Domn al Luminii

DOI

Ajuns la amiază în Capitala Răsăritului, prinţul, călare pe o iapă albă, trecea pe largul Bulevard al Soarelui, cu suta lui de slujitori îngrămădită în urmă-i, cu sfetnicul Strake la stânga, cu hangerul atârnat de umăr şi cu o parte a avutului său umplându-i sacii de la coburii şeii.

Căldura se abătea asupra turbanelor oamenilor, se prelingea peste ei, se întorcea iar în sus din colbul drumului.

O caleaşcă trecu încet pe alături, îndreptându-se în direcţia opusă şi vizitiul se uită pieziş la flamura purtată de majordom; o curtezană stătea în poarta pavilionului ei, studiind lumea care trecea; o haită de câini vagabonzi se ţinea pe lângă copitele cailor, lătrând.

Prinţul era înalt şi mustaţa lui avea culoarea fumului. Mâinile, cafenii, erau marcate de crestele rigide ale venelor sale umflate. Totuşi, ţinuta îi era dreaptă, iar ochii îi semănau cu ochii unei păsări bătrâne, electrici şi limpezi.

Mulţimea se îmbulzea înaintea lui, să privească trecerea alaiului. Călare umblau numai cei care-şi puteau permite cai, şi puţini erau atât de bogaţi. Animalul de călărie obişnuit era slizzardul — o creatură acoperită cu solzi, cu gâtul ca un şarpe, cu mulţi dinţi, cu origine dubioasă, trăind puţin şi având un comportament viclean; calul, din anumite motive, devenise steril în ultima vreme.

Prinţul pătrunse înăuntru, în Capitala Răsăritului, iar paznicii vegheau.

În drumul lui, alaiul coti de pe Bulevardul Soarelui şi o luă pe o arteră mai strâmtă. Trecea pe lângă scundele clădiri comerciale, marile magazine ale marilor negustori, bănci, temple, hanuri, bordeluri. Merse înainte, până când, la marginea districtului central, ajunse la princiarul lăcaş de găzduire al lui Hawkana, Gazda cea Desăvârşită. Prinţul trase de frâu în dreptul porţilor, pentru că însuşi Hawkana se afla în faţa zidurilor, îmbrăcat simplu, corpolent după cum se cuvenea şi zâmbitor, aşteptând să conducă personal înăuntru iapa cea albă.

— Bine ai venit, Doamne Siddhartha! strigă el cu glas mare, astfel ca toţi cei aflaţi în preajmă să poată afla identitatea oaspetelui său. Bun sosit în acest loc unde noaptea cântă privighetoarea, în grădinile parfumate şi în sălile de marmură ale acestui umil lăcaş! Bun venit şi călăreţilor tăi, care au bătut cale lungă împreună cu tine şi, fără îndoială, caută aleasă răcorire şi tihnită odihnă, asemenea ţie. Înăuntru veţi găsi de toate, după placul vostru, nădăjduiesc, aşa cum aţi găsit de nenumărate ori odinioară, când aţi zăbovit între aceste ziduri în compania altor oaspeţi princiari şi nobili vizitatori, prea numeroşi pentru a-i aminti, cum ar fi…

— O zi bună şi ţie, Hawkana! strigă prinţul, pentru că amiaza era călduroasă, iar hangiul bogat în vorbe ca râurile în ape, mereu ameninţând să-şi dea drumul la gură fără oprire. Să pătrundem degrabă între zidurile tale, unde, pe lângă alte calităţi, prea numeroase pentru a le mai aminti, este şi răcoare.

Hawkana dădu scurt din cap şi, luând iapa de căpăstru, o conduse înăuntrul curţii sale; acolo, ţinu scara pentru ca prinţul să coboare, apoi dădu caii pe mâinile grăjdarilor lui şi trimise un băiat afară, dincolo de poartă, să cureţe strada în locul unde aşteptase alaiul.

Înăuntru, oamenii se îmbăiară, stând în bazinul din marmură şi lăsând servitoarele să le toarne apă pe umeri. Apoi se unseră cu uleiuri, după obiceiul castei războinicilor, îmbrăcară veşminte curate şi trecură în sala de ospeţe.

Prânzul dură toată după-amiaza, până când războinicii pierdură numărul felurilor de bucate. În dreapta prinţului aşezat în capul mesei lungi şi scunde, trei dansatoare se unduiau în figuri complicate, pocnind din ţimbale prinse de degete, cu feţe purtând expresiile potrivite fiecărui moment al dansului, în vreme ce patru cântăreţe acoperite cu voaluri interpretau tradiţionala muzică a programului. Masa era acoperită cu o tapiserie măiestrit ţesută în albastru, maro, galben, roşu şi verde, pe care erau înfăţişate o serie de scene de luptă: războinici călare pe slizzarzi şi cai întâmpinau cu lănci şi arcuri cu săgeţi şarjele unor panda cu pene, cocoşi de foc şi plante împodobite cu nestemate; maimuţe verzi se luau la trântă în vârfurile copacilor; Pasărea Garuda{Pasăre fantastică, vehicul al lui Vishnu (n.tr.).} strângea în gheare un demon, izbindu-l cu ciocul şi cu aripile; din adâncurile mării se revărsa o oştire de peşti cu coarne, ţinând ţepi de coral roz în înotătoarele lor împreunate, asaltând un şir de oameni înzăuaţi şi cu coifuri pe capete, care purtau lănci şi torţe aprinse pentru a le aţine drumul pe uscat.

Prinţul abia se atinse de mâncare. Cu bucatele mai mult se jucă, ascultă muzica, râse când şi când la glumele unuia dintre oamenii lui.

Sorbi un şerbet, făcând să sune paharul din sticlă la atingerea de inelele lui.

Hawkana apăru lângă el.

— Sunt toate în regulă, Doamne? se interesă acesta.

— Da, bunule Hawkana, totul este în regulă, răspunse el.

— Nu mănânci la fel ca oamenii tăi. Nu-ţi place mâncarea?

— Nu mâncarea e de vină, ea este excelentă, nici prepararea ei, care este fără cusur, vrednice Hawkana. Mai degrabă pofta mea, care nu a fost deloc la înălţime.

— Ah! făcu Hawkana, cunoscător. Am eu un lucru, lucrul de care e nevoie! Numai unul ca tine îl poate preţui cu adevărat, îndelung s-a mai odihnit pe un anumit raft din beciurile mele. Zeul Krishna l-a ocrotit cumva împotriva trecerii vremii. Mi l-a dat cu mulţi ani în urmă pentru că nu i-a displăcut cum a fost găzduit aici. Am să-l aduc încoace, pentru tine.

După care se înclină şi se retrase din sală.

Când reveni, aducea cu sine o sticlă. Prinţul îi recunoscu forma înainte de a vedea eticheta.

— Burgundia! exclamă el.

— Întocmai, zise Hawkana. Adus din dispărutul Urath, cu multă vreme în urmă.

Mirosi sticla şi zâmbi. Apoi turnă puţin într-un pocal în formă de pară şi-l aşeză în faţa oaspetelui său.

Prinţul îl înălţă şi-i savură buchetul. Sorbi îndelung. Închise ochii.

În încăpere se păstră liniştea, în semn de respect pentru plăcerea lui.

Apoi prinţul coborî paharul, iar Hawkana mai turnă o dată în el produsul strugurilor pinot noir, care nu puteau fi cultivaţi în ţinuturile de aici.

Prinţul nu atinse paharul. În schimb, se întoarse spre Hawkana, spunând :

— Care este cel mai bătrân muzicant din casa aceasta?

— Mankara, aici de faţă, spuse gazda arătând către bărbatul cu părul alb care-şi lua masa pe un gheridon dintr-un colţ al încăperii.

— Bătrân nu la trup, ci de ani, spuse prinţul.

— Ei, ăsta trebuie să fie Dele, zise Hawkana, dacă poate fi considerat muzicant. Spune că a fost aşa ceva, odinioară.

— Dele?

— Rândaşul care are în grijă grajdurile.

— Aha, înţeleg… Trimite după el.

Hawkana bătu din palme şi porunci servitorului care apăru să meargă la grajduri, să-l facă prezentabil pe grăjdar şi să-l înfăţişeze neîntârziat înaintea mesenilor.

— Rogu-te, nu te osteni să-l faci prezentabil, doar adu-l aici, spuse prinţul.

Se lăsă apoi pe spate şi aşteptă, cu ochii închişi. Când grăj-darul se înfăţişă înaintea lui, îl întrebă :

— Spune-mi, Dele, ce fel de muzică ştii tu să cânţi?

— Din cea care nu mai place auzului brahmanilor, răspunse rândaşul.

— Care-ţi era instrumentul?

— Pianul, zise Dele.

— Poţi cânta la vreunul dintre astea?

Arătă spre instrumentele care acum zăceau nefolosite pe mica estradă de lângă perete.

Rândaşul le cercetă aplecându-şi capul pe un umăr.

— Cred că m-aş putea descurca la flaut, dacă e nevoie.

— Ştii vreun vals?

— Da.

— Vrei să cânţi Dunărea albastră?

Expresia tâmpă a rândaşului pieri, lăsând loc uneia de stânjeneală. El îi aruncă o privire rapidă lui Hawkana, care încuviinţă dând din cap.

— Siddhartha este un prinţ printre oameni, fiind dintre Cei Dintâi, declară gazda.

— Dunărea albastră la unul dintre flautele astea?

— Dacă binevoieşti.

Rândaşul ridică din umeri.

— Am să-ncerc, zise el. A trecut îngrozitor de multă vreme… Ţineţi-mi hangul.

Se duse spre locul unde se aflau instrumentele şi şopti ceva stăpânului flautului pe care şi-l alese. Omul dădu din cap. Apoi rândaşul înălţă flautul la buze şi scoase câteva note, de probă. Se opri, repetă încercarea, apoi se întoarse cu faţa.

Înălţă iar flautul şi începu notele tremurătoare ale valsului. În vreme ce el cânta, prinţul îşi sorbi vinul.

Când se opri să-şi tragă suflul, prinţul îi făcu semn să continue. Cântă mai departe, după armonii interzise{Muzica indiană respectă legi armonice diferite de cele occidentale (n.tr.).} şi muzicanţii profesionişti afişară expresii de dispreţ profesional; sub masa lor, însă, mai multe picioare băteau ritmul domol al muzicii.

În cele din urmă, prinţul îşi termină vinul. Seara se apropia de oraşul Mahartha. Îi aruncă rândaşului o pungă cu monede, fără să îl privească în ochi când acesta părăsi sala. Se ridică şi se întinse, acoperindu-şi un căscat cu dosul mâinii.

— Eu mă retrag în încăperile mele, le spuse oamenilor săi. Nu vă pierdeţi la joc moştenirile în absenţa mea.

Ei râseră şi-i urară noapte bună, comandând băuturi tari şi biscuiţi săraţi. Depărtându-se, prinţul auzi în urmă-i zuruitul zarurilor.

Prinţul se culcă devreme, pentru a se putea scula înaintea zorilor. Ordonă unui servitor să rămână în faţa uşii lui toată ziua următoare şi să nu permită nimănui intrarea, spunând că se simte indispus.

Înainte ca primele flori să se deschidă insectelor dimineţii, el părăsise locul de găzduire, martor fiindu-i doar un bătrân papagal verde. Nu înveşmântat în mătăsuri ţesute cu perle plecă el, ci în zdrenţe, cum avea obiceiul să facă în asemenea ocazii. Nu precedat de surle şi tobe merse el, ci în linişte, străbătând străzile abia luminate ale oraşului. Calea îi era pustie, cu excepţia câte unui medic sau a câte unei prostituate întorcându-se de la vreo solicitare târzie. Un câine vagabond se ţinu după el prin cartierul oamenilor de afaceri, în drum spre port.

Se aşeză pe o ladă, la capătul unui dig. Zorii sosiră, ridicând întunericul de peste lume; privi corăbiile agitându-se la venirea mareei, cu pânzele coborâte, cu păienjenişuri de parâme, cu prorele împodobite cu sculpturi înfăţişând monştri sau fecioare. Fiece vizită la Mahartha îl aducea pentru puţin timp şi în port.

