Călătoria spre Soare-Răsare

V

În ziua următoare, cînd, după ce mă trezisem de cîteva ori și ațipisem la loc, m-am deșteptat cu dureri de cap, odihnit însă, l-am găsit alături, în camera de zi, spre nemărginita mea surprindere, bucurie și în același timp jenă, pe Leo. Stătea pe un capăt de scaun și arăta ca și cum ar fi așteptat pînă arunci destul de mult.

— Leo, am exclamat eu, ai venit'?

— Am fost trimis după dumneavoastră, zise el. Din partea Confreriei. Mi-ați scris o scrisoare în legătură cu asta, am predat-o Aleșilor. Sînteți așteptat la înaltul Scaun. Putem merge?

Stupefiat, m-am grăbit să-mi încalț pantofii. Masa de scris, pe care nu făcusem ordine, păstra încă din noaptea trecută un aer de agitație și de haos; în momentul acela nu-mi mai aminteam bine ce scrisesem acolo, temător și impetuos, cu cîteva ceasuri înainte. Oricum, părea să nu fi fost în zadar. Se întîmplase ceva, Leo venise.

Și, subit, am pătruns abia atunci conținutul cuvintelor lui. Așadar, exista în continuare o — Confrerie, de care eu nu mai știam nimic, care dăinuia fără mine și nu mă mai considerase ca făcînd parte dintr-însa! Existau în continuare Confreria, înaltul Scaun, existau Aleșii, ei trimiseseră după mine! în fața acestei vești am simțit că mă luau valuri de căldură și de frig. Iată că luni și săptămîni viețuisem în acest oraș, ocupat cu însemnările mele despre Confrerie și despre călătoria noastră, nu știusem dacă și unde anume ar mai putea eventual supraviețui resturi ale Confreriei, dacă eu nu sînt, poate, ultima ei rămășiță; da, cinstit vorbind, în unele momente nu fusesem sigur nici măcar de faptul că această Confrerie și apartenența mea la ea existaseră vreodată în realitate. Iar acum Leo se afla lingă mine, trimis de Confrerie, ca să mă ducă acolo. își aminteau de mine, mă chemau, voiau să-mi pună întrebări, poate să mă tragă la răspundere. Perfect, eram gata. Eram gata să demonstrez că nu fusesem necredincios Confreriei, eram gata să mă supun. Să binevoiască acum Aleșii să mă pedepsească ori să mă ierte, eu eram gata, încă de la început, să accept totul, să încuviințez orice hotărîre a lor și să le arăt supunere.

Am pornit, Leo o luă înainte și, pe cînd îi priveam statura și mersul, m-am gîndit iarăși cu admirație, ca în urmă cu ani, ce bun, ce desăvîrșit servitor era într-adevăr. Străbătea străzile, una după alta, mlădios și îngăduitor, mergînd în fața mea, arătîndu-mi drumul, din cap pînă în picioare călăuză, din cap pînă în picioare servitorul care își face datoria, omul funcției sale. Dar cu toate acestea mi-a pus răbdarea la o încercare nu tocmai ușoară. Confreria mă chemase, înaltul Scaun mă aștepta, întreaga mea viață viitoare avea să se decidă, întreaga mea viață trecută avea să capete acum un sens ori să-l piardă cu desăvîrșire, tremuram de speranță, de bucurie, de teamă, de o îngrijorare care mă sufoca. Astfel încît drumul pe care mă conducea Leo părea nerăbdării mele aproape insuportabil de lung, căci a trebuit să-mi urmez călăuza vreme de peste două ceasuri pe cele mai ciudate și, mi s-a părut mie, cele mai capricioase căi ocolite. De cîte ori Leo m-a lăsat să aștept îndelung în fața unei biserici în care el intrase să se roage, s-a oprit adîncit în contemplare, un timp care mie mi s-a părut nesfîrșit, în fața vechii primării, povestindu-mi cum fusese ea întemeiată în secolul al cincisprezecelea de către un membru ilustru al Confreriei, și oricît de neobosit, zelos și ferm i-ar fi fost mersul, eu m-am zăpăcit cu totul din pricina ocolișurilor, învăluirilor și zigzagurilor, pe care el găsea de cuviință să le descrie în vreme ce se apropia de ținta lui. Drumul care ne costase o dimineață întreagă s-ar fi putut parcurge, la fel de bine, într-un sfert de oră.

În cele din urmă, m-a condus într-o străduță somnoroasă de la marginea orașului și într-o clădire foarte mare și tăcută, arătînd pe dinafară ca un imobil masiv cu birouri sau ca un muzeu. La început n-am zărit pe nicăieri picior de om, coridoarele și casele scărilor se căscau pustii și sunau cu ecou sub pașii noștri. Leo începu să caute pe culoare, scări și în holuri. Odată deschise cu băgare de seama o ușă înaltă, prin care se putea privi interiorul încărcat al unui atelier de pictură, în fața unui șevalet stătea, numai în cămașă, pictorul Klingsor — o, cîți ani nu mai văzusem acest chip iubit! însă n-am cutezat să-l salut, încă nu era momentul, eram așteptat, mi se ceruse să mă prezint. Klingsor nu ne arătă prea multa atenție; dădu din cap spre Leo, pe mine nu mă observă sau nu mă recunoscu și, fără un cuvînt, cu un gest prietenos, dar hotărît ne invită să ieșim, nepermițînd să fie deranjat în timp ce lucra.

În sfîrșit, sus de tot, în imensa clădire, am pătruns într-o mansardă unde mirosea a hîrtie și carton și unde, de-a lungul pereților, pe multe sute de metri, se înșirau încremenite uși de dulapuri, cotoare de cărți și pachete de dosare: o arhivă gigantică, o cancelarie uriașă. Nimeni nu se ocupa de noi, toți își vedeau de treburi fără zgomot, eu am avut sentimentul că din acest loc e guvernat, sau cel puțin înregistrat și supravegheat, întregul Pămînt, împreună cu bolta cerească. Mult timp am rămas în așteptare, pe lîngă noi treceau grăbiți în toate părțile, fără zgomot, avînd în mînă fișe și cote de catalogare, numeroși funcționari ai arhivei și bibliotecari, se așezau și se urcau scări, se mișcau precaut și silențios lifturi și mici cărucioare pe rotile. în cele din urma, Leo începu să cînte. Ascultam cu emoție melodia, cîndva îmi fusese atît de familiară, era unul dintre imnurile Confreriei noastre.

