Lumea Inelară

CAPITOLUL 14 Interludiu cu Floarea-Soarelui

În faţă, nu prea departe, se vedeau munţii.

Louis pilotase toată noaptea şi cea mai mare parte a dimineţii. Nu ştia precis cât de mult. Soarele nemişcat de amiază reprezenta o capcană psihologică: în egală măsură, el putea fie să dilate, fie să comprime timpul, iar bărbatul nu reuşea să-şi dea seama care dintre cele două posibilităţi era cea reală.

Din punct de vedere emoţional, Louis se afla în sabatical. Aproape că uitase de celelalte aeroscutere. Acest zbor pe deasupra unui ţărm nesfârşit şi mereu schimbat nu era prea departe de hoinăreala de unu singur într-o navă, dincolo de stelele cunoscute. Louis Wu era singur împreună cu Universul, iar acesta părea un obiect de joacă. Mai era oare satisfăcut de propria persoană? lată acum cea mai importantă întrebare pentru el.

Apariţia unei feţe acoperite cu blană portocalie pe pupitru îi provocă un adevărat şoc.

— Trebuie să fii istovit, îi spuse Kzinul. Vrei să pilotez eu?

— Aş prefera să aterizăm. Mă simt anchilozat.

— Aterizează, tu eşti la comandă.

— Nu vreau să-mi impun compania în faţa celorlalţi, răspunse Louis dându-şi imediat seama că de data aceasta era cât se poate de sincer. Reintrase mult prea uşor în starea sabaticală.

— Crezi că Teela te-ar evita? E posibil să ai dreptate — nici cu mine nu a luat legătura, deşi am suferit aceeaşi dezonoare ca şi ea.

— O iei prea în tragic. Nu, aşteaptă, nu închide!

— Vreau să fiu singur, Louis! Mâncătorul-de-frunze m-a jignit teribil.

— Dar asta s-a întâmplat cu multă vreme în urmă! Nu, nu închide, ai milă de un biet bătrân singuri Ai privit peisajul?

— Da.

— Ai remarcat regiunile dezgolite?

— Da. În anumite zone, eroziunea a îndepărtat stratul de stâncă, ajungând la fundaţia indestructibilă a Inelului. Cu multă vreme în urmă, ceva trebuie să fi perturbat rău de tot sistemul curenţilor de aer. O asemenea eroziune nu poate avea loc peste noapte nici măcar aici, pe Lumea Inelară.

— Corect.

— Explică-mi, cum poate decădea o civilizaţie de o asemenea mărime şi forţă?

— Nu ştiu nici eu. Trebuie să privim adevărul în faţă: n-avem cum să ghicim! Nici măcar Păpuşarii n-au atins nivelul tehnologic al locuitorilor Lumii Inelare. Cum am putea, deci, deduce ce anume i-a întors în epoca de piatră?

— Trebuie să învăţăm mai multe de la băştinaşi, spuse Kzinul. Din câte am aflat până acum, este evident că cei pe care i-am întâlnit n-ar fi capabili să mişte epava Mincinosului. Trebuie să-i găsim pe cei care o pot face.

Era şansa pe care o aştepta Louis.

— În privinţa asta, am unele idei, spuse el. Este vorba de un mod eficient de a-i contacta pe băştinaşi, ori de câte ori dorim…

— Cum?

— Mai întâi, aş dori să aterizăm.

— Atunci, du-ne jos!

Munţii formau o barieră înaltă şi colţuroasă în calea flotilei de scutere. Piscurile şi trecătorile lor străluceau cu o nuanţă pe care Louis o recunoştea de acum. Vânturile le polizaseră îndelung îndepărtând stratul de stâncă şi lăsând expus doar materialul de fundaţie al Inelului.

Louis îşi conduse flotila către nişte dealuri cu pante domoale. Ţinta sa era marginea unei zone strălucitoare ce cobora din munţi şi dispărea într-o pădure nesfârşită, acoperind baza dealurilor cu o pătură verde.

Teela interveni pe intercomunicaţie.

