Deposedaţii

9

Îl treziră clopotele din turnul capelei bătând Armonia Primară pentru serviciul religios matinal. Fiecare notă îi părea o lovitură în ceafă. Era atât de ameţit şi de slăbit că multă vreme nu reuşi să se ridice în capul oaselor. Până la urmă izbuti să se târască până în baie şi să facă o baie lungă, rece, care îi luă durerea de cap, dar întreg trupul părea să i se pară în continuare foarte ciudat, oarecum răuvoitor. Când începu să gândească din nou, fragmente şi momente din noaptea trecută începură să-i vină în minte, mici scene vii, fără sens, de la petrecerea din apartamentul Veei. Încercă să nu se gândească la ele şi nu se putea gândi la nimic altceva. Totul, absolut totul deveni ordinar, mârşav. Se aşeză la birou şi rămase acolo, cu privirea fixă, neclintit, vreme de o jumătate de ceas. De multe ori trecuse prin situaţii neplăcute şi se simţise un prost. În tinereţe suferise de senzaţia că alţii îl consideră ciudat, deosebit de ei. Mai târziu simţise, provocându-le cu bună ştiinţă, mânia şi dispreţul multora din semenii săi de pe Anarres. Dar niciodată nu le acceptase cu adevărat judecata. Niciodată nu se simţise ruşinat.

Habar n-avea că această paralizantă umilire nu era decât o urmare chimică a beţiei, ca durerea de cap. Şi chiar dacă ar fi ştiut, lucrurile nu ar fi fost mult prea diferite. Ruşinea — sentimentul de mârşăvie şi de autoînstrăinare — era o revelaţie. Vedea cu o nouă claritate, o claritate hidoasă, mult mai departe de acele amintiri incoerente de la sfârşitul petrecerii la Vea. Nu numai biata Vea îl trădase, nu numai alcoolul pe care încercase să-l vomeze, ci toată pâinea pe care o mâncase pe Urras.

Îşi rezemă coatele pe birou şi îşi sprijini capul în palme, apăsându-şi tâmplele — poziţia chinuită a durerii — şi îşi analiză viaţa în termenii durerii.

Pe Anarres alesese, ca o sfidare a aşteptărilor societăţii, să facă treaba pentru care simţea o chemare individuală. A face asta însemna a se revolta, a risca eul de dragul societăţii.

Aici, pe Urras, actul de rebeliune era un lux, o îngăduinţă faţă de sine. A fi fizician la A-Io însemna a servi nu societatea, nu omenirea, nu adevărul, ci Statul.

În prima seară petrecută în camera asta îi întrebase, provocator şi curios, "Ce aveţi de gând să faceţi cu mine?" Acum îşi dădea seama ce făcuseră cu el. Chifoilisk îi spusese purul adevăr. Îl posedau. Îşi închipuise că se va tocmi cu ei, o foarte naivă noţiune pentru un anarhist. Individul nu se poate tocmi cu Statul. Statul nu recunoaşte altă monedă decât puterea; Statul este acela care bate moneda.

Înţelegea acum — în detaliu, punct cu punct, de la bun început — că făcuse o greşeală venind pe Urras; prima lui mare greşeală şi aceea care avea să-l marcheze pentru tot restul vieţii. Dar de îndată ce o înţelese, repetând absolut toate dovezile pe care le eliminase şi le negase luni de zile — iar asta îi luă multă vreme, stând nemişcat acolo, la biroul său — până la acea ridicolă şi abominabilă ultimă scenă cu Vea, retrăind-o şi pe aceasta, până când obrajii i se aprinseră iar urechile începură să-i ţiuie, se simţi împăcat. Chiar şi prin vălul de lacrimi postalcoolice nu simţea nici un fel de vină. Toate ţineau de trecut, iar ceea ce trebuia gândit era ce trebuie să facă de acum înainte. Închizându-se el însuşi în închisoare, cum ar acţiona ca om liber? În nici un caz nu va face fizică pentru politicieni. Acest lucru îi era limpede. Dacă încetează să mai lucreze, îi vor îngădui să plece acasă? La această întrebare, respiră adânc şi înălţă capul, privind cu ochi care nu vedeau peisajul verde, scăldat de soare, de dincolo de fereastră. Pentru prima dată îşi permitea să se gândească la întoarcere ca la o posibilitate autentică. Gândul ameninţa să sfărâme porţile şi să-l inunde cu un dor năpraznic. Să vorbească în pravică, să le vadă pe Takver, pe Pilun şi pe Sadik, să atingă pulberea din Anarres…

Nu-l vor lăsa să plece. Nu îşi plătise drumul. Nici el nu-şi putea permite să plece, să renunţe şi să fugă.

Cum stătea aşa, la birou, în lumina strălucitoare a soarelui dimineţii, izbi cu mâinile în dunga biroului de două ori, de trei ori, de bună voie şi cu forţă; chipul îi era calm şi părea îngândurat.

— Unde mă duc? întrebă el, cu glas tare.

O bătaie în uşă. Intră Efor, ducând tava cu micul dejun şi ziarele de dimineaţă.

— Venit la şase, de obicei, dar vă găsesc dormind, constată el şi puse jos tava cu o admirabilă îndemânare.

— M-am îmbătat aseară, explică Shevek.

— Frumos cât ţine. Asta să fie tot, domnule? Foarte bine, spuse el şi se retrase cu aceeaşi îndemânare, înclinându-se, în drum, în faţa lui Pae, care intra în acelaşi timp.

— N-am intenţionat să dau buzna peste tine la micul dejun. Mă întorceam de la capelă şi m-am gândit să arunc o privire.

— la loc. Serveşte o ceaşcă de ciocolată.

Shevek nu se simţea în stare să mănânce dacă Pae nu se prefăcea, măcar, că mănâncă împreună cu el. Pae luă un corn cu miere şi îl fărâmiţă pe o farfurie. Shevek încă se simţea cam slăbit, dar foarte flămând, aşa că atacă micul dejun cu multă energie. Lui Pae i se părea mai greu ca de obicei să înceapă o conversaţie.

— Tot mai primeşti prostiile astea? întrebă el în cele din urmă pe un ton amuzant, atingând ziarele împăturite pe care Efor le pusese pe masă.

— Efor mi le aduce. — Da?

— Eu l-am rugat, răspunse Shevek, aruncându-i lui Pae o privire cercetătoare de o fracţiune de secundă. Îmi întregesc înţelegerea ţării tale. Mă interesează clasele voastre de jos. Majoritatea anarresienilor provin din clasele de jos.

— Da, desigur, răspunse bărbatul mai tânăr, privind respectuos şi dând din cap, după care mâncă puţin din cornul cu miere. Cred că până la urmă aş bea o gură de ciocolată, adăugă el şi sună din clopoţelul de pe tavă. Încă o ceaşcă, spuse el, fără să se întoarcă, lui Efor, care apăruse la uşă. Ei bine, domnule, am aşteptat cu nerăbdare prilejul să vă mai scoatem afară, acum, când vremea este din nou frumoasă, să vă arătăm şi mai mult din ţara noastră. Poate chiar şi o vizită în străinătate. Dar mă tem că afurisitul ăsta de război a pus capăt tuturor planurilor noastre.

Shevek privi titlul de pe ziarul de deasupra: CIOCNIRI IO-THU ÎN APROPIEREA CAPITALEI BENBILI.

— S-au primit şi ştiri mai recente decât asta pe telefax, spuse Pae. Am eliberat capitala. Generalul Havevert va fi reinstalat.

— Înseamnă că s-a terminat războiul?

— Nu atâta vreme cât Thu încă mai deţine cele două provincii de la răsărit.

— Înţeleg. Deci, armata voastră şi armata din Thu vor lupta în Benbili. Dar nu şi aici?

— Nu, nu. Ar fi o mare prostie să ne invadeze, sau ca noi să-i invadăm pe ei. Am depăşit genul de barbarie care aducea războiul în inima civilizaţiilor superioare! Echilibrul puterii este menţinut prin astfel de acţiuni poliţieneşti. În orice caz, oficial, suntem în război. Mă tem, deci, că se vor aplica toate acele obositoare restricţii de demult.

— Restricţii?

— Caracterul secret al cercetării efectuate în cadrul Colegiului de Ştiinţe Nobile, în primul rând. Nu e cine ştie ce, într-adevăr, doar o ştampilă de cauciuc guvernamentală, iar uneori o oarecare întârziere în publicarea unei lucrări, când sus-puşii consideră că trebuie să fie periculoasă pentru că nu o înţeleg!… Mă tem că şi dreptul la călătorie este puţin limitat, pentru dumneavoastră şi ceilalţi non-naţionali de pe aici. Cred că atâta vreme cât durează starea de război, nu aveţi, de fapt, voie să părăsiţi campusul fără aprobarea Cancelarului. Dar nu ţineţi seama de asta. Vă pot scoate de aici oricând doriţi, fără a trece prin toată această bătaie de cap.

— Tu ai cheile, spuse Shevek, zâmbind candid.

— O, sunt un specialist absolut la aşa ceva. Îmi place să trec peste reguli şi să înşel autorităţile. Poate că sunt un anarhist natural, nu? Unde dracu e prostul ăla bătrân pe care l-am trimis după o ceaşcă?

— Trebuie să coboare la bucătărie ca s-o aducă.

— Nu-i trebuie o jumătate de zi pentru asta. În sfârşit, nu mai aştept. Nu vreau să vă răpesc ce a mai rămas din dimineaţă. Apropo, aţi văzut ultimul număr din Buletinul Fundaţiei de Cercetări Spaţiale? Publică planurile lui Reumere pentru ansibil.

