Domn al Luminii

ŞAPTE

Într-un palat albastru, înalt, cu turle subţiri şi porţi filigranate, unde izul stropilor săraţi ai mării şi ţipetele albatroşilor umplu văzduhul strălucitor pentru a încânta simţurile cu viaţă şi desfătare, Domnul Nirriti cel Negru vorbea cu cel ce-i fusese adus înainte-i.

— Cum te numeşti, căpitane? întrebă el.

— Olvagga, Doamne, răspunse căpitanul. De ce mi-ai ucis echipajul, iar pe mine m-ai lăsat în viaţă?

— Pentru că ţie am să-ţi pun nişte întrebări, căpitane Olvagga.

— Cu privire la ce?

— La multe lucruri. Lucruri pe care un bătrân căpitan le-ar putea şti de prin călătoriile lui. Cum este controlul meu asupra căilor de navigaţie din mările sudice?

— Mai puternic decât credeam, altfel nu m-ai fi avut aici.

— Multora le este frică să se aventureze într-acolo, nu-i aşa?

— Da.

Nirriti se duse la o fereastră ce dădea spre mare. Îi întoarse spatele prizonierului. După o vreme, vorbi iar:

— Aud că s-au făcut mari progrese ştiinţifice în nord, după… ăăă… bătălia de la Keenset.

— Şi eu am auzit asta. Şi mai ştiu şi că este adevărat. Am văzut un motor cu aburi. Tiparniţa a devenit un lucru obişnuit. Picioarele de slizzard mort sunt făcute să tresară cu ajutorul curenţilor galvanici. Acum se prelucrează un oţel mai bun. Microscopul şi telescopul au fost redescoperite.

Nirriti se întoarse iar cu faţa spre el şi se studiară reciproc.

Nirriti era un bărbat scund, cu un ochi care îi clipea întruna, un zâmbet uşor, păr negru, strâns cu o bandă din argint, cu nas cârn şi irişi de culoarea palatului său. Avea pielea bronzată şi strălucitoare.

— De ce nu au reuşit zeii din Oraş să oprească lucrul acesta?

— Cred că din cauză că sunt slăbiţi, dacă asta vrei să auzi, Doamne. După dezastrul de la Vedra le-a fost oarecum frică să mai zdrobească prin violenţă mecanismul progresului. Se mai zicea că în Oraş există o stare conflictuală între semizei şi ce-a mai rămas din cei mai în vârstă. Apoi, mai este şi problema unei noi religii. Oamenii nu se mai tem de zei cât se temeau odată. Sunt mai hotărâţi să se apere; iar acum, când oamenii sunt mai bine echipaţi, zeii sunt mai puţin dispuşi să-i înfrunte.

— Atunci, Sam chiar este câştigător. Peste ani, îi va înfrânge.

— Da, Renfrew. Simt că este adevărat.

Nirriti le aruncă o privire celor doi oşteni care-l flancau pe Olvagga.

— Ieşiţi! le ordonă el.

După ce plecară:

— Mă cunoşti?

— Da, capelane. Pentru că eu sunt Jan Olvegg, căpitanul de pe Steaua Indiei.

— Olvegg. Pare oarecum imposibil.

— Şi totuşi e adevărat. Am primit acest de-acum bătrân trup în ziua în care Sam i-a zdrobit pe Maeştrii Karmei, la Mahartha. Eram acolo.

— Unul dintre Cei Dintâi şi — da! — creştin!

— Uneori, când scap de juruinţele hinduse.

Nirriti îi puse o mână pe umăr.

— Atunci, probabil că întreaga ta fiinţă se răzvrăteşte din cauza blasfemiei pe care au ticluit-o!

— Nu-s câtuşi de puţin îndrăgostit de ei… Şi nici ei de mine.

— Aşa s-ar zice. Darmite de Sam — şi el a făcut la fel, combinând această multitudine de erezii… Îngropând cuvântul Adevărului şi mai adânc…

— O armă, Renfrew, zise Olvegg. Nimic mai mult. Sunt sigur că nu a vrut să fie zeu mai mult decât tine sau decât mine.

— Poate. Dar as fi vrut să fi ales o altă armă. Şi dacă au să câştige, sufletele tot pierdute le rămân.

Olvegg ridică din umeri.

— Eu nu sunt teolog, ca tine…

— Dar ai să mă ajuţi? De-a lungul vremurilor am pus la punct o forţă preaputemică. Am oameni şi am maşini. Zici că duşmanii ne sunt slăbiţi. Cei fără de suflet pe care îi am eu, născuţi nu din bărbat sau din femeie, sunt lipsiţi de teamă. Am gondole cereşti, multe. Pot ajunge la Oraşul lor de la Pol. Le pot distruge templele, aici, pe lume. Cred că a sosit timpul să curăţăm lumea de urâciunea asta. Adevărata credinţă trebuie să revină! Curând! Trebuie să fie curând…

— După cum ziceam, nu sunt teolog. Dar şi eu aş vrea să văd Oraşul căzând, zise Olvegg. Am să te ajut în orice fel voi putea.

— Atunci, le vom lua câteva oraşe şi le vom distruge templele, să vedem ce reacţie provoacă asta.

Olvegg dădu din cap.

— Tu ai să-mi fii sfătuitor. Îmi vei fi suport moral, zise Nirriti şi-şi înclină capul.

— Roagă-te împreună cu mine.

Bătrânul stătea de multă vreme în faţa Palatului Karmei din Khaipur, uitându-se la coloanele lui din marmură. În cele din urmă, unei fete i se făcu milă de el şi-i aduse pâine şi lapte. El mâncă pâinea.

— Bea şi laptele, tataie. Este hrănitor şi-o să-ţi fie de folos, să nu ţi se usuce trupul.

— La naiba! zise bătrânul. La naiba cu laptele! Şi la naiba cu trupul meu! Şi cu spiritul, de altfel!

Fata se dădu înapoi.

— Nu ăsta este cel mai potrivit răspuns la milostenie.

— Nu faţă de milostenia ta am eu nemulţumiri, fetiţo. Este vorba de gusturile tale în materie de băuturi. N-ai putea să-mi aduci şi mie o picătură din cel mai puturos vin din bucătărie?… Din cel pe care oaspeţii îl dispreţuiesc, iar bucătarul nu-l varsă nici peste cele mai ieftine bucăţi de carne? Tânjesc după zeama de strugure, nu de vacă.

— Poate să-ţi aduc un meniu complet? Piei de-aici, până nu chem un slujitor!

El o privi în ochi:

— Nu te supăra, domniţă, rogu-te. Cerşitul nu mă prinde prea bine.

Ea se uită în ochii lui ca smoala, din mijlocul unei feţe ruinate de zbârcituri şi arse de soare. Barba îi era vârstată cu fire negre. Un zâmbet minuscul îi juca în colţurile buzelor.

— Eh… Urmează-mă pe aici. Am să te iau în bucătărie, să văd ce pot găsi. Cu toate că nu ştiu deloc de ce aş face-o.

Degetele lui fură străbătute de un tremur când fata se întoarse, iar zâmbetul i se lărgi, păşind în urma ei şi privindu-i mersul.

— Pentru că şi eu te vreau, spuse el.

Taraka, căpetenia rakasha, nu se simţea deloc în largul lui. Zburând dincolo de plafonul norilor care se formaseră în miezul zilei, cugeta asupra puterii. Cândva fusese preaputernic. În zilele | de dinaintea legării nu existase nimeni care să i se fi putut împo—, trivi. Apoi venise Siddhartha, Legătorul. Aflase despre el dinainte, că i se spunea Kalkin şi că era puternic. Mai devreme sau mai târziu, îşi dăduse el seama, aveau să se întâlnească, pentru a pune la încercare puterea acelui Atribut pe care se spunea că îl dezvoltase Kalkin. Când se înfruntaseră, în acea zi teribilă, apusă, când piscurile munţilor aruncaseră flăcări de furia lor, în acea zi câştigase Legătorul. Dar la a doua lor întâlnire, la veacuri distanţă, îl înfrânsese el, cumva şi mai categoric. Aşadar, acela fusese singurul, iar acum dispăruse din lume. Dintre toate creaturile, numai Legătorul îl înfrânsese pe Domnul Iadului. Apoi veniseră zeii, să-i încerce puterea. Fuseseră firavi în zilele dintâi, căznindu-se să-şi disciplineze puterile mutante cu droguri, hipnoză, medicamente, neurochirurgie — măsluindu-le în Atribute — şi, peste veacuri, aceste puteri le crescuseră. Patru dintre ei pătrunseseră în Puţul Iadului, numai patru, iar legiunile lui nu fuseseră în stare să-i respingă. Cel numit Shiva era puternic, dar după aceea, Legătorul îl ucisese. Asta se întâmplase aşa cum se cuvenea, pentru că Taraka îl recunoscuse pe Legător ca pe egalul lui. Femeia pe care o izgonise? Era doar o femeie şi avusese nevoie de ajutor din partea lui Yama. Dar de Domnul Agni, al cărui suflet fusese cândva flacără strălucitoare, orbitoare — de acesta aproape că se temuse. Îşi aminti de ziua în care Domnul Agni pătrunsese în palatul din Palamaidsu, singur, şi-l provocase. Taraka nu-l putuse opri, deşi încercase, şi văzuse palatul întreg distrus de puterea focului său. De asemenea, nimic din Iad nu-l putuse opri. Îşi promisese atunci sieşi că trebuia să pună la încercare această putere, aşa cum făcuse cu cea a lui Siddhartha, pentru a o supune sau pentru a fi supus de ea. Dar nu mai ajunsese niciodată să o facă. Domnul Focului căzuse el însuşi înaintea Celui în Roşu — cel de-al patrulea în Puţul Iadului — care îi întorsese cumva flacăra asupră-i, în ziua aceea, lângă Vedra, în bătălia pentru Keenset. Ceea ce însemna că el era cel mai mare. Nu îl avertizase până şi Legătorul în privinţa lui Yama-Dharma, zeul morţii? Da, cel ai cărui ochi sorb viaţa rămăsese cel mai puternic din lume. Aproape căzuse sub forţa lui, când se aflau în carul tunetului. Îi încercase puterea o dată, scurt, dar se îmbunase pentru că erau aliaţi în acea luptă. Se spunea că Yama murise după aceea, în Oraş. Mai târziu, se spuse că încă ar mai umbla prin lume. Ca Domn al Morţii, era firesc să nu poată muri el însuşi decât la propria-i dorinţă. Taraka o accepta ca pe un fapt, ştiind ce însemna această acceptare. Însemna că el, Taraka, avea să se întoarcă în sud, pe insula palatului albastru, unde Domnul Răului, Nirriti cel Negru, îi aştepta răspunsul. Avea să-şi dea asentimentul. Pornind de la Mahartha şi mergând spre nord dinspre mare, rakasha aveau să se alăture negrei lui puteri, distrugând templele celor şase oraşe mai mari din sud-vest, unul după altul, umplând străzile cu sângele locuitorilor şi cu legiunile fără flamuri ale Celui Negru — până când zeii aveau să sară în ajutor şi să-şi găsească, astfel, pieirea. Dacă zeii nu aveau să vină, atunci adevărata slăbiciune avea să le fie cunoscută. Rakasha urmau atunci să răscolească Cerurile, iar Nirriti să facă Oraşul Celest una cu pământul; Turla Preaînaltă trebuia să cadă, domul să fie făcut fărâme, uriaşele pisici albe din Kaniburrha să privească peste ruine, iar pavilioanele zeilor şi ale semizeilor aveau să fie acoperite de zăpezile Polului. Şi toate acestea pentru un singur motiv adevărat — lăsând la o parte alungarea plictiselii, lăsând la o parte grăbirea ultimelor zile ale zeilor şi ale oamenilor în lumea stăpânită odinioară de rakasha. Oriunde se petrec lupte mari şi se săvârşesc fapte măreţe şi fapte sângeroase şi fapte incendiare, vine şi el… Taraka ştia… Cel în Roşu apare de undeva, întotdeauna, pentru că Aspectul lui îl trage spre domeniul care îi este propriu. Taraka ştia că avea să caute, să aştepte, să facă orice, oricât de mult urma să dureze, până va veni ziua în care să se uite în focurile negre ce ard înapoia ochilor Morţii…