— Ce faceţi?

— Aterizez. M-a obosit zborul. Nu închide, vreau să-mi cer scuze! Dar fata închisese deja.

— Mai bine decât în aşteptările mele! Îşi zise Louis, fără tragere de inimă.

Totuşi, Teela urma să se arate mai dornică de comunicare, acum că el intenţiona să-i cerşească iertarea.

— Ideea mi-a venit în urma discuţiilor noastre despre „joaca de-a zeii”, zise Louis.

Din păcate, se adresa doar Kzinului. Teela coborâse de pe scuterul ei, îi aruncase o privire fulgerătoare şi intrase în pădure.

Interlocutorul aprobă din capul său portocaliu neţesălat. Urechile sale se mişcau precum două evantaie chinezeşti, ţinute în nişte mâini nervoase.

— Pe această lume suntem în siguranţă doar la modul rezonabil, câtă vreme ne aflăm în aer, continuă bărbatul. Nu încape îndoială că astfel ne putem deplasa oriunde dorim. Probabil că am reuşi să atingem baza Zidului fără a mai ateriza sau am putea ateriza doar acolo unde materialul de fundaţie penetrează până la suprafaţă. În zonele respective n-ar putea supravieţui nici un fel de animal de pradă. Pe de altă parte, însă, nu putem afla prea multe fără a ateriza. Vrem să plecăm de pe jucăria asta supradimensionată şi de aceea avem nevoie de ajutorul localnicilor. Se pare că vom fi siliţi să purtăm în cârcă Mincinosul pe nu mai puţin de 700 de mii de km.

— Treci la subiect, Louis! Am nevoie de mişcare.

— În momentul în care vom atinge Zidul, vom dori să ştim mai multe despre locuitorii Lumii Inelare decât o putem face acum.

— Fără îndoială.

— De ce să nu ne dăm drept zei? Kzinul ezită.

— Vrei să spui la modul propriu?

— Exact. Semănăm destul de bine cu Inginerii Lumii Inelare. Nu dispunem de puterea pe care au deţinut-o ei, dar pentru băştinaşi avem destulă. Tu poţi juca rolul zeului…

— Mulţumesc.

— …iar Teela şi cu mine am fi discipolii tăi. Nessus ar face pe demonul prizonier.

Ghearele Kzinului ieşiră din tecile lor.

— Dar Nessus nu este cu noi şi nu va mai fi niciodată.

— Ăsta e clenciul. În…

— Nu discut subiectul, Louis!

— Îmi pare rău. Vom avea nevoie de el, dacă vrem ca tot mecanismul să funcţioneze.

— Atunci nu-ţi rămâne decât să renunţi la idee!

Louis încă se îndoia de semnificaţia acelor gheare. Erau sau nu sub control conştient? În orice caz, se aflau încă la vedere. Dacă i-ar fi vorbit prin intercomunicaţie, Kzinul l-ar fi deconectat până acum.

Din această cauză insistase atât de mult să aterizeze.

— Admiră-i, totuşi, frumuseţea intelectuală. Ai fi un mare zeu. Din punct de vedere uman, eşti al naibii de impresionant — cred că ar trebui să mă crezi pe cuvânt.

— De ce ai avea nevoie de Nessus?

— Pentru taspul său, pentru recompense şi pedepse. Ca orice zeu, îl faci bucăţele pe cel care se îndoieşte de puterea ta şi apoi mănânci bucăţile. Asta e pedeapsa. Pentru recompense, foloseşti taspul Păpuşarului.

— Nu ne putem descurca fără el?

— Dar este o metodă atât de potrivită pentru a-i răsplăti pe dreptcredincioşi! Un şfichi de plăcere, direct în creier, fără efecte secundare, fără dependenţă… De altfel, se zice că taspul este mai bun decât sexul.

— Nu-mi plac implicaţiile etice. Deşi băştinaşii nu sunt decât nişte bieţi oameni, n-aş vrea să-i supun taspului. Ar fi mai mulţumiţi dacă i-am ucide. În orice caz, taspul Păpuşarului are efect asupra unui Kzin, nu a unui om.