— Ce înseamnă ansibil?

— Este ceea ce el numeşte un dispozitiv de comunicare instantanee. Spune că temporaliştii — adică dumneavoastră, desigur — nu vor face decât să conceapă ecuaţiile timp-inerţie, iar inginerii — adică el — vor putea să construiască afurisita de maşinărie, să o testeze, dovedind astfel, incidental, validitatea teoriei, în câteva luni sau chiar săptămâni.

— Inginerii sunt ei însuşi dovada existenţei reversibilităţii cauzale. Vezi doar că Reumere are efectul construit înainte ca eu să fi oferit cauza, adăugă el, de data aceasta mai puţin candid, iar când Pae închise uşa în urma lui, Shevek se ridică brusc de pe scaun. Mincinos profitor şi împuţit! spuse el în pravică, alb de mânie, cu mâinile încleştate pentru a nu arunca cu ceva după Pae.

Efor intră cu o ceaşcă şi o farfurioară, pe o tavă. Se opri scurt, privind înţelegător.

— E-n regulă, Efor. Nu… nu avea nevoie de ceaşcă. Poţi să strângi totul.

— Foarte bine, domnule.

— Ascultă, o vreme n-aş vrea nici un vizitator. Poţi să-i opreşti să intre?

— Uşor, domnule. Cineva special?

— Da, el. Oricine. Spune-le că lucrez.

— Se va bucura să audă asta, domnule, spuse Efor, ridurile lui topindu-se, o clipă, de răutate, după care continuă cu o familiaritate respectuoasă. Nimeni care nu vreţi nu trece de mine, iar în final adăugă cu o sobrietate formală: Mulţumesc, domnule şi bună dimineaţa.

Mâncarea şi adrenalina risipiseră paralizia lui Shevek. Începu se se plimbe prin cameră, iritabil şi agitat. Dorea să acţioneze. Petrecuse aproape un an fără să facă nimic, în afară de a se purta ca un prost. Era momentul să facă ceva.

Ei bine, pentru ce venise aici?

Să facă fizică. Să afirme, prin talentul său, drepturile oricărui cetăţean, din oricare societate: dreptul de a munci, de a fi întreţinut în timpul muncii şi de a împărţi produsul muncii cu toţi cei care îl doreau. Drepturile unui odonian şi ale unei fiinţe umane.

E drept, gazdele sale binevoitoare îi îngăduiseră să lucreze, şi îl întreţinuseră pe timpul lucrului. Problema apărea pe al treilea tronson. Dar el încă nu ajunsese acolo. Nu-şi făcuse treaba. Nu putea împărţi ceea ce nu avea.

Se întoarse la birou, se aşeză şi scoase câteva petece de hârtie acoperite cu un scris înghesuit, din cel mai puţin accesibil şi cel mai inutil buzunar al pantalonilor săi strâmţi, la modă. Le intinse pe masă cu degetele şi le cercetă. Îi trecu prin minte că începe să semene cu Sabul, scriind foarte mărunt, cu abrevieri, pe fragmente de hârtie. Înţelegea acum motivaţia lui Sabul: era posesiv şi secretos. O psihopatie pe Anarres era comportare raţională pe Urras.

Shevek rămase din nou nemişcat, cu capul plecat, studiind cele două hârtiuţe pe care notase anumite puncte esenţiale ale Teoriei Generale Temporale, aşa cum se prezenta în momentul acela.

Următoarele trei zile le petrecu la birou, cu ochii aţintiţi asupra celor două bucăţi de hârtie.

Din când în când se ridica şi se plimba prin cameră, sau nota ceva, sau folosea computerul, ori îi cerea lui Efor ceva de mâncare, ori se întindea pe pat şi adormea.

Apoi se ducea din nou la birou şi se aşeza acolo.

În seara celei de-a treia zile şedea, pentru variaţie, pe scaunul de marmură de lângă cămin. Şezuse acolo în prima seară în care intrase în această cameră, această elegantă celulă de închisoare, şi de obicei stătea acolo atunci când avea vizitatori. În acel moment nu avea nici un vizitator, dar se gândea la Saio Pae.

Ca toţi aceia care umblau după putere, Pae era uimitor de miop. Mintea lui avea o calitate trivială, abortivă; îi lipsea profunzimea, afectul, imaginaţia. Era, de fapt, un instrument primitiv. Totuşi, potenţialitatea sa fusese reală şi, deşi era acum deformată, nu era pierdută. Pae era un fizician foarte deştept. Sau, mai precis, era foarte deştept când venea vorba despre fizică. Nu realizase nimic original, dar oportunismul său, simţul său de a şti unde se află avantajul, îl duseseră de nenumărate ori către domeniul cel mai promiţător. Intuia întotdeauna unde să se apuce de lucru, la fel ca şi Shevek, iar Shevek îl respecta pentru aceasta aşa cum se respecta şi pe el, fiind un atribut deosebit de important la un om de ştiinţă. Pae era acela care îi dăduse lui Shevek lucrarea tradusă din terrană, lucrările simpozionului asupra teoriilor relativităţii, ale cărui idei începuseră să-l preocupe din ce în ce mai mult în ultima vreme. E posibil să fi venit pe Urras numai pentru a-l cunoaşte pe Saio Pae, duşmanul său? Că venise să-l caute, ştiind că ar putea primi de la duşmanul său ceea ce nu putea primi de la fraţii şi prietenii săi, ceea ce nici un anarresian nu-i putea oferi: cunoştinţele străinilor, necunoscuţilor, noutăţile…

Îl uită pe Pae şi se gândi la carte. Nu-şi putea explica limpede ce anume găsise atât de stimulator la ea. La urma urmei, majoritatea principiilor de fizică pe care le conţinea erau depăşite; metodele erau greoaie iar atitudinea străină părea, uneori, destul de dezagreabilă. Terranii fuseseră imperialişti intelectuali, geloşi constructori de ziduri. Până şi Ainsetain, iniţiatorul teoriei, se simţise obligat să atragă atenţia că fizica sa nu presupune alt mod decât cel al fizicii şi nu trebuie considerată că implică modul metafizic, filozofic, sau etic. Ceea ce, desigur, era superficial adevărat. Cu toate acestea, Ainsetain folosise numărul, puntea de legătură dintre elementul raţional şi cel perceput, dintre psihic şi materie, "Indisputabilul număr" — cum îl numiseră străvechii fondatori ai Ştiinţei Nobile. A folosi matematica în acest sens însemna să foloseşti modul care a precedat şi a condus la celelalte moduri. Ainsetain ştiuse aceasta; cu o precauţie plină de afecţiune recunoscuse că el crede că fizica lui descrie, într-adevăr, realitatea.

Ciudăţenie şi familiaritate; în fiecare moment al gândirii terranului Shevek descoperea această combinaţie şi se simţea intrigat, dar şi înţelegător, pentru că şi Ainsetain fusese în căutarea unei teorii unificatoare a timpului. După explicarea forţei gravitaţionale ca o funcţie a geometriei spaţiului-timp, căutase să extindă sinteza pentru a include forţele electromagnetice. Nu reuşise. Chiar în timpul vieţii şi la multe decade după moartea lui, fizicienii propriei sale lumi au întors spatele efortului şi nereuşitei sale, urmărind magnificele incoerenţe ale teoriei cuantice cu aplicaţiile sale tehnologice superioare, concentrându-se în final atât de exclusiv pe modul tehnologic încât au ajuns la un punct mort, un eşec de-a dreptul catastrofal al imaginaţiei. Totuşi, intuiţia lor originală fusese sănătoasă: în punctul în care se aflau, progresul rezida în nedeterminarea pe care Ainsetain refuzase să o accepte. În ultimă instanţă, până şi refuzul său fusese la fel de corect Atâta doar că îi lipsiseră instrumentele cu care să-l demonstreze — variabilele lui Saeba şi teoriile vitezei infinite şi cauzei complexe. Câmpul său unificat există, în fizica cetiană, dar există numai în termenii pe care el nu ar fi fost dornic să-i accepte, deoarece viteza luminii ca factor limitator fusese esenţială pentru această mare teorie. Ambele Teorii ale Relativităţii sunt la fel de frumoase, la fel de valide şi de utile, după atâtea secole, ambele depinzând, totuşi, de o ipoteză care nu a putut fi demonstrată ca adevărată şi în anumite circumstanţe fusese dovedită a fi chiar falsă.

