doar doi standarzi fiecare, pentru felul de bază. Dar felul de bază se dovedea a fi un terci gros, fără gust, de fiecare dată când Kreen nu dorea să plătească preţuri mai mari pentru tocana gustoasă de legume care îi plăcea în mod deosebit lui Tuf. Ar fi fost dispus să plătească şi mai mult pentru carne, dar Tuf refuzase să-i furnizeze aşa ceva. În singura ocazie în care îi ceruse lui Tuf să-i cloneze o friptură, neguţătorul se mulţumise să-l privească şi să spună:

— Noi nu mâncăm carne de animal aici!

Apoi îşi văzuse de drum, imperturbabil, ca de obicei.

În timpul primei zile petrecute pe Arcă, Jaime Kreen îl întrebase pe Haviland Tuf unde se afla toaleta. Tuf îl taxase cu trei standarzi pentru răspuns şi cu o zecime de standard suplimentară pentru folosirea instalaţiei.

Din timp în timp, Kreen se gândea la crimă. Dar, chiar şi în momentele în care era cel mai decis să ucidă, atunci când se îmbăta ca un porc, ideea nu i se părea realizabilă. Dax era întotdeauna unde se afla Tuf, hoinărind pe coridoare alături de gigant sau stând senin în braţele acestuia, iar Kreen era sigur că gazda lui mai avea şi alţi aliaţi. Îi zărise în timpul călătoriilor sale prin navă — siluete negre, cu aripi, care se roteau pe deasupra capului său în camerele cele mai întunecoase, umbre fugare care se strecurau înapoi printre maşini când le privea. Nu le văzuse niciodată limpede, dar era convins că le-ar fi văzut pe toate prea bine dacă l-ar fi atacat pe Haviland Tuf.

De aceea, sperând să-şi reducă datoria ceva mai repede, se apucase de jocuri de noroc.

Probabil că nu era cel mai înţelept mod de a acţiona, dar Jaime Kreen avea oarecare slăbiciune pentru jocurile de noroc. Prin urmare, în fiecare noapte, pierdea ore în şir cu un joc ridicol, care-i plăcea lui Tuf, aruncând zaruri şi mutând pioni în jurul unei acumulări imaginare de stele, cumpărând, vânzând şi schimbând planete, construind oraşe şi arcologii, supunându-l pe celălalt călător stelar la tot felul de taxe de asolizare şi impozite. Din nefericire, Tuf era mult mai priceput decât el la joc şi termina, de obicei, prin a câştiga înapoi o porţie zdravănă a salariului pe care i-l plătise în timpul zilei.

Cu excepţia momentelor petrecute la masa de joc, Haviland Tuf îi vorbea rareori lui Kreen, şi atunci numai despre sarcinile pe care le avea de îndeplinit şi despre plăţile pe care şi le făceau unul altuia. Oricare ar fi fost intenţiile sale privind planeta Caritate, nu i le comunicase, iar Kreen nu intenţiona să-l întrebe, din moment ce orice răspuns adăuga trei standarzi la datoria lui. Iar Tuf nu punea nici o întrebare care ar fi putut să-i dea vreo indicaţie. Şi continua obiceiurile sale solitare, lucra singur în diferite camere de clonare şi în laboratoarele Arcei, citea cărţi străvechi, prăfuite, în limbi pe care Kreen nu le înţelegea, şi discuta îndelung cu Dax.

Acest mod de viaţă dură până în ziua în care intrară pe orbită în jurul Carităţii, iar Haviland Tuf îl convocă pe Kreen în camera de comunicaţii.

Camera de comunicaţii era lungă şi îngustă, iar de-a lungul pereţilor se aflau înşirate ecranele întunecate ale monitoarelor, precum şi console sclipind uşor. Haviland Tuf stătea în faţa unui asemenea ecran negru, cu Dax pe genunchi, când intră Kreen. Se răsuci auzind sunetul uşii ce se închidea.

— Am încercat să deschid canalele de comunicaţii cu Oraşul Speranţei, zise el. Priviţi!

Atinse un buton de pe consolă, pentru redarea înregistrării.

În timp ce Jaime Kreen se instală pe un scaun gol, lumina se aprinse pe ecranul din faţa lui Tuf, iar liniile de pe el se îmbinară, alcătuind figura lui Moise, un bărbat spre sfârşitul vârstei mijlocii, cu trăsături regulate, aproape frumoase, cu păr rar, castaniu-cenuşiu, şi ochi căprui, plini de-o blândeţe înşelătoare.

— Şterge-o, navă stelară! spuse vocea înregistrată a conducătorului altruiştilor, pe un ton profund, amabil, chiar dacă vorbele erau aspre. Portul Credinţei este închis, iar Caritate se află sub o nouă conducere. Poporul de pe această planetă nu vrea să facă negoţ cu păcătoşii şi nu are nevoie de obiectele pierzaniei pe care le aduci. Lasă-ne în pace!

Ridică mâna într-un gest care putea însemna binecuvântare, dar care putea însemna, la fel de bine, stai. Apoi imaginea se şterse de pe ecran.

— Deci, a câştigat, spuse Jaime Kreen, cu o voce obosită.

— Aşa pare a fi situaţia, zise Haviland Tuf, scărpinându-l pe Dax după ureche şi mângâindu-l. În prezent, datoria dumneavoastră către mine se ridică la două sute optzeci şi patru de standarzi, domnule.

— Da, mormăi Kreen, bănuitor. Şi ce-i cu asta?

— Aş dori să executaţi o misiune pentru mine. Veţi coborî în secret pe suprafaţa planetei, veţi localiza foştii conducători ai Consiliului Administratorilor şi-i veţi aduce aici, pentru o discuţie. În schimb, vă voi scădea cincizeci de standarzi din datoria dumneavoastră actuală.

Jaime Kreen izbucni în râs.

— Nu fi ridicol, Tuf. Suma este absurd de mică pentru o misiune atât de periculoasă. Iar eu nu m-aş angaja într-o asemenea aventură chiar dacă mi-ai face o ofertă corectă… lucru pe care sunt sigur că nu-l vei face. Ceva în genul de a-mi anula întreaga datorie şi de a-mi plăti, în afară de asta, două sute de standarzi.

Haviland Tuf îl mângâie pe Dax.

— Acest bărbat Jaime Kreen ne consideră nişte proşti absoluţi, zise el pisicii. În momentul următor, bănuiesc că va cere chiar Arca, ba poate va pretinde şi una, două planete mai mici. Nu are simţul proporţiilor.

Dax scoase un tors scurt, care putea sau nu să însemne ceva. Tuf se uită din nou la tânăr.

— Am o stare de spirit deosebit de generoasă şi vă voi permite să profitaţi de mine în această ocazie unică. O sută de standarzi, domnule. De două ori cât merită această sarcină măruntă.

— Aiurea! replică Kreen. Sunt convins că Dax îţi spune ce cred despre oferta ta. Planul tău e o prostie. N-am idee dacă membrii Consiliului mai sunt în viaţă sau au murit, dacă pot fi găsiţi în Oraşul Speranţei sau în altă parte, dacă-s liberi sau în închisoare. Nu mă aştept să coopereze cu mine, dacă apar aducând o convocare din partea ta, cel pe care-l ştim ca fiind aliat cu Moise. Iar dacă Moise mă capturează, îmi voi petrece restul vieţii scurmând după napi. Şi după toate probabilităţile, voi fi capturat. Unde intenţionezi să asolizez? Probabil că Moise a pus un dispozitiv cu o înregistrare pentru a răspunde navelor care se apropie, dar pot să pun pariu că a postat paznici în jurul Portului Credinţei. Gândeşte-te la riscuri, Tuf! Nu accept un asemenea risc decât în schimbul anulării datoriei mele! Toată! Nici un standard mai puţin, auzi? strigă el, încrucişându-şi braţele la piept, cu un gest de încăpăţânare. Spune-i, Dax! Ştii că-s de neînduplecat!