— Cred că te înşeli.

— Louis, ştii că taspul a fost proiectat să acţioneze asupra unui creier cu structură Kzinti. O simt. În privinţa asta, ai dreptate: a fost o experienţă religioasă, diabolică.

— Dar nu ştim dacă taspul lui nu acţionează şi asupra unui om. Eu cred că da. Îl cunosc pe Nessus. Fie taspul său are efect asupra tuturor, fie are două astfel de dispozitive. Eu nu m-aş afla aici dacă n-ar avea asupra sa un mijloc de a-i controla pe oameni.

— Faci cam multe speculaţii…

— Să-l chemăm şi să-l întrebăm?

— Nu.

— Ce-i rău în a-l întreba?

— N-ar avea nici un rost.

— Am uitat. Sunteţi lipsiţi de curiozitate. Curiozitatea, proprie maimuţelor, n-a fost cea mai puternică caracteristică în cazul altor specii.

— Faci glume pe seama curiozităţii mele? Înţeleg. Încerci să mă împingi la un anumit curs al acţiunilor. Louis, să-ţi fie clar: Păpuşarul poate să-şi găsească singur drumul spre Zidul de margine. Până acolo, n-are decât să călătorească singur!

Înainte ca pământeanul să-i poată răspunde, Kzinul se întoarse şi se îndreptă spre un desiş. Încheiase discuţia la fel de simplu ca şi cum ar fi deconectat intercomunicaţia.

În sufletul Teelei Brown întreaga lume se prăbuşise. Tânăra suspina de ţi se rupea inima, într-o revărsare de autocompătimire. Îşi găsise un loc minunat pentru jelit. Culoarea predominantă era verdele închis. Vegetaţia deasă de deasupra capului său nu permitea trecerea directă a razelor de soare, dar stratul se rărea la nivelul solului, înlesnind mersul. Pentru iubitorii de natură, era un adevărat paradis.

Ziduri netede, verticale, de stâncă, menţinute în permanenţă umede de o cascadă, înconjurau un mic bazin limpede şi adânc. Teela se afla în interiorul lui. Căderea de apă aproape că-i îneca suspinele, dar zidurile de piatră amplificau sunetele astfel încât se crea impresia că întreaga natură suspina odată cu ea.

Nu simţise apropierea lui Louis Wu.

Eşuată pe o lume străină, nici chiar Teela Brown nu s-ar fi încumetat să se îndepărteze fără trusa de prim-ajutor. Era vorba de o cutie plată, ataşată la centură, ce avea încorporat un generator de semnal-baliză. Louis urmase acest semnal, până ce dăduse de hainele ei, zăcând împăturite pe un mic platou granitic aflat la marginea bazinului.

Platoul era învăluit de o lumină de un verde întunecat, stăpânit de urletul cascadei şi ecoul suspinelor. Teela era aproape sub căderea de apă. Probabil că era aşezată, deoarece doar braţele şi umerii îi ieşeau afară din apă. Avea capul aplecat şi părul negru îi alunecase, acoperindu-i faţa.

N-avea nici un rost s-o aştepte pe ea să facă primul pas. Louis îşi scoase şi el hainele şi le stivui alături. Răcoarea din aer îi provocă un frison. Se cutremură şi sări în apă.

Imediat îşi dădu seama de greşeală.

În perioadele de sabatical, Louis nu avea obiceiul de a cutreiera planete asemănătoare Pământului. Cele pe care ateriza erau, în general, la fel de civilizate ca şi Pământul. Louis nu era prost. Dacă i-ar fi trecut prin gând să se întrebe care era temperatura apei…

Dar nu-i trecuse.

Apa provenea dintr-un torent ce izvora din munţii acoperiţi de zăpadă. Louis încercă să ţipe din cauza frigului, dar capul îi era deja sub apă. Avu totuşi destulă prezenţă de spirit să nu inspire.