Brahma se uită la hartă, apoi privi înapoi la ecranul de cristal, în jurul căruia era încolăcit un Naga din bronz cu coada în gură.

— Arde, o, preot al meu?

— Arde, Brahma… Întreaga zonă a depozitelor!

— Ordonă oamenilor să stingă incendiile.

— Deja acţionează, Preaputernice.

— Atunci, de ce mă tulburi cu chestiunea asta?

— Este teama, Preamărite.

— Teamă? Teamă de ce?

— De Cel Negru, al cărui nume nu-l pot rosti în prezenţa ta, a cărui putere a crescut fără încetare în sud, cel care controlează căile de navigaţie, întrerupând comerţul.

— De ce să-ţi fie frică să rosteşti numele lui Nirriti înaintea mea? Îl ştiu pe Cel Negru. Crezi că el a provocat incendiile?

— Da, Preamărite… Sau, mai degrabă, vreun blestemat aflat în solda lui. Se tot vorbeşte că încearcă să ne rupă de restul lumii, să ne sece avuţiile, să ne distrugă depozitele şi să ne slăbească spiritele, pentru că plănuieşte…

— Să vă invadeze, de bună seamă.

— Exact, Preaputemice.

— S-ar putea să fie adevărat, preot al meu. Aşadar, spune-mi, crezi că zeii voştri nu vă vor sta alături dacă Domnul Răului atacă?

— Nu a existat niciodată vreo îndoială, Mai-Mare-peste-Puternici. Nu am vrut decât să-ţi amintim situaţia în care ne aflăm şi să ne reînnoim necontenitele implorări pentru îndurare şi protecţie divină.

— Ţi-ai împlinit voia, părinte. Nu ai teamă.

Brahma sfârşi transmisiunea.

— Va ataca.

— Desigur.

— Dar cât de puternic este, mă întreb? Nimeni nu ştie cu adevărat, Ganesha. Ştie cineva?

— Pe mine mă întrebi, Doamne al meu? Pe umilul tău consilier politic?

— Nu mai văd pe nimeni altcineva aici, umil făcător-de-zei. Ştii pe cineva care ar putea avea informaţii?

— Nu, Doamne, nu ştiu. Toţi îl evită pe cel înşelător de parcă ar fi adevărata moarte. Şi, în general, chiar este. După cum ştii, cei trei semizei pe care i-am trimis în sud nu s-au mai întors.

— Erau şi ei puternici, oricum i-o fi chemând, nu-i aşa? Când a fost asta?

— Ultima dată — anul trecut, când l-am trimis pe noul Agni.

— Da, nu era prea grozav, totuşi… Folosea tot grenade incendiare… Dar era puternic.

— Ca moral, poate. Când sunt mai puţini zei, trebuie să ne mulţumim şi cu semizei.

— Pe vremuri, aş fi luat carul tunetului…

— Pe vremuri nu era nici un car al tunetului. Domnul Yama…

— Tăcere! Acum avem un car al tunetului. Mă gândesc ca înaltul om de fum, care poartă o pălărie largă, să se aplece asupra palatului lui Nirriti.

— Brahma, cred că Nirriti poate opri carul tunetului.

— De ce?

— După cum am auzit din surse de primă mână, cred că a folosit proiectile teleghidate împotriva vaselor de război trimise în urmărirea briganzilor lui.

— De ce nu mi-ai spus despre asta mai demult?

— Sunt rapoarte foarte recente. Asta este prima ocazie pe care am avut-o pentru a aborda subiectul.

— Atunci, nu crezi că trebuie să atacăm?

— Nu. Aşteptăm. Îl lăsăm pe el să facă prima mişcare, ca să-i evaluăm puterea.

— Asta ar însemna să sacrificăm Mahartha, nu-i aşa?

— Ei şi? N-ai mai văzut un oraş căzând?… Ce folos i-ar aduce Mahartha, în timp? Dacă nu-l putem recuceri, atunci lasă-l pe omul de fum să-şi plece pălăria lui largă şi albă peste oraş.

— Ai dreptate. Merită, pentru a-i evalua corect puterile şi pentru a-i seca o parte din ele. Între timp, trebuie să ne pregătim.

— Da. Care-ţi sunt ordinele?

— Alertează toate forţele din Oraş. Recheamă-l pe Domnul Indra din continentul răsăritean, pe dată!

— Se va face întocmai.

— Şi alertează şi celelalte cinci oraşe de pe râu — Lananda, Khaipur, Kilbar…

— Îndată.

— Atunci, du-te!

— M-am dus.

Timpul precum un ocean, spaţiul precum apa lui, Sam în mijloc, stând în picioare, hotărând.

— Domn al Morţii, strigă el, enumeră puterile pe care le avem.

Yama se întinse şi căscă, apoi se ridică de pe canapeaua stacojie pe care moţăise, aproape invizibil. Traversă încăperea şi-l privi pe Sam în ochi.

— Fără să-mi asum Aspectul, iată-mi Atributul.

Sam îi întâlni privirea şi i-o suportă.

— Ăsta este un răspuns la întrebarea mea?

— În parte, răspunse Yama. Dar a fost mai ales pentru a-ţi testa propria-ţi putere. Se pare că-ţi revine. Îmi suporţi privirea-de-moarte mai mult decât ar putea oricare muritor.

— Ştiu că îmi revine puterea. O simt. Multe lucruri îşi revin acum. În timpul săptămânilor în care am locuit aici, în palatul lui Ratri, am meditat asupra vieţilor mele trecute. Nu au fost toate ratate, zeu al morţii. Am hotărât asta azi. Cu toate că Cerurile m-au înfrânt de fiecare dată, fiecare victorie i-a costat scump.

— Da, se pare că eşti mai degrabă un om al destinului. Ei sunt, de fapt, mai slabi acum decât în ziua în care le-ai sfidat puterea la Mahartha. Sunt mai slabi şi faţă de alţii. Pentru că oamenii sunt mai puternici. Au zdrobit zeii Keensetul, dar nu au zdrobit acceleraţionismul. Apoi au încercat să îngroape budismul în propriile lor învăţături, dar n-au reuşit. Eu nu pot spune cu siguranţă dacă religia ta s-a slujit de intriga poveştii ăsteia, pe care o scrii tu prin încurajarea accelerării pe orice cale, dar atunci nici vreun alt zeu n-ar putea-o spune. A slujit ca o bună ceaţă, totuşi, le-a distras atenţia de la ticăloşia pe care ar fi putut-o face şi, de vreme ce chiar s-a întâmplat să fie „luată” drept învăţătură, eforturile lor împotriva ei au folosit la stârnirea unui oarecare sentiment antiteocrat. Ai fi putut trece drept inspirat, dacă n-ai fi dat impresia că eşti isteţ.

— Mulţumesc. Vrei să-ţi dau binecuvântarea mea?

— Nu, tu o vrei pe a mea?

— Poate mai târziu, Moarte. Dar nu vrei să-mi răspunzi la întrebare. Spune-mi, te rog, ce puteri sunt de partea noastră?

— Prea bine. Domnul Kubera va sosi în curând…

— Kubera? Unde se află?

— A stat ascuns, lăsând să se scurgă spre lume cunoaşterea ştiinţifică.

— Vreme de atîţia ani?! Trupul trebuie să-i fie străvechi! Cum a reuşit să se descurce?

— L-ai uitat pe Narada?

— Bătrânul meu medic, din Kapila?

— În persoană. Când ţi-ai împrăştiat lăncierii după bătălia pe care ai purtat-o în Mahartha, el s-a retras în ţinuturi ferite, cu câţiva slujitori. A împachetat şi a luat cu sine tot echipamentul pe care-l luaseşi tu de la Sala Karmei. Eu l-am localizat cu mulţi ani în urmă. După Keenset, după evadarea mea din Ceruri cu ajutorul Roţii Negre, l-am scos pe Kubera din beciul lui de sub oraşul căzut. S-a aliat mai târziu cu Narada, care acum are un magazin de proteze în munţi. Lucrează împreună. Am mai plasat încă alţi câţiva în diverse locuri.

— Şi vine Kubera? Bun!

— Iar Siddhartha este încă stăpân al Kapilei. O chemare la oaste în acel principat încă ar mai fi auzită. I-am înştiinţat.

— O mână de oameni, probabil. Dar cu toate astea, e bine de ştiut… Da.

— Şi Domnul Krishna.

— Krishna? Ce caută el de partea noastră? Unde se află?

— A fost aici. L-am găsit a doua zi după ce am sosit. Tocmai se mutase aici cu una dintre fete. Destul de patetic.

— Cum aşa?

— Bătrân. Înduioşător de bătrân şi de slab, dar tot un beţivan libidinos. Aspectul încă îl mai serveşte, oricum, aducându-i periodic ceva din vechea charismă şi o frântură din colosala lui vitalitate. A fost expulzat din Ceruri după Keenset, doar pentru că nu luptase împotriva lui Kubera şi a mea, precum Agni. Rătăcea prin lume de mai bine de o jumătate de secol, bând şi iubind şi cântând din flautul lui şi îmbătrânind. Kubera şi cu mine am încercat de mai multe ori să-l localizăm, dar călătorea extrem de mult. Asta este, în general, o nevoie pentru zeităţile renegate ale fertilităţii.

— De ce folos ne va fi?

