12

— Vreau să prezint un proiect, spuse Bedap, din partea Sindicatului de Iniţiativă. Ştii că de aproape douăsprezece decade ne aflăm în contact radio cu Urras…

— Împotriva recomandărilor acestui consiliu, a Federaţiei pentru Apărare şi a votării majoritare a Listei!

— Da, răspunse Bedap, măsurându-l pe vorbitor din cap până în picioare, dar fără a protesta pentru întrerupere.

Nu existau nici un fel de reguli pentru procedurile parlamentare la întrunirile CPD. Uneori, întreruperile erau mult mai frecvente decât declaraţiile. Procedura, comparată cu o conferinţă de conducere bine condusă, era o halcă de carne crudă pusă alături de o schemă de conectare. Oricum, carnea crudă funcţionează mai bine la locul său decât ar face-o o astfel de diagramă — În interiorul unui animal viu.

Bedap îi cunoştea pe toţi vechii lui oponenţi din Consiliul de Import-Export; se împlineau trei ani de când tot trecea pe acolo şi se lupta cu ei. Vorbitorul acesta era nou, un om tânăr, probabil repartizat nu de mult, prin loterie, pe lista CPD. Bedap îl mai cercetă o dată, binevoitor şi continuă.

— Haideţi să nu mai reluăm vechile certuri. De acord? Vă supun atenţiei ceva nou. Am recepţionat un mesaj interesant de la un grup de pe Urras. A venit pe lungimea de undă utilizată de contactele noastre de acolo, dar nu la ora stabilită şi a fost un semnal slab. Se pare că a fost trimis dintr-o ţară numită Benbili, nu din A-Io. Grupul se autointitulează "Societatea Odoniană". Se pare că este vorba de odonieni de după Colonizare, existând sud o anumită formă în golurile legislaţiei şi guvernului de pe Urras. Mesajul lor a fost adresat "fraţilor de pe Anarres." Îl puteţi citi în buletinul Sindicatului; este interesant. Ne întreabă dacă li se îngăduie să trimită oameni aici.

— Să trimită oameni aici? Să-i lăsăm pe Urrasieni să vină aici? Ca spioni?

— Nu, în calitate de colonişti.

— Vor reînceperea Colonizării. Aşa este, Bedap?

— Spun că sunt hăituiţi de guvernul lor şi speră să…

— … reînceapă Colonizarea! Pentru fiecare profitor care se denumeşte odonian?

Relatarea integrală a unei dezbateri manageriale anarresiene ar fi dificilă; se derula foarte repede, adesea mai mulţi oameni vorbind deodată, fiecare destul de concis, cu mult sarcasm, cu multe lucruri nerostite. Tonul era emoţional, de multe ori deosebit de personal, se ajungea la final, dar nu se trăgea nici o concluzie. Era ca o discuţie contradictorie între fraţi, sau între gânduri într-o minte nedecisă.

— Dacă îi lăsăm pe aceşti aşa-zişi odonieni să vină, cum au de gând să ajungă aici?

Se înscrise la cuvânt oponentul de care se temea Bedap, femeia aceea rece, inteligentă pe nume Rulag. Ea fusese cel mai inteligent adversar al lui din consiliu, în acel an. Bedap se uită spre Shevek, care participa la acest consiliu pentru prima dată, pentru a-i atrage atenţia asupra ei. Cineva îi spusese lui Bedap că Rulag e ingineră şi descoperise la ea claritatea şi pragmatismul minţii inginerului, plus ura mecanicistului pentru complexitate şi neregularitate. Rulag se opunea Sindicatului de Iniţiativă în fiecare problemă, inclusiv aceea a dreptului său de a exista. Argumentele ei erau fondate şi Bedap o respecta. Uneori, când o auzea vorbind despre forţa planetei Urras şi despre pericolul de a negocia cu cei puternici de pe poziţia celor slabi, chiar o credea.

Pentru că erau momente în care Bedap se întreba, în sinea lui, dacă nu cumva el şi cu Shevek, atunci când se întâlniseră în iarna lui '68 şi discutaseră mijloacele prin care un fizician frustrat poate să-şi tipărească opera şi să comunice cu fizicienii de pe Urras, nu declanşaseră un lanţ de evenimente incontrolabile. Când, până la urmă, stabiliseră contactul radio, urrasienii se dovediseră mult mai dornici să discute, să schimbe informaţii, decât se aşteptaseră. Iar când au primit rapoarte scrise ale acestor schimburi, opoziţia pe Anarres fusese mult mai virulentă decât îşi închipuiseră. Oamenii din ambele lumi le acordau mult mai multă atenţie decât era cazul. Atunci când duşmanul te îmbrăţişază entuziast, iar concetăţenii tăi te resping fără milă, e greu să nu te întrebi dacă nu cumva eşti, de fapt; un trădător.

— Presupun că ar veni pe una din navele de transport, răspunse el. Ca nişte buni odonieni, ar veni cu o ocazie. Doar dacă guvernul lor, sau Consiliul Guvernelor Mondiale le permite. Îi vor lăsa, oare? Oare arhiştii le vor face o favoare anarhiştilor? Asta aş vrea eu să aflu. Dacă am invita un grup mic, şase sau poate opt, din aceşti oameni, ce s-ar întâmpla acolo?

— Lăudabilă curiozitate, spuse Rulag. De acord, am cunoaşte mai bine pericolul dacă am cunoaşte mai bine ce se întâmplă în realitate pe Urras. Dar pericolul rezidă în actul descoperirii.

Rulag se ridică în picioare, sugerând prin aceasta că doreşte să păstreze cuvântul mai mult de câteva secunde. Bedap făcu cu ochiul şi se uită din nou spre Shevek, care şedea alături. "Fereşte-te de asta!" murmură el. Shevek nu reacţionă în nici un fel, dar, de obicei, era rezervat si chiar ruşinos la întruniri, insignifiant dacă nu era cumva mişcat în profunzime de ceva, în care caz se dovedea un vorbitor surprinzător de bun. Dar, în timp ce Rulag vorbea, Bedap observă că, deşi i se adresa lui, era cu ochii aţintiţi asupra lui Shevek.

— Sindicatul vostru de Iniţiativă, începu ea, accentuând pronumele, a procedat la construirea unui emiţător, la efectuarea de transmisii către Urras şi la recepţionarea de mesaje de la ei, precum şi la publicarea comunicaţiilor efectuate. Aţi făcut toate astea împotriva recomandărilor majorităţii CPD şi protestelor tot mai vehemente din partea întregii Confrerii. Până acum nu au avut loc nici un fel de represiuni împotriva instalaţiilor şi a voastră, în parte, cred, pentru că noi, odonienii ne-am dezobişnuit de ideea că un individ poate porni pe o cale dăunătoare celorlalţi, persistând pe aceasta în ciuda tuturor sfaturilor şi protestelor. Este un eveniment rar. De fapt, voi sunteţi primii dintre noi care vă purtaţi în felul în care criticii arhişti au prezis întotdeauna că se vor purta oamenii într-o societate fără legi: cu o totală lipsă de responsabilitate faţă de bunăstarea societăţii. Nu îmi propun să mă refer din nou la răul pe care l-aţi făcut deja, predarea de informaţii ştiinţifice unui inamic puternic, recunoaşterea slăbiciunilor noastre, reprezentată de toate transmisiile voastre către Urras. Dar acum, gândindu-mă că ne-am obişnuit cu toate astea, propuneţi ceva mult mai rău. Care e diferenţa, veţi spune, dintre a discuta cu o mână de urrasieni pe unde scurte şi a vorbi cu ei aici, la Abbenay? În ce constă deosebirea? Care este deosebirea dintre o uşă închisă şi o uşă deschisă? Haideţi să deschidem uşa! Asta spune el, ammari. Să deschidem uşa, să-i lăsăm pe urrasieni să vină! Sase sau opt pseudo-odonieni pe nava următoare. Şaizeci sau optzeci de profitori pe următoarea, să ne cerceteze şi să vadă cum putem fi împărţiţi ca proprietate între naţiunile de pe Urras. Iar la următoarea cursă vor veni şase, ori opt sute de nave de război, înarmate: tunuri, soldaţi, o forţă de ocupaţie. Sfârşitul lui Anarres, sfârşitul Promisiunii. Speranţa noastră s-a aflat şi se află, de o sută şaptezeci de ani, în Termenii Colonizării: Nici un urrasian nu coboară de pe navă, cu excepţia Coloniştilor, atunci şi întotdeauna. Nici un fel de amestec. Nici un contact. A abandona acel principiu acum înseamnă să le spui tiranilor pe care i-am înfrânt cândva: "Experimentul a eşuat! Veniţi pentru a ne înrobi din nou!

