Lumea Inelară

CAPITOLUL 1 Louis Wu

În inima zonei în care trepida viaţa de noapte a Beirutului, într-una dintre numeroasele cabine de transfer pentru uz general, dispuse în şir indian, Louis Wu păşi în realitate.

Părul strâns într-o coadă de o jumătate de metru era la fel de alb şi de strălucitor precum zăpada artificială. Pielea, atât pe corp, cât şi pe scalpul epilat era de un galben-crom; ochii aveau un iris auriu, iar roba de culoare albastru-imperial era decorată prin supraimpresiune stereoptică cu un dragon auriu. În momentul apariţiei, zâmbea larg, arătându-şi dinţii standard, perfecţi şi perlaţi. Zâmbea şi făcea cu mâna semne de adio. Dar zâmbetul îi era pe cale de a se şterge, şi chiar îi dispăru după câteva clipe, iar expresia feţei sale aducea acum mai degrabă cu o mască de cauciuc pe punctul de a se topi. În acele momente, Louis Wu îşi arăta cu adevărat vârsta.

Timp de câteva clipe, privi forfota oraşului, călătorii care se materializau în cabinele de transfer venind din locuri necunoscute, trecătorii care-l depăşeau la pas, acum când, o dată cu lăsarea nopţii, trotuarele rulante îşi încetaseră mişcarea. Deodată, ceasurile din turnuri începură să bată orele douăzeci şi trei. Louis Wu îşi îndreptă umerii şi ieşi din cabină în întâmpinarea celorlalţi.

În Resht, acolo unde petrecerea dată de el continua cu toate pânzele sus, ziua sa de naştere trecuse, întrucât se iviseră deja zorii următoarei dimineţi. Aici, în Beirut, era cu o oră mai devreme. Într-un mic restaurant în aer liber, Louis oferi, de câteva ori, de băut la toată lumea, încurajând astfel cântăreţii în arabă şi interplanetară. Părăsi oraşul cu puţin înainte de miezul nopţii, îndreptându-se spre Budapesta.

Oare cei de acasă îşi dăduseră în sfârşit seama că fugise de la propria sa aniversare? Probabil că vor fi presupus că se afla în compania unei femei şi că se va întoarce peste câteva ore. Dar Louis Wu plecase singur, luând-o la sănătoasa înainte de miezul nopţii, urmărit de ziua următoare. Douăzeci şi patru de ore se dovedeau insuficiente pentru cea de-a două suta aniversare a cuiva.

Cei de acasă se puteau descurca şi fără el. Prietenii lui Louis erau capabili să-şi poarte singuri de grijă. În privinţa asta, standardele sale erau inflexibile.

În Budapesta fu o revărsare de vinuri şi dansuri acrobatice, localnicii tolerându-l ca pe un turist plin de bani, iar ceilalţi turişti tratându-l ca pe un localnic înstărit. Dansă dansurile localnicilor şi le gustă vinurile, apoi dispăru cu puţin înainte de miezul nopţii.

În Munchen se plimbă.

Aerul era călduţ şi curat şi-i alungă o parte din ceaţa ce-i năclăise creierul în urma alcoolului consumat. Se plimbă pe trotuarele rulante, iluminate din belşug, adăugând viteza sa celor şaisprezece kilometri pe oră ai acestora. Îi trecu prin minte că în fiecare oraş de pe planeta aceasta existau trotuare rulante, mişcându-se cu şaisprezece kilometri pe oră.

Părea un gând intolerabil. Nu neobişnuit, doar intolerabil. Louis Wu putea vedea cât de mult semăna Munchenul cu Cairo şi Resht… şi cu San Francisco, şi cu Topeka, şi cu Londra, şi cu Amsterdam. Magazinele înşirate de-a lungul trotuarelor rulante vindeau aceleaşi produse în toată lumea. Localnicii care treceau pe lângă el arătau la fel, erau îmbrăcaţi la fel. Nu mai erau nici americani, nici germani sau egipteni, ci doar indivizi înfricoşător de asemănători.

În numai trei secole şi jumătate, cabinele de transfer reuşiseră această performanţă. Ele acopereau planeta, alcătuind o reţea de transfer instantaneu. Diferenţa între Moscova şi Sidney era doar de o clipă şi de o monedă de zece stelari. Inevitabil, oraşele se extinseseră în decursul secolelor, ajungând să se unească unul cu celălalt, denumirile lor rămânând doar relicve ale trecutului.