— În ziua în care l-am găsit, l-am trimis la Narada pentru un nou trup. Va veni încoace împreună cu Kubera. Şi lui i se refac puterile întotdeauna rapid, după transfer.

— Dar de ce folos ne va fi?

— Nu uita că el a fost cel care l-a înfrânt pe demonul negru Bana, pe care până şi Indra se temea să-l înfrunte. Când este treaz, e unul dintre cei mai redutabili luptători care-au trăit vreodată. Yama, Kubera, Krishna şi, dacă vrei… Kalkin! Noi vom fi noii lokapalas, şi vom sta unul lângă altul.

— Vreau.

— Aşa să fie, atunci. Să trimită ei o companie de zei de-ai lor, antrenaţi, împotriva noastră! Am proiectat arme noi. Este o ruşine că trebuie să fie atâtea, fiecare altfel şi cu totul neobişnuită. Este o irosire a geniului meu să fac din fiecare o operă de artă, în loc să produc un tip anume, în serie. Dar o impune pluralitatea expresiilor paranormalului. Fiecare are întotdeauna un Atribut care să se opună fiecărei arme în parte. Lasă-i, totuşi, să dea piept cu Tunul Gehenna şi să fie făcuţi fâşii, sau să-şi încrucişeze săbiile cu Electrospada, sau să stea înaintea Scutului-Fântână, dotat cu spray-ul cu dimetilsulfoxidcian, şi au să afle că-i înfruntă pe lokapalas!

— Acum văd, Moarte, de ce toţii zeii, până şi Brahma, pot să moară şi să fie succedaţi de alţii — toţi, în afară de tine.

— Mulţumesc. Ai vreun plan, de orice fel ar fi el?

— Încă nu. O să-mi trebuiască mai multe informaţii despre forţele aflate în Oraş. Şi-au demonstrat Cerurile puterea în ultimii ani?

— Nu.

— Dacă ar fi fost vreun mijloc de a le pune puterea la încercare fără să ne-o arătăm pe a noastră… Poate rakasha…

— Nu, Sam. Nu am încredere în ei.

— Nici eu. Dar uneori te poţi înţelege cu ei.

— Cum te-ai înţeles la Puţul Iadului sau la Palamaidsu?

— Bun răspuns. Poate că ai dreptate. Am să mai reflectez. Mă gândesc la Nirriti, totuşi. Ce se mai aude cu Cel Negru?

— În ultimii ani, a ajuns să pună stăpânire pe mări. Se zvoneşte că i-au crescut legiunile şi că s-a apucat de construit maşini de război. Ţi-am spus cândva, totuşi, despre temerile mele în legătură cu asta. Să ne ţinem cât mai departe posibil de Nirriti. Nu are decât un singur lucru în comun cu noi — dorinţa de a răsturna Cerurile. Dar nefiind nici acceleraţionist, nici teocrat, dacă reuşeşte, instaurează un Ev de întuneric mai rău decât cel din care eşti pe cale de a ieşi. Poate că cel mai bine pentru noi ar fi să provocăm o bătălie între Nirriti şi zeii din Oraş, să ne ţinem deoparte, iar după aia, să-i dăm la cap învingătorului.

— S-ar putea să ai dreptate, Yama. Dar cum să facem?

— S-ar putea să nici nu trebuiască să facem ceva. E posibil să se întâmple de la sine… Curând. Mahartha e copleşită, retrăgân-du-se dinaintea mării. Tu eşti strategul, Sam. Eu nu sunt decât tacticianul. Te-am adus înapoi să ne spui tu ce să facem. Rogu-te, gândeşte-te cu atenţie la asta acum, când eşti iarăşi tu însuţi.

— Întotdeauna pui accentul pe aceste din urmă cuvinte.

— Da, Predicatorule. Pentru că nu ai mai fost încercat în bătălie de când te-ai întors din starea de fericire… Spune-mi, îi poţi, face pe budişti să lupte?

— Poate, dar ar trebui să-mi asum o identitate de care acum sunt scârbit.

— Păi… Poate că nu. Să nu uiţi, în caz că suntem la înghesuială. Pentru a ne asigura, exersează şi tu în fiecare seară înaintea unei oglinzi lecţia aia estetică pe care ai oferit-o la mănăstirea lui Ratri.

— Mai bine nu.

— Ştiu, dar fă-o, totuşi.

— Mai bine aş exersa cu o sabie. Dă-mi aşa ceva şi-am să-ţi dau o lecţie.

— Aha! Destul de corect. Dă-mi o lecţie şi te-ai făcut cu un adept.

— Stai să ajungem în curte şi mă ocup eu de iluminarea ta.

Când, în palatul cel albastru, Nirriti cel Negru îşi ridică mâinile, rachetele schelălăiră înălţându-se spre cer, slobozite de pe punţile vaselor lui lansatoare, pentru a coborî în arc deasupra oraşului Mahartha.

Când platoşa sa neagră îi fu prinsă în catarame în jurul pieptului, rachetele căzură deasupra oraşului şi izbucniră incendiile.

Când îşi trase cizmele, flota îi pătrunse în golf.

Când mantia-i neagră îi fu prinsă în jurul gâtului şi coiful negru din oţel îi fu aşezat pe cap, sergenţii lui începură să bată uşor tobele sub punţile vaselor.

Când cureaua sabiei îi fu atârnată la mijloc, cei-fără-suflet începură să se agite în burţile corăbiilor.

Când îşi puse mănuşile din piele şi oţel, flota lui, împinsă de vântul stârnit de rakasha, se apropie de port.

Când îi făcu semn tânărului său slujitor, Olvagga, să-l urmeze în curtea palatului, războinicii-care-nu-vorbeau-niciodată urcară pe punţile corăbiilor şi priviră la portul cuprins de flăcări.

Când motoarele negrei gondole celeste începură să uruie şi uşa se deschise înaintea lor, primul dintre vasele lui aruncă ancora.

Când intrară în gondolă, prima formaţiune a trupelor sale pătrunse în Mahartha.

Când ajunseră la Mahartha, oraşul căzuse.

Păsărelele cântau în înaltele, înverzitele locuri din grădină. Peşti, precum monedele vechi, stăteau pe fundul bazinului albastru. Florile abia deschise erau mai ales roşii, cu petale mari; dar mai era şi câte una galbenă pe lângă banca ei din jad. Banca avea un spătar alb, din fier forjat, de care ea îşi sprijinea mâna stângă în vreme ce privea dalele de piatră peste care se târşâiau cizmele lui, îndreptându-se spre ea.

— Domnule, asta este o grădină particulară.

El se opri înaintea băncii şi privi în jos spre ea. Era musculos, ars de soare, cu ochii şi barba întunecate, inexpresiv până în momentul în care zâmbi. Purta haine albastre, din piele.

— Oaspeţii nu vin aici, adăugă ea, ci folosesc grădinile celorlalte aripi ale clădirii. Treci pe sub bolta…

— Întotdeauna ai fost binevenită în grădina mea, Ratri, zise el.

— A ta?…

— Kubera.

— Doamne Kubera! Nu eşti…

— Gras. Ştiu. Corp nou. Şi am muncit din greu: i-am construit armele lui Yama, le-am transportat…

— Când ai sosit?

— În clipa asta. L-am adus înapoi pe Krishna, împreună cu un transport de focoase, grenade şi mine antipersonal…

— Oh, zei! Cât de mult a trecut…

— Da. Foarte. Dar scuze tot ţi se cuvin, aşa că am venit să ţi le prezint. M-am frământat în toţi aceşti ani. Îmi pare rău, Ratri, pentru noaptea aia, de demult, când te-am târât în povestea asta. Aveam nevoie de Atributul tău, aşa că te-am luat cam cu arcanul. Nu-mi place să folosesc aşa oamenii.

— Oricum aş fi părăsit Oraşul cât de curând, Kubera. Aşa că nu te simţi mai vinovat decât eşti. Aş prefera, e drept, o formă mai atrăgătoare decât cea pe care o port. Dar nu este ceva esenţial, totuşi.

— Am să-ţi fac rost de un alt trup, Doamnă.

— Altă dată, Kubera. Rogu-te, stai jos. Ţi-e foame? Ti-e sete?

— Da şi da.

— Uite nişte fructe şi soma. Sau ai prefera ceai?

— Soma, mulţumesc.

— Yama zice că Sam şi-a revenit din sfinţenie.

— Perfect. Nevoia de el este tot mai mare. Dar probabil că Sam nu i-a spus lui Yama.

Ramurile se agitară violent într-un copac din preajmă şi Tak îşi dădu drumul la pământ, aterizând în patru labe. Păşi peste dalele din piatră şi se opri lângă bancă.

— M-a trezit toată vorbăria asta, mârâi el. Cine-i tipul, Ratri?

— Domnul Kubera, Tak.

— Dacă mata eşti el… atunci, oh, cât te-ai schimbat! zise Tak.

— Acelaşi lucru se poate spune şi despre tine, Tak al Arhivelor. De ce eşti tot maimuţă? Yama te-ar putea transmigra.

— Sunt mai folositor ca maimuţă, spuse Tak. Sunt un spion excelent, mult mai bun decât un câine. Sunt mai puternic decât un om. Şi cine poate deosebi o maimuţă de alta? Am să rămân în forma asta până când n-o să mai fie nici o nevoie de serviciile mele speciale.

— Lăudabil. Au mai sosit veşti în legătură cu mişcările lui Nirriti?

— Vasele lui se apropie de marile porturi mai mult decât aveau obiceiul în trecut, spuse Tak. Şi par a fi şi mai multe. În afară de asta, nimic. Se pare că zeii se tem de el, de vreme ce nu-l distrug.

— Da, zise Kubera, pentru că acum este un necunoscut. Înclin să cred că toată povestea asta este rezultatul greşelii lui Ganesha. El i-a permis să părăsească nevătămat Cerurile şi să ia cu sine echipamentul pe care l-a luat. Cred că Ganesha avea nevoie de cineva ca duşman al Cerurilor, la repezeală. Nu cred să fi visat el niciodată ca un atehnic să poată folosi echipamentul aşa cum l-a folosit acesta şi să construiască forţele pe care le comandă acum.

— Este o logică în ceea ce spui, zise Ratri. Şi eu am auzit că Ganesha procedează uneori astfel. Acum ce va face?

— O să-i cedeze lui Nirriti primul oraş pe care-l atacă, o să-i observe mijloacele ofensive şi-o să-i cântărească puterea — dacă îl poate convinge pe Brahma să stea pe loc. Apoi o să-l lovească pe Nirriti. Mahartha trebuie să cadă, iar noi trebuie să stăm pe aproape. Ar putea fi interesant de urmărit.

— Dar crezi că vom face mai mult decât să privim? întrebă Tak.