— În nici un caz! interveni Bedap, prompt. Mesajul este limpede: Experimentul a reuşit, suntem, acum, suficient de puternici să vă facem faţă ca egali.

Discuţia continuă ca şi mai înainte, o enunţare rapidă de probleme. Ca de obicei, nu se supuse nimic la vot. Aproape toţi cei de faţă susţineau cu tărie respectarea cu stricteţe a Termenilor Colonizării. De îndată ce epuizară acest subiect, Bedap interveni din nou.

— Bine. Consider problema încheiată. Nimeni nu vine pe Kuieo Fort sau pe Înţeleptul. În problema aducerii de urrasieni pe Anarres, scopurile Sindicatului trebuie evident să se supună opiniei societăţii în întregul ei; v-am cerut sfatul şi îl vom urma. Dar mai rămâne un alt aspect al aceleiaşi chestiuni. Shevek!

— Da, mai este problema trimiterii unui anarresian pe Urras. Urmară exclamaţii şi întrebări. Shevek nu ridică tonul, care

nu era mult mai puternic decât un murmurat, dar insistă.

— Nu ar face rău nimănui, nu ar ameninţa nici un locuitor de pe Anarres. Se pare că este o problemă care ţine de dreptul individului; de fapt, o testare a acestui drept. Termenii Colonizării nu o interzic. A o interzice acum, ar însemna presupunerea unei autorităţi din partea CPD, o reducere a dreptului individului odonian de a iniţia acţiuni inofensive pentru ceilalţi.

Rulag se aplecă în faţă, pe scaunul ei. Zâmbea puţin şi ochii strălucitori priveau de la Shevek la Bedap şi înapoi.

— Oricine poate să plece de pe Anarres. Poate pleca oricând doreşte, dacă transportoarele proprietarienilor vor să-l ia. Nu se mai poate întoarce.

— Cine spune că nu poate? o întrebă Bedap.

— Termenii Încheierii Colonizării. Nimeni nu va putea trece de pe navele de transport mai departe de limita Portului Anarres.

— Bine, sigur, asta trebuia să se aplice urrasienilor, nu anarresienilor, interveni un bătrân consilier, Ferdaz, căruia îi plăcea să se amestece chiar şi atunci când intervenţia lui dirija discuţia dincolo de cursul dorit.

— Acela care vine de pe Urras este urrasian, întări Rulag.

— Legalisme, legalisme! Ce rost au toate aceste subterfugii? întrebă o femeie calmă, masivă, pe nume Trepil.

— Subterfugii? strigă noul membru, tânărul, cu un accent din nord-est şi o voce puternică, joasă. Dacă nu-ţi plac subterfugiile, încearc-o pe asta. Dacă se află aici persoane cărora nu le place Anarres, să plece. Îi ajut eu. Îi duc eu până la Port. Le trag până şi un picior undeva! Dar dacă încearcă să se strecoare înapoi, câţiva dintre noi vom fi acolo să-i întâmpinăm. Câţiva odonieni adevăraţi! Şi nu ne vor găsi zâmbind şi spunând, "Bun venit acasă, fraţilor". Se vor trezi cu dinţii înfundaţi pe gât şi testiculele în stomac. Pricepeţi ce spun? E suficient de clar pentru voi?

— Clar, nu. Direct, da. Direct ca un vânt, răspunse Bedap. Claritatea este o funcţie a gândirii. Ar trebui să mai înveţi ceva odonianism înainte de a lua cuvântul aici.

— Nu meriţi să rosteşti numele lui Odo! strigă tânărul. Sunteţi nişte trădători, voi şi tot Sindicatul vostru. Pretutindeni pe Anarres sunt oameni cu ochii pe voi. Credeţi că noi nu ştim că Shevek a fost invitat să meargă pe Urras, să meargă şi să vândă ştiinţa anarresiană profitorilor? Vă închipuiţi că nu ştim că voi toţi, nişte sclifosiţi, aţi vrea să ajungeţi acolo, să trăiţi în belşug şi să îi lăsaţi pe proprietarieni să vă bată pe spate? N-aveţi decât să vă duceţi. Mare pagubă! Dar dacă veţi încerca să vă întoarceţi aici, veţi avea de-a face cu justiţia.

Tânărul se ridicase în picioare şi, aplecat deasupra mesei, striga drept în faţa lui Bedap.

— Tu nu te referi la justiţie. Te referi la pedeapsă. Vrei să spui că sunt unul şi acelaşi lucru? întrebă Bedap, ridicând privirea către el.

— Se referă la violenţă, interveni Rulag. Iar dacă se produce violenţă, voi sunteţi aceia care o veţi fi creat. Voi şi Sindicatul vostru. Iar voi o veţi merita.

Un bărbat slab, mic de statură, de lângă Trepil, începu să vorbească, la început încet, cu o voce înăsprită de rusca provocată de praf, încât prea puţini îl auziră. Era un delegat din partea sindicatului minerilor din sud-vest şi nimeni nu se aştepta că se va referi la acest subiect.

— … ceea ce merită oamenii, spunea el. Pentru că fiecare dintre noi merităm totul, orice bogăţie stivuită în mormintele regilor morţi şi nici unul nu merităm nimic, nici măcar o gură de pâine arunci când ne e foame. N-am mâncat noi, oare, atunci când alţii flămânzeau? Ne vei pedepsi pentru asta? Ne vei răsplăti pentru virtutea de a flămânzi în timp ce alţii mâncau? Nimeni nu câştigă pedeapsa, nici răsplata. Eliberaţi-vă mintea de ideea de merit şi de ideea de câştig şi abia atunci veţi fi în stare să gândiţi.

Erau cuvintele lui Odo în Scrisori din închisoare dar, rostite cu vocea aceea slabă, răguşită, produseră un efect straniu, de parcă omul le producea el însuşi, cuvânt cu cuvânt, ca şi cum ar fi provenit din inima sa, încet, cu greutate, aşa cum apa se înalţă încet, încet prin nisipul deşertului.