Trăsăturile albe ca fildeşul ale lui Haviland Tuf rămaseră impasibile, dar de pe buze îi scăpă un oftat uşor.

— Sunteţi cu adevărat un om crud, domnule. Mă faceţi să regret ziua în care, din neglijenţă, v-am povestit că Dax este mai mult decât o felină obişnuită. Privaţi un bătrân de singurul lui instrument tranzacţional folositor şi-l escrocaţi fără milă cu această atitudine inflexibilă, arogantă. Iar eu n-am altă soluţie decât să cedez. Două sute optzeci şi patru de standarzi, deci. Aşa rămâne stabilit.

— În cele din urmă ai devenit rezonabil, rânji celălalt. Bine. Voi lua Grifonul…

— Domnule, zise Haviland Tuf, nu veţi face asta. Veţi lua nava comercială pe care aţi remarcat-o pe puntea navetelor, Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime, nava cu care mi-am început cariera, cu mulţi ani în urmă.

— Aia? Nici vorbă, Tuf! Se vede de la o poştă că e stricată. Trebuie să fac o asolizare dificilă, în vreo zonă pustie, şi insist să am un aparat capabil să reziste la un pic de tratament dur. Îmi dai Grifonul sau una dintre celelalte navete!

— Dax, vorbi din nou Tuf către motanul ce stătea liniştit, mi-e teamă pentru soarta noastră. Ne aflăm închişi, într-un spaţiu strâmt, împreună cu un idiot congenital, un om fără etică, fără afabilitate sau comprehensiune. Trebuie să explic orice ramificaţie evidentă a unei sarcini copilăresc de simple!

— Ce?

— Domnule, Grifonul este o navetă. Unică prin formă, incapabilă de călătorii interstelare. Dacă veţi fi prins asolizând cu o asemenea navă, chiar şi o persoană cu o înzestrare intelectuală mai mică decât a dumneavoastră va putea deduce că o navă mai mare, precum Arca, a rămas pe orbită, ţinând cont de faptul că, de obicei, navetele au nevoie de ceva între care să facă naveta, şi rareori se materializează din vidul cosmic. În schimb, Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime este un model comun din seria navelor produse în Avalon, cu posibilităţi de propulsare complete, deşi disfuncţionale în momentul acesta. Înţelegeţi fondul problemei, domnule? Aţi surprins diferenţa esenţială dintre cele două aparate?

— Da, Tuf. Dar, din moment ce n-am intenţia să mă las capturat, diferenţa rămâne doar teoretică. Totuşi, îmi placi. Pentru cincizeci de standarzi în plus faţă de datoria mea, consimt să folosesc Cornul abundenţei.

Haviland Tuf nu spuse nimic.

Jaime Kreen dădu semne de nelinişte.

— Dax îţi spune că voi accepta propunerea ta, dacă vei aştepta, nu? Ei bine, se înşală! Nu mai poţi să mă fraiereşti în felul ăsta, pricepi? adăugă el, încrucişându-şi braţele şi mai strâns. Sunt o stâncă. Sunt din oţel. Sunt diamant în hotărârea mea!

Haviland Tuf îi mângâie pe Dax şi nu scoase o vorbă.

— Aşteaptă cât îţi place, Tuf, continuă tânărul. De data asta, te voi păcăli! Pot şi eu să aştept. Vom aştepta împreună. Şi nu voi ceda niciodată. Niciodată. Niciodată. NICIODATĂ!

Când, după o săptămână şi jumătate, Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime se întoarse de pe suprafaţa planetei Caritate, Jaime Kreen era însoţit de trei persoane, foşti administratori de frunte ai Oraşului Speranţei. Rej Laithor era o femeie în vârstă, cu o figură colţuroasă şi cu păr cenuşiu ca oţelul, fosta preşedintă a Consiliului. După victoria lui Moise, fusese nevoită să se recalifice ca lucrătoare la roata de tors. Ea era însoţită de o femeie mai tânără şi de un bărbat solid, care lăsa impresia că odinioară fusese foarte gras, deşi acum pielea îi atârna pe faţă în falduri largi, galbene.

Haviland Tuf îi primi într-o cameră pentru conferinţe. Când Kreen îi conduse pe caritani înăuntru, el stătea în capul mesei, ţinându-şi mâinile încrucişate în faţă, iar Dax zăcea încolăcit pe metalul lustruit.

— Sunt încântat că aţi putut veni, spuse el, după ce administratorii se aşezară. Totuşi păreţi ostili şi regret acest lucru. Voi începe prin a vă asigura că n-am jucat nici un rol în vicisitudinile voastre.

— L-am interogat pe Kreen, după ce ne-a găsit, pufni Rej Laithor, şi el mi-a pomenit despre pretenţiile tale de nevinovăţie. Nu cred în ele mai mult decât crede el. Oraşul nostru, modul nostru de viaţă au fost distruse prin război ecologic, prin plăgile pe care acel Moise Ie-a abătut asupra noastră. Calculatoarele noastre ne-au spus că doar tu şi această navă sunteţi capabili să purtaţi un asemenea război.

— Într-adevăr, zise Haviland Tuf. V-aş sugera atunci să vă gândiţi să vă reprogramaţi calculatoarele, dacă fac frecvent asemenea erori.

— Nu mai avem calculatoare, spuse bărbatul pe un ton jalnic. Am fost şeful programatorilor şi mă simt ofensat de ideea că n-aş fi capabil!

— Eşti incapabil, Rikken, altfel n-ai fi lăsat păduchii să infesteze sistemul! îl repezi Rej Laithor. Asta, oricum, nu-l face mai puţin vinovat pe Tuf. Erau păduchii lui.

— Nu deţin monopolul păduchilor, declară, calm, Tuf, după care ridică o mână. Trebuie să curmăm această pălăvrăgeală, fiindcă nu ne duce nicăieri. Ar fi mai indicat să discutăm despre trista poveste şi despre starea neplăcută a Oraşului Speranţei, despre Moise şi plăgi. Poate aţi auzit de Moise cel original, Moise de pe Vechiul Pământ, cel care a fost luat drept model de vrăjmaşul vostru. Acel străvechi Moise nu avea nici o navă de germinare, nici un fel de ustensile pentru război biologic. În schimb, avea un dumnezeu, care s-a dovedit la fel de eficient. Poporul lui era ţinut în captivitate. Pentru a-l elibera, a trimis zece plăgi asupra inamicilor săi. A urmat Moise al vostru acelaşi model?

— Nu-i răspundeţi pe gratis! exclamă Jaime Kreen, din locul în care se afla, rezemat de uşă.

Rej Laithor îl privi de parcă ar fi fost nebun.

— Am consultat povestea originală despre Moise, spuse ea, întorcându-se spre Tuf. De îndată ce au apărut plăgile, am vrut să ştim la ce să ne aşteptăm. Acest Moise a folosit aceleaşi plăgi ca şi cel adevărat, dar a modificat un pic ordinea lor. Şi am avut parte doar de sase, pentru că în momentul acela Consiliul a cedat în faţa cererilor altruiştilor, a închis Portul Credinţei şi a evacuat Oraşul Speranţei. Uită-te la ele! exclamă ea, ridicându-şi mâinile. Priveşte băşicile, priveşte bătăturile astea! Ne-a împrăştiat pe toţi prin sate altruistice împuţite, să trăim ca nişte primitivi! Ne-a silit să răbdăm de foame! E nebun!