Umbrelele roz ale dimineţii se deschiseră deasupra pletelor încâlcite ale norilor şi adieri răcoroase trecură peste docuri. Păsări hulpave, în căutare de stîrvuri, scoteau ţipete răguşite săgetând în zbor prin apropierea turnurilor cu ferestre boltite, pentru a se lăsa apoi în picaj asupra oglinzii apei golfului.

Urmări o corabie ce pornea pe mare, cu pânzele din canava ridicându-se pe catargele înalte şi umflându-se în vântul sărat. La bordul altor corăbii, fixate bine în ancorele lor, începea să se vadă acum mişcare, pe măsură ce echipajele se pregăteau să încarce sau să descarce tămâie, coral, ulei şi tot felul de ţesături, obiecte din metal, animale, cherestea şi mirodenii. Simţi în nări mirosul comerţului şi ascultă înjurăturile marinarilor, toate stârnindu-i deopotrivă admiraţia : cel dintâi pentru duhoarea bogăţiei, iar cele din urmă pentru amestecul celorlalte două preocupări importante ale lui, teologia şi anatomia.

După o vreme, intră în vorbă cu un căpitan străin care supraveghease descărcarea unor saci cu grâne, iar acum se odihnea la umbra unor lăzi.

— Bună dimineaţa, spuse el. Să-ţi fie călătoriile lipsite de furtuni şi de naufragii, iar zeii să te dăruiască pretutindeni cu porturi sigure şi pieţe bune pentru încărcătură.

Celălalt dădu din cap, se aşeză pe o ladă şi începu să-şi umple o pipă scurtă, din lut.

— Mulţumescu-ţi, bătrâne, răspunse. Cu toate că mă rog zeilor din temple după cum îmi place mie, primesc şi binecuvântările oricui altcuiva. Binecuvântările pot fi oricând de folos, mai ales pentru un corăbier.

— Ai avut o călătorie dificilă?

— Mai puţin dificilă decât s-ar fi putut, zise căpitanul. Muntele acela marin care mocneşte, Bombarda lui Nirriti, slobozeşte iarăşi nori grei de fum către ceruri.

— A, ai navigat dinspre sud-vest!

— Da. Chatisthan, dinspre Ispar-de-la-Mare. Vânturile sunt prielnice în această perioadă a anului, numai că au purtat şi cenuşa Bombardei mult mai departe decât şi-ar fi închipuit cineva. Vreme de şase zile a tot căzut asupra noastră zăpada asta neagră, iar miasmele lumilor de dedesubt ne-au urmărit, stricându-ne gustul hranei şi al apei şi făcându-ne ochii să ne lăcrimeze şi gâtlejurile să ne ardă. Am adus multe mulţumiri când, în cele din urmă, am scăpat. Vezi ce murdară e burta corabiei? Să fi văzut pânzele — negre ca părul lui Ratri!

Prinţul se aplecă înainte, să privească mai bine corabia.

— Dar apele nu au fost mai tulburate decât de obicei? întrebă el.

Corăbierul clătină din cap.

— Am întâlnit un vas de război lângă Insula de Sare şi am aflat că cele mai rele descărcări ale Bombardei avuseseră loc cu şase zile înainte. La momentul acela norii ardeau şi s-au ridicat valuri înalte, care au scufundat două corăbii despre care ştiau cei de pe vasul de război şi, probabil, o a treia.

Bătrânul lup de mare se lăsă pe spate, umplându-şi pipa.

— După cum ziceam, un corăbier poate întotdeauna să aibă nevoie de binecuvântări.

— Caut un marinar, spuse prinţul. Un căpitan. Se numeşte Jan Olvegg sau poate acum este cunoscut drept Olvagga. Îl cunoşti?

— L-am cunoscut, zise celălalt, dar este mult de când umbla el pe mări.

— Aşa? Ce s-a ales de el?

Marinarul întoarse capul pentru a-l studia mai bine.

— Cine eşti tu, ca să întrebi? se interesă el într-un târziu.

— Mă cheamă Sam. Jan este un foarte vechi prieten al meu.

— Ce înseamnă „foarte vechi”?

— Cu mulţi, mulţi ani în urmă, într-un alt loc, l-am cunoscut când era căpitan pe un vas care nu plutea pe mările astea.

Căpitanul se aplecă brusc înainte şi luă de jos o bucată de lemn, cu care goni câinele ce dădea târcoale unei stive înălţate de cealaltă parte a digului. Câinele lătră o dată şi se repezi la adăpostul unui depozit. Era acelaşi care-l urmărise pe prinţ de când părăsise casa de oaspeţi a lui Hawkana.

— Fereşte-te de copoii infernului, zise căpitanul. Sunt câini şi câini… şi câini. Trei feluri de câini, dar în portul ăsta goneşte-i pe toţi de lângă tine.

După care îl măsură iar pe celălalt.

— Mâinile tale, spuse el, arătând cu pipa, au purtat de curând inele multe. Au rămas urmele.

Sam îşi privi mâinile şi zâmbi.

— Nimic nu scapă ochilor tăi, corăbierule, răspunse el. Aşa că recunosc evidenţa. Am purtat de curând multe inele.

— Aşadar, ca şi câinii, nici tu nu eşti ceea ce pari a fi… Şi tocmai ai întrebat despre Olvagga, pe numele lui vechi. Numele tău, zici, e Sam. Pesemne, eşti unul dintre Cei Dintâi?

Sam nu răspunse imediat, ci îl studie pe celălalt ca şi cum l-ar fi aşteptat să mai spună ceva.

Dându-şi probabil seama, căpitanul continuă :

— Olvagga, după câte ştiu eu, se număra printre Cei Dintâi, deşi nu vorbea niciodată despre aşa ceva. Fie că eşti tu însuţi dintre Cei Dintâi, fie că eşti unul dintre Maeştri, cunoşti lucrurile astea. Aşa că nu-l dau de gol vorbind astfel. Vreau să ştiu, însă, dacă vorbesc unui prieten sau unui duşman.

Sam se încruntă.

— Jan nu a fost nicicând cunoscut ca unul care-şi făcea duşmani, zise el. Vorbeşti de parcă i-ar avea acum, printre cei pe care-i numeşti Maeştri.

Marinarul continuă să-l privească.

— Nu eşti Maestru, zise el în cele din urmă, şi vii de departe.

— Ai dreptate, încuviinţă Sam, dar spune-mi cum de ştii lucrurile astea.

— Mai întâi, zise celălalt, eşti bătrân. Şi un Maestru putea purta un corp de bătrân, dar… nu mai mult timp decât ar fi rămas câine, adică nu pentru foarte multă vreme. Frica lor de a nu muri pe neaşteptate de adevărata moarte ar fi prea mare. Aşa că unul dintre ei nu ar fi rămas într-un corp un timp atât de îndelungat încât să aibă pe degete, imprimate adânc, urmele inelelor. Pe de altă parte, cei bogaţi nu sunt niciodată deposedaţi de trupuri. Dacă li se refuză renaşterea, ei îşi trăiesc întreaga durată a vieţii. Maeştrii s-ar teme de ridicarea armelor printre fidelii vreunuia dintre cei bogaţi, dacă ar fi ca aceştia să se confrunte cu altceva decât cu moartea naturală. Aşa că un corp precum al tău nu putea fi obţinut într-un asemenea fel. Un trup din rezervoarele vieţii nu ar fi purtat nici el urme de inele.

Prin urmare, concluziona el, după mine, eşti un om important, altceva decât un Maestru. Dacă-l ştii pe Olvagga de pe timpuri, atunci eşti şi tu unul dintre Cei Dintâi, ca şi el. Luându-mă după genul de informaţie pe care-o cauţi, cred că vii de tare departe. Dacă erai din Mahartha, ştiai despre Maeştri şi, ştiind despre Maeştri, ai fi ştiut şi de ce nu poate naviga Olvagga.

— Cunoştinţele tale despre Mahartha par a fi mai vaste decât ale mele… tu, nou sosit în port corăbier.

— La rândul meu, vin şi eu de la mare depărtare, recunoscu căpitanul zâmbind uşor, dar eu pot vizita într-o duzină de luni de două ori pe-atâtea porturi. Aflu noutăţi — ştiri şi zvonuri şi poveşti de pretutindeni — din mai mult de două duzini de porturi. Aud despre intrigile de palat şi despre afacerile din temple. Aflu secretele şoptite la vreme de noapte fetelor de aur pe sub arcul din trestie de zahăr al lui Kama. Aflu despre campaniile purtate de khshatriya{Casta războinicilor (n.tr.).} şi despre înţelegerile făcute de marii negustori asupra viitorului grânelor, al bijuteriilor şi al mătăsii. Beau cot la cot cu barzii şi cu astrologii, cu actorii şi cu servitorii, cu birjarii şi cu croitorii. Uneori, poate, dau peste un port în care au ancorat piraţii şi acolo aflu sumele fixate de ei pentru răscumpărarea celor luaţi captivi. Aşa că să nu ţi se pară ciudat că eu, care vin de departe, pot şti mai multe despre Mahartha decât tine însuţi, care poate că deja locuieşti aici de o săptămână, cu chirie. Când şi când, pot afla chiar şi despre faptele zeilor.

— Atunci îmi poţi spune despre Maeştri şi de ce trebuie ca ei să fie număraţi printre duşmani? întrebă Sam.

— Îţi pot spune câte ceva despre ei, răspunse căpitanul, ca să nu rămâi neavertizat. Negustorii de trupuri sunt în prezent Maeştrii Karmei. Numele lor individuale sunt ţinute secrete acum, după tipicul zeilor, astfel încât pot părea la fel de impersonali ca şi Marea Roată{Ciclul existenţelor, aici înţeles ca expresie a voinţei zeilor (n.tr.).}, pe care pretind că o reprezintă. Nu mai sunt doar negustori de trupuri, ci s-au aliat cu templele. Acestea, la rândul lor, s-au schimbat, deoarece cei asemenea ţie, făcând parte dintre Cei Dintâi, care acum sunt zei, împart Cerurile cu ei. Dacă eşti într-adevăr dintre Cei Dintâi, Sam, drumul te va conduce fie spre zeificare, fie spre moarte, când ajungi în faţa acestor noi Maeştri ai Karmei.

— Cum? întrebă Sam.

— Detalii trebuie să cauţi în altă parte, zise celălalt. Eu nu cunosc procesul prin care se săvârşesc toate aceste lucruri. Întreabă de Jannaveg, croitorul de pânze de corabie, de pe strada Licăririlor.

— Aşa este Jan cunoscut acum?

Celălalt încuviinţă din cap.

— Şi păzeşte-te de câini, zise, sau, mai sigur, de orice este viu şi poate adăposti inteligenţă.

— Cum te cheamă, căpitane? întrebă Sam.

— În portul ăsta, n-am nici un nume, sau am unul fals şi nu văd nici un motiv pentru care te-aş minţi. Bună ziua, Sam.

— Bună ziua, căpitane. Mulţumesc pentru vorbele pe care mi le-ai spus.

Sam se ridică şi părăsi portul, îndreptându-se către cartierul oamenilor de afaceri şi al străzilor comerciale.

Soarele era un disc roşu pe cer, înălţându-se către Podul Zeilor. Prinţul mergea prin oraşul trezit, croindu-şi drum printre tarabele pe care era etalată îndemânarea micilor meşteşugari. Vânzătorii ambulanţi de pomezi şi pudre, parfumuri şi uleiuri, umblau încoace şi-ncolo, pretutindeni. Florăresele îşi vânturau ghirlandele şi cununile de flori în faţa trecătorilor; podgorenii nu spuneau nimic, aşezaţi cu burdufurile lor pe şirurile de bănci umbrite, aşteptându-şi clienţii să vină ei singuri, cum făceau întotdeauna. Dimineaţa mirosea a mâncare gătită, mosc, excremente, carne, uleiuri şi esenţe, toate amestecate şi lăsate slobode să rătăcească, precum un nor invizibil.