Rulag asculta, cu capul înălţat şi faţa încordată, ca a unui om care îşi ascunde durerea. De partea cealaltă a mesei, vizavi de ea, Shevek stătea cu capul plecat. Cuvintele minerului fiind urmate de un moment de tăcere, Shevek ridică privirea şi vorbi:

— Vedeţi, ceea ce căutăm este sa ne reamintim nouă înşine că nu am venit pe Anarres pentru a căuta siguranţă, ci pentru libertate. Dar dacă trebuie să fim cu toţii de acord, să muncim împreună, nu suntem cu nimic mai buni decât o maşină. Dacă un individ nu poate lucra în solidaritate cu semenii săi, este de datoria lui să lucreze singur. Îndatorirea sa şi dreptul său. Noi am negat şi negăm oamenilor acest drept. Am spus şi spunem, tot mai des, "Trebuie să lucrezi împreună cu alţii, trebuie să accepţi regula majorităţii." Dar orice regulă înseamnă tiranie. Datoria individului este de a nu accepta nici o regulă, să fie iniţiatorul propriilor acte, să fie responsabil. Numai dacă el face aşa, societatea va trăi, se va schimba, se va adapta şi va supravieţui. Noi nu suntem supuşii unui Stat bazat pe lege, suntem membrii unei societăţi bazate pe revoluţie. Revoluţia este obligaţia noastră, speranţa noastră de evoluţie. "Revoluţia este în spiritul individual, sau niciunde. Este pentru toţi, sau nu reprezintă nimic. Dacă se consideră că revoluţia are un sfârşit, arunci nu va începe niciodată cu adevărat." Nu putem rămâne aici. Trebuie să continuăm. Trebuie să ne asumăm riscurile.

— Nu ai nici un drept să ne implici pe toţi într-un risc pe care eşti obligat să ţi-l asumi din motive personale, răspunse Rulag, la fel de calmă ca şi el, dar foarte rece.

— Nimeni, dacă nu vrea să meargă la fel de departe ca mine, nu are dreptul să mă oprească, spuse Shevek, iar ochii lor se întâlniră pentru o secundă, după care plecară amândoi privirile.

— Riscul unei călătorii pe Urras nu implică pe nimeni în afară de persoana care o face, interveni Bedap. Nu schimbă nimic în Termenii Colonizării şi nimic din relaţiile noastre cu Urras, exceptând, poate, aspectul moral — şi asta în avantajul nostru. Dar nu crea că suntem pregătiţi, că nici unul dintre noi nu este

fata să decidă în această privinţă. Pentru moment, închid subiectul, dacă sunteţi şi voi de acord.

Răspunsul fiind favorabil, Bedap şi Shevek părăsiră întrunirea.

— Trebuie să trec pe la Institut, spuse Shevek, atunci când ieşeau din clădirea PDC. Sabul mi-a trimis una din notele acelea ale lui. Parcă ar fi tăieturi de la unghiile de la picioare. Mă întreb, ce-o fi în mintea lui?

— Iar eu mă întreb ce-o fi în mintea femeii aceleia, Rulag. Are ceva personal împotriva ta. Cred că invidie. Nu vă mai aşezăm unul în faţa altuia la aceeaşi masă, altfel nu mai ajungem niciunde. Dar nici flăcăul acela din nord-est nu mi-a făcut o impresie prea bună. Conducerea şi puterea majorităţii înseamnă dreptate! Reuşim noi oare să-i facem să priceapă mesajul nostru, Shev? Ori nu facem decât să îndârjim opoziţia?

— Poate că într-adevăr trebuie să trimitem pe cineva pe Urras, să ne demonstrăm drepturile prin acte, dacă prin cuvinte nu izbutim s-o facem.

— Poate. Atâta vreme cât nu sunt eu acela! Aş vorbi până m-aş înroşi despre dreptul de a părăsi Anarres, dar dacă ar trebui s-o fac, pe dracu, mai degrabă mi-aş tăia beregata.

— Trebuie să plec, spuse Shevek, râzând. Voi fi acasă într-o oră, sau cam aşa ceva. Vino să mănânci cu noi astă seară.

— Ne vedem în camera voastră.

Shevek porni pe stradă cu pasul său mare; Bedap rămase ezitând în faţa clădirii CPD. Era mijlocul după-amiezii, o zi cu vânt, însorită, rece de primăvară. Străzile oraşului erau strălucitoare, cu aspect lustruit, fremătând de lumină şi oameni. Bedap se simţea tulburat şi părăsit totodată. Totul, inclusiv emoţiile sale, era promiţător şi totuşi nesatisfăcător. Îşi continuă drumul până la domiciliul unde locuiau acum Shevek şi Takver. Aşa cum sperase, o găsi pe Takver acasă împreună cu copilul.

Takver pierduse două sarcini, după care venise Pilun, târziu şi pe neaşteptate, dar binevenită. Fusese foarte mică la naştere iar acum, când mergea pe doi ani, era încă mică, cu braţe şi picioare subţiri. Când Bedap o ridica, era întotdeauna vag înspăimântat, având chiar o senzaţie de respingere la atingerea braţelor acelea atât de fragile încât le-ar fi putut uşor frânge cu o răsucire a mâinii. Ţinea foarte mult la Pilun, era fascinat de ochii ei cenuşii, înnouraţi şi câştigat de încrederea ei totală, dar ori de câte ori o atingea, era conştient, aşa cum nu i se mai întâmplase până atunci, de ce înseamnă atracţia cruzimii, de ce puternicii îi chinuie pe cei slabi. De aceea — deşi nici el nu-şi dădea seama de ce — înţelegea ceva care niciodată nu însemnase mare lucru pentru el, nici măcar nu-l interesase cine ştie ce: sentimentul părintesc. Simţea o plăcere din cele mai grozave atunci când Pilun îi spunea "tadde".

Se aşeză pe platforma-pat din dreptul ferestrei. Era o cameră bine dimensionată, cu două platforme. Podeaua era mochetată. Nu exista nici un fel de mobilier, nici scaune sau mese, doar un gărduţ mobil care delimita un spaţiu de joacă, ori servea de paravan pentru patul fetiţei. Takver deschisese sertarul lung şi larg de sub cealaltă platformă şi sorta o mulţime de hârtii păstrate acolo.

— Chiar te rog să o ţii pe Pilun, dragă Dap, spuse ea, cu zâmbetul ei larg, atunci când fetiţa începu să se îndrepte către el. A răscolit hârtiile astea de cel puţin zece ori, de fiecare dată când vreau să le aranjez. Termin într-un minut… ba nu, în zece minute.

— Nu te grăbi. N-am chef de vorbă. Nu vreau decât să stau aici. Haide, Pilun, mergi! Ce fetiţă mare! Vino la Tadde Dap. Te-am prins!

Pilun stătea mulţumită pe genunchii lui, studiindu-i mâna. Lui Bedap îi era ruşine de unghiile lui, pe care nu şi le mai rodea, dar care rămăseseră deformate de atâta ros. Mai întâi strânse pumnul pentru a le ascunde, după care se ruşină de ruşinea lui şi deschise mâna. Pilun îl bătu bucuroasă pe mână.

— Frumoasă cameră, spuse el. Cu lumina dinspre nord. E întotdeauna atât de linişte aici.

— Aşa e. Ssst! Număr foile.

După o vreme dădu deoparte teancurile de foi şi închise sertarul.

— Poftim! Scuză-mă! I-am spus lui Shev că voi pagina articolul acela pentru el. Ce-ar fi să bem ceva?

Raţionalizarea era încă valabilă pentru multe alimente de bază, deşi mult mai puţin strictă decât fusese cu cinci ani în urmă. Livezile din nord-est suferiseră mai puţin şi îşi reveniseră mai repede în urma secetei decât regiunile cerealiere, iar anul trecut fructele uscate şi sucurile de fructe ieşiseră de pe lista restricţiilor. Takver avea o sticlă pe pervazul ferestrei umbrite. Turnă pentru fiecare câte o ceaşcă, în ceştile de pământ, cam butucănoase, pe care Sadik le confecţionase la şcoală. Apoi se aşeză în faţa lui Bedap şi îl privi, zâmbind.