— Prima oară, Moise a transformat apele fluviului în sânge, spuse Haviland Tuf.

— A fost dezgustător, interveni femeia cea tânără. Toată apa din arcologie, din bazinele de înot, de la robinete… Dădeai drumul la duş sau intrai în cadă şi, deodată, te trezeai acoperit de sânge. Până şi toaletele erau pline cu sânge.

— Nu era sânge adevărat, adăugă Jaime Kreen. Am făcut analize. În rezervoarele oraşului fusese aruncată o otravă organică. Dar, orice ar fi fost, transformase apa în ceva dens, roşu, de nebăut. Cum ai făcut asta, Tuf?

Haviland Tuf ignoră întrebarea şi continuă enumerarea:

— A doua plagă a fost cea a broaştelor.

— Au apărut în bazinele noastre de drojdii şi în întregul sector hidroponic, zise Kreen. Eu eram administratorul supraveghetor. Chestia asta mi-a venit de hac. Broaştele blocau maşinile cu trupurile lor, mureau, putrezeau şi stricau mâncarea. Laithor s-a grăbit să mă concedieze, când n-am mai putut să fac faţă — de parcă ar fi fost vina mea! rânji el către fosta lui şefă. Cel puţin nu m-am chinuit în robia lui Moise! Am plecat spre K’theddion când acest lucru mai era posibil.

— A treia, continuă Haviland Tuf, a fost plaga păduchilor.

— Pretutindeni…, mormăi fostul obez. Erau pretutindeni. Fireşte, nu puteau trăi în interiorul sistemului, aşa că au murit, dar a fost destul de rău. Sistemul s-a blocat. Păduchii au pătruns înăuntru. Toată lumea avea. Oricât te-ai fi spălat, nu exista nici o şansă să scapi de ei.

— A patra a fost plaga muştelor.

Caritanii se posomorâră şi nu spuseră nimic.

— A cincea oară, enumeră mai departe Haviland Tuf, Moise a declanşat o epizootie care a ucis vitele duşmanilor.

— A sărit peste epizootie, zise Rej Laithor. Aveam turme pe câmpie, dar am pus paznici în jurul lor, precum şi în pivniţele în care se aflau animalele-pentru-carne. Îl aşteptam. Nu s-a întâmplat nimic. A sărit şi peste bube, slavă bunătăţii, şi peste grindină. Mi-ar fi plăcut să-l văd producând grindină în arcologie. A trecut direct la lăcuste.

— Bineînţeles, comentă Haviland Tuf. A opta plagă. Acele lăcuste au mâncat tot ce aveaţi pe câmpuri?

— Lăcustele nu s-au atins de câmpuri. Au apărut în interiorul oraşului, în compartimentele închise, cu rezervele de grâu. Surplusul strâns în trei ani a dispărut peste noapte.

— A noua plagă, zise Haviland Tuf, a fost întunericul însuşi.

— Îmi pare bine că pe asta am pierdut-o, declară Jaime Kreen.

— Toate luminile din oraş s-au stins, povesti Rej Laithor. Echipa noastră de intervenţie trebuia să-şi croiască drum printre mormane de muşte moarte şi lăcuste vii, scărpinându-se din cauza păduchilor. N-avea nici un rost. Oamenii plecau deja cu miile. Am ordonat ca oraşul să fie abandonat de îndată ce a devenit limpede că până şi staţiile secundare de energie erau pline de insecte. După aceea, totul a mers foarte repede. O săptămână mai târziu, locuiam într-o cabană neîncălzită din Munţii Muncii Cinstite, învăţând să folosesc o roată de tors, încheie ea cu voce stridentă.

— Soarta dumneavoastră a fost una extrem de tristă, încuviinţă Haviland Tuf, cu acelaşi ton neutru. Dar nu trebuie să disperaţi. Când am aflat de la Jaime Kreen de chinurile pe care le înduraţi, am decis imediat să vă ajut. Iar acum sunt aici.

— Să ne ajuţi? întrebă Rej Laithor neîncrezătoare.

— Voi recâştiga pentru dumneavoastră Oraşul Speranţei, afirmă Haviland Tuf. Îi voi doborî pe Moise şi Restaurarea Sfântului Altruism. Vă voi elibera de roata de tors şi vă voi reda vocecodorul.

Tânăra şi fostul grăsan radiau. Rej Laithor continuă să rămână încruntată.

— De ce?

— Rej Laithor mă întreabă de ce, vorbi Haviland Tuf către Dax, mângâindu-i uşor blana. Motivele mele trezesc întotdeauna suspiciuni. Oamenii din această eră modernă, dificilă, nu mai au încredere, Dax, se văită el, apoi se uită la administratoarea-şefă. Vă voi ajuta pentru că situaţia de pe Caritate mă impresionează, pentru că poporul vostru suferă cu adevărat. Moise nu-i un altruist veritabil, ştim amândoi, dar asta nu înseamnă că impulsul către autosacrificiu şi bunăvoinţă a dispărut în omenire. Îl deplâng pe Moise, resping metodele sale şi folosirea de către el a unor insecte şi animale inocente, într-o maniera nenaturală, pentru a-şi impune voinţa unor tovarăşi fiinţe umane. Toate aceste motive vă sunt suficiente, Rej Laithor? Dacă nu, spuneţi-mi, iar eu îmi voi lua Arca şi voi pleca.

— Nu, spuse ea. Nu, nu face aşa ceva! Acceptăm. Eu accept, în numele Oraşului Speranţei. Dacă reuşeşti, îţi vom construi o statuie pe care o vom aşeza în vârful oraşului, pentru a fi văzută de la mulţi kilometri.

— Păsările în trecere s-ar uşura pe o asemenea statuie, declară Haviland Tuf. Vântul ar răzui-o şi ar eroda-o; în plus, ea va fi plasată prea sus pentru a-i distinge cineva trăsăturile. O statuie ca aceasta poate să-mi gâdile vanitatea — sunt un om mărunt, cu toată înălţimea mea, şi mă încântă uşor asemenea lucruri — dar aş prefera să stea în cea mai mare piaţă publică a dumneavoastră, ferită de orice prejudicii.

— Bineînţeles, zise iute Laithor. Orice doreşti.

— Orice, spuse Haviland Tuf — nu era o întrebare. În afară de statuie, vreau să primesc cincizeci de mii de standarzi.

Figura femeii deveni palidă, apoi roşie.

— Ai spus…, începu ea, într-un fel de şoaptă sugrumată. Tu… bunăvoinţă… altruism… nevoile noastre… roata de tors…

— Trebuie să-mi acopăr cheltuielile, explică Haviland Tuf. Fără îndoială, sunt dornic să vă dăruiesc o parte din timpul meu personal pentru rezolvarea acestei probleme, dar resursele Arcei sunt prea valoroase pentru a fi irosite. Trebuie să mănânc. Cu siguranţă că în trezoreria Oraşului Speranţei se găseşte cât să achitaţi această sumă minusculă.

Rej Laithor scoase un sunet dispreţuitor.

— Rezolv eu problema asta, interveni Jaime Kreen, întorcându-se spre Tuf. Zece mii de standarzi. Nici un sfanţ mai mult. Zece mii.

— Imposibil. Costurile mele vor depăşi cu certitudine patruzeci de mii de standarzi. Pot posti o vreme, aşa că voi lua doar această sumă şi voi accepta o mică pierdere. Poporul dumneavoastră suferă…

— Cincisprezece mii, zise Kreen. Haviland Tuf nu scoase o vorbă.