San Francisco şi San Diego reprezentau acum partea nordică şi respectiv sudică ale aceluiaşi megaoraş costier. Dar câţi oameni mai ştiau care dintre extremităţi era unul şi care celălalt? Extrem de puţini, cu siguranţă.

Gânduri negre pentru a două suta aniversare a cuiva.

Totuşi, întrepătrunderea oraşelor era o realitate. Louis o văzuse înfăptuindu-se. Toate iraţionalităţile legate de timp, loc şi obiceiuri amestecându-se într-o singură raţionalitate a Oraşului Mondial, acoperind planeta ca o pastă gri insipidă. Mai vorbea cineva în zilele astea Deutsche, English, Frangais, Espanol? Cu toţii vorbeau interplanetara. Nuanţele de machiaj la modă se schimbau toate odată în întreaga lume, ca într-o singură operaţie chirurgicală monstruoasă.

Sosise vremea unui nou sabatical? Cufundat în necunoscut, singur într-o navă izolată, cu pielea, ochii şi părul în culorile lor naturale, cu barba crescându-i la întâmplare…

— Aiurea, îşi zise Louis, de-abia m-am întors dintr-unul.

Asta se întâmplase acum douăzeci de ani.

Se apropia din nou miezul nopţii. Louis găsi o cabină de transfer, îşi introduse cartea de credit în fanta corespunzătoare şi programă aparatul cu destinaţia Sevilla.

Se materializă într-o încăpere scăldată de soare.

— Ce naiba? se întrebă, clipind din cauza luminii puternice.

Cabina de transfer funcţionase aiurea. În Sevilla ar fi trebuit să fie noapte. Louis Wu apăsă iar pe taste, apoi se întoarse şi privi din nou.

Se afla într-o anonimă cameră de hotel, suficient de prozaică pentru ca unicul ei ocupant să fie de două ori mai şocant.

Din mijlocul camerei îl studia ceva sau cineva — nici om, nici umanoid. Era sprijinit pe trei picioare şi-l fixa pe Louis Wu din două direcţii, cu ochii celor două capete turtite ridicate pe gâturi flexibile şi zvelte. Pe cea mai mare parte a corpului pielea îi era incredibil de albă şi cu aspect catifelat, având o singură coamă lată maronie ce se întindea de la confluenţa celor două gâturi, de-a lungul spatelui, până la şoldul complex al celui de-al treilea picior posterior. Cele două picioare din faţă fiind uşor depărtate, micile copite cu cleşti cu care se terminau formau cu aproximaţie, pe podea, un triunghi echilateral.

Louis presupuse că acea ciudăţenie reprezenta doar un animal extraterestru. În acele capete turtite nu avea cum să fie loc şi pentru creiere. Apoi observă cocoaşa care se ridica la baza încrengăturii gâturilor, acolo unde coama se aduna într-un smoc protector, şi în minte îi reveniră noţiuni învăţate cu optsprezece decenii în urmă. Era un Păpuşar, un Păpuşar Pierson. Craniul şi creierul său se aflau sub cocoaşă. Nu era un animal, ci o fiinţă cel puţin la fel de inteligentă ca omul. Iar ochii, câte unul pentru fiecare cap, adânc încastraţi în alveolele lor osoase, îl priveau fix pe Louis Wu din două direcţii.

Louis încercă uşa. Era încuiată.

Era încuiat pe dinafară, dar putea să acţioneze comenzile cabinei de transfer şi să dispară. Aşa ceva, însă, nu-i trecu prin cap. Nu întâlneşti în fiecare zi un Păpuşar Pierson. Specia dispăruse din spaţiul cunoscut încă înainte ca Louis Wu să fi apărut pe lume.

— Te pot ajuta cu ceva? întrebă Louis.

— Poţi, răspunse fiinţa…

… cu o voce desprinsă, parcă, din visurile unui adolescent. Dacă Louis şi-ar fi putut închipui o femeie căreia să i se potrivească o asemenea voce, ea ar fi trebuit să aparţină Cleopatrei, Elenei din Troia, lui Marilyn Monroe şi lui Lorelei Hunz luate la un loc.

— Tanj!