— Ei bine, ce mai e nou pe la CPD?

— Ca întotdeauna. Ce mai e pe la laboratorul de peşti?

— Nu ştiu. Mă gândesc să plec, spuse Takver, privind în ceaşcă şi clătinând-o pentru a prinde lumina pe suprafaţa lichidului.

— De ce, Takver?

— Mai bine plec eu, decât să-mi spună ei. Problema este că îmi place slujba şi sunt bună. E singura de genul acesta în Abbenay. Doar că nu poţi fi membra unui colectiv de cercetare care a decis că nu faci parte dintre ei.

— Se cam năpustesc asupra ta, nu?

— Tot timpul, răspunse ea, privind în grabă şi fără să-şi dea seama către uşă, ca şi cum ar fi vrut să fie sigură că Shevek nu se află acolo, ascultându-i. Unii sunt incredibili. Ei bine, doar ştii la ce mă refer. N-are rost să continui pe tema asta.

— Nu. De aceea mă bucur că te prind singură. Nu ştiu exact. Eu, Shev, Skovan şi Gezach şi toţi ceilalţi care ne petrecem cea mai mare parte a timpului la imprimerie şi la turnul radio, nu avem posturi, aşa că nu întâlnim prea mulţi oameni din afara Sindicatului de Iniţitivă. Eu petrec foarte mult timp la CPD, dar asta este o situaţie specială. Mă aştept la opoziţie acolo, deoarece eu o creez. De ce te izbeşti?

— De ură, răspunse Takver, cu vocea ei joasă, blândă. Ură reală. Directorul proiectului meu nu mai vrea să-mi vorbească. Bine, nu e cine ştie ce pierdere. Oricum, e împotrivă. Dar unii dintre ceilalţi, chiar că îmi spun ce cred… Mai e o femeie, nu la laboratoarele de peşti, ci aici, în sediul central. Face parte din comitetul de igienizare a blocului si a trebuit să merg şi să-i vorbesc despre ceva. Nu mă lasă să deschid gura. "Nu încercaţi să intraţi în camera asta, vă cunosc prea bine, nenorociţi de tradători, intelectualilor, egoiştilor", şi aşa mai departe, apoi a trântit uşa. A fost de-a dreptul grotesc.

Takver râse, fără umor. Pilun, văzând-o râzând, zâmbi din adâncitura braţului lui Bedap, apoi căscă.

— Dar ştii, continuă ea, a fost înspăimântător. Sunt o laşă, Dap. Nu îmi place violenţa. Nici măcar nu-mi place dezaprobarea!

— Bineînţeles că nu. Singura garanţie pe care o avem este aprobarea vecinilor noştri. Un arhist poate încălca legea şi spera sa scape nepedepsit, dar nu poţi "încălca" un obicei; este cadrul vieţii tale cu alţii. Nu facem altceva decât să începem să simţim cum este atunci când suntem revoluţionari, aşa cum afirma Shev la întrunirea de astăzi. Şi nu e deloc plăcut.

— Unii înţeleg, spuse Takver cu un optimism hotărât. Femeia aceea de ieri, din omnibuz: nu ştiu unde o întâlnisem, presupun că în timpul vreunei activităţi de zece zile, cândva. Zice ea: "Trebuie să fie minunat să trăieşti cu un mare savant, atât de interesant!" Zic eu: "Da, cel puţin e întotdeauna ceva despre care să discuţi…". Pilun, nu te culca, puiule! Shevek va fi acasă în curând şi vom merge la cantină. Leagăn-o, Dap. În sfârşit, înţelegi, ştia cine e Shev, dar nu era ostilă, ori dezaprobatoare. Era foarte drăguţă.

— Chiar că oamenii îl cunosc, spuse Bedap. E amuzant, pentru că nu-i înţeleg cărţile mai mult decât mine. El crede că sunt, totuşi, câteva sute. Studenţii aceia de la Institutele Divizionale, care încearcă să organizeze cursuri de simultaneitate. Personal, consider că doar câteva zeci ar însemna o estimare generoasă. Cu toate acestea, oamenii au auzit de el, au această senzaţie, că reprezintă ceva cu care se pot mândri. Presupun că asta a realizat sindicatul, dacă nu altceva. A tipărit cărţile lui Shev. Poate că e singurul lucru înţelept pe care l-au făcut.

— Hai, lasă! Pesemne că ai avut o sesiune proastă la CPD.

— Aşa e. Aş vrea să te înveselesc, Takver, dar nu pot. Sindicatul atacă groaznic de aproape de principiul societal fundamental, teama de străini. Era azi acolo un tânăr care ameninţa pe faţă cu represiuni violente. În sfârşit, e o opinie nenorocită, dar va găsi alţii gata să o împărtăşească. Iar Rulag aceea, naiba s-o ia, e un oponent formidabil!

— Dap, ştii cine e Rulag?

— Cine e?

— Shev nu ţi-a spus niciodată? E mama lui.

— Mama lui Shev?

— A plecat când el avea doi ani, răspunse ea, dând din cap. Tatăl lui a rămas cu el. Bineînţeles, nimic neobişnuit. Cu excepţia sentimentelor lui Shev. Are impresia că a pierdut ceva esenţial — atât el cât şi tatăl său. Nu race din asta un principiu general, că părinţii trebuie întotdeauna să-şi păstreze copiii, sau ceva de genul acesta. Dar cred că importanţa pe care el o acordă loialităţii de acolo porneşte.

— Ceea ce este neobişnuit, spuse Bedap energic, fără a mai ţine seama de Pilun care adormise pe genunchii săi, chiar ieşit din comun, sunt sentimentele ei faţa de el. A fost evident astăzi că l-a aşteptat să apară la o întrunire de import-export. Ştie că el e sufletul grupului si ne urăşte din cauza lui. De ce? Din vină? Oare societatea odoniană a putrezit într-atât încât suntem motivaţi de vină?… Tu ştii, iar acum o ştiu şi eu, că se aseamănă. Numai că la ea totul a devenit extrem de dur, ca stânca — totul a murit.

În timp ce vorbea se deschise uşa şi intrară Shevek şi Sadik. Sadik avea zece ani, era înaltă pentru vârsta ei, cu picioare lungi, suplă şi fragilă, cu o claie de păr negru. Shevek venea în spatele ei, iar Bedap, privindu-l în noua şi curioasa lumină a înrudirii lui cu Rulag, îl văzu aşa cum vezi uneori un foarte vechi prieten, cu o însufleţire la care contribuie tot trecutul: chipul acela splendid, reticent, plin de viaţă, dar istovit, uzat până la os. Era o faţă intens individualizată dar, cu toate acestea, trăsăturile nu erau numai ale lui Rulag dar si ale multor altor anarresieni, un popor selectat de o viziune a libertăţii şi adaptat la această lume aridă, o lume a depărtărilor, tăcerilor, dezolărilor.

În cameră, între timp, multă apropiere, mişcare, comuniune: salutări, râs, Pilun trecând de la unul la altul, spre uşoara ei nemulţumire, pentru a fi giugiulită, sticla trecând de la unul la altul pentru a fi golită, întrebări, conversaţii. La început Sadik se află în centrul atenţiei, deoarece, din familie, era cea care venea cel mai rar, apoi Shevek.

— Ce-a mai vrut bătrânul Barbă Unsuroasă? întrebă Bedap.

— Ai fost la Institut? întrebă Takver, privindu-l cu atenţie când acesta se aşeză lângă ea.

— Doar am trecut pe-acolo. Sabul mi-a lăsat un mesaj în această dimineaţă la Sindicat, spuse Shevek înghiţind sucul de fructe şi făcând o curioasă grimasă, o non-expresie. A spus că Federaţia de Fizică are de completat o normă întreagă. Autonomă, permanentă.