Îmbrăcat ca un cerşetor, prinţului nu i se păru nepotrivit să se oprească şi să stea de vorbă cu cocoşatul care ţinea în mână vasul de cerşit.

— Salutare, fârtate, zise el. Tot umblând, am ajuns departe de locul unde locuiesc. Poţi să mă îndrumi spre strada Licăririlor?

Cocoşatul dădu din cap şi-şi agită sugestiv vasul de cerşit.

Sam scoase o monedă din buzunarul bine ascuns sub veşmintele lui zdrenţăroase. O lăsă să cadă în vasul cocoşatului, de unde moneda dispăru rapid.

— Pe acolo.

Omul arătă cu capul.

— Mergi înainte şi, la a treia stradă de-aici, faci la stânga. După care o ţii tot drept până treci de alte două străzi şi ajungi la Cercul Fântânilor, din faţa Templului lui Varuna{Zeul apelor (n.tr.).}. Acolo, la Cerc, strada Licăririlor este marcată cu Semnul Bufniţei.

Sam dădu din cap către cocoşat, îl bătu peste gheb şi-şi continuă drumul.

Când ajunse la Cercul Fântânilor, prinţul se opri. Mai multe duzini de oameni stăteau într-un şir care se tot mişca, în faţa Templului lui Varuna, cel mai aspru şi măreţ dintre toate zeităţile. Aceşti oameni nu se pregăteau să intre în templu, ci erau preocupaţi de un anumit lucru ce presupunea momente de aşteptare şi ajungere la rând. Auzi zornăitul monedelor şi se dădu mai aproape.

Era o maşină, lucitoare, metalică, prin faţa căreia treceau oamenii.

Cineva introducea o monedă în gura unui tigru din oţel. Maşina începea să toarcă precum o pisică. Omul apăsa butoanele în formă de animale şi demoni. Apoi începeau să sclipească nişte lumini în lungul celor doi Naga, şerpii sacri, care se încolăceau în jurul părţii din faţă, transparente, a maşinii.

Sam se apropie şi mai mult.

Omul trase în jos maneta de pe partea laterală a maşinii; şerpii pulsară roşietic; şi acolo, în mijlocul luminii şi în sunetul unei muzici domoale, apăru o roată de rugăciuni care începu să se învârtă cu furie.

Omul avea o expresie plină de fericire. După câteva minute, maşina se opri. El băgă încă o monedă şi trase iar de manetă, făcându-i pe mai mulţi dintre cei aflaţi spre capătul cozii să-şi exprime zgomotos nemulţumirea, remarcând că era cea de-a şaptea pe care o introducea, că era o zi călduroasă, că mai erau si alţii care aşteptau să facă nişte rugăciuni şi că de ce nu se ducea el înăuntru să facă o asemenea mare donaţie direct preoţilor? Cineva observă că, de bună seamă, omuleţul avea multe de ispăşit. Începură să se facă anumite speculaţii cu privire la natura păcatelor lui. Ceea ce fu însoţit de un râset zdravăn.

Văzând că la coadă erau şi câţiva cerşetori care-şi aşteptau rândul, prinţul se duse la capătul ei şi se aşeză şi el.

Pe măsură ce coada înainta, observă că, în vreme ce unii care trecuseră prin faţa maşinii apăsaseră pe butoane, alţii nu introduceau decât un disc plat din metal în gura celui de-al doilea tigru, de pe cealaltă parte a cutiei. După ce maşina înceta să funcţioneze, discul cădea într-o adâncitură şi era recuperat de către proprietarul său. Prinţul se hotărî să rişte o întrebare. Se adresă celui care stătea la coadă înaintea lui.

— Cum se face, spuse el, că unii au propriile lor discuri?

— Pentru că ei s-au înscris, răspunse omul fără să întoarcă privirea spre el.

— La templu?

— Da.

— Aha.

Aşteptă o jumătate de minut, apoi întrebă :

— Cei care nu sunt înscrişi şi vor să folosească maşina, doar ei apasă pe butoane?

— Da, zise celălalt. Spunându-şi numele, ocupaţia şi adresa.

— Dar dacă cineva se află aici în vizită, ca mine?

— Trebuie să adaugi şi numele oraşului din care eşti.

— Şi dacă cineva nu ştie să scrie, ca mine… Atunci?

Celălalt se întoarse spre el.

— Atunci, poate că-i mai bine să-ţi faci rugăciunue în felul vechi şi să dai darul direct în mâinile preoţilor. Sau să te înscrii şi să obţii un disc al tău.

— Înţeleg, zise prinţul. Da, ai dreptate. Trebuie să mă mai gândesc la asta, mulţumesc.

Părăsi rândul şi ocoli fântâna către locul unde, de un stâlp, atârna Semnul Bufniţei. O luă pe strada Licăririlor.

De trei ori întrebă de Janagga, croitorul de pânze de corabie, a treia oară pe o femeie cu braţe puternice şi mustaţă rară, care şedea cu picioarele încrucişate şi împletea un covor, la taraba ei de sub copertina joasă a ceea ce cândva părea să fi fost un grajd şi care mirosea de parcă încă mai era.

Ea îi dădu mârâind îndrumările cerute, după ce-l măsură de sus până jos şi înapoi, cu ochi ciudat de frumoşi, de un căprui catifelat. Sam îi urmă instrucţiunile, luând-o pe o ulicioară în zigzag şi apoi în jos, pe o scară exterioară, care mergea pe lângă zidul unei clădiri cu cinci etaje, sfârşind cu o uşă ce se deschidea într-un coridor de la subsol. Înăuntru era umezeală şi întuneric.

Bătu la cea de-a treia uşă pe stânga şi, după o vreme, uşa se deschise.

Omul se uită la el.

— Da?

— Pot să intru? E o chestiune destul de urgentă…

Omul ezită un moment, apoi dădu brusc din cap şi-i făcu loc să intre.

Prinţul trecu pe lângă el şi păşi înăuntru. O bucată mare de canava era întinsă pe duşumea, în faţa scăunelului pe care omul se reaşeză. Îi făcu semn prinţului să ia loc pe singurul scaun care se mai afla în încăpere.

Era scund şi lat în umeri; părul îi era complet alb, iar pupilele ochilor îi erau invadate de fumuriul începutului de cataractă. Mâinile îi erau mari şi maronii, încheieturile degetelor noduroase.

— Da? repetă el.

— Jan Olvegg? zise celălalt.

Ochii bătrânului se lărgiră, apoi se mijiră până ce deveniră doar nişte deschizături înguste. Cântări în mână o pereche de foarfeci.

— „E cale lungă pân’ la Tipperary”{Refren dintr-un binecunoscut cântec irlandez, în vogă în timpul celui de-al doilea război mondial (n.tr.).}, zise prinţul.

Omul se uită atent, apoi zâmbi brusc.

— „Dacă inima nu-ţi e aici”, continuă el punându-şi foarfecii pe bancul de lucru. Cât timp a trecut de-atunci, Sam? întrebă el.

— Am pierdut socoteala anilor.

— Şi eu. Dar trebuie să fie vreo patruzeci — patruzeci şi cinci? — de când nu te-am mai văzut. Multă bere s-a mai revărsat peste zăgaz de-atunci, dacă pot spune aşa.

Sam dădu din cap.

— Chiar că nu ştiu de unde să încep… zise omul.

— Mai întâi, zi-mi… de ce „Janagga”?

— De ce nu? întrebă celălalt. Sună a ceva serios, muncitoresc. Dar tu? Tot în branşa princiară?

— Tot eu am rămas, răspunse Sam, şi mă cheamă tot Siddhartha, când e să mă cheme.

Celălalt chicoti.

— Şi „Legătorul Demonilor”, recită el. Foarte bine. Să înţeleg, atunci, de vreme ce starea nu ţi se potriveşte cu portul, că umbli incognito, după cum ţi-e obiceiul.

Sam dădu din cap.

— Şi am dat peste multe pe care nu le înţeleg.

— Of, suspină Jan. Of. Cum să încep? Cum? Am să-ţi spun despre mine, cum… Cum am acumulat prea multă karmă rea{Conform doctrinei karmei, există o cuantificare a faptelor, bune şi rele, în funcţie de care se stabileşte „destinul” următoarei existenţe (n.tr.).} pentru a garanta un transfer curent.

— Ce?

— Karmă rea, asta am spus. Vechea religie nu este numai religia — ea este religia cea revelată, obligatorie şi înspăimântător de demonstrabilă. Dar nu te strădui prea tare cu ultima parte. Acum vreo duzină de ani, Consiliul a autorizat folosirea psiho-probelor în cazul celor care se pregăteau de reînnoire. Asta se întâmpla exact după schisma acceleraţionismului teocratic, atunci când Sfânta Coaliţie i-a băgat la înghesuială pe băieţii tehnicişti şi-a tot ţinut-o aşa. Cea mai simplă soluţie era să supravieţuieşti problemei. Trupa de la templu a făcut o înţelegere cu vânzătorii de corpuri: clienţilor li se verificau creierele, iar acceleraţioniştilor li se refuza reînnoirea sau… mă rog… Aşa, pur şi simplu. Nu prea mai sunt mulţi acceleraţionişti acum. Dar asta a fost numai începutul. Partida zeilor a realizat iute că în aşa ceva stătea puterea. A-ţi cerceta creierul a devenit o procedură standard, imediat înainte de transfer. Negustorii de trupuri au devenit Maeştrii Karmei şi parte a structurii templului. Îţi citesc viaţa trecută, greutatea karmei şi-ţi determină viaţa care urmează. E o modalitate perfectă de menţinere a sistemului de caste şi de asigurare a controlului teocratic. Apropo, cei mai mulţi dintre cunoscuţii noştri sunt vârâţi în asta până peste aureole.

— Zeule! exclamă Sam.

— Pluralul, îl corectă Jan. Întotdeauna au fost consideraţi zei, cu Aspecte şi Atribute, dar acum au făcut toată treaba înspăimântător de oficială. Şi oricine se întâmplă să fie dintre Cei Dintâi ar face al naibii de bine să se hotărască dacă vrea zeificare rapidă sau rugul, când pătrunde în Sala Karmei, zilele astea. Când ai fixată întâlnirea? încheie el.

— Mâine, răspunse Sam, după-amiază… De ce mai umbli pe-aici dacă nu ai aureolă sau un pumn de fulgere?

— Pentru că am doi prieteni şi amândoi mi-au sugerat că e mai bine să continuu să trăiesc — în tăcere — decât să mă confrunt cu proba. Am ţinut seamă de sfatul lor înţelept şi, prin urmare, mă învârt tot pe-aici, să cârpesc vele şi să mai fac din când în când câte un iad prin cârciumi. Altfel — ridică o mână bătătorită şi-şi pocni degetele — altfel, dacă nu adevărata moarte, atunci poate un corp măcinat de cancer sau o viaţă interesantă de bivol de apă castrat sau…

— Câine? întrebă Sam.

— Întocmai, răspunse Jan.

Jan umplu liniştea şi două pahare cu clipocitul alcoolului.

— Mulţumesc.

— Un foc al iadului fericit!

Puse sticla înapoi pe bancul de lucru.

— Pe stomacul încă gol… Tu faci chestia asta?

— Ăhă. Am un alambic în cealaltă cameră.

— Cred că trebuie să te felicit. Dacă aveam vreo karmă rea, era dizolvată cu totul până acum.

— Definiţia karmei rele nu este ceva care să le displacă prietenilor tăi zei.

— Ce te face să crezi că ai aşa ceva?

— Am vrut să încep să transfer maşini printre descendenţii noştri de pe aici. Am fost pârât la Consiliu pentru asta. Am negat şi am sperat să se uite. Dar acceleraţionismul a ajuns, deja, atât de departe, încât toată viaţa de-acum încolo n-am să mai pot recupera. Şi e păcat. Mi-ar plăcea să ridic iar pânzele, să pornesc spre un nou orizont. Sau să…

— Verificarea este chiar atât de sensibilă încât să poată detecta ceva atât de puţin palpabil ca atitudinea acceleraţionistă?