— Oh, drace! exclamă Jaime Kreen. Bine, patruzeci de mii! Sper ca pisica asta blestemată să moară de gută!

Bărbatul numit Moise obişnuia să se plimbe în fiecare seară de-a lungul cărării gloduroase ce şerpuia pe Muntele Muncii Cinstite, pentru a privi frumuseţea apusului şi a medita în solitudine la problemele zilei.

Înainta cu un mers iute, pe care puţini tineri îl aveau, ţinând bastonul lung, cu capăt încovoiat, în mână, cu o expresie paşnică întipărită pe figură şi cu ochii fixaţi asupra orizontului îndepărtat. Deseori parcurgea o duzină de kilometri, înainte de a se întoarce acasă.

Stâlpul de foc îi apăru în timpul unei asemenea plimbări.

Abia urcase un deal când îl văzu — un tub ce se răsucea, se zvârcolea, alcătuit din flăcări portocalii, străbătut de scânteieri cu nuanţe de albastru şi galben, care se îndrepta printre stânci şi praf către el. Era înalt de cel puţin treizeci de metri şi-l însoţea un norişor cenuşiu, care-l încununa.

Moise rămase pe culmea dealului, rezemat în baston, privindu-l cum se apropie.

Stâlpul de foc se opri la cinci metri de el, pe terenul aflat puţin mai jos.

— Moise! spuse el, cu o voce bubuitoare, tunătoare, eu sunt Domnul Dumnezeu, iar tu ai păcătuit împotriva mea! Dă-mi poporul înapoi!

Moise chicoti.

— Foarte reuşit, comentă el, cu vocea-i de bas. Într-adevăr, foarte reuşit!

Stâlpul de foc tremură şi se răsuci.

— Eliberează poporul Oraşului Speranţei din robia ta crudă! ceru el. Altfel, în mânia mea, voi abate plăgi asupra ta!

Moise se încruntă şi îndreptă bastonul către stâlpul de foc. — Ţi-aş fi recunoscător dacă ţi-ai reaminti că eu sunt cel care a adus plăgile aici!

În vocea lui se simţea o urmă de ironie.

— Plăgi false de la un profet fals, după cum bine ştim amândoi! bubui stâlpul de foc. Toate trucurile şi parodiile tale neînsemnate îmi sunt cunoscute mie, Domnul Dumnezeu, cel al cărui nume l-ai profanat. Dă-mi poporul înapoi, sau te voi face să vezi teribila faţă a veritabilei molime!

— Aiurea! replică Moise şi începu să coboare dealul, îndreptându-se spre stâlpul de foc. Cine eşti?

— Sunt cel care sunt! zise stâlpul de foc, retrăgându-se pe măsură ce Moise înainta. Eu sunt Domnul Dumnezeu!

— Eşti o proiecţie holografică, răspunse Moise, emisă din norul ăla caraghios de deasupra noastră. Eu sunt un om sfânt, nu unul prost! Acum pleacă!

Stâlpul de foc rămase pe loc, huruind ameninţător. Moise trecu drept prin el şi continuă să coboare dealul. Stâlpul rămase, rotindu-se şi răsucindu-se, mult timp după ce Moise dispăruse.

— Într-adevăr! bubui el, cu vocea-i puternică, tunătoare, către noaptea goală.

Apoi se cutremură, sclipind.

Norişorul cenuşiu o zbughi peste deal şi-l ajunse pe Moise după un kilometru. Stâlpul de foc şerpui din el în jos, pârâind, încărcat de o energie de rău augur. Moise îl ocoli. Stâlpul de foc începu să-l urmărească.

— Voi, locuitorii din oraş, începeţi să-mi puneţi răbdarea la încercare, zise Moise, în timp ce mergea. Îmi ispitiţi oamenii cu metodele voastre păcătoase, trândave, iar acum îmi întrerupeţi meditaţia de seară. Am avut o zi grea, dedicată muncii sfinte. Vă avertizez că-s pe cale să mă enervez. Am interzis legăturile cu ştiinţa. Luaţi-vă aeromobilul şi holograma şi dispăreţi înainte de a aduce plaga bubelor asupra oamenilor voştri!

— Vorbe goale, domnule! îi răspunse stâlpul de foc, ţinându-se după el. Bubele sunt mult dincolo de priceperea dumneavoastră limitată. Credeţi că puteţi înşela pe unul ca mine la fel de uşor ca pe turma aceea de birocraţi limitaţi?

Moise ezită şi aruncă o privire gânditoare peste umăr.

— Te îndoieşti de puterile Dumnezeului meu? Credeam că demonstraţia mea a fost destul de amplă!

— Desigur, spuse stâlpul de foc. Numai că lucrurile au demonstrat limitele dumneavoastră şi ale oponenţilor dumneavoastră. E limpede că aţi plănuit totul cu mult timp înainte, dar aţi implicat doar puterile dumneavoastră.

— Îţi închipui că plăgile care au bântuit Oraşul Speranţei au fost doar coincidenţe sau ghinioane?

— Mă înţelegeţi greşit, domnule. Ştiu exact ce-au fost, ştiu că n-a existat nimic supranatural în vreuna din ele. De generaţii, tinerii şi nemulţumiţii dintre altruişti au emigrat în oraş. A fost atât de uşor şi de simplu să implantaţi printre ei propriii dumneavoastră spioni, sabotori şi agenţi! De câtă înţelepciune aţi dat dovadă aşteptând un an, doi sau chiar cinci, până când aceştia au fost pe deplin acceptaţi în Oraşul Speranţei, ajungând să capete poziţii de răspundere! Broaştele şi insectele pot fi prăsite, domnule, foarte uşor, fie într-o cabană de pe Muntele Muncii Cinstite, fie într-un apartament dintr-un bloc din oraş. Dacă veţi elibera asemenea creaturi în pustietate, se vor împrăştia şi vor muri. Elementele naturii le vor ucide, duşmanii naturali le vor vâna, vor pieri din lipsă de hrană. Mecanismul complex, nemilos, al ecologiei, le va pune la locul lor normal. Dar lucrurile se vor petrece diferit într-o arcologie, veritabilă ecologie arhitecturală care nu-i, în realitate, deloc ecologie, pentru că are spaţiu doar pentru oameni, nu şi pentru animale.

Acolo, vremea este întotdeauna frumoasă şi blândă, nu există specii în competiţie sau inamici prădalnici, şi-i suficient de simplu să găseşti o sursă potrivită de hrană. În asemenea condiţii, rezultatul este, inevitabil, o plagă. Dar o falsă plagă, care se întinde doar între hotarele oraşului. În exterior, mica dumneavoastră plagă cu broaşte, păduchi sau muşte ar fi fost un nimic pentru vânt, ploaie şi pustietate.

— Am schimbat apa lor în sânge, insistă Moise.

— Desigur, agenţii dumneavoastră au plasat chimicale organice în rezervoarele cu apă ale oraşului.

— Am aruncat asupra lor plaga întunericului, adăugă Moise, pe un ton ce devenise defensiv.

— Domnule, spuse stâlpul de foc, îmi insultaţi inteligenţa cu asemenea probleme evidente. Aţi întrerupt curentul.

Moise se întoarse să facă faţă stâlpului, privindu-l provocator, cu figura roşie din cauza luminii reflectate.

— Neg asta! Neg totul! Sunt un profet adevărat!

