Călătoria spre Soare-Răsare

IV

Acum situația s-a schimbat din nou, iar eu nu știu încă dacă această schimbare este, de fapt, favorabilă planului meu sau nu, însă am trăit ceva, mi s-a întîmplat ceva la care nu m-aș fi așteptat niciodată… sau nu, oare nu așteptasem totuși întîlnirea aceea, n-o presimțisem, nu sperasem într-însa și, în aceeași măsură, nu mă temusem de ea? Da, așa fusese. Cu toate acestea, ea a rămas miraculoasă și parcă de necrezut.

M-am dus în cîteva rînduri, de douăzeci de ori sau și mai des, în Seilergraben, la ceasurile ce mi se păreau potrivite, purtîndu-mi agale pașii prin fața casei cu numărul 69, ultimele dați spunîndu-mi stăruitor în gînd: „Acum încerc pentru ultima oară și, dacă nu reușesc, nu mă mai întorc aici”. Ei bine, totuși mă întorceam mereu, iar alaltăieri seara dorința mi s-a împlinit. O, și cum mi s-a împlinit!

Pe cînd mă apropiam de casa a cărei tencuială de un verde cenușiu am privit-o adesea, astfel încît îi cunoșteam deja fiecare crăpătură și crestătură, am auzit de la una din ferestrele de sus un fluierat ce relua melodia unui cîntecel sau a unui dans, a unui refren la modă. încă nu știam despre ce era vorba, dar mi-am încordat auzul, acele sunete m-au făcut atent și în mine o amintire părea că începe să se trezească din somn. Era o muzică banală, însă cel ce fluiera se pricepea să moduleze cu buzele lui tonalități minunat de dulci, ușoare și grațioase ca o respirație, răsunînd la fel de pure, de prietenoase și firești ca niște triluri de pasăre. Stăteam să ascult, fermecat și totodată țintuit de o ciudată strîngere de inimă, însă fără vreun gînd anume sau, dacă totuși aveam vreunul, era acela că omul care știa să fluiere astfel trebuia să fi fost o ființă foarte fericită și foarte atrăgătoare. Minute în șir am rămas locului, în mijlocul străzii, fascinat, ascultînd cu lăcomie. Un bătrînel cu fața suptă, de om bolnav, trecu pe lîngă mine și, cînd mă văzu încremenit acolo întinse și el urechea, o clipă numai, pe urmă porni iar la drum, dăruindu-mi din mers un surîs plin de înțelegere, privirea lui bătrînească, înfrumusețată de înțelepciune, spunea cam așa: „Da, stai și ascultă, omule, asemenea fluierat nu auzi în fiecare zi”. Privirea bătrînului îmi înseninase cugetul și îmi părea rău că se duce în drumul lui. Dar în aceeași secundă mi-ăm dat seama că acest fluierat însemna împlinirea tuturor dorințelor mele, că omul care fluiera nu putea fi altul decît Leo.

Deși se înserase, la nici o fereastra nu ardea încă lumina. Melodia cu variațiunile ei naive ajunsese la capăt, se făcuse liniște. — Acum are să aprindă lumina în cameră, am gîndit eu, însă casa rămase învăluită în întuneric. Și atunci am auzit sus zgomotul unei uși, după aceea am auzit și pași pe scară, poarta s-a deschis încetișor, lăsînd pe cineva să iasă, iar omul pășea la fel cum fluierase mai înainte: avea un mers ușor, jucăuș, însă ferm, sănătos și tineresc. Cel ce mergea astfel era un bărbat nu prea înalt, dar foarte zvelt, cu capul descoperit și acum presimțirea mea se transformă în certitudine: era Leo, nu numai Leo cel din cartea de adrese, era Leo însuși, dragul nostru tovarăș de călătorie și servitor Leo, care odinioară, cu zece ani sau mai mult în urmă, ne provocase atîta mîhnire și confuzie prin dispariția sa. în clipa celei dinții bucurii și uimiri am fost gata să-l strig. Apoi mi-a venit în minte, abia acum, că și pe vremuri, în călătoria noastră spre Soare-Răsare, îl auzisem de nenumărate ori fluierînd. Erau sunetele de altădată, dar cît de straniu schimbate îmi vibrau în auz! O senzație de durere îmi pătrunse de-a curmezișul inima, ca o tăietura: o, cum deveniseră toate altfel de atunci — cerul, văzduhul, anotimpurile, visele, somnul, ziua și noaptea! Ce profund și ce înspăimîntător se schimbase totul pentru mine, daca o melodie fluierata de cineva, cadența unui pas familiar, ce nu făceau decît să-mi amintească de trecutul pierdut, mă puteau lovi astfel în străfundurile ființei mele, îmi puteau aduce atîta alinare și atîta durere!