Înjurătura părea mai potrivită ca oricând. Într-o traducere aproximativă, ea însemna: „Nu-i dreptate pe lume”. O asemenea voce n-ar fi trebuit să aparţină unui monstru cu două capete şi sex nedefinit.

— Nu te teme, spuse fiinţa, ştii că poţi fugi dacă vrei.

— La şcoală aveam planşe cu fiinţe asemenea ţie. Aţi dispărut de multă vreme… sau cel puţin aşa am crezut noi.

— Când specia mea a părăsit spaţiul cunoscut, eu nu m-am numărat printre ei, explică Păpuşarul. Am rămas în spaţiul cunoscut, deoarece ai mei aveau nevoie ca eu să mă aflu aici.

— Şi unde ai stat ascuns? Unde ne aflăm acum?

— Nu-ţi face griji! Te numeşti Louis Wu MMGREWPLH?

— Ştii şi asta? Mă căutai special pe mine?

— Da. Am descoperit cum putem manipula reţeaua planetară de cabine de transfer.

Acest lucru era posibil, îşi dădu seama Louis. Ar fi fost nevoie de sume imense pentru mituirea persoanelor potrivite, însă era posibil. Dar…

— De ce? întrebă el.

— Sunt necesare, într-adevăr, câteva explicaţii…

— Dar îmi vei da voie să ies de aici? Păpuşarul se gândi preţ de câteva clipe.

— Cred că nu am de ales. Mai întâi, însă, trebuie să ştii că sunt protejat. Arma mea te va opri dacă încerci să mă ataci.

Louis Wu replică dezgustat:

— Şi de ce aş face una ca asta? Păpuşarul nu răspunse.

— Acum îmi amintesc, continuă pământeanul. Sunteţi laşi. Întregul vostru sistem etic se bazează pe laşitate.

— Chiar dacă este inadecvat, acest raţionament ne va ajuta.

— Se putea şi mai rău, conchise Louis.

Fiecare specie raţională îşi avea punctele ei slabe. Oricum, laşitatea Păpuşarului putea fi acceptată mai uşor decât rasismul împins până la paranoia al unui Trinoc sau instinctele ucigaşe ale unui Kzin sau ale unui Grog, cu substitutele sale… deconcertante pentru mâini.

Imaginea Păpuşarului adusese cu ea o avalanşă de amintiri de mult uitate. Informaţiile despre semenii săi şi imperiul lor comercial, legăturile cu oamenii, brusca şi şocanta lor dispariţie se amestecau cu amintirea gustului primei ţigări fumate, senzaţia tactilă a claviaturii unei maşini de scris sub nişte degete încă neantrenate, listele de cuvinte în interplanetară ce trebuiau învăţate pe de rost, sunetul şi gustul limbii materne, incertitudinile şi neplăcerile tinereţii. Îi studiase pe Păpuşari la un curs de istorie, la colegiu, apoi uitase complet de existenţa lor timp de o sută optzeci de ani. Incredibil cum putea mintea unui om să reţină atât de multe.

— Voi rămâne aici, îi spuse el Păpuşarului, dacă asta te face să te simţi mai în siguranţă.

— Nu. Va trebui să ne întâlnim.

Sub pielea cu aspect catifelat se observa structura muşchilor săi tensionaţi. Precedată de un clinchet, uşa cabinei de transfer se deschise şi Louis Wu păşi în încăpere.

Păpuşarul se îndepărtă câţiva paşi.

Louis se lăsă să cadă într-un fotoliu, mai mult pentru liniştea celuilalt decât pentru confortul său. Cineva care stă jos arată în general mai inofensiv. Fotoliul era de tip standard, autoajustabil, cu utilizare rezervată strict oamenilor. Abia acum Louis remarcă şi un miros firav, mai degrabă plăcut, ce îi amintea de un raft plin cu mirodenii şi eprubete de laborator.

Fiinţa rămase sprijinită pe cel de-al treilea picior pliat.

— Probabil că te întrebi de ce te-am adus aici. E, într-adevăr, nevoie de câteva explicaţii. De fapt, ce ştii despre specia mea?

— E mult de când am fost în liceu. Aţi avut odată un imperiu comercial, nu-i aşa? Iar ceea ce noi numim acum „spaţiul cunoscut” era doar o parte din el. Am aflat despre Trinoci de la voi, dar nu i-am întâlnit până acum vreo douăzeci de ani.