— Desigur. Sam ştie că va trebui să fim gata să-i facem mai mult decât fărâme, după care să încercăm să culegem câte ceva. Va trebui să ne mişcăm tot atât de repede ca şi ceilalţi, şi s-ar putea ca asta să se întâmple cât de curând.

— În sfârşit, zise Tak. Mi-am dorit întotdeauna să merg la bătălie alături de Legător.

— În săptămânile următoare, sunt sigur că aproape tot atâtea dorinţe se vor împlini câte vor rămâne neîmplinite.

— Încă nişte soma? Fructe?

— Mulţumesc, Ratri.

— Şi tu, Tak?

— Poate o banană.

În umbra pădurii, pe culmea unui deal înalt, Brahma stătea, ca statuia unui zeu călare pe un grifon, privind în jos spre Mahartha.

— Pângăresc templul.

— Da, răspunse Ganesha. Sentimentele Celui Negru nu s-au schimbat cu trecerea timpului.

— Într-un fel, este păcat. În alt fel, este înspăimântător. Trupele lui aveau puşti automate şi pistoale.

— Da. Sunt foarte puternici. Să ne întoarcem la gondolă.

— O clipă.

— Mă tem, Doamne… că sunt prea puternici, în acest moment.

— Ce propui?

— Nu pot trece râul înot. Dacă vor să atace Lananda, trebuie să o ia pe uscat.

— Adevărat. Numai dacă nu au destule nave cereşti.

— Iar dacă vor să atace Khaipurul, trebuie să meargă şi mai departe.

— Oho! Iar dacă e să atace Kilbarul, trebuie să meargă încă şi mai departe! Ia zi! Ce vrei să spui?

— Cu cât merg mai departe, cu atât problemele logistice le cresc şi cu atât mai vulnerabili devin la tacticile de gherilă de-a lungul drumului…

— Propui să nu fac altceva decât să-i hărţuiesc? Să-i las să străbată ţinutul luând oraş după oraş? Au să prăduiască până când le vin întăriri, să-şi întărească poziţiile pe care le-au câştigat, apoi au să pornească mai departe. Numai un nebun ar face altfel. Dacă aşteptăm…

— Ia uită-te jos.

— Ce? Ce se întâmplă?

— Se pregătesc să pornească mai departe.

— Imposibil!

— Brahma, uiţi că Nirriti este un fanatic, un nebun. Nu vrea Mahartha sau Lananda sau Khaipur. Vrea să ne distrugă templele şi pe noi înşine. Singurele lucruri de care mai este interesat în oraşe sunt sufletele, nu trupurile. Se va deplasa pretutindeni, distrugând orice simbol al religiei noastre pe care-l va întâlni, până când ne vom hotărî noi să purtăm lupta cu el. Dacă nu facem nimic, atunci probabil că va trimite misionari.

— Ei bine, trebuie să facem ceva!

— Atunci, să-l obosim în vreme ce se mişcă. Iar când va fi destul de slab, lovim! Să-i dăm Lananda. Şi Khaipurul, dacă este necesar. Chiar şi Kilbarul şi Hamsa. Când va fi destul de istovit, îl zdrobim. Ne putem lipsi de oraşe. Câte nu am distrus noi înşine? Nici nu ne mai aducem aminte!

— Treizeci şi şase, zise Brahma. Hai să ne întoarcem în Ceruri, să mă gândesc la asta. Dacă îţi urmez sfatul, iar el se retrage înainte de a fi prea slab, atunci înseamnă să pierdem enorm.

— Sunt dispus să pun pariu că nu va face aşa ceva.

— Nu tu eşti cel care azvârle zarurile, Ganesha, ci eu. Şi, vezi tu, îi are cu el pe blestemaţii ăia de rakasha! Să plecăm repede, înainte să ne detecteze.

— Da, repede!

Întoarseră spre pădure slizzarzii pe care-i călăreau.

Krishna îşi puse flautul alături când mesagerul fu adus înaintea lui.

— Da? întrebă el.

— Mahartha a căzut…

Krishna se ridică în picioare.

— Iar Nirriti se pregăteşte de marş asupra Lanandei.

— Ce au făcut zeii pentru a se apăra?

— Nimic. Absolut nimic.

— Vino cu mine. Lokapalas trebuie să se strângă la sfat.

Krishna îşi lăsă flautul pe masă.

În noaptea aceea, Sam stătu în cel mai înalt balcon al palatului lui Ratri. Ploaia cădea în jurul său, venind ca nişte unghii reci prin rafalele de vânt. La mâna stângă, îi lucea un inel din fier, cu o licărire de smarald.

Fulgere cădeau şi cădeau şi cădeau, şi rămâneau.

Ridică mâna şi tunetele mugiră şi mugiră, ca strigătele de moarte ale tuturor dragonilor care vor fi trăit cândva, undeva…

Noaptea se retrăgea pe măsură ce tot mai multe dintre ele-mentaliile focului se strângeau în faţa Palatului Karmei.

Sam ridică amândouă mâinile împreunate şi elementaliile urcară în văzduh ca una şi rămaseră plutind în noapte.

Făcu un semn şi se deplasară deasupra Khaipurului, trecând de la un capăt al oraşului la celălalt.

Apoi dădură roată.

Apoi se despărţiră şi începură să danseze în furtună.

Sam coborî mâinile.

Elementaliile coborâră şi rămaseră înaintea lui.

Sam nu se clinti. Aşteptă.

După o sută de bătăi de inimă, veni şi-i vorbi din întunericul nopţii:

— Cine eşti tu, să comanzi sclavii demonilor rakasha?

— Adu-mi-l pe Taraka, zise Sam.

— Nu primesc ordine de la nici un muritor.

— Atunci uită-te la flăcările adevăratei mele fiinţe, că de nu, te leg de catargul ăla metalic pentru drapele şi rămâi acolo cât o să te ţină el.

— Legătorule! Trăieşti!

— Adu-mi-l pe Taraka, repetă el.

— Da, Siddhartha. Numaidecât.

Sam plesni din palme şi elementaliile săltară spre cerul negru, iar noaptea fu iarăşi întunecată în jurul lui.

Domnul Iadului luă o formă umană şi intră în camera în care se afla Sam, singur.

— Ultima oară când te-am văzut a fost în ziua Marii Bătălii, zise el. Mai târziu, am auzit că au găsit o cale de a te distruge.

— După cum vezi, n-au reuşit.

— Cum de ai pătruns iar în lume?

— Domnul Yama, Cel în Roşu, m-a făcut să apar.

— Într-adevăr, mare este puterea lui.

— S-a vădit a fi suficientă. Cum o mai duc rakasha la ora actuală?

— Bine. Continuăm lupta.

— Într-adevăr? în ce fel?

— Îl ajutăm pe vechiul nostru aliat — Cel Negru, Domnul Nirriti — în campania împotriva zeilor.

— Bănuiam eu. Ăsta-i motivul pentru care te-am contactat.

— Vrei să vii de partea lui?

— M-am gândit cu grijă şi, împotriva obiecţiilor camarazilor mei, vreau să vin de partea lui — cu condiţia să facă o înţelegere cu noi. Vreau să-i transmiţi mesajul meu.

— Care-i mesajul, Siddhartha?

— Mesajul e că lokapalas — aceştia fiind Yama, Krishna, Ku-bera şi eu însumi — vom lupta de partea lui împotriva zeilor, aducându-ne toţi susţinătorii, puterile şi maşinăriile, pe care să le folosim contra lor, dacă este de acord să nu pornească război împotriva adepţilor budismului sau hinduismului care există în lume, pentru a-i converti la convingerile lui… Şi, de asemenea, să nu caute să suprime acceleraţionismul, cum au făcut zeii, dacă ieşim victorioşi. Uită-te la flăcările lui când rosteşte răspunsul şi spune-mi dacă grăieşte adevărul.

— Crezi că va fi de acord cu asta, Sam?

— Cred. Ştie că va câştiga adepţi, o dată ce zeii nu vor mai fi pentru a impune hinduismul ca acum. Poate vedea asta din ceea ce am reuşit eu cu budismul, în ciuda opoziţiei lor. Simte el că asta este singura cale corectă şi că e menită să câştige în competiţie. Cred că, pe motivul ăsta, va fi de acord cu competiţia corectă. Du-i mesajul şi adu-mi răspunsul lui. E-n regulă?

Taraka şovăi. Faţa şi mâna stângă i se transformară în fum.

— Sam…

— Ce-i?

— Care este calea cea dreaptă?

— Ăăă… Pe mine mă întrebi astal De unde să ştiu eu?

— Muritorii te numesc Buddha.

— Asta-i numai din cauză că sunt chinuiţi de limbaj şi de ignoranţă.

— Nu. Am privit la flăcările tale şi te-am numit Domnul Luminii. I-ai legat după cum ne-ai legat şi pe noi, i-ai eliberat după cum ne-ai eliberat şi pe noi. A ta a fost puterea de a le da o credinţă. Eşti ceea ce pretinzi a fi.

— Am minţit. Eu însumi nu am crezut niciodată în asta şi nici acum nu cred. Aş fi putut alege pur şi simplu o altă cale — religia lui Nirriti, să zicem — numai că o crucificare doare. Aş fi putut-o alege pe cea numită islam, numai că ştiu prea bine cum se amestecă el cu hinduismul. Alegerea mea s-a bazat pe calcul, nu pe inspiraţie, şi sunt un nimic.

— Eşti Domnul Luminii.

— Du-te acum şi transmite-mi mesajul. Putem discuta religie în altă zi.

— Lokapalas, zici, sunt Yama, Krishna, Kubera şi tu însuţi?

— Da.

— Atunci, trăieşte. Spune-mi, Sam, înainte să plec… L-ai putea înfrânge pe Yama în luptă?

— Nu ştiu. Totuşi, nu cred. Nu cred că poate cineva.

— Dar el te-ar putea înfrânge pe tine?

— Probabil, într-o luptă dreaptă. De câte ori ne-am întâlnit ca duşmani, în trecut, am fost uneori norocos, iar alteori am reuşit să-l păcălesc. M-am duelat cu el recent şi e fără pereche. Este prea priceput în ale distrugerii.

— Înţeleg, zise Taraka, iar mâna dreaptă şi jumătate din piept îi dispărură. Atunci, noapte bună ţie, Siddhartha! îţi iau mesajul cu mine.

— Mulţumesc, noapte bună şi ţie!

Taraka se făcu tot un fum si se destrămă în furtună.

Mult deasupra lumii, răsucindu-se: Taraka.

Furtuna urla în jurul lui, dar el abia dacă îi lua în seamă furia.

Trăsnetele cădeau şi ploaia curgea şi Podul Zeilor nu se mai vedea.

Dar nici unul dintre aceste lucruri nu-l preocupa.