Capul îi ieşi la suprafaţă. Louis dădu din mâini, risipind stropi în juru-i; avea răsuflarea întretăiată din cauza frigului şi a nevoii de aer.

Apoi începu să se bucure de această întâmplare.

Ştia cum să se poarte cu apa, deşi învăţase acest lucru în regiuni mai calde decât aceasta. Rămase la suprafaţă, călcând apa. Simţea pe piele curenţii proveniţi de la cascadă.

Teela îl văzuse, dar rămăsese sub căderea de apă aşteptându-l. Louis înotă către ea.

Pentru a o face să-l audă ar fi trebuit să-i urle în ureche. Scuzele şi declaraţiile de dragoste ar fi fost nepotrivite. Dar o putea atinge.

Ea nu încercă să se îndepărteze, dar îşi aplecă capul şi părul îi ascunse din nou faţa. Respingerea ei era atât de intensă încât devenise aproape telepatică.

Louis îi respectă sentimentele.

Începu să înoate, relaxându-şi muşchii anchilozaţi. Apa trezea înlăuntrul lui o senzaţie minunată. Totuşi, într-un târziu, răceala ei începu să-i provoace junghiuri şi Louis ajunse la concluzia că dacă mai întârzia, devenea un candidat la pneumonie.

O atinse pe Teela şi-i arătă malul. De data aceasta ea încuviinţă şi-l urmă. Se trântiră lângă bazin, tremurând, strângându-se în braţe, înfăşuraţi în învelitoarele termocontrolate ca în nişte pături. Încet, încet, trupurile lor îngheţate absorbeau căldura.

— Îmi pare rău că am râs! zise Louis.

Ea dădu din cap, acceptându-i scuzele, dar fără a-l ierta.

— Ştii, era caraghios… continuă el. Păpuşarii, laşii Universului, să aibă tupeul de a-i împerechea pe oameni şi pe Kzini ca pe nişte vite! Trebuie să fi fost conştienţi de riscurile pe care şi le asumau.

Ştia că vorbeşte prea mult, dar trebuia să explice, să se justifice.

— …şi uite ce au obţinut cu asta! Încercarea de a obţine o rasă de Kzini rezonabili nu era o idee chiar atât de rea. Ştiu câte ceva despre războaiele oamenilor cu Kzinii, ştiu că în acea perioadă Kzinii erau destul de fioroşi. Strămoşii Interlocutorului ar fi spulberat Zignamuclickclik-ul până la fundaţia Inelului. Dar să-i înmulţeşti pe oameni căutând să obţii o rasă norocoasă…

— Vrei să spui că au făcut o greşeală, creându-mă aşa cum sunt?

— La naiba, crezi că vreau să te insult? Încerc să-ţi spun că a fost o idee caraghioasă. Iar ca nişte Păpuşari s-o pună în aplicare mi se părea şi mai caraghios. De aceea am izbucnit în râs…

— te aşteptai să chicotesc şi eu?

— Asta ar fi fost prea de tot!

— În ordine!

Ea nu-i purta pică pentru că râsese. Dorea doar confortul, nu răzbunarea. Confortul călduţ al învelitoarelor, confortul celor două trupuri strânse unul în altul. Louis începu s-o mângâie uşor pe spate, lucru care o făcu să se relaxeze puţin.

— Aş vrea să reunesc iar expediţia, îi spuse încet. O simţi încordându-se.

— …Se pare că nu-ţi prea place ideea.

— Nu.

— Din cauza lui Nessus?

— Îl urăsc! Îl urăsc, înţelegi? l-a încrucişat pe strămoşii mei ca pe… ca pe nişte animale! Se linişti însă imediat şi continuă: Interlocutorul îl va face bucăţi dacă încearcă să se întoarcă, aşa că nu-mi fac probleme…

— Şi dacă l-aş convinge pe Interlocutor să-i dea voie lui Nessus să revină?

— Cum ai putea face una ca asta?

— Să zicem că aş reuşi.

— Dar de ce?