— Proba, zise Jan, este destul de sensibilă ca să spună ce ai mâncat la masa de dimineaţă acum unsprezece ani şi unde te-ai tăiat azi-dimineaţă când te-ai ras, în vreme ce fredonai imnul naţional al Andorei.

— Nu erau decât lucruri experimentale când am plecat noi… de-acasă, zise Sam. Cei doi pe care i-am luat noi nu erau decât nişte traductori elementari de unde cerebrale. Când a intervenit ruptura?

— Ascultă la mine, vere de la ţară, zise Jan. Ţi-l mai aduci aminte pe răzgâiatul ăla cârn, cu ascendenţă dubioasă, de a treia generaţie, numit Yama? Puştiul care suprasolicita întruna generatoarele, până când, într-o zi, unul a explodat, iar el a fost ars atât de rău încât a obţinut un al doilea trup — unul în vârstă de mai bine de cincizeci de ani — când el avea numai şaisprezece? Puştiul căruia îi plăceau armele? Tipul care anestezia şi diseca tot ce mişca, aplecat cu atâta plăcere asupra studiului său încât îl poreclisem zeul morţii?

— Da, mi-l aduc aminte. Mai trăieşte?

— Dacă aşa vrei să-i spui. Acum chiar este zeul morţii — nu ca poreclă, ci ca titlu. El a pus verificarea la punct acum vreo patruzeci de ani, dar teocraţii au ţinut-o la păstrare până destul de curând. Am auzit că i s-au mai arătat în vis şi alte câteva mici bijuterii, care să servească voinţei zeilor — cum ar fi o cobră mecanică, în stare să execute o encefalogramă de la mai bine de un kilometru, când se încordează de atac şi-şi lăţeşte coastele.

Poate detecta un om dintr-o mulţime, indiferent ce corp poartă. Nu se cunoaşte nici un antidot pentru veninul ei. Patru secunde, nu mai mult… Sau bagheta de foc, despre care se zice că ar fi pârjolit suprafeţele tuturor celor trei Luni, în vreme ce Domnul Agni stătea pe ţărmul mării şi doar o îndrepta spre ele. Şi înţeleg că în momentul de faţă proiectează un fel de bolid cu reacţie pentru Domnul Shiva… Chestii de-astea.

— Oh, exclamă Sam. Dar nu mi-e frică, adăugă el imediat. Ia spune-mi, am văzut dimineaţa asta o maşină căreia merita să i se spună rugăciunomat — sunt foarte răspândite?

— Da, zise Jan. Au apărut cam acum doi ani — visate de tânărul Leonardo după un pahar rapid de soma{Băutura zeilor (n.tr.).}, într-o noapte. Acum, că ideea karmei a prins, sunt mai bune decât perceptorii de impozite. Când domnul cetăţean se prezintă de bună voie la clinica zeului bisericii în ajunul împlinirii vârstei de şaizeci de ani, registrul lui de rugăciuni se spune că este analizat împreună cu lista de păcate, pentru a se decide casta în care va pătrunde-ca şi vârsta, sexul şi starea de sănătate a corpului pe care-l va primi. Frumos şi exact.

— N-am să trec proba, zise Sam, nici chiar dacă-mi întocmesc ditamai catalogul cu rugăciuni. Mă prind când ajung la păcate.

— Ce fel de păcate?

— Păcate pe care încă nu le-am comis, dar care mi se tipăresc în minte acum, pe măsură ce-mi vin în gând.

— Ai de gând să te opui zeilor?

— Da.

— Cum?

— Încă nu ştiu. Am să încep, oricum, prin a lua legătura cu ei. Cine le este şef?

— Nu-ţi pot numi pe cineva anume. Trimurti guvernează — adică Brahma, Vishnu şi Shiva. Care dintre ăştia trei este şef la un moment dat, nu pot spune. Unii spun că Brahma…

— Cine sunt, de fapt? întrebă Sam.

Jan clătină din cap.

— Nu ştiu. Poartă toţi alte corpuri decât au purtat cu o generaţie în urmă. Folosesc cu toţii nume de zei.

Sam se ridică în picioare.

— Am să mă întorc mai târziu sau am să trimit după tine.

— Sper… Încă un pahar?

Sam refuză clătinând din cap.

— Mă duc să devin iarăşi Siddhartha, să-mi întrerup postul cu un ospăţ la casa de oaspeţi a lui Hawkana şi să-mi anunţ acolo intenţia de a vizita templele. Dacă prietenii noştri sunt acum zei, atunci trebuie să comunice cu preoţii lor. Siddhartha se duce să se roage.

— Atunci, nu sufla nici o vorbă despre mine, zise Jan, turnându-şi încă un pahar. Nu ştiu dacă aş supravieţui unei vizite divine.

Sam zâmbi.

— Nu sunt omnipotenţi.

— Sper din tot sufletul că nu, zise celălalt, dar mă tem că ziua aia nu este prea departe.

— Navigaţie bună, Jan.

— Skaal.

Prinţul Siddhartha se opri pe strada Fierarilor, în drum spre Templul lui Brahma. O jumătate de oră mai târziu, ieşi dintr-o prăvălie, însoţit de Strake şi de trei dintre slujitorii lui. Zâmbind, ca şi cum avusese o viziune a ceea ce avea să se întâmple, traversă centrul Maharthei, ajungând în cele din urmă la înaltul, măreţul Templu al Creatorului.

Ignorând privirile celor care stăteau în faţa rugăciunomatu-lui, urcă lungile, domoalele trepte, întâlnindu-l la intrarea în templu pe marele preot, pe care-l înştiinţase dinainte despre venirea lui.

Siddhartha şi oamenii săi pătrunseră înăuntru, lăsându-şi armele şi înclinându-se preliminar către încăperea centrală, înainte de a se adresa preotului.

Strake şi ceilalţi se dădură înapoi la o distanţă respectuoasă, în vreme ce prinţul puse o pungă grea în mâinile preotului şi-i spuse, cu voce coborâtă :

— Aş vrea să vorbesc cu zeul.

Preotul îl studie cu atenţie în timp ce-i răspunse :

— Templul este deschis tuturor, Doamne Siddhartha, şi toţi pot să comunice cu Cerurile cât de îndelung doresc.

— Nu este chiar ceea ce aveam eu în minte, zise Siddhartha. Mă gândeam la ceva mai personal decât un sacrificiu şi o lungă litanie.

— Nu te prea înţeleg…

— Dar înţelegi greutatea pungii ăleia, nu-i aşa? Conţine argint. O alta, pe care o am asupra mea, conţine aur — plătibil la livrare. Vreau să vorbesc la telefonul tău.

— Tele?…

— Sistemul de comunicaţie. Dacă ai fi fost dintre Cei Dintâi, ca mine, ai fi înţeles la ce mă refer.

— Eu nu…

— Te asigur că apelul meu nu se va răsfrânge negativ asupra activităţii tale ca paznic aici. Sunt conştient de aceste aspecte şi discreţia mea era proverbială printre Cei Dintâi. Sună tu însuţi la Baza întâi şi întreabă, dacă asta te linişteşte. Am să aştept alături, în încăperea de la intrare. Spune-le că Sam ar vrea să schimbe câteva cuvinte cu Trimurti. Au să accepte apelul.

— Nu ştiu…

Sam scoase cea de-a doua pungă şi o cântări în palmă. Privirea preotului se aţinti asupra ei şi omul se linse pe buze.

— Aşteaptă aici, ordonă el şi se răsuci pe călcâie, părăsind încăperea.

Ili, cea de-a cincea notă a harpei, sună în Grădina Lotusului Purpuriu.

Brahma se săltă pe marginea bazinului cu apă încălzită, unde se scălda cu haremul lui. Părea că are ochii închişi, aşa cum stătea; acolo, sprijinit în coate, cu picioarele în apă.

Dar el spiona pe sub şuviţele de păr ude, urmărindu-le pe cele vreo zece-douăsprezece fete care se zbenguiau în bazin, sperând să vadă pe vreuna dintre ele aruncând o privire apreciativă spre trupul lui negricios, numai muşchi. Brune pe cafeniul pielii, mustăţile îi luceau umezite şi încurcate, iar părul i se lăsa ca o aripă neagră peste spate. Zâmbi strălucitor în lumina filtrată a soarelui.

Nici una dintre ele nu păru însă a-l observa, aşa că-şi replie zâmbetul şi şi-l puse deoparte. Toată atenţia lor era captată de jocul de polo pe apă în care erau prinse.

Ili, clopoţelul sistemului de comunicaţie, bâzâi iarăşi, în timp ce o adiere artificială îi aduse în nări mireasmă de iasomie. Oftă. Vroia atât de mult ca ele să-l adore — pe el, cu puternicul său fizic şi trăsăturile lui atent modelate. Să-l adore ca bărbat, nu ca zeu.

Dar cu toate că nici un muritor nu se putea bucura de un trup ca al lui, având calităţi atât de speciale, mereu îmbunătăţite, el tot se simţea stânjenit în prezenţa unui bătrân cal de război precum Domnul Shiva — care, în ciuda adeziunii sale la tiparele unui trup normal, părea a exercita o mult mai mare atracţie asupra femeilor. Era aproape ca şi cum sexul ar fi fost un lucru ce trecea dincolo de biologic; şi indiferent cât de tare se străduia el să suprime memoria şi să distrugă segmentul spiritual, Brahma se născuse ca femeie şi, într-un fel, rămăsese tot femeie. Urând acest lucru, alesese să se reîncarneze, iar şi iar, ca bărbat de o masculinitate desăvârşită; o făcuse, dar tot se simţea oarecum nelalocul lui, ca şi cum semnul adevăratului său sex i-ar fi fost scris în frunte. Îi venea să bată din picior şi să se strâmbe.

Se ridică şi se îndreptă agale spre pavilionul lui, trecând pe lângă nişte copăcei a căror creştere fusese oprită şi care se răsuceau cu o anumită frumuseţe grotescă, pe lângă nişte spaliere din lemn pe care erau căţărate zorele, pe lângă bazine cu stânjenei albaştri de apă, printre şiraguri de perle ce se legănau prinse de inele lucrate în aur alb, pe lângă lampadare în formă de fete şi trepieduri pe care ardeau esenţe înmiresmate, pe lângă o statuie cu opt braţe, a unei zeiţe albastre, care cânta la veena când i te adresai într-un anumit fel.

Brahma pătrunse în pavilion şi se îndreptă spre ecranul de cristal alături de care se răsucea o Naga de bronz, cu coada în gură. Activă mecanismul de răspuns.

Apăru o perdea de paraziţi, apoi i se înfăţişă marele preot de la templul lui din Mahartha. Preotul îi căzu la picioare şi atinse podeaua cu semnul castei, de pe frunte.

— Peste cele patru Ordine de zei şi optsprezece lăcaşuri ale Paradisului, mai-marele este Brahma, spuse preotul. Creatorul a toate, Domnul înaltelor Ceruri şi a tot ce se află sub ele. Un lotus izvorăşte din ombilicul tău şi mâinile tale răscolesc oceanul; din trei paşi, piciorul îţi străbate toate lumile. Răpăitul de tobă al slavei tale înfricoşează inimile duşmanilor tăi. Sub mâna ta cea dreaptă se află Roata Legii{Roata vieţii sau ciclul existenţelor (n.tr.).}. Struneşti catastrofe folosindu-te de un şarpe ca de un frâu. Salutare! Pregăteşte-te să primeşti rugăciunea preotului tău. Binecuvântează-mă şi ascultă-mă, Brahma!

— Ridică-te… preotule, zise Brahma, nereuşind să-şi amintească numele lui. Ce lucru atât de important te-a mânat să mă chemi astfel?

Preotul se ridică, aruncă o ochire asupra trupului şiroind de apă al lui Brahma şi-şi abătu privirea în lături.

— Doamne, spuse preotul, nu am intenţionat să te chem câtă vreme te îmbăiai, dar este aici unul dintre adoratorii tăi care ar dori acum să-ţi vorbească într-o problemă, cred, de mare importanţă.