Dar nu cumva o teorie în care toate elementele sunt demonstrabil adevărate este doar o simplă tautologie? În domeniul nedemonstrabilului, sau chiar al dezaprobabilului există singura şansă de a penetra cercul şi de a înainta. În acest caz, mai are vreo importanţă cu adevărat caracterul nedemonstrabil al ipotezei coexistenţei reale — problema de care Shevek se izbise disperat cu capul în aceste ultime trei zile şi chiar în aceşti ultimi zece ani? Bâjbâise şi încercase să pună mâna pe certitudine, ca şi cum ar fi ceva care poate fi posedat. Ceruse o asigurare, o garanţie care nu se dă, iar chiar dacă se acordă, se transformă în închisoare. Prin simpla asumare a validităţii coexistenţei reale era lăsat liber să utilizeze frumoasele geometrii ale relativităţii, iar apoi va fi posibil să meargă mai departe. Pasul următor era deosebit de clar. Coexistenţa succesiunii ar putea fi mânuită printr-o serie de transformări Saebanice; abordată astfel, caracterul succesiv şi prezenţa nu mai oferă nici un fel de antiteză. Unitatea fundamentală a punctelor de vedere ale secvenţei şi simultaneităţii se clarifică; conceptul de interval serveşte pentru a conecta aspectul static cu cel dinamic al universului. Cum a fost posibil să privească realitatea timp de zece ani de zile fără s-o vadă? Nu va avea nici un fel de dificultate în a merge mai departe. Într-adevăr, chiar mersese mai departe. Era deja acolo. Vedea tot ce avea să se întâmple în această aparent întâmplătoare întrezărire a metodei, conferită de înţelegerea unei nereuşite în trecutul îndepărtat. Zidul se prăbuşise. Viziunea era atât limpede cât şi completă. Ceea ce vedea era simplu, mai simplu decât orice. Era simplitatea în sine, conţinând toată complexitatea, toate promisiunile. Era o revelaţie. Era drumul clar, drumul spre casă, lumina.

Spiritul din el era ca un copil ieşind în fugă la lumina soarelui. Nu există sfârşit, nu există sfârşit…

Totuşi, în această totală uşurare şi fericire se simţea cuprins de teamă; mâinile îi tremurau, iar ochii i se umpluseră de lacrimi, de parcă ar fi privit spre soare. La urma urmei, carnea nu e transparentă. Şi e ciudat, deosebit de ciudat să ştii că visul de o viaţă ţi s-a împlinit. Cu toate acestea, continua să privească şi să meargă mai departe, cu aceeaşi bucurie copilărească, până când dintr-o dată nu s-a mai putut şi a trebuit să se întoarcă şi,privind în jur printre lacrimi, a văzut camera întunecată şi ferestrele înalte pline de stele.

Clipa trecuse. O văzuse trecând. Nu încercase să se ţină de ea. Ştia că el e o parte a clipei şi nu invers. El e deţinutul clipei.

După o vreme se ridică împleticindu-se şi aprinse lampa. Se învârti puţin prin cameră, atingând lucrurile — legătura unei cărţi, abajurul unei lămpi — bucuros că se află din nou printre aceste obiecte familiare, înapoi, în propria sa lume, deoarece în această clipă deosebirea dintre planeta asta şi cea de colo, dintre Urras şi Anarres nu i se părea mai semnificativă decât deosebirea dintre două grăunţe de nisip de pe ţărmul mării. Nu mai existau nici abise, nici ziduri. Exilul nu mai exista. Văzuse fundaţiile universului, iar acestea erau solide.

Intră în dormitor, mergând încet şi cam nesigur şi se prăbuşi pe pat fără să se dezbrace. Rămase întins, cu braţele sub cap, din când în când prevăzând şi planificând un detaliu sau altul al muncii care mai trebuiau făcute, absorbit de o solemnă şi încântătoare mulţumire care, treptat, se preschimbă într-o senină reverie şi apoi în somn.

A dormit zece ore. S-a trezit gândindu-se la ecuaţiile care ar exprima conceptul de interval. A mers la birou şi s-a aşezat pentru a le calcula. În după-amiaza aceea avea o oră şi a trebuit să se ducă. A luat cina la cantina universitarilor, discutând cu colegii de acolo despre vreme, despre război şi orice alt subiect abordat de ei. Dacă ei observaseră vreo schimbare la el, nu-şi dădea seama, pentru că, în realitate, nu era conştient de existenţa lor. A revenit în camera sa şi a continuat să lucreze.

Urrasienii numărau douăzeci de ore într-o zi. Timp de opt zile Shevek a petrecut între douăsprezece şi şaisprezece ore pe zi la masa de lucru, ori învârtindu-se prin cameră, ochii săi luminoşi îndreptaţi adesea către ferestre, dincolo de care strălucea soarele cald al primăverii, sau stelele şi — roşiatică, în scădere — Luna.

Intrând cu micul dejun, Efor îl găsi în pat, pe jumătate îmbrăcat, cu ochii închişi, vorbind într-o limbă străină. Îl trezi. Shevek se sculă cu o tresărire convulsivă, se ridică şi se duse, clătinându-se, în cealaltă cameră, la biroul care era complet gol; se uită la computer, a cărui memorie fusese ştearsă şi rămase acolo ca un om care a fost lovit în cap şi încă nu-şi dă seama. Efor reuşi să-l facă să se întindă din nou, spunând;

— Febră, domnule. Chem doctorul?

— Nu!

— Sigur, domnule?

— Nu lăsa pe nimeni să intre aici. Spune-le că sunt bolnav, Efor.

— Atunci vor aduce precis doctorul. Pot spune că încă mai lucraţi, domnule. Le place asta.

— Încuie uşa când ieşi, spuse Shevek.

Corpul său netransparent îl părăsise. Era slăbit de epuizare şi din această cauză agitat şi panicard. Se temea de Pae şi de Oiie şi de o percheziţie a poliţiei. Tot ce auzise, citise ori înţelesese pe jumătate despre poliţia urrasiană, poliţia secretă, îi reveni viu şi terifiant în memorie, ca arunci când un om admite boala şi îşi aminteşte fiecare cuvânt pe care l-a citit despre cancer. Înălţă privirea către Efor cu o durere febrilă.

— Puteţi avea încredere în mine, spuse omul în stilul său supus, crispat, repezit.

Efor îi aduse lui Shevek un pahar cu apă şi ieşi din cameră iar încuietoarea uşii exterioare se auzi ţăcănind în urma lui. În următoarele două zile îl îngriji pe Shevek cu un tact care avea puţin de-a face cu pregătirea lui ca servitor.

— Ar fi trebuit să fii doctor, Efor, îi spuse Shevek, atunci când slăbiciunea lui devenise o simplă moleşeală trupească, de loc neplăcută.

— Aşa zice şi bătrâna mea, domnule. Nu lasă pe nimeni să o îngrijească, în afară de mine, când nu e în apele ei. Zice ea, "Tu ai mână bună." Cred că aşa e.

— Ai lucrat vreodată cu bolnavii?

— Nu, domnule. Nu vreau să mă încurc eu cu spitalele. Nenorocită zi va fi aceea când voi ajunge să mor într-una din împuţiciunile alea.

— Spitalele? Ce e rău cu ele?

— Nimic, domnule. Nu cele unde aţi fi fost dus dacă v-ar fi fost mai rău, răspunse Efor, cu blândeţe.

— Atunci, la care te referi?

— La ale noastre. Împuţite. Ca dosul unui gunoier, spuse Efor, fără violenţă, descriptiv. Vechi. Copilul mi-a murit într-unul. Sunt găuri în pardoseală, găuri mari, de se văd grinzile, inţelegeţi? Zic eu, "Cum se face?" Vedeţi, şobolanii ies din găuri, drept în paruri. Zic ei, "Casă veche, e spital de şase sute de ani." Stabilimentul Armoniei Divine pentru săraci, aşa-i zice. O mizerie, asta e.

— Copilul tău a murit în spital?

— Da, domnule, fiica mea, Laia.

— De ce-a murit?

— O valvă la inimă. Aşa zic ei. N-a crescut prea mult. La doi ani a murit.

— Mai ai şi alţi copii?

— Nu în viaţă. S-au născut trei. Greu pentru a bătrână. Dar acum, zice: "Bine, nu trebuie să-ţi pară rău de ei, la urma urmei!" Mai doriţi ceva, domnule?

— Da. Vorbeşte mai departe, răspunse, nerăbdător Shevek, pe care trecerea bruscă la sintaxa clasei de sus îl surprinse neplăcut.

Deoarece vorbise spontan, sau poate pentru că nu se simţea bine şi încă mai trebuia să i se facă pe plac, de data aceasta Efor nu se formaliză.

— Cândva mă gândeam să mă fac medic în armată. Dar mai întâi au pus ei mâna pe mine. Instrucţie. Zic ei, "Ordonanţă, tu să fii ordonanţă." Aşa şi fac. Pregătire bună, de ordonanţă. Ies din armată drept în serviciul domnilor.

— Ai fi putut fi pregătit ca medic, în armată?

Conversaţia continua. Lui Shevek îi venea greu să urmărească, atât limba cât şi conţinutul. I se relatau lucruri despre care nu avea nici cea mai mică idee. Niciodată nu văzuse un şobolan, ori o cazarmă militară, sau un ospiciu de nebuni, un azil pentru săraci, o casă de amanet, o execuţie, sau un hoţ, sau o casă cu chirie, ori un încasator, ori un om care să vrea să muncească şi să nu găsească de lucru, ori un copil mort într-un şanţ. Toate acestea apăreau în amintirile lui Efor ca locuri comune, ori ca orori obişnuite. Shevek trebuia să-şi folosească imaginaţia şi să invoce orice fărâmă de cunoştinţe pe care le avea despre Urras pentru a le înţelege. Cu toate acestea, i se păreau familiare, aşa cum nu i se mai păruse nimic din cele văzute pe aici şi, într-adevăr, înţelegea.

Acesta e Urrasul despre care învăţase la şcoală, pe Anarres. Aceasta e lumea din care fugiseră strămoşii săi, preferând foamea şi deşertul şi exilul nesfârşit. Aceasta e lumea care formase opiniile lui Odo şi care o întemniţase de opt ori pentru că le rostise cu glas tare. Aceasta e suferinţa umană în care sunt înrădăcinate idealurile societăţii sale, terenul din care au izvorât.