Bărbatul trecu pe lîngă mine, foarte aproape, cu capul descoperit, pe care și-l purta mlădios și plin de voioșie, cu gîtul gol, ieșind din cămașa albastra, descheiata la guler, silueta lui plăcuta și înviorătoare pluti parcă, abia auzit, pe tălpi subțiri de sandale ori pantofi de sport, în lungul străduței peste care coborîse de acum seara. L-am urmărit fară nici un fel de intenție, cum aș fi putut să nu-l urmăresc! Umbla în lungul străduței și, oricît de ușor, de sprinten și de tineresc i-ar fi fost mersul, el era totuși noptatic, avea rezonanța crepusculului, se împrietenise și se contopea cu acel ceas, cu zgomotele înăbușite ce răzbăteau din inima orașului, cu lumina palidă a primelor felinare care tocmai se aprinseseră.

În parculețul de lingă intrarea bisericii Sf. Paul, se abătu din drum, dispărînd printre tufișurile înalte, rotunde, iar eu m-am grăbit, ca nu cumva să-i pierd urma. Iată-l din nou, hoinărind agale pe sub tufele de liliac și salcîm. Aleea șerpuia în două curbe prin petecul acela de pădurice; la marginea covorului de iarbă se aflau cîteva bănci. Aici, sub copaci, se întunecase de-a binelea. Leo trecu pe lîngă prima banca, unde stătea o pereche de îndrăgostiți, banca următoare era libera, aici se așeza, se sprijini de rezemătoare, își lăsă capul pe spate și o vreme privi frunzișul și norii de deasupra. Apoi dădu la iveală dintr-un buzunar al hainei o cutie mica, rotunda, o cutie de metal alb, o așeza lîngă el pe banca, îi deșurubă capacul și începu sa scoată ceva dintr-însa, fără graba, să bage în gură și să mănînce cu vădită plăcere. în tot acest timp, eu mă plimbasem încolo și încoace la intrarea în alee; acum m-am apropiat de banca lui și m-am așezat la celălalt capăt. El ridica fruntea, mă privi drept în fața cu ochii săi cenușii luminoși și continuă să mănînce. Erau fructe uscate, cîteva prune și jumătăți de caisă. Le culegea una după alta cu două degete, le apăsa și le pipăia puțin pe fiecare, le băga în gură și mesteca îndelung, delectîndu-se. Trecu o buna bucată de vreme pînă cînd o lua și o înghiți pe ultima. Acum închise cutia la loc și o strecura în buzunar, își rezemă spinarea de bancă și întinse picioarele, cît erau de lungi; acum puteam vedea că pantofii lui de pînză aveau tălpile din sfoară împletită.

— În noaptea asta are să plouă, vorbi el deodată și nu mi-am dat seama, oare către mine sau către el însuși.

— Tot ce se poate, am spus eu puțin tulburat, căci, chiar dacă pînă acum nu mă recunoscuse după înfățișare și mers, se putea întîmplă, mai bine zis mă așteptam, fiind aproape sigur, ca de astă dată să-mi recunoască vocea.

Dimpotrivă însă, el nu mă recunoscu, nici măcar după voce, și cu toate că aceasta corespundea dorinței mele dintru început, nu ma puteam împiedica să simt o profundă dezamăgire. Leo nu mă recunoștea. în vreme ce, în cei zece ăni care trecuseră, el însuși rămăsese același și, pare-se, nu îmbătrînise deloc, în cazul meu alta era situația, alta și tristă.

— Știți să fluierați atît de frumos, i-am zis, v-am auzit mai înainte acolo, în Seilergraben. Mi-a plăcut foarte mult. Trebuie să vă spun că eu am fost muzician, cu ani în urmă.

— Muzician? făcu el prietenos. E o meserie frumoasă. Ați re— nunțat la ea?

— Da, pentru moment. Mi-am vîndut și vioara.

— Așa? Mare păcat. Sînteți în impas? Vreau să spun, la urma urmei, vă e foame? Eu mai am cîte ceva de mîncare pe acasă, mai am și cîteva mărci în buzunar.

— Ah, nu, m-am grăbit să-i răspund, nu astă voiam să spun. Trăiesc în condiții foarte bune, am mai mult decît îmi trebuie. însă vă mulțumesc frumos, e cît se poate de drăguț din partea dumneavoastră că vreți să mă invitați. Nu întîlnești așa de des oameni drăguți.

— Credeți? în sfîrșit, e posibil. Oamenii sînt diferiți și adesea destul de ciudați. Și dumneavoastră sînteți ciudat.