— Unul dintre adoratorii mei! Spune-i că atoatecunoscătorul Brahma aude tot, şi sfătuieşte-l să mi se roage în maniera obişnuită, cuvenită, în Templu.

Întinse mâna spre butonul de decuplare, dar se opri.

— Cum se face că ştie de linia Templu-Ceruri? întrebă el. Şi de comuniunea directă a zeilor cu sfinţii?

— Spune, răspunse preotul, că este unul dintre Cei Dintâi şi că trebuie să-ţi transmit mesajul că Sam ar avea câteva vorbe de schimbat cu Trimurti.

— Sam? zise Brahma. Sam? Doar n-o fi… acel Sam?

— Este cel cunoscut drept Siddhartha, Legătorul Demonilor.

— Încântat, spuse Brahma. Aşteaptă-mă, cântând între timp câteva versete potrivite, din Vede.{Vechile cărţi sacre indiene (n.tr.).}

— Ascult, Doamne, spuse preotul şi începu să cânte.

Brahma se duse în altă parte a pavilionului şi stătu o vreme înaintea dulapului cu haine, gândindu-se cu ce să se îmbrace.

Prinţul, auzindu-şi numele strigat, se smulse din contemplarea sălii templului. Preotul, al cărui nume îl uitase, îl conduse de-a lungul unui coridor. Îl urmă până într-o cameră de depozitare. Preotul bâjbâi după un mâner ascuns, apoi trase de un rând de rafturi, care se deschise ca o uşă.

Prinţul trecu prin această deschidere. Se trezi într-o capelă bogat ornamentată. Un ecran strălucitor era suspendat deasupra altarului-pupitru de comenzi, încercuit de o Naga de bronz, care-şi ţinea coada prinsă între dinţi.

Preotul se înclină de trei ori.

— Salutare, stăpân al Universului, mai-marele peste cele patru Ordine de zei şi optsprezece lăcaşuri ale Paradisului. Din ombilicul tău izvorăşte un lotus, mâinile tale răscolesc oceanul, din trei paşi…

— Recunosc adevărul celor spuse de tine, rosti Brahma. Eşti binecuvântat şi ascultat. Ne poţi lăsa, acum.

— ?

— Este în regulă. Fără îndoială că Sam te plăteşte pentru o convorbire privată, nu-i aşa?

— Doamne!…

— Destul! Du-te!

Preotul se înclină rapid şi se retrase, închizând rafturile în urma lui.

Brahma îl studie pe Sam, care purta o pereche de pantaloni de călărie negri, o bluză largă, de culoarea cerului, turbanul albastru-verzui al celor din Urath şi o teacă de pumnal, goală, la brâul din inele de oţel negru.

Sam, la rândul lui, îl studie pe celălalt, care stătea cu spatele în întuneric, purtând o mantie de pene peste un costum de zale uşoare. Mantia era prinsă la gât cu o broşă din opal care arunca flăcări. Brahma avea pe cap o coroană purpurie, bătută în ametis-te ce aruncau luciri mov, iar în mâna dreaptă ţinea un sceptru în care erau montate cele nouă pietre scumpe norocoase. Pe faţa-i întunecată, ochii erau două pete şi mai întunecate. De undeva din apropierea lui, se auzea un zvon blând de veena.

— Sam? întrebă el.

Sam dădu din cap.

— Încerc să-ţi ghicesc adevărata identitate, Doamne Brahma. Mărturisesc, însă, că nu reuşesc.

— Aşa şi trebuie, zise Brahma, dacă cineva e să fie zeu, dacă a fost, este şi va fi de-a pururi.

— Drăguţe veşminte, astea pe care le porţi, zise Sam. De-a dreptul maiestuoase.

— Mulţumesc. Îmi vine greu să cred că încă mai exişti. Verificând, constat că nu ai mai căutat un trup de jumătate de veac. Asta chiar înseamnă o şansă.

Sam ridică din umeri.

— Viaţa este plină de şanse, de aventuri, de incertitudini…

— Adevărat, zise Brahma. Rogu-te, trage-ţi un scaun şi stai jos. Fă-te comod.

Sam făcu astfel şi, când îşi înălţă iar privirile, Brahma era aşezat pe un tron înalt, sculptat în marmură roşie, cu un baldachin asortat atârnându-i deasupra.

— Ala pare puţin cam inconfortabil, remarcă el.

— Pernă din cauciuc expandat, răspunse zeul, zâmbind. Poţi fuma, dacă vrei.

— Mulţumesc.

Sam îşi extrase pipa din punga de la cingătoare, şi-o umplu, o îndesă cu grijă, şi-o aprinse.

— Cu ce te-ai ocupat în tot acest timp, întrebă zeul, de când ai părăsit cuibul ceresc?

— Mi-am cultivat propria grădină, răspunse Sam.

— Te-am fi putut folosi aici, zise Brahma, în secţia noastră de cultură vegetală în mediu nutritiv. Dacă tot vorbim despre asta, cred că încă se mai poate. Spune-mi mai multe despre şederea ta printre oameni.

— Vânători de tigri, certuri pentru hotare cu regatele vecine, păstrarea moralităţii în harem, ceva cercetare botanică… Chestii de-astea… De-ale vieţii, zise Sam. Acum mi-au slăbit puterile şi-mi caut iarăşi tinereţea, dar ca s-o obţin înapoi înţeleg că trebuie să mi se scotocească tot creierul. Este adevărat?

— Conform unei mode, zise Brahma.

— În ce scop, dacă-mi este îngăduit să întreb?

— Ca greşiţii să dea greş, iar drepţii să fie îndreptăţiţi, răspunse zeul zâmbind.

— Presupunând că sunt greşit, întrebă Sam, cum am să dau greş?

— Ţi se va cere să-ţi consumi povara karmică într-o formă de existenţă inferioară.

— Ai ceva cifre la dispoziţie cu privire la procentajul celor greşiţi, faţă de cei îndreptăţiţi?

— Nu mă considera mai prejos decât sunt, în privinţa omniscienţei, zise Brahma, mascându-şi cu sceptrul un căscat, dacă admit că pentru moment am uitat cifrele cu pricina.

Sam chicoti.

— Zici că ai avea nevoie de un grădinar pe-acolo, prin Oraşul Celest?

— Da, zise Brahma. Ţi-ar face plăcere să depui o cerere pentru slujba asta?

— Nu ştiu. Poate.

— Dar poate că nu?

— Poate că nu, recunoscu Sam. Pe vremuri nu mai era atâta codeală cu mintea omului. Dacă unul dintre Cei Dintâi căuta reînnoirea, plătea preţul pentru corp şi era servit.

— Nu mai suntem pe vremuri, Sam. Noua eră a sosit.

— Cineva s-ar putea gândi că ai căutat să-i îndepărtezi pe toţi Cei Dintâi care nu s-au aliniat la spatele tău.

— Un panteon are loc pentru mulţi, Sam. Există un locşor şi pentru tine, dacă te gândeşti să-l ceri.

— Şi dacă nu-l cer?

— Atunci, interesează-te la Sala Karmei în legătură cu trupul de care ai nevoie.

— Şi dacă aleg divinitatea?

— Creierul nu-ţi va fi supus la probă. Maeştrii vor fi sfătuiţi să te servească rapid şi bine. Se va trimite un aparat de zbor, care să te transporte la Ceruri.

— E nevoie de un pic de reflecţie, zise Sam. Sunt de-a dreptul îndrăgostit de lumea asta, deşi se bălăceşte într-o epocă de întuneric. Pe de altă parte, această dragoste n-o să-mi servească la a mă bucura de lucrurile pe care mi le doresc, dacă se hotărăşte să mor de adevărata moarte sau să iau forma unei maimuţe şi să cutreier jungla. Dar nu sunt îndrăgostit peste măsură nici de perfecţiunea artificială, aşa cum exista ea în Ceruri când am fost ultima oară în vizită pe-acolo. Aşteaptă-mă o clipă, să mă gândesc.

— Consider arogantă o asemenea nehotărâre, spuse Brahma, când i se face cuiva o astfel de ofertă.

— Ştiu, şi probabil că tot aşa aş fi spus şi eu, în locul tău. Dar dacă eu aş fi fost zeul, iar tu ai fi fost în locul meu, sunt convins că aş fi prelungit încă un moment tăcerea milostivă, ca omul să poată lua în linişte o hotărâre majoră cu privire la viaţa lui.

— Sam, eşti un cârcotaş imposibil! Cine m-ar mai fi făcut să aştept, când îi atârnă în balanţă nemurirea? Eşti sigur că nu ai de gând să te târguieşti cu minei

— Păi, mă trag dintr-o veche spiţă de negustori de slizzarzi… Şi, într-adevăr, vreau din tot sufletul ceva.

— Şi cam despre ce-ar fi vorba?

— Răspunsuri la câteva întrebări care mă tot chinuie de la o vreme încoace.

— Anume?…

— După cum ştii, am renunţat de mai bine de un veac să mai particip la întâlnirile vechiului Consiliu, fiindcă deveniseră nişte şedinţe lungi, care-şi propuneau numai să amâne luarea deciziilor şi care ajunseseră principalul pretext pentru Festivalul Celor Dintâi. Mă rog, eu nu am nimic împotriva festivalurilor. De fapt, timp de mai bine de un secol şi jumătate mă duceam la ele numai ca să trag o băută zdravănă cu ceva spirtoasă pământeană. Dar simţeam că ar fi trebuit să facem ceva cu cei trecători, ca şi cu progeniturile numeroaselor noastre trupuri, în loc să le lăsăm să, rătăcească printr-o lume ticăloasă, ce se îndrepta spre sălbăticie. Simţeam că noi, cei din echipă, ar fi trebuit să-i ajutăm, să le oferim beneficiile tehnologiei pe care o păstrasem, nu să ne construim un paradis de nepătruns şi să tratăm lumea ca pe o combinaţie între o rezervaţie de vânătoare şi un bordel. Asa că m-am tot întrebat de ce nu a fost făcut acest lucru. Ar fi fost un mod corect şi echitabil de a conduce o lume.

— Să înţeleg de aici că eşti acceleraţionist?

— Nu, spuse Sam, e doar o întrebare. Sunt curios să aflu o explicaţie.

— Atunci, pentru a-ţi răspunde la întrebări, zise Brahma, explicaţia este că nu sunt pregătiţi pentru asta. Dacă am fi acţionat imediat, da, lucrul putea fi făcut. Dar am fost indiferenţi, la început. Apoi, când s-a pus problema, eram dezbinaţi. Trecuse prea mult timp. Ei nu sunt pregătiţi şi nu vor fi pentru încă multe secole. Dacă ar fi expuşi în acest moment unei tehnologii avansate, războaiele care ar urma s-ar solda cu distrugerea începutului pe care l-au făcut deja. Au ajuns departe. Au început o civilizaţie după tipicul celei a părinţilor lor din vechime. Dar sunt tot copii şi s-ar juca, precum nişte copii, cu darurile noastre şi ar fi arşi de ele. Sunt copiii noştri, după demult mortul nostru trup dintâi, şi de-al doilea, şi de-al treilea, şi multe după ele, şi tot aşa — ai noştri, după responsabilitatea noastră faţă de ei. Nu trebuie să le permitem să fie acceleraţi într-o revoluţie industrială, ca să distrugă astfel prima societate stabilă de pe această planetă. Funcţiile noastre părinteşti se pot cel mai bine exercita ghidându-i aşa cum o facem acum, prin intermediul templelor. Zeii şi zeiţele sunt în esenţă figuri părinteşti, aşa că ce ar fi mai adevărat şi mai just decât să ne asumăm aceste roluri şi să le interpretăm complet?

— Atunci, de ce le distrugeţi propria lor tehnologie copilărească? Presa pentru tipar a fost redescoperită de trei ori, după câte pot eu să-mi amintesc, şi de fiecare dată suprimată.

— Asta a fost făcută din acelaşi motiv — încă nu erau pregătiţi pentru ea. Şi nu a fost cu adevărat o redescoperire, ci mai degrabă o reamintire. Era un lucru de legendă, pe care cineva s-a apucat să-l reproducă. Dacă un lucru este să apară, el trebuie să apară ca rezultat al factorilor deja prezenţi în cultură, nu extras din trecut, ca un iepure din pălărie.