Cîntecul a făcut ca totul să se pună în mișcare. Funcționarii se retraseră, sala se alungi pînă în depărtări vagi, în vastul peisaj al arhivei din fundal lucrau, minusculi și ireali, oamenii cei harnici, dar spațiul din apropierea noastră deveni larg și liber, sala crescu solemn, în mijlocul ei se găseau o mulțime de scaune ordonate sever și, parte venind din fundal, parte prin numeroasele uși ale încăperii, își făcură apariția numeroșii Aleși, îndreptîndu-se fără grabă spre scaune și așezîndu-se pe ele, unul după altul. Șirurile de scaune se umplură încet, unul cîte unul, întreaga alcătuire urca în trepte, încheindu-se sus cu un tron înalt pe care nu stătea încă nimeni.

Sanhedrinul solemn se umplu pînă la acel tron, Leo mă privi, ochii lui mă îndemnau la răbdare, tăcere și respect, și se pierdu printre cei mulți, acolo de față, dispăru pe neașteptate, și nu-l mai puteam zări. In schimb am văzut ivindu-se ici și colo, printre Aleșii adunați la înaltul Scaun, chipuri cunoscute, grave sau zîmbitoare, am văzut chipul lui Albertus Magnus, al luntrașului Vasudeva, al pictorului Klingsor și ale altora.

În sfîrșit se făcuse liniște și împuternicitul păși înainte. Eu stăteam singur și mărunt la picioarele înaltului Scaun, pregătit pentru orice, plin de o teamă profundă, însă totodată de o profundă acceptare a ceea ce urma să se întîmple și să se hotărască aici.

Vocea împuternicitului răsună limpede și calmă în cuprinsul sălii:

— Autoînvinuirea unui confrate dezertor, l-am auzit anunțînd. îmi tremurau genunchii. Viața mea era în joc. Dar era bine astfel,

acum totul avea să fie pus în ordine. împuternicitul vorbi mai departe:

— Vă numiți H.H.? Ați luat parte la marșul prin Suabia Superioară, la serbarea de la Bremgarten? Ați dezertat îndată după Morbio Inferiore? Mărturisiți intenția de a scrie o istorie a călătoriei spre Soare-Răsare? Considerați că sînteți împiedicat în proiectul dumneavoastră de jurămîntul de a păstra tăcere asupra tainelor Confreriei?

Am răspuns cu „da” la toate întrebările, una după alta, chiar și la cele de neînțeles și înspăimîntătoare.

N-a durat mult, pînă cînd Aleșii s-au pus de acord prin șoapte și gesturi, apoi împuternicitul ieși din nou în față și vesti:

— Autoînvinuitul este autorizat de către noi să dezvăluie public orice lege și orice taină a Confreriei, pe care le cunoaște. în afară de aceasta, i se pune la dispoziție pentru activitatea sa întreaga arhivă a Confreriei.

Împuternicitul se retrase. Aleșii se răspîndiră și dispărură iarăși, parte în adîncimea încăperii, parte prin ieșirile ei; în spațiul imens se făcu o liniște desăvîrșită. Am privit cu teamă împrejur, pe unul din birouri, chiar în fața mea, am văzut niște foi de hîrtie, mi s-a părut că le știam și, luîndu-le în mînă, am recunoscut în ele lucrarea mea, progenitura care-mi dădea atîta bătaie de cap, manuscrisul început de mine.

Istoria călătoriei spre Soare-Răsare, consemnată de HM. stătea scris pe coperta albastră. M-am repezit s-o deschid, am parcurs paginile sărace, acoperite cu un text înghesuit, cu multe ștersături și corecturi, le-am citit dintr-o răsuflare, plin de poftă de lucru și de sentimentul că acum, în sfîrșit, avînd înalta încuviințare, chiar susținere, îmi voi putea duce pînă la capăt însărcinarea. Gîndindu-mă că nici un jurămînt nu-mi mai închidea gura, gîndindu-mă că puteam dispune de arhivă, de acest tezaur incomensurabil, însărcinarea mea îmi părea mai importantă și mai înălțătoare decît o socotisem vreodată.

Totuși, pe măsură ce avansam cu lectura paginilor redactate de mine, manuscrisul îmi plăcea din ce în ce mai puțin, ba nici chiar în cele mai deznădăjduite momente trăite pînă acum nu-mi apăruse atît de nefolositor și de fals ca în clipa de față. Totul părea atît de confuz și de neghiob, înlănțuirile cele mai clare fuseseră deformate, lucrurile realmente indispensabile — omise, o sumedenie de amănunte secundare și fără însemnătate — împinse cu sila în față! Trebuie neapărat s-o iau de la început! Citind astfel manuscrisul, m-am văzut obligat să tai o frază după alta și fiecare fraza pe care o tăiam se fărîmița pe hîrtie, literele clar desenate, ascuțite, se răsfirau, devenind fragmente de forme jucăușe, linii și puncte, cercuri, floricele, steluțe, iar paginile s-au acoperit ca niște bucăți de tapet cu împletituri ornamentale grațioase și absurde. Curînd, din textul meu nu mai rămase nimic, în schimb aveam la îndemînă multa hîrtie nescrisă pentru lucrarea mea. Mi-am adunat gîndurile. Mi-am lămurit situația: firește că, mai înainte, o expunere dezinvoltă și limpede nu-mi fusese posibilă, deoarece totul stătea în legătura cu tainele, a căror dezvăluire îmi era interzisă prin jurămîntul Confreriei. Atunci recursesem la soluția de a renunța la o relatare istorica obiectivă și, făcînd abstracție de conexiunile, scopurile și intențiile majore, mă limitasem pur și simplu la evenimentele trăite de mine personal. Dar s-a putut constata la ce duce aceasta. Acum, dimpotrivă, nu mi se mai impunea legea tăcerii și nici un fel de îngrădiri și, pe deasupra, inepuizabila arhivă îmi era deschisă.