Nu e "adevăratul Urras." Demnitatea şi frumuseţea camerei în care se aflau el şi Efor erau la fel de reale ca şi sărăcia de unde provenea Efor. Pentru el, treaba unui om care gândeşte nu este să nege o realitate pe seama alteia, ci să includă şi să conecteze. Nu era o treabă uşoară.

— Arătaţi din nou obosit, domnule, spuse Efor. Mai bine v-aţi odihni.

— Nu, nu sunt obosit.

Efor îl observă un moment. Când funcţiona ca servitor, chipul său brăzdat, proaspăt ras era destul de inexpresiv; în ultima oră Shevek îl văzuse trecând prin extraordinare schimbări de asprime, umor, cinism şi durere. În acel moment însă, expresia sa era prietenoasă, deşi detaşată.

— Diferit de toate astea, acolo, de unde veniţi, spuse Efor.

— Foarte diferit.

— Nimeni nu rămâne vreodată fără de lucru, acolo, adăugă el, cu o uşoară notă de ironie, întrebător.

— Nu.

— Nimeni nu e flămând?

— Nimeni nu rămâne flămând când altul mănâncă.

— A!

— Dar şi nouă ne-a fost foame. Am flămânzit. Ştii, a fost o foamete, acum opt ani. Am cunoscut o femeie care şi-a ucis copilul, pentru că nu avea lapte şi nu mai era nimic altceva, nu mai avea ce să-i dea. Nu e totul numai… numai lapte şi miere pe Anarres, Efor.

— Nu mă îndoiesc, domnule, spuse Efor, cu una din curioasele lui reveniri la dicţiunea manierată, apoi continuă cu o grimasă, îndepărtându-şi buzele de pe dinţi. Oricum, acolo nu e nici unul dintre ei.

— Dintre ei?

— Ştiţi, domnule Shevek, ce aţi spus dumneavoastră, odată. Proprietarii.

În seara următoare îşi făcu apariţia Atro. Pae trebuie să fi fost de veghe, pentru că doar la câteva minute după ce Efor îl primi pe bătrân, acesta intră cu paşi mari şi întrebă cu o încântătoare simpatie despre indispoziţia lui Shevek.

— Aţi lucrat mult prea mult în aceste ultime două săptămâni, domnule, spuse Pae. Nu trebuie să vă obosiţi atât.

Pae nu se aşeză, ci plecă foarte repede, simbolul politeţii. Atro continuă să vorbească despre războiul din Benbili care devenea, după el, "o operaţiune pe scară largă."

— Dar oamenii din ţara asta sunt de acord cu războiul? întrebă Shevek, întrerupând un discurs despre strategie.

Fusese uimit de lipsa de judecată morală din ziarele de scandal cu privire la acest subiect. Renunţaseră la articolele acelea bombastice; de multe ori, formulările lor erau exact aceleaşi cu cele din buletinele informative emise de guvern.

— De acord? Doar nu-ţi închipui că o să ne culcăm pe o parte şi să-i lăsăm pe nenorociţii de thuvieni să ne calce în picioare! Este în joc statutul nostru de putere mondială!

— Dar mă refer la popor, nu la guvern. La… la oamenii care trebuie să lupte.

— Ce e cu ei? Sunt obişnuiţi cu recrutările în masă. Pentru asta şi există, dragul meu. Să lupte pentru ţara lor. Şi îngăduie-mi să-ţi spun, nu e soldat mai bun pe pământ decât recrutul iotic, odată ce a învăţat să execute ordinele. Pe timp de pace, poate da în pacifism sentimental, dar hotărârea de a lupta se află acolo, dedesubt. Soldatul de rând a fost dintotdeauna cea mai mare resursă a noastră ca naţiune. În felul acesta am ajuns liderul de azi.

— Căţărându-vă pe o movilă de copii morţi? întrebă Shevek, dar mânia, sau poate o reţinere greu de acceptat de a nu răni sentimentele bătrânului, îl făcură să vorbească în surdină, iar Atro nu-l auzi.

— Nu, continuă Atro, vei găsi sufletul poporului tare ca oţelul, atunci când ţara e ameninţată. Câţiva demagogi din Nio şi oraşele industriale fac mare zgomot între războaie, dar e grozav să vezi cum strâng rândul oamenii atunci când drapelul ţării e în pericol. Ştiu că nu-ţi vine să crezi aşa ceva. Problema cu odonianismul, dragul meu, este că, ştii tu, este feminin. Pur şi simplu, nu include partea virilă a vieţii. "Sânge şi oţel, strălucirea vieţii", cum spune poetul de demult. Nu înţelege curajul — dragostea pentru drapel.

— În parte, asta poate fi adevărat. Cel puţin noi nu avem steaguri, spuse Shevek cu blândeţe, după un minut de tăcere.

După plecarea lui Atro, Efor intră să ia tava. Shevek îl opri. Se apropie de el, spunând, "Scuză-mă, Efor", şi puse pe tavă un bileţel pe care scrisese: "Se află vreun microfon în această cameră?"

Servitorul se aplecă şi îl citi, încet, apoi îl privi pe Shevek — o privire lungă, de aproape. După aceea, ochii săi se opriră o clipă la coşul de deasupra căminului.

"Dormitor?" întrebă Shevek în aceeaşi manieră.

Efor dădu din cap, lăsă tava şi îl urmă pe Shevek în dormitor. Închise uşa în urma sa cu silenţiozitatea unui bun servitor.

— L-am descoperit în prima zi, ştergând praful, spuse el cu un zâmbet larg care îi adâncea ridurile de pe faţă în cute aspre.

— Aici nu?

— Niciodată n-am dat de el, răspunse Efor, ridicând din umeri. Putem da drumul la apa de acolo, domnule, aşa cum fac în poveştile cu spioni.

Se mutară în magnificul templu de aur şi ivoriu al closetului. Efor deschise robinetele, apoi cercetă pereţii.

— Nu, spuse el. Nu cred. Iar o cameră ascunsă aş vedea-o. Am dat odată de ele, când lucram pentru unul din Nio. După ce le-ai văzut o dată, nu-ţi mai scapă.

Shevek mai scoase o hârtie din buzunar şi i-o arătă lui Efor.

— Ştii de unde a venit asta?

Era biletul pe care îl găsise în haină, "Alătură-te nouă, fraţii tăi." După o pauză — citea încet, mişcând buzele strânse — Efor răspunse:

— Nu ştiu de unde a venit asta.

Shevek era dezamăgit. Îi trecuse prin minte că Efor însuşi se află într-o poziţie excelentă de a strecura ceva în buzunarul "stăpânului" său.

— Ştiu de la cine a venit, într-un fel.

— De la cine? Cum pot ajunge la ei?

Urmă o nouă pauză.

— Periculoasă treabă, domnule Shevek, spuse el şi se întoarse pentru a face să crească debitul de apă de la robinete.

— Nu vreau să te amestec pe tine. Doar dacă îmi poţi spune… unde să mă duc. Despre ce să întreb. Chiar şi un nume.

Încă o pauză, ceva mai lungă. Faţa lui Efor era congestionată şi dură.

— Nu ştiu…, începu el şi se opri, după care continuă brusc, pe un ton foarte jos. Uite ce e, domnule Shevek. Dumnezeu ştie că au nevoie de dumneavoastră, că avem nevoie de dumneavoastră, dar uite, nu ştiţi cum este. Cum o să vă ascundeţi? Un bărbat ca dumneavoastră? Care arată aşa cum arătaţi? E o capcană aici, dar peste tot sunt capcane. Poţi fugi dar nu te poţi ascunde. Nu ştiu ce să vă spun. Să vă dau nume, sigur. Întrebaţi-l pe oricare ioti şi vă spune unde să mergeţi. Noi aproape că neam săturat. Trebuie să mai respirăm puţin. Dar vă prinde, vă împuşcă, eu cum mă simt? Lucrez pentru dumneavoastră opt luni, ajung să ţin la dumneavoastră. Vă admir. Ei vin tot timpul la mine. Eu zic, "Nu. Lăsaţi-l în pace. Om bun şi n-are treabă cu necazurile noastre. Să se întoarcă de unde a venit, unde oamenii sunt liberi. Să plece cineva liber din afurisita asta de închisoare în care trăim!"

— Nu mă pot întoarce. Încă nu. Vreau să-i cunosc pe aceşti oameni.

Efor nu răspunse. Poate că era deprinderea vieţii sale ca servitor, ca om care se supune, să dea din cap, în cele din urmă şi să spună, şoptind:

— Tuio Maedda, de el aveţi nevoie. Pe Aleea Glumelor, din Oraşul Vechi. Băcănia.

— Pae spune că îmi este interzis să ies din campus. Mă pot opri dacă mă văd că mă urc în tren.

— Taxi, poate, spuse Efor. Eu vă chem un taxi, dumneavoastră coborâţi pe scări. Îl cunosc pe Kae Oimon de la poartă. Are bun simţ. Dar nu ştiu.

— E-n regulă. Acum e bine. Pae tocmai a trecut pe aici, m-a văzut, crede că stau în casă pentru că sunt bolnav. Cât e ceasul?

— Şapte şi jumătate.

— Dacă plec acum, am toată noaptea să aflu unde trebuie să merg. Cheamă taxiul, Efor.

— Vă fac bagajul, domnule…

— Bagaj? Pentru ce?

— Veţi avea nevoie de haine…

— Dar am hainele pe mine! Dă-i drumul!