— Se pare că ai trasat o directivă forte în această privinţă, Brahma. Să înţeleg de aici că trepăduşii tăi cutreieră lumea, distrugând toate semnele de progres peste care dau?

— Nu-i adevărat, spuse zeul. Vorbeşti de parcă noi ne-am dori pentru totdeauna această povară a statutului de zei, ca şi cum noi am căuta să menţinem epoca de întunecare numai pentru a putea păstra pe vecie această plictisitoare condiţie a impusei noastre divinităţi!

— Într-un cuvânt, zise Sam, da. Ce-i cu rugăciunomatul care se află chiar în faţa acestui templu? Este, cultural vorbind, acelaşi lucru cu un car de luptă?

— Ăla-i altceva, zise Brahma. Ca manifestare divină, este ţinut la mare preţ de către cetăţeni şi nu este pus sub semnul întrebării, din motive religioase. Cu greu poate fi comparat cu inventarea prafului de puşcă.

— Dacă vreun ateu de prin partea locului umflă unul şi-l face bucăţi? Şi dacă se întâmplă să fie un Thomas Edison? Ce se întâmplă atunci?

— Sunt prevăzute cu închizători cu combinaţii speciale. Dacă oricine altcineva în afara unui preot deschide vreunul, mecanismul explodează şi-l ia cu sine.

— Şi constat că nu ai fost în stare să suprimi redescoperirea alambicului, cu toate că ai încercat. Aşa că ai trântit un impozit pe alcool, plătibil către temple.

— Omul şi-a căutat întotdeauna eliberarea în beţie, spuse Brahma. În general, aceasta a apărut de undeva, din ceremoniile lui religiose. Mai puţin sentiment al vinovăţiei, acum. E adevărat, la început am încercat să o suprimăm, dar am văzut repede că nu putem. Aşa că, în schimbul impozitului nostru, se primeşte aici o binecuvântare pentru trăscău. Mai puţină vinovăţie, mai puţină pierdere de vreme, mai puţine învinuiri — este într-adevăr psihosomatic, să ştii — iar impozitul nu e prea mare.

— Ciudat, totuşi, cât de mulţi preferă să şi-l prepare singuri.

— Ai venit să te rogi şi acum stai să-ţi baţi joc, cam asta trebuie să înţeleg, Sam? M-am oferit să-ţi dau răspuns la întrebări, nu să discut cu tine politicile teocraţiei. Te-ai hotărât în privinţa ofertei mele?

— Da, Madeleine, zise Sam. Ţi-a mai spus vreodată cineva cât de încântătoare eşti când te mânii?

Brahma sări de pe tron.

— Cum ai putut? De unde ai ştiut? scânci zeul.

— N-am ştiut, cinstit, zise Sam. Până acum. A fost numai o bănuială, bazată pe unele manierisme ale tale în exprimare şi în gesticulaţie, pe care mi le-am amintit. Aşadar, până la urmă tot ţi-ai văzut împlinită ambiţia vieţii, ai? Sunt convins că ţi-ai tras şi un harem. Cum e, madam, să fii un adevărat armăsar după ce ai fost fetiţă, la început? Pun rămăşag că orice Lizucă din lume te-ar invidia, dacă ar şti. Felicitări!

Brahma se ridică în picioare cât era de înalt şi îl privi fioros. În spatele lui, tronul era o vâlvătaie de flăcări. Veena îşi făcea auzite strunele, impasibilă. Zeul înălţă sceptrul, apoi grăi:

— Pregăteşte-te să primeşti blestemul lui Brahma… Începu el.

— Pentru ce, oare? întrebă Sam. Pentru că ţi-arn ghicit secretul? Dacă am să fiu zeu, ce importanţă are? Trebuie să-l mai cunoască şi alţii. Eşti supărată pentru că singura modalitate de a-ţi afla adevărata identitate a fost să te aţâţ puţin? Am presupus că ai să mă preţuieşti mai mult dacă aveam să-mi demonstrez utilitatea punându-mi astfel inteligenţa în valoare. Dacă te-am jignit, îmi cer scuze.

— Nu pentru că ai ghicit — sau din cauza felului în care ai ghicit —, ci pentru că ţi-ai bătut joc de mine, de-asta te blestem.

— Mi-am bătut joc de tine? se miră Sam. Nu înţeleg. Nu am vrut deloc să fiu lipsit de respect. Am fost în relaţii bune cu tine, pe vremuri. Numai puţin dacă te întorci cu gândul în trecut, ai să-ţi aduci aminte că aşa este. De ce mi-aş fi primejduit poziţia bătându-mi joc de tine acum?

— Pentru că ai spus ce ţi-a trecut prin minte, prea repede, fără să te mai gândeşti.

— Nu, Doamne. Nu am vrut decât să glumesc cu tine, aşa cum ar fi făcut oricare alt om cu un semen de-al său, discutând astfel de chestiuni. Îmi pare rău dacă m-ai înţeles greşit. Garantez şi că ai un harem de invidiat, în care fără îndoială că am să încerc şi eu să mă strecor, într-o noapte. Dacă vrei să mă blestemi pentru că am fost plăcut surprins, atunci blesteamă-mă.

Trase din pipă şi-şi învălui în fum zâmbetul larg.

În cele din urmă, Brahma chicoti.

— Sunt puţin cam iute la mânie, asta-i drept, explică el, şi poate prea afectat de trecutul meu. Desigur, şi cu alţii am mai glumit adesea în felul ăsta. Eşti iertat. Îmi retrag începutul blestemului… Iar hotărârea ta, ce să cred, e de acceptare a ofertei mele? se interesă el.

— Întocmai, zise Sam.

— Bun. Întotdeauna am simţit o afecţiune frăţească faţă de tine. Du-te şi cheamă-mi preotul, să-l pot instrui în legătură cu încarnarea ta. Pe curând!

— Lucru sigur, Doamne Brahma.

Sam dădu din cap şi-şi înălţă pipa. Apoi împinse rafturile şi-l căută pe preot prin coridoarele exterioare. Felurite gânduri îi umblau prin minte, dar de astă dată le lăsă să rămână nerostite.

În acea seară, prinţul făcu sfat cu aceia dintre însoţitorii lui care îşi vizitaseră rudele şi prietenii în Mahartha, şi cu cei care umblaseră prin oraş culegând noutăţi şi zvonuri. De la ei află că în Mahartha nu erau decât zece Maeştri ai Karmei şi că aceştia locuiau într-un palat de pe versantul dinspre sud-est al culmilor de deasupra oraşului. Făceau vizite programate la clinici sau la sălile de lectură ale templelor, unde se prezentau cetăţenii pentru judecată, când solicitau reînnoirea. Sala Karmei era o construcţie neagră, masivă, în curtea palatului lor, unde cei judecaţi făceau în cel mai scurt timp cerere pentru a fi transferaţi în noile trupuri. Strake, împreună cu alţi doi sfetnici ai săi, plecară cât mai era încă lumină, să facă schiţe cu fortificaţiile palatului. Doi dintre curtenii prinţului fură trimişi prin oraş pentru a duce invitaţia la o cină, urmată de un zaiafet, shanului din Irabek, un bătrân şi depărtat vecin al lui Siddhartha, împreună cu care luptase în trei încăierări sângeroase de frontieră şi, din vreme în vreme, mersese la vânătoare de tigri. Shanul îşi vizita rudele în aşteptarea întâlnirii fixate cu Maeştrii Karmei. Un alt om fu trimis în strada Fierarilor, unde le ceru lucrătorilor să dubleze comanda prinţului şi s-o execute până în zori. Mai luă cu sine bani, pentru a se asigura de cooperarea lor.

Mai pe seară, shanul din Irabek sosi la hanul lui Hawkana, însoţit de şase dintre neamurile lui, care făceau parte din casta negustorilor, dar purtau arme de parcă ar fi fost războinici. Văzând că hanul era, oricum, un aşezământ paşnic şi că nimeni dintre ceilalţi oaspeţi nu avea arme, şi le lăsară şi ei deoparte şi se aşezară spre capul mesei, alături de prinţ.

Shanul era un bărbat înalt, dar foarte adus de spate. Purta caftan maroniu şi un turban închis la culoare, care cobora până aproape de stufoasele lui sprâncene, groase ca nişte omizi, de culoarea laptelui. Barba îi era un tufiş nins, dinţii i se vedeau ca nişte cioturi negre când râdea, iar pleoapele de jos îi ieşeau roşietice în afară, ca acrite şi istovite după atâţia ani de când tot împingeau înapoi ochii, injectaţi, împiedicându-i în încercarea lor evidentă de a sări afară din orbite. Slobozea un râs flegmatos şi bătea în masă, repetând pentru a şasea oară: „Elefanţii sunt prea scumpi la ora actuală şi nu-s buni de nimic prin noroaie!” Asta era în legătură cu discuţia lor despre cel mai bun timp al anului pentru a purta un război. Numai unul foarte recent intrat în problemă ar fi atât de necioplit pentru a insulta ambasadorul unui vecin în perioada anotimpului ploios, se hotărî, iar acela avea să fie ulterior însemnat ca nouveau roi.

Când seara era cam pe sfârşite, medicul prinţului se scuză pentru a supraveghea prepararea desertului şi introduse un somnifer în tortul ce-i fu servit shanului. La câtva timp după consumarea desertului, shanul începu să fie din ce în ce mai ispitit să-şi închidă ochii şi-şi lăsă capul să i se încline în faţă pentru perioade din ce în ce mai mari.

— Bună petrecere, murmura el printre sforăituri.

Iar în cele din urmă :

— Elefanţii nu-s buni de nimic…

Şi adormi fără a mai putea fi trezit. Neamurile lui nu găsiră că era potrivit a-l conduce acasă la ora aceea, pentru că medicul prinţului le adăugase clorhidrat în vin, astfel că toţi zăceau acum întinşi pe podele, sforăind. Căpetenia servitorilor prinţului aranjă cu Hawkana găzduirea lor, iar shanul fu dus în apartamentele lui Siddhartha, unde fu îndată cercetat de medic. Acesta îi slăbi veşmintele la încheieturi şi-i vorbi pe un ton blând, persuasiv.

— Mâine după-amiază vei fi prinţul Siddhartha, iar aceştia vor fi slujitorii tăi. Te vei prezenta în Sala Karmei însoţit de ei, pentru a cere acolo trupul pe care ţi l-a promis Brahma fără obligativitatea de a fi mai înainte judecat. Vei rămâne Siddhartha pe parcursul transferului şi te vei întoarce aici însoţit de slujitori, să te examinez eu. Înţelegi?

— Da, şopti shanul.

— Atunci, repetă ce ţi-am spus.

— Mâine după-amiază, zise shanul, voi fi Siddhartha şi-i voi comanda pe slujitorii…

Dimineaţa înflori strălucitoare, iar noaptea pieri dinaintea ei. Jumătate din oamenii prinţului ieşiră călare din oraş, îndreptân du-se spre nord. Când ajunseră destul de departe pentru a nu mai putea fi văzuţi, începură să ocolească spre sud-est, croindu-şi drum printre coline, oprindu-se numai pentru a-şi adapta planul de bătaie la condiţiile terenului.

Jumătate de duzină dintre oameni fu trimisă în strada Fierarilor, de unde slujitorii se întoarseră ducând saci grei din canava, al căror conţinut fu împărţit la trei duzini de oameni; după masa de dimineaţă plecară şi aceştia în oraş.

Prinţul se sfătui cu medicul lui, Narada, zicând :

— Dacă am considerat greşit clemenţa Cerurilor, atunci chiar că sunt blestemat.

Medicul, însă, îi răspunse :

— Mă îndoiesc că ai judecat-o greşit.

Şi, astfel, trecură dinspre dimineaţă către miezul liniştit al zilei, cu Podul Zeilor deasupră-le.