Fiindcă el era Taraka, cea mai mare căpetenie a demonilor rakasha, Domnul Iadului…

Şi fusese creatura cea mai puternică din lume, în afara Legătorului.

Acum Legătorul îi spusese că era Unul-şi-Mai-Mare… Şi că aveau să lupte împreună, ca înainte.

Cât de insolent stătuse el în roşul lui şi în puterea lui! în ziua aceea. Cu mai bine de o jumătate de veac în urmă. În apropiere de Vedra.

A-l distruge pe Yama-Dharma, a înfrânge Moartea — asta ar dovedi supremaţia lui Taraka…

A dovedi supremaţia lui Taraka era mai important decât a-i înfrânge pe zei, care aveau să moară îhtr-o bună zi, oricum, pentru că ei nu erau rakasha.

Aşadar, mesajul către Nirriti, mesajul Legătorului — căruia îi spusese că Nirriti avea să fie de acord — urma să fie rostit numai furtunii, iar Taraka se va uita la flăcările ei şi va şti că adevăr a grăit.

Pentru că furtuna nu minte niciodată… Şi întotdeauna spune: Nu!

Sergentul negru îl aduse în tabără. Fusese plin de strălucire, în armura lui cu ornamentaţii lucitoare şi nu fusese capturat; venise drept la el şi-i spusese că are un mesaj pentru Nirriti. Din acest motiv, sergentul se hotărâse să nu-l ucidă pe dată. Îi luă armele, îl conduse în tabără — acolo, în pădurea de lângă Lanan-da — şi-l lăsă sub pază în timp ce-şi consultă conducătorul.

Nirriti şi Olvegg stăteau în cortul cel negru. Înaintea lor era desfăşurată o hartă a Lanandei.

Când îi îngăduiră să aducă prizonierul în cort, Nirriti îl privi şi-i făcu semn sergentului să iasă.

— Cine eşti? întrebă el.

— Ganesha, din Oraş. Cel care te-a ajutat să fugi din Ceruri. Nirriti păru să se gândească la asta.

— Ei bine, îmi amintesc de prietenul din zilele de demult, zise el. De ce ai venit la mine?

— Pentru că timpul este prielnic. Ai întreprins, în fine, marea cruciadă.

— Da.

— Aş ţine sfat numai cu tine, în legătură cu asta.

— Vorbeşte, aşadar.

— Dar el?

— A vorbi înaintea lui Jan Olvegg este tot una cu a vorbi înaintea mea. Spune ce ai în minte.

— Olvegg?

— Da.!

— Aşa, care va să zică. Am venit să-ţi spun că zeii din Oraş sunt slabi. Prea slabi, simt eu, pentru a te înfrânge.

— Simţisem şi eu asta.

— Dar nu sunt atât de slabi pentru a nu fi în stare să-ţi pricinuiască pierderi imense, când se vor pune în mişcare. Asta ar putea atârna în balanţă, dacă-şi adună toate forţele la momentul potrivit.

— Am venit la luptă ştiind şi eu aşa ceva.

— Preferabil ar fi ca victoria să te coste mai puţin. Ştii că sunt un simpatizant al creştinilor.

— La ce te gândeşti?

— M-aş oferi să conduc nişte lupte de gherilă numai pentru a-ţi spune că Lananda este a ta. Nu o vor apăra. Dacă ai să continui să înaintezi cum ai făcut până acum — fără să-ţi consolidezi cuceririle — şi dacă te duci asupra Khaipurului, Brahma nu-l va apăra nici pe el. Dar când ai să ajungi la Kilbar, cu forţele slăbite în urma bătăliilor pentru primele trei oraşe şi de pe urma acestor hărţuieli ale noastre pe parcursul drumului, Brahma va lovi cu întreaga putere a Cerurilor, astfel că s-ar putea să cobori pentru a te apăra sub zidurile Kilbarului. Toate puterile Oraşului Celest sunt pregătite. Te aşteaptă să încerci porţile celui de-al patrulea oraş de pe râu.

— Înţeleg. Asta-i bine de ştiut. Înseamnă că se tem de ce sunt în stare.

— Desigur. Ai să înaintezi tocmai până la Kilbar?

— Da. Şi am să înving şi la Kilbar. Am să trimit după cea mai puternică armă a mea, înainte să atacăm oraşul. Puterile pe care le-am păstrat pentru a le folosi împotriva Oraşului Celest însuşi vor fi dezlănţuite asupra duşmanilor mei când au să vină în apărarea osânditului Kilbar.

— Şi ei vor aduce arme puternice.

— Atunci, când ne vom întâlni, rezultatul nu va sta, cu adevărat, nici în mâinile lor, nici într-ale mele.

— Există o cale pentru a înclina balanţa şi mai mult, Renfrew.

— Oh? Ce mai ai în minte?

— Mulţi semizei sunt nemulţumiţi de situaţia care domneşte în Oraş. Voiseră o campanie prelungită împotriva acceleraţionismului şi împotriva adepţilor lui Tathagatha. Au fost dezamăgiţi când, după Keenset, nu a urmat aşa ceva. De asemenea, Domnul Indra a fost chemat din continentul estic, unde purta războiul împotriva vrăjitoarelor. Indra ar putea fi făcut să aprecieze sentimentele semizeilor — iar adepţii lui vor veni încinşi de pe un alt câmp de bătălie.

Ganesha îşi aranjă mantaua.

— Continuă, zise Nirriti.

— Când ajung la Kilbar, spuse Ganesha, s-ar putea să nu lupte pentru apărarea lui.

— Înţeleg. Cu ce te vei alege tu din toate astea, Ganesha?

— Cu satisfacţia.

— Nimic altceva?

— Aş vrea să-ţi aminteşti ziua în care am făcut această vizită.

— Aşa să fie! Nu am să uit şi te voi răsplăti după aceea… Gardă!

Pânza de la intrarea cortului se dădu la o parte şi cel care-l adusese pe Ganesha păşi înăuntru.

— Escortează-l pe omul acesta oriunde mai vrea să ajungă şi dă-i drumul să plece nevătămat, ordonă Nirriti.

— Ai să te încrezi în el? întrebă Olvegg după plecarea lui Ganesha.

— Da, spuse Nirriti, dar am să-i dau argintii după aceea.

Cei patru lokapalas ţineau sfat în camera lui Sam din Palatul Karmei, din Khaipur. Mai erau de faţă şi Ratri împreună cu Tak.

— Taraka spune că Nirriti nu este de acord cu condiţiile noastre, zise Sam.

— Bun, spuse Yama. Mă temeam că o să accepte.

— Iar dimineaţă atacă Lananda. Taraka crede că vor lua oraşul. Va fi ceva mai dificil decât a fost cu Mahartha, dar el este sigur că vor ieşi învingători. Şi eu la fel.

— Şi eu.

— Şi eu.

— După care va veni spre acest oraş, Khaipur. Apoi Kilbar, apoi Hamsa, apoi Gayatri. Undeva în lungul acestui traseu, el ştie că zeii au să pornească împotrivă-i.

— Desigur.

— Deci noi suntem la mijloc şi nu avem prea multe variante de ales. Nici măcar nu putem face o înţelegere cu Nirriti. Credeţi că putem face una cu Cerurile?

— Nu! spuse Yama izbind cu pumnul în masă. Tu de care parte eşti, Sam?

— A acceleraţiei, răspunse el. Dacă se poate asigura prin negocieri şi nu prin vărsare inutilă de sânge, atunci cu atât mai bine.

— Eu mai degrabă aş face un târg cu Nirriti, decât cu Cerurile!

— Hai să votăm, la fel cum am procedat şi înainte de a lua contact cu Nirriti.

— Şi nu ai nevoie decât de un vot pentru a câştiga.

— Astea mi-au fost condiţiile când am intrat în rândul lokapalasilor. Mi-aţi cerut să vă conduc, aşa că şi eu cer puterea de a decide în caz de balotaj. Daţi-mi voie să vă explic raţionamentul meu înainte de a vorbi despre vot.

— Prea bine… Spune!

— Cerurile, în ultima vreme, au adoptat o atitudine mai liberală în privinţa acceleraţionismului, după câte înţeleg eu. Nu a fost nici o schimbare oficială de poziţie, dar nici nu s-a mai făcut nimic împotriva acceleraţionismului — probabil din cauza bătăii pe care au luat-o la Keenset. Nu am dreptate?

— Perfectă dreptate, zise Kubera.

— Este posibil să se fi dumirit că a porni asemenea acţiuni de fiecare dată când Ştiinţa îşi iţeşte capul hidos este prea costisitor. Erau oameni care luptau împotriva lor în bătălii. Împotriva Cerurilor. Iar oamenii, ca şi noi înşine, au familii, au legături care-i fac să fie slabi — şi sunt obligaţi să păstreze un dosar karmic fără pată, dacă vor renaştere. Şi cu toate astea, luptau. Aşadar, Cerurile au trecut la o mai mare îngăduinţă în ultimii ani. De vreme ce aceasta este situaţia de fapt, nu au nimic de pierdut încuviinţând acceleraţionismul. În fond, l-ar putea întoarce în favoarea lor, ca pe un blând gest de îndurare divină. Cred că ei ar fi înclinaţi să facă şi concesiile pe care nu le-a făcut Nirriti…

— Eu vreau să văd Cerurile căzând, zise Yama.

— Desigur. Şi eu. Dar gândeşte-te bine. Numai cu ceea ce

le-ai dat oamenilor în ultima jumătate de veac, pot Cerurile să mai ţină multă vreme lumea în mână? Cerurile au căzut în ziua aia, la Keenset. Încă o generaţie, poate două, şi puterea lor asupra muritorilor s-a dus. În bătălia asta cu Nirriti au să fie iarăşi afectaţi, chiar dacă victorioşi. Mai dă-le câţiva ani de glorie decadentă. Devin tot mai neputincioşi, cu fiecare anotimp. Şi-au atins culmea. Declinul le-a început.

Yama îşi aprinse o ţigară.

— Nu-i aşa că vrei să-l omoare cineva pe Brahma în locul tău? întrebă Sam.

Yama rămase tăcut, trase din ţigară, suflă fumul. Apoi:

— Poate. Poate că asta vreau. Nu ştiu. Nu-mi place să mă gândesc la asta. Probabil că este adevărat, totuşi.

— Vrei să te asigur că Brahma va muri?

— Nu! Dacă încerci asta, te ucid!

— Simţi că nu ştii cu adevărat dacă vrei ca Brahma să moară sau nu. Poate pentru că urăşti şi iubeşti în acelaşi timp. Ai fost bătrân înainte de a fi fost tânăr, Yama, iar ea a fost singurul lucru la care ai ţinut vreodată. Am dreptate?

— Da.

— Atunci, nu am nici un răspuns pentru tine, pentru problema ta, dar trebuie să priveşti ceva mai detaşat chestiunea noastră.