— Eu? De ce?

— Uite, fiindcă aveți destui bani și totuși vă vindeți vioara! Oare nu mai găsiți nici o bucurie în muzică?

— Ba da. însă uneori se întîmplă că un om să piardă bucuria pe care i-o producea un anume lucru, care mai înainte i-a fost drag. Se întîmplă ca un muzician să-și vîndă vioara ori s-o spargă de perete său ca un pictor să-și ărdă într-o bună zi toate tablourile. N-ați mai auzit de așa ceva?

— Da, bineînțeles. Atunci e din disperare. Asta se întîmplă. Am cunoscut chiar două persoane care s-au sinucis. Există și oameni săraci cu duhul. Pe unii pur și simplu nu poți să-i ajuți. Dar dumneavoastră cu ce va ocupați acum, dacă nu mai aveți vioara?

— Ah, cu una, cu alta. De fapt, nu cu prea multe, nu mai sînt tînăr, mă și îmbolnăvesc destul de des. însă de ce vorbiți mereu de vioara asta? Doar nu e chiar așa de importantă.

— De vioară? Pentru că m-am gîndit la regele David.

— Cum? La regele David? Ce are acela de-a face cu vioara mea?

— Și el a fost muzician. Pe cînd era foarte tînăr îi cînta regelui Saul și uneori îl făcea să-și uite supărarea. Iar după aceea a devenit rege el însuși; un rege din aceia mari și plini de griji, cu tot soiul de toane și necazuri. A purtat coroană și a dus războaie și alte lucruri din astea, a făcut și cîteva josnicii sadea și a cîștigat mare faima. Dar, cînd mă gîndesc lă povestea lui, cel mai frumos dintre toate mi se pare tînărul David cu harfa și cum cînta el pentru bietul Saul și cred că ăr trebui să regretăm faptul că măi tîrziu a devenit rege. Era mult mai fericit și mai frumos pe cînd nu era decît un cîntăreț.

— Sigur că dă, am exclamat, ăprinzîndu-mă puțin. Sigur că atunci eră mai tînăr și măi frumos, și mai fericit, dar omul nu ramîne veșnic tînăr, iăr David al dumneavoastră ar fi îmbătrînit oricum cu timpul și s-ar fi urîțit și ar fi avut mai multe griji pe cap, chiar dacă ar fi rămăs cîntăreț. în schimb a devenit marele Dăvid, a înfăptuit ce se știe și și-ă compus psalmii. Viață nu e doar un joc!

Acum, Leo se ridica și își luă rămăs-bun.

— Se face noapte, zise el, și în curînd ăre să plouă. Eu nu-mi amintesc prea mult despre faptele regelui David și dacă au fost într-adevăr mări. Nici despre psalmii lui, cinstit vorbind, nu-mi amintesc prea mult. Dăr că viața nu e doar un joc, asta nici un David nu poate să-mi dovedească. Tocmai asta e ea, viață, cînd e frumoasă și fericită: un joc! Firește că poți să faci din ea orice altceva, o datorie sau un război sau o închisoare, dar n-ai s-o înfrumusețezi astfel. Noapte bună, mi-a făcut plăcere.

Cu mersul lui ușor, precaut și afabil, omul cel bizar și fermecător o porni la drum și fu gata să dispară. In clipa aceea, înlăuntrul meu s-a prăbușit orice demnitate și stăpînire de sine, am alergat deznădăjduit după el și am strigat, implorîndu-l din străfundurile inimii:

— Leo! Leo! Ești Leo, nu-i așa? Oare chiar nu mă mai cunoști? Am fost doar camarazi în Confrerie și ar fi trebuit să mai fim și acum. Amîndoi am pornit doar în călătoria spre Soare-Răsare. Oare într-adevăr m-ai uitat, Leo? într-ădevăr nu-ți mai aduci aminte de Paznicii Coroanei, de Klingsor și Gură-de-Aur, de serbarea de la Bremgarten, de defileul de la Morbio Inferiore? Leo, îndură-te!

El n-o luă lă fugă, așa cum mă temusem, însă nici nu se întoarse; păși domol măi departe, că și cum nu m-ăr fi auzit, dăr îmi lăsă timp să-l ajung din urmă și păru să n-aibă nimic împotriva faptului că îl însoțeam.

— Sînteți așa deprimat și așa pripit, zise el împăciuitor, asta nu-i frumos. Desfigurează chipul și te face să te îmbolnăvești. Acum vom merge foarte încet, ăsta liniștește atît de bine! Iar cei cîțiva stropi de ploaie — minunat, nu? Picură din aer ca apa de colonie.