Când dozele administrate îşi terminară efectul, îşi făcu apariţia mahmureala. Shanului i se mai administră o posthipnoză si fu trimis împreună cu şase dintre slujitorii lui Siddhartha la Palatul Maeştrilor. Neamurile lui fură asigurate că rămăsese adormit în apartamentele prinţului.

— Riscul cel mai mare acum, zise medicul, este shanul. O să fie recunoscut? Factorul favorabil nouă este că el nu-i decât un potentat minor dintr-un regat îndepărtat, se află în oraş doar de puţină vreme, şi-a petrecut cea mai mare parte din acest timp cu rudele şi încă nu s-a prezentat la judecată. Maeştrii încă nu au de unde să-ţi cunoască înfăţişarea…

— Numai dacă nu le-am fost descris de Brahma sau de preotul lui, zise prinţul. Din câte ştiu eu, discuţia mea este posibil să fi fost înregistrată, iar înregistrarea transmisă lor, pentru identificare.

— Totuşi, de ce s-ar fi făcut aşa ceva? întrebă Narada. Cu greu şi-ar putea ei închipui frauda, ca să-şi ia precauţii împotriva unuia căruia îi fac o favoare. Nu, cred că reuşim să o scoatem la capăt. Shanul nu ar fi în stare, desigur, să treacă proba, dar de o examinare superficială are să treacă, aşa însoţit cum este de slujitorii tăi. Pentru moment, el chiar crede că este Siddhartha şi poate trece orice testare simplă cu detectorul de minciuni — ceea ce eu consider a fi cel mai serios obstacol pe care l-ar avea de întâmpinat.

Aşa că ei se puseră pe aşteptat, iar cele trei duzini de oameni se întoarseră cu pungile goale, îşi strânseră bagajele, îşi înşeuară caii şi, unul câte unul, se împrăştiară prin oraş, ca în căutarea unui loc unde să chefuiască, dar de fapt îndreptându-se către sud-est.

— La revedere, bunule Hawkana, zise prinţul când oamenii care mai rămăseseră împachetară şi îhcălecară. Am să dau, ca de obicei, referinţe bune în legătură cu aşezământul tău tuturor celor pe care am să-i întâlnesc în drum. Regret că şederea mea aici a trebuit să fie atât de neaşteptat întreruptă, dar sunt obligat să încalec şi să plec pentru a înăbuşi o revoltă la ţară, de îndată ce voi părăsi Sala Karmei. Ştii şi tu cum apar asemenea lucruri, când un stăpân este întors cu spatele. Aşa că, deşi mi-ar fi plăcut să petrec încă o săptămână sub acoperişul tău, mă tem că această plăcere va trebui să fie amânată pe altă dată. Dacă întreabă cineva de mine, spune-le să mă caute în Hades.

— Hades, Doamne?

— Este cea mai sudică provincie a regatului meu, renumită pentru clima ei excesiv de fierbinte. Vezi să formulezi întocmai, mai ales pentru preoţii lui Brahma, care ar putea să se intereseze în legătură cu locul unde mă aflu în următoarele zile.

— Aşa voi face, Doamne.

— Şi ai deosebită grijă de rândaşul Dele. Aştept să-l aud iarăşi cântând la următoarea mea vizită.

Hawkana se înclină adânc şi se pregătea să înceapă un discurs, aşa că prinţul decise că era momentul să-i arunce ultima pungă cu monede şi să mai facă un comentariu cu privire la vinurile de Urath — înainte de a încăleca iute şi a striga comenzi oamenilor, astfel încât să curme orice conversaţie.

Ieşiră apoi călare pe poartă şi duşi fură, lăsându-l în urmă numai pe medic, împreună cu trei războinici pe care acesta trebuia să-i trateze încă o zi de o indispoziţie obscură, în legătură cu schimbarea climei, înainte de a porni şi ei pentru a-i prinde din urmă pe ceilalţi.

Traversară oraşul luând-o pe străzi lăturalnice şi, după o vreme, ieşiră în drumul mare care ducea la Palatul Maeştrilor Karmei. Pe parcurs, Siddhartha schimbă semnale secrete cu cele trei duzini de războinici ai săi, care stăteau la fereală în diferite puncte din pădure.

După ce merseră cam jumătate din cale, prinţul şi cei opt oameni care-l însoţeau traseră de hăţuri. Se făcură că se odihnesc, retrăgându-se printre copaci şi dându-le timp şi celorlalţi să-i ajungă din urmă.

Nu trecu prea mult şi văzură mişcare pe drum, înaintea lor. Se apropiau şapte călăreţi şi prinţul bănui că sunt cei şase lăncieri ai săi împreună cu shanul. Când se apropiară destul, prinţul le ieşi în întâmpinare.

— Cine sunteţi voi, întrebă un călăreţ înalt, cu ochi ageri, ce călărea iapa albă. Cine sunteţi voi care îndrăzniţi să baraţi trecerea prinţului Siddhartha, Legătorul Demonilor?

Prinţul îl cântări din priviri — musculos şi ars de vânt, de vreo douăzeci de ani, cu trăsături vultureşti şi ţinută impunătoare — si simţi deodată că îndoielile îi fuseseră nefondate şi că se păcălise singur cu bănuielile şi neîncrederea. După exemplarul suplu ce călărea pe propria lui iapă, se părea că Brahma făcuse târgul cu bună-credinţă, autorizând pentru folosinţa lui un trup încântător şi zdravăn, acum stăpânit de bătrânul shan.

— Doamne Siddhartha, spuse omul lui, care călărise alături de stăpânul Irabekului, se pare că au jucat cinstit. Nu văd nimic în neregulă la el.

— Siddhartha?! urlă shanul. Cine este ăsta, de îndrăzneşti să i te adresezi cu numele stăpânului tău? Eu sunt Siddhartha, Le-gătorul…

Şi cu aceasta, îşi trase capul spre spate şi vorbele începură să-i gâlgâie în gâtlej.

Apoi, shanul fu cuprins de spasme. Înţepeni, îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi din şa. Siddhartha îşi apropie calul de el. La colţurile gurii i se vedeau balonaşe de spumă, iar ochii i se dăduseră peste cap.

— Epileptic! strigă prinţul. Vroiau să-mi dea un creier dereglat.

Ceilalţi se strânseră în jurul lui şi-l ajutară pe prinţ să-l îngrijească pe shan până ce-i trecu accesul şi-şi reveni în simţiri.

— Ce… Ce s-a întâmplat? întrebă el.

— Trădare, zise Siddhartha. Trădare, o, shan al Irabekului! Unul dintre oamenii mei te va duce acum la medicul meu personal, pentru un consult. După ce te vei fi odihnit, îţi sugerez să depui un protest la sala de lectură a Templului lui Brahma. Medicul meu îţi va da îngrijiri la Hawkana, după care te vei simţi mai bine. Îmi pare rău că s-a întâmplat un asemenea lucru. Se va aranja, probabil. Dar dacă nu, adu-ţi aminte de ultimul asediu al oraşului Kapila şi consideră că suntem chit. Bună ziua, frate prinţule.

Se înclină în faţa acestuia şi oamenii lui îl ajutară pe shan să încalece pe roibul lui Hawkana, pe care-l împrumutase Siddhartha mai devreme.

Încălecat pe iapa lui cea albă, prinţul îi privi depărtându-se, apoi se întoarse spre oamenii care stăteau în jurul său şi vorbi cu voce suficient de ridicată pentru a fi auzit şi de cei care aşteptau în afara drumului:

— Vor intra nouă dintre noi. La două sunete de corn, ne urmaţi şi voi, ceilalţi. Dacă opun rezistenţă, faceţi-i să-şi dorească să fi fost mai prudenţi, pentru că alte trei sunete de corn îi vor aduce jos de pe colină pe cei cincizeci de lăncieri, dacă e nevoie de ei. Este un loc de plăceri, nu un fort unde să se poarte bătălii. Luaţi-i prizonieri pe Maeştri. Nu le stricaţi aparatajul şi nu lăsaţi pe nimeni să o facă. Dacă nu ne opun rezistenţă e bine. Dacă da, vom trece prin Reşedinţă şi prin Palatul Maeştrilor Karmei ca un băieţel printr-un întins şi extrem de complicat muşuroi de furnici. Noroc! Nici un zeu nu va fi cu voi!

Şi întorcându-şi calul, o luă în sus pe drum, cu cei opt lăncieri cântând încetişor în urma lui.

Prinţul trecu prin larga poartă dublă, care stătea deschisă şi nepăzită. Începu imediat să-şi pună întrebări în legătură cu sistemele secrete de apărare pe care Strake se putea să le fi scăpat din vedere.

Curtea avea un aspect îngrijit şi era parţial pavată. Într-o largă porţiune de grădină se aflau la lucru servitori, curăţând copacii, tunzând boscheţii, plantând flori. Prinţul căută din priviri amplasamentele armamentului şi nu zări nici unul. Slujitorii îşi înălţară privirile la intrarea lui, dar nu se opriră din lucru.

În celălalt capăt al curţii se afla Sala Karmei, construită din piatră neagră. Prinţul se îndreptă într-acolo, urmat de călăreţii lui, când, pe neaşteptate, se auzi salutat de pe treptele Palatului Maeştrilor, aflat în dreapta. Trase de frâu şi se întoarse să se uite într-acolo. Omul purta o tunică neagră, cu un cerc galben pe piept şi ţinea în mână un toiag din lemn de abanos. Era înalt, greoi şi cu pungi sub ochi. Nu-şi repetă salutul, stătea numai în aşteptare.

Prinţul îşi mână bidiviul către scările largi.

— Trebuie să stau de vorbă cu Maeştrii Karmei, spuse el.

— Ai o întâlnire fixată? întrebă omul.

— Nu, răspunse prinţul, dar este ceva important.

— Atunci, regret că ai bătut calea degeaba. Trebuie să ai fixată întâlnirea. Poţi face aranjamentele la orice templu din Mahartha.

După care, bătu cu toiagul în treaptă, întoarse spatele si se depărtă.

— Smulgeţi din rădăcini tot ce-i în grădină, spuse prinţul oamenilor săi, tăiaţi copacii de colo, strângeţi totul grămadă si daţi foc.

Omul în negru se opri şi se întoarse iar.

Numai prinţul se mai afla la picioarele scărilor. Oamenii lui se îndreptau deja spre grădină.

— Nu poţi face una ca asta, zise omul.

Prinţul surâse.

Oamenii săi descălecară şi începură să reteze tufişurile, croindu-şi drum prin straturile de flori.

— Spune-le să se oprească!

— De ce aş face-o? Am venit să vorbesc cu Maeştrii Karmei, iar tu îmi spui că nu pot. Eu îţi spun că pot şi că o voi face. Vom vedea care dintre noi are dreptate.

— Ordonă-le să se oprească, spuse celălalt, şi am să-ţi duc mesajul Maeştrilor.

— Staţi! strigă prinţul. Dar fiţi gata să începeţi iar.

Omul în negru urcă scările şi dispăru în palat. Prinţul mângâia cornul care-i atârna de un şnur, la gât.

La scurtă vreme, se petrecu o mişcare şi oameni înarmaţi începură să iasă pe uşă. Prinţul duse cornul la gură şi suflă de două ori în el.

Oamenii purtau platoşe din piele neagră — unii dintre ei încă încheindu-şi-le din mers — şi coifuri din acelaşi material. Braţul în care ţineau sabia le era acoperit până la cot şi purtau mici scuturi ovale, din metal, cu o roată galbenă pe un câmp negru, ca emblemă. Aveau săbii lungi, curbate. Umplură treptele şi se opriră ca în aşteptarea unui ordin.

Omul în negru apăru iar şi stătu în capul scărilor.

— Prea bine, zise el, dacă ai un mesaj pentru Maeştri, spune-l!

— Eşti unul dintre Maeştri? întrebă prinţul.

— Da.

— Atunci, probabil că ai cel mai mic rang, de vreme ce trebuie să faci şi pe portarul. Lasă-mă să-i vorbesc celui care este mai-mare peste voi aici.

— Insolenţa îţi va fi plătită şi acum şi în viaţa care va veni, observă Maestrul.