— Nessus e încă proprietarul Marelui Şlem. Această navă reprezintă singura cale de a transporta rasa umană către Norii lui Magellan în mai puţin de un secol. Dacă părăsim Lumea Inelară fără Nessus, pierdem Marele Şlem.

— Cât de ticălos eşti, Louis!

— Ascultă, ai spus că dacă Păpuşarii nu ar fi procedat aşa cu Kzinii, astăzi am fi fost cu toţii sclavii lor. Aveai perfectă dreptate. Dar dacă Păpuşarii nu s-ar fi amestecat în Legile Fertilităţii, tu nici nu te-ai fi născut!

Ea redeveni rigidă. Gândurile i se citeau pe faţă. Louis continuă:

— Fapta Păpuşarilor s-a petrecut cu multă vreme în urmă. Nu poţi uita şi ierta?

— Nu! zise ea şi se îndepărtă, ieşind din adăpostul cald şi azvârlindu-se din nou în apa îngheţată.

Louis ezită un moment, apoi o urmă. Un şoc rece şi umed… ieşi la suprafaţă… Teela îşi regăsise locul de sub cascadă.

Îi zâmbea. Cum de era în stare să treacă atât de uşor de la o stare de spirit la alta?

Înotă către ea.

— Ăsta-i un mod încântător de a-i spune unui bărbat să-şi ţină gura, râse el.

Tânăra nu avusese cum să-l audă; nici chiar el nu se putea auzi în vacarmul apei ce cădea. Dar Teela îi întoarse zâmbetul, la fel de muteşte şi veni lângă el.

— Oricum era o discuţie stupidă! zise el împăciuitor.

Apa era teribil de rece, iar Teela era singurul lucru cald. Cei doi îngenuncheară îmbrăţişaţi pe rocile şlefuite de ape.

Era confortabil să faci dragoste. Deşi sexul în sine nu rezolva problemele, cel puţin le îndepărta pentru o vreme.

Se întoarseră la scutere, tremurând puţin. Louis nu vorbea. Remarcase un lucru în privinţa Teelei Brown.

Nu învăţase niciodată cum să respingă. Nu putea zice nu, nu era capabilă să rămână pe poziţie, apărându-şi părerile. Nu putea azvârli reproşuri cu intensitate calculată, reproşuri amuzante, ironice sau afurisite, aşa cum procedau celelalte femei. Teela Brown nu fusese îndeajuns de lovită de viaţă pentru a învăţa asemenea tertipuri.

Louis ar fi putut s-o terorizeze până la Judecata de Apoi şi ea n-ar fi ştiut cum să-l oprească. În schimb, l-ar fi putut urî pentru asta. În consecinţă, păstră tăcerea din acest motiv, la care se mai adăuga unul: nu dorea s-o rănească.

Păşeau în tăcere, ţinându-se de mână, mângâindu-se cu degetele.

— În ordine! zise ea dintr-o dată. Dacă-l convingi pe Kzin, n-ai decât să-l chemi înapoi pe Nessus.

— Mulţumesc! rosti surprins bărbatul.

— Este doar pentru Marele Şlem. Şi, oricum, n-ai s-o poţi face.

Apoi, veni vremea mesei şi a exerciţiilor fizice: genuflexiuni, căţărat în copaci…

Între timp Kzinul se reîntorsese la scutere fără nici o urmă de sânge în jurul gurii. Ajuns lângă scuterul său, programă distribuitorul de elemente să-i dea nu o pilulă antialergică, ci o bucată cubică de carne caldă. Iată întoarcerea marelui vânător, gândi Louis, dar îşi ţinu limba în dosul dinţilor.

Atunci când aterizaseră, cerul fusese acoperit de nori. La decolare, pătura uniformă, cenuşie încă se mai menţinea. Imediat Louis reluă argumentaţia prin intercomunicaţie.

— E o poveste mult prea veche!

— O chestiune de onoare nu este afectată de trecerea timpului, Louis, dar bineînţeles că tu n-ai de unde să ştii asta! De ce a ales Nessus un Kzin să călătorească cu el?

— Ne-a explicat motivul.