— Foarte bine, Siddhartha. Votez să-l oprim pe Nirriti aici, la Khaipur, dacă Cerurile ne vor sprijini.

— Are cineva vreo obiecţie? Nimeni nu spuse nimic.

— Atunci, haideţi până la templu, să facem o comandă la compartimentul de comunicaţii.

Yama îşi stinse ţigara.

— Dar nu am să vorbesc eu cu Brahma, zise el.

— Am să port eu discuţia.

Ili, cea de-a cincea notă a harpei, sună în Grădina Lotusului Purpuriu. Când Brahma activă ecranul din pavilionul lui, văzu un bărbat care purta turbanul albastru-verzui al celor din Urath.

— Unde este preotul? întrebă Brahma.

— E prins pe-afară cu treburi. Îl pot târî încoace, dacă ai chef să auzi niscaiva rugăciuni…

— Cine eşti tu, care porţi turbanul Celor Dintâi şi intri înarmat în templu?

— Am sentimentul straniu că am mai trecut o dată prin asta, zise omul.

— Răspunde-mi la întrebare!

— Vrei ca Nirriti să fie oprit, Doamnă? Sau vrei să-i dai toate oraşele din lungul acestui râu?

— Pui la încercare răbdarea Cerurilor, muritorule! N-ai să părăseşti viu templul.

— Ameninţările tale nu înseamnă nimic pentru cel care este mai mare peste lokapalas, Kali.

— Lokapalas nu mai există şi nu aveau nici un şef.

— Îl ai în faţa ochilor, Durga.

— Yama? Tu eşti?

— Nu, dar este aici, cu mine, ca şi Krishna şi Kubera.

— Agni este mort. Fiecare nou Agni a murit de-atunci…

— Keenset. Ştiu, dulceaţa mea. Eu nu am fost membru al echipei iniţiale. Rild nu m-a ucis. Tigrul-fantomă, care va rămâne anonim, a făcut treabă bună, dar nu destul de bună. Iar acum am trecut iarăşi Podul Zeilor, înapoi. Lokapalas m-au ales drept şeful lor. Vom apăra Khaipurul şi-l vom înfrânge pe Nirriti, dacă Cerurile ne ajută.

— Sam… Nu se poate să fii tu!

— Atunci spune-mi Kalkin, sau Siddhartha, sau Tathagatha, sau Mahasamatman, sau Legătorul, sau Buddha, sau Maitreya. Sam sunt, totuşi. Am venit să mă închin ţie şi să facem un târg.

— Anume?

— Oamenii au putut trăi cu Cerurile, dar Nirriti este altceva. Yama şi Kubera au adus arme în oraş. Îl putem fortifica şi pune la punct o bună apărare. Dacă Cerurile îşi alătură puterile, Nirriti îşi va afla înfrângerea la Khaipur. Vom face asta dacă Cerurile acceptă acceleraţionismul şi libertatea religioasă, şi pun capăt domniei Maeştrilor Karmei.

— Asta nu-i mare lucru, Sam…

— Primele două nu trebuie decât să fie acceptate ca existând şi ca având dreptul să meargă mai departe. Cea de-a treia se va petrece şi dacă vreţi voi, şi dacă nu — prin urmare, îţi dau ocazia de a fi mărinimoasă în privinţa asta.

— Va trebui să mă gândesc…

— Ai un minut. Te aştept. Dacă răspunsul este totuşi nu, noi ne retragem şi-l lăsăm pe Renfrew să ia oraşul, să pângărească templul. După ce va mai lua încă şi altele, va trebui să-l înfrunţi. Noi nu vom mai fi atunci prin preajmă. Vom aştepta până ce se sfârşeşte totul. Dacă vei mai fi în scenă, nici măcar n-ai să mai poţi negocia termeni aşa de buni ca ăştia pe care ţi i-am propus acum. Dacă nu, cred că noi vom reuşi să-l înfrângem cumva pe Cel Negru şi ce-o mai rămâne din zombii lui. În orice caz, noi obţinem ce vrem. Pentru tine, însă, e mai simplu să accepţi propunerea mea.

— E-n regulă! Am să mobilizez imediat toate forţele. Vom lupta cot la cot în această ultimă bătălie, Kalkin. Nirriti va pieri la Khaipur! Ţine pe careva acolo, în sala de comunicaţii, să rămânem în legătură.

— Am să-mi fixez aici statul major.

— Acum, dezleagă preotul şi adu-mi-l aici. Are de primit nişte ordine divine şi, în scurt timp, o vizită divină.

— Bine, Brahma.

— Sam, aşteaptă! După bătălie, dacă ne vom mai afla în viaţă, aş vrea să discut cu tine… Cu privire la închinăciunea reciprocă.

— Vrei să te faci budistă?

— Nu. Iarăşi femeie…

— Există un loc şi un timp pentru toate lucrurile, deci şi pentru ăsta.

— Când şi unde va sosi ceasul, am să fiu acolo.

— Ti-l aduc pe preot, acum. Rămâi pe fir.

După căderea Lanandei, Nirriti făcu o slujbă printre ruinele acelui oraş, rugându-se pentru victoria asupra celorlalte. Sergenţii lui întunecaţi bătură uşor în tobe, iar zombii căzură în genunchi. Nirriti se rugă până când transpiraţia îi acoperi faţa ca o mască de sticlă şi lumină şi începu să i se prelingă înăuntrul platoşei-prote-ză, care-i dădea tăria mai multora la un loc. Atunci îşi ridică faţa către ceruri, se uită la Podul Zeilor şi spuse „Amin”.

Apoi se întoarse şi se îndreptă spre Khaipur. În spatele lui, oştirea se ridică în picioare.

Când Nirriti sosi la Khaipur, zeii îl aşteptau.

Aşteptau şi trupele din Kilbar, alături de cele din Khaipur.

Şi semizeii si eroii si nobilii aşteptau.

Şi înalţii brahmani şi mulţi dintre adepţii lui Mahasamatman aşteptau. Aceştia din urmă, veniţi în numele Esteticii Divine.

Nirriti se uită la câmpul minat ce conducea la zidurile cetăţii şi-i văzu pe cei patru călăreţi, care erau lokapalas, aşteptând lângă porţi, cu flamurile Cerurilor fluturând în vânt, alături.

Îşi coborî viziera şi se întoarse spre Olvegg.

— Ai avut dreptate. Mă întreb dacă Ganesha aşteaptă înăuntru.

— Vom afla destul de curând.

Nirriti continuă să înainteze.

Fu ziua în care Domnul Luminii stăpâni câmpul. Zombii lui Nirriti nu intrară nicicând în Khaipur. Ganesha se prăbuşi sub sabia lui Olvegg, pe când încerca să-l înjunghie pe la spate pe Brahma, care se apropiase de Nirriti pe o înălţime de pământ. Atunci căzu Olvegg, ţinându-se de burtă, şi începu să se târască spre o stâncă.

Brahma şi Cel Negru rămaseră atunci faţă în faţă, pedeştri, iar capul lui Ganesha se rostogoli într-un şanţ.

— Acela mi-a spus Kilbar, zise Nirriti.

— Acela îl vroia pe Kilbar, interveni Brahma, şi a încercat să-l facă pe Kilbar. Acum ştiu de ce.

Se repeziră unul asupra altuia şi platoşa lui Nirriti îl apără cu tăria mai multora la un loc.

Yama dădu pinteni calului spre înălţimi şi fu învăluit într-un vârtej de praf şi nisip. Îşi ridică mantia în faţa ochilor şi în jurul lui izbucni un râs.

— Unde ţi-e acum privirea-de-moarte, Yama-Dharma?

— Rakasha! mârâi el.

— Da, eu sunt, Taraka.

Şi Yama fu imediat udat leoarcă de apă multă; iar calul se cabra şi căzu pe spate.

Era în picioare, cu sabia în mână, când vârtejul de văpaie se întrupa sub formă de om.

— Te-am spălat de ceea-ce-izgoneşte, zeu al morţii. Acum te vei pogorî în nimicnicie, sub mâna mea!

Yama se repezi cu sabia înainte.

Îşi despică adversarul de la umăr până la coapsă, dar nici o picătură de sânge nu curse şi nici un semn al trecerii sabiei sale nu se vădi.

— Nu mă poţi secera ca pe un om, o, Moarte! Dar iată ce-ţi pot face eu ţie!

Taraka se aruncă asupra lui, prinzându-i braţele pe lângă corp şi răsturnându-l la pământ. Se iscă o jerbă de scântei.

În depărtare, Brahma stătea cu genunchiul pe spinarea lui Nirriti şi-i trăgea capul spre spate, să-i frângă grumazul în tăria platoşei negre. Atunci sări Indra din spinarea slizzardului său şi-şi înălţă Sabia-Trăsnet asupra lui Brahma. Auzi cum i se frânge gâtul lui Nirriti.

— Mantia te protejează! strigă Taraka de la pământ, unde se încleştase în trântă cu Yama; şi atunci privi Moartea în ochi…

Yama simţi că Taraka slăbise îndeajuns pentru a-l putea arunca deoparte.

Sări în picioare şi începu să alerge spre Brahma, fără să se mai oprească pentru a-şi culege sabia de pe jos. Pe înălţime,

Brahma para iar şi iar Trăsnetul, cu sângele ţâşnindu-i din ciotul braţului stâng retezat şi şiroindu-i din rănile de la cap şi de la piept. Nirriti îi ţinea glezna prinsă îhtr-o strânsoare de oţel.

Yama strigă puternic, atacând cu pumnalul.

Indra se dădu înapoi, unde nu-l mai putea ajunge sabia lui Brahma, şi se întoarse să-l înfrunte.

— Un jungher împotriva Trăsnetului, Cel în Roşu? întrebă el.

— Da, icni Yama, lovind cu mâna dreaptă şi trecând pumnalul în stânga, pentru adevărata lovitură.

Vârful pătrunse în braţul lui Indra.

Indra scăpă Trăsnetul şi-l izbi pe Yama în falcă. Yama căzu, dar îi prinse şi-i trase lui Indra picioarele, prăvălindu-l la pământ.

Aspectul îl cuprinse atunci deplin şi, când se uită la Indra, acesta păru să se ofilească sub privirea lui. Taraka îi sări în spinare exact în momentul în care Indra muri. Yama încercă să se elibereze, dar simţea ca şi cum un munte i s-ar fi aşezat pe umeri. Brahma, care zăcea alături de Nirriti, îşi smulse centura, ce fusese înmuiată în izgonitor de demoni. Cu mâna dreaptă o azvârli peste spaţiul care-i separa, astfel încât ea ajunse alături de Yama.

Taraka se retrase, iar Yama îşi întoarse privirea asupra lui. Trăsnetul săltă atunci de unde căzuse la pământ şi se repezi spre pieptul lui Yama.