— Adevăratul Moise a abătut asupra duşmanilor săi o molimă îngrozitoare, bubui stâlpul de foc cu o voce calmă — atât cât putea fi de calm un tunet. Dumneavoastră n-aţi declanşat nici una. Adevăratul Moise a aruncat asupra duşmanilor o sudoare purulentă care producea bube, astfel încât nimeni nu i s-a putut împotrivi. Dumneavoastră n-aţi făcut aşa ceva. Omisiunile dumneavoastră v-au dat de gol, domnule. Adevăratele molime se află dincolo de puterile dumneavoastră. Adevăratul Moise a devastat ţara duşmanilor săi cu o grindină care a curs zi şi noapte. Şi această plagă depăşeşte capacităţile dumneavoastră limitate. Însă duşmanii dumneavoastră, înşelaţi de trucurile pe care le-aţi folosit, au abandonat Oraşul Speranţei înainte de a zecea plagă, cea a morţii primului născut, iar acesta a fost marele dumneavoastră noroc, pentru că, în cazul în care aţi fi vrut să treceţi la fapte, cu certitudine aţi fi avut parte de eşec.

Moise izbi stâlpul de foc cu toiagul. Nu se văzu vreun efect aparent nici asupra bastonului, nici asupra stâlpului.

— Şterge-o! răcni el. Oricine ai fi, nu eşti Dumnezeul meu! Te desfid! Văd tot răul de care eşti în stare! Ai spus-o singur: în natură, plăgile sunt lucruri mai puţin simple decât într-o arcologie. Suntem în siguranţă în viaţa simplă pe care o trăim pe Munţii Muncii Cinstite, aproape de Dumnezeul nostru. Suntem plini de graţia divină. Nu ne poţi face rău!

— Bineînţeles că greşeşti, Moise! bubui stâlpul de foc. Dă-mi poporul înapoi!

Moise nu-l mai ascultă. Trecu din nou prin foc şi, furios, începu să alerge spre sat.

— Când începi? întrebă grăbit Jaime Kreen, după ce Haviland Tuf se întoarse pe Arcă.

După ce-i dusese pe ceilalţi caritani pe suprafaţa planetei, Kreen rămăsese la bord, deoarece — după cum subliniase el — Oraşul Speranţei era de nelocuit, iar în sate şi taberele de muncă ale altruiştilor nu era loc pentru el.

— De ce nu lucrezi? Când…

— Domnule, zise Haviland Tuf, care stătea pe scaunul lui favorit, mâncând dintr-un castron ciuperci cu smântână şi coajă de lămâie, având un urcior cu bere pe masă, la îndemână, să nu vă imaginaţi că-mi puteţi da ordine, exceptând cazul în care aţi prefera ospitalitatea lui Moise în locul celei pe care v-o ofer. Lucrările necesare a fi făcute au fost deja făcute, mormăi el, după ce sorbi din bere. Mâinile mele, spre deosebire de ale dumneavoastră, n-au lenevit în timpul călătoriei noastre de la K’theddion…

— Dar asta a fost înainte…

— Au mai rămas câteva amănunte minore. Majoritatea clonărilor de bază au fost efectuate. Clonele au fost puse la treabă. Bazinele de înmulţire sunt pline. Lăsaţi-mă să-mi iau masa! adăugă el, clipind către Kreen.

— Plăgile… Când vor începe?

— Prima a început cu câteva ore în urmă.

Pe pantele Munţilor Muncii Cinstite, trecând prin cele şase sate şi prin câmpurile stâncoase ale Sfinţilor Altruişti, ca şi prin taberele de muncă sterpe, risipite, în care fuseseră cazaţi refugiaţii din oraş, curgea un râu larg, lent, pe care altruiştii îl numeau Mila Domnului, iar ceilalţi Râul Sudorii. Când zorile izbucniră deasupra orizontului îndepărtat, cei care se duseseră pe mal pentru a pescui, a-şi umple bidoanele sau a-şi spăla hainele se întoarseră în sate sau în taberele de muncă ţipând îngroziţi:

— Sânge! Râul e din sânge, aşa cum au fost apele din oraş! Moise fu anunţat şi se duse fără tragere de inimă, la râu, strâmbând din nas la mirosul peştelui mort sau muribund, simţind duhoarea sângelui.

— O şmecherie a păcătoşilor din Oraşul Speranţei, zise el, în timp ce privea şuvoiul lent, stacojiu. Domnul Dumnezeu reînnoieşte lumea naturii. Mă voi ruga şi, după o zi, apa va fi din nou curată şi proaspătă.

Rămase în noroi, cu picioarele într-o baltă puţin adâncă, sângerie, plină de peşti morţi, întinse bastonul peste apele bolnave şi începu să se roage. Se rugă o zi şi o noapte, dar apele nu se limpeziră.

Când zorile apărură din nou, Moise se retrase în cabana sa, dând ordin ca Rej Laithor şi cinci alţi administratori de frunte să fie luaţi din mijlocul familiilor lor şi interogaţi foarte serios. Anchetatorii nu aflară nimic. Patrule de altruişti înarmaţi urcară în susul râului, căutând conspiratorii care aruncaseră poluanţi chimici în râu, însă nu găsiră nimic. Călătoriră trei zile şi trei nopţi, până la cascada cea mare din Ţara de Sus, şi, chiar şi acolo, apele care cădeau erau sânge, sânge, sânge!

Moise se rugă fără încetare, zi şi noapte, până când, în cele din urmă, se prăbuşi, epuizat, iar locotenenţii lui îl duseră în cabana lui simplă. Râul rămase roşu, sumbru.

— E învins! spuse Jaime Kreen după o săptămână, când Haviland Tuf se întoarse din inspecţia pe care o făcuse jos, cu barja sa aeriană. Ce aşteaptă?

— Aşteaptă ca râul să se cureţe singur. Una a fost să contaminezi rezervoarele de apă ale unui sistem închis, precum cel al arcologiei voastre, unde o cantitate finită de contaminant ajungea pentru a îndeplini sarcina. Un râu reprezintă un ţel de-o magnitudine mai înaltă. Injectează orice cantitate de chimicale doreşti în apele lui şi, mai devreme sau mai târziu, va curge toată la vale, iar râul se va limpezi din nou. Moise crede, fără îndoială, că vom rămâne curând fără chimicale.

— De fapt, ce-ai folosit? întrebă tânărul.

— Microorganisme care, spre deosebire de substanţele chimice, se înmulţesc, se reînnoiesc singure, răspunse Haviland Tuf. Chiar şi apele Vechiului Pământ au făcut obiectul unor asemenea maree roşii, după cum afirmă înregistrările CIE. Există o planetă numită Scarne, pe care formele de viaţă similare sunt atât de virulente încât chiar oceanele sunt veşnic colorate, iar celelalte creaturi trebuie să se adapteze sau să piară. Cei care au construit Arca au vizitat Scarne şi au luat de acolo material pentru clonare.

În noaptea aceea, stâlpul de foc apăru lângă cabana lui Moise şi-i înspăimântă pe paznici, făcându-i să fugă.

— Dă-mi poporul înapoi! tună el.

Moise se târî până la uşă şi o deschise larg.

— Eşti o amăgire a Satanei, ţipă el, dar eu nu mă las înşelat! Pleacă! Nu vom bea din râu, trişorule! Există fântâni adânci din care putem lua apă, şi, dacă e nevoie, vom săpa şi altele!

Stâlpul de foc se agită şi trosni:

— Desigur, dar nu veţi face decât să amânaţi inevitabilul. Eliberaţi oamenii din Oraşul Speranţei, sau voi abate asupra voastră plaga broaştelor!

— O să-ţi mănânc broaştele! răcni Moise. Trebuie să fie gustoase, delicioase!

— Broaştele acelea vor veni din râu, adăugă stâlpul de foc, şi vor fi mai teribile decât vă puteţi imagina!