— Aşa este, am avut legături cu Trinocii. Dacă îmi amintesc bine, în principal prin intermediul roboţilor.

— Aşadar, aţi avut timp de câteva mii de ani un imperiu comercial ce se întindea în jur pe mii de ani-lumină, dar cu toate acestea aţi plecat, lăsând totul în urmă. De ce?

— Am fugit din faţa exploziei Nucleului galactic. Cum ai putut uita aşa ceva?

— Ştim despre explozia asta… (Vag, Louis îşi amintea că reacţia în lanţ a novelor din centrul galaxiei fusese de fapt descoperită de extratereştri.) Dar de ce a trebuit să fugiţi atât de devreme? Stelele din Nucleu au început să se transforme în nove în urmă cu aproape zece mii de ani, iar unda de lumină nu va ajunge aici decât peste alţi douăzeci de mii de ani.

— Oamenii, răspunse Păpuşarul, n-ar trebui să fie atât de liniştiţi. Cu siguranţă că veţi avea de suferit. Nu vă daţi seama de pericol?

Radiaţia care soseşte o dată cu frontul de lumină va face această regiune a galaxiei de nelocuit.

— Douăzeci de mii de ani înseamnă destul timp.

— Exterminarea, chiar dacă va avea loc peste douăzeci de mii de ani, rămâne totuşi exterminare. Specia mea a plecat în direcţia Norilor lui Magellan. Dar unii dintre noi au preferat să rămână, încercând să preîntâmpine situaţia în care migraţia noastră ar fi întâlnit acolo un pericol major. Asta s-a şi întâmplat.

— Serios? Ce pericol?

— Încă nu am voie să-ţi răspund la această întrebare, spuse Păpuşarul şi se întinse să ia ceva de pe masă. Dar poţi studia asta.

Louis, care se întrebase până atunci unde anume îşi ţinea Păpuşarul mâinile, remarcă faptul că acesta se servea de gurile sale ca de nişte mâini. Mâini dibace, mai observă el, în timp ce strania creatură se grăbea să-i ofere o hologramă. Buzele prelungi ale gurilor se extindeau cu câţiva centimetri dincolo de extremităţile dinţilor. Arătau la fel de uscate ca şi palmele unui om şi erau presărate cu excrescenţe asemănătoare unor mici degete. În spatele dinţilor paralelipipedici, tipici pentru un ierbivor, Louis zărise sclipirea unei limbi despicate.

Luă holograma şi se uită în interiorul ei.

La început, nu putu să-i găsească nici un sens, dar continuă s-o privească, aşteptând, căutând un indiciu. Holograma reprezenta un disc mic alb, extrem de strălucitor, aidoma unui soare de tip G0 sau K9 sau K8, tăiat de un fel de coardă cu o muchie neagră, dreaptă. Dar obiectul strălucitor nu putea fi un soare. Parţial acoperit de acesta, profilat pe fondul întunecat al spaţiului, se observa o dungă albastră azurie, perfect dreaptă, cu muchii bine definite, solidă şi artificială, şi mai lată decât discul luminos.

— Arată ca o stea cu un laţ în jurul ei, remarcă Louis. Ce este?

— Păstreaz-o ca s-o studiezi, dacă doreşti. Acum pot să-ţi spun motivul pentru care te-am adus aici. Vreau să-ţi propun formarea unei echipe de explorare, alcătuită din patru membri, din care să facem parte şi noi doi.

— Ca să explorăm ce?

— Încă nu am voie să-ţi spun.

— Asta-i bună! Ar trebui să fiu nebun să mă bag orbeşte într-o asemenea aventură…

— Felicitări pentru cei două sute de ani împliniţi! păru să schimbe vorba Păpuşarul.

— Mulţumesc, replică Louis uluit.

— De ce ai plecat de la propria ta aniversare?

— Nu e treaba ta!

— Ba este. Răspunde-mi, Louis Wu, de ce ai plecat de la petrecerea dată în cinstea propriei tale aniversări?

— Mi-am spus că douăzeci şi patru de ore erau insuficiente pentru a serba aniversarea unei vârste de două sute de ani. Prin urmare, am vrut să-mi prelungesc ziua de naştere, deplasându-mă în altă parte înainte de miezul nopţii. Nefiind om, nu cred că poţi înţelege…

— Nu erai satisfăcut de modul în care decurgeau lucrurile?