— Doar n-o să plecaţi fără nimic, protestă Efor, pe care asta îl făcea mai îngrijorat şi mai neliniştit decât orice. Bani aveţi?

— A, da. Ar trebui să iau aşa ceva.

Shevek era deja în mişcare. Efor se scărpină m cap, arătând mohorât şi trist, dar se duse la telefonul din hol pentru a chema un taxi. Se întoarse pentru a-l găsi pe Shevek aşteptând în afara uşii holului, îmbrăcat.

— Coborâţi, spuse Efor, nemulţumit Kae va fi la uşa din dos, în cinci minute. Spuneţi-i să iasă pe Grove Road, nu e nici un punct de control acolo, cum e la poarta principală. Nu ieşiţi pe poartă, vă opresc sigur acolo.

— Vei fi acuzat pentru asta, Efor?

Amândoi vorbeau în şoaptă.

— Nu ştiu că aţi plecat. Dimineaţa, spun că nu v-aţi trezit încă. Dormiţi. O vreme îi ţin departe.

Shevek îl cuprinse de umeri, îl îmbrăţişă, îi strânse mâna.

— Mulţumesc, Efor!

— Mult noroc!, spuse omul, uluit.

Shevek era deja plecat.

Costisitoarea zi petrecută cu Vea îi consumase aproape toţi banii gheaţă, iar cursa cu taxiul până la Nio îl costă încă zece unităţi. Coborî la principala staţie de metro şi cu ajutorul hărţii îşi croi drum cu metroul în Oraşul Vechi, un cartier al oraşului pe care nu-l vizitase niciodată. Aleea Glumelor nu se afla pe hartă, aşa că Shevek coborî din tren la staţia principală pentru Oraşul Vechi. Când ajunse la suprafaţă din spaţioasa gară de marmoră, se opri încurcat. Asta nu semăna cu Nio Esseio.

Cădea o ploaie măruntă, prin ceaţă, şi era destul de întuneric; iluminatul public era inexistent. Stâlpii existau, dar lămpile nu erau aprinse, ori erau sparte. Raze galbene ieşeau, din loc în loc, dinspre ferestrele închise cu obloane. Mai departe, în josul străzii, lumina izvora printr-o uşă deschisă, în jurul căreia pierdeau vremea câţiva bărbaţi, discutând cu glas tare. Pavajul, alunecos din cauza ploii, era plin de hârtii şi gunoaie. Vitrinele magazinelor, atât cât le putea distinge, erau mici, toate acoperite cu grilaje grele sau obloane de lemn, cu excepţia uneia care fusese distrusă de foc şi rămăsese neagră şi goală, cu cioburi de sticlă încă înfipte în ramele ferestrelor sparte.

O bătrână urca scările în urma lui, iar Shevek se întoarse pentru a o întreba pe unde s-o apuce. În lumina globului galben care marca intrarea la metrou, îi văzu limpede chipul: alb şi ridat, cu privirea inexpresivă, ostilă a epuizării. Cercei mari de sticlă îi atârnau pe obraji. Urca scările cu multă grijă, îndoită de oboseală, ori de artrită, ori de vreo deformare a coloanei. Dar nu era bătrână, aşa cum îşi închipuise; nu avea nici măcar treizeci de ani.

— Mi-aţi putea spune unde se află Aleea Glumelor? o întrebă el, bâlbâindu-se, dar femeia îl privi cu indiferenţă, grăbind pasul până când ajunse sus şi se îndepărtă fără o vorbă.

Shevek porni pe stradă la întâmplare. Emoţia deciziei sale neaşteptate şi a fugii de la Ieu Eun se schimbaseră în înţelegere, în senzaţia de a fi mânat, hărţuit. Ocoli grupul de oameni de la uşă, instinctul spunându-i că un străin singur nu se apropie de un astfel de grup. Când văzu un bărbat înaintea lui, mergând singur, repetă întrebarea. Omul răspunse, "Nu ştiu!" şi întoarse capul.

Nu avea altceva de făcut decât să-şi continue drumul. Ajunse la o intersecţie mai bine iluminată, care se continua în ploaia tulbure, în ambele sensuri, într-un prost gust confuz, sumbru, de firme şi reclame luminoase. Erau multe magazine de băuturi şi centre de amanet, unele încă deschise. O mulţime de oameni se aflau pe stradă, împingându-se pe lângă el, intrând sau ieşind din magazinele de băuturi. Mai era un bărbat care zăcea, zăcea în canal, cu haina trasă peste cap; zăcea în ploaie adormit, bolnav, mort. Shevek se uită cu groază către el şi către ceilalţi care treceau pe lângă el fără să se uite măcar.

Cum stătea acolo, paralizat, cineva se opri lângă el şi îl privi drept în faţă, un individ scund, neras, cu gâtul strâmb, de vreo cincizeci, ori poate şaizeci de ani, cu ochii înroşiţi şi o gură fără dinţi, deschisă în râs. Stătea pe loc şi râdea prosteşte de omul acela mare, înspăimântat, îndreptând către el o mână tremurândă.

— De unde ai tot păru ăla? Hă, hă, hă, păru ăla! De unde ai tot păru ăla? bălmăji el.

— Poţi… poţi să-mi spui cum să ajung la Aleea Glumelor?

— Desigur, glumele, glumesc, nu e nici o glumă că sunt lefter. Hei, n-ai una mică şi albastră pentru ceva de băut într-o noapte rece? Bineînţeles că ai una mică şi albastră.

Omul se apropie şi mai mult. Shevek se trase înapoi, văzând mâna deschisă, dar fără să înţeleagă.

— Haide, acceptă o glumă, domnule, o albastră, murmură omul mecanic, fără să ameninţe ori să cerşească, cu gura încă deschisă în rânjetul acela fără sens şi cu mâna întinsă.

Shevek înţelese. Scotoci prin buzunar, găsi ultimii bani pe care îi mai avea, îi îngrămădi în mâna cerşetorului iar apoi, îngheţat de spaimă, trecu cu forţa pe lângă omul care murmura şi încerca să-l prindă de haină, luând-o spre cea mai apropiată uşă deschisă. Era sub o firmă pe care scria: "Bunuri amanetate si folosite de cea mai bună calitate." Înăuntru, printre cuiere cu haine uzate, pantofi, eşarfe, instrumente sparte, lămpi stricate, farfurii ciudate, bidoane, linguri, mărgele, rămăşiţe şi fragmente, fiecare vechitură marcată cu preţul său, se opri Shevek, încercând să se adune.

— Căutaţi ceva?

Shevek repetă întrebarea încă o dată.

Patronul, un bărbat negricios, ia fel de înalt ca Shevek, dar adus de spate şi foarte slab, îl cercetă cu atenţie.

— De ce vrei să ajungi acolo?

— Caut o persoană care locuieşte acolo.

— De unde eşti?

— Trebuie neapărat să ajung în strada asta, Aleea Glumelor. E departe de aici?

— De unde eşti, domn'e?

— Sunt de pe Anarres, de pe Lună, răspunse Shevek, enervat. Trebuie să ajung acolo imediat, chiar în noaptea asta.

— Tu eşti acela? Omul de ştiinţă? Ce dracu faci aici?

— Fug de poliţie! Ai de gând să le spui că sunt aici, sau vrei să mă ajuţi?

— Ba pe dracu! exclamă omul. Ba pe dracu! Uite ce e…, începu el, ezitând. Vru să spună ceva, apoi altceva. Spuse: Poţi să pleci! Apoi, cu aceeaşi răsuflare, deşi în aparenţă se răzgândise complet, încheie: Bine. Închid. Te duc acolo. Aşteaptă. La dracu!

Omul îşi făcu de lucru în spatele magazinului, stinse luminile, ieşi împreună cu Shevek, trase obloanele de metal şi le încuie, puse lacătul la uşă şi porni cu un pas energic, spunându-i:

— Să mergem!

Merseră cale de douăzeci sau treizeci de blocuri, pătrunzând tot mai adânc în labirintul de străzi şi alei întortocheate, în inima Oraşului Vechi. Burniţa cădea uşor în întunericul luminat inegal, scoţând la iveală mirosuri de putreziciune, de piatră şi metal ud. Cotiră pe o alee neluminată, fără reclame, printre blocuri înalte de locuit, la parterul cărora erau mai ales magazine. Ghidul lui Shevek se opri şi bătu în vitrina oblonită a unuia dintre ele: V. Maedda, Delicatese. După o bună bucată de timp, uşa se deschise. Proprietarul de la muntele de pietate conferi cu cineva din interior, apoi îi făcu semn lui Shevek şi intrară amândoi. O fată le deschisese.

— Tuio s-a întors, poftiţi, spuse ea ridicând privirea către chipul lui Shevek în lumina slabă de la un culoar din spate.

— Tu eşti acela? întrebă ea cu o voce slabă şi nerăbdătoare, zâmbind ciudat. Chiar el?

Tuio Maedda era un bărbat brunet, cam de patruzeci de ani cu o figură încordată, intelectuală. Închise un registru în care scria şi se ridică repede în picioare la intrarea lor. Îl salută pe proprietar pe nume, fără a-şi lua ochii de la Shevek.

— A intrat în prăvălia mea întrebând cum să ajungă aici, Tuio. Spune că el este, ştii tu, cel de pe Anarres.

— Tu eşti acela, nu? întrebă Tuio, încet. Shevek. Ce faci aici? mai întrebă el, privindu-l cu ochi alarmaţi, luminoşi.

— Caut ajutor.

— Cine te-a trimis la mine?