— De ce a ales-o pe Teela Brown? În mod sigur, Cel-Prea-Ascuns l-a instruit pe Nessus cum să afle dacă oamenii au ajuns să moştenească norocul psihic sau dacă Kzinii au devenit docili. M-a ales pe mine deoarece, fiind ambasadorul unei specii arogante prin definiţie, sunt cel mai în măsură să demonstrez docilitatea pe care au căutat-o ai lui.

— M-am gândit şi eu la posibilitatea asta, răspunse Louis împingând raţionamentul şi mai departe. Oare Nessus nu fusese instruit să aducă vorba despre momelile stelare pentru a putea studia reacţiile Interlocutorului?

— Nu contează. Îţi spun eu că nu sunt docil!

— Când o să încetezi să mai foloseşti cuvântul ăsta? A ajuns să te obsedeze…

— Louis, de ce te-ai făcut avocatul Păpuşarului? nu-şi ascunse mirarea Kzinul. De ce îi doreşti compania?

Bună întrebare, gândi Louis. Bineînţeles că Păpuşarul merita să transpire puţin. Iar dacă ceea ce presupunea Louis era adevărat, Nessus nu se afla în nici un pericol.

Era doar din cauză că îi plăceau extraterestrii?

Sau era ceva mult mai profund? Păpuşarii erau diferiţi, iar diferenţa era importantă pentru că, în lipsa variaţiei, un om de vârsta lui Louis Wu ar fi ajuns să fie plictisit până şi de viaţă. Aşadar, pentru Louis Wu compania extratereştrilor era o necesitate vitală.

Scuterele se ridicară, urmând panta munţilor.

— Din cauza punctelor diferite de vedere, răspunse pământeanul. Ne aflăm într-un mediu străin, mai străin decât oricare altă lume a oamenilor sau Kzinilor. N-ar fi exclus să avem nevoie de toate ideile ce ne vor trece prin capete, pentru a ne da seama de ceea ce se întâmplă.

Teela aplaudă în tăcere. Bună pledoarie! Louis îi făcu cu ochiul. Un schimb de impresii pur uman, căruia Interlocutorul n-avea cum să-i priceapă semnificaţia.

— N-am nevoie de Păpuşar pentru a-mi explica lumea înconjurătoare, vorbi Kzinul în cele din urmă. Ochii, urechile şi nasul îmi sunt de ajuns.

— Bine, dar ai nevoie de Marele Şlem. Cu toţii avem nevoie de tehnologiile existente la bordul acelei nave.

— Pentru profit? E un motiv nedemn.

— La naiba! Marele Şlem este important atât pentru rasa umană, cât şi pentru Kzini.

— Astea-s tertipuri! Deşi profitul nu e numai al tău, insişti să-ţi vinzi onoarea pentru el…

— Onoarea mea nu e în pericol.

— Ba eu cred că este, răspunse Kzinul şi întrerupse legătura.

— Folositoare chestie butonul ăla! observă maliţioasă Teela. Ştiam că aşa o să se întâmple.

— Şi eu. Pe barba lui Finagle, tare greu se lasă convins!

Dincolo de munţi plutea un strat imens şi compact de nori albi care deveneau cenuşii pe măsură ce înaintau spre orizontul infinit. Scuterele păreau că plutesc şi ele deasupra norilor, sub un albastru cer strălucitor pe care Arcada abia dacă se zărea.

Munţii rămăseseră în urmă. Louis simţi o undă de regret gândindu-se la bazinul cu cascadă. N-aveau să-l mai vadă niciodată.

În spate scuterele provocau siaje, trei fronturi de undă în care trei bubuituri sonore loveau stratul de nori. În faţă monotonia orizontului infinit era spartă doar de un singur detaliu. Louis ajunse la concluzia că era vorba fie de un nou munte, fie de o furtună ce se desfăşura la mare depărtare. Acel ceva avea mărimea aparentă a gămăliei unui ac ţinut la distanţa unui braţ întins.

— O breşă în stratul de nori, Louis, întrerupse Kzinul tăcerea. În faţă şi în sensul de rotaţie.