— Nu întru totul. Nu…

Nu fusese, totuşi, prea satisfăcut, recunoscu în sinea lui Louis, deşi petrecerea mersese destul de bine.

Totul începuse foarte devreme, cu un minut după miezul nopţii. De ce nu? Prietenii săi se aflau în formaţia obişnuită şi nu aveau nici un motiv să irosească fie şi numai un minut al acelei zile. Peste tot în casă se găseau fotolii comode în care puteai uşor aţipi; pentru cei ce doreau să nu piardă nimic din serbare, existau şi droguri pentru menţinerea stării de veghe, unele cu interesante efecte remanente, altele lipsite complet de orice efect secundar.

Pe unii dintre oaspeţi Louis nu-i mai văzuse de peste un secol, pe alţii îi întâlnea zilnic. Unii îi fuseseră în trecut duşmani de moarte. Veniseră şi unele femei care trecuseră prin viaţa sa şi de care uitase complet, astfel încât era în permanenţă uluit cât de mult i se schimbaseră gusturile.

După cum era de aşteptat, prea multe ore ale zilei fuseseră irosite făcând prezentări. Liste întregi de nume ce trebuiau învăţate pe de rost! Prea mulţi prieteni care se transformaseră în străini!

Şi, cu puţine momente înainte de miezul nopţii, Louis Wu intrase într-o cabină de transfer, acţionase comenzile şi dispăruse.

— Mă plictiseam copios, recunoscu el. „Povesteşte-ne despre ultimul tău sabatical, Louis”…„Dar, Louis, cum ai putut trăi atâta timp singur?”…Drăguţ din partea ta că l-ai putut aduce şi pe ambasadorul Trinoc!” „Louis, nu ne-am mai văzut de un car de vreme!” „Hei, Louis, ştii de ce e nevoie de trei Jixieni pentru a zugrăvi un zgârie-nori?”

— Nu ştiu. De ce fac asta?

— Cine?

— Jixienii.

— Ah, da! Unul ţine pulverizatorul şi ceilalţi doi mişcă clădirea în sus şi în jos! Chestia asta am auzit-o când eram la grădiniţă. Atâtea relicve din viaţa mea, atâtea glume răsuflate, adunate toate într-o singură casă… n-am mai putut suporta.

— Eşti un om fără astâmpăr, Louis Wu! Tu şi sabaticalele tale… Tu ai inventat moda asta, nu?

— Nu-mi amintesc când a început, dar a avut succes. Cei mai mulţi dintre prietenii mei procedează acum la fel.

— Dar nu atât de des ca tine. Cam la fiecare patruzeci de ani, te plictiseşti de compania celorlalţi oameni şi te îndrepţi spre limitele spaţiului cunoscut. Rămâi în afara acestuia, singur, într-o navă izolată, până când nevoia de ceilalţi reapare. Te-ai reîntors din ultimul sabatical, cel de-al patrulea, acum douăzeci de ani… Eşti fără astâmpăr, Louis Wu! Pe fiecare dintre lumile locuite de oameni ai trăit destui ani pentru a putea fi socotit un băştinaş. Astăzi ai plecat de la propria ta aniversare. Te-ai plictisit iar?

— Asta e problema mea, nu?

— Desigur. Iar pe mine mă preocupă recrutarea cuiva. De exemplu, tu ai fi potrivit ca membru al echipei mele. Îţi asumi riscuri, dar mai întâi le calculezi. Nu ţi-e teamă să fii singur. Eşti îndeajuns de precaut şi de inteligent pentru a mai fi în viaţă după două sute de ani. Deoarece nu ţi-ai neglijat nevoile fizice, sănătatea ta este cea a unui om de douăzeci de ani. În sfârşit, poate cel mai important lucru este că apreciezi compania extratereştrilor.

— Asta da!

Louis cunoştea câţiva xenofobi şi-i considera nişte proşti. Viaţa ar fi devenit extraordinar de plictisitoare dacă ar fi trebuit să se învârtă numai printre oameni.

— Dar nu vrei să te arunci cu capul înainte, nu-i aşa Louis Wu? Nu-i de ajuns că eu sunt un Păpuşar? Ce te-ar putea înspăimânta pe tine fără să mă înspăimânte mai întâi pe mine? Prudenţa inteligentă a rasei mele este proverbială.