În acel moment, trei duzini de lăncieri pătrunseră pe poartă şi se aliniară de o parte şi de alta a prinţului. Cei opt care începuseră distrugerea grădinii încălecară pe cai şi veniră să se alăture formaţiei, ţinându-şi pregătite săbiile goale.

— Trebuie să pătrundem călare în palatul vostru? întrebă prinţul. Sau binevoieşti să-i aduni şi pe ceilalţi Maeştri, cu care doresc să stau de vorbă?

Aproape optzeci de oameni stăteau pe scări, înfruntându-i cu săbiile în mâini. Maestrul păru să cântărească raportul forţelor. Se hotărî pentru menţinerea lucrurilor aşa cum se prezentau.

— Nu face nimic necugetat, spuse el, pentru că oamenii mei se vor apăra fără nici o cruţare. Aşteaptă-mă să mă întorc. Am să-i chem şi pe ceilalţi.

Prinţul îşi umplu pipa şi şi-o aprinse. Oamenii lui stăteau ca nişte statui, cu lăncile pregătite. Transpiraţia era mai evidentă pe feţele soldaţilor pedeştri de pe primul rând de trepte.

Pentru ca timpul să treacă mai uşor, prinţul se adresă lăncierilor săi:

— Să nu vă gândiţi să vă arătaţi măiestria aşa cum aţi făcut la ultimul asediu al Kapilei. Luaţi ca ţintă pieptul, nu capul. De asemenea, continuă el, să nu vă treacă prin minte să vă ocupaţi cu obişnuita mutilare a celor răniţi sau ucişi — aici este un loc sfânt şi nu trebuie să fie profanat într-un astfel de mod.

Pe de altă parte, adăugă el, am să consider că mi se aduce un afront direct dacă nu vor fi zece prizonieri pentru a fi sacrificaţi lui Nirriti Cel Negru, patronul meu personal — în afara acestor ziduri, desigur, unde celebrarea Pădurii Negre nu va atârna atât de greu în balanţă împotriva noastră…

Spre dreapta se auzi un zăngănit: un pedestraş care se uitase la lungimea lăncii lui Strake leşinase si se rostogolise în jos pe scări.

— Opriţi! strigă personajul în negru, care se arătă împreună cu încă alţi şase — la fel îmbrăcaţi — în capul scărilor. Nu profanati cu vărsare de sânge Palatul Karmei. Sângele acelui războinic căzut deja…

— I se va ridică în obraji, termină prinţul, când îşi va reveni în simţiri — pentru că ucis nu este.

— Ce vrei?

Personajul în negru care i se adresa era potrivit de înalt, dar enorm de gras. Stătea ca o butie uriaşă, neagră, cu toiagul ca un fulger negru-strălucitor.

— Văd numai şapte, răspunse prinţul. Înţeleg că aici îşi au reşedinţa zece Maeştri. Unde sunt ceilalţi trei?

— Ceilalţi trei sunt în acest moment de serviciu în trei săli de lectură din Mahartha. Ce doreşti de la noi?

— Tu eşti mai-marele aici?

— Doar Marea Roată a Legii este mai-mare aici.

— Eşti mai-marele reprezentanţilor Marii Roţi între aceste ziduri?

— Da.

— Prea bine. Vreau să vorbesc între patru ochi cu tine… Acolo, zise prinţul, arătând către Sala Karmei cea neagră.

— Imposibil!

Prinţul îşi bătu de călcâi pipa goală, îi răzui vatra cu vârful pumnalului şi o puse înapoi în punga ei. Apoi se îndreptă bine pe spinarea iepei albe şi strânse cornul de vânătoare în mâna stângă, întâlni privirile Maestrului.

— Eşti absolut sigur de asta? întrebă el.

Gura Maestrului, mică şi strălucitoare, se strâmbă rostind cuvinte ce nu se făcură auzite. Apoi:

— Cum spui tu, încuviinţă el în cele din urmă. Faceţi-mi loc! zise apoi hotărât şi trecu printre rândurile de războinici, oprindu-se înaintea iepei albe.

Prinţul îndemnă iapa cu genunchii, întorcând-o spre Sala Karmei cea neagră.

— Rămâneţi pe poziţie, deocamdată! strigă Maestrul.

— Este valabil şi pentru voi, le spuse prinţul oamenilor săi. Cei doi traversară curtea şi prinţul descălecă înaintea sălii.

— Îmi eşti dator un trup, spuse el cu voce blândă.

— Ce vorbă mai este şi asta? zise Maestrul.

— Sunt prinţul Siddhartha din Kapila, Legătorul Demonilor.

— Siddhartha tocmai a fost servit, spuse celălalt.

— Aşa crezi tu, răspunse prinţul. Servit cu un epileptic, din ordinul lui Brahma. Lucrurile nu stau chiar aşa, oricum. Omul pe care l-ai tratat mai devreme era un impostor încăpăţânat, eu sunt adevăratul Siddhartha, preot fără nume, şi am sosit să-mi revendic trupul — unul întreg şi puternic şi fără boli ascunse. Ai să mă serveşti în această chestiune. Ai să mă serveşti cu voie sau fără voie, dar ai să mă serveşti.

— Aşa crezi?

— Aşa cred, răspunse prinţul.

— La atac! ţipă Maestrul şi-şi repezi bastonul cel negru asupra capului prinţului.

Prinţul se aplecă, evitând lovitura şi se retrase scoţându-şi sabia. Pară de două ori lovitura bastonului. Apoi bastonul îl izbi în umăr, cu o lovitură fulgerătoare, suficientă pentru a-l face să se clatine. Se învârti în jurul iepei albe, urmărit de Maestru. Ferindu-se de lovituri, punând calul între el şi adversarul lui, duse la gură cornul de vânătoare şi suflă în el de trei ori. Sunetele se înălţară deasupra zgomotului luptei înverşunate de pe treptele palatului. Gâfâind, se întoarse şi ridică garda la timp pentru a para o lovitură la tâmplă, care cu siguranţă l-ar fi ucis dacă şi-ar fi atins ţinta.

— Stă scris, spuse Maestrul rostind cuvintele printre icneli, că acela care dă ordine fără a avea puterea de a le face ascultate este nebun.

— Cu nici zece ani în urmă, gâfâi prinţul, n-ai fi reuşit să mă atingi cu bastonul ăla.

Îşi repezi sabia spre el, sperând să poată reteza lemnul, dar celălalt reuşea de fiecare dată să-i întoarcă ascuţişul sabiei astfel încât, deşi îl cresta şi-l răzuia ici-colo, bastonul rămânea întreg.

Apucând bastonul cu amândouă mâinile, Maestrul îi aplică o lovitură puternică în partea stângă şi prinţul îşi simţi coastele frângându-i-se în el… Căzu.

Ceea ce urmă nu fu rezultatul unui plan anume, pentru că sabia îi zburase din mână, răsucindu-se, când prinţul se prăbuşise; dar arma îl izbi pe Maestru peste fluierele picioarelor şi acesta căzu în genunchi, urlând.

— Acum suntem la egalitate, gâfâi prinţul. Vârsta mea contra grăsimii tale…

Îşi trase pumnalul, cum zăcea la pământ, însă nu-l putu prinde bine. Se sprijini în cot. Maestrul, cu lacrimi în ochi, încercă să se ridice, dar căzu înapoi în genunchi.

Atunci se auzi tropot de copite.

— Nu sunt nebun, zise prinţul, şi acum am puterea de a-mi face ordinele ascultate.

— Ce se întâmplă?

— Au sosit ceilalţi lăncieri ai mei. Dacă aş fi intrat în forţă, te-ai fi strecurat într-un cotlon ca un vierme într-o bucată de lemn şi, poate, mi-ar fi luat zile întregi ca să-ţi cotrobăi palatul şi să te scot la iveală. Acum, te am în mână.

Maestrul ridică bastonul deasupra capului. Prinţul îşi trase braţul înapoi.

— Lasă-l jos, sau arunc pumnalul. Nu ştiu dacă am să te nimeresc sau nu, dar s-ar putea să te lovesc. Nu eşti prea nerăbdător să te joci, la noroc, cu adevărata moarte, nu-i aşa?

Maestrul coborî bastonul.

— Vei cunoaşte adevărata moarte, spuse el, când gărzile Karmei vor fi făcut carne de dat la câini din călăreţii tăi.

Prinţul tuşi şi se uită fără interes la scuipatul lui plin de sânge.

— Între timp, ia hai să facem noi politică, sugeră el.

După ce zgomotele bătăliei încetaseră, Strake — înalt, plin de praf, cu părul aproape la fel de roşu ca sângele închegat de pe lama sabiei lui — fu împins cu botul de iapa cea albă, când veni să-şi salute prinţul, şi zise :

— S-a terminat.

— Ai auzit, Maestre al Karmei? întrebă prinţul. Gărzile tale sunt carne pentru câini.

Maestrul nu răspunse.

— Serveşte-mă acum, şi-ţi poţi păstra viaţa, spuse prinţul. Refuză, şi ţi-o iau eu.

— Am să te servesc, spuse Maestrul.

— Strake, ordonă prinţul, trimite doi oameni jos, în oraş — unul să mi-l aducă încoace pe Narada, medicul, iar celălalt să meargă în strada Licăririlor, să-l aducă aici pe Jannaveg, cel care croieşte pânze de corabie. Din cei trei lăncieri rămaşi la Hawkana, lasă numai unul, să-l ţină pe shanul din Irabek până la asfinţit. După aceea, să-l lege şi să-l lase acolo, iar el să vină după noi.

Strake zâmbi şi salută.

— Acum, cheamă oameni să mă ducă în sală şi să stea cu ochii pe Maestrul ăsta.

Arse vechiul lui trup laolaltă cu celelalte. Gărzile Karmei, până la unul, muriseră în bătălie. Dintre cei şapte Maeştri fără nume, numai cel care fusese gras supravieţui. Dacă băncile de spermă şi ovule, precum şi recipientele de creştere şi cele de păstrare a corpurilor nu puteau fi transportate, echipamentul pro-priu-zis de transfer fu demontat sub supravegherea doctorului Narada, iar componentele sale încărcate pe caii celor căzuţi în luptă. Tânărul prinţ, călare pe iapa cea albă, urmări cum limbile flăcărilor înghit trupurile. Opt ruguri îşi aruncau vâlvătăile spre cerul dinaintea asfinţitului. Cel care fusese croitor de pânze pentru corăbii îşi întoarse ochii către rugul cel mai apropiat de poartă, ultimul aprins, ale cărui flăcări abia acum ajungeau în vârf, unde zăcea⁷ trupul burduhănos al unuia care purta o robă neagră, cu un cerc galben pe piept. Când focul îl atinse şi roba începu să fumege, câinele care se ascunsese în grădina distrusă îşi înălţă capul într-un urlet care aducea a vaiet.

— În această zi, lista păcatelor tale s-a umplut de a dat pe de lături, zise croitorul de vele.

— Dar, ăăă, lista rugăciunilor mele?! replică prinţul. Am să mă bizui pe asta, deocamdată. Va trebui ca teologii viitorului să ia, totuşi, decizia finală cu privire la acceptabilitatea tuturor acestor fise din rugăciunomaturi. Să lăsăm acum Cerurile să se întrebe ce s-a întâmplat astăzi aici — unde sunt eu, dacă sunt şi cine? A sosit vremea să pornim la drum, căpitane. În munţi, pentru o vreme, apoi pe drumuri diferite, pentru mai multă siguranţă. Nu sunt sigur ce drum voi apuca, ştiu numai că duce spre poarta Cerurilor şi că trebuie să merg înarmat.

— Legătorul Demonilor, zise celălalt şi zâmbi.

Căpetenia lăncierilor se apropie. Prinţul dădu din cap. Fură strigate ordine.

Coloana călăreţilor porni, ieşi pe porţile Palatului Karmei, părăsi drumul şi se îndreptă spre înălţimile din sud-estul oraşului Mahartha, lăsându-si în urmă tovarăşii, arzând ca un răsărit de soare.