— O văd.

— Observi lumina care vine de dedesubt? Cam multă lumină reflectată de formele de relief.

Într-adevăr, marginile norilor străluceau puternic. Era ceva necurat la mijloc…

— Oare zburăm din nou peste o zonă dezgolită până la materialul de fundaţie? Ar fi cea mai mare până acum.

— Aş vrea să arunc o privire mai de aproape.

— Du-te! conveni Louis.

Bărbatul observă cum punctul — care era Interlocutorul — virase brusc, în sensul de rotaţie. La o viteză de 2 Mach, Kzinul n-ar fi zărit decât pentru o clipă terenul de dedesubt.

Aici apărea o problemă. La ce trebuia să se uite? La punctul argintiu care era scuterul Kzinului sau la mica figură felină de pe pupitru? Primul reprezenta realitatea, cealaltă — doar o imagine. Amândouă ofereau informaţii, dar de tip diferit.

În principiu, nici un răspuns nu era satisfăcător. În practică, Louis preferă să le privească simultan pe amândouă.

Îl văzu pe Kzin trecând dincolo de marginea breşei…

Intercomunicaţia aduse ecoul urletului său. Punctul argintiu devenise instantaneu mult mai strălucitor, iar faţa Kzinului era acum un glob de lumină albă. Ochii acestuia erau închişi şi strânşi, iar gura era larg deschisă.

Imaginea se micşoră. Kzinul traversase breşa. Îşi acoperise faţa cu un braţ, în timp ce blana care-l acoperea scotea un fum negru.

Dincolo de punctul argintiu care era scuterul Interlocutorului, un cerc luminos se profila pe norii de dedesubt… ca şi când un spot de lumină ar fi încercat să-l urmărească.

— Interlocutorule! strigă Teela. Vezi ceva?

Kzinul auzi şi-şi descoperi faţa. Blana portocalie rămăsese intactă doar într-o bandă lată în jurul ochilor. Pe restul trupului devenise cenuşie. Kzinul îşi deschise ochii, îi închise la loc, apoi îi deschise din nou.

— Am orbit, răspunse el.

— Da, dar poţi vedea!

Preocupat de starea Kzinului, Louis abia dacă-şi dădu seama de ciudăţenia întrebării. Totuşi, o parte din el înregistră tonul fetei. Anxietatea şi dincolo de ea sugestia că acesta dăduse un răspuns greşit şi că trebuia să i se acorde o a doua şansă.

Dar nu era timp.

— Interlocutorule, mă auzi? îl strigă Louis. Trece-ţi scuterul sub comanda mea. Trebuie să ne găsim un adăpost.

Kzinul umblă la pupitrul său.

— S-a făcut, Louis! Ce fel de adăpost? Vocea îi era distorsionată de durere.

— Înapoi, dincolo de munţi.

— Nu. Am pierde mult prea mult timp. Ştiu ce anume m-a atacat. Dacă am dreptate, ne vom afla în siguranţă atâta timp cât va exista un strat de nori sub noi.

— Serios?

— Va trebui să cercetezi.

— Ai nevoie de îngrijiri medicale!

— Aşa este, dar mai întâi trebuie să ne găseşti un loc sigur de aterizare. Trebuie să coborâm acolo unde norii sunt mai denşi…

Sub nori nu era deloc întuneric. Pătrundea puţină lumină şi o bună parte din ea era reflectată de Louis Wu care pur şi simplu strălucea.

De jur împrejur se vedeau ondulaţiile unei câmpii. Nu era material de fundaţie, ci sol şi vegetaţie.

Louis coborî mai jos, mijindu-şi ochii din cauza strălucirii.

…O singură specie vegetală, dispusă uniform pe întreaga câmpie, din acel loc şi până la orizontul infinit. Fiecare plantă avea o singură floare şi fiecare floare se întorcea să-l urmărească pe Louis Wu, în timp ce ateriza. O asistenţă numeroasă, tăcută şi atentă.