— Aşa e, recunoscu Louis.

De fapt, n-ar mai fi fost nevoie de prea multă insistenţă. Xenofilia, neastâmpărul şi curiozitatea ce-l caracterizau se combinaseră: oriunde mergea Păpuşarul, putea merge şi el. Dar, mai întâi, voia să afle mai multe.

La urma urmei, avea o poziţie excelentă pentru tocmeală. Un extraterestru nu s-ar fi aflat într-o asemenea încăpere dacă n-ar fi fost absolut obligatoriu. Această cameră de hotel, banală din punctul de vedere al unui pământean, trebuia să fi fost mobilată special pentru recrutare.

— Nu vrei să-mi spui ce intenţionezi să explorezi, atacă Louis, şi mai ales unde se află?

— La o distanţă de două sute de ani-lumină de aici, în direcţia lobului mic al Norilor lui Magellan.

— Dar ne va lua aproape doi ani să ajungem acolo, folosind viteza maximă a hiperpropulsiei!

— Nicidecum. Dispunem de o navă care zboară cu o viteză considerabil superioară unei nave convenţionale echipate cu hiperpropulsie. Ea poate străbate o distanţă de un an-lumină în cinci sferturi de minut.

Louis deschise gura, fără să poată scoate un cuvânt. Un minut şi un sfert?

— Asta n-ar trebui să te surprindă, Louis Wu. Cum altfel am fi putut trimite un agent până în nucleul galaxiei, pentru a studia reacţia în lanţ a novelor? Ar fi trebuit să deduci existenţa unei asemenea nave. Dacă misiunea mea este încununată de succes, intenţionez să donez nava echipajului meu, inclusiv planurile cu care să se poată construi altele. Această navă este deci… salariul tău, recompensa ta. Îi vei putea studia caracteristicile de zbor până în momentul în care vom face joncţiunea cu navele Migraţiei. Acolo vei afla ce anume intenţionăm să explorăm.

— Vom face joncţiunea cu navele Migraţiei…? Atunci socoteşte-mă înrolat! îi răspunse Louis.

I se oferea deci şansa să observe o întreagă specie raţională în mişcare! Nave imense, transportând mii de milioane de Păpuşari, întregi sisteme ecologice în funcţiune…

— Bine! zise interlocutorul său, ridicându-se. Echipajul nostru va număra patru membri. Acum mergem să-l alegem pe cel de-al treilea, continuă el, tropăind spre cabina de transfer. Louis strecură în buzunar holograma indescifrabilă şi încercă să citească codul format pe monitor, pentru a-şi putea face o idee asupra locului în care se aflau, dar Păpuşarul apăsa pe taste mult prea repede. Într-o clipă dispărură.

Louis Wu îl urmă pe Păpuşar ieşind din cabină, apoi pătrunzând în interiorul restaurantului mic şi luxos. Recunoscu locul după decoraţiunile negru-aurii şi după risipa de spaţiu a încăperii în formă de potcoavă. Se aflau în New York, în localul lui Kruşenko.

Şoapte neîncrezătoare izbucniră la trecerea extraterestrului. Un chelner-şef uman, imperturbabil ca un robot, îi conduse la o masă. Unul dintre scaune fusese înlocuit cu un fel de saltea pătrată pe care, după ce se aşeză, ciudata fiinţă şi-o plasă între şold şi copita piciorului din spate.

— Erai aşteptat?

— Desigur, am făcut rezervările dinainte. Kruşenko este obişnuit cu tot soiul de clienţi.

Abia acum Louis remarcă şi alţi clienţi neumani: patru Kzini la masa vecină şi un Kdaltyno în cealaltă jumătate a încăperii. Acest lucru se datora, probabil, faptului că localul era plasat în vecinătatea Sediului Naţiunilor Unite, raţionă el. Apoi Louis comandă o tequila pe care o dădu peste cap dintr-o sorbitură.

— Ai avut o idee bună, remarcă el. Sunt deja pe jumătate mort de foame.

— N-am venit aici pentru mâncare, ci ca să-l recrutăm pe cel de-al treilea membru al echipajului.

— Serios? Într-un restaurant?