— Leo, l-am implorat eu, ai milă! Spune-mi un singur cuvînt: mă mai cunoști?

— Așa, zise el, împăciuitor, și continua a-mi vorbi ca unui bolnav sau ca unui amețit de băutură, acum v-ați revenit, a fost numai o enervare. întrebați dacă vă cunosc? Dar, care om cunoaște vreodată pe altul sau chiar și numai pe sine? Iar eu, vedeți, eu nu sînt deloc un cunoscător de oameni. Nu mă interesează. Cîinii, da, pe aceia îi cunosc foarte bine, la fel pasările și la fel pisicile. Dar pe dumneavoastră într-adevăr nu vă cunosc, domnule.

— Ești totuși membru al alianței noastre? Ai fost totuși atunci cu noi în călătorie?

— Eu sînt mereu în călătorie, domnule, și mă aliez mereu cu toată lumea. Oamenii vin și pleacă, ne cunoaștem și totuși nu ne cunoaștem. Cu cîinii e mult mai simplu. Fiți atent, rămîneți o clipă pe loc!

Ridica un deget, avertizîndu-ma. în întunericul nopții, ne-am oprit pe strada mărginită de grădini și cufundată în noapte, ce se acoperea tot mai mult cu pojghița subțire a umezelii venite de sus.

Leo țuguie buzele și scoase un fluierat în surdină, prelung și vibrant, așteptă cîteva clipe, fluieră încă o dată, iar eu m-am retras puțin speriat, cînd în spatele grilajului lîngă care stăteam sări din tufișuri un uriaș cîine-lup și se lipi de gard, scheunînd bucuros, ca să se lase mîngîiat de degetele lui Leo, strecurate printre barele de fier și dantelăria de sîrmă. Ochii puternicului animal sticleau într-un verde luminos și, ori de cîte cîte ori privirea lui mă întîlnea, un mîrîit îi suna adînc în gîtlej, ca un tunet îndepărtat, abia perceptibil.

— Acesta este cîinele Necker, spuse Leo, făcînd prezentările, sîntem foarte buni prieteni. Necker, acesta de aici este un fost violonist, n-ai voie să-i faci nimic, nici să-l latri.

Stăteam acolo, iar Leo scărpina drăgăstos prin grilaj blana umedă a cîinelui. în fond era o scenă drăguță, în fond îmi plăcea foarte mult că el era prieten cu acel cîine și îi făcea bucurie să îl salute astfel în toiul nopții; dar în același timp mi se părea de plîns și socoteam de-a dreptul de nesuportat faptul că pe Leo îl lega de acest cîine-lup și, probabil, de mulți alții, poate de toți cîinii din împrejurimi, o prietenie atît de tandră, în timp ce de mine îl separa un ocean de înstrăinare. Prietenia și încrederea, pe care eu le cerșeam, implorînd și umilindu-mă, păreau acordate nu numai acestui cîine Necker, ci oricărui animal, oricărei picături de ploaie, oricărui petec de pămînt pe care Leo punea piciorul, el părea să se dăruiască fără încetare, aflîndu-se ca într-un perpetuu flux și balans, în legătură și în înțelegere cu toate cele din jurul său, pe toate cunoscîndu-le, de toate fiind cunoscut și iubit — numai către mine, cel ce îl iubeam atît și aveam atîta nevoie de el, nu-l ducea nici un drum, numai pe mine mă ținea lă distanță, mă privea străin și rece, nu mă primea în inima lui, mă ștersese din memorie.

Am pornit încet mai departe; de dincolo de gard, cîinele lui își însoțea prietenul cu mici sunete plăcute, vădindu-și simpatia și bucuria, fără că totuși să uite de prezența mea stînjenitoare, căci, de mai multe ori, de dragul lui Leo, își înăbuși în gîtlej hîriitul mînios de apărare și dușmănie.

— Iartă-mă, am început eu din nou, mă ăgăț de dumneata și abuzez de timpul dumitale, cînd cu siguranță că nu dorești altceva decît să ajungi acasă și în pat.

— O, dar de ce? zîmbi el. N-am nimic împotrivă să hoinărim toată noaptea, nu-mi lipsește timpul pentru așa ceva și nici cheful, daca pentru dumneavoastră nu e cumva prea mult.

Vorbise pe un ton lejer, foarte prietenos și cu siguranță fără nici o intenție ascunsă. Dar, o clipă după ce rostise cuvintele, eu am simțit deodată în cap și adînc în toate încheieturile ce îngrozitor de obosit eram, cu ce efort făceam fiecare pas în această drumeție nocturnă fără rost și atît de umilitoare pentru mine.