Era limpede: chiar dacă munca mea de pînă acum nu s-ar fi dizolvat în acea ornamentație, eu trebuia să iau totul de la capăt, sa argumentez din nou, să structurez din nou. Am luat hotărîrea sa deschid cu o istorie sumară a Confreriei, a întemeierii și fundamentelor ei. Cartotecile necuprinse, uriașe, care măsurau kilometri și se aflau pe toate mesele, estompîndu-se în fundul sălii, în depărtare și crepuscul, aveau să-mi dea, fără îndoială, răspuns la orice întrebare.

Deocamdată m-am decis să pun arhivei cîteva întrebări de sondaj, trebuia doar să mă deprind a lucra cu acest aparat gigantic. Firește că, înainte de orice altceva, am căutat epistola Confreriei.

Perfect, am găsit parcă de la sine compartimentul, ciclul, strofa, arhiva era minunat ordonata. Iar acum țineam în mînă epistola Confreriei! Că n-o voi putea citi, bineînțeles, la asta trebuia să mă aștept. Și, într-adevăr, n-am putut s-o citesc! Era scrisă, mi s-a părut, cu litere grecești, iar grecește înțelegeam într-o oarecare măsură, însă, pe de-o parte, era un scris extrem de arhaic, neobișnuit, ale cărui semne, cele mai multe, în ciuda aparentei lor clarități, îmi rămîneau ilizibile, iar, pe de alta parte, textul părea să fi fost compus într-un dialect sau un limbaj ocult al adepților, din care eu înțelegeam numai rareori un cuvînt, pe departe, prin asocieri și analogii. Dar încă nu mă lăsam descurajat. Chiar dacă scrisoarea rămînea de necitit, totuși semnele ei răscoleau în mine imagini vii, amintiri de odinioară, mai cu seama îl aveam iarăși în fața ochilor, atît de deslușit, încît aș fi putut să-l ating cu mîna, pe prietenul meu Longus, așa cum ședea în grădină, în întunericul nopții, și scria litere grecești și ebraice, iar literele se preschimbau în pasări, dragoni și șerpi, pierzîndu-se în noapte.

Răsfoind cartoteca, mi-am dat seama cu un fior de abundența materialului care mă aștepta. Am întîlnit cîte un cuvînt familiar, cîte un nume binecunoscut. Am întîlnit, tresărind, și propriul meu nume, dar nu m-am încumetat să consult arhiva în legătură cu el — cine ar suporta să afle sentința pronunțată asupra sa de un tribunal atoate-știutor? în schimb am găsit, de pildă, numele pictorului Paul Klee, cu care făcusem cunoștință în călătorie și care era prietenul lui Klingsor. I-am căutat cota în arhivă. Acolo am descoperit o plăcuță de aur emailat, ce părea a fi străveche, avînd pictat sau gravat pe ea un trifoi, iar dintre foile sale, una reprezenta o corabie albastră cu pînze, a doua — un pește cu solzii multicolori, însă a treia arăta ca un formular de telegramă, pe care stătea scris:

Pătruns de o melancolică bucurie, am citit și despre Klingsor, despre Longus, despre Max și Tilli, de asemenea n-am rezistat ispitei de a afla mai multe despre Leo. Pe fișa lui Leo scria:

Avertismentul cave, de două ori prezent, a avut efect asupra mea, astfel încît nu m-am simțit în stare să explorez mai departe acest secret. Cu fiecare nouă încercare însă, am început să-mi dau tot mai bine seama ce bogăție nemaivăzută de material, de cunoaștere, de formule magice cuprindea această arhivă. Ea cuprindea, mi se părea mie, pur și simplu întreaga lume.

După ocoluri în multe domenii ale cunoașterii, din care m-am întors plin de fericire sau tulburat, am revenit de cîteva ori la fișa — Leo, cu o curiozitate ce sporea tot mai aprig. îndoitul cave m-a intimidat de fiecare dată. Dar, scotocind într-o altă casetă cu fișe, mi-a căzut sub ochi cuvîntul — Fatme — cu următoarele adnotări: „princ. orient. 2 noct.mill. 983 hoit. delic. 07”

Am căutat și am găsit locul din arhivă. Se afla acolo un medalion micuț, ce se putea deschide, iar în interior avea o miniatură,