Păpuşarul ridică glasul pentru a-i răspunde, dar ceea ce se auzi fu cu totul altceva:

— N-a văzut cineva Kzinul meu, pe Kchula-Rrit? De obicei îl ţin în lesă…

Louis aproape că se înecă. La masa din spatele Păpuşarului, cele patru namile cu blană portocalie erau Kzini; ca atare, imediat ce răsunară vorbele Păpuşarului, se întoarseră toţi cu colţii dezgoliţi. Păreau că zâmbesc — numai că rictusul unui Kzin nu reprezintă niciodată un zâmbet.

Numele-Rrit aparţinea familiei Patriarhului Kzin. După ce goli ce-i mai rămăsese în pahar, Louis ajunse la concluzia că, oricum, nu mai conta. Insulta era mortală şi puteai fi sfâşiat numai o dată în viaţă.

Cel mai apropiat Kzin se ridică în picioare.

Avea o blană bogată, portocalie, cu pete negre în zona ochilor. La prima vedere, ai fi putut spune că semăna cu o pisică foarte corpolentă, înaltă de cel puţin doi metri şi jumătate. Grăsimea era, de fapt, un strat de muşchi supli şi puternici, dispuşi neregulat pe un schelet la fel de neregulat. Din mâinile ce aduceau cu nişte mănuşi negre de blană ţâşniră afară gheare lucioase şi ascuţite.

Un sfert de tonă de carnivor raţional se postă lângă Păpuşar şi i se adresă:

— la spune-mi, chiar crezi că poţi insulta numele Patriarhului şi apoi să rămâi în viaţă?

Păpuşarul îi răspunse fără nici un tremur în voce:

— Eu sunt cel care, pe o planetă ce orbitează în jurul stelei Beta din Constelaţia Lirei, am tras o lovitură cu copita din spate în burta unui Kzin căruia i se spunea Căpitanul Chuft, rupându-i trei elemente ale structurii sale endoscheletice. Am nevoie de un Kzin curajos.

— Continuă! spuse arătarea cu ochii negri.

În ciuda limitărilor impuse de conformaţia gurii sale, cuvintele sunau extraordinar de corect în interplanetară. Totuşi, vocea nu-i trăda furia pe care trebuia s-o fi simţit. Judecând după lipsa de emotivitate arătată de Kzin sau de Păpuşar, Louis ar fi putut crede că urmăreşte un străvechi ritual. Numai că hrana de pe masa Kzinilor avea aspect de carne crudă, însângerată şi aburindă pentru că fusese adusă la temperatura corpului cu puţin timp înainte de a fi servită. Şi toţi Kzinii rânjeau.

— Acest om şi cu mine, continuă tovarăşul lui Louis, vom explora un loc la care n-a visat niciodată vreun Kzin. Avem nevoie de un Kzin în echipajul nostru. Îndrăzneşte un Kzin să meargă acolo unde merge un Păpuşar?

— Se spune că Păpuşarii, ca nişte mâncători de plante ce sunt, fug de luptă, nu o caută!

— Veţi vedea şi veţi judeca. Recompensa, dacă cel ales va supravieţui, va consta în planurile unei nave de un tip cu totul nou, plus un model al navei înseşi. Modelul poate fi considerat ca o plată suplimentară pentru condiţii de risc deosebit.

Păpuşarul nu făcuse deloc economie de insulte la adresa Kzinilor, gândi Louis. Niciodată nu plăteşti un Kzin pentru riscul pe care şi-l asumă. Se presupune că un Kzin nici nu sesizează pericolul. Cu toate acestea, singura remarcă a Kzinului fu: „Accept”.

Ceilalţi trei Kzini începură să mârâie la el.

Primul le răspunse în acelaşi mod.

Un singur Kzin mârâie la fel de urât ca o pisică ce se bate. Să asculţi patru Kzini aflaţi într-o discuţie animată e ca şi cum te-ai afla în mijlocul unui război de feline. Atenuatoarele sonice ale restaurantului intrară automat în funcţiune şi mârâiturile deveniră îndepărtate, dar tot continuară să se audă.

Louis îşi comandă încă o băutură. Luând în considerare ceea ce cunoştea el despre Kzini, aceştia patru dădeau dovadă de o reţinere cu totul remarcabilă. Păpuşarul se afla încă în viaţă.

Cearta se sfârşi şi cei patru se reîntoarseră spre ei. Cel cu petele negre în dreptul ochilor îl întrebă pe Păpuşar:

— Cum te numeşti?