Bărbatul coborî de pe scuter lângă una dintre ele.

Planta avea o tulpină noduroasă şi verde, măsurând cu aproximaţie un metru şi jumătate. Unica sa floare era la fel de mare cât faţa unui om. Dosul acesteia era bombat, plin de striuri şi tendoane, iar suprafaţa interioară era netedă ca o oglindă concavă. Din centru se înălţa o protuberanţă scurtă, terminată cu un bulb verde închis.

Toate florile înconjurătoare se întorseseră către el. Era scăldat în lumină. Louis ştia că încercau să-l ucidă şi asta-i făcea să se simtă puţin neliniştit, dar stratul de nori se menţinea.

— Ai avut dreptate! îi zise Kzinului prin intercomunicaţie. Sunt „Floarea-Soarelui” de tip Slaver. Dacă n-ar fi existat stratul de nori, ne-am fi curăţat de îndată ce am fi trecut munţii.

— E posibil să ne adăpostim undeva, în afara razei lor de acţiune? De exemplu, în vreo peşteră?

— Nu cred. Câmpia e prea plată. Florile nu pot focaliza prea precis lumina, dar e oricum destulă strălucire.

— Ce naiba se întâmplă cu voi? interveni Teela. Louis, trebuie să aterizăm! Kzinul are dureri!

— Aşa e. Am dureri mari, Louis!

— Atunci propun să riscăm. Veniţi şi voi jos. Să sperăm că pătura de nori nu se va destrăma.

— Bine! răspunse imaginea tinerei.

Louis pierdu aproape un minut căutând printre plante. Era aşa cum presupusese. Pe teritoriul stăpânit de aceste flori ucigaşe nu existau alţi supravieţuitori. Printre tulpinile lor nu creşteau alte plante mai mici. Pe deasupra lor nu zbura nimic şi nici o gânganie nu mişuna pe solul cu aspect de cenuşă. Pe tulpinile lor nu creşteau nici funguşi, nici muşchi, nici alţi dăunători. Dacă una dintre ele ar fi fost atinsă de vreo boală, celelalte ar fi distrus-o.

Floarea-Oglindă era o armă teribilă. Probabil că menirea ei iniţială fusese de a focaliza lumina solară pe modulul fotosintetizator din centru. Dar se putea focaliza la fel de bine şi pentru a distruge un ierbivor sau o insectă. Îşi ardea toţi duşmanii. Tot ce era viu devenea inamicul unei plante ce folosea fotosinteza, dar, totodată, şi un fertilizant pentru ea.

„Dar cum ajunseseră aici?” se întrebă Louis în sinea lui. Căci Florile-Oglindă nu puteau trăi alături de alte forme de viaţă mai puţin exotice. Erau prea puternice. În consecinţă, nu puteau fi originare de pe planeta de baştină a întemeietorilor Lumii Inelare.

Mai mult ca sigur, acei Ingineri scotociseră sistemele stelare apropiate căutând plante decorative. Poate că pătrunseseră suficient de adânc în spaţiul uman, până dincolo de Silvereyes. Şi pesemne că ajunseseră la concluzia că Florile-Oglindă erau decorative.

„Dar probabil că le-au ţinut sub cheie. Până şi un idiot ar fi avut atâta minte. Pesemne că li s-a alocat o zonă de teren înconjurată de un cerc lat din material de fundaţie. Asta ar fi trebuit să le ţină înăuntru. Numai că n-a fost aşa. Cumva, o sămânţă a reuşit să scape. Nu se ştie până unde s-au putut răspândi”, îşi zise Louis, cutremurându-se. Ăsta trebuie să fi fost „punctul luminos” pe care-l observaseră în faţa lor. Cât vedeai cu ochii, nici o vietate nu revendica acest teritoriu de la Florile-Oglindă.

În timp, dacă erau lăsate să se dezvolte în voie, ar fi cucerit întreaga Lume Inelară.

Dar până atunci ar fi trecut destui ani. Lumea Inelară se dovedea spaţioasă. Spaţioasă pentru orice.