portretul unei prințese de o frumusețe răpitoare, care mi-a amintit într-o clipă de toate nopțile, o mie și una, de toate basmele anilor mei de tinerețe, de toate visele și dorințele acelui timp glorios, cînd, pentru a călători pînă la Fatme, în Orient, îmi absolvisem noviciatul și cerusem să fiu primit în Confrerie. Medalionul era înfășurat într-o mică năframă violeta, subțire ca pînza de păianjen, am mirosit-o, ea păstra mireasma nespus de îndepărtată și delicat ireală a prințesei și a acelui tărîm al Soarelui-Răsare. Și, inspirînd acest parfum fermecat, îndepărtat și diafan, m-a copleșit dintr-o dată, înțelegerea: în ce vrajă datatoare de fericire fusesem învăluit în vremea aceea, cînd pornisem în pelerinaj către Răsărit, cum pelerinajul a fost zădărnicit de obstacole perfide și, în fond, necunoscute, cum vraja s-a risipit apoi tot mai mult și ce pustiu, cîtă luciditate și disperare deșartă m-au însoțit de atunci, au fost aerul pe care l-am respirat, hrana și băutura mea! Nu mai puteam să văd nici năframa, nici portretul, atît de des era vălul lacrimilor care îmi împăienjeniseră ochii. Ah, astăzi, simțeam eu, portretul prințesei arabe n-ar mai fi fost de ajuns ca să mă facă invulnerabil în fața lumii și a infernului, transformîndu-mă în cavaler și cruciat, astăzi ăr fi nevoie de alte farmece, mai puternice. Dar ce dulce, cît de nevinovat, cît de sacru fusese acel vis care îmi călăuzise tinerețea, care făcuse din mine un cititor de basm, un muzicant, un novice și mă adusese pînă lă Morbio! Un freamăt m-a trezit din cugetare, spațiul cu profunzimi nesfîrșite ale arhivei mă privea neliniștitor din toate părțile. Un nou gînd, o nouă durere mă săgeta, ca o scăpărare de fulger: istoria acestei Confrerii voisem s-o scriu eu, nerodul, eu, care dintre milioane de documente, volume, imagini, simboluri ale arhivei, nu eram în stare să descifrez său să înțeleg nici măcar a mia parte! Nimicit, nespus de stupid, nespus de ridicol, neînțelegîndu-mă eu însumi pe mine, uscat și adus la micimea unui fir de praf, m-am văzut stînd în mijlocul acestor lucruri cu care mi se îngăduise să mă joc puțin, ca să pot simți ce însemna Confreria și ce însemnam eu. Prin multele uși intrară Aleșii, în număr nesfîrșit, pe unii i-am putut recunoaște încă prin perdeaua de lacrimi. L-am recunoscut pe Jup, magicianul, l-am recunoscut pe arhivarul Lindhorst, pe Mozart, deghizat în Pablo. Strălucita adunare era instalată pe multele rinduri de scaune ce se înălțau spre adîncul sălii și se îngustau mereu, urcînd; deasupra tronului înalt, așezat chiar în vîrf, am văzut scîn-teind un baldachin de aur.

Împuternicitul păși înainte și anunță:

— Confreria este pregătita să pronunțe prin Aleșii săi sentința asupra autoînvinuitului H., care s-a simțit chemat să păstreze tăcerea asupra unor taine ale Confreriei și care acum și-a dat seama cît de aberantă și de ofensatoare fusese intenția sa de a scrie istoria unei călătorii ce i-a întrecut puterile și istoria unei Confrerii, în existența căreia nu mai credea și față de care își călcase credința.

Se întoarse către mine și strigă cu vocea lui clară, de herald:

— Autoînvinuit H., ești de acord să recunoști autoritatea acestui tribunal și să te supui judecății sale'?

— Da, am răspuns eu.

— Autoînvinuit H., continuă el, ești de acord să fii judecat de tribunalul Aleșilor neprezidat de Alesul Aleșilor sau ceri să fii judecat de însuși Alesul Aleșilor?

— Sînt de acord, am spus, cu judecata Aleșilor, fie că sînt prezidați de Alesul Aleșilor, fie că nu.

Împuternicitul a vrut să dea un răspuns. Dar atunci s-a făcut auzit din cea mai îndepărtată profunzime a sălii un glas blînd:

— Alesul Aleșilor e dispus să rostească sentința el însuși. Sunetul acestui glas blînd a deșteptat în mine fiori stranii. Din adîncul și depărtarea acelui spațiu, dinspre orizonturile de pustietate ale arhivei, venea un bărbat, pășind fără grabă, avea mersul ușor și liniștit, veșmîntul lui scînteia de aur, el se apropia în tăcerea întregii adunări, iar eu i-am recunoscut mersul, i-am recunoscut mișcările, i-am recunoscut în cele din urmă și făță. Eră Leo. îmbră-căt în odăjdii solemne și somptuoase, ca un papă, el urcă printre rîndurile Aleșilor, îndreptîndu-se către înaltul Scaun. Ca o minunată floare exotica își purta splendoarea podoabelor în sus pe trepte, iar fiecare șir de Aleși pe lîngă care trecea se ridica să-l salute. Cu grijă, cu umilința, slujind, astfel purta el strălucitoarea sa demnitate, cu umilință, așa cum un papă sau un patriarh cucernic își poartă însemnele.

Stăteam profund subjugat și pătruns în așteptarea sentinței sale, pe care eram gata s-o primesc cu umilința, indiferent dacă avea să-mi aducă osînda sau grațierea; la fel de profund mă emoționa și mă impresiona faptul că Leo, cărăușul și servitorul de odinioară, era cel ce se afla acum în fruntea întregii Confrerii și se declarase dispus să pronunțe sentința asupra mea. Dar cu mult mai impresionat încă, mai uimit, mai consternat și mai fericit eram din pricina marii descoperiri a acestei zile: Confreria dăinuia, cu desăvîrșire neclintită și ca întotdeauna puternica, nu Leo și nu Confreria mă abandonaseră pe mine, ci doar eu fusesem atît de slab și de necugetat, încît, trăgînd concluzii greșite din propriile mele trăiri, să mă îndoiesc de Confrerie, să consider eșuată călătoria spre Soare-Răsăre și să mă socot pe mine însumi supraviețuitorul și cronicarul unor evenimente încheiate și epuizate, în vreme ce eu nu eram altceva decît un fugar, un om care își călcase datoria de credință, un dezertor. Găseam cutremurare și fericire în această revelație. Stăteam mărunt și umilit lă picioarele înaltului Scaun, unde fusesem cîndvă acceptat ca membru în Confrerie, unde mi se confirmase cîndva încheierea noviciatului, încredințîndu-mi-se inelul Confreriei și, întocmai ca servitorul Leo, fusesem trimis în călătoria spre Soăre-Răsăre. Iar în vîrtejul acestor gînduri inima îmi fu împovărată de un nou păcat, de o nouă neglijență, o nouă rușine: nu mai aveam inelul Confreriei, îl pierdusem și nici măcar nu știam cînd și unde, pînă astăzi nici măcar nu-mi dădusem seama de lipsa lui!