— Vrei să spui că pentru tine? Acolo? La Institut?

Shevek dădu din cap.

— Sabul ţi-a spus?

— Încearcă să te atragă, spuse Bedap.

— Da, asta e şi părerea mea. Dacă nu poţi să-l smulgi din rădăcini, domesticeşte-l — cum ziceam noi, în nord-vest, spuse Shevek, râzând pe neaşteptate, spontan. Amuzant, nu?

— Nu, răspunse Takver. Nu e amuzant. E dezgustător. Cum de-ai putut să stai de vorbă cu el? După toate calomniile pe care le-a împrăştiat în legătură cu tine şi minciunile că i s-au furat Principiile!. După ce nu ţi-a comunicat că urrasienii ţi-au conferit premiul acela, anul trecut, doar, i-a dezbinat şi i-a trimis de aici pe copiii care au organizat seria aceea de cursuri, datorită influenţei tale "cripto-autoritariene" asupra lor! Tu, un autoritar! A fost ceva scârbos, de neiertat. Cum poţi fi politicos cu un asemenea om?

— În sfârşit, nu e numai Sabul, ştii bine. El e doar un purtător de cuvânt.

— Ştiu, dar îi place să fie purtătorul de cuvânt. Şi atâta vreme a fost atât de meschin! Bine, iar tu ce i-ai spus?

— Am temporizat — cum ai spune tu, răspunse Shevek, râzând din nou, iar Takver îl privi, ştiind de acum că, în ciuda autocontrolului, se află într-o stare de extremă tensiune şi emoţie.

— Deci nu l-ai refuzat de la bun început?

— I-am spus că m-am hotărât cu ani în urmă să nu accept nici un fel de repartiţie cu caracter permanent, atâta vreme cât voi putea face lucrări teoretice. Iar el a spus că, deoarece este vorba de un post autonom, voi fi complet liber să continui cercetările de care m-am ocupat, iar scopul pentru care mi se oferea mie postul este — stai să-mi amintesc vorbele lui — "de a facilita accesul la instalaţiile experimentale ale institutului şi la canalele normale de publicare şi difuzare". Cu alte cuvinte, presa CPD.

— Asta înseamnă că ai câştigat! spuse Takver, privindu-l cu o expresie ciudată. Ai câştigat. Vor tipări ce ai scris. Asta ai vrut când ne-am întors aici acum cinci ani. Zidurile s-au prăbuşit.

— Există ziduri dincolo de ziduri, spuse Bedap.

— Am câştigat numai dacă accept postul. Sabul se oferă să… să mă legalizeze. Să mă facă oficial. Pentru a mă delimita de Sindicatul de Iniţiativă. Nu crezi că ăsta e motivul său, Dap?

— Bineînţeles, răspunse Bedap, încruntat. Dezbină pentru a slăbi.

— Dar a-l lua pe Shev înapoi la Institut şi a tipări ceea ce scrie în presa CPD înseamnă să acorzi o aprobare implicită întregului Sindicat, nu?

— Pentru majoritatea oamenilor, asta ar putea însemna.

— Nu, nu-i aşa, interveni Bedap. Se vor da explicaţii. Marele fizician a fost, o vreme, indus în eroare de un grup dezafectat. Intelectualii sunt întotdeauna derutaţi, deoarece ei se gândesc la lucruri nerelevante, ca timpul şi spaţiul şi realitatea, lucruri care nu au nici o legătură cu viaţa adevărată, aşa că sunt cu uşurinţă prostiţi de deviaţionişti răuvoitori. Dar bunii odonieni de la Institut i-au arătat cu blândeţe erorile iar el a revenit pe drumul adevărului social-organic. Lăsând Sindicatul de Iniţiativă lipsit de singura sa pretenţie imaginabilă la atenţia oricărui locuitor de pe Anarres sau Urras.

— Eu nu părăsesc Sindicatul, Bedap.

— Nu. Ştiu că nu, spuse Bedap după un minut, ridicând capul.

— Bine, Hai să mergem la masă. Îmi ghiorăie maţele. Pilun, auzi? Ghiorrr, ghiorrr!

— Sus! spuse Pilun, pe un ton poruncitor.

Shevek o săltă şi se ridică în picioare, aruncând-o pe umeri. În spatele capului său şi al copilului, singurul mobil din această cameră oscila uşor. Era o lucrare mare, confecţionată din sârme aplatizate, în aşa fel că privite din profil aproape că dispăreau, făcând ca ovalurile în care erau modelate să sclipească din când în când, pierzându-se, aşa cum făceau, în anumite intensităţi ale luminii, cele două baloane de sticlă subţiri, transparente, care se mişcau împreună cu sârmele ovale în orbite elipsoide complet întrepătrunse, în jurul centrului comun, fără a se întâlni vreodată cu adevărat, fără a se despărţi. Takver o numea "Locuirea Timpului".

Au mers împreună la cantina de pe strada Pekesh, trebuind să aştepte ca pe panoul de înregistrare să apară un semnal, pentru a-l putea aduce pe Bedap cu ei ca oaspete. Înregistrarea sa acolo îl scotea din evidenţă de la cantina unde mânca de obicei, sistemul fiind coordonat de un computer la nivelul întregului oraş. Era unul din "procesele homeostatice" atât de iubite de primii Colonişti, care nu mai persista decât aici, în Abbenay. Ca şi sistemele mai puţin elaborate utilizate în alte părţi, nu funcţiona întotdeauna cum trebuie; apăreau lipsuri, surplusuri sau frustrări, dar nesemnificative. Astfel de situaţii la cantina Pekesh erau puţin frecvente, deoarece bucătăria era cea mai cunoscută din Abbenay, cu o tradiţie a celor mai buni bucătari. Până la urmă s-a eliberat o masă şi au intrat. Doi tineri, pe care Bedap îi cunoştea vag ca fiind vecinii prietenilor săi, se aşezară la aceeaşi masă cu ei. Altfel, erau lăsaţi singuri — sau părăsiţi. Care din două? Nu părea să aibă vreo importanţă. Masa a fost bună, au conversat cu plăcere, dar, din când în când, Bedap avea senzaţia că sunt înconjuraţi de un cerc de tăcere.

— Nu ştiu la ce se vor gândi urrasienii în etapa următoare, spuse el şi, deşi vorbea încet, se surprinse, spre iritarea lui, coborând vocea. Au cerut să vină aici şi l-au rugat pe Shevek să meargă acolo; care va fi următoarea mişcare?

— Nu ştiam că i-au cerut cu adevărat lui Shev să meargă acolo, spuse Takver pe jumătate încruntată.

— Ba da, ai ştiut, spuse Shevek. Când mi-au comunicat că mi-au acordat premiul — ştii tu, Premiul Seo Oen — au întrebat dacă n-aş putea veni. Îţi aminteşti? Să iau banii care însoţesc premiul!

Shevek zâmbi, senin. Dacă în jurul său era un cerc de tăcere, nu-l deranja. Întotdeauna fusese singur.

— Chiar că nu ştiam. Doar că n-o înregistrasem ca pe o posibilitate reală. De câteva decade tot încerci să sugerezi CPD-ului ca cineva să se ducă pe Urras, numai pentru a-i şoca.

— Exact asta am făcut în această după-amiază. Dap m-a făcut să le spun.

— Au fost şocaţi?