— Nimic nu trăieşte în scursura aia otrăvită! Ai avut tu grijă de asta! Apoi Moise trânti uşa în urma sa şi nu mai vru să asculte stâlpul de foc.

Paznicii pe care-i trimisese profetul la râu, în zori, se întoarseră însângeraţi şi isterizaţi de groază.

— Există făpturi acolo, mărturisi unul dintre ei. Se mişcă în râul de sânge. Nişte chestii şerpuitoare, mici, stacojii, aproape cât un deget, dar cu picioare de două ori mai lungi. Arată ca nişte broaşte roşii, numai că, atunci când ne-am apropiat, am văzut că aveau dinţi şi sfâşiau peştii morţi. N-au mai rămas peşti, iar acum chestiile alea ce seamănă cu nişte broaşte înoată peste tot. Apoi, Danei a încercat să prindă una şi a apucat-o cu mâna, după care a ţipat, iar aerul s-a umplut de acele făpturi blestemate, care săreau de parcă ar fi zburat, muşcând oamenii, sfâşiindu-i dacă se nimereau în calea lor. A fost groaznic! Cum să lupţi cu o broască? S-o ciomăgeşti? S-o împuşti? Cum?

Omul tremura în timp ce povestea.

Moise trimise altă echipă la râu, înarmată cu saci, otravă şi torţe. Aceasta se întoarse într-o derută totală, cărând doi dintre membrii ei. Un bărbat muri în dimineaţa aceea, cu gâtul sfârtecat de o broască. Altul se prăpădi, câteva ore mai târziu, din cauza febrei declanşate de muşcături.

Spre seară, tot peştele dispăruse. Broaştele începură să migreze din râu spre sate. Altruiştii săpară şanţuri şi le umplură cu apă şi foc. Broaştele săriră peste ele. Altruiştii luptară cu cuţite, ciomege şi foc, unii chiar cu arme moderne, pe care le luaseră de la orăşeni. Până în zori, mai muriră încă şase oameni. Moise şi adepţii lui se retraseră în spatele uşilor baricadate.

— Oamenii noştri sunt afară, în aer liber, se arătă îngrijorat Jaime Kreen. Broaştele vor năvăli în tabere şi-i vor ucide.

— Nici vorbă! — răspunse Haviland Tuf. Dacă Rej Laithor va reuşi să-şi ţină subordonaţii calmi şi liniştiţi, nu vor avea de ce să se teamă. Broaştele-sângerii de pe Scarne sunt, în principal, mâncătoare de hoituri. Atacă făpturi vii, mai mari decât ele, doar atunci când sunt agresate sau când simt spaima acestora.

Kreen păru neîncrezător, apoi, treptat, începu să zâmbească.

— Iar Moise se scaldă în teamă! Grozav, Tuf!

— Grozav, repetă celălalt.

În vocea lui Tuf nu exista nimic ce ar fi putut să indice fie aprobare, fie batjocură. Dar Dax era în braţele lui, iar Kreen observă, deodată, că pisica stătea locului, ţeapănă, zburlindu-se lent.

În noaptea aceea, stâlpul de foc se duse nu la bărbatul care-şi spunea Moise, ci la refugiaţii din Oraşul Speranţei, care stăteau ghemuiţi, plini de spaimă, în tabăra lor improvizată, pândind năvala broaştelor de dincolo de îngrăditura care-i despărţea de altruişti.

— Rej Laithor, spuse stâlpul de foc, duşmanii voştri s-au închis în spatele uşilor baricadate. Sunteţi liberi! Plecaţi! Dumneavoastră preluaţi conducerea oamenilor şi îndrumaţi-i înapoi în arcologie. Mergeţi încet, fiţi atenţi unde călcaţi, evitaţi mişcările bruşte. Faceţi aceste lucruri fără greşeală, iar broaştele nu vă vor vătăma. Curăţaţi şi reparaţi Oraşul Speranţei şi pregătiţi cei patruzeci de mii de standarzi ai mei.

Înconjurată de administratorii cu grade inferioare, Rej Laithor privi spre flăcările învârtejite.

— Moise ne va ataca de îndată ce vei pleca, Tuf! strigă ea. Termină-l! Slobozeşte celelalte plăgi!

Stâlpul de foc nu spuse nimic. Se răsuci şi trosni vreme de mai multe minute, apoi dispăru complet.

Încet, oamenii din Oraşul Speranţei începură să iasă din tabără, păşind cu multă atenţie.

— Generatoarele funcţionează din nou, îi raportă Jaime Kreen lui Tuf, după două săptămâni. Curând, oraşul va fi ca înainte. Dar asta reprezintă doar jumătate din înţelegere. Moise şi cei ce-l urmează stau supăraţi în satele lor. Broaştele-sângerii au murit aproape toate, pentru că nu mai există cadavre cu care să se hrănească, exceptându-le pe ale lor. Iar râul dă semne de limpezire. Când vei dezlănţui păduchii asupra lor? Dar muştele? Ar merita şi ei să se scarpine!

— Luaţi Grifonul, ordonă Haviland Tuf, şi aduceţi-l pe Moise la mine, fie că vrea, fie că nu vrea! Faceţi asta şi o sută de standarzi din fondurile oraşului vă vor aparţine.

Jaime Kreen păru uluit.

— Pe Moise? De ce? Moise este duşmanul nostru. Dacă îţi închipui că poţi să schimbi tabăra şi să închei un târg cu el, ca să ne vinzi în sclavie pentru un preţ mai bun…

— Domoliţi-vă suspiciunile, replică Tuf, mângâindu-l pe Dax. Întotdeauna, oamenii gândesc despre noi ce-i mai rău, Dax. Poate că trista noastră soartă este de a fi întotdeauna bănuiţi… Vreau doar să port o discuţie cu Moise, i se adresă el din nou lui Kreen. Faceţi aşa cum v-am spus.

— Nu mai sunt dator faţă de tine, Tuf! replică tăios tânărul. Te ajut doar în calitate de caritan patriot. Explică-mi motivele tale şi, poate, îţi voi îndeplini rugămintea. Altfel, n-ai decât să-ţi faci treaba singur. Eu refuz.

Si, zicând acestea, Kreen îşi încrucişă braţele.

— Domnule, zise Haviland Tuf, sunteţi conştient de numărul prânzurilor şi al urcioarelor cu bere pe care le-aţi consumat la bordul Arcei de când balanţa noastră de conturi a fost echilibrată? Vă daţi seama cât aer de-al meu aţi respirat, de câte ori aţi folosit facilităţile grupului sanitar? Eu sunt conştient pe deplin de toate aceste lucruri. Ştiţi că preţul obişnuit al unei călătorii din K’theddion până pe Caritate este de trei sute şaptezeci şi nouă de standarzi? Toate aceste sume pot fi adăugate foarte uşor la datoria dumneavoastră. Am evitat acest lucru, spre marele meu dezavantaj, doar pentru că mi-aţi asigurat unele comodităţi minore. Văd acum că indulgenţa mea a fost o eroare. Voi rectifica imediat această greşeală din evidenţele mele.

— Nu încerca nici o cacealma, Tuf! spuse Kreen, încăpăţânat. Suntem chit şi ne aflăm la mare distanţă de închisoarea de pe K’theddion. Pretenţiile pe care le ai, valabile sub incidenţa legilor absurde de pe acea planetă, sunt nule şi neavenite pe Caritate.