În acest timp, Alesul Aleșilor, Leo cel înveșmîntat în aur, începu a vorbi cu glasul lui frumos și blînd; blînde și aducătoare de fericire coborau cuvintele lui spre mine, blînde și aducătoare de fericire că lumină soarelui:

— Autoînvinuitul, mi se vorbi de pe înaltul tron, a avut prilejul să se elibereze de unele dintre erorile sale. Multe lucruri pledează contra lui. Poate fi de înțeles și lesne de iertat faptul că a fost necredincios Confreriei, că i-a atribuit propria sa vină și rătăcire, că s-ă îndoit de perpetuarea ei în timp, că a avut ciudata ambiție de a dori să devină istoricul Confreriei. Toate acestea nu cîntăresc greu. Ele sînt, auto-învinuitul să mă ierte pentru acest cuvînt, doar prostiile unui novice. Pentru a le șterge va fi de ajuns să zîmbim pe seamă lor.

Mie mi se luase o piatră de pe inimă și printre șirurile sublimei adunări trecu adierea unui surîs. Faptul că păcatele mele cele mai grele, chiar și convingerea mea smintită că această Confrerie n-ar mai exista și că eu aș fi fost cel din urmă ce i-a rămas fidel, erau privite de Alesul Aleșilor numai ca niște — prostii, niște copilării, însemna o imensă ușurare și totodată îmi arăta, în modul cel mai sever cu putință, care-mi era locul.

— însă, vorbi mai departe Leo, și acum glasul lui blînd căpătă o nuanță mîhnită și gravă, acuzatului i se pot imputa cu drept temei alte păcate, mult mai grele, iăr cel mai rău lucru este acela că pentru aceste păcate el nu ni se înfățișează aici ca ăutoînvinuit, ci despre aceste păcate pare să nu știe absolut nimic. El regretă profund că a ofensat Confreria în gîndurile sale, nu-și poate ierta că a fost incapabil să vadă în servitorul Leo pe judecătorul suprem Leo și e pregătit să înțeleagă amploarea infidelității sale față de Confrerie. Dar în timp ce a luat prea mult în serios aceste păcate comise cu gîndul și rătăcirile sale și înțelege abia în clipă aceasta, cu ușurare, că ele pot fi anulate printr-un zîmbet, el uită cu toată încăpățînarea adevăratele sale greșeli, al căror număr este legiune, fiecare din ele fiind destul de însemnată ca să merite o pedeapsă grea.

Inima mi se zbătu cu spaimă în piept. Leo se întoarse către mine:

— învinuit H., mai tîrziu vei izbuti să-ți vezi în totalitate greșelile și ți se va arătă și pe ce cale poți să le eviți pe viitor. Numai pentru a-ți arătă cît de puțină înțelegere ai în acest moment pentru stăreă dumitale, te întreb: îți amintești de drumul prin oraș în tovărășia servitorului Leo, care venise în chip de curier, ca să te aducă în fața înaltului Scaun? — Da, îți amintești. Și îți amintești cum am trecut pe lîngă primărie, pe lîngă biserică Sf. Paul, pe lîngă catedrală și cum servitorul Leo a intrat în catedrală, ca să îngenuncheze puțin și să se roage, și cum dumneata nu numai că ai renunțat să intri cu el și să spui o rugăciune, contravenind astfel punctului patru din jurămîntul Confreriei, dar ai rămas afara nerăbdător și plictisit, așteptînd să se termine acea incomodă ceremonie, care dumitale ți se părea într-atît de prisos, care pentru dumneata nu era decît o neplăcută punere lă încercare a nerăbdării dumitale egoiste? Da, îți amintești. Chiar numai prin felul cum te-ai purtat la intrarea în catedrală ăi încălcat în picioare toate cerințele fundamentale și tradițiile Confreriei. Ai desconsiderat religia, ai disprețuit un confrate, te-ai împotrivit și te-ai sustras unui prilej și unei invitații la meditație și concentrare. Păcatul ar fi de neiertat, daca n-ar exista în sprijinul dumitale unele circumstanțe atenuante.

Acum mă atinsese în plin. Acum se punea în discuție totul, nu numai lucrurile fără însemnătate, nu numai prostiile. Avea mai mult decît dreptate. Mă lovise de-a dreptul în inimă.

— Nu vom enumera toate greșelile învinuitului, continuă Alesul Aleșilor, el nu trebuie judecat după literă legii și noi știm bine că nu este nevoie decît de un avertisment din partea noastră pentru a trezi conștiință învinuitului și a face dintr-însul un ăutoînvinuit plin de căință. Oricum, ăutoînvinuit H., îți voi recomandă să supui tribunalului conștiinței dumitale și alte fapte pe care le-ai comis. Trebuie să-ți amintesc seara cînd l-ai căutat pe servitorul Leo și i-ai cerut să te recunoască drept membru al Confreriei, deși era imposibil, cîtă vreme dumneata însuți te-ai făcut în asemenea măsură de nerecunoscut, că membru al Confreriei? Trebuie să-ți amintesc de unele lucruri pe care dumneata însuți le-ai povestit servitorului Leo? De viața deznădăjduită, stupida, mărginită, sinucigașa, pe care ai dus-o de ani de zile?

Și încă ceva, confrate H., nu am voie să trec sub tăcere. Tot ce se poate, că în seară aceea servitorul Leo să te fi nedreptățit cu felul lui de a gîndi despre dumneata. Să presupunem că ășa este. Servitorul Leo a fost, poate, puțin prea sever, puțin prea cerebral, poate că n-ă avut suficientă indulgența, suficient umor față de dumneata și starea dumitale. însă există instanțe măi înalte și judecători mai puțin supuși greșelii decît servitorul Leo. Cum ai fost judecat de acea vietate, învinuit? îți amintești de cîinele Necker? îți amintești de refuzul și condamnarea pe care le-a pronunțat asupra dumitale? El e incoruptibil, nu e parte implicată, nu e membru ăl Confreriei.

Făcu o pauza. Da, cîinele Necker! Sigur, el mă refuzase și mă condamnase. Am spus „da”. Sentința îmi fusese dată încă de cîinele-lup, încă de mine însumi.