— Părul vâlvoi, ochii ieşiţi din orbite…

Takver chicoti. Pilun stătea pe un scaun înalt alături de Shevek, exersându-şi dinţii într-o bucată de pâine de holum şi vocea într-un cântec. "O, mathery bathery", proclama ea, "Abbery abbery babber dab!" replica Shevek, versatil, pe acelaşi ton. Conversaţia adulţilor continuă fără intensitate şi cu unele întreruperi. Pe Bedap nu-l deranja. Învăţase de mult să îl accepte pe Shevek cu complicaţiile sale, sau deloc. Cea mai tăcută dintre toţi era Sadik.

Bedap mai rămase o oră împreună cu ei după masă, în sala comună, plăcută şi spaţioasă a căminului, iar când se ridică se oferi să o însoţească pe Sadik până la căminul ei, care era în drum. În acel moment se întâmplă ceva, unul din acele evenimente sau semnale obscure pentru cei din afara familiei; tot ce ştia era că Shevek, fără nici un fel de vâlvă sau discuţii, venea cu ei. Takver trebuia să meargă să-i dea de mâncare lui Pilun,care ţipa tot mai tare. Îl sărută pe Bedap, după care el şi Shevek plecară împreună cu Sadik, discutând. Discutau aprins şi trecură de centrul de învăţare. Se întoarseră. Sadik se oprise în faţa intrării în cămin. Stătea acolo, nemişcată, dreaptă şi subţire, cu chipul neclintit, în lumina slabă a felinarului. Shevek rămase un moment la fel de liniştit, apoi se apropie de ea.

— Ce s-a întâmplat, Sadik?

— Shevek, pot să rămân în camera voastră în noaptea asta?

— Desigur. Ce s-a întâmplat?

Chipul delicat, prelung al copilului tremură, părând a se fragmenta.

— Nu le place de mine la cămin, spuse ea, vocea-i devenind ascuţită de încordare, dar chiar mai încet decât înainte.

— Nu le place de tine? Ce vrei să spui?

Încă nu se atinseseră. Fata îi răspunse cu un curaj disperat.

— Pentru că nu le place… nu le place Sindicatul… nu le place de Bedap şi… şi de tine. Sora cea mare din cameră a spus că eşti… că toţi suntem trădători.

Rostind cuvântul, fetiţa tresări de parcă ar fi fost împuşcată, iar Shevek o prinse în braţe şi o sprijini. Sadik îl strângea cu toată puterea ei, plângând cu suspine adânci. Era prea mare, prea înaltă, ca s-o poată ridica. O ţinu mai departe în braţe, mângâindu-i părul. Privi peste capul ei către Bedap. Ochii lui erau plini de lacrimi.

— E-n regulă, Dap. Poţi să pleci.

Bedap nu mai găsi nimic altceva de făcut decât să-i lase acolo, bărbatul şi copilul; în acea unică intimitate căreia nu-i putea fi părtaş, cea mai dură şi mai profundă, intimitatea durerii. Nu-i oferea nici un sentiment de uşurare, ori scăpare; mai degrabă, se simţea inutil, diminuat. "Am acum treizeci şi nouă de ani", îşi spunea el pe când se îndrepta spre domiciliu, camera de cinci persoane în care dormea într-o independenţă perfectă. "Peste câteva decade, voi avea patruzeci. Ce am făcut? Ce tot fac? Nimic. Mă amestec. Mă amestec în vieţile altora deoarece eu nu beneficiez de aşa ceva. Niciodată nu mi-am rezervat timp. Şi timpul va începe să se epuizeze pentru mine, dintr-o dată, iar eu niciodată nu voi fi avut… aşa ceva. Privi înapoi, de-a lungul străzii tăcute, nesfârşite, unde lămpile de la intersecţii făceau pete moi de lumină în întunecimea bătută de vânt, dar se îndepărtase mult prea mult pentru a-i mai vedea pe tată şi fiică, ori poate că plecaseră. Iar ceea ce înţelegea prin "aşa ceva", nu putea spune, oricât de bun era el în mânuirea cuvintelor. Simţea,totuşi, că le înţelege limpede, că întreaga sa speranţă stă în această înţelegere, iar dacă vrea să fie salvat, trebuie să-şi schimbe viaţa.

Când Sadik se calmă suficient pentru a putea să meargă, Shevek o lăsă şezând pe treptele de la intrarea căminului şi intră pentru a o informa pe supraveghetoare că în noaptea aceea fata va sta cu părinţii. Supraveghetoarea i se adresă cu răceală. Adulţii care lucrau la căminele copiilor aveau o tendinţă naturală de a dezaproba vizitele peste noapte la domiciliul părinţilor, considerându-le disruptive. Shevek îşi spuse că probabil greşeşte arunci când îşi închipuie că simte ceva mai mult decât o astfel de dezaprobare în cuvintele supraveghetoarei. Sălile centrului de învăţare erau puternic luminate, răsunând de zgomot, exerciţii muzicale, glasuri de copii. Acolo erau toate sunetele de demult, mirosurile, umbrele, ecourile copilăriei pe care Shevek şi le amintea, iar spaimele erau cu el. Spaimele se uită.

Ieşi din clădire şi porni spre casă cu Sadik, înconjurându-i cu braţele umerii slabi. Fata era tăcută; încă mai lupta cu emoţia.

— Ştiu că nu e agreabil pentru tine şi Takver să mă ţineţi peste noapte, spuse ea, brusc, la intrară în domiciliul principal.

— De unde ţi-a venit ideea asta?

— Pentru că vreţi intimitate, cuplurile adulte au nevoie de intimitate.

— Mai e şi Pilun, observă el.

— Pilun nu contează.

— Nici tu.

Sadik suflă pe nas, încercând să zâmbească. Totuşi, când ajunseră la lumina camerei, faţa ei albă, congestionată, o surprinse pe Takver imediat, făcând-o să exclame, "Ce s-a mai întâmplat?" iar Pilun, întreruptă din alăptat, tulburată din starea ei de fericire, începu să urle. La aceasta Sadik izbucni din nou în plâns şi o vreme se părea că toţi plâng şi se liniştesc unul pe altul şi refuză mângâierea. Toate acestea se rezolvară destul de brusc în tăcere, Pilun în poala mamei sale, Sadik pe genunchii tatălui. După ce alăptă şi culcă copilul, Takver întrebă cu o voce scăzută, dar plină de pasiune:

— Bine! Ce se întâmplă?

Sadik era şi ea pe jumătate adormită, cu capul pe pieptul tatălui ei. Shevek o simţi cum îşi adună forţele pentru a răspunde. O mângâie pe păr pentru a o linişti şi răspunse în locul ei.

— Unii oameni de la centrul de învăţare ne dezaprobă.

— Şi, la dracu, ce nenorocit de drept au ei ca să ne dezaprobe?

— Ssst. Dreptul Sindicatului.

— O, exclamă Takver, scoţând un sunet ciudat, gutural, iar când îşi închise tunica, smulse nasturele chiar din ţesătură. Rămase cu ochii pe nasturele din palmă, apoi se uită la Shevek şi la Sadik.

— De cât timp se întâmplă?

— De multă vreme, răspunse Sadik, fără să ridice capul.

— Zile, decade, tot trimestrul?

— O, mai de mult. Dar acum… acum sunt şi mai răi, la cămin. Noaptea. Terzol nu-i opreşte, spuse Sadik, vorbind ca în somn, destul de liniştită, de parcă problema n-o mai privea.

— Ce fac? insistă Takver, deşi Shevek încerca s-o oprească din privire.

— Ei bine, sunt… sunt pur şi simplu răi. Mă ţin deoparte la jocuri şi la altele. Tip, ştiţi, eram prietene, venea să stăm de vorbă după stingere. Dar a încetat. Terzol este acum sora cea mare de la cămin si zice… spune că "Shevek este…"

Shevek interveni, simţind cum creşte tensiunea în trupul copilului, umilirea şi efortul de a-şi face curaj, greu de suportat.