— Legile din K’theddion şi de pe Caritate îmi sunt indiferente, cu excepţia cazului când servesc scopurilor mele, replică foarte calm Haviland Tuf. Eu sunt propria-mi lege, Jaime Kreen. Iar dacă voi decide să rămâneţi sclavul meu până în ultima zi a vieţii dumneavoastră, nici Rej Laithor, nici Moise, nici propria dumneavoastră bravadă nu vă vor putea ajuta.

Tuf spusese cuvintele ca de obicei, lent, calm, cu vocea lui de bas, lipsită de expresivitate.

Dar Jaime Kreen simţi, brusc, că-l ia cu frig. Şi făcu ce i se ceruse.

Moise era un bărbat înalt, puternic, dar Tuf îi povestise lui Jaime Kreen despre meditaţiile nocturne ale acestuia, aşa că a fost destul de uşor să-l aştepte într-o seară pe dealurile din spatele satului, împreună cu trei tovarăşi, să se ascundă în tufişuri şi să năvălească asupra lui în timp ce trecea pe lângă ei. Unul dintre însoţitorii lui Kreen sugeră să-l ucidă imediat pe conducătorul altruiştilor, dar tânărul interzise o asemenea faptă. Îl cărară pe Moise, inconştient, pe Grifonul care-i aştepta, apoi Kreen le dădu voie celorlalţi să plece.

Scurt timp după aceea, Kreen i-l livră pe Moise lui Haviland Tuf, după care dădu să plece.

— Rămâneţi, îl invită Tuf.

Se aflau într-o cameră pe care Kreen n-o văzuse niciodată, o încăpere uriaşă, în care răsuna ecoul, cu pereţii şi podeaua de cel mai pur alb. Tuf stătea în centrul încăperii, în faţa unui panou de comandă în formă de potcoavă. Dax se odihnea pe consolă, părând totuşi foarte atent.

Moise era încă ameţit.

— Unde sunt? întrebă el.

— Vă aflaţi la bordul navei de germinare Arca, ultima navă funcţională concepută pentru război biologic al Corpului de Ingineri Ecologi. Eu sunt Haviland Tuf.

— Vocea ta…, zise Moise.

— Eu sunt Domnul Dumnezeu, răspunse Haviland Tuf.

— Da…, mormăi celălalt, apoi se ridică brusc.

Jaime Kreen, care se afla în spatele lui, îl apucă de umăr şi-l apăsă violent, împingându-l pe scaun. Moise protestă, dar nu mai încercă să se scoale.

— Tu ai fost cel care a adus plăgile, vocea din stâlpul de foc, diavolul care s-a dat drept Dumnezeu!

— Desigur, recunoscu Haviland Tuf. Dar vă înşelaţi. Dumneavoastră sunteţi cel care s-a dat drept altcineva. Aţi vrut să întruchipaţi un profet, aţi pretins că deţineţi puteri supranaturale, pe care însă nu le aveţi. Aţi folosit trucuri şi aţi purtat o formă primitivă de război ecologic. Eu, în schimb, nu mă dau drept altceva. Sunt Domnul Dumnezeu.

Moise scuipă într-o parte, a dispreţ.

— Eşti un om cu o navă cosmică, un întreţinut al maşinilor. Ai jucat bine teatrul cu plăgile. Dar două plăgi nu transformă un om în Dumnezeu.

— Două, într-adevăr…, spuse Haviland Tuf. Vă îndoiţi cumva de posibilitatea de a le îndeplini şi pe celelalte opt?

Mâna lui mare se mişcă pe aparatele din faţa lui, camera se întunecă, iar cupola se lumină. Trăiră senzaţia că se aflau în spaţiul cosmic, privind spre Caritate. Apoi, Haviland Tuf manevră din nou instrumentele lui. Holograma se modifică, se mişcă, se învălmăşi, se amestecă, până când petele de culoare se limpeziră iar. Acum aveau impresia că pluteau deasupra aşezărilor Sfinţilor Altruişti din Munţii Muncii Cinstite.

— Priviţi! comandă Haviland Tuf. Aceasta-i o simulare pe calculator. Aceste lucruri nu există, dar ar putea exista. Sunt convins că veţi găsi experienţa edificatoare.

În camera cu cupolă, în totalitatea ei, se vedeau satele şi oameni ce se mişcau în ele, ca nişte umbre, strângând în gropi trupurile broaştelor moarte, pentru a le arde. Remarcară că în cabane se aflau oameni mai slăbiţi, arzând de febră.

— Momentul de după a doua plagă, anunţă Haviland Tuf, aşa cum este acum. Broaştele-sângerii s-au sfâşiat între ele. Păduchii, anunţă el, apăsând pe butoane.

Apărură păduchii. Chiar şi praful părea să colcăie de ei. Toţi oamenii-umbre se scărpinau, iar Jaime Kreen (care se scărpinase ceva înainte de a pleca spre K’theddion) chicoti. După câteva clipe se opri din chicotit. Păduchii păreau a fi mai mult decât păduchi. Oamenii erau acoperiţi de o spuzeală stacojie, mulţi dintre ei cădeau la pat, gemând de durere, de-o durere teribilă. Unii se scărpinau atât de tare, în furia lor, încât le ţâşnea sângele, îşi croiau dungi în piele, îşi rupeau unghiile.

— Muşte, anunţă Haviland Tuf.

Iar muştele roiră, muşte de toate soiurile — muşte umflate, împungătoare, de pe Dam Tullian; muşte de pe Vechiul Pământ, purtătoare de boli antice; muşte-de-carne negre şi cenuşii, de pe Gulliver; muşte apatice, de pe Coşmar, care-şi depun ouăle în ţesuturi vii — se aşezară peste sate şi peste Munţii Muncii Cinstite, în nori imenşi, şi le acoperiră, ca un morman imens de bălegar. Rămaseră peste ele, un strat negru, gros, împuţit.

— Epizootia, anunţă Haviland Tuf.

Priviră turmele pierind, cu miile de capete. Animalele-de-carne imense, din pivniţele Oraşului Speranţei, se transformară în putreziciune şi stricăciune. Arderea cadavrelor nu putea opri molima. Curând, nu mai rămase carne, iar oamenii care mai trăiau încă deveniră scofâlciţi, fără vlagă. Haviland Tuf rosti câteva cuvinte: antrax, boala lui Ryerson, caşexie trandafirie, calieroză.

— Bube, veni următorul anunţ şi, din nou, boala făcu ravagii, de data asta în rândul oamenilor, nu al animalelor.

Aceştia transpirau şi ţipau, în timp ce bubele le acopereau figurile, mâinile, piepturile, fiecare din ele umflându-se până se spărgea, iar sângele şi puroiul curgeau. Apoi, alte bube creşteau, de îndată ce acelea vechi dispăreau. Bărbaţii şi femeile se împleticeau pe străzile satelor umile, orbi şi cu urme de răni, cu trupurile pline de cruste sau acoperite de răni deschise, cu transpiraţia curgând ca uleiul. Când cădeau în praf, printre muştele, păduchii şi vitele moarte, putrezeau acolo, întrucât nu exista nimeni în stare să-i îngroape.

— Grindină, anunţă Haviland Tuf, şi se porni o grindină puternică, tunătoare, grea, cu pietre de gheaţă cât pumnul, timp de o zi şi o noapte, şi încă o zi şi o noapte, şi iar o zi şi o noapte, şi tot aşa, iar focul se amesteca în grindină.

Cei care ieşeau din case mureau, grindina strivindu-i de sol. Iar mulţi dintre cei care rămăseseră înăuntru mureau şi ei. Când, într-un târziu, grindina încetă, abia de mai rămăsese câte o cabană în picioare.

— Lăcuste, anunţă Haviland Tuf.