— Autoînvinuit H., vorbi Leo din nou, iar acum, venind din splendoarea aurita a odăjdiilor și din baldachinul sau, vocea îi suna la fel de rece, de clara și de pătrunzătoare ca vocea comandorului, apărut în ultimul act la ușa lui Don Juan. Autoînvinuit H., m-ai ascultat, ai spus „da”. Ai pronunțat deja, presupunem noi, sentința asupra dumitale.

— Da, am rostit eu cu glas scăzut, da.

— Sentința pe care ai pronunțat-o asupra dumitale este, presupunem noi, una de condamnare?

— Da, am șoptit eu.

Și iată că Leo se ridică de pe tron, întinzînd brațele într-un gest plin de blîndețe:

— Mă adresez acum vouă, Aleșilor. Ați auzit. Cunoașteți prin ce a trecut confratele H. E o cale a destinului ce nu vă este străină, unii dintre voi au trebuit s-o străbată. învinuitul n-a știut încă pînă în acest ceas, ori n-a putut să creadă cu adevărat, că această cădere și rătăcire a sa a fost o încercare. El n-a cedat multa vreme. A îndurat multă vreme să nu mai știe nimic de existența Confreriei, să rămînă singur și să vadă nimicite toate lucrurile în care crezuse. Dar în cele din urmă nu s-a putut ascunde și eschiva mai departe, suferința lui a devenit prea mare și voi cunoașteți asta: îndată ce suferința e destul de mare, omul merge înainte. Fratele H. a fost împins de încercarea lui pînă la deznădejde, iar deznădejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a înțelege și justifica existența omenească. Deznădejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a trece examenul vieții cu virtutea, cu dreptatea, cu rațiunea și de a răspunde exigențelor ei. Dincoace de această deznădejde trăiesc copiii, dincolo de ea — cei ce s-ău trezit. învinuitul H. nu mai e copil și încă nu s-a trezit pe deplin. Se află în viitoarea deznădejdii. Va merge prin ea pînă la capăt și astfel își va absolvi al doilea noviciat. îi urăm din nou bun venit în Confreria al cărei sens el nu mai cutează acum să creadă ca l-ar înțelege. îi înapoiem inelul pierdut, pe care servitorul Leo l-a păstrat pentru el.

Împuternicitul se și apropiase, aducîndu-mi-l, m-a sărutat pe obraz și mi-ă pus inelul pe deget. Și, îndată ce l-am zărit, îndată ce i-ăm simțit pe deget răceala metalului, mi-am și adus aminte o mie de lucruri, o mie de scăpări cu totul de neînțeles. înainte de toate, mi-am adus aminte că inelul poărtă patru pietre, așezate la distanțe egale una de alta și că e o lege a Confreriei și face parte din legămînt ca, măcar o dată pe zi, să răsucești încet inelul pe deget și, la fiecare din cele patru pietre, să rostești în gînd unul din cele patru precepte fundamentale, cuprinse în jurămînt. Eu nu numai că pierdusem inelul, fără să-i observ cel puțin lipsa, dar în toți acești ani înspăi-mîntători nici nu măi pronunțasem cele patru precepte de bază și nu-mi amintisem de ele. Am încercat pe loc să le recit în gînd. Le presimțeam, ele se aflau încă undeva în mine, îmi aparțineau, așa cum unui om îi aparține un nume care îi va veni pe buze în următorul moment, însă în clipa prezenta nu vrea să se lase găsit. Nu, în mine domnea tăcerea, nu eram în stare să spun regulile, uitasem textul. Le uitasem, vreme de mulți ani nu mă măi condusesem după ele și nu le măi respectasem cu sfințenie — și, cu toate acestea, mă putusem consideră un membru fidel al Confreriei!

Văzîndu-mă consternat și copleșit de rușine, împuternicitul mă bătu încetișor pe braț ca să mă liniștească. Iar în acest timp l-am auzit pe Alesul Aleșilor vorbind din nou:

— învinuit și autoînvinuit H., ești achitat. Trebuie, totodată, să-ți aduc la cunoștință că fratele achitat într-un asemenea proces are datoria de a intra în ceata Aleșilor, ocupînd unul dintre aceste scaune, după ce va fi trecut o proba de credință și supunere. Proba este liber să și-o aleagă. Răspunde acum, frate H., la întrebările mele. Ești gata să-ți pui lă încercare credința, îmblînzind un cîine rău?

M-am tras înapoi, cuprins de spaimă:

— Nu, n-aș putea, am exclamat, apărîndu-mă.

— Ești gata și de acord că, lă porunca noastră, să arzi neîntîrziat arhiva Confreriei, așa cum împuternicitul arde acum o parte din ea în fața ochilor tăi?

Împuternicitul pași înainte, vîrî amîndouă mîinile în cartote-cile desăvîrșit ordonate, le scoase pline de fișe, multe sute de fișe, pe care apoi, spre groaza mea, le arse deasupra unei tăvi cu cărbuni aprinși.

— Nu, m-am apărat eu, n-aș putea nici asta.

— Cave, frater, strigă înspre mine Alesul Aleșilor, ia seama, frate nechibzuit! Am început cu sarcinile cele mai ușoare, pentru care ai nevoie de cea mai puțină credință. Fiecare dintre sarcinile ce vor urma după ele va fi tot mai grea și mai grea. Răspunde: ești gata și de acord să întrebi arhiva noastră ce știe despre propria ta persoană?

Am înghețat și mi s-a părut că-mi pierd răsuflarea. Dar înțelesesem: întrebările vor deveni, una după alta, din ce în ce mai grele, nu exista cale de scăpare, decît într-un rău mai mare decît cel prezent. Stînd în fața lor în picioare și respirînd greu, am spus — da.

Împuternicitul mă conduse pînă la mesele la care se aflau sutele de cartoteci, am căutat și am găsit litera H, am găsit numele meu și anume mai întîi pe al strămoșului meu, Eoban, care fusese de asemenea membru al Confreriei, cu patru sute de ani în urmă, după numele lui venea al meu cu trimiterea:

„Chattorum r. gest. XC. civ. Calv. infid. 49”

Fișa îmi tremura în mînă. în acest timp, Aleșii s-au ridicat unul cîte unul de pe scaunele lor, mi-au întins mîna, m-au privit drept în ochi, apoi fiecare din ei s-a îndepărtat, sala înaltului Scaun s-a golit, cel din urmă a coborît de pe tronul său Alesul Aleșilor, mi-a întins mîna, m-a privit drept în ochi, zîmbind cu zîmbetul său episcopal, de slujitor cucernic, și a ieșit din sală cel din urmă. După plecarea lor am rămas singur, cu fișa în mîna stîngă, trimis să cer răspunsul arhivei.