— Terzol spune: "Shevek e un trădător, Sadik e egoistă". Takver, tu ştii bine ce spune!

Ochii lui ardeau. Takver se apropie şi atinse o dată obrazul fiicei Sale, destul de timid.

— Da, ştiu, spuse ea cu o voce calmă, după care se aşeză pe cealaltă platformă-pat, în faţa lor.

Pilun, ghemuită la perete, sforăia uşor. Oamenii din camera vecină se întoarseră de la masă, se trânti o uşă, cineva de jos, din piaţă, strigă "Noapte bună!" şi i se răspunse de la o fereastră deschisă. Marele domiciliu, de două sute de camere, fremăta liniştit, plin de viaţă, în jurul lor; aşa cum existenţa lor se interfera cu existenţa sa, tot aşa existenţa domiciliului se întrepătrundea cu a lor, ca parte a unui întreg. În cele din urmă Sadik alunecă de pe genunchii tatălui ei şi se aşeză alături de el pe platformă, cu părul răvăşit şi încurcat încadrându-i faţa.

— N-am vrut să vă spun pentru că…, începu ea cu o voce subţire şi mică. Dar e din ce în ce mai rău. Se înrăiesc tot mai mult unul pe altul.

— Dacă e aşa, nu te mai întorci acolo, spuse Shevek încercând să o cuprindă cu braţul, dar Sadik rezistă, rămânând dreaptă.

— Mă duc să discut cu ei, spuse Takver.

— N-are nici un rost. Ei simt ceea ce simt.

— Dar de ce ne lovim? întrebă Takver, cuprinsă de uimire. Shevek nu răspunse. Ţinu braţul în jurul fetitei, care îi cedă

În cele din urmă, rezemându-şi epuizată capul de braţul său.

— Mai sunt şi alte centre de învăţare, spuse el într-un târziu, fără prea multă convingere.

Takver se ridică în picioare. Evident, nu putea sta liniştită şi dorea să facă ceva, să acţioneze într-un fel. Dar nu prea avea ce face.

— Sadik, lasă-mă să-ţi împletesc părul, spuse ea, cu o voce supusă.

Takver perie şi împleti părul fetiţei, apoi puseră paravanul în mijlocul camerei şi o culcară pe Sadik lângă copilul adormit. Sadik avea din nou lacrimi în ochi atunci când le spuse noapte bună, dar într-o jumătate de oră îşi dădură seama, după respiraţia ei, că adormise. Shevek se aşezase pe capătul platformei lor cu un carnet şi o planşetă pe care o folosea pentru calcule.

— Astăzi am paginat manuscrisul acela, îi spuse Takver.

— La cât a ajuns?

— Patruzeci şi una de pagini. Cu supliment cu tot.

Shevek dădu din cap. Takver se ridică, privi peste paravan la cei doi copii adormiţi, se întoarse şi se aşeza pe marginea platformei.

— Ştiam eu că ceva nu merge cum trebuie. Dar ea n-a spus nimic. Niciodată nu spune, e o fire stoică. Nu m-am gândit că e vorba de asta. Îmi închipuiam că e doar problema noastră, nu mi-a trecut prin minte că o vor extinde asupra copiilor. Creşte, se complică… Oare altă şcoală va fi altfel?

— Nu ştiu. Dacă petrece mult timp cu noi, probabil că nu.

— Sunt sigură că nu sugerezi…

— Nu, în nici un caz. Nu fac decât să constat o stare de fapt. Dacă am hotărât să-i oferim copilului intensitatea dragostei individuale, nu o putem cruţa de celălalt aspect, de riscul durerii, al suferinţei. Durere de la noi şi prin noi.

— Nu e cinstit ca ea să fie chinuită pentru ceea ce facem noi. E atât de bună şi blândă, ca o apă limpede…

Takver se opri, sugrumată de o criză de plâns, îşi şterse ochii, îşi controlă expresia.

— Nu c vorba de ce facem noi, spuse Shevek, lăsând carnetul din mână. E. vorba de ce fac eu. Şi tu suferi pentru asta.

— Nu-mi pasă de ce cred ei.

— La serviciu?

— Pot să-mi caut o altă repartiţie.

— Dar nu aici şi nu în domeniul tău.

— Bine, dar vrei să plec în altă parte? Laboratoarele de pescuit Sorruba de la Peace-and-Plenty m-ar primi. Dar tu unde rămâi? întrebă ea, privindu-l supărată. Presupun că aici!

— Aş putea veni cu tine. Shovan şi ceilalţi se descurcă în iotică şi vor putea să se ocupe de radio. Asta e, de fapt, principala mea funcţie practică în cadrul Sindicatului în acest moment. Pot să fac fizică la Peace-and-Plenty la fel de bine ca şi aici. Dar dacă nu mă retrag din Sindicatul de Iniţiativă, asta nu rezolvă problema, nu? Eu sunt problema. Eu sunt acela care aduce necazuri.

— Crezi că se vor lega de asta într-un loc mic, aşa cum e Peace-and-Plenty?

— Eu mă tem că s-ar putea.

— Shev, de câtă ură din asta ai avut parte? Ai tăcut, ca Sadik?

— Şi ca tine. În sfârşit, ocazional. Când am fost la Concord, vara trecută, a fost ceva mai rău decât ţi-am spus. S-a lăsat cu azvârlit de pietre şi o bătaie zdravănă. Studenţii care m-au invitat să vin au trebuit să se bată pentru mine. Ceea ce au şi făcut, dar am ieşit repede, pentru că îi plineam în pericol. În sfârşit, studenţii preferă un oarecare grad de. periculozitate. La urma urmei, noi am căutat bătaia, noi am stârnit în mod deliberat mulţimea. Şi sunt mulţi de partea noastră. Dar acum… Încep să mă întreb dacă nu cumva vă pun în pericol, pe tine şi pe copii, Tak. Stând împreună cu voi.

— Doar nu eşti tu însuţi în pericol! spuse ea, ieşindu-şi din fire.

— Eu am căutat-o, însă nu mi-a trecut prin minte că vor extinde resentimentele lor tribale asupra voastră. Dar nu simt pericolul vostru la fel ca pe al meu.

— Altruistule!

— Poate. Dar n-am ce face. Chiar că mă simt răspunzător, Tak. Fără mine, poţi merge oriunde, sau rămâne aici. Ai lucrat pentru Sindicat, dar ceea ce au împotriva ta este loialitatea ta faţă de mine. Eu sunt simbolul. Aşa că nu… eu nu am unde să mă duc.

— Mergi pe Urras, spuse Takver.

Vocea ei era atât de aspră încât Shevek se trase înapoi de parcă l-ar fi lovit peste faţă. Takver nu-i întâlni privirea, dar continuă pe un ton ceva mai blând.

— Du-te pe Urras… De ce nu? Cei de acolo te vor. Cei de aici nu! Poate că arunci când vei fi plecat vor începe să înţeleagă ce au pierdut. Iar tu vrei să mergi. Mi-am dat seama astă seară. Niciodată nu m-am gândit la asta până acum, dar când am discutat despre premiu, la masă, am văzut cum ai râs.

— N-am nevoie de premii şi recompense!