Acestea acoperiră pământul şi cerul, nori întregi, mai mari decât cei ai muştelor. Se opreau pretutindeni, târându-se peste cei vii şi cei morţi, mâncând puţina hrană pe care o mai aveau, până nu mai rămase deloc.

— Întuneric, anunţă Haviland Tuf.

Întunericul se mişcă. Era un gaz, un gaz dens, negru, mânat de vânt. Era un lichid care curgea, prelingându-se ca un şuvoi inteligent de smoală, sclipitor, strălucitor. Era tăcere. Era noapte. Era viu. Pe unde trecea, nu rămânea viaţă în urma lui. Rădăcinile, iarba se uscau, mureau, solul însuşi arăta jupuit, devastat, învineţit. Era un nor mai mare decât satele, decât Munţii Muncii Cinstite sau decât cel al lăcustelor. Se aşternu peste toate, şi nimic nu se mişcă timp de o zi şi o noapte, apoi întunericul viu se rostogoli, iar în urma lui rămaseră doar praf şi putreziciune uscată.

Haviland Tuf îşi atinse din nou aparatele, iar vedenia dispăru din faţa lor. Lumina reveni. Pereţii erau foarte albi.

— A zecea plagă, spuse Moise încet, cu o voce care nu mai părea puternică sau amplă. Moartea primilor născuţi.

— Recunosc propriul meu eşec, răspunse Haviland Tuf. Nu pot face o diferenţiere atât de fină. Voi sublinia, totuşi, că toţi primii născuţi sunt morţi, în aceste scene care n-au existat niciodată. Chiar şi ultimii născuţi. Sunt un Dumnezeu grosolan şi neîndemânatic. În furia mea, i-am ucis pe toţi.

Moise era palid, zdrobit, dar nu renunţase încă la încăpăţânarea sa.

— Eşti doar un om! şopti el.

— Om, repetă Haviland Tuf cu o voce lipsită de intonaţie, mângâindu-l pe Dax cu mâna-i enormă, albă. Am fost născut om şi am trăit ani îndelungaţi, Moise. Dar apoi am găsit Arca şi am încetat să mai fiu om. Puterile de care dispun sunt mai mari decât ale multor zei pe care i-au adorat oamenii. Nu există om pe care-l întâlnesc, căruia să nu pot să-i iau viaţa. Nu există o planetă pe care să n-o pot distruge complet sau s-o refac, după voie. Eu sunt Domnul Dumnezeu, sau egal cu vreunul pe care l-aţi întâlnit vreodată. Aveţi mare noroc că eu sunt binevoitor şi milostiv. Şi, de asemenea, deseori plictisit. Voi sunteţi doar nişte pioni pentru mine, nimic mai mult — piese şi jucători, în acelaşi timp — într-un joc cu care mi-am pierdut vremea preţ de câteva săptămâni. Chestia asta cu plăgile s-a dovedit a fi un joc interesant. Pentru un timp. Dar a devenit repede plicticos. După numai două plăgi a devenit evident că n-am o opoziţie sesizabilă, că dumneavoastră, Moise, nu sunteţi capabil să faceţi ceva care m-ar fi putut surprinde. Obiectivul meu a fost îndeplinit — am adus înapoi oamenii în Oraşul Speranţei. Restul ar fi un ritual fără sens. Prefer să mă opresc. Pleacă, Moise, şi nu mai aduce plăgi! Am terminat cu tine! Jaime Kreen, aveţi grijă ca nu cumva caritanii să se răzbune, în viitor. Aţi avut destule victorii. într-o generaţie, cultura si religia lui, modul lui de viaţă va dispărea. Amintiţi-vă cine sunt, amintiţi-vă că Dax vă poate citi gândurile. Dacă Arca va trece din nou pe aici şi voi descoperi că nu v-aţi supus, va fi aşa cum v-am arătat. Plăgile se vor abate asupra micii voastre planete, până nu va rămâne urmă de viaţă pe ea!

Jaime Kreen 11 duse pe Moise cu Grifonul înapoi la oamenii lui, apoi — conform instrucţiunilor lui Tuf — luă patruzeci de mii de standarzi de la Rej Laithor şi-i aduse pe Arcă. Haviland Tuf îl întâmpină pe puntea navetelor, cu Dax în braţe, şi-şi primi plata cu o simplă clipire din ochi.

Jaime Kreen părea gânditor.

— Ai blufat, Tuf, spuse el. Nu eşti Dumnezeu. Ce ne-ai arătat erau doar simulări. N-ai fi putut face toate lucrurile acelea. Dar poţi programa un calculator să arate orice.

— Desigur, replică Haviland Tuf.

— Desigur, făcu Jaime Kreen, încingându-se. L-ai speriat teribil pe Moise, dar pe mine nu m-ai înşelat o clipă cu spectacolul tău de imagini. Grindina te depăşeşte. Bacterii, boli, molime — toate astea ţin de sfera războiului ecologic. Poate chiar şi acea făptură-întuneric, deşi cred că doar ai imaginat-o. Dar grindina este un fenomen meteorologic — n-are de-a face cu biologia sau cu ecologia. Ai făcut o greşeală, Tuf. Dar a fost o tentativă drăguţă ce l-a transformat pe Moise într-un om umil.

— Umil, fu de acord Haviland Tuf. Fără îndoială, ar fi trebuit să meditez şi să plănuiesc totul mai atent, înainte de a încerca să înşel un om cu priceperea şi perspicacitatea dumneavoastră… De fiecare dată, mi-aţi zădărnicit micile mele scheme…

— Îmi datorezi o sută de standarzi pentru că l-am adus pe Moise aici şi l-am dus înapoi, chicoti Kreen.

— Domnule, spuse Haviland Tuf, n-aş fi uitat niciodată o asemenea datorie. Nu-i necesar să mă sâcâiţi.

Deschise cutia pe care tânărul o adusese de pe Caritate şi îi plăti o sută de standarzi.

— Veţi găsi un sas pentru persoane, convenabil, în secţia nouă, chiar lângă uşa pe care scrie Controlul Climatului.

— Sas? se încruntă Kreen. Ce vrei să spui?

— Domnule, cred că-i evident! Mă refer la un sas, un dispozitiv prin care puteţi pleca de pe Arcă fără ca preţioasa mea atmosferă să plece o dată cu dumneavoastră. Din moment ce nu aveţi o navă, ar fi o prostie să folosiţi sasul imens de aici. O ieşire mai mică, pentru persoane, poate fi găsită, după cum am spus, în secţia nouă.

Kreen arăta consternat.

— Ai de gând să mă arunci peste bord?

— Nu-i cea mai bună alegere de cuvinte, spuse Haviland Tuf. Sună prea aspru. Dar cu greu aş putea să vă reţin la bordul Arcei, iar dacă aţi pleca în una dintre navetele mele, ar trebui să fie cineva care s-o aducă înapoi. Cu greu mi-aş permite să sacrific o piesă de echipament valoroasă, doar pentru confortul dumneavoastră personal!

— Soluţia dilemei tale e simplă, replică tânărul, enervându-se. Ne urcăm amândoi în Grifon, mă duci în Portul Credinţei, apoi te întorci pe nava ta.

Haviland Tuf îl mângâie pe Dax.

— Interesant, zise el. Totuşi, nu cred că merge… Trebuie să înţelegeţi că o asemenea călătorie va constitui un deranj deosebit pentru mine. Cu siguranţă că ar trebui să fiu plătit pentru osteneala mea…

Timp de un minut, Jaime Kreen privi figura liniştită, albă, a lui Haviland Tuf, apoi oftă şi-i dădu acestuia cei o sută de standarzi.