N-am găsit în mine destulă putere ca să fac fără zăbavă pasul, întrebînd arhiva despre mine. Stătem în sala pustie, amînam clipa și priveam casetele cu fișe, dulapurile, nișele și cabinetele înșiruindu-se pînă departe, o însumare a tuturor lucrurilor demne de a fi știute, ce vor exista pentru mine vreodată. Atît din teama de a-mi vedea pro-

pria fișă, cît și din dorința înflăcărată de cunoaștere, mi-am acordat un mic răgaz în privința problemei mele personale, permițîndu-mi înainte de asta să mai aflu cîte ceva din lucrurile importante pentru mine și pentru istoria călătoriei spre Soare-Răsare. Deși, de fapt, știam de mult că această istorie a mea era deja condamnată și înmor-mîntată și că n-o voi scrie nicicînd pînă la sfîrșit. Totuși eram nespus de curios.

Într-una dintre cartoteci am zărit o fișă prost așezată, ieșind în afară, oblic, dintre celelalte. M-am apropiat, am scos fișa, pe ea scria:

„Morbio Inferiore.”

Nici un alt titlu n-ar fi putut numi mai lapidar și mai exact sîmburele intim al curiozității mele. Cu o ușoară bătaie de inimă am căutat locul în arhiva. Era un compartiment umplut cu destul de multe hîrtii. Deasupra se afla copia unei descrieri a defileului de la Morbio, extrasa dintr-o carte italienească veche. Apoi o filă, format in cvarto, cu scurte informații despre rolul jucat de Morbio în istoria Confreriei. Toate informațiile se refereau la călătoria spre Soare-Răsare și anume la etapa și la grupa din care făcusem parte și eu. Grupa noastră, era notat aici, își urmase drumul pînă la Morbio, unde fusese supusă unui examen pe care nu reușise să-l treacă: dispariția lui Leo. Deși ar fi trebuit să urmăm regulile Confreriei, deși existau instrucțiuni chiar și pentru cazul cînd vreuna din grupele Confreriei ar fi rămas fără Conducători, iar acest lucru ne fusese bine băgat în cap înainte de plecarea în călătorie, totuși, din momentul cînd s-a descoperit lipsa lui Leo, întreaga noastră grupă își pierduse cumpătul și credința, căzuse prada îndoielilor și controverselor inutile, iar la sfîrșit, ca o negare totala a spiritului Confreriei, se fracționase în grupulețe și se dezmembrase. Acest comentariu despre catastrofa de la Morbio nu mă mai putea surprinde foarte mult. în schimb, am fost uimit la culme de ceea ce am putut citi în continuare despre dezmembrarea grupei noastre. Căci nu mai puțin de trei dintre noi, confrații, încercaseră să redacteze o istorie a călătoriei noastre și o relatare a evenimentului de la Morbio. Unul din aceștia trei eram eu, iar în compartimentul respectiv al arhivei se afla și o copie curata a manuscrisului meu. Pe ceilalți doi i-am parcurs cu cele mai ciudate simțăminte. în fond, ambii autori nu consemnau întîmplările acelor zile foarte diferit de modul cum o făcusem și eu și totuși cît de diferit suna textul lor pentru mine! La unul din ei am citit:

„Absența servitorului Leo a fost cea care ne-a dezvăluit, brusc și nemilos, abisurile de discordie și de confuzie ce sfîșiau coeziunea noastră, pînă atunci în aparența atît de solidă. Este adevărat că unii dintre noi au știut ori ău bănuit imediat că Leo nici nu suferise vreun accident, nici nu fugise, ci fusese rechemat în secret de conducerea Confreriei. Dar desigur că nici unul din noi nu-și poate aminti altfel decît cu cea mai profundă căință și rușine ce slab ne-am prezentat noi toți la acest examen. îndată ce Leo ne-a părăsit, credința și armonia noastră s-au curmat; era ca și cum un spirit protector al casei ar fi plecat de lîngă noi, ca și cum printr-o rană nevăzută sîngele roșu al vieții s-ăr fi scurs din grupă noastră. Au apărut mai întîi deosebiri de păreri, apoi controverse deschise pe mărginea subiectelor celor mai insignifiante și mai penibile. îmi aduc aminte, de pildă, cum atît de simpatizănd și merituosul nostru capelmaistru, violonistul H.H., a făcut pe neașteptate afirmația că dezertorul Leo ar fi luat cu sine, în sacul său de cărăuș, printre alte obiecte de valoare, străvechea și sacra epistolă a Confreriei, manuscrisul original al maestrului! Pe această temă s-au purtat dezbateri zile întregi, cu toata seriozitatea. Interpretată simbolic, afirmația absurda a lui H. era, ce-i drept, în chip straniu plină de tîlc: lucrurile s-au petrecut realmente astfel, ca și cum, o dătă cu retragerea lui Leo, mica noastră grupă ar fi pierdut cu totul binecuvîntarea Confreriei, legătura cu întregul. Un trist exemplu l-a constituit tocmai acel muzician H.H. Fiind pînă la momentul Morbio Inferiore unul dintre confrații cei mai fideli și mai plini de credință, pe lingă aceasta simpatizat și ca artist, și, în pofida unor slăbiciuni de caracter, socotit drept unul din cei mai activi membri ai Confreriei, el a început acum să cadă îndelung pe gînduri, să aibă stări de deprimare și suspiciune, să devină intolerant, nervos, irascibil. Cînd, în sfîrșit, într-o zi, a rămas în urmă în timpul marșului și n-a mai fost de găsit, nimeni dintre noi n-a propus să ne oprim, pentru a ne interesa de soarta lui, dezertarea era evidentă. Din păcate, el n-a fost singurul, astfel încît, pînă lă urmă, din mică noastră grupă plecata în călătorie n-a mai rămas nimic…