— E adevărat, am spus înfrînt, sînt foarte obosit, abia acum bag de seamă. Și, de altfel, nici n-are sens să colind astfel noaptea prin ploaie, devenind o povară pentru alții.

— Cum credeți, răspunse el, politicos.

— Ah, domnule Leo, atunci, în călătoria spre Soare-Răsare, nu-mi vorbeai așa. Oare într-adevăr ai uitat toate astea'?… în sfîrșit, n-are nici un rost, nu te mai rețin. Noapte bună.

S-a topit repede în bezna nopții, eu am rămas pe loc, singur, stupid, ca lovit în creștet, pierdusem partida. El nu mă cunoștea, nu voia să mă cunoască, se distra peseama mea.

Am luat-o înapoi pe același drum; de dincolo de gard, cîinele Necker lătra, furibund. împresurat de căldura umedă a nopții de vară, eu înghețam de oboseală, de mîhnire și singurătate.

Încă din anii tinereții mele degustasem clipe asemănătoare. Pe atunci, orice deznădejde de acest fel îmi apăruse ca și cum eu, pelerin rătăcit, aș fi ajuns la marginea cea mai îndepărtată a lumii, iar acum n-ar mai fi fost nimic de făcut decît să-mi urmez ultimul dor: să mă desprind de marginea lumii, lăsîndu-mă să cad în gol, în moarte. De-a lungul timpului, deznădejdea revenise deseori într-adevăr, însă impulsul vehement spre sinucidere suferise o transformare și aproape se stinsese. Pentru mine „moartea” nu mai însemna un neant, un gol, o negație. Și multe altele se shimbaseră. Clipele deznădejdii le primeam acum așa cum primești durerile fizice violente: le suporți, cu văicăreli sau cu dîrzenie, le simți cum dau în clocot și cresc, și le spionezi cu o curiozitate cînd furioasă, cînd batjocoritoare, ca să afli cît de departe poate merge, cît de sus se mai poate înălța durerea.

Tot amarul vieții mele pline de dezamăgiri, care de la întoarcerea mea singuratică după eșecul călătoriei spre Soare-Răsare, devenise mereu mai insignifiantă și mai descurajantă, toată neîncrederea în mine însumi și în aptitudinile mele, toată nostalgia, amestecată cu invidie și căință, după vremurile fericite și glorioase, pe care le trăisem cîndva, creșteau ca o durere în mine, creșteau uriașe ca un copac, ca un munte, mă trăgeau în direcții opuse și toate se raportau la misiunea mea prezentă, la istoria călătoriei spre Soare-Răsare și a Confreriei, pe care începusem s-o scriu. Acum realizarea în sine a proiectului meu nu mi se mai părea valoroasa sau demna de a fi dorita. Valoroasa îmi mai părea doar aceasta unică speranța: ca prin munca mea, prin serviciul adus memoriei acelui timp măreț, să pot întrucîtva sa mă purific și să mă mîntui, să restabilesc legătura mea cu Confreria și cu tot ce trăisem.

Ajuns acasă, am aprins lumina, m-am așezat la masa de scris cu hainele ude, cu pălăria pe cap și am scris o scrisoare, am scris zece, douăsprezece, douăzeci de pagini de plîngere, de căință, de rugăciune fierbinte către Leo. I-am descris suferința mea, i-am evocat imaginile celor trăite în comun, a prietenilor comuni, i-am deplîns nemărginitele, diabolicele dificultăți din pricina cărora avea să eșueze proiectul meu. Dispăruse ca prin farmec oboseala orei tîr-zii, ședeam și scriam cu pasiune. în pofida tuturor dificultăților, scriam eu, aș prefera să îndur tot ce poate fi mai cumplit decît să trădez fie și una singură din tainele Confreriei. Și cu orice preț nu voi renunța să-mi duc pînă la capăt lucrarea, în memoria călătoriei spre Soare-Răsare, ca o glorificare a Confreriei. Parcă încins de febra, așterneam o pagină după alta cu litere grăbite, fără să mă reculeg, fără să cred, jeluirile, învinuirile și autoînvinuirile gîlgîiau curgînd în mine ca apa dintr-un ulcior spart, fără nădejdea vreunui răspuns, numai din nevoia de a mă descărca. încă mai era noapte cînd am ieșit să pun scrisoarea confuză, voluminoasă, la cea mai apropiată cutie poștală. Apoi, în sfîrșit, aproape că se făcuse dimineață, am stins lumina, m-am dus în micul dormitor mansardat de lîngă camera de zi și m-am întins pe pat. Am adormit îndată și am dormit un somn foarte greu și lung.