— Nu, dar într-adevăr ai nevoie de apreciere, de discuţii şi studenţi — fără nici un fel de sfori de-ale lui Sabul. Tu şi cu Dap vorbiţi tot timpul cum să-i speriaţi pe cei de la CPD cu idea trimiterii cuiva pe Urras, afirmând dreptul respectivului la autodeterminare. Dar dacă doar vorbiţi despre asta şi nimeni nu pleacă, nu faceţi decât să consolidaţi partea lor — nu faceţi decât să demonstraţi că obiceiul e de nezdruncinat. Acum, după ce aţi ridicat problema într-o şedinţă a CPD, cineva trebuie neapărat să meargă. S-ar cuveni ca tu să fi acela. Pe tine te-au invitat; tu ai un motiv să mergi. Mergi şi primeşte-ţi răsplata — banii pe care îi păstrează pentru tine! încheie ea cu un râs neaşteptat, destul de sincer.

— Takver, nu vreau să plec pe Urras!

— Ba da, vrei. Ştii că vrei. Deşi nici eu nu sunt sigură că ştii de ce.

— Bine, desigur că mi-ar plăcea să-i cunosc pe câţiva dintre fizicieni… şi să văd laboratoarele de la Ieu Eun, unde fac experimente cu lumina, spuse el cu o expresie ruşinată.

— E dreptul tău să o faci, spuse ea cu o hotărâre neclintită. Dacă face parte din munca ta, trebuie să mergi.

— Ar menţine Revoluţia în viaţă — de ambele părţi — nu? Ce idee trăsnită! La fel ca piesa lui Tirin, doar că e invers. Eu sunt cel care merge să-i convertească pe arhişti… În sfârşit, cel puţin le-ar dovedi că Anarres există. Discută cu noi prin radio, dar am impresia că, în realitate, nu cred în noi. În ceea ce suntem noi.

— Dacă ar crede, poate că s-ar înspăimânta. Ar veni şi ne-ar spulbera de pe cer, dacă i-ai convinge cu adevărat.

— Nu cred. Aş putea face o mică revoluţie în fizica lor, dar nu şi în opiniile lor. Aici, în locul acesta pot eu afecta societatea, chiar daca nu acordă nici o atenţie fizicii mele. Să ştii că ai dreptate; acum, când am discutat despre asta, trebuie s-o ducem la bun sfârşit, spuse el, iar după o scurtă pauză, continuă: Mă întreb ce fel de fizică fac alte rase.

— Care alte rase?

— Străinii. Oamenii de pe Hain şi din alte sisteme solare. Se află două ambasade străine pe Urras, Hain si Terra. Hainezii au inventat deplasarea interstelară pe care o folosesc în prezent cei de pe Urras. Presupun că ne-ar da-o şi nouă dacă am vrea s-o solicităm. Ar fi interesant să…

Shevek nu-şi termină fraza. După o altă pauză lungă, se întoarse către ea, adresându-i-se pe un ton diferit, sarcastic.

— Dar tu ce-ai face în vreme ce eu i-aş vizita pe proprietarieni?

— M-aş duce pe ţărmul mării, la Sorruba, împreună cu fetele si aş trăi o viaţă foarte paşnică în calitate de tehnician într-un laborator pentru studiul peştilor. Asta până când te-ai întoarce.

— Să mă întorc? Cine ştie dacă m-aş mai putea întoarce.

— Ce te-ar împiedica? întrebă ea, privindu-l drept în ochi.

— Poate că urrasienii. S-ar putea să mă ţină. Ştii, acolo nimeni nu e liber să vină şi să plece. Poate chiar oamenii noştri. S-ar putea să nu-mi permită aterizarea. Astăzi, unii din CPD m-au ameninţat cu aşa ceva. Rulag a fost una dintre ei.

— Ea ar fi în stare. Nu cunoaşte decât negarea. Cum să negi posibilitatea de a te întoarce acasă?

— E destul de adevărat. Asta explică totul, spuse el, aşezându-se din nou şi privind-o pe Takver cu o admiraţie contemplativă. Doar că Rulag nu e singura, din nefericire. Pentru un mare număr de oameni, oricine s-ar duce pe Urras şi ar încerca apoi să se întoarcă ar fi, pur şi simplu, un trădător, un spion.

— Efectiv, ce-ar putea face?

— Păi, dacă i-ar convinge pe cei de la Apărare de pericol, aceştia ar putea doborî nava.

— Ar fi cei de la Apărare atât de tâmpiţi?

— Nu cred. Dar oricine din afara Apărării ar putea face explozibile cu praf pentru explozii şi arunca nava în aer la sol. Sau, mai degrabă, să mă atace de îndată ce voi fi părăsit nava. Cred că asta e o posibilitate sigură. Ar trebui inclusă în planul de a face o călătorie dus-întors pentru a vedea peisajele de pe Urras.

— Dar, pentru tine, ar merita riscul?

O vreme, Shevek rămase cu privirea aţintită în gol, fără a vedea nimic.

— Da, spuse el. Într-un fel. Dacă aş putea finaliza teoria acolo si apoi să le-o dau lor — nouă, lor, tuturor lumilor — asta mi-ar plăcea. Aici, sunt închis. Sunt imobilizat, e greu să lucrez, să tes-

tez ceea ce fac, mereu fără instalaţii, fără colegi şi studenţi. După care, când termin treaba, nu le trebuie. Sau, dacă le trebuie, ca în cazul lui Sabul, îmi cer să abandonez iniţiativa în schimbul obţinerii aprobării. Vor folosi lucrarea pe care o fac după moartea mea, întotdeauna se întâmplă asta. Dar de ce trebuie să dau eu munca mea de o viaţă lui Sabul, tuturor Sabulilor, indivizii mărunţi, intriganţi, lacomi ai unei singure planete? Mie mi-ar plăcea să o împart cu alţii. Subiectul la care lucrez este mare. Ar trebui dat altora, împărţit cu alţii. Nu se va epuiza!

— Bine, deci. Merită.

— Merită ce?

— Riscul. Poate, imposibilitatea de a reveni.

— Imposibilitatea de a reveni, repetă el, îndreptând asupra ei o privire stranie, intensă şi totuşi absentă.

— Eu cred că sunt mai mulţi oameni de partea noastră, de partea Sindicatului decât realizăm noi. Atâta doar că noi, de fapt, nu arh făcut cine ştie ce, nu am făcut nimic pentru a-i uni, nu ne-am asumat nici un risc. Dacă tu ţi-ai asuma acest risc, eu cred că ar ieşi în sprijinul tău.

— Da, dar s-ar putea să vină toţi şi să-mi trântească uşa în nas.

— Dacă fac aşa ceva, urât din partea lor. Sindicatul te poate proteja la aterizare. Apoi, dacă oamenii vor fi la fel de ostili şi de plini de ură, îi dăm dracului. Ce rost mai are o societate anarhistă care se teme de anarhişti? Ne vom muta în Lonesome, în Sedepul de Sus, în Uttermost, vom merge să trăim singuri în munţi, dacă va fi cazul. E loc destul. Vor exista oameni care să vină cu noi. Vom pune bazele unei noi comunităţi. Dacă societatea noastră se antrenează în politică şi dobândirea puterii, arunci ne vom retrage, vom pleca să înfiinţăm Anarres, dincolo de Anarres, un nou început. Ce zici?

— Frumos, minunat, suflet drag. Dar, ştii, n-am de gând să merg pe Urras.

— O, da. Şi te vei întoarce, spuse Takver.

Ochii ei erau negri, foarte negri, de un negru estompat, culoarea pădurii, noaptea.

— … doar dacă pleci. Tu întotdeauna ajungi acolo unde îţi propui. Şi întotdeauna te întorci.

— Nu fi proastă, Takver. Nu plec pe Urras!

— Sunt istovită, spuse Takver, întinzându-se şi aplecându-se pentru a-şi sprijini fruntea de braţul lui. Hai să ne culcăm.

Загрузка...