Lă celălalt istoric am găsit acest pasaj:

„Ca vechea Roma o data cu moartea lui Cezar sau ca ideea democrației mondiale o dată cu dezertarea lui Wilson, astfel s-a prăbușit Confreria noastră o data cu nefericita zi de la Morbio. în măsura în care se poate vorbi aici de vină și de răspundere, s-au făcut vinovați de aceasta prăbușire doi confrați, în aparența inofensivi: muzicianul H.H. și Leo, unul dintre servitori. Aceștia doi, pînă atunci adepți ai Confreriei, îndrăgiți și fideli, chiar dacă incapabili să-i înțeleagă însemnătatea în configurația istoriei mondiale, aceștia doi au dispărut într-o zi fără urmă, totodată făcînd să dispară împreună cu ei unele obiecte de valoare și documente importante, aflate în posesia noastră, ceea ce ne obligă să tragem concluzia că acești doi ticăloși fuseseră cumpărați de inamici puternici ai Confreriei…

Dacă memoria acestui cronicar era pîna într-atît întunecată și falsificată, deși el își scria relatarea, în mod vizibil, cu maximă bună credința și avînd sentimentul că e perfect sincer — atunci cum rămîneă cu valoarea propriilor mele însemnări? Dacă s-ar fi descoperit încă zece relatări, provenite de lă alți autori, despre Morbio, despre Leo și despre mine, probabil ca toate zece s-ar fi contrazis reciproc, unul suspectîndu-l pe celălalt. Nu, ostenelile noastre istorice n-aveau nici un rost, nu trebuiau continuate, nu trebuiau citite, cu cugetul împăcat le puteam lăsa să se acopere de praf în acest compartiment al arhivei.

Am simțit cum mă cuprind fiori de groaza în fața a tot ce, pesemne, voi mai afla în acest ceas. Cum aluneca, se modifica și se schimonosea totul, dar absolut totul, în aceste oglinzi, cum se ascundea fața adevărului, batjocoritoare și de neatins, în spatele tuturor acestor relatări paralele și contradictorii, în spatele acestor legende! Unde se mai găsea adevărul, ce mai era credibil'? Și ce-mi va rămîne la sfirșit, atunci cînd voi afla ce știe arhiva despre mine însumi, despre propria mea persoană și istorie?

Trebuia să fiu pregătit pentru orice. Și dintr-o dată n-am mai suportat nesiguranța și teama așteptării, m-am precipitat spre secțiunea Chattorum res gestae, mi-am căutat subdiviziunea și cota și m-am oprit în dreptul compartimentului inscripționat cu numele meu. Era o nișă și, trăgînd la o parte perdeaua ce o acoperea, am constatat că nu conținea nimic scris. Nu conținea nimic altceva decît o figurină, o statuetă din lemn sau din ceara, în culori șterse, părînd veche și degradată, putea să fi fost, după cum arăta, o zeitate sau un idol barbar, mi-a părut complet de neînțeles la prima privire. Era o figurina compusă de fapt din două, care aveau spinarea comună. Un timp nu mi-am luat ochii de la ea, dezamăgit și mirat. Apoi mi-a atras atenția o luminare fixată pe peretele nișei, într-un sfeșnic de metal. Se găsea acolo și o brichetă, am aprins luminarea, ciudata figură dublă îmi apăru acum luminată în plin.

Doar cu încetul mi se dezvălui. Doar cu încetul și treptat am început a bănui și după aceea a recunoaște ce încerca ea să reprezinte. Reprezenta un personaj, acela eram eu, iar acest portret al meu era neplăcut de firav și numai pe jumătate real, avea trasaturile vagi și în întreaga sa înfățișare stăruia o impresie de instabilitate, fragilitate, de moarte sau de dorință de a muri, arăta oarecum ca o sculptura ce ar fi putut purta titlul „Vremelnicie”, sau „Descompunere”, sau ceva de felul acesta. Cealaltă figură, în schimb, cea contopită și devenită una cu a mea, înflorea în culori și forme vii și exact cînd am început să bănuiesc cui seamănă ea, anume lui Leo, servitorul și Alesul Aleșilor, am descoperit pe perete o a doua luminare și am aprins-o și pe aceasta. Acum am văzut cum figurina dublă, ce îmi sugerase să mă gîndesc la mine și la Leo, căpăta un aspect mai distinct și mai multă asemănare, dar, în afara de aceasta, am văzut că suprafața celor două figuri era străvezie și că se putea privi în interiorul lor, cum privești prin transparența unei sticle sau a unei vaze. Iar în interiorul figurilor am zărit mișcîndu-se ceva, mișcîndu-se încet, nesfîrșit de încet, așa cum se mișca un șarpe adormit. Se întîmpla ceva acolo, ceva ca o curgere sau o topire înceată, lină dar neîntreruptă, și anume ceva se topea sau se scurgea din imaginea mea în cea a lui Leo și mi-am dat seama că imaginea mea se dăruia clipă de clipă tot mai mult lui Leo, se revărsa în el, hranindu-l și întărindu-l. Cu timpul, așa se părea, întreaga substanța a unei imagini se va scurge în cealaltă și va rămîne una singura: Leo. El avea să crească, eu aveam să mă împuținez.

Pe cînd stăteam acolo privind și încercînd să înțeleg ce priveam, mi-a revenit în minte o scurta convorbire, avuta cîndva cu Leo, în zilele sărbătorești de la Bremgarten. Vorbisem atunci despre faptul că personajele din operele poeților sînt îndeobște mai vii și mai adevărate decît făptura autorilor înșiși.

Luminările arseră pînă la capăt și se stinseră, eu m-am simțit cuprins de o infinita oboseala și poftă de somn, am plecat și m-am dus să-mi caut un loc unde să mă pot culca și să pot dormi.