— Primul om pe care l-am întrebat. Nu ştiu cine eşti. L-am întrebat unde m-aş putea duce şi mi-a spus să vin la tine.

— Mai ştie şi altcineva că eşti aici?

— Ei habar n-au că am plecat. Vor afla mâine.

— Mergi şi adu-l pe Remeivi, îi spuse Maedda fetei. Ia loc, domnule doctor Shevek. N-ar fi rău să-mi spuneţi ce se întâmplă.

Shevek se aşeză pe un scaun de lemn, dar nu îşi desfăcu haina. Era atât de obosit încât tremura.

— Am evadat, spuse el. De la Universitate, din închisoare. Nu ştiu unde să merg. Poate că pe aici nu sunt decât închisori. Am venit aici deoarece se discută despre clasele de jos, despre clasele muncitoare şi m-am gândit că seamănă cu poporul meu. Oameni care s-ar putea să se ajute între ei.

— Ce fel de ajutor cauţi?

Shevek făcu un efort să îşi adune minţile. Privi în jurul său, la biroul mic, mizerabil şi la Maeda.

— Am ceva care le trebuie. O idee. O teorie ştiinţifică. Am venit aici de pe Anarres deoarece mi-am închipuit că aici pot finaliza lucrarea şi o voi putea publica. Nu am înţeles că aici o idee este proprietatea Statului. Nu pot lua banii şi lucrurile pe care mi le dau. Vreau să scap. Dar nu mă pot întoarce acasă. Aşa că am venit aici. Voi nu aveţi nevoie de ştiinţa mea şi poate că nu vă place nici guvernul vostru.

— Aşa este, răspunse Maedda, zâmbind. Dar nici guvernul meu nu mă place mai mult. Nu ai ales locul cel mai sigur, nici pentru tine, nici pentru noi. Nu-ţi face probleme. Astă seară e astă seară. Vom hotărî ce e de făcut.

— Iată ce m-a adus aici, spuse Shevek scoţând biletul pe care-l găsise în buzunarul de la haină şi dându-i-l lui Maedda.

— "Alătură-te nouă, fraţilor tăi…" Nu ştiu. S-ar putea.

— Sunteţi odonieni?

— Parţial. Sindicalişti, libertarieni. Colaborăm cu Thuvianiştii, cu Uniunea Muncitorilor Socialişti, dar suntem împotriva centralizării. Ştii, ai sosit într-un moment destul de fierbinte.

— Războiul? întrebă Shevek, iar Maedda dădu din cap.

— O demonstraţie a fost anunţată de azi în trei zile. Împotriva recrutărilor, a taxelor de război, a majorării preţurilor alimentelor, începu Maedda, care tot timpul îl privise pe Shevek cu atenţie, iar acum, de parcă examenul se terminase, schimbase direcţia privirii şi se lăsase pe spate, pe scaun. Oraşul acesta este gata pentru aproape orice. Avem nevoie de o grevă, de o grevă generală şi de demonstraţii masive. Ca Greva de Nouă Luni condusă de Odo, adăugă el, cu un zâmbet sec, încordat. Ne-ar prinde bine acum cineva ca Odo. Doar că de data asta nu mai au nici o Luna cu care să ne cumpere. Facem dreptate aici, sau nicăieri, continuă al privind înapoi, către Shevek, iar în cele din urmă spuse pe un ton mult mai moale: Ştii ce a însemnat societatea dumitale, aici, pentru noi, în aceşti o sută şi cincizeci de ani? Ştii că oamenii de aici, atunci când vor să-şi ureze unii altora noroc, spun, "Să te renaşti pe Anarres!"? Să ştii că există, că este o astfel de societate fără guvern, fără poliţie, fără exploatare economică, să ştii că nu mai pot spune din nou că nu este decât un miraj, doar visul unui idealist! Dr. Shevek, mă întreb dacă înţelegi de ce te-au ţinut atât de bine ascuns, acolo, la Ieu Eun. De ce nu ţi s-a permis niciodată să apari la o întrunire deschisă publicului. De ce se vor năpusti după tine ca un câine după un iepure în clipa în care vor afla că ai plecat. Nu numai pentru că vor ideea asta a ta, ci pentru că eşti tu însuţi o idee.

Una periculoasă. Ideea de anarhism în carne şi oase. Plimbându-te printre noi.

— Atunci îl aveţi pe Odo, spuse, cu vocea ei liniştită, preocupată, fata care reintrase în timp ce Maedda vorbea. La urma urmelor, Odo nu a fost decât o idee. Dr. Shevek este dovada.

Maedda rămase tăcut vreme de un minut.

— O dovadă nedemonstrabilă, spuse el.

— De ce?

— Dacă oamenii află că este aici, va afla şi poliţia.

— Să vină şi să încerce să-l aresteze, spuse fata zâmbind.

— Demonstraţia va fi absolut nonviolentă, spuse Maedda cu o violenţă neaşteptată. Chiar şi sindicatul a fost de acord.

— Eu nu am fost de acord, Tuio. N-am de gând să mă aleg cu pumni în faţă ori cu creierii zburaţi de către uniformele negre. Dacă mă lovesc, voi lovi şi eu.

— Du-te cu ei, dacă-ţi plac metodele lor. Justiţia nu se dobândeşte prin forţă!

— Nici puterea nu se dobândeşte prin pasivitate.

— Noi nu umblăm după putere. Noi căutăm sfârşitul puterii! Tu ce spui? întrebă Maedda, făcând apel către Shevek. Mijloacele înseamnă scopul. Odo a afirmat-o toată viaţa ei. Numai pacea aduce pace, numai acţiunile juste aduc justiţia! Nu putem fi dezbinaţi pe motivul acesta în ajunul unei acţiuni!

Shevek se uită către el, către fată şi către patronul care stătea lângă uşă, ascultând cu atenţie, apoi vorbi cu o voce obosită, calmă.

— Dacă vă pot fi de ajutor, folosiţi-mă. Poate că aş putea publica o declaraţie într-unul din ziarele voastre. N-am venit pe Urras pentru a mă ascunde. Dacă toţi oamenii vor şti că sunt aici, poate că guvernul se va teme să mă aresteze în public. Nu ştiu nici eu.

— Asta este. Desigur, spuse Maedda, ochii săi negri aruncând flăcări de emoţie. Unde dracu e Remeivi? Siro, mergi şi caut-o pe sora lui şi spune-i să-l scoată de unde-o fi şi să-l aducă aici… Scrie de ce ai venit aici, scrie despre Anarres, scrie de ce nu vrei să te vinzi guvernului, scrie tot ce vrei. Noi o să publicăm. Siro! Cheamă-l şi pe Meisthe… Te vom ascunde, dar, pentru Dumnezeu, vom face ca toţi oamenii din A-Io să ştie că eşti aici, că eşti de partea noastră!

Cuvintele se revărsau din gura lui, dădea din mâini agitat în timp ce vorbea, mergea repede, în sus şi în jos prin cameră.

— Apoi, după demonstraţie, după grevă, vom mai vedea. Poate că lucrurile vor fi cu totul altfel! Poate că nu va mai trebui să te ascunzi! încheie el.

— Poate că toate uşile închisorilor se vor deschide larg, completă Shevek. Bine, daţi-mi nişte hârtie, am să scriu.

Fata pe nume Siro se apropie de el. Zâmbind, se aplecă de parcă îi făcea o plecăciune, puţin timorată, cu trac, îl sărută pe obraz şi apoi ieşi din cameră. Atingerea buzelor ei era rece, iar Shevek o simţi multă vreme pe obraz.

Petrecu o zi în podul unei clădiri şi două nopţi şi o zi într-un subsol de sub un magazin de mobilă de mâna a doua, un loc ciudat, slab luminat, plin de rame de oglindă goale şi cadre de pat sfărâmate. Le petrecu scriind. În câteva ceasuri îi aduseră ce scrisese, tipărit: mai întâi în ziarul Epoca Modernă şi mai târziu, după ce tiparniţele de la Epoca Modernă au fost închise şi redactorii arestaţi, sub formă de fluturaşi traşi la o tiparniţă particulară, împreună cu planurile şi apelurile la demonstraţie şi greva generală. Shevek nu recitea ce scrisese. Nici nu-l asculta cu atenţie pe Maedda şi pe ceilalţi, care îi descriau entuziasmul cu care erau citite ziarele, acceptarea tot mai largă a planului pentru greva generală, efectul pe care prezenţa sa la demonstraţie îl va avea în ochii întregii lumi. Când îl lăsau singur, uneori scotea un carneţel din buzunarul de la cămaşă şi se uita la notiţele codificate şi la ecuaţiile Teoriei Generale Temporale. Se uita la ele şi nu le putea citi. Nu le înţelegea. Punea carneţelul la loc şi rămânea aşa, cu capul în mâini.

Anarres nu avea un steag pe care să-l fluture, dar printre placardele proclamând greva generală şi steagurile albastre şi albe ale sindicaliştilor şi muncitorilor socialişti, erau multe semne făcute de mână arătând Cercul Vieţii, verde, străvechiul simbol al mişcării odoniene de acum două sute de ani. Toate steagurile şi semnele străluceau minunat în lumina soarelui.