Yama prinse cu ambele mâini lama, ajunsă cu vârful la câteva degete de inima lui. Începu să înainteze, iar sângele îi picura din palme şi cădea pe pământ.

Vârful îl atinse pe Yama.

Yama se trase într-o parte, răsucindu-se, iar sabia îl spintecă în trecere, de la osul pieptului până la umăr.

Atunci ochii i se făcură ca două suliţe şi rakasha îşi pierdu forma umană, devenind un fum. Lui Brahma îi căzu capul în piept.

Taraka dădu un ţipăt când Siddhartha veni în galop spre el, călărind pe un cal alb, cu aerul trosnind şi mirosind a ozon în juru-i.

— Nu, Legătorale! Tine-ţi în frâu puterea! Moartea mea aparţine lui Yama…

— Oh, demon nebun! spuse Sam. N-ar fi trebuit să fiu…

Dar Taraka nu mai era.

Yama căzu în genunchi alături de Brahma şi-i legă un garou peste ce-i mai rămăsese din braţul stâng.

— Kali! spuse el. Nu muri! Vorbeşte-mi, Kali!

Brahma gâfâi şi ochii i se zbătură încercând să se deschidă, apoi i se închiseră iar.

— Prea târziu, murmură Nirriti şi-şi întoarse capul spre Yama. Sau poate că la timp. Eşti Azrael, nu-i aşa? îngerul Morţii…

Yama îl lovi şi sângele de pe mână îl mânji pe Nirriti pe faţă.

— „Fericiţi sunt cei sărmani în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor”{Evanghelia după Matei, 5:3}, spuse Nirriti. „Fericiţi sunt cei ce bocesc, pentru că ei vor fi mângâiaţi. Fericiţi sunt cei supuşi, pentru că ei vor moşteni pământul.”{Evanghelia după Matei, 5:4,5}

Yama îl plesni iar.

— „Fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate, pentru că ei vor fi săturaţi. Fericiţi sunt cei îndurători, pentru că ei vor avea parte de îndurare. Fericiţi sunt cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu…”

— „Şi fericiţi sunt cei împăciuitori”, zise Yama, „pentru că ei vor fi numiţi copii ai lui Dumnezeu”{Evanghelia după Matei, 5:9}. Tu cum te potriveşti în tablou, Cel Negru? Tu copilul cui eşti, de te-ai comportat aşa cum te-ai comportat?

Nirriti zâmbi şi zise:

— „Binecuvântaţi sunt cei prigoniţi din pricina dreptăţii lor, pentru că a lor este împărăţia cerurilor.”{Evanghelia după Matei, 5:10}

— Eşti nebun, spuse Yama, şi de asta nu am să-ţi iau viaţa. Stinge-te singur, când eşti gata, ceea ce se va întâmpla curând.

După care, îl ridică pe Brahma în braţe şi plecă înapoi, spre oraş.

— „Fericiţi sunteţi, când oamenii au să vă ocărască”, zise Nirriti, „şi au să vă prigonească şi au să spună tot felul de lucruri rele şi neadevărate despre voi, din pricina mea…”{Evanghelia după Matei, 5:11}

— Apă? întrebă Sam deşurubând capacul bidonului şi ridicându-i capul lui Nirriti.

Nirriti îl privi, îşi linse buzele, dădu uşor din cap. Sam îi picură apă în gură.

— Cine eşti? întrebă Nirriti.

— Sam.

— Tu? Tu te-ai ridicat iar?

— N-are importanţă, zise Sam. N-a fost prea greu.

Ochii Celui Negru se umplură de lacrimi.

— Înseamnă că tu ai să câştigi, totuşi, icni el. Nu înţeleg de ce a îngăduit-o El…

— Asta este doar o lume, Renfrew. Cine ştie ce se întâmplă în altă parte? Şi, oricum, nu era chiar lupta pe care am vrut s-o câştig. Îmi pare rău pentru tine şi-mi pare rău pentru toate. Sunt de acord cu tot ce i-ai spus lui Yama, şi asemenea sunt adepţii celui pe care ei îl numesc Buddha. Nu-mi mai amintesc dacă eu, într-adevăr, am fost acela sau dacă a fost un altul. Dar acum m-am depărtat de el. Mă voi întoarce iar să fiu om şi-i voi lăsa pe oameni să-l păstreze pe Buddha în inimile lor aşa cum este. Oricare i-ar fi sursa, mesajul era curat, crede-mă. Asta este singurul motiv pentru care a prins rădăcini şi a rodit.

Renfrew mai înghiţi un strop de apă.

— „Astfel, pomii buni aduc roade bune…”{Evanghelia după Matei, 7:17} spuse el. O voinţă mai mare decât a mea a hotărât ca eu să mor în braţele lui Buddha, a hotărât pentru această lume Calea asta… Dă-mi binecuvântarea ta, o, Gautama. Mor acum…

Sam îşi lăsă capul în jos.

— „Vântul suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte. Cutreieră necontenit şi adierea i se întoarce iar, potrivit legilor ei. Râurile se scurg toate în mare şi, totuşi, marea nu se umple. În locul de unde izvorăsc, acolo se întorc râurile iarăşi… Lucrul care a fost, acela va mai fi, şi ceea ce se face, aceea se va mai face… Nu este nici o amintire a lucrurilor de dinainte, după cum nu va fi vreo amintire nici a lucrurilor ce stau să vină pentru cele ce vor veni după aceea…”{Eclesiastul 1:6,7,9,11}

Apoi îl acoperi pe Cel Negru cu mantia lui cea albă, pentru că acela murise.

Jan Olvegg se născu într-o iesle din oraş. Sam trimise după Kubera şi după Narada, să vină să-l întâlnească la Sala Karmei, pentru că se părea că Olvegg nu avea să rămână mult în viaţă în actualul lui trup.

Când pătrunseră în sală, Kubera se împiedică de un cadavru ce zăcea sub arcada intrării.

— Cine?… întrebă el.

— Un Maestru.

Alţi trei purtători ai roţii galbene zăceau pe coridorul ce ducea la camerele de transfer. Toţi purtau arme.

Găsiră încă unul lângă instalaţii. Împunsătura unei săbii îl nimerise exact în centrul cercului galben şi arăta precum o ţintă intens folosită. Gura îi era deschisă pentru ţipătul pe care nu-l mai slobozise niciodată.

— Să fi făcut asta oamenii din oraş? întrebă Narada. Maeştrii deveniseră din ce în ce mai nepopulari în ultimii ani. Poate că s-au folosit de nebunia bătăliei…

— Nu, zise Kubera, ridicând pânza pătată ce acoperea trupul de pe masa de operaţie, uitându-se la el şi lăsând-o iar să cadă. Nu, nu oamenii din oraş au fost.

— Atunci, cine?

Aruncă o privire înapoi către masă.

— Brahma, zise el.

— Oh!

— Careva i-a spus, probabil, lui Yama că nu poate folosi maşinăria pentru a încerca un transfer.

— Atunci, unde-i Yama?

— N-am idee. Dar mai bine am lucra repede, dacă vrem s-o scoatem la cap cu Olvegg.

— Da. Haide!

Tânărul cel înalt pătrunse cu paşi mari în Palatul Karmei şi întrebă de Domnul Kubera. Purta o suliţă lungă, strălucitoare, pe umăr şi nu încetă să umble de colo-colo, cât timp aşteptă.

Kubera intră în cameră, aruncă o privire la suliţă, la tânăr şi spuse doar un cuvânt.

— Da, sunt Tak, răspunse suliţaşul. Altă suliţă, alt Tak. Nu mai era nici o nevoie să rămân maimuţă, prin urmare n-am mai rămas. Vremea plecării este aproape, aşa că am venit să-mi iau rămas bun… De la tine şi de la Ratri…

— Unde te duci, Tak?

— Aş vrea să văd restul lumii, Kubera, înainte să reuşeşti tu să mecanizezi toată vraja din ea.

— Ziua aceea nu este deloc aproape, Tak. Lasă-mă să te conving să mai stai o vreme…

— Nu, Kubera. Mulţumesc, dar căpitanul Olvegg este nerăbdător s-o ia din loc. El şi cu mine plecăm împreună.

— Încotro o s-o luaţi?

— Răsărit, apus… Cine ştie? Spre acea parte de lume care ne va face cu mâna. Spune-mi, Kubera, cine stăpâneşte acum carul tunetului?

— Iniţial, i-a aparţinut lui Shiva, desigur. Dar acum nu mai există nici un Shiva. Brahma l-a folosit mult timp…

— Dar acum nu mai există nici un Brahma. Cerurile sunt pentru prima oară fără nici unul dintre ei — de când domneşte Vishnu Conservatorul. Aşa că…

— Yama l-a construit. Dacă aparţine cuiva, lui îi aparţine…

— Iar lui nu-i foloseşte la nimic, încheie Tak. Aşa că mă gândesc să-l împrumutăm noi, Olvegg şi cu mine, pentru călătoria noastră.

— Cum adică lui nu-i foloseşte la nimic? Nimeni nu l-a văzut în astea trei zile, după bătălie…

— Salut, Ratri, zise Tak.

Zeiţa nopţii intră în încăpere.

— „Păzeşte-ne de lupoaică şi de lup, şi ocroteşte-ne de hoţ, o, Noapte, şi fii aşa de bună şi treci.”

Se înclină, iar ea îl atinse pe creştet.

Apoi el o privi în faţă şi, pentru un splendid moment, zeiţa umplu spaţiul, până în adâncuri şi până în înalturi. Strălucirea ei izgoni întunericul…

— Trebuie să plec, zise el. Mulţumesc, vă mulţumesc pentru binecuvântările voastre.

Se întoarse repede şi porni spre uşă.

— Aşteaptă! zise Kubera. Ai vorbit despre Yama. Unde se află?

— Caută-l la Hanul Găina-de-Foc-cu-Trei-Capete, spuse Tak peste umăr, dacă trebuie într-adevăr să-l cauţi. Poate-ar fi mai bine să aştepţi până te caută el pe tine, totuşi.

După care, Tak plecă.

Când Sam se apropie de Palatul Karmei, îl văzu pe Tak grăbind în jos pe trepte.

— Tak, o bună dimineaţă ţie! strigă el, dar Tak nu-i răspunse până când fu aproape să se ciocnească de el.

Se opri brusc şi-şi acoperi ochii, parcă ferindu-i de lumina soarelui.

— Doamne! Bună dimineaţa!

— Încotro te grăbeşti, Tak? Tocmai ţi-ai încercat noul trup şi ai ieşit să-ţi iei masa de dimineaţă?

Tak râse mânzeşte.

— Cam aşa ceva, Doamne Siddhartha. Am o întâlnire cu aventura.