— Am luat numele uman de Nessus. Numele meu adevărat este… Pentru o clipă, din remarcabilele coarde vocale ale Păpuşarului se revărsă un fluviu de muzică orchestrală.

— În ordine, Nessus! Cred că înţelegi că noi constituim o ambasadă Kzinti pentru Pământ. El este Harch, el Ftanss, cel cu dungile galbene este Hroth, iar eu, fiind doar ucenic şi descendent al unei familii din casta inferioară, nu port nici un nume. Sunt strigat după profesia mea: Interlocutorul Animalelor.

Louis se forţă să rămână calm.

— … Problema este că noi suntem necesari aici. Au loc negocieri delicate… dar asta nu e treaba voastră. S-a decis că eu sunt singurul care pot fi înlocuit. Dacă noul vostru tip de navă se dovedeşte valoros, voi veni cu voi. În caz contrar, va trebui să caut alte ocazii pentru a-mi demonstra curajul.

— Satisfăcător, conchise Păpuşarul, ridicându-se.

Louis rămase aşezat.

— Cum sună în Kzinti rangul tău?

— În dialectul Hero sună cam aşa…

Răsună un mieunat pe o notă înaltă.

— Atunci, de ce nu ne-ai informat de la bun început? A fost o insultă deliberată?

— Da, răspunse Interlocutorul Animalelor. Am fost furios. Obişnuit cu standardele sale în privinţa tactului, Louis s-ar fi aşteptat ca Kzinul să mintă. Atunci ar fi putut pretinde că-l crede, iar Kzinul s-ar fi dovedit mai politicos pe viitor… Acum, însă, era prea târziu să mai dea înapoi. Mai ezită o secundă, înainte de a-i replica:

— Şi care e obiceiul?

— Trebuie să ne luptăm fără arme, imediat ce rosteşti provocarea. Sau unul dintre noi trebuie să-şi ceară scuze.

Louis se ridică. Ştia că era sinucidere curată, dar n-avea ce face: ar fi trebuit să-şi aducă aminte care erau obiceiurile.

— Dinte contra dinte, gheară contra unghie, te provoc la luptă, deoarece nu putem împărţi Universul în pace!

Fără să-şi ridice capul, Kzinul căruia i se spunea Hroth vorbi:

— Trebuie să-ţi cer scuze în numele tovarăşului meu, Interlocutorul.

— Poftim? exclamă Louis.

— Aceasta este funcţia mea, explică Kzinul cu dungi galbene. A te afla mereu în situaţii în care trebuie să lupţi sau să-ţi ceri scuze este o constantă a firii Kzinti. Ştii ce se întâmplă când luptăm. Astăzi, numărul nostru este a opta parte din câţi eram odată, înainte ca Kzinii să-i fi întâlnit pe oameni. Coloniile noastre sunt acum coloniile voastre, speciile care au fost în sclavia noastră sunt acum libere, deţin tehnologii umane şi au adoptat etica umană. Atunci când trebuie să ne cerem scuze sau să luptăm, funcţia mea este de a cere scuze.

Louis se aşeză la loc. Se părea că avea să scape cu viaţă.

— N-aş vrea slujba ta pentru nimic în lume! spuse el.

— Fireşte că nu, dacă ar fi trebuit să lupţi cu un Kzin cu mâinile goale. Dar Patriarhul crede că sunt inutil în alte treburi. Inteligenţa mea este scăzută, sănătatea proastă, coordonarea mişcărilor îngrozitoare. Cum altfel mi-aş putea păstra numele?

Louis îşi sorbi încet băutura, rugându-se ca altcineva să schimbe subiectul. Kzinul umil îl făcea să se simtă stânjenit.

— Acum să mâncăm! spuse cel numit Interlocutorul. Doar dacă misiunea noastră nu este urgentă…

— Nicidecum! răspunse Păpuşarul. Echipajul nu este complet încă. Colegii mei mă vor anunţa când îl vor localiza pe cel de-al patrulea membru, suficient de calificat. Până atunci, să mâncăm!

Interlocutorul dori să mai adauge ceva, înainte de a se întoarce la masa sa:

— Louis, provocarea ta mi s-a părut excesiv de prolixă. Atunci când provoci un Kzin, ajunge un singur urlet de furie. Urli şi loveşti!

— Urli şi loveşti, încuviinţă Louis. Grozav!