Era bine să fii afară, după camerele cu uşi încuiate, după ascunzători. Îi făcea plăcere să meargă pe jos, dând din braţe, respirând aerul curat al unei dimineţi de primăvară. Să te afli în mijlocul atâtor oameni, al unei mulţimi atât de imense, mii de oameni mărşăluind împreună, umplând toate străzile laterale şi marele bulevard de-a lungul căruia mărşăluiau, era înspăimântător dar era şi antrenant. Atunci când cântau, atât animaţia cât şi teama se transformau într-o exaltare oarbă şi ochii i se umpleau de lacrimi. Acea îngemănare a miilor de voci într-un singur cântec, indistinctă, copleşitoare, de pe nesfârşitele străzi, era profundă, estompată de aerul liber şi de distanţe. Cântecul părţii din faţă a coloanei, departe, în susul străzii şi al mulţimilor fără număr venind din spate era defazat de distanţa pe care trebuia s-o străbată sunetul, aşa că melodia părea mereu a rămâne în urmă, trebuind se se ajungă pe sine, ca un canon, iar toate părţile cântecului erau cântate deodată, în acelaşi moment, deşi fiecare participant cânta melodia ca pe un singur vers, de la început până la sfârşit.

Shevek nu le ştia cântecele, doar le asculta şi era purtat de muzică, până când din faţă se apropie, străbătând val după val râul imens, lent, de oameni, un cântec pe care îl cunoştea. Ridică şi el capul şi cântă împreună cu ei, în propria sa limbă, aşa cum îl învăţase: Imnul Insurecţiei. Fusese cântat pe aceste străzi, pe aceeaşi stradă, cu două sute de ani în urmă, de aceşti oameni, de poporul său.

Lumină de la răsărit,

Trezeşte pe cei ce-au adormit!

Şi bezna neagră risipeşte,

Făgăduiala o-mplineşte.

Cei din rândurile din jurul lui Shevek încetară să mai cânte, pentru a-l auzi, iar el înălţă glasul, zâmbind, mergând înainte alături de ei.

Să fi fost o sută de mii de fiinţe umane în piaţa Capitoliului, sau poate de două ori pe-atât. Indivizii, ca particulele din fizica atomică, nu puteau fi număraţi, nici poziţiile lor nu puteau fi stabilite şi nici comportamentul lor nu putea fi anticipat. Totuşi, ca o masă de oameni, acea enormă masă făcea tot ce se aşteptau să facă organizatorii grevei: se aduna, mărşăluia în ordine, cânta, umplea piaţa şi străzile din jur, rămânea pe loc, în imensitatea ei de nenumărat, neliniştită şi totuşi răbdătoare în amiaza fierbinte, ascultându-i pe vorbitorii ale căror voci izolate, amplificate la întâmplare, se izbeau şi se reflectau de faţadele bătute de soare ale Senatului şi Directoratului, pârâind şi fâşâind peste murmurul continuu, estompat, uriaş al mulţimii însăşi.

Mai mulţi oameni se aflau aici, în Piaţă, decât în întregul Abbenay, îşi spuse Shevek, dar gândul nu avea nici un rost, o încercare de a cuantifica experienţa directă. Se afla împreună cu Maedda şi cu ceilalţi pe treptele Directoratului, în faţa coloanelor şi uşilor înalte de bronz şi privea pe deasupra câmpului sobru, tremurător de chipuri şi asculta, aşa cum ascultau şi ei, vorbitorii: fără să audă şi să înţeleagă în sensul în care fiinţa individuală raţională percepe şi înţelege, ci mai degrabă aşa cum priveşti şi asculţi gândurile cuiva, ori aşa cum un gând percepe şi înţelege eul. Arunci când luă cuvântul, vorbirea se dovedi diferită de ascultare. Nu îl mişca nici un fel de voinţă conştientă proprie, nu simţea în el nici un fel de conştiinţă de sine. Cu toate acestea, ecourile multiple ale vocii sale, produse de difuzoarele îndepărtate şi de faţadele de piatră ale clădirilor masive, îl deranjau puţin, făcându-l să ezite din când în când şi să vorbească foarte încet. Dar nu ezita niciodată din lipsă de cuvinte. Exprima gândurile lor, fiinţa lor, în propria lor limbă, deşi nu spunea mai mult decât izvorâse din propria sa izolare, din centrul propriei sale fiinţe cu mult timp în urmă.

— Suferinţa noastră comună este aceea care ne uneşte. Nu iubirea. Iubirea nu se supune minţii şi se transformă în ură atunci când este forţată. Ceea ce ne leagă este mai presus de voinţa noastră. Suntem fraţi. Suntem fraţi prin ceea ce avem în comun. In durere, pe care fiecare dintre noi trebuie să o îndure singur, în foame. În sărăcie şi speranţă ne recunoaştem frăţia. O cunoaştem, pentru că a trebuit să o învăţăm. Ştim că nu avem nici un ajutor, decât unul pe altul, că nici o mâna nu ne va salva dacă nu întindem mâna. Iar mâna pe care o întindeţi este goală, aşa cum este şi mâna mea. Nu aveţi nimic. Nu posedaţi nimic. Nu deţineţi nimic. Sunteţi liberi. Tot ce aveţi voi este ceea ce sunteţi şi ceea ce daţi. Mă aflu aici pentru că voi vedeţi în mine o promisiune, promisiunea pe care noi am făcut-o acum două sute de ani în acest oraş — promisiunea ţinută. Noi, pe Anarres ne-am ţinut promisiunea. Nu avem nimic altceva decât libertatea noastră. Nu avem nimic să vă dăm decât libertatea voastră. Nu avem nici o lege în afara unicului principiu al ajutorului reciproc între indivizi. Nu avem nici un guvern decât unicul principiu al asocierii libere. Nu avem state, naţiuni, preşedinţi, premieri, şefi,generali, directori, bancheri, proprietari, nu avem nici salarii, nici caritate, nici poliţie, nici soldaţi şi nici războaie. Dar nici nu avem mai mult din altele. Noi suntem părtaşi, nu posesori. Nu suntem prosperi. Nici unul dintre noi nu este bogat. Nici unul nu este puternic. Dacă Anarres este ceea ce doriţi, dacă acesta este viitorul pe care îl căutaţi, atunci vă spun că trebuie să vă îndreptaţi spre el cu mâinile goale. Să vă îndreptaţi către el singuri şi goi, aşa cum vine copilul pe lume, către viitor, fără trecut, fără nici o avere, viaţa lui depinzând în totalitate de a celorlalţi oameni. Nu puteţi lua ceea ce nu aţi oferit şi trebuie să vă oferiţi pe voi. Nu puteţi cumpăra Revoluţia. Nu puteţi face Revoluţia. Nu puteţi decât să fiţi voi înşivă Revoluţia. Ea există în spiritul vostru, sau nicăieri.

Pe când termina discursul, larma sacadată a elicopterelor poliţiei care se apropiau începu să-i acopere cuvintele. Shevek se trase înapoi din faţa microfonului şi privi în sus cu ochii întredeschişi, orbit de strălucirea soarelui. Iar când o mare parte din cei prezenţi făcură acelaşi lucru, mişcarea capetelor şi mâinilor acestora se simţi ca trecerea vântului peste un lan de grâu, bătut de soare. Zgomotul produs de rotoarele maşinilor în imensa cutie de piatră a Pieţii Capitoliului era de nesuportat, cloncănind şi pălăvrăgind ca vocea unui monstruos robot, acoperind răpăitul mitralierelor care trăgeau din elicoptere. Chiar şi atunci când zgomotul mulţimii se înteţi într-un tumult, pălăvrăgeala elicopterelor tot se mai auzea, strigătul absurd al armelor, cuvântul lipsit de înţeles.

Tirul din elicoptere se concentră asupra acelora care stăteau pe treptele Directoratului, sau cel mai aproape de acestea. Portalul cu coloane al clădirii oferi refugiu imediat celor de pe trepte, iar în câteva clipe era plin până la refuz. Zgomotul mulţimii, când oamenii se împingeau cuprinşi de panică în direcţia celor opt străzi care dădeau afară din piaţă, se transformă într-un vaiet, ca al unui vânt puternic. Elicopterele erau aproape deasupra capului, dar nu se putea spune dacă încetaseră focul, sau dacă încă mai trăgeau; morţii şi răniţii din mulţime erau ţinuţi prea strâns pentru a cădea.

Uşile îmbrăcate în bronz ale Directoratului cedară cu un pocnet pe care nu-l auzi nimeni. Oamenii se călcau în picioare şi se împingeau către ele pentru a ajunge la adăpost, pentru a scăpa de ploaia de metal. Se împingeau cu sutele în sălile înalte din marmură, unii pitindu-se pentru a se ascunde în primul refugiu pe care-l zăreau, alţii continuând să împingă pentru a-şi croi drum prin clădire, către ieşirea din spate, alţii rămânând să distrugă tot ce se putea până la venirea soldaţilor. Iar când aceştia îşi făcură apariţia, mărşăluind în tunicile lor negre, impecabile, urcând scările printre bărbaţi şi femei morţi sau muribunzi, pe zidul înalt, cenuşiu, lustruit al marelui foaier, găsiră un singur cuvânt scris la nivelul privirii unui om, cu dungi late de sânge: JOS.

Traseră în cadavrul cel mai apropiat de cuvânt, iar mai târziu, când Directoratul era din nou redat ordinii, îndepărtară cuvântul cu apă, săpun şi cârpe, dar acesta rămase. Fusese rostit. Avea un înţeles.

Shevek îşi dădu seama că e imposibil să meargă mai departe fără însoţitorul său, care slăbea văzând cu ochii şi începea să se împleticească. Nu avea unde merge, doar să plece din Piaţa Capitoliului. Nici nu avea unde se opri. Mulţimea se strânsese de două ori în Bulevardul Mesee, încercând să facă faţă poliţiei, dar vehiculele blindate ale armatei au venit în urma poliţiei şi i-au împins pe manifestanţi înainte, către Vechiul Oraş. Tunicile negre nu trăseseră în nici una din ocazii, deşi din direcţia altor străzi se auzeau focuri de armă. Gălăgioasele elicoptere dădeau ocol pe deasupra străzilor; nimeni, aflat sub raza lor de acţiune, nu putea scăpa.

Însoţitorul său respira întretăiat, sorbind lacom aerul în timp ce se deplasau. Shevek aproape că îl cărase cale de câteva blocuri iar acum se aflau departe, în urma grosului mulţimii. Nu avea nici un rost să încerce să ţină pasul cu ei.

— Aici, aşează-te aici, îi spuse el omului şi îl ajută să se aşeze pe treapta de sus a unei intrări în subsolul a ceea ce părea un fel de depozit, peste drum de ferestrele oblonite pe care fusese scris cu litere imense cuvântul GREVĂ. Coborî până la intrarea în subsol; uşa era încuiată. Toate uşile erau încuiate. Proprietatea era privată. Shevek luă o bucată de piatră de pavaj care căzuse de la un colţ al scării şi sparse lacătul şi balamaua de la uşă, fără a acţiona nici pe ascuns şi nici vindicativ ci cu siguranţa celui care îşi descuie propria uşă de la intrare. Aruncă o privire înăuntru. Subsolul era plin de lăzi; nu se vedea ţipenie

de om. Îl ajută pe celălalt să coboare treptele, închise uşile în urma. lor şi spuse:

— Stai aici. Întinde-te, dacă vrei. Eu mă duc după apă.

Subsolul, evident un depozit de substanţe chimice, dispunea de o serie de chiuvete precum şi de un sistem de furtune pentru stingerea incendiilor. Până să se întoarcă Shevek, omul leşinase. Profită de ocazie pentru a-i spăla mâna cu câţiva stropi de apă de la un furtun şi să se uite la rană. Era mai grav decât îşi închipuise el. Se părea că mai mult de două gloanţe o loviseră, smulgându-i două degete şi sfărâmându-i palma şi încheietura. Fragmente de oase sparte ieşeau la suprafaţă ca nişte scobitori. Când elicopterele începuseră să tragă, omul se afla lângă Shevek şi Maedda, iar când fusese lovit se rezemase de Shevek, ţinându-se de el ca să nu cadă. Nu îi cunoştea numele; după banderola albă, era socialist. Părea de vârsta lui Shevek, patruzeci sau ceva mai mult.

La fabricile din sud-vest Shevek văzuse oameni răniţi în accidente mult mai grave decât acesta şi ajunsese la concluzia că oamenii pot îndura şi supravieţui incredibil de mult atunci când e vorba de răni serioase şi durere. Dar acolo fuseseră îngrijiţi. Existase un chirurg care să amputeze, plasmă pentru a completa sângele pierdut, un pat în care să se întindă.

Se aşeză pe pardoseală, lângă om, care acum zăcea aproape semiconştient într-o stare de şoc şi privi în jur la stivele de lăzi, la aleile lungi şi întunecate dintre ele, licărirea albicioasă a luminii de afară intrând prin deschiderile zăbrelite de pe peretele frontal, dungile albe de salpetru de pe tavan, urmele bocancilor muncitorilor şi dârele lăsate de roţile cărucioarelor pe podeaua prăfuită, din beton. Într-o clipă, sute de mii de oameni cântând sub cerul liber, în clipa următoare, doi bărbaţi ascunşi într-un subsol.

— Sunteţi vrednici de milă, îi spuse Shevek, în pravică. Nu puteţi menţine uşile deschise. Nu veţi fi niciodată liberi.

Puse, uşor, mâna pe fruntea omului; era rece şi asudată. Îi slăbi, puţin, pansamentul, apoi se ridică, traversă subsolul întunecos până la uşă şi ieşi în stradă. Detaşamentul de blindate trecuse. Treceau foarte puţini răzleţi, participanţi la demonstraţie, grăbiţi, cu capetele plecate, în teritoriul duşman. Shevek încercă să oprească doi dintre ei. În sfârşit, cel de-al treilea se opri.

— Am nevoie de un doctor, e cineva rănit. Poţi trimite un medic aici?

— Mai bine scoate-l de acolo.

— Ajută-mă să-l duc.

— Vor trece pe aici, strigă omul peste umăr, continuându-şi drumul. Mai bine-ai pleca şi tu.

Nu mai apăru nimeni şi până la urmă Shevek zări un rând de uniforme cenuşii mai jos, în stradă. Coborî în subsol, închise uşa şi se întoarse lângă rănit, aşezându-se pe podeaua prăfuită.

— La dracu! exclamă el, iar după un timp scoase carneţelul din buzunarul cămăşii şi începu să-l studieze.

După-amiază, când privi cu grijă afară, văzu o maşină blindată staţionată pe partea cealaltă a străzii şi încă două blocând strada la intersecţie. Asta explica strigătele pe care le auzise; trebuie să fie militari dându-şi ordine unul altuia.

Atro îi explicase cândva cum e organizată treaba asta, cum sergenţii dau ordine soldaţilor, cum locotenenţii pot da ordine sergenţilor şi soldaţilor, cum căpitanii… şi tot aşa, mereu, până la generali care puteau da ordine tuturor şi nu erau nevoiţi să primească ordine de la nimeni, cu excepţia comandantului suprem. Shevek ascultase cu un dezgust plin de neîncredere.

— Iar tu numeşti asta organizare? întrebase el. O numeşti chiar disciplină? Dar nu e nici una nici alta. E un mecanism coercitiv de o extraordinară ineficienţă — un fel de locomotivă cu aburi din mileniul al şaptelea! Cu o asemenea structură fragilă, ce s-ar putea face din tot ce merită făcut?

Asta îi oferise lui Atro şansa de a susţine valoarea armatei ca promovatoarea curajului şi bărbăţiei şi eliminatoarea celor nepotriviţi, dar simpla linie a argumentaţiei îl forţase să afirme eficienţa luptătorilor de gherilă, organizaţi de jos în sus, autodisciplinaţi.

— Dar chestia asta nu funcţionează decât atunci când oamenii sunt convinşi că luptă pentru ceva care le aparţine, ştii, cum ar fi casele lor, ori ceva de genul acesta, îi explicase bătrânul.

Arunci, Shevek încetase să mai argumenteze. Continuă acum, în subsolul tot mai întunecat, printre stivele de lăzi conţinând chimicale fără etichetă. Îi explică, în gând, lui Atro că acum înţelege de ce armata e organizată în felul acesta. Era, într-adevăr, cât se poate de necesară. Nici o formă raţională de organizare nu ar servi acestui scop. Pur şi simplu nu înţelesese că scopul este de a permite oamenilor cu mitraliere să ucidă oameni neînarmaţi cu uşurinţă şi în număr mare atunci când li se ordonă s-o facă. Atâta doar că nu prea înţelegea unde intervin curajul, bărbăţia sau condiţia fizică.

Din când în când, pe măsură ce se întuneca, se adresa şi celuilalt. Omul zăcea acum cu ochii deschişi şi gemu de câteva ori într-un fel care îl impresionă pe Shevek, un geamăt copilăresc, aproape răbdător. Făcuse un efort plin de înţelegere să se ţină tare şi să continue drumul, tot timpul cât fuseseră cuprinşi de panica iniţială a mulţimii, forţând intrarea şi apoi trecerea prin Directorat, fugind şi apoi mergând către Vechiul Oraş; îşi ţinuse mâna rănită sub haină, strânsă pe lângă corp şi făcuse totul să meargă mai departe şi să nu-l ţină pe Shevek în loc. Când îl auzi gemând pentru a doua oară, Shevek îl prinse de mâna sănătoasă şi îi şopti, "Nu, nu. Linişteşte-te, frate!" numai pentru că nu suporta să audă durerea unui om şi să nu poată face nimic pentru el. Omul îşi închipui, probabil, că îi spune să tacă pentru a nu-i da pe mâna poliţiei, pentru că dădu, slăbit, din cap şi strânse buzele.

Amândoi îndurară trei nopţi acolo. În timpul acela avură loc lupte sporadice în cartierul depozitului, iar blocada militară rămase dincolo de blocul acela din Bulevardul Messe. Luptele nu ajunseră niciodată prea aproape, soldaţii erau foarte numeroşi, iar cei doi nu aveau nici o şansă să iasă fără a se preda. O dată, când rănitul se trezise, Shevek l-a întrebat:

— Dacă ne-am duce la poliţişti, ce ar face cu noi?

— Ne-ar împuşca, a şoptit omul zâmbind.

Deoarece ore în şir se auziseră împuşcături răzleţe, de jur împrejur, în apropiere şi în depărtare, câte o explozie puternică şi zgomotul sacadat al elicopterelor, opinia lui părea foarte bine întemeiată. Motivul zâmbetului era, însă, mai puţin clar.

Muri chiar în noaptea aceea din cauza pierderii de sânge, în timp ce stăteau întinşi unul lângă altul, pentru a-şi ţine de cald, pe salteaua pe care Shevek o încropise din paiele de la ambalaje. Era deja ţeapăn când se trezi Shevek şi se ridică în capul oaselor, ascultând liniştea din marele subsol cuprins de întuneric şi de afară, din stradă şi din întregul oraş, o linişte de moarte.