— Aşa am auzit şi eu. Am vorbit cu Olvegg aseară… Drum bun, în călătoria voastră!

— Vroiam să-ţi spun că ştiam că ai să câştigi. Ştiam că ai să găseşti răspunsul.

— Nu a fost răspunsul, dar un răspuns a fost şi n-a însemnat mare lucru, Tak. A fost numai o bătălie mică. O puteau face foarte bine şi fără mine.

— Mă refer, zise Tak, la tot. Ai fost prezent în tot ce-a condus la asta. A trebuit să fii aici.

— Cred că am fost… Da, cred într-adevăr că am fost… Ceva reuşeşte întotdeauna să mă atragă lângă copacul asupra căruia urmează să se abată fulgerul.

— Soarta, Doamne.

— Mai degrabă o întâmplătoare conştiinţă socială şi comiterea unei greşeli corecte, mă tem.

— Ce vei face acum, Doamne?

— Nu ştiu, Tak. Încă nu m-am hotărât.

— Vii cu Olvegg şi cu mine? Să colinzi cu noi prin lume? Să guşti aventura împreună cu noi?

— Mulţumesc, nu. Sunt obosit. Poate cer vechea ta slujbă şi devin Sam al Arhivelor.

Tak chicoti iar.

— Mă îndoiesc. Să ne vedem cu bine, Doamne. La revedere, acum.

— La revedere… E ceva…

— Ce?

— Nimic. Pentru o clipă, un gest al tău mi-a amintit de cineva cunoscut, cineva de demult. Nu-i nimic. Noroc!

Îl bătu pe umăr şi păşi pe lângă el.

Tak grăbi pasul.

Hangiul îi spuse lui Kubera că, într-adevăr, aveau un oaspete care se potrivea cu descrierea aceea, la etaj, camera din fund, dar poate că nu era bine să fie deranjat.

Kubera urcă la etaj.

Nu răspunse nimeni la bătaia lui, aşa că încercă uşa.

Era încuiată pe dinăuntru, aşa că începu să bată cu pumnul.

În cele din urmă, auzi vocea lui Yama:

— Cine e?

— Kubera.

— Pleacă de-aici, Kubera.

— Nu, deschide! Altfel, aştept la uşă până când ieşi.

— Atunci, stai o clipă.

După o vreme, auzi un drug ridicat şi uşa se crăpă câteva degete.

— Nici un iz de băutură în răsuflarea ta, prin urmare aş zice că-i vorba de vreo fetişcană.

— Nu, spuse Yama privindu-l prin uşă. Ce doreşti?

— Să aflu ce-i în neregulă. Să te ajut, dacă pot.

— Nu poţi, Kubera.

— De unde ştii? Sunt şi eu un artizan — de alt tip, desigur.

Yama păru să se gândească la asta, apoi deschise larg uşa şi se dădu într-o parte.

— Intră, zise el.

Fata stătea pe duşumea, cu un morman de diferite obiecte înainte-i. Abia dacă era mai măricică decât un copil şi strângea la piept un căţeluş alb, pătat cu maro. Se uită la Kubera cu ochi măriţi, speriaţi, până când el făcu un semn cu mâna şi ea începu să zâmbească.

— Kubera, zise Yama.

— Ku-bra, zise fata.

— Este sora mea, spuse Yama. O cheamă Murga.

— Nu ştiam că ai o soră.

— Este retardată. A suferit un accident cerebral…

— Congenital, sau e efectul transferului? întrebă Kubera.

— Efectul transferului.

— Înţeleg.

— Este sora mea, repetă Yama. Murga.

— Da, zise Kubera.

Yama căzu în genunchi alături de ea şi luă de jos un cub.

— Cub, zise el.

— Cub, zise fata.

Ridică un băţ.

— Băţ, zise el.

— Băţ, zise fata.

Culese o minge şi i-o ţinu dinainte.

— Minge, zise el.

— Minge, zise fata.

Luă cubul şi i-l arătă iar.

— Minge, repetă ea.

Yama îl lăsă să cadă.

— Ajută-mă, Kubera, zise el.

— Am s-o fac, Yama. Dacă există o cale, o vom găsi.

Se aşeză pe jos alături de el şi-şi ridică mâinile.

Băţul apăru cu subţirime şi mingea cu rotunjime şi cubul cu pătrăţime şi fata izbucni în râs. Până şi căţelul păru a studia obiectele.

— Lokapalas nu se dau bătuţi niciodată, zise Kubera, iar fata luă de jos cubul şi-l privi îndelung, înainte de a-l numi.

Acum se ştie că, de la Khaipur, Domnul Varuna s-a întors în Oraşul Celest. Sistemul de promovare în ierarhiile Cerurilor cam atunci începu să se prăbuşească. Domnii Karmei fură înlocuiţi cu Veghetorii Transferurilor, iar funcţia lor fu despărţită de temple. Fu redescoperită bicicleta. Fură înălţate şapte altare budiste. Palatul lui Nirriti fu transformat într-o galerie de artă şi în Pavilionul Kama. Festivalul din Alundil continuă să fie ţinut an de an, iar dansatorii lui erau fără pereche. Dumbrava vineţie încă mai exista, îngrijită de credincioşi.

Kubera rămase cu Ratri în Khaipur. Tak plecă împreună cu Olvegg, în carul tunetului, spre o destinaţie necunoscută. In Ceruri domnea Vishnu.

Cei care se rugau celor şapte Rishi le mulţumiră acestora pentru bicicletă şi pentru oportunul avatar al lui Buddha, pe care-l numiră Maitreya — nume care înseamnă Domnul Luminii — fie pentru că putea provoca fulgere, fie pentru că se abţinea de la a face aşa ceva. Alţii continuară să-l numească Mahasamatman şi ziceau că era zeu. El preferă, totuşi, să renunţe la Maha- şi la -atman, şi-şi spuse în continuare Sam. Nu pretinsese niciodată că ar fi zeu. Date fiind împrejurările, n-ar fi fost de vreun folos nici admiterea uneia, nici a celeilalte. De asemenea, nu rămase cu ai lui timp suficient pentru a face teologie. Există câteva relatări contradictorii în legătură cu zilele plecării sale.

Singurul lucru comun tuturor acestor legende este că o mare pasăre roşie, cu coada de trei ori mai lungă decât trupul, veni la el într-o zi pe amurgit, pe când se plimba călare pe malul râului.

Părăsi Khaipurul a doua zi, înainte de apariţia zorilor, şi nimeni nu-l mai văzu de atunci.

Acum, unii spun că apariţia păsării a coincis cu plecarea lui, dar că nu a avut nici o legătură cu ea. A plecat pentru a afla pacea anonimatului unei robe galbene ca şofranul, fiindcă-şi împlinise misiunea pentru care se întorsese, spun ei, şi pentru că era deja ostenit de zgomotul şi faima victoriei lui. Pesemne că pasărea i-a amintit cât de repede trece o asemenea strălucire. Sau poate că nu, dacă el luase deja hotărârea.

Alţii spun că nu a îmbrăcat iarăşi roba şi că pasărea era un mesager al Puterilor-de-Dincolo-de-Viaţă, care-l chemau înapoi la pacea Nirvanei, pentru a cunoaşte pe totdeauna Marele Repaus, fericirea nesfârşită, şi pentru a asculta cântecele pe care le îngână stelele pe ţărmurile mării celei mari. Spun că a traversat Podul Zeilor. Spun că nu se va mai întoarce nicicând.

Alţii spun că şi-a luat o nouă identitate şi că încă umblă printre oameni, pentru a-i păzi şi călăuzi în zilele de luptă, pentru a preveni exploatarea celor de jos de către cei care ajung la putere.

Şi mai sunt şi alţii, care spun că pasărea a fost un mesager; nu al lumii care va să vină, ci al acesteia, şi că mesajul pe care-l purta nu era pentru el, ci pentru mânuitorul Trăsnetului, Domnul Indra, cel care privise Moartea în ochi. O asemenea pasăre precum cea roşie nu mai fusese văzută niciodată înainte, deşi neamul lor este acum ştiut că există pe continentul răsăritean, acolo unde Indra purtase bătălii împotriva vrăjitoarelor. Dacă pasărea purta ceva asemănător inteligenţei în capul său de culoarea flăcărilor, ar fi putut duce mesajul vreunei trebuinţe din acel ţinut îndepărtat. Se cuvine să fie amintit că Doamna Parvati (care-i fusese lui Sam fie soţie, fie mamă, fie soră, fie fiică, sau poate toate la un loc) fugise spre acele meleaguri — în vremea când tigri-fantomă priviseră asupra Oraşului —, pentru a sălăşlui acolo cu vrăjitoarele, pe care şi le socotea neamuri. Dacă pasărea a purtat un asemenea mesaj, povestitorii acestei poveşti nu se îndoiesc defel că Sam a plecat îndată spre continentul răsăritean, pentru a o izbăvi pe Doamnă de orice pericol va fi existat.

Acestea sunt cele patru versiuni ale povestirii cu Sam şi Pasărea cea Roşie care îi vesti plecarea, aşa cum sunt ele diferit păstrate de către moralişti, mistici, reformatori sociali şi romantici. Fiecare poate, îndrăznesc a spune, să aleagă versiunea care îi este mai pe plac. Va trebui, oricum, să-şi aducă aminte că asemenea păsări nu se găsesc nicidecum pe continentul apusean, dar par a fi destul de multe în răsărit.

Cam după o jumătate de an, Yama-Dharma părăsi Khaipurul. Nu se ştie nimic special despre zilele plecării zeului morţii, despre care cei mai mulţi oameni ar vrea informaţii pe larg. A lăsat-o pe sora lui, Murga, în grija lui Ratri şi a lui Kubera, iar ea crescu şi se transformă într-o femeie răpitor de frumoasă. Se poate să fi călătorit spre răsărit, poate chiar să fi trecut marea. Pentru că există o legendă altundeva, despre cum s-a dus Cel în Roşu împotriva puterilor celor Şapte Stăpâni din Komlat, ţinutul vrăjitoarelor. In privinţa aceasta, noi nu putem fi siguri — nu mai mult decât putem fi în privinţa adevăratului sfârşit al Domnului Luminii.

Dar priviţi în jurul vostru…

Moartea şi Lumina se află pretutindeni, întotdeauna, şi ele încep, sfârşesc, se luptă, asistă în şi la Visul Nenumit care este lumea, arzând cuvinte în Samsara{Lumea, ca manifestare, deci ca iluzie (n.tr.).}, poate pentru a crea ceva frumos.

…De vreme ce purtătorii robei galbene ca şofranul încă mai meditează la Calea Luminii, iar fata care se numeşte Murga merge zilnic la templu, pentru a-i oferi celui nevăzut unica ofrandă ce-l poate ajunge acolo unde e. Flori…

— --------------------

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*