Cartea a II-a O GLOATĂ ÎNARMATĂ

14

Un val de patriotism a copleşit naţiunea şi ne-a unit.

Nu aşa spune istoria? O, frăţioare!

Pe onoarea mea, pregătirea unei revoluţii nu e o chestie atât de complicată pe cât e câştigarea ei. Am ajuns prea devreme la comandă, nu aveam nimic stabilit, erau prea multe probleme de rezolvat în jurul nostru. Sigur, Autoritatea de pe Lună dispăruse, dar Autoritatea Lunară de pe Pământ şi Naţiunile Federative din spatele ei erau încă puternice şi active. Dacă ateriza acum o navă cu trupe sau trimiteau un crucişător pe orbită oricând în următoarele două săptămâni, puteau să ia Luna înapoi foarte ieftin. Noi nu însemnam nimic, eram o gloată de oameni.

Am testat noua catapultă, mergea, dar stâncile-rachetă pregătite pentru lansare erau grozav de puţine, le numărai pe degetele de la o mână — de la mâna mea stângă. Nici catapulta nu era o armă pe care s-o poţi folosi cu succes împotriva navelor sau a trupelor. Aveam idei despre cum să respingem navele. Deocamdată aveam doar idei. Aveam câteva puşti proaste cu laser, depozitate în Hong Kong — inginerii chinezi sunt iscusiţi — dar numai câţiva oameni pregătiţi să le folosească.

Mai mult, Autoritatea avea funcţiuni utile. Cumpăra gheaţă şi cereale, vindea aer, apă, energie, controla o mulţime de puncte cheie. Indiferent ce avea să urmeze, trebuia să mergem înainte, nu era loc de întors. Poate că ne pripisem când am hotărât să distrugem birourile Autorităţii din oraş (eu aşa credeam) pentru că se distruseseră foarte multe documente. Totuşi, profesorul susţinuse că lunarii, toţi lunarii cu mic cu mare, aveau nevoie de un simbol concret al urii lor pe care să-l distrugă, iar birourile fuseseră punctul cel mai puţin important şi cel mai cunoscut pentru toată lumea.

Dar ne bazam pe Mike. El controla comunicaţiile, adică aproape tot ce mişca pe Lună. Profesorul începuse să controleze ştirile spre şi dinspre Pământ, lăsându-l pe Mike să cenzureze veştile până vom fi pregătiţi să spunem Terrei adevărul, şi adăugase „sub-faza M”, care izola complexul de restul Lunii şi, odată cu el, Observatorul Richardson şi laboratoarele asociate — Radioscopul pentru perforări, Centrul de Selenofizică şi aşa mai departe. Aveam de rezolvat o problemă, pentru că oamenii de pe Pământ veneau şi plecau la un interval cam de şase luni, prelungindu-şi timpul cu ajutorul exerciţiilor făcute în centrifugă. Cei mai mulţi pământeni de pe Lună erau oameni de ştiinţă. Turiştii erau puţini, cam treizeci şi patru. Trebuia să ne ocupăm de ei, dar deocamdată era destul că am întrerupt comunicarea cu Terra.

Telefoanele din Complex erau deconectate, iar Mike nu permitea capsulelor de metro să oprească la nici o staţie din Complex, chiar după reluarea transportului, ceea ce s-a întâmplat imediat după ce Finn Nielsen şi echipa lui îşi terminaseră treaba murdară.

Temnicerul-şef nu murise, de altfel nici nu intenţionam să moară. Profesorul considera că un temnicer-şef în viaţă poate muri oricând, dar un temnicer-şef mort nu mai poate fi înviat dacă ai nevoie de el. Planul fusese să-l ameţim oprind oxigenarea aerului din încăperi, să ne asigurăm că el şi gărzile care erau cu el nu mai pot lupta, şi apoi să intrăm repede, în timp ce Mike introducea oxigenul.

Cu ventilatoarele la viteza maximă, Mike calculase că nu i-ar lua mai mult de patru minute ca să reducă oxigenul la nivelul zero — aşa încât au urmat cinci minute de hipoxemie în creştere, cinci minute de anoxie, apoi forţarea ecluzei inferioare, în timp ce Mike introducea oxigen pur, pentru refacerea echilibrului. Nu putea să ucidă pe nimeni, dar ar fi doborât un om la fel de radical ca o anestezie. Atacatorii din interior erau norocoşi dacă aveau costume de presiune, dar nici asta nu era o problemă. Hipoxemia este periculoasă, poţi leşina fără să-ţi dai seama că îţi lipseşte oxigenul. Este greşeala fatală a noilor veniţi.

Temnicerul-şef supravieţuise, împreună cu trei dintre gărzi. Însă, deşi era în viaţă, nu mai prezenta nici un pericol. Dar nici vreun interes. Creierul lui, lipsit de prea multă vreme de oxigen, se transformase în mămăligă. Nici unul dintre paznici nu şi-a revenit, deşi unii erau mai tineri decât el, se pare că anoxia le-a venit de hac.

În restul Complexului, nimeni nu a fost rănit. Când s-au aprins luminile şi s-a reluat circulaţia oxigenului pe canale, toţi erau bine, chiar şi cei şase ucigaşi-violatori care erau încuiaţi în barăci. Finn a spus că era prea simplu să-i împuşti, nu meritau o moarte atât de uşoară, aşa că i-a luat el să-i judece cu echipa lui de luptă, pe post de juriu.

Au fost dezbrăcaţi, li s-au tăiat tendoanele de la glezne şi apoi au fost predaţi femeilor din Complex. Mi se face rău când îmi aduc aminte ce-au păţit după aceea, dar nu cred că au trecut printr-un supliciu la fel de lung şi dureros ca cel prin care a trecut Marie Lyons. Femeile sunt nişte fiinţe surprinzătoare — dulci, blânde, miloase, dar sălbăticia de care sunt în stare în anumite situaţii depăşeşte cu mult ura bărbaţilor.

Să vă spun câte ceva despre spionii trădători. Wyoh a fost hotărâtă să-i elimine, dar când am ajuns la ei, şi-a pierdut entuziasmul răzbunării. Mă aşteptam ca şi profesorul să fie de acord cu ea, dar el îşi scutură capul în semn de protest.

— Nu, dragă Wyoh, oricât aş fi de acord cu non-violenţa, există două lucruri pe care le poţi aplica unui inamic: să-l omori sau să ţi-l faci prieten. Calea de mijloc duce numai la necazuri pe viitor. Un om care şi-a trădat o dată prietenii o s-o mai facă, iar pe noi ne aşteaptă o perioadă lungă în care orice trădător poate fi extrem de periculos. Trebuie să moară. În public, pentru a fi şi altora un exemplu.

— Profesore, zise Wyoh, ai spus odată că, dacă o să condamni un om, ai să-l elimini personal. Asta ai de gând să faci?

— Da şi nu, dragă Wyoh. Sângele lor îmi va rămâne pe mâini toată viaţa, îmi asum responsabilitatea. Dar m-am gândit la o modalitate mai puţin neplăcută, care să-i descurajeze şi pe alţi amatori de trădare.

Adam Selene făcu publică lista cu numele şi adresele tuturor trădătorilor care lucraseră ca spioni sub acoperire, angajaţi de Jean Alvarez, răposatul Şef al fostei Securităţi din Complexul Autorităţii. Adam nu ne-a spus nimic în legătură cu soarta lor. Unul dintre ei a reuşit să se ascundă timp de şase luni, schimbându-şi domiciliul şi numele. Dar pe la începutul lui '77, cadavrul i-a fost găsit în exteriorul ecluzei din Novylen. Cei mai mulţi dintre ei au trăit doar câteva ore după anunţarea publică a listei.

În timpul primelor ore după lovitura de stat, ne-am confruntat cu o problemă la care nu ne gândisem — Adam Selene. Cine e Adam Selene? Unde e? Asta era revoluţia lui, el a pus la punct fiecare detaliu, fiecare camarad al organizaţiei îi cunoştea vocea. Acum eram liberi, nu trebuia să ne mai ascundem. Deci, unde e Adam?

Am vorbit mult despre asta toată noaptea, în camera L de la hotelul Raffles. Am întors problema pe toate părţile, printre sute de hotărâri luate cu privire la tot felul de lucruri, cu oameni care întrebau ce să facă, în timp ce „Adam” lua deciziile care nu trebuiau discutate, trimitea veşti prin telefon spre Pământ, ţinea Complexul izolat şi altele. Fără îndoială, dacă nu l-am fi avut pe Mike, nici n-am fi putut cuceri Luna, nici nu ne-am fi putut păstra cucerirea.

Eu mă gândeam că profesorul trebuie să devină „Adam”, pentru că el a fost întotdeauna teoreticianul şi proiectantul nostru. Toată lumea îl ştia, unii camarazi ştiau că el este camaradul Bill, iar toţi ceilalţi îl cunoşteau şi îl respectau pe profesorul Bernardo de la Paz. Pe onoarea mea, i-a învăţat carte pe cei mai mulţi dintre cetăţenii importanţi din Luna City, dar şi pe alţii din marile oraşe. Era cunoscut de toate personalităţile de pe Lună.

— Nu, spuse profesorul.

— De ce nu? îl întrebă Wyoh. Profesore, gata, eşti ales! Spune-i, Mike.

— Mă abţin de la comentarii, zise Mike. Vreau să-l aud pe profesor. Să văd ce are de zis.

— Ce să zic, tu ai analizat, Mike, toate situaţiile, tu eşti creierul, răspunse profesorul. Wyoh, dacă ar fi posibil, n-aş refuza. Dar nu există nici o cale de a face ca vocea mea să se potrivească cu cea a lui Adam. Nu uitaţi că toţi camarazii îl cunosc pe Adam după voce. Mike a făcut o voce inconfundabilă, tocmai pentru asta.

Atunci, ne-am gândit să-l introducem pe profesor la video şi să-l lăsăm pe Mike cu vocea lui Adam.

S-a respins şi asta. Îl cunoşteau prea mulţi pe profesor, îl auziseră vorbind, iar vocea şi timbrul lui nu se puteau confunda cu vocea lui Adam. Apoi s-au gândit la mine — vocea mea era de bariton, semăna cu a lui Mike şi nu ştiau prea mulţi cum e vocea mea la telefon şi nimeni nu ştia cum e la video.

Am respins ideea din start. Oamenii vor fi surprinşi să mă vadă ca pe unul din locotenenţii Preşedintelui. Nu vor crede niciodată că eu am fost numărul unu.

— Hai să facem o combinaţie. Adam a fost un mister, să-l păstrăm aşa. Va apărea la video cu o mască. Profesore, tu vei fi corpul, iar tu, Mike — vocea.

— Ăsta este modul cel mai sigur de a distruge încrederea oamenilor în perioada cea mai critică. Un conducător cu mască. Nu se poate, Mannie.

Am zis să găsim un actor să joace rolul lui Adam. Nu existau actori profesionişti în Luna City, dar erau amatori buni în trupa Luna Civic Players şi în Novy Bolşoi Teatr Associates.

— Exclus, zise profesorul, pe lângă faptul că trebuie să găsim un actor de înalt profesionalism şi moralitate — unul care să nu vrea să devină Napoleon peste noapte — nu avem timp de aşteptat. Adam trebuie să-şi înceapă conducerea efectivă chiar de mâine.

— Atunci, ai dat şi soluţia, am zis. O să-l folosim pe Mike numai, la radio, niciodată la video. Trebuie să găsim o scuză ca Adam să nu fie văzut niciodată şi să nu trezim bănuieli cu asta.

— Sunt obligat să fiu de acord cu tine, zise profesorul.

— Man, cel mai vechi prieten al meu, spuse Mike, de ce susţii că eu nu pot fi văzut?

— N-ai auzit? Mike, trebuie să prezentăm o persoană la video, cu tot tacâmul, faţă, voce şi trup. Tu ai corp, dar e numai metal. Faţă n-ai, cu atât mai bine, nu pierzi timpul cu bărbieritul, am dat-o eu pe glumă.

— Dar ce mă împiedică să arăt o faţă, Man? Până acum am prezentat o voce care nu are nici un sunet în spatele ei. De ce să nu arăt şi o faţă?

Eram prea surprins ca să răspund. M-am holbat la ecranul video pe care-l instalasem atunci când închiriasem camera. Un impuls este un impuls, şi-atât. Electroni care se mişcă într-un dans numai de ei ştiut. Pentru Mike, lumea întreagă este o serie variabilă de impulsuri electronice trimise sau primite, care se învârt în mecanismele sale.

— Ei, nu, Mike, am spus.

— De ce nu, Man?

— Pentru că nu poţi! Cu vocea te descurci minunat. Asta îţi ia câteva mii de decizii pe secundă, e o joacă pentru tine. Dar ca să faci o imagine video ai nevoie de, să zicem, zece milioane de decizii pe secundă. Mike, eşti atât de rapid, încât nici nu pot să-mi dau seama până unde poţi merge. Dar nu cred totuşi că eşti suficient de rapid pentru o imagine video.

— Pui pariu, Man? zise Mike liniştit.

— Dacă Mike zice că poate, sigur că poate! spuse Wyoh indignată. Mannie, n-ar trebui să vorbeşti aşa cu el.

(Wyoh crede, că un electron e o chestie cât o boabă de mazăre).

— Mike, i-am zis încet, n-aş paria. Dar bine, vrei să încerci? Să dau drumul la video?

— Pot să-l pornesc şi singur, răspunse el.

— Eşti sigur că-l nimereşti pe cel care trebuie? N-ar fi bine să dai spectacolul în altă parte.

— Nu sunt prost, îmi zise morocănos. Şi acum lasă-mă, Man. Recunosc că asta îmi va ocupa toată memoria.

Am aşteptat în tăcere. Apoi pe ecran apăru o pată cenuşie, cu nişte linii de sondare destul de vagi. Ecranul se înnegri din nou, apoi în centru apăru o lumină slabă care forma zone înceţoşate luminoase şi întunecoase, elipsoidale. Nu era o faţă, ci sugestia unei feţe pe care o vezi în pătura de nori de deasupra Terrei. Se limpezi puţin şi-mi aminti de imaginile holografice. Era fantoma unei feţe.

Se stabili şi-l văzurăm pe Adam Selene. Era figura nemişcată a unui bărbat matur, fără fundal, era doar o faţă ca şi cum fusese decupată dintr-o fotografie şi lipită apoi pe ecran. Şi totuşi pentru mine era Adam Selene, nu putea fi altcineva.

Apoi zâmbi, mişcându-şi buzele şi bărbia, apoi îşi atinse buzele cu limba, un gest rapid care mă sperie.

— Cum arăt? ne întrebă.

— Adam, spuse Wyoh, părul tău nu e atât de ondulat. Şi ar trebui să ţi-l dai pe spate, deasupra frunţii, în ambele părţi. Arăţi ca şi cum ai purta perucă, dragule.

Mike făcu modificările necesare.

— Ei, acum e mai bine?

— Aşa şi aşa. Tu nu ai gropiţe în obraji? Eram sigură că ai gropiţe după felul în care chicoteai. Ca ale profesorului.

Mike-Adam zâmbi din nou, de data asta avea gropiţe.

— Cum trebuie să fiu îmbrăcat, Wyoh?

— Eşti la birou?

— Da, încă n-am plecat de la birou. Trebuie să stau aici în noaptea asta.

Fundalul se schimbă, deveni cenuşiu, apoi se localiză şi apăru colorat. În spatele lui Adam era un calendar de perete cu data curentă, marţi, 19 mai 2076, iar un ceas arăta ora exactă. Lângă cotul lui era un pahar de carton cu cafea. Pe birou se afla o fotografie înrămată, o poză de familie, doi bărbaţi, o femeie şi patru copii. Se auzea şi un zgomot de fundal, zumzăitul vag din piaţa Domului Vechi, mai puternic decât ar fi fost normal. Se auzeau strigăte de la distanţă, iar cineva cânta Marsilieza în varianta lui Simon Jester.

Undeva, din afara ecranului, se auzi vocea lui Ginwallah:

— Gospodin?

Adam se întoarse în direcţia de unde venea vocea:

— Acum sunt ocupat, Albert, zise nerăbdător. Nu primesc nici un telefon de la nimeni, în afară de celula B. De rest, te ocupi tu.

Apoi se uită la noi.

— Ei, ce ziceţi? Wyoh? Vreo sugestie, profesore? Man, prietenul meu care avea îndoieli! Merge?

M-am frecat la ochi uluit.

— Mike, ştii să găteşti?

— Sigur. Dar nu gătesc. Sunt însurat.

— Adam, spuse Wyoh, cum poţi să fii atât de liniştit după ziua pe care am avut-o?

— Nu las ca lucrurile mărunte să mă îngrijoreze.

Se uită la profesor.

— Profesore, dacă nu ai nimic de zis despre imaginea mea, de unde înţeleg că e bună, hai atunci să vorbim despre ce o să spun eu mâine de dimineaţă. Mă gândeam să mă ocup de buletinul de ştiri de la ora opt dimineaţa, după ce-am să anunţ vestea în celule în timpul nopţii.

Am stat la discuţii toată noaptea. Eu am trimis de două ori după cafea, iar Mike-Adam şi-a schimbat şi el de două ori paharul de carton. Când am comandat sandvişuri, el l-a rugat pe Ginwallah să trimită şi el după câteva. Pe ecran a apărut o clipă imaginea din profil a lui Albert Ginwallah, un babu tipic, plicticos şi vag dispreţuitor. Mike-Adam mânca în timp ce mâncam şi noi, mormăind din când în când cu gura plină.

Când l-am întrebat (din interes profesional), mi-a spus că, după ce-şi alcătuise imaginea, programase totul aproape automat, iar el se concentra numai la expresiile faciale. N-a trecut mult şi-am uitat că era o imagine simulată de un computer. Mike-Adam vorbea cu noi prin video şi era mult mai bine decât la telefon.

Pe la trei şi jumătate dimineaţa, am stabilit deja strategia, apoi Mike se apucă să repete discursul. Profesorul se mai gândi să adauge nişte idei. Mike făcu toate revizuirile, apoi am căzut de acord că trebuie să ne odihnim, chiar şi Mike-Adam, deşi, de fapt, Mike rămase la post toată noaptea, supraveghind transmisiile spre Terra, ţinând Complexul izolat, ascultând la multe telefoane. Profesorul şi cu mine am dormit în patul mare, Wyoh s-a întins pe o canapea. Am fluierat ca să sting luminile şi-n noaptea aceea am dormit fără griji.

De dimineaţă, la micul dejun, Adam Selene se adresă Lunii Libere.

Era blând, calm, hotărât şi convingător.

— Cetăţeni ai Lunii Libere, fraţi, camarazi — pentru cei care nu mă cunosc — daţi-mi voie să mă prezint: sunt Adam Selene, Preşedintele Comitetului de Urgenţă al Camarazilor pentru Luna Liberă… acum al Lunii Libere, pentru că suntem în sfârşit liberi. Aşa-zisa „Autoritate” care a uzurpat vreme îndelungată puterea aici, acasă la noi, a fost răsturnată. M-am trezit deocamdată şeful acestui guvern pe care-l avem — Comitetul de Urgenţă. În scurt timp, cât de repede se va putea, vă veţi alege propriul guvern liber.

Adam zâmbi şi făcu un gest ca şi cum avea nevoie de ajutor.

— Până atunci, cu sprijinul dumneavoastră, am să fac tot ce pot. Dacă vom face greşeli, nu ne judecaţi aspru. Camarazi, dacă nu v-aţi dezvăluit identitatea prietenilor şi vecinilor, e timpul s-o faceţi acum. Cetăţeni, cererile voastre vor ajunge la noi prin vecinii voştri camarazi. Sper că vă veţi supune cu bunăvoinţă, pentru că numai aşa se poate grăbi ziua când am să mă retrag, iar viaţa se va întoarce la normal — un normal nou, eliberaţi de Autoritate, de paznici, de trupele instalate la noi, fără grija paşapoartelor, fără percheziţii şi arestări la întâmplare.

Trebuie să trecem printr-o perioadă de tranziţie. Rugămintea mea este să vă întoarceţi la lucru. Reluaţi-vă viaţa normală. Pentru cei care până acum au muncit pentru Autoritate, sfatul meu este acelaşi. Întoarceţi-vă la muncă. Veţi primi salariile ca şi până acum, slujbele vor fi aceleaşi, până când vom stabili împreună ceea ce ne este necesar, pentru că suntem liberi şi nu mai trebuie să hotărască nimeni pentru noi. Cetăţeni deportaţi, împovăraţi de sentinţele pronunţate pe Pământ, a sosit ceasul eliberării voastre! Sunteţi liberi de-acum! Dar sper să mergeţi în continuare la lucru. Nu sunteţi obligaţi — a trecut vremea oprimării — dar sunteţi rugaţi să munciţi. O faceţi pentru voi. Dacă vreţi să părăsiţi Complexul, sunteţi liberi s-o faceţi, sunteţi liberi să mergeţi unde vreţi… iar serviciul metroului dinspre şi spre Complex se va relua imediat. Însă înainte de a vă folosi libertatea ca să hoinăriţi prin oraş, daţi-mi voie să vă reamintesc: „Nu există prânz gratuit”. În prezent, cel mai bine pentru voi este în locul în care vă găsiţi acum, s-ar putea ca mâncarea să nu fie de cea mai bună calitate, dar va veni caldă şi la timp.

Pentru a prelua temporar acele funcţii necesare de la vechea Autoritate, am apelat la serviciile Directorului General al companiei LuNoHo. Această companie va asigura supervizarea temporară şi va începe să analizeze modul prin care putem scăpa definitiv de tirania Autorităţii şi cum să transferăm părţile ei utile în mâinile persoanelor particulare. Aşa că, rugămintea mea este să-i ajutăm.

Pe voi, cetăţeni ai naţiunilor de pe Terra care vă aflaţi printre noi, oameni de ştiinţă, turişti, vă felicit! Sunteţi martorii unui eveniment rar, naşterea unei naţiuni. O naştere înseamnă sânge şi durere, au existat şi acestea. Sperăm că s-a terminat cu ele. Veţi fi trataţi bine, iar dacă doriţi să plecaţi acasă, vă vom aranja plecarea cât mai repede posibil. Dar sunteţi bine veniţi dacă doriţi să mai rămâneţi. Dacă aţi dori să deveniţi cetăţeni al Lunii, ne-am simţi onoraţi. Dar pentru moment, vă rog: nu ieşiţi pe coridoare, evitaţi incidentele care ar putea duce la vreo vărsare de sânge, la dureri zadarnice şi inutile. Aveţi răbdare cu noi şi eu am să-i rog pe cetăţenii camarazi să fie răbdători cu voi. Oameni de ştiinţă pământeni, de la Observator sau din alte părţi, vă rog continuaţi-vă munca şi nu vă gândiţi la problemele noastre. Astfel, suferinţele noastre, în lupta pe care o ducem pentru a deveni o naţiune adevărată, nu vă vor atinge. Un singur lucru vă rog să înţelegeţi — îmi pare rău să o spun — dar suntem nevoiţi să intervenim în dreptul pe care-l aveţi, de-a comunica cu Pământul. Este o necesitate pentru noi. Vom înlătura cenzura imediat ce vom putea face acest lucru. Urâm cenzura la fel de mult ca şi voi.

Adam mai făcu încă o cerere:

— Nu încercaţi să mă vedeţi, camarazi. Telefonaţi-mi numai dacă este o urgenţă. Puteţi să-mi scrieţi la nevoie, scrisorile voastre vor beneficia de o atenţie specială din partea mea. Dar eu sunt singur, n-am dormit noaptea trecută şi nu-mi fac speranţe că noaptea asta voi dormi mai mult. Nu pot participa la întruniri, nu pot da noroc cu nimeni, nu pot primi delegaţi, trebuie să stau lipit de biroul ăsta şi să muncesc — ca să pot scăpa de misiunea asta şi s-o las pe umerii voştri.

Zâmbi:

— Gândiţi-vă că voi fi la fel de greu de văzut ca şi Simon Jester.


Fusese o transmisie de cincisprezece minute care se putea rezuma la: întoarceţi-vă la muncă, aveţi răbdare, daţi-ne timp.

Oamenii de ştiinţă nu ne-au acordat timp mai deloc -trebuia să-mi fi dat seama, era genul de treabă la care mă pricep.

Toată comunicaţia cu Pământul se făcea prin Mike. Dar băieţii ăia deştepţi cărora li se mai zice şi oameni de ştiinţă aveau destul de mult echipament electronic cât să umple un depozit, iar odată ce s-au hotărât s-o facă, nu le-a luat mai mult de câteva ore să improvizeze un aparat a cărui transmisie să poată ajunge pe Terra.

Salvarea a venit de la un turist care era de părere că Luna are dreptul să fie liberă. I-a dat telefon lui Adam Selene şi s-a pomenit vorbind cu o membră a echipei de femei pe care le cooptasem de pe nivelele C şi D — un sistem pe care-l concepuse pentru auto-apărare, întrucât, în ciuda cererii lui Mike, jumătate din Lună încercă să-i telefoneze lui Adam Selene după transmisia video. Fiecare avea câte o problemă, de la cereri şi rugăminţi, până la genul de pisălogi care îi dădeau lui Adam sfaturi peste sfaturi despre cum să conducă Luna.

După vreo sută de convorbiri îndreptate spre mine de un camarad plin de zel de la compania de telefoane, am înfiinţat această echipă-tampon între oameni şi Adam Selene. Din fericire, camarada care a primit telefonul şi-a dat seama că sloganul „calmaţi-vă, vă rog” nu se aplică în toate cazurile şi mi-a dat telefon.

Câteva minute mai târziu, eu şi Finn Nielsen, împreună cu câţiva puşcaşi nerăbdători, ne îndreptam cu capsula spre zona laboratoarelor. Informatorului nostru i-a fost frică să dea nume, dar ne-a spus locul unde putem găsi transmiţătorul. I-am prins în flagrant, tocmai transmiteau spre Pământ şi numai acţiunea rapidă a lui Finn le-a salvat viaţa, pentru că însoţitorii noştri cu arme îşi pierduseră cumpătul când au văzut ce făceau. Nu vroiam să „dăm un exemplu”. E mai greu să-i sperii pe oamenii de ştiinţă, minţile lor sunt diferite de ale celorlalţi muritori. Trebuia să-i abordăm altfel.

Am făcut transmiţătorul bucăţi şi i-am ordonat directorului să-i adune pe toţi în sala de mese, cerând să se facă apelul dintr-un loc de unde putea fi auzit de la un telefon. Apoi am vorbit cu Mike, am luat toate numele de la el şi i-am spus directorului:

— Doctore, aţi spus că sunt toţi aici. Dar lipsesc şapte — şi i-am dat numele lor. Vă rog să-i aduceţi pe toţi până la ultimul.

Pământenii lipsă fuseseră anunţaţi, dar refuzaseră să se oprească din lucru — tipic pentru oamenii de ştiinţă.

Lunarii erau într-o parte a încăperii, pământenii de cealaltă parte. Le-am spus pământenilor:

— Noi am venit cu intenţii bune, am încercat să vă tratăm ca pe nişte oaspeţi. Dar trei dintre voi au încercat şi poate au şi reuşit să trimită mesaje spre Pământ.

M-am întors înspre director:

— Doctore, aş putea percheziţiona totul — oraşul, structurile de suprafaţă, laboratoarele, fiecare spaţiu centimetru cu centimetru — şi aş putea să distrug tot ce ar putea fi folosit ca transmiţător. Sunt electronist de meserie, ştiu ce varietate largă de componente poate fi convertită într-un transmiţător. Să zicem că distrug tot ce ar putea fi folosit în acest scop, dar fiind cam nătâng din fire, ca să nu am nici un risc, aş distruge orice lucru care nu înţeleg la ce foloseşte. Care ar fi rezultatul?

Parcă vroiam să-i omor copilul! Se făcu vânăt la faţă.

— Asta ar opri toate cercetările… s-ar distruge date valoroase… s-ar pierde… mult, enorm, nici nu ştiu cât! Să zicem cam jumătate de miliard de dolari.

— Aşa m-am gândit şi eu. În loc de asta, aş putea să vă iau toate echipamentele pentru transmiţător şi să vă las să vă continuaţi munca cum veţi putea mai bine.

— Ar fi la fel de rău. Trebuie să înţelegeţi, gospodin, că atunci când se întrerupe un experiment…

— Da, ştiu. Decât să mut ceva şi să se piardă vreo piesă, mi-e mai uşor să vă iau pe toţi la Complex şi să vă cazez acolo, în fostele barăci ale Dragonilor. Dar şi asta ar distruge experimentele. Pe lângă asta… de unde sunteţi, doctore?

— Din Princeton, New Jersey.

— Da? Sunteţi aici de cinci luni şi fără îndoială că faceţi exerciţii şi purtaţi greutăţi ca să vă menţineţi în formă. Doctore, dacă suntem nevoiţi să facem ce-am spus, s-ar putea să vă luaţi adio de la Princeton pentru că, dacă vă mutăm, veţi sta încuiaţi. Dacă starea de urgenţă durează destul de mult, veţi deveni lunar fie că vă place, fie că nu. Şi la fel se va întâmpla şi cu ajutoarele dumneavoastră inteligente.

Un tip încrezut veni în faţă — unul din cei care a trebuit să fie chemat de două ori.

— Nu puteţi să faceţi asta! E împotriva legii!

— Zău? Ce lege, gospodin? Vreo lege de acasă de la voi?

M-am întors.

— Finn, arată-i legea.

Finn ieşi în faţă şi-şi aţinti ţeava puştii drept în stomacul individului. Degetul începu să apese, am văzut că siguranţa nu era pusă.

— Nu-l ucide, Finn.

Apoi am continuat, uitându-mă la pământeni:

— Am să-l elimin pe omul ăsta dacă trebuie să fac ceva ca să vă conving. Eu zic mai bine să aveţi grijă unii de alţii. O dată dacă mai călcaţi strâmb, puteţi să vă luaţi adio de la cercetările voastre şi de la Pământ. Doctore, vă avertizez să găsiţi metodele de a vă controla personalul.

M-am întors spre lunari:

— Tovarişci, vegheaţi să se poarte bine. Organizaţi-vă propriul vostru sistem de pază. Nu faceţi prostii. Fiţi atenţi că fiecare pământean este în perioada de probă. Dar dacă trebuie să eliminaţi pe cineva, nu ezitaţi s-o faceţi.

Apoi, către director:

— Doctore, orice lunar poate intra oriunde vrea, oricând, chiar şi în dormitoare. Asistenţii voştri sunt de-acum şefii voştri, în treburi de securitate. Dacă un lunar vrea să vă urmărească pe dumneavoastră sau pe oricine altcineva la WC, de exemplu, nu aveţi voie să comentaţi, pentru că s-ar putea să se enerveze.

Iar către lunari:

— În primul rând, aveţi grijă de securitate! Fiecare din voi are în sarcină câte un pământean — urmăriţi-l pas cu pas. Împărţiţi-i între voi, faceţi cum credeţi că e mai bine, dar să nu vă scape nimic. Să fiţi la un pas în spatele lor să nu poată să facă nici o cursă de şoareci, nicicum un transmiţător. Salariile vor fi ca mai înainte, voi vă faceţi datoria pentru Lună.

Am zărit zâmbete. Slujba de asistent de laborator era cea mai bună pe care şi-ar fi dorit-o vreodată un lunar — dar totuşi munceau sub comanda pământenilor, care ne priveau de sus, chiar şi cei care se pretindeau atât de amabili şi înţelegători.

Şi cu asta, am terminat ce-aveam de spus. Când mi s-a telefonat, am avut intenţia să-i elimin pe vinovaţi, dar profesorul şi Mike mă aduseseră pe drumul cel bun. Planul nu permitea nici violenţă împotriva pământenilor, cu atât mai mult cu cât se putea evita orice conflict.

Am pus „urechi” — nişte receptoare cu benzi foarte sensibile — în jurul zonei laboratoarelor, pentru că orice emiţător direcţional împrăştie unde sonore şi împrejur. Iar Mike asculta toate telefoanele din zonă. După care ne-am pus pe aşteptat.

Ne-am liniştit un pic, pentru că ştirile de pe Pământ nu arătau nimic deosebit. Se părea că Pământul acceptă fără nici o bănuială transmisiile noastre cenzurate, iar corespondenţa particulară, comercială şi transmisiunile Autorităţii păreau neschimbate, ca de obicei.

Aveam noroc şi de un răgaz neaşteptat: pe Lună nu se afla nici o navă de pasageri şi nici nu se aştepta vreuna până pe 7 iulie. Ne-am fi descurcat dacă am fi avut probleme, să fraierim ofiţerii navei să ia cina cu Temnicerul-şef, apoi să ne prefacem că le păzim transmiţătoarele şi să le demontăm. Nava nu se putea ridica fără ajutorul nostru. Pe vremea aceea, o conductă de drenaj din gheaţă furniza apă pentru masa de reacţie. Nu aveau nevoie de multă apă, în comparaţie cu transporturile de grâne. Pe atunci, nu veneau pe Lună multe nave cu oameni la bord. Când venea una la trei săptămâni, ni se părea că e mare aglomeraţie, pe când transporturile de grâne se făceau zilnic. Vreau să vă spun de fapt că o navă care ar fi picat pe Lună nu era un risc prea mare. Cu toate astea, răgazul era un noroc pentru noi. Încercam din toate puterile ca totul să arate cât mai normal, până când vom fi în stare să ne apărăm.

Transporturile de cereale continuau ca şi mai înainte. Un transport era catapultat în momentul în care Finn şi oamenii lui pătrundeau în reşedinţa Temnicerului-şef. Iar următorul a plecat la timp, la fel ca şi celelalte de dinaintea lui.

În perioada de tranziţie nu s-au permis scăpări sau falsuri. Profesorul ştia ce făcea. Transportul de cereale era o operaţiune prea mare pentru o ţară atât de mică ca Luna şi nu se putea schimba peste noapte. Însemna „pâinea şi berea” prea multor oameni ca să ne permitem noi să ne jucăm cu vieţile lor. Dacă comitetul nostru ar fi ordonat embargoul şi ar fi încetat să mai cumpere cereale, am fi fost aruncaţi afară şi ar fi venit alţii, cu alte idei.

Profesorul spunea că este nevoie de o perioadă de educaţie. Între timp, şlepurile cu cereale erau catapultate ca de obicei. LuNoHoCo ţinea registrele şi elibera chitanţele, folosind personal din serviciul civil. Expedierile se făceau în numele Temnicerului-şef, iar Mike vorbea cu Autoritatea de pe Pământ cu vocea lui. Administratorul adjunct şi-a dat seama cum trebuie să se comporte de îndată ce a înţeles că asta îi sporea şansele de a rămâne în viaţă. Inginerul-şef- McIntyre — îşi păstră şi el slujba. Era un lunar adevărat, dacă i se dădea o şansă. Şi nu era trădător. Şefii celorlalte departamente nu puneau probleme, viaţa mergea mai departe ca şi până atunci. Noi eram preocupaţi să luăm locul sistemului Autorităţii şi să scoatem la vânzare ce era de vândut particularilor interesaţi.

Peste noapte apărură o grămadă de oameni care se dădeau drept Simon Jester. Simon scrise o poezie aspră la adresa lor în care-i făcu de ocară, iar pozele lor apărură pe prima pagină din Cotidianul lunar, Pravda şi Gong. Wyoh redeveni la culoarea ei naturală, blondă şi se duse să-l vadă pe Greg la sediul noii catapulte. Apoi plecă într-o călătorie mai lungă, de vreo zece zile, la casa ei din Hong Kong Luna, luând-o şi pe Anna cu ea. Wyoh avea nevoie de o mică vacanţă, iar profesorul o încurajă să şi-o ia, arătându-i că se poate lua legătura cu ea prin telefon şi că, oricum, era nevoie de un contact mai apropiat al partidului în Hong Kong. Eu m-am ocupat de stilyagii ei, punându-i pe Slim şi pe Hazel locotenenţi — nişte puşti isteţi foc, în care puteam să am încredere. Slim rămase uimit când află că eu eram „camaradul Bork” şi că-l vedeam pe Adam Selene în fiecare zi. Slim şi Hazel mai făceau echipă bună şi din alt motiv. Hazel mai crescuse şi toată asprimea trupului i se transformase într-o moliciune senzuală şi voluptuoasă de femeie. Înflorise. Slim era oricând gata să-i schimbe numele în Stone, dacă ea ar fi optat pentru familia lui. Până atunci, era pregătit să îndeplinească sarcinile de partid alături de micuţa şi mândra noastră roşcată.

Nu toată lumea se simţea la fel de nerăbdătoare să pună umărul. Mulţi camarazi erau doar soldaţi de paradă, iar mai mulţi credeau că războiul s-a terminat odată cu înfrângerea Dragonilor Păcii şi capturarea Temnicerului-şef. Alţii s-au scandalizat când au aflat pe ce nivel ierarhic erau în structura partidului. Vroiau să-şi aleagă o nouă structură, unde ei să fie primii. Adam nu mai prididea cu apelurile, erau milioane care îi propuneau să schimbe partidul şi altele tot de acelaşi gen — el le asculta, era de acord cu tot ce i se zicea şi îi asigura că mai este nevoie de serviciile lor în perioada până la alegeri. Ne spunea cine erau şi nu-mi amintesc ca vreunul dintre aceşti ambiţioşi de plastilină să fi făcut ceva ca lumea atunci când i-am pus la treabă.

Era o muncă infernală şi nimeni nu se înghesuia s-o facă. Erau câţiva, dar prea puţini. Unii dintre cei mai buni voluntari erau oameni pe care partidul nu-i localizase înainte de începerea revoluţiei. Dar, în general, lunarii din interiorul sau din afara partidului nu erau interesaţi de munca „patriotică”, decât dacă era bine plătită. Un tip care se dădea membru de partid şi nu era, m-a acostat la hotelul Raffles, unde ne stabilisem cartierul general şi-a vrut să facem un contract de cincizeci de mii de nasturi pe care să-i poarte „Veteranii Revoluţiei”, cei de dinaintea loviturii, din care să-i iasă şi lui un mic profit (am făcut socoteala că vroia să câştige patru sute la sută) şi eu să mă aleg cu nişte dolărei frumoşi, era o afacere profitabilă pentru toată lumea.

Când l-am măturat din calea mea, mă ameninţă că mă denunţă lui Adam Selene pentru sabotaj:

— Adam Selene e prietenul meu, am să te ţin eu minte.

Ăsta a fost ajutorul pe care l-am primit. Dar aveam nevoie de cu totul altceva. Ne trebuia oţel pentru noua catapultă, foarte mult oţel. Profesorul întrebă de ce trebuia să punem atâta oţel în jurul proiectilelor de piatră. I-am explicat că, din păcate, câmpul de inducţie nu făcea priză la piatra simplă. Trebuia să reinstalăm radarele balistice ale lui Mike la vechiul sediu, să punem unul nou la noul sediu. Era necesar să le facem pe amândouă, pentru că ne puteam aştepta la atacuri din spaţiu asupra vechiului sediu.

Am chemat voluntari — şi am venit doar cu doi care-mi puteau fi de ajutor — iar eu aveam nevoie de câteva sute de mecanici pe care să nu-i deranjeze munca în costumele de presiune. I-am angajat, plătindu-le cât trebuia, iar LuNoHoCo s-a înglodat în datorii la Banca Hong Kong Luna. Majoritatea fondurilor fuseseră transferate pe Pământ lui Stu şi nu mai aveam timp să furăm alţi bani. Un camarad descurcăreţ, Fu Moses Morris, semnă tot felul de acte ca să ne ajute financiar, dar dădu faliment. O luă de la capăt cu o mică croitorie în Kongville. Dar asta s-a întâmplat mult mai târziu.

De la trei la unu, bancnota Autorităţii scăzu la şaptesprezece la unu, iar oamenii din serviciul Autorităţii se puseră pe scandal, pentru că Mike îi plătea în continuare în cecuri de-ale Complexului. Le-am spus că puteau să rămână sau să-şi dea demisia. Aveau de ales. Apoi am angajat alţii de care aveam nevoie, cu dolari Hong Kong. Dar, din acel moment, am început să avem necazuri. Exista deja un grup destul de mare care nu era de partea noastră şi care tânjea după vremurile de altădată. Ar fi fost în stare să trădeze noul sistem, dacă le-ar fi fost bine după aceea.

Fermierii şi agenţii de cereale nu erau mulţumiţi cu sistemul de plată de la capul catapultei care se făcea, ca şi mai înainte, în bancnote ale Autorităţii, la aceleaşi preţuri. „Nu vom accepta!” strigau ei, iar omul de la LuNoHoCo ridica din umeri şi spunea că nu erau obligaţi s-o facă, dar cerealele mergeau la Autoritatea de pe Pământ, şi era adevărat, deci nu puteau primi decât bancnote al Autorităţii. Ori acceptaţi cecul, ori vă încărcaţi înapoi grânele în vagonet şi plecaţi de-aici.

Mulţi îşi luară marfa înapoi. Toţi bombăniră şi unii ameninţară că or să scape de cereale trecând pe producţia de vegetale din fibre sau orice altceva care ar aduce dolari Hong Kong. Profesorul zâmbi.

Aveam nevoie de fiecare miner de pe Lună, mai ales de minerii de gheaţă, care lucrau cu perforatoare puternice cu laser. Trebuia să-i folosim pe post de soldaţi. Nevoia noastră era atât de mare, încât m-am gândit să mă înrolez şi eu, cu toate că îmi lipsea un braţ şi eram cam ruginit pe la încheieturi. Dar pentru a mânui un perforator trebuia să ai muşchi, iar o proteză nu are aşa ceva în dotare. Profesorul îmi spuse să nu fiu prost. Şmecheria la care ne gândisem n-ar fi mers în atmosfera de pe Pământ. Un impuls laser cu energie funcţionează cel mai bine în vid, şi lucrează perfect pe toată suprafaţa aflată în raza lui de bătaie. Perforatoarele mari, care săpaseră în piatră în căutarea pungilor de gheaţă, aveau să fie folosite ca „artilerie” pentru respingerea atacurilor spaţiale. Atât navele, cât şi rachetele, aveau sistem electronic. Dacă vrei să distrugi aparatura electronică, tragi în ea cu un fascicul laser. Dacă ţinta e presurizată, aşa cum se întâmplă cu navele care au oameni la bord, trebuie să faci o gaură pentru a o depresuriza. Dacă nu sunt presurizate, un impuls laser puternic le poate distruge, navele îşi pierd sistemul de ghidare şi toată partea electronică, şi cum aproape totul pe navă funcţionează pe bază electronică…

O bombă-H care are circuitele distruse nu mai e o bombă, ci doar un tub mare de litiu şi deuteriu. O navă cu circuitele arse e o epavă şi nu o navă de război.

La prima vedere pare uşor, dar nu este, pentru că perforatoarele laser n-au fost concepute pentru a lovi ţinte aflate la mii de kilometri distanţă, nici măcar la un kilometru şi nu există nici o cale rapidă de a le schimba ceva în precizie. Puşcaşii ar fi trebuit să aibă un curaj nebun, să nu tragă până în ultimele secunde, când ţinta ar fi fost destul de aproape pentru a fi siguri de reuşită. Şi, gândiţi-vă că nava luată la ochi se îndrepta spre ei cu doi kilometri pe secundă. Înfiorător, nu?

Dar perforatoarele astea erau cea mai bună armă pe care-o aveam şi-am organizat Primul şi al Doilea Grup de Puşcaşi Voluntari pentru Apărarea Lunii Libere — două regimente care vor rivaliza între ele şi vor menţine un ritm alert al pregătirii militare. În Primul, au fost acceptaţi bărbaţi mai în vârstă, iar în al Doilea, bărbaţi mai tineri cu sângele clocotitor.

Pentru că erau voluntari, i-am angajat pe dolari Hong Kong şi nu era o întâmplare că gheaţa era plătită pe piaţa, încă centralizată, cu hârtiile fără valoare ale Autorităţii.

Pe lângă asta, am făcut ceva tam-tam pe ideea cu războiul. Adam Selene a vorbit la video, reamintind că Autoritatea va încerca în mod sigur să-şi recâştige tirania şi că aveam la dispoziţie doar câteva zile ca să ne pregătim. Toate ziarele i-au publicat discursul, dar existau şi variante proprii — făcusem eforturi speciale să-i recrutăm pe ziarişti înainte de lovitură. Li se cerea oamenilor să-şi ţină la îndemână costumele de presiune şi să-şi verifice alarmele din casă. În fiecare oraş s-a organizat un Corp Civil de Apărare care, împreună cu cei care erau permanent cu noi, s-au preocupat ca toate cooperativele din oraşe să aibă pregătite echipe de etanşare, gata de a acţiona la orice oră din zi sau din noapte, pentru că, în ciuda etanşărilor cu silicon plastic şi cu fibră de sticlă, fiecare oraş avea scurgeri. În Tunelele Davis, băieţii noştri se ocupau în fiecare zi de etanşare. Am recrutat sute de echipe de etanşare din rândurile stilyagilor, i-am antrenat cu alarme false, i-am pus să stea în costumele de presiune cu căştile deschise atunci când erau de serviciu.

Au lucrat minunat. Dar tâmpiţii râdeau de ei, făcând tot felul de glume nesărate de genul — „se joacă de-a soldaţii”, „răsfăţaţii lui Adam”.

O echipă făcea o aplicaţie, demonstrând că pot forma o ecluză temporară în jurul uneia avariate, iar unul dintre aceşti nătărăi stătea în preajma lor şi îi lua peste picior în gura mare.

Echipa de Apărare Civilă îşi văzu de treabă, completă ecluza temporară. Băieţii o testară cu căştile puse. Au rezistat, au ieşit, l-au înhăţat pe tâmpitul care făcuse mişto de ei, l-au trecut prin ecluza de presiune, l-au scos afară la presiunea zero şi l-au aruncat.

După aceea, zeflemitorii şi-au ţinut părerile pentru ei. Profesorul se gândi că ar trebui să le transmitem un avertisment ca să nu se mai facă eliminări atât de pripite. M-am opus, dar nu m-am amestecat. Mi se părea totuşi mijlocul cel mai firesc de a îmbunătăţi rasa, legea selecţiei naturale. Anumite tipuri de urlete şi zgomote trebuiau considerate o ofensă adusă oamenilor obişnuiţi care-şi văd de ale lor.

Dar bătaia cea mai mare de cap am avut-o din partea oamenilor de stat, puşi în funcţii cu de la sine putere.

Am zis cumva că lunarii sunt apolitici? Da, doar atunci când trebuie să se implice în ceva. Dar mă îndoiesc că există lunari care să nu discute înverşunaţi politică la o halbă de bere, când se cred cei mai în măsură să dea sfaturi despre cum trebuie condusă o ţară. Aşa-zişii experţi în materie de politică încercau să-şi facă loc până la urechea lui Adam Selene. Profesorul avea un loc pentru ei. Fiecare era invitat să participe la „Congresul Ad-hoc pentru Organizarea Lunii Libere” care se desfăşura în Sala Comunală, în Luna City. Apoi aranjă ca şedinţele să nu se oprească până nu se finalizau nişte planuri de lucru şi propuse ca să aibă loc de fiecare dată în altă parte, o săptămână în Novylen, una în Luna City, una în Hong Kong şi apoi, iar de la capăt. Toate sesiunile de comunicări se transmiteau la video. Profesorul o prezidă pe prima, iar Adam Selene îi încurajă prin intermediul camerei video să facă o treabă bine gândită — „Istoria vă aparţine”.

Am ascultat unele sesiuni, apoi l-am întrebat pe profesor ce naiba urmărea cu chestia asta?

— Am crezut că nu vrei nici un guvern. I-ai auzit pe nebunii ăia după ce le-ai dat mână liberă?

Îmi zâmbi, cu gropiţele accentuându-i-se parcă şi mai tare:

— Ce te frământă, Manuel?

Multe lucruri. În timp ce alergam ca un câine să strâng cât mai multe perforatoare şi să găsesc oameni care să le poată folosi, aceşti pierde-vară petrecuseră o după-amiază întreagă stând de pomană şi vorbind despre imigrare. Unii ziceau c-ar fi bine s-o oprească complet. Alţii erau de părere că ar trebui impozitată pentru a finanţa guvernul (când nouăzeci şi nouă dintre lunari fuseseră aduşi pe „Pietroi” împotriva dorinţei lor). Unii vroiau s-o facă selectiv, pe criterii etnice (mă întrebam în ce categorie m-ar fi băgat pe mine). Câţiva spuneau că ar fi bine să limiteze imigrarea numai la femei, până când am fi ajuns jumate-jumate. Asta produse o reacţie violentă:

— Sigur, amice! Zi-le să ne aducă gagici! Mii de târfe! Jur c-am să mă însor cu ele, pe viaţa mea!

Cred c-a fost remarca cea mai inteligentă a după-amiezii.

Într-o altă şedinţă, s-au certat pe ideea de timp. Bineînţeles, timpul măsurat la Greenwich nu putea să aibă nici o legătură cu timpul lunar. Dar de ce trebuia s-o facă din moment ce noi trăim sub pământ? Arătaţi-mi un lunar care poate să doarmă două săptămâni non-stop şi apoi să muncească tot două săptămâni continuu. Timpul lunar nu se potrivea deloc cu metabolismul nostru. Ceea ce solicitau în şedinţele lor absurde era să se facă o lună de douăzeci şi opt de zile — în loc de una care avea douăzeci şi nouă de zile, douăsprezece ore, 44 de minute şi 2,78 de secunde — mărindu-se zilele, orele, minutele şi secundele ca fiecare perioadă semilunară să fie exact de două săptămâni.

Desigur, timpul lunar are şi el importanţa lui, e necesar pentru multe scopuri. De exemplu, controlează când urcăm la suprafaţă, de ce urcăm şi cât de mult stăm. Dar, în afară de asta, se gândise acel cap pătrat ce ar fi produs perturbarea timpului asupra tuturor datelor numerice critice din ştiinţe şi din industrie? Ca electronist, m-am înfiorat. Să arunci toate cărţile, tabelele, instrumentele, ca s-o iei de la capăt? Ştiu că strămoşii mei au făcut chestia asta când au trecut de la vechile unităţi de măsură englezeşti la MKS[44] — dar au procedat aşa ca să uşureze lucrurile. Paisprezece inch într-un picior şi nişte numere ciudate de picioare într-o milă. Uncii şi pfunzi! O, Bog!

Lucrurile complicate se pot foarte bine schimba în lucruri simple, dar ce sens ar avea să mai schimbi ceva doar pentru a crea confuzie!

Altă tâmpenie. Cineva vroia un comitet care să decidă exact care să fie limba lunară şi apoi să-i amendeze pe toţi cei care vorbeau engleza de pe Pământ sau alte limbi. O, poporul meu!

Am citit propunerile de impozite în Cotidianul lunar -patru feluri de impozite individuale: un impozit pe cubic, care ar fi penalizat pe oricine şi-ar fi extins tunelele, un impozit pe cap de locuitor, toată lumea plătea la fel, un impozit pe venit (mi-ar fi plăcut ca cineva să încerce să calculeze venitul familiei Davis sau să scoată informaţii de la Mami) şi un impozit pe aer, dar nu taxele pe care le plăteam pe atunci, ci altceva.

Nu-mi dădusem seama înainte că pe Luna Liberă urmau să se plătească impozite. Până atunci nu existase aşa ceva şi ne descurcasem destul de bine şi fără. Plăteai pentru ceea ce primeai. Tanstaafl. Altfel nu se putea!

Altădată, un individ hipersensibil propuse ca respiraţia puturoasă şi mirosurile corpului să fie considerate ofense la adresa bunului-simţ şi să se pedepsească cu eliminarea. Era cât pe-aici să fiu de acord gândindu-mă că uneori eram blocat în capsula metroului cu indivizi îngrozitor de nespălaţi care puţeau de te trăsnea. Dar asta nu se întâmpla în fiecare zi şi apoi există un echilibru al naturii. Indivizii ăştia nu prea aveau şanse de reproducere, pentru că cine s-ar fi uitat la ei? Femeile noastre sunt al dracului de selective!

O femeie (majoritatea celor care se întruneau la sesiuni erau bărbaţi, dar femeile îi egalau numeric prin prostie) avea o listă întreagă cu probleme personale pe care le vroia decretate legi. Să nu mai existe căsnicii multiple, cel mai bine să nu mai existe de nici un fel. Fără divorţuri. Fără păcate lumeşti — ar trebui să o văd pe femeia asta. Să nu mai existe băuturi mai tari decât berea de patru grade. Serviciile religioase să fie numai duminica şi orice muncă sau activitate să fie oprită. (Dar aerul, temperatura, asigurarea presiunii, madam? Telefoanele şi capsulele de metro?) Mai avea o listă lungă cu medicamente care să fie interzise şi una mai scurtă cu medicamente care să fie prescrise numai de medicii licenţiaţi. (Ce e un medic licenţiat? Individul la care mă duceam să mă vadă avea o firmă pe care scria doctor practician, dar se ocupa şi de legătorie, de fapt ăsta e motivul pentru care mergeam la el). Ştii ce, cucoană, pe Lună nu există şcoli de medicină! (Adică, pe vremea aia nu erau). Vroia să scoată în afara legii până şi pariurile. Dacă un lunar nu poate paria la „dublu sau nimic”, s-ar duce la o agenţie care joacă în felul ăsta, chiar dacă zarurile ar fi trucate.

Ceea ce m-a şocat n-a fost lista pe care o avea, pentru că era nebună ca un Ciborg, ci faptul că la fiecare inepţie pe care o scotea, se găsea cineva care să fie de acord cu ea. Trebuie să ai inima de piatră pentru a-i opri pe alţii să facă ceea ce le place. Regulile, legile sunt întotdeauna pentru alţii. Asta era partea întunecată din noi, adânc pitită în suflet, păstrată milioane de ani, de la începutul umanităţii şi până astăzi. Pentru că nici unul din capetele alea seci nu spunea: „Vă rog să aprobaţi asta ca să nu mai fac ceea ce ştiu că n-ar trebui să fac”. Niet, tovarişci, întotdeauna era vorba de lucruri pe care nu suportau să vadă că le fac vecinii lor. Sloganul era însă: „trebuie să-i oprim pentru binele lor” şi nu pentru că lucrul respectiv îl deranja de fapt pe vorbitor…

Ascultând sesiunea aceea, aproape că mi-a părut rău că am scăpat de Mort Nesuferitul. El, de bine de rău, stătea în gaura lui, cu femeile lui şi nu ne dădea nouă sfaturi despre cum să ne trăim viaţa. Profesorul nu se enerva de câte ori îi asculta. Zâmbea şi zicea:

— Manuel, chiar crezi că şleahta asta de copii retardaţi o să voteze vreo lege?

— Nu le-ai zis tu s-o facă? I-ai mai şi solicitat pentru asta.

— Ei, Manuel băiete, n-am făcut altceva decât să-mi pun toate nucile într-un coş. Îi cunosc bine pe nebunii ăştia, doar îi ascult de ani de zile. Am fost foarte atent când am făcut comitetele şi-am vrut să mă asigur că în fiecare dintre ele este ceva putred, un motiv de ceartă. Preşedintele pe care l-am impus, lăsându-i totuşi să-l aleagă prin vot liber, este un fricos care se teme şi de umbra lui — crede că toate problemele supuse dezbaterii au nevoie de o „cercetare mai aprofundată”. N-am de ce să-mi fac griji. Mai mult de atât, şase oameni nu pot hotărî nimic, trei e numărul perfect, iar unul este cel mai nimerit pentru a lua deciziile. De-a lungul istoriei, toate parlamentele care au realizat ceva, au făcut-o datorită câtorva oameni puternici care i-au dominat pe ceilalţi. Nu te teme, fiule, de acest Congres Ad-hoc, nu vor face nimic concret… sau dacă totuşi vor vota o lege, va fi atât de încâlcită şi de contradictorie, încât te asigur că vor trebui să renunţe la ea. Până atunci e bine, cel puţin nu ne mai stau pe capul nostru. De altfel, vom avea nevoie de ei pentru ceva, mai târziu.

— Păi, parcă ziceai că nu sunt buni de nimic.

— N-o să facă nici o treabă. Cineva a scris ceva odată -un om care a murit demult — şi ei vor aproba vorbele lui cu urale, noaptea, după lungi şedinţe în care se vor certa degeaba.

— Cine e individul ăsta care a murit? Doar nu e vorba de Mike!

— Nicidecum. Mike e mult mai viu decât palavragiii ăştia! Omul ăsta care a murit e Thomas Jefferson[45] — primul anarhist raţional din istorie, băiete, un om care a reuşit să sară peste sistemul din vremea lui cu ajutorul celei mai frumoase retorici scrise vreodată. Dar au încercat să-l prindă în laţ cu ea, ceea ce eu sper să evit. Nu pot să-i îmbunătăţesc exprimarea, pot doar s-o adaptez Lunii şi secolului XXI.

— Am auzit de el. A eliberat sclavii, nu?

— S-ar putea spune că a încercat, dar a avut ghinion. Nu contează. Cum merge programul de apărare? Nu văd cum o să ne mai prefacem după ce va sosi nava următoare.

— Nu pot să fiu gata până atunci.

— Mike spune că trebuie.

N-am fost gata, dar nici nava n-a mai venit. Oamenii de ştiinţă au fost mai deştepţi decât mine şi decât lunarii pe care-i pusesem să-i supravegheze. În punctul focal al celui mai mare reflector au pus un aparat şi asistenţii lunari au înghiţit găluşca pe care le-au servit-o savanţii, că e un aparat pentru măsurători astronomice — o nouă şmecherie în radiotelescopie.

Presupun că aşa a fost. Aparatul ăsta funcţiona cu ultramicrounde, iar semnalul ricoşa într-un reflector, dus de un ghid undă făcând ca impulsul să fie aliniat frumos de oglindă. La fel de ingenios ca radarele de la începutul descoperirii sistemului. Grila metalică şi scutul de tablă antitermic opreau radiaţia parazită, făcând ca „urechile” pe care le plasasem să nu audă nimic.

Prin micul aparat, savanţii au trimis mesajul în varianta lor, cu detalii. Reacţia n-a întârziat să apară. Primul lucru pe care l-am auzit a fost cererea Autorităţii către Temnicerul-şef, prin care îi cerea să dezmintă farsa, să-l găsească pe glumeţ şi să-l oprească.

Noi, în schimb, le-am dat o Declaraţie proprie de Independenţă.

„În Congres adunaţi, pe 4 iulie, 2076…”

A fost măreţ.

15

Semnarea Declaraţiei de Independenţă a mers aşa cum prevăzuse Profesorul. Le-a anunţat-o brusc, la sfârşitul unei zile lungi şi obositoare, spunându-le că după cină va avea loc o şedinţă specială, în care va vorbi Adam. Adam citi Declaraţia răspicat, comentând fiecare propoziţie, apoi o citi din nou curgător, fără să mai facă pauze, făcând să sune frumos frazele sonore. Oamenii au plâns. Wyoh, care stătea lângă mine, a plâns şi ea şi chiar eu am avut senzaţia asta, deşi o citisem înainte.

După ce termină, Adam îi privi pe toţi şi spuse:

— Viitorul este al vostru, aveţi grijă ce faceţi, şi îi dădu profesorului cuvântul, şi nu preşedintelui obişnuit al adunării.

Eram două mii două sute. Zarurile fuseseră aruncate. Bineînţeles, toţi eram pentru. Ştirile de peste zi fuseseră pline: că eram băieţi răi, că trebuia să fim pedepsiţi, că trebuie să ni se dea o lecţie şi aşa mai departe. N-a trebuit să mai condimentăm materialele de pe Pământ erau suficient de răutăcioase — Mike abia dacă a scos opiniile de genul „pe de altă parte… ”. Dacă a existat vreo zi în care Luna s-a simţit solidară, atunci a fost 2 iulie 2076.

Aveau de gând să aprobe Declaraţia. Profesorul ştia asta dinainte să o propună.

Da, dar nu aşa cum era scrisă. „Onorabile Preşedinte, în paragraful doi, cuvântul nealienabil nu există, ar trebui spus inalienabil — şi oricum, n-ar fi mai demn să spunem drepturi sacre în loc de drepturi inalienabile? Aş vrea să supun discuţiei problema asta.”

Ceea ce spusese era oarecum raţional, era mai mult o critică literară, adică inofensivă, ca drojdia lăsată în bere. Dar femeii ăsteia nu-i plăcea nimic. Vroia ca o listă întreagă de principii să fie trecută în Declaraţie „pentru ca oamenii de pe Terra să ştie că suntem civilizaţi şi potriviţi să ne ocupăm locurile în consiliile omenirii”.

Profesorul o lăsă să facă ceea ce vroia, chiar o încurajă, permiţându-i să vorbească, cu toate că şi alţii vroiau s-o facă -şi apoi supuse propunerea ei la vot, deşi nici măcar nu fusese sprijinită de nimeni. (Congresul funcţiona după nişte reguli pe care se certaseră zile întregi. Profesorul cunoştea regulile, dar le respecta numai când îi conveneau). Propunerea a fost votată cu împotrivă, cu strigăte dezaprobatoare, iar femeia părăsi încăperea.

Apoi se ridică cineva şi zise că lista aceea atât de lungă nu-şi avea locul în Declaraţie, dar oare nu ar trebui să avem nişte principii generale? Poate o declaraţie că Luna Liberă garantează tuturor libertatea, egalitatea şi securitatea? Nu era nimic absurd, doar că aceste principii fundamentale, pe care toată lumea le cunoaşte, convin guvernării noastre.

Era destul de adevărat şi a fost aprobat — dar ar trebui scris „Libertate, egalitate, pace şi securitate”, nu-i aşa, camarade? Se iscară dispute dacă libertatea include şi aer liber sau aceasta este o parte a securităţii? De ce să nu fim siguri şi să scriem „aer liber” ca să înţeleagă toată lumea despre ce e vorba? Urmă amendamentul „aer şi apă libere” — pentru că nu poţi avea libertate şi securitate, decât dacă ai apa şi aerul libere.

Apă, aer şi hrană.

Apă, aer, hrană şi locuinţă.

Apă, aer, hrană, locuinţă şi căldură.

Nu, în loc de căldură scrieţi energie şi-aţi acoperit totul. Absolut totul.

Omule, ţi-ai pierdut minţile? Asta nu e nici pe departe totul şi ceea ce ai omis este o jignire adusă tuturor femeilor. Hai, ieşi în faţă şi spune asta! Nu mă întrerupe, lasă-mă să termin. Trebuie să spun clar de la început că nu vom mai permite nici unei nave să aterizeze, decât dacă aduce tot atât de multe femei ca şi bărbaţi. Eu unul nu o să-mi dau votul dacă nu se stabilesc corect articolele legate de imigrare.

Profesorul nu se enervă deloc.

Începeam să înţeleg de ce profesorul dormise toată ziua şi nu purtase greutăţi. Eu eram obosit, fusesem toată ziua pe-afară, dincolo de capul catapultei, în costumul de presiune, întrerupând ultimele radare balistice localizate. Toată lumea era obosită, pe la miezul nopţii mulţimea începu să se rărească, oamenii fiind convinşi că nu se va stabili nimic în noaptea aceea, plictisiţi de orice discurs pe care nu-l ţineau chiar ei.

Trecuse de miezul nopţii, când cineva întrebă de ce Declaraţia fusese datată 4 iulie, când azi era 2? Profesorul spuse cu blândeţe că era 3 iulie — şi nu era posibil ca Declaraţia să fie anunţată înainte de 4 iulie… şi că 4 Iulie are o semnificaţie istorică ce ne-ar fi de ajutor.

Mai mulţi au plecat când au auzit că probabil nu se va stabili nimic înainte de 4 iulie. Dar am observat ceva. Cum plecau unii, veneau alţii, sala nu era niciodată goală. Finn Nielsen se aşeză pe un scaun care tocmai se eliberase. Apăru şi camaradul Clayton din Hong Kong, mă strânse de umăr, îi zâmbi lui Wyoh şi-şi găsi un scaun. În faţă, i-am văzut pe locotenenţii mei cei mai tineri, Slim şi Hazel şi tocmai mă gândeam că voi fi nevoit să o scuz pe Hazel în faţa lui Mami, spunându-i că am reţinut-o pentru treburi de partid, când am văzut-o pe Mami lângă ei. Şi Sidris era acolo. Uite-l şi pe Greg, dar nu ar fi trebuit să fie la catapulta cea nouă?

Uitându-mă mai bine în jurul meu, i-am remarcat şi pe alţii — redactorul de noapte de la Lunaia Pravda, Directorul General de la LuNoHoCo şi mulţi alţi cunoscuţi, toţi camarazi de nădejde din partid. Acum mi-am dat seama că profesorul făcuse cărţile în jocul de-a comitetul. Comitetul nu avea un număr fix de membri. Camarazii noştri aveau dreptul să vină să participe, ca şi cei care-şi pierdeau vremea de o lună cu inepţiile. Acum, noii-veniţi se aşezară şi votară împotrivă la toate amendamentele introduse peste ceea ce stabilise profesorul.

Pe la ora trei, când mă întrebam cât am să mai rezist, cineva îi aduse profesorului un bileţel. După ce îl citi, lovi masa cu un ciocănel şi spuse:

— Adam Selene vă solicită îngăduinţa să-l ascultaţi. Sunteţi de acord?

Ecranul din spatele estradei se lumină din nou. Adam apăru şi le spuse că urmărise dezbaterea şi era mişcat de mulţimea de critici constructive şi raţionale. Putea să facă şi el o sugestie? De ce să nu recunoaştem că fiecare articol era imperfect? Dacă declaraţia asta cuprindea ceea ce ne doream, de ce să n-o aprobăm aşa cum e şi să lăsăm pe altă dată perfecţionarea ei?

— Onorabile Preşedinte, asta a fost propunerea mea, încheie Adam.

Toată lumea izbucni în urale.

— Obiectează cineva? zise profesorul, aşteptând cu ciocănelul în aer.

Un bărbat, care tocmai vorbea în momentul când Adam ceruse să fie auzit, spuse:

— Ei bine… eu îmi menţin părerea că ar fi bine să se facă mici modificări, dar fie şi aşa, sunt de acord.

S-a hotărât Declaraţia!

Apoi, fiecare a urcat la estradă şi şi-a depus semnătura pe un sul mare care fusese „trimis din biroul lui Adam”. Adam semnase primul. Eu m-am semnat sub Hazel — învăţase să scrie, deşi se descurca încă greu la citit. Semnătura ei era tremurată, dar scrisese mare, cu mândrie. Camaradul Clayton se semnă cu numele de partid, dar îşi scrise şi numele lui adevărat cu iniţiale — semnătura japoneză, trei desene mici, unul deasupra celuilalt. Doi camarazi puseră un X şi primiră confirmarea autenticităţii semnăturii lor. Se adunaseră toţi conducătorii partidului în noaptea asta mare şi toţi semnară. Au fost şi câţiva palavragii care au semnat şi ei. Oricum, toţi ce-i care şi-au asumat actul semnării documentului au făcut-o ca istoria s-o ştie. Şi prin asta şi-au pus „vieţile, averile şi onoarea lor sacră” în slujba Revoluţiei. În timp ce oamenii stăteau în şir indian să semneze şi discutau, profesorul bătu cu ciocănelul de masă pentru a atrage atenţia.

— Solicit voluntari pentru o misiune periculoasă. Declaraţia noastră va apărea la buletinul de ştiri pe toate canalele, dar trebuie dusă personal pe Pământ, la sediul Naţiunilor Federative.

Se făcu o linişte mormântală. Profesorul se uită la mine. Am înghiţit în sec şi-am zis:

— Mă ofer.

— Şi eu, se auzi vocea lui Wyoh ca un ecou.

— Şi eu (era vocea micuţei Hazel).

Într-o clipă ne-am strâns o duzină, de la Finn Nielsen până la domnul Mici Modificări, care se dovedi un tip de treabă, în ciuda sarcasmului lui. Profesorul îi scrise numele pe o hârtie şi murmură ceva despre cum vor lua legătura atunci când va fi disponibil un transport.

L-am tras pe profesor deoparte şi i-am zis:

— Profesore, mai eşti în stare să mă urmăreşti? Ştii că nava pregătită pentru 7 iulie a fost anulată. Acum cred că pe Pământ se discută cum să ne trântească un embargou şi sigur că următoarea navă spre Lună va fi una de război. Cum ai plănuit să călătorim? Ca prizonieri?

— O nu, nu vom folosi navele lor.

— Atunci? Construim noi una? Ştii cât ne-ar lua? Asta, în cazul în care am putea s-o construim. Lucru de care mă îndoiesc al naibii de tare.

— Manuel, Mike zice că e necesar să plecăm — şi că totul e planificat.

Ştiam că Mike spusese că e necesar, rulase din nou datele problemei imediat ce aflasem că băieţii ăia din Richardson făcuseră o transmisie spre casă, şi acum aveam doar o şansă din cincizeci şi trei ca să reuşim, iar profesorul trebuia să se ducă neapărat pe Pământ. Dar nu sunt eu omul care să-şi facă probleme cu lucrurile greu de atins, muncisem toată ziua ca şansa asta din cincizeci şi trei să se realizeze.

— Mike va pune la dispoziţie nava, zise profesorul. I-a terminat proiectul şi acum lucrează la ea.

— Zău, de când e Mike inginer?

— Nu e? întrebă profesorul.

Am vrut să-i răspund, dar m-am oprit. Mike nu-şi luase nici o diplomă, nu făcuse nici o şcoală. Ştia pur şi simplu mai multe despre inginerie decât orice inginer. Ca şi despre piesele lui Shakespeare, enigme, istorie sau orice altceva ce te-ar fi interesat.

— Povesteşte-mi.

— Manuel, noi vom merge pe Terra ca o încărcătură de cereale.

— Poftim? Noi, care noi?

— Tu şi eu. Ceilalţi voluntari sunt mai mult de decor.

— Uite ce e, profesore, am zis. Am perseverat. Am muncit de m-am spetit când toată povestea asta nu părea decât o prostie. Am purtat greutăţi, pe care le port şi acum în eventualitatea unui drum spre infernul de pe Pământ. Am fost de acord să merg într-o navă pilotată măcar de un ciborg, care să mă ajute să ajung jos în siguranţă. Dar nu accept să călătoresc pe post de meteorit.

— Foarte bine, Manuel. Eşti liber să alegi. Eu cred în libera alegere şi nu te forţez. Dacă tu nu vrei, va merge înlocuitorul tău.

— Poftim? Înlo… Cine e?

— Camarada Wyoming. Din câte ştiu, e singura persoană în afară de tine care e pregătită pentru călătoria asta.

Ce puteam să mai fac? Am acceptat să plec. Dar mai întâi am stat de vorbă cu Mike. Îmi spuse răbdător:

— Man, primul meu prieten, nu te teme. Ai fost programat pentru şlepul spaţial KM 187, seria '76 şi ai să ajungi în Bombay fără nici un fel de probleme. Ca să te liniştesc, îţi spun că am ales pentru voi încărcătura care va ieşi de pe orbita de parcare şi va ateriza într-un moment când India se va afla cu faţa spre mine… şi am adăugat o supracomandă care îmi va permite să vă scot de sub controlul Pământului, dacă n-o să-mi placă felul în care vă tratează. Ai încredere în mine, Man, totul a fost plănuit. Chiar şi decizia de a continua transporturile a fost o parte a acestui plan.

— Ar fi trebuit să-mi spui.

— Te-ai fi îngrijorat în plus. Profesorul trebuia să ştie şi-am ţinut legătura doar cu el. Misiunea ta e să ai grijă de el şi să-l aduci înapoi sau să continui ce-a început el dacă moare, un factor despre care nu pot să-ţi dau nici o asigurare.

Am oftat.

— Bine. Dar, Mike, crezi că poţi pilota o navă încărcată pentru o aterizare uşoară de la distanţa asta? Te va împiedica nu numai viteza luminii…

— Man, crezi că nu mă pricep la balistică? Pentru poziţia orbitală, de la întrebare la răspuns şi apoi de la comandă până la recepţia ei, timpul e sub patru secunde… şi ai încredere în mine că n-am să irosesc nici o microsecundă. Călătoria maximă de parcare pe orbită în patru secunde este doar de treizeci şi doi de kilometri, micşorându-se spre zero la aterizare. Reflexele mele vor fi mai rapide decât ale unui pilot care conduce manual, pentru că eu nu pierd timp ca să înţeleg o situaţie şi să decid acţiunea corectă. Deci, timpul maxim este de patru secunde. Eu voi fi cu patru secunde înaintea voastră pentru că proiectez şi anticipez în mod constant ceea ce se va întâmpla.

— Bucata aia de oţel nu are nici măcar altimetru.

— I-am pus. Man, te rog, crede-mă m-am gândit la toate. Singurul motiv pentru care am comandat acest echipament suplimentar a fost ca să-ţi liniştesc temerile. Controlul de la sol din Poona nu a avut nici un eşec la ultimele cinci încărcături. Pentru un computer, cred că este destul de deştept.

— Bine, Mike. Încă ceva. Cât de tare frânează ei şlepurile astea blestemate? Care e acceleraţia gravitaţională?

— Nu e prea mare, Man. Este de zece ori acceleraţia gravitaţională la injecţie, care scade până la o valoare stabilă, suportabilă, de 4g. Apoi veţi fi împinşi din nou 5-6g, chiar înainte de frânare — care e uşoară în sine, este egală cu o cădere de la cincizeci de metri, după care veţi intra pe orbită fără şocuri, la mai puţin de 3g. Apoi ajungeţi la suprafaţă din nou şi plutiţi pur şi simplu. Man, carcasele şlepurilor sunt construite din materiale foarte uşoare, din motive de economie. Nu ne permitem să le scuturăm prea tare, ca să nu plesnească pe la cusături.

— Minunat. Mike, ce înseamnă 5-6g pentru tine? Ţi-ar plesni cusăturile?

— Cred că am fost supus la 6g când m-au adus aici. Oricum, mă interesează mai tare acceleraţiile extrem de mari prin care voi trece, datorită valurilor de şoc în momentul în care Terra va începe să ne bombardeze. Datele sunt insuficiente pentru un pronostic… dar e posibil să pierd controlul funcţiilor periferice, Man. Ăsta e un factor foarte important în orice situaţie tactică.

— Mike, chiar crezi că ne vor bombarda?

— Să fii sigur de asta, Man. De aceea e atât de importantă călătoria asta.

Mi-am luat la revedere de la Mike şi m-am dus să văd coşciugul cu care vom pleca spre Pământ. Ar fi trebuit să rămân dracului acasă!

Ştiţi cum arată şlepurile alea infernale? Un şlep este un cilindru de oţel cu rachete retromotoare şi de ghidare şi cu un dispozitiv de recepţie radar. Seamănă cu o navă spaţială aşa cum braţul meu numărul 3 seamănă cu o foarfecă. Deschiseseră şlepul şi ne aranjau „locuinţele”. Fără bucătărie, fără WC. Fără nimic. De ce să te mai deranjezi? Am să stau în ea doar cincizeci de ore, o nimica toată. Nu aveam fotoliu şi nici bar. Ce nevoie ai de ele? N-o să ieşi deloc din costum şi o să fii drogat. Profesorul va fi drogat aproape tot timpul. Eu va trebui să fiu atent când vom ateriza, ca să ieşim teferi din cursa asta a morţii, dacă ceva o să meargă rău şi n-o să vină nimeni cu un deschizător de conserve. Muncitorii construiau un soi de leagăn pe măsură, ca să ni se potrivească în el costumele de presiune, iar noi vom fi legaţi cu curele în găurile respective. Asta era drumul nostru spre Terra. Oamenii care lucrau la şlep păreau mult mai preocupaţi de cum să dispună încărcătura în aşa fel încât şlepul să aibă centrul de greutate acolo unde trebuie, decât de confortul nostru. Totuşi, inginerul mi-a spus că se avusese în vedere căptuşirea costumelor noastre de presiune. M-am bucurat când am auzit asta. Găurile în care urma să stăm nu arătau prea moi.

M-am întors acasă pe gânduri.

Wyoh nu era la cină, nu era ceva neobişnuit. Greg, în schimb, era acasă, lucru într-adevăr neobişnuit. Nimeni nu spuse nimic despre faptul că a doua zi urma să mă transform într-o stea căzătoare, deşi ştiau toţi. Nu mi-am dat seama ce era atât de nefiresc în familie, până n-au plecat cei mici la culcare fără să le zică nimeni nimic. Atunci am ştiut de ce Greg nu s-a întors la Mare Undarum după suspendarea reuniunii de azi dimineaţă a Congresului. Cineva ceruse consiliu de familie.

Mami se uită la noi şi zise:

— Văd că suntem cu toţii aici. Ali, te rog închide uşa. Mersi, dragă. Bunicule, vrei să începi?

Soţul senior îşi ridică nasul din ceaşca de cafea şi se îndreptă de spate. Apoi se uită în jos spre masă şi vorbi cu forţă:

— Da, suntem cu toţii. Copiii sunt la culcare. Nu e nici un străin, nici un oaspete. Declar că ne-am adunat în conformitate cu regulile stabilite de Black Jack Davis, primul nostru soţ şi de Tillie, prima noastră soţie. Dacă există vreo problemă care are vreo legătură cu siguranţa şi fericirea familiei noastre, vă rog să o spuneţi acum.

Bunicul se întoarse spre Mami şi-i spuse încet:

— Dă-i drumul, tu, Mimi.

După care căzu în apatia blândă de mai înainte.

Dar, pentru o clipă, fusese bărbatul puternic, frumos, dinamic pe care-l cunoscusem în zilele alegerii mele şi m-am gândit cu nostalgie la cât fusesem de norocos.

Apoi n-am mai ştiut dacă să mă simt norocos sau nenorocit. Motivul pe care-l vedeam eu, pentru un consiliu de familie, ar fi fost plecarea mea de a doua zi pe Pământ pe post de hrană. Cereale. Oare Mami se gândise să determine familia să se opună? Nimeni nu era obligat să accepte rezultatele unei reuniuni de familie. Dar o făceam întotdeauna. Asta cred că era forţa căsniciei noastre: la capitolul concluzii ne puneam cu toţii de acord.

Mimi spuse:

— Are cineva ceva de zis? Daţi-i drumul, dragilor.

— Eu am, spuse Greg.

— Te ascultăm, Greg.

Greg este un bun vorbitor. Se poate ridica în faţa unei adunări religioase şi poate vorbi cu încredere despre lucruri în care eu nu cred nici când sunt singur. Dar în seara asta, nu părea sigur pe el.

— Noi am încercat întotdeauna să ne ţinem căsnicia în echilibru, unii bătrâni, alţii tineri, o alternare regulată, bine gândită, aşa cum ne-a fost încredinţată de la strămoşi. Dar uneori mai facem şi variaţii din motive întemeiate.

Şi se uită la Ludmilla.

— Pe care le aranjăm mai târziu.

Şi se uită la Frank şi la Ali care stăteau în capătul cel mai îndepărtat al mesei, de cealaltă parte a Ludmillei.

— De-a lungul anilor, aşa cum puteţi vedea în acte, vârsta medie pentru soţi a fost cam de patruzeci de ani, iar pentru femei cam de treizeci şi cinci şi în jurul acestei diferenţe de vârstă s-a format şi căsnicia noastră acum o sută de ani. Tillie avea cincisprezece ani, iar Black Jack douăzeci. Acum îmi dau seama că vârsta medie pentru bărbaţi este…

— Lasă matematica, Greg, dragule, spuse Mami cu fermitate. Treci mai bine la subiect.

Încercam să-mi dau seama unde bătea Greg cu vorbele. E adevărat, în ultima vreme nu prea am stat pe-acasă, iar când ajungeam, cei mai mulţi dormeau. Era clar că vorbea despre căsătorie, şi nimeni în familia noastră nu propune vreodată o altă căsătorie decât după ce dă tuturor timp suficient de gândire. Pur şi simplu aşa se face! Sunt un prost, mi-am zis.

Greg se bâlbâi şi zise:

— Eu o propun pe Wyoming Knott.

Am avut dreptate când am zis că sunt un prost. Prost făcut grămadă! Înţeleg maşinile bine şi ele mă înţeleg pe mine. Dar niciodată n-am susţinut că-i înţeleg pe oameni! Când am să ajung soţ senior — dacă am să trăiesc până atunci, am să fac ce a făcut Bunicul cu Mami. Am s-o las pe Sidris să conducă treburile familiei. Uite, Wyoh s-a alăturat bisericii lui Greg. Îmi place de Greg, ţin foarte mult la el şi îl admir enorm. Dar n-ai putea să introduci teologia lui într-un computer şi să obţii alt rezultat decât zero. Wyoh ştie asta în mod sigur, pentru că a ajuns aici în anii de maturitate. E adevărat că am suspectat-o pe Wyoh, gândind că neaşteptata ei convertire religioasă era o dovadă că e în stare să facă orice pentru Cauză. Dar Wyoh îl recrutase pe Greg înainte de convertire. Şi făcuse şi multe drumuri la noul amplasament al catapultei. Era mai uşor pentru ea să plece, decât pentru mine sau pentru profesor. Chestia asta cu căsătoria m-a luat prin surprindere, şi n-ar fi trebuit.

— Greg, spuse Mimi, ai motive să crezi că Wyoming ar accepta o alegere din partea noastră?

— Da.

— Foarte bine. O ştim cu toţii pe Wyoming şi cred că ne-am format o părere bună despre ea. Nu văd nici un motiv să nu discutăm alegerea ei. Vorbiţi, dacă aveţi ceva de spus.

Pentru Mami, nu era o surpriză. Era normal, ca de altfel şi pentru ceilalţi, pentru că Mami nu încuraja niciodată întrunirea consiliului de familie până nu era sigură de rezultat.

Însă mă întrebam de ce Mami era sigură de părerea mea, atât de sigură că nu mă întrebase nimic înainte. Şi stăteam acolo la discuţii, transpirat şi încurcat, ştiind că ar trebui să zic şi eu ceva, ştiind că eu singur cunoşteam adevărul groaznic despre viitor, ceva ce nimeni, desigur, nu ştia, pentru că altfel problema n-ar fi ajuns atât de departe. Pentru mine n-avea nici o importanţă, dar cred că pentru Mami şi pentru toate femeile noastre conta foarte mult.

— Foarte bine, zise Mami. Să supunem la vot. Ludmilla?

— Eu? Ei, eu o iubesc pe Wyoh, toată lumea o ştie. Sunt pentru.

— Lenore, dragă?

— Eu aş încerca s-o conving să se facă din nou brunetă. Cred că ne asortăm una cu cealaltă. Ăsta e singurul ei defect, că e mai blondă decât mine. Sunt pentru.

— Sidris?

— Sunt pentru. Wyoh e genul pe care îl preferăm.

— Anna?

— Înainte să mă pronunţ, vreau să spun ceva, Mimi.

— Nu cred că e necesar, dragă.

— Totuşi, am să fac o prezentare, la fel cum o făcea întotdeauna şi Tillie, după tradiţia familiei. În această căsnicie de-o sută de ani, fiecare soţie şi-a purtat sarcina dând copii familiei. S-ar putea să fie o surpriză pentru voi să aflaţi că Wyoh a avut opt copii…

Cu siguranţă, ştirea l-a surprins pe Ali. Îi zvâcni capul, iar falca îi căzu în jos. Eu eram preocupat de ceea ce aveam în farfurie. O, Wyoh, Wyoh! Cum de-am putut să las să se întâmple aşa ceva? Trebuie să vorbesc!

Şi, în timp ce-mi făceam procese de conştiinţă, mi-am dat seama că Anna nu se oprise din vorbit:

— … aşa că acum poate avea copiii ei. Operaţia a reuşit. Dar ea e îngrijorată de posibilitatea apariţiei unui alt copil anormal, deşi şeful clinicii din Hong Kong a asigurat-o că nu se va întâmpla aşa ceva. Va trebui să avem grijă de ea, s-o înconjurăm cu căldură, ca să nu se simtă niciodată neliniştită.

— O vom iubi, spuse Mami cu seninătate. De fapt, noi o iubim deja. Anna, vrei să-ţi exprimi votul?

— Nu cred că mai e nevoie, nu-i aşa? Eu am fost cu ea în Hong Kong şi am ţinut-o de mână în timpul operaţiei, când i-au refăcut trompele. Am optat deja pentru Wyoh.

— În familia noastră, continuă Mami, am considerat întotdeauna că soţii sunt cei care îşi spun ultimii părerea, pentru că ei au ultimul cuvânt. Poate e ciudat din partea noastră, dar obiceiul ăsta a venit de la Tillie şi a mers bine de fiecare dată. Deci, Bunicule, ce zici?

— Eh? Ce spuneai, draga mea?

— O alegem pe Wyoming, gospodin Bunic. Eşti de acord?

— Poftim? A, da, sigur, sigur. O tânără foarte drăguţă. Apropo, ce s-a întâmplat cu micuţa africană drăguţă care avea un nume asemănător? S-a supărat pe noi?

— Greg?

— Ce să zic? Eu am propus-o.

— Manuel? Eşti împotrivă?

— Eu? Doar mă cunoşti, Mami.

— Eu da. Uneori mă întreb dacă tu te cunoşti într-adevăr. Hans?

— Ce s-ar întâmpla dacă aş fi împotrivă?

— Ţi-ai pierde nişte dinţi, asta s-ar întâmpla, spuse prompt Lenore. Mai bine zi da odată.

— Stai, dragă, zise Mami cu un reproş blând. Alegerea e o problemă serioasă. Hai, Hans, vorbeşte.

— Da. Yes. Ja. Oui. Şi. Era şi timpul să avem o blondă drăguţă în această… Auu!

— Lenore, potoleşte-te. Frank?

— Da, Mami.

— Ali, dragule? Eşti de acord?

Puştiul roşi, devenind roz trandafiriu şi nu scoase un sunet. Înclină cu entuziasm din cap.

În loc să numească un soţ şi o soţie care să se ducă la cea aleasă şi să-i facă propunerea din partea familiei, Mami le trimise pe Ludmilla şi pe Anna s-o aducă pe Wyoh imediat. Nu trecu mult şi-şi făcu apariţia, era la Bon Ton. Ei, dar asta nu era singura neregulă, în loc să se stabilească o dată şi să se aranjeze petrecerea de nuntă, copiii au fost chemaţi cu toţii înăuntru, iar douăzeci de minute mai târziu, Greg a deschis Cartea şi am depus jurămintele. Prin capul meu buimăcit trecu ideea că toată ceremonia se făcea cu atâta viteză pentru că a doua zi era data la care urma să-mi frâng gâtul. Nu zic că s-a făcut ca un simbol al dragostei familiei pentru mine, pentru că o mireasă îşi petrece prima noapte cu soţul senior, iar eu aveam să-mi petrec seara în spaţiu a doua şi a treia seară. Dar conta gestul, iar când femeile s-au pus pe plâns, m-am surprins că şi eu vărsam o lacrimă.

Apoi m-am dus singur la culcare în atelier, după ce Wyoh ne sărutase pe toţi şi plecase la braţul Bunicului. Eram extenuat, iar ultimele zile fuseseră un calvar. M-am gândit să fac nişte exerciţii, dar mi-am dat seama că nu mă mai interesau. M-am gândit că mai bine îl sun pe Mike şi cer noutăţi de pe Terra. M-am băgat în pat.

Nu ştiu de când adormisem, dar m-am trezit şi mi-am dat seama că e cineva în cameră.

— Manuel? veni o şoaptă uşoară din întuneric.

— Hmm? Wyoh, n-ar trebui să fii aici, dragă.

— Ba chiar aici trebuie să fiu, soţul meu. Mami ştie că sunt aici şi Greg ştie. Bunicul a adormit imediat.

— O, cât e ceasul?

— Să fie vreo patru. Te rog, scumpule, pot să vin lângă tine în pat?

— Poftim? O, desigur.

Mai era ceva de care trebuia să ţin cont. A, da.

— Mike?

— Da, Man, răspunse el.

— Închide. Nu asculta. Dacă vrei să-mi vorbeşti, sună-mă la telefonul familiei.

— Tot asta mi-a spus şi Wyoh. Felicitări.

Apoi, capul ei se sprijini de ciotul meu, iar cu celălalt braţ am luat-o pe după mijloc.

— De ce plângi, Wyoh?

— Nu plâng! Mi-e o frică stupidă că nu o să te mai întorci.

16

M-am trezit speriat şi buimac, într-o beznă s-o tai cu cuţitul.

— Manuel!

Nu ştiam unde mă aflam.

— Manuel! am auzit din nou. Trezeşte-te!

Strigătul mă mai dezmetici puţin, era un semnal care încerca să mă trezească la realitate. Mi-am adus aminte cum am stat la infirmerie pe o masă, în Complex, în timp ce drogul îmi picura în vene. Eram imobilizat, mă uitam în sus la o lumină, ascultând o voce — o perioadă nesfârşită de coşmar, de presiune insuportabilă, de durere.

Ştiam acum de unde venea senzaţia aceea de instabilitate, o simţisem şi mai înainte. Cădere liberă. Eram în spaţiu.

Ce nu mersese bine? Sărise Mike un punct zecimal? Sau revenise la mintea unui copil şi făcuse o glumă, iară să-şi dea seama că ne poate fi fatală? Atunci de ce, după toţi anii ăştia de durere, mai eram în viaţă? Sau nu mai eram? Aşa se simţea o fantomă, singură, pierdută în neant?

— Manuel, trezeşte-te. Trezeşte-te!

— O, la naiba, taci! am mârâit. Închide-ţi odată gura aia mare!

Era o înregistrare, ce să priceapă! Nu i-am mai dat atenţie. Unde dracu' era comutatorul ăla împuţit? Nu, nu ţine un secol de durere ca să accelerezi până la viteza de desprindere de pe Lună la 3g. Sunt optzeci şi două de secunde, puţin, dar sistemul nervos uman simte acut fiecare microsecundă. 3g înseamnă de optsprezece ori mai mult decât ar trebui să cântărească un lunar.

Apoi am descoperit că indivizii ăia cu ţestele lipsite de creieri nu-mi puseseră braţul la loc. Cred că mi l-au scos dintr-un motiv prostesc, atunci când mă dezbrăcasem ca să mă pregătească şi eram prea plin de pastile şi euforizante, ca să mai protestez. Nu era mare lucru să mi-l fi pus la loc. Comutatorul era în stânga mea, iar mâneca stângă a costumului meu de presiune era goală.

Următoarea perioadă, lungă cât zece ani, am petrecut-o dezlegându-mă cu o mână, apoi am trăit un coşmar lung cât douăzeci de ani plutind în jur până să-mi găsesc punctul stabil, iar din acel loc să-mi dau seama prin pipăit unde este comutatorul. Compartimentul era rotund, cu un diametru de doi metri, dar mi se părea mai mare decât Domul vechi, datorită căderii libere şi a beznei. L-am găsit, până la urmă. O, Bog, aveam lumină!

(Nu mă întrebaţi de ce. coşciugul meu plutitor nu avea cel puţin trei sisteme de iluminat, care să fi mers toate trei. Obişnuinţa, probabil. Un sistem de iluminat implică un comutator care să-l comande, niet? Chestia asta fusese construită numai în două zile, bine că funcţiona şi comutatorul).

Cum am avut lumină, spaţiul deveni extrem de neîncăpător, claustrofobic. M-am uitat la profesor.

Părea mort. Avea şi de ce, săracul. Îl invidiam pentru starea lui, dar trebuia să-i verific pulsul, respiraţia, să mă asigur că nu i se întâmplase nimic rău. Iar am fost stingherit în mişcări, nu doar pentru că aveam un singur braţ. Încărcătura de grâu fusese deshidratată şi depresurizată înainte de încărcare, ca de obicei, iar celula asta ar fi trebuit să fie presurizată, nu era mare lucru, era nevoie doar de un tanc de aer. Costumele noastre de presiune trebuiau să ne asigure necesităţile vitale, cum ar fi respiraţia, timp de două zile. Dar chiar şi cel mai confortabil costum de presiune este mai bun în aer decât în vid, iar eu trebuia să ajung la pacientul meu şi nu aveam libertate în mişcări. Nu puteam. Nu aveam nevoie să-mi deschid casca ca să ştiu că tubul de oţel în care eram încarceraţi nu avea aer respirabil, am ştiut asta imediat după felul în care-mi simţeam costumul de presiune. Sigur, medicamentele pe care le aveam pentru profesor, stimulatori cardiaci şi altele, erau sub formă de fiole şi puteam să i le injectez prin costum. Dar cum să-i verific pulsul cardiac şi respiraţia? Costumul lui de presiune era modelul cel mai ieftin de pe piaţă, care se vindea lunarilor neobişnuiţi cu drumurile şi cu călătoriile. Nu avea afişaj electronic.

Gura profesorului era căscată, iar ochii se holbau înainte. Gata, a murit, mi-am zis. Nu mai era nevoie să-l examinez, dincolo de aceste semne vizibile, se eliminase singur. Am încercat totuşi să-i iau pulsul la gât, dar mă împiedicam de casca lui.

Cei care ne-au construit sicriul plutitor au avut grijă să pună şi un program cu ceas. Drăguţ din partea lor. Eram plecaţi de patruzeci şi opt de ore conform planului, iar în trei ore trebuia să primim lovitura de graţie care ne va plasa pe orbita de aterizare din jurul Pământului. Apoi, după două rotaţii, să zicem încă vreo trei ore, ar trebui să înceapă programul de aterizare — dacă Centrul de control la sol de la Poona nu-şi schimba părerea şi nu ne lăsa pe orbită, de izbelişte. Era puţin probabil să se întâmple asta. Mi-am amintit că cerealele nu sunt lăsate să stea în vid mai mult decât e necesar, pentru că se pot transforma în pudră de grâu, un fel de făină de calitate inferioară, sau în floricele, ceea ce nu numai că le scade valoarea, dar, dacă se întâmpla aşa ceva, cutia asta de tablă poate exploda ca un pepene. Nostim, nu? De ce ne-or fi împachetat la un loc cu cerealele? De ce nu cu o încărcătură de pietre, care n-ar fi fost afectată de vid?

Aveam timp să mă tot gândesc, dar mi s-a făcut o sete teribilă. Am luat doar o sorbitură, pentru că nu vroiam să mă prindă o gravitaţie de 6g, la frânare, cu vezica plină. (Nu aveam de ce să-mi fac griji, fusesem echipat cu un cateter. Ei, dar nu ştiam asta).

Când mai aveam doar puţin timp până la aterizare, m-am gândit că nu ar strica să-i administrez profesorului o doză din medicamentul care se presupunea că l-ar fi ajutat să suporte acceleraţia puternică. Apoi, după ce aveam să intrăm pe orbita de aterizare, aveam să-i dau şi un stimulator cardiac — din moment ce părea că nimic nu-l poate aduce într-o stare mai rea decât cea în care era deja.

I-am dat primul medicament, apoi m-am chinuit să intru din nou în legături cu o singură mână. Mi-a părut rău că nu ştiam numele individului care mi-a făcut bucata, l-aş fi înjurat mai cu foc.

10g te introduc pe orbita de aterizare în jurul Terrei doar în 3, 26x10 la puterea a şaptea microsecunde. 10g sunt de zece ori mai mult decât i se poate cere să suporte unui om, care e un săculeţ fragil de protoplasmă. Să zicem treizeci şi trei de secunde. Pe onoarea mea, străbunica din Salem a avut de îndurat o jumătate de minut şi mai îngrozitoare când a fost obligată să danseze goală în faţa publicului.

I-am dat profesorului stimulatorul cardiac şi m-am frământat trei ore dacă să mă droghez sau nu, ca profesorul, pentru faza aterizării. Până la urmă, m-am hotărât să n-o fac. Drogul, pe care l-am primit la catapultare, nu mi-a fost de nici un folos, ba mai mult, mi-a creat nişte probleme cumplite — un minut şi jumătate de nefericire şi două zile de plictiseală au fost înlocuite cu un secol de coşmaruri infernale. Dacă minutele aterizării aveau să fie ultimele mele clipe de viaţă, eram hotărât să le trăiesc lucid. Oricât de rele aveau să fie, erau ale mele şi nu vroiam să renunţ la ele. Au fost rele, într-adevăr. 6g nu se simt mai uşor ca 10g, ci mai rău. La 4g nu e nici o uşurare. Apoi am simţit o lovitură mai tare. După care brusc am ajuns iar în cădere liberă. Doar câteva secunde. Apoi a venit impactul cu solul, o izbitură dură pe care am simţit-o cu tot trupul, pentru că am primit-o în chingi şi nu în căptuşeală, întrucât am căzut cu capul înainte. Totodată, şi nu cred că Mike şi-a dat seama de asta, după scufundare am revenit la suprafaţă şi am fost din nou izbiţi foarte tare înainte să ajungem să plutim. Aşa o numesc pământenii, plutire, dar nici gând de aşa ceva în cădere liberă. O faci la 1g, de şase ori mai mult decât normal şi apar nişte mişcări laterale tare ciudate. Nişte mişcări cât se poate de ciudate — Mike ne asigurase că vremea solară era bună, nu se prevedea nici o explozie solară, nu era nici un pericol de radiaţii în interiorul „Fecioarei de fier”[46]. Dar nici măcar nu se interesase de vremea de deasupra Oceanului Indian — prognoza era destul de bună pentru şlepurile care aterizau şi mă gândesc că el a crezut că şi pentru noi era destul de bună. Tot aşa aş fi crezut şi eu dacă eram în locul lui.

Stomacul ar fi trebuit să-mi fie gol. Dar, ce să-i faci, mi-am umplut casca cu lichidul cel mai puturos şi mai ticălos, greu de evitat după un drum lung. Apoi nava s-a răsucit, am ajuns cu capul în jos şi voma mi-a curs în păr, în ochi, în nas. Asta e ceea ce numesc pământenii „rău de mare” şi asta este una din multele orori pe care trebuie să le iau aşa cum sunt.

Nu mai stau să mai povestesc perioada lungă pe care am îndurat-o până am fost remorcaţi în port. Ce să mai vorbesc, pe lângă răul de mare, mi s-au mai terminat şi buteliile de aer, care fuseseră calculate pentru douăsprezece ore, aşa că mi-au ajuns pentru o orbită de cincizeci de ore, petrecută în cea mai mare parte a timpului într-o stare de inconştienţă totală. Nu am făcut mişcare, dar aerul nu ajungea şi pentru orele suplimentare de remorcare. Când şlepul s-a oprit definitiv, eram prea ameţit ca să-mi doresc să mai încerc să ies.

Numai că… am fost ridicaţi, cred, rostogoliţi puţin şi apoi, am alunecat cu capul în jos, poziţie nefericită la o gravitaţie mai mică de 1g. Este o poziţie de-a dreptul imposibilă când ai de făcut următoarele operaţiuni: să te dezlegi, să ieşi din costumul de presiune, să scoţi un baros fixat cu nişte şuruburi cu cap de fluture pe perete, să loveşti cu el siguranţele care ţin trapele de ieşire, să-ţi croieşti drum afară şi, în sfârşit, să tragi după tine un bătrân în costum de presiune.

N-am apucat să fac primul pas, c-am leşinat şi am căzut cât sunt de lung jos. Din fericire pentru noi, aveam parte de rutina de urgenţă. Stu LaJoie fusese anunţat că venim, dinainte să plecăm, iar serviciile de ştiri fuseseră anunţate la scurt timp, înainte de aterizare. Când mi-am revenit, am văzut nişte oameni aplecaţi în faţa mea, apoi am leşinat din nou şi a doua oară m-am trezit într-un pat de spital, culcat pe spate, cu o senzaţie de apăsare în piept. Nu eram bolnav, ci obosit, zgâriat, flămând, însetat, moale ca o cârpă. Deasupra patului se afla un cort din plastic transparent, pus acolo ca să nu am probleme cu respiraţia.

Cum mi-am revenit, de pat s-au apropiat o soră hindusă minionă cu ochi mari, de-o parte, şi Stu LaJoie de cealaltă parte. El îmi zâmbi:

— Salut, amice! Cum te simţi?

— Hm… bine. Dar la naiba, ce mod tâmpit de-a călători.

— Profesorul a spus că asta era singura cale de-a veni aici. Ce bătrân rezistent!

— Ia stai, profesorul a zis asta? Credeam că a murit!

— Câtuşi de puţin. Nu e într-o formă bună — l-am pus într-un pat pneumatic cu supraveghere permanentă şi cu o grămadă de aparate legate de el, dar trăieşte şi cred că-şi va putea îndeplini misiunea. Însă e adevărat, pe el nu l-a deranjat călătoria, n-a simţit nimic tot timpul, aşa zice. A adormit într-un spital, s-a trezit într-altul. Am crezut că greşeşte atunci când a refuzat să” mă lase să trimit o navă după voi, mă descurcam eu, dar a avut dreptate, publicitatea a fost imensă.

— Zici că profesorul a refuzat să te lase să ne trimiţi o navă?

— Ar fi trebuit să spun că Preşedintele Selene a refuzat. N-ai văzut telegramele, Mannie?

— Nu.

Era deja prea târziu ca să mă mai cert pentru asta.

— Am fost ocupat în ultimele zile înainte de călătoria asta.

— Corect. Şi eu am fost ocupat aici şi nu-mi aduc aminte când am aţipit ultima oară.

— Vorbeşti ca un lunar.

— Dar sunt un lunar, Mannie. Să nu te îndoieşti niciodată de asta. Uite că sora îmi aruncă nişte priviri, de parcă ar vrea să mă înghită.

Stu o ridică şi o învârti. M-am gândit că nu era încă un lunar adevărat, dar sora nu se supără.

— Du-te să te joci în altă parte, păpuşico, iar eu am să-ţi dau pacientul în câteva minute.

Sora plecă închizând uşa, iar Stu se întoarse la patul meu.

— Adam a avut dreptate. Acest mod de-a călători nu numai că a făcut o publicitate minunată, dar a fost şi un mod mai sigur.

— Publicitate o fi, nu zic. Dar mai sigur? Nu-mi vorbi mie de siguranţă.

— Da, bătrâne, mai sigur. Nu s-a tras în voi. Şi totuşi, au fost două ore în care au ştiut exact unde sunteţi, o ţintă mare şi grasă. Nu s-au hotărât ce să facă, nu şi-au stabilit nici o strategie. N-au îndrăznit nici măcar să nu vă aducă jos conform programului, ştirile numai despre asta vorbeau. Eu mă pregătisem să le spun punctul nostru de vedere şi vă aşteptam. Acum nu au curajul să se atingă de voi, sunteţi nişte eroi populari. Pe când, dacă aş fi aşteptat să închiriez o navă şi să vă aduc… Probabil că ni s-ar fi ordonat să rămânem pe orbita de aterizare — apoi voi doi, dacă nu şi eu, aţi fi fost arestaţi. Nici un comandant de navă nu riscă să devină ţintă vie pentru rachete, oricât de mult l-ai plăti. Orice om îşi apără pielea, amice. Hai să-ţi spun cum stă treaba, pe scurt. V-am făcut pe amândoi cetăţeni ai Directoratului Poporului din Ciad. Asta e tot ce-am putut să obţin pentru voi în timpul ăsta scurt. De asemenea, Ciadul a recunoscut Luna Liberă. Am cumpărat un prim-ministru, doi generali, nişte şefi de trib şi un ministru de finanţe — destul de ieftin pentru o treabă atât de urgentă. Nu am reuşit să vă obţin şi imunitate diplomatică, dar sper s-o fac înainte de-a ieşi din spital. Până acum nici nu au îndrăznit să vă aresteze. Nu vă au cu nimic la mână. Au un paznic afară, doar pentru protecţie — şi asta e un lucru bun, altfel aţi fi fost asaltaţi de o grămadă de reporteri în căutare de ştiri de senzaţie.

— Ce-am făcut? Adică, ce ştiu ei că am făcut? Imigrare ilegală?

— Nici măcar asta, Mannie. Nu ai fost niciodată condamnat şi ai cetăţenie panafricană derivată printr-unul din bunicii tăi, fără glumă. În cazul profesorului de la Paz, am adus la lumină o dovadă că el a fost naturalizat ca cetăţean al Ciadului acum patruzeci de ani. Am aşteptat să se usuce cerneala pe actul doveditor şi l-am folosit cu brio. Nici măcar nu sunteţi intraţi ilegal în India. Nu numai că v-au coborât pe Pământ, dar un ofiţer foarte amabil şi destul de coruptibil, v-a ştampilat paşapoartele nou-nouţe. Exilul profesorului nu mai are o existenţă legală, întrucât guvernul care l-a proscris nu mai există, iar o curte competentă a remarcat acest fapt — chestia asta a costat mai scump.

Sora intră, indignată ca un pui de pisică zbârlit.

— Lord Stuart… trebuie să-mi lăsaţi pacientul să se odihnească.

— Imediat, ma chère[47].

— Tu eşti Lord Stuart?

— Ar trebui să fiu conte. Sau dacă vreau, aş putea să emit o pretenţie dubioasă la titlul de Macgregor. E bun şi sângele albastru la ceva, oamenii ăştia n-au mai fost fericiţi de când a dispărut monarhia.

Când plecă, trecu pe lângă soră şi îi dădu una la fund, ştrengăreşte. În loc să ţipe, ea-şi mişcă fundul ca şi cum ar vrut să zică: ei şi ce? Zâmbeam când fata se întoarse spre mine, Stu va trebui să se ferească de gesturi de-astea când se va întoarce pe Lună, dacă se va mai întoarce vreodată.

Sora mă întrebă cum mă simt. I-am spus că sunt bine, dar mi-e foame.

— Soră, ai văzut cumva nişte proteze pentru braţ în bagajul nostru.

Văzuse şi m-am simţit mai bine când mi-am pus braţul numărul 6. Îmi adusesem doar braţele numărul 6, 2 şi cel pentru vizite, gândindu-mă că-mi vor fi de ajuns. Numărul 2 cred că rămăsese în Complex, speram ca cineva să aibă grijă de el. Dar numărul 6 era cel mai util şi mă gândeam că o să-mi fie de folos şi braţul pentru mers în vizită.

Două zile mai târziu, am plecat spre Agra ca să prezentăm Naţiunilor Federative scrisorile de acreditare. Nu eram într-o formă prea bună şi nu doar din cauza gravitaţiei mari. Mă descurcam într-un scaun cu rotile, dar puteam să merg puţin, deşi nu am făcut-o în public. Problemele erau altele, aveam dureri de gât care nu dăduseră în pneumonie — pentru că mă îndopasem cu medicamente — diaree, o boală de piele pe mâini, care începuse şi pe picioare — lucruri obişnuite în gaura asta aducătoare de boli, care se cheamă Terra. Asta mi se mai întâmplase şi în călătoriile mele anterioare. Noi, lunarii, nici nu ştim cât suntem de norocoşi trăind într-un loc cu cea mai dură carantină, aproape fără microbi. Iar cei pe care-i aveam erau neutralizaţi prin vidare. Sau poate suntem ghinionişti, pentru că nu avem nici o rezistenţă faţă de boli. Totuşi n-aş face schimb, n-am auzit niciodată cuvântul veneric şi nu ştiam la ce se referă până să ajung pe Pământ pentru prima dată şi crezusem că răceala îi loveşte numai pe minerii care lucrează în gheaţă.

Mai eram nefericit şi din alte motive. Stu ne adusese un mesaj de la Adam Selene — era pesimist. Şansele noastre scăzuseră sub unu la sută. Nici Stu nu ştia vestea asta proastă. M-am întrebat ce sens a avut atunci să riscăm călătoria asta nebunească, dacă şansele noastre se înrăutăţeau de la o zi la alta? Ştia Mike cu adevărat care erau şansele? Nu vedeam nici o modalitate prin care ar putea să fie calculate, indiferent de câte date avea.

Profesorul nu părea îngrijorat. Vorbea cu zeci de ziarişti, zâmbea cu gura la urechi în faţa camerelor de luat vederi, făcea declaraţii de presă spunând lumii că avea mare încredere în Naţiunile Federative, că era sigur că drepturile noastre vor fi recunoscute şi că vroia să mulţumească Prietenilor Lunii Libere pentru minunatul ajutor dat nouă prin prezentarea în faţa Terrei a poveştilor reale despre mica, dar hotărâta noastră naţiune. „Prietenii Lunii Libere” — P. L. L. erau de fapt, Stu, o firmă profesionistă de sondare a opiniei publice, câteva mii de oameni care semnaseră declaraţia şi un mare pachet de dolari Hong Kong.

Şi mie mi s-au făcut poze şi-am încercat să zâmbesc, dar am evitat întrebările dând vina pe răceală şi vorbind răguşit.

În Agra am fost cazaţi într-un apartament de lux la hotelul care fusese odată palatul maharajahului (care încă era al lui, deşi India ar fi trebuit să fie o ţară socialistă). Interviurile şi fotografierile s-au ţinut lanţ — abia dacă îndrăzneam să mă ridic din scaunul cu rotile ca să merg la toaletă, pentru că ordinul profesorului fusese clar: nu trebuia să ne lăsăm fotografiaţi în picioare. El întotdeauna era fie în pat, fie pe o targă — băi în pat, plosca la pat — nu numai că era mai sigur, ţinând cont de vârsta lui şi mai uşor pentru orice lunar, dar şi pentru poze. Gropiţele şi personalitatea sa minunată, calmă, blândă şi convingătoare apăreau pe milioane de ecrane video, într-o serie nesfârşită de fotografii, la buletinele de ştiri.

Dar personalitatea lui nu ne-a fost de nici un folos în Agra. Profesorul a fost cărat în biroul Preşedintelui Marelui Sfat, iar eu am fost împins lângă el. Acolo a încercat să-şi prezinte scrisorile de acreditare ca Ambasador pe lângă F. N. şi Senator în perspectivă al Lunii. Apoi am fost trimişi la Secretarul General, care ne acordă zece minute împreună cu adjunctul său, care-şi sugea dinţii, şi ne spuse că putea să ne accepte scrisorile de acreditare „fără prejudecăţi, dar fără să implice vreo promisiune”. Scrisorile au fost trimise la Comitetul de Acreditare spre examinare.

Eu deja îmi pierdusem răbdarea. Profesorul citea poeziile lui Keats. Navele-şlep cu cereale continuau să sosească în Bombay. Într-un fel, nu-mi pare rău că am ajuns la Agra. Zborul de la Bombay la Agra s-a făcut în zorii zilei, înainte de răsărit, când oraşul se trezea la viaţă. Fiecare lunar are cuibul lui, fie o gaură, fie puţul unei case vechi ca Tunelele Davis, fie o stâncă încă neprelucrată în urma forării. La noi spaţiul de locuit nu este o problemă şi nici nu va fi sute de ani de-acum încolo. Dar Bombay-ul era un furnicar de oameni. Mi s-a spus că peste un milion de oameni nu au case, ci doar o bucată de trotuar. O familie are dreptul — pe care îl poate lăsa moştenire generaţiilor viitoare — de a dormi pe o bucată de doi metri lungime şi unul lăţime, pe o anumită porţiune fixată în faţa unui magazin. Toată familia se înghesuie pe bucata aia de stradă: mama, tata, copiii şi poate şi-o bunică. N-aş fi crezut dacă n-aş fi văzut cu ochii mei. Înainte de răsăritul soarelui, drumurile Bombay-ului, trotuarele, podurile sunt acoperite cu un covor de trupuri omeneşti. Ce fac oamenii ăştia? Unde muncesc? Ce mănâncă? Cum? Nu prea arătau ca unii care se hrănesc. Le puteai număra coastele prin hainele sărăcăcioase.

Dacă n-aş fi crezut în legea schimbului, care spune că nu poţi exporta materiale la infinit fără să primeşti transporturi care să le înlocuiască, aş fi renunţat. Dar… tanstaafl. „Nu există nimic de pomană”, nici în Bombay şi nici pe Lună.

În cele din urmă, ni se fixă o întâlnire cu un Comitet de Investigare. Nu era ceea ce ceruse profesorul. El a cerut o audiere publică în faţa Senatului, la care să fi luat parte şi ziariştii cu camerele de luat vederi. Singura cameră de la această şedinţă era caracterul ei „in-camera”, adică cu uşile închise. Nu etanş, pentru că eu aveam un mic dispozitiv de înregistrare. Dar nu şi video. Iar profesorul şi-a dat seama doar după două minute că acel comitet care ne audia nu era format numai din persoane importante ale Autorităţii Lunare, ci şi din trepăduşii lor credincioşi.

Totuşi, era o şansă de a vorbi, iar profesorul îi trată de parcă ei ar fi avut puterea de a recunoaşte independenţa Lunii şi dorinţa de a face publică această stare de fapt. Ei ne tratau ca pe nişte specimene corcite, între copii obraznici şi criminali notorii.

Profesorului i se dădu voie să ţină discursul de deschidere. Dincolo de metafore, profesorul susţinea că Luna este de fapt un stat suveran, cu o guvernare existentă fără opoziţie, cu perspective de pace şi ordine. Avea un preşedinte provizoriu şi un cabinet care îndeplinea funcţiile necesare, dar era nerăbdător să se întoarcă la viaţa particulară imediat ce Congresul va definitiva constituţia. Noi eram acolo tocmai pentru a cere ca aceste fapte să fie recunoscute, iar Luna să-şi ocupe locul de drept în consiliile omenirii, ca membră a Naţiunilor Federative.

Profesorul le-a oferit nişte informaţii apropiate de realitate, sărind peste cele în care ei ar fi putut descoperi neconcordanţe.

Preşedintele provizoriu era un computer, iar cabinetul era format din: Wyoh, Finn, camaradul Clayton, Terence Sheehan, redactorul de la Lunaia Pravda şi Wolfgang Korsakov, preşedintele consiliului de administraţie de la LuNoHoCo şi un director al băncii din Hong-Kong-Luna. Doar Wyoh era singura persoană de pe Lună care ştia că Adam Selene era faţa falsă a unui computer. Fusese cât se poate de nervoasă că o lăsasem să se ocupe singură de toate.

Ciudăţenia lui Adam de a nu apărea decât la video reprezentase întotdeauna o situaţie stânjenitoare. Făcusem tot ce ne-a stat în putere s-o prezentăm ca pe-o situaţie de maximă securitate, deschizându-i lui Adam nişte birouri în spaţiul de birouri al Autorităţii din Luna City. Apoi am făcut în aşa fel, încât în zona respectivă a explodat o bombă. După această „încercare de asasinat”, camarazii cei mai suspicioşi în legătură cu misterul lui Adam Selene au fost primii care au trimis cereri prin care-i recomandau lui Adam să nu-şi asume nici un risc. Ziarele le-au ţinut isonul şi, astfel, bănuielile despre identitatea concretă a lui Adam au încetat.

Dar, ascultându-l pe profesor, mă întrebam ce-ar spune indivizii ăştia băţoşi, dacă ar şti că preşedintele nostru era o minune a informaticii din dotarea Autorităţii?

Însă ei stăteau şi ascultau cu o dezaprobare rece, câtuşi de puţin mişcaţi de retorica profesorului — probabil cea mai bună performanţă a vieţii lui, ţinând cont de faptul că vorbea stând pe spate cu un microfon aproape de buze, fără notiţe şi fără să-şi vadă prea bine auditoriul.

Apoi se repeziră asupra noastră ca uliii. Domnul membru din Argentina — nu-şi spuneau niciodată numele, pentru că noi nu eram acceptaţi din punct de vedere social, eram de rang inferior — obiectă la o frază care se referea la fostul Temnicer-şef. Denumirea cu pricina fusese scoasă din uz de o jumătate de secol, iar el insistă ca şi noi s-o scoatem din circulaţie şi s-o înlocuim cu titulatura corectă: Protectorul coloniilor lunare, numit de Autoritatea Lunară. Orice altă formulă ar fi o ofensă adusă demnităţii Autorităţii Lunare.

Profesorul ceru permisiunea să facă comentarii. Onorabilul Preşedinte i-o acordă. Profesorul spuse pe tonul cel mai suav din lume că el acceptă schimbarea, deoarece Autoritatea era liberă să-şi numească angajaţii în orice mod dorea şi nu vroia să ofenseze demnitatea nici unei agenţii a Naţiunilor Federative… dar, ţinând cont de funcţiile acelui post cheie — fostele funcţii ale acelui fost post — probabil că cetăţenii Statului Liber Luna se vor gândi la el denumindu-l cu numele tradiţional.

Chestia asta îi făcu pe şase dintre ei să înceapă să vorbească în cor. Cineva aduse obiecţii la termenul de „Statul Liber Luna” — era vorba aici de Lună, Luna Pământului — satelitul Pământului şi proprietate a Naţiunilor Federative aşa cum era şi Antarctica, iar aceste proceduri erau o farsă.

Eram înclinat să fiu de acord cu ultimul punct al expunerii. Preşedintele ceru domnului din America de Nord să păstreze ordinea şi să-şi adreseze remarcile prin intermediul preşedintelui. Înţelegea preşedintele din ultima remarcă a martorului că aşa-numitul regim de facto intenţiona să se amestece în sistemul deportărilor?

Profesorul prinse mingea şi-o servi la fileu:

— Onorabile preşedinte, eu însumi am fost deportat, dar Luna este casa mea iubită. Colegul meu, Onorabilul Subsecretar al Afacerilor Externe, colonelul O'Kelly Davis — (era vorba de mine) — s-a născut pe Lună şi este mândru de descendenţa sa din patru bunici deportaţi. Luna a crescut puternică prin proscrişii voştri. Trimiteţi-ne nouă săracii voştri, nenorociţii voştri. Noi îi vom primi bine. Este loc destul pentru ei pe Lună, sunt aproape patruzeci de milioane de kilometri pătraţi, o suprafaţă mai mare ca Africa — şi e foarte puţin populată. Mai mult decât atât, datorită sistemului nostru de viaţă, noi nu ocupăm arii, ci cubice, iar mintea omenească nu-şi poate imagina o zi în care Luna va refuza vreun transport de pribegi pe care nu-i vrea nimeni.

— Martorul este atenţionat să se abţină să mai ţină discursuri, spuse preşedintele. Prezidiul înţelege din oratoria dumneavoastră că grupul pe care îl reprezentaţi este de acord să accepte prizonieri, ca şi mai înainte?

— Nu, domnule.

— Cum adică? Explicaţi-vă.

— Astăzi, un imigrant care pune piciorul pe Lună este un om liber, indiferent de condiţia lui anterioară. Este liber să meargă unde pofteşte.

— Serios? Şi atunci ce-l împiedică pe un condamnat să traverseze terenul, să se urce într-o altă navă, şi să se întoarcă înapoi? Recunosc că sunt uimit de aparenta voastră dorinţă de a-i accepta… dar noi nu-i mai vrem. Ăsta este modul nostru omenesc de-a scăpa de refractarii care, de altfel, ar trebui executaţi.

(Aş fi putut să-i spun câteva lucruri care i-ar fi contrazis vorbele. Se vedea de la o poştă că nu fusese niciodată pe Lună. Iar în ceea ce-i priveşte pe refractari, Luna îi elimină mai repede decât o face Terra. Pe 'vremuri, când eram şi eu mai tânăr, ni l-au trimis pe şeful gangsterilor din Los Angeles. Venise cu o armată de gărzi şi era gata, ca un cocoş, să ia Luna în stăpânire, aşa cum se zvonea că făcuse pe Pământ în închisoare.

Nici unul nu a rezistat mai mult de două săptămâni. Mafiotul cel mare n-a rezistat în barăci, şi nici nu luase bine aminte când i se explicase cum se poartă costumul de presiune.)

— Din punctul nostru de vedere, nu-l împiedică nimic să se întoarcă acasă, răspunse profesorul, deşi cred că poliţia voastră de pe-aici s-ar putea să-l pună pe gânduri. Dar n-am auzit ca vreun deportat să ajungă pe Lună cu destul de mulţi bani pentru a-şi plăti biletul de întoarcere. Credeţi că asta e o problemă? Navele sunt ale voastre. Luna nu are nici o navă şi daţi-mi voie să adaug că-mi pare rău că nava programată să vină luna asta a fost anulată. Nu m-am plâns, dar asta ne-a forţat pe mine şi pe colegul meu să călătorim într-un mod cel puţin original.

Profesorul zâmbi şi continuă:

— Sper ca asta să nu fie doar o strategie. Luna nu are nimic de împărţit cu voi. Navele voastre sunt bine venite, comerţul vostru este acceptat cu plăcere, vrem să fim în relaţii de pace. Vă rog să remarcaţi că transporturile de cereale au venit la timp pe Pământ.

Profesorul avea un talent deosebit în arta de a schimba subiectul.

Cei din comisie se legară de probleme minore. Băgăciosul din America a vrut să ştie ce s-a întâmplat cu Temnice…, pardon, cu Protectorul. Senatorul Hobart. Profesorul îi răspunse că suferise un atac — o lovitură poate să fie şi un atac — şi nu mai putea continua să-şi îndeplinească îndatoririle. În rest, era bine şi primea îngrijire medicală constantă. Profesorul adăugă gânditor că el bănuia că bătrânul domn se cam ramolise în ultima vreme, dacă am aminti indiscreţiile lui din ultimul an, nenumăratele lui încălcări ale drepturilor cetăţeanului liber, mai ales ale unora care nu erau şi nici nu fuseseră vreodată condamnaţi.

Povestea a fost înghiţită destul de bine. Când oamenii de ştiinţă au reuşit să trimită veşti despre lovitura noastră de stat, au raportat că Temnicerul-şef murise. Dar Mike îl ţinea în viaţă, jucându-i rolul. Când Autoritatea de pe Pământ a cerut un raport al Temnicerului-şef despre acel zvon ciudat, Mike s-a consultat cu profesorul, apoi a acceptat convorbirea dând o adevărată reprezentaţie de senilitate, negând, confirmând şi încurcându-se în amănunte. După asta au venit anunţurile noastre şi Temnicerul-şef n-a mai fost de găsit, nici măcar sub forma înlocuitorului său computerizat. Trei zile mai târziu, ne-am declarat independenţa.

Americanul a vrut să ştie ce motiv ar avea ei să creadă că noi am spus adevărul. Profesorul zâmbi smerit şi făcu efortul de a-şi depărta mâinile slabe, după care le lăsă să cadă pe cuvertură.

— Domnul membru din America este rugat să vină pe Lună, să facă o vizită la spitalul în care este internat senatorul Hobart şi se poate convinge personal. Toţi cetăţenii Pământului sunt invitaţi să viziteze Luna oricând, să vadă orice doresc. Noi vrem să fim prieteni, suntem paşnici, nu avem nimic de ascuns. Singurul meu regret este că ţara mea nu poate asigura transportul şi pentru asta trebuie să apelăm la dumneavoastră.

Membrul chinez îl privea gânditor pe profesor. Nu scoase nici o vorbă, dar nu-i scăpase nimic.

Preşedintele întrerupse audierea până la ora cincisprezece. Ne-au dat o cameră de hotel şi ne-au trimis prânzul. Vroiam să vorbesc, dar profesorul dădu din cap în semn că nu, se uită în cameră şi făcu un semn spre urechi. Camera avea urechi, mai mult ca sigur. Aşa că mi-am stăpânit elanul. Profesorul trase un pui de somn, iar eu mi-am tras pe spate scaunul cu rotile şi l-am imitat. Pe Terra încercam să dormim cât se putea de mult. Ajuta, dar nu destul.

Ne-au adus înapoi la ora şaisprezece. Comitetul se instalase deja. Preşedintele îşi încălcă propria regulă împotriva discursurilor şi ţinu o cuvântare mai mult plină de amărăciune, decât de furie.

A început prin a reaminti că Autoritatea Lunară era un trust apolitic, însărcinat cu îndatorirea sfântă de a veghea ca Luna să nu fie niciodată folosită în scopuri militare. Ne spuse că Autoritatea a păstrat dreptul de tutelă mai mult de un secol, în timp ce cădeau guverne, se ridicau altele, alianţele se schimbau tot timpul — într-adevăr, Autoritatea era mai veche decât Naţiunile Federative, carta originală derivând dintr-un corp internaţional şi mai vechi, şi păstrase tutela atât de bine încât rezistase războaielor, tulburărilor sociale, realinierilor dintre ţări.

(Era ceva nou în asta? Dar veţi vedea ce-a construit pornind de aici.)

— Autoritatea Lunară nu poate ceda tutela, ne spuse el cu solemnitate. Totuşi, se pare că nu există nici un obstacol de neînvins pentru coloniştii lunari ca, dacă dovedesc maturitate politică, să se poată bucura de un anumit grad de libertate. Asta da, se poate discuta. Dar depinde foarte mult de comportamentul dumneavoastră, al tuturor coloniştilor, aş putea spune. Au fost revolte şi s-au distrus proprietăţi. Nu trebuie să se mai întâmple aşa ceva.

Am crezut că-i va menţiona pe cei nouăzeci de puşcaşi morţi, dar nu, n-a făcut-o. Nu cred că aş fi vreodată în stare să am o funcţie importantă în stat, nu mă pricep să abordez lucrurile la un nivel înalt.

— Distrugerea proprietăţii trebuie plătită, continuă el. Trebuie trimise pe Terra anumite daruri. Dacă corpul, pe care îl numiţi Congres, poate garanta aceste lucruri, comitetul de faţă e de părere că aşa-numitul Congres va fi considerat în timp o agenţie a Autorităţii pentru mai multe probleme interne. Într-adevăr, se poate concepe ca un guvern local stabil să-şi asume în timp multe îndatoriri care acum cad în seama Protectorului şi chiar să i se permită să trimită un delegat, bineînţeles fără drept de vot, doar ca observator în Marele Sfat. Dar trebuie să meritaţi o asemenea recunoaştere.

Însă, mai zise el, un lucru trebuie să vă fie clar. Satelitul natural al Pământului, Luna, va rămâne pentru totdeauna, prin legea naturii, proprietatea comună a tuturor locuitorilor Pământului. Nu aparţine acelei mâini de oameni care, printr-un accident al istoriei, trăiesc acolo. Tutela sacră, deţinută de Autoritatea Lunară, este — şi aşa trebuie să fie pentru totdeauna, legea supremă pe Luna Pământului.

… accident al istoriei? Hmm! Mă aşteptam ca profesorul să-i îndese cuvintele înapoi pe gât. Am crezut că va spune… nu, niciodată, nu i-am intuit cuvintele profesorului. După ce aşteptă câteva secunde în tăcere, zise:

— Onorabile preşedinte, cine va fi exilat de data asta?

— Poftim?

— Aţi hotărât care dintre dumneavoastră veţi pleca în exil? Adjunctul Temnicerului-şef al vostru nu va primi slujba…

Era adevărat, prefera să trăiască.

— Ocupă această funcţie pentru că noi i-am cerut s-o facă. Dacă insistaţi să credeţi că nu suntem independenţi, atunci trebuie să hotărâţi să trimiteţi un nou Temnicer-şef.

— Protector!

— Temnicer-şef. Haideţi mai bine, să vorbim deschis. Deşi, dacă am afla cine va fi, s-ar putea să fim bucuroşi să-l numim Ambasador. S-ar putea să ne înţelegem să lucrăm cu el, să nu mai fie nevoie să trimiteţi bătăuşi înarmaţi… care să violeze şi să ne ucidă femeile!

— Ordine! Ordine! Martorul să păstreze ordinea!

— Nu eu am tulburat ordinea, Onorabile preşedinte. Ci violul şi crima cea mai stupidă. Dar asta ţine deja de trecut, iar noi trebuie să privim în viitor. Repet întrebarea, pe cine veţi exila?

Profesorul se sforţă să se ridice într-un cot, iar eu am devenit brusc atent, era un semnal.

— Pentru că ştiţi cu toţii, domnilor, că este o călătorie cu bilet numai pentru dus. Eu m-am născut aici şi vedeţi ce efort înseamnă pentru mine să vin chiar şi pentru puţin timp înapoi pe planeta care m-a dezmoştenit. Noi suntem proscrişii Pământului, care…

Leşină. Am sărit din scaun cu gândul să ajung la el, dar am leşinat şi eu.

Nu era teatru curat, deşi răspunsesem semnalului. Pe Terra, dacă te ridici brusc, inima face un efort teribil. Câmpul gravitaţional m-a aruncat la podea.

17

N-am păţit nimic, nici eu nici profesorul, dar a fost o găselniţă senzaţională pentru buletinele de ştiri, deoarece i-am dat înregistrarea lui Stu, care o predă omului angajat de el.

Nu toate titlurile din ziare erau împotriva noastră. Stu făcuse tăieturi în înregistrare şi o montase cum îi convenea. „AUTORITATEA VREA SĂ-I TERMINE PE OAMENII CIUDAŢI DE PE LUNĂ? AMBASADORUL LUNAR LEŞINA SUB PRESIUNE: PROSCRIŞII, STRIGA EL! PROFESORUL DE LA PAZ ARATĂ CU DEGETUL RUŞINEA: ARTICOLUL ÎN PAGINA 8”.

Erau şi titluri nefavorabile. Editorialul din ziarul Times al noii Indii întreba dacă Autoritatea riscă pâinea maselor de oameni, nereuşind să se înţeleagă cu beligeranţii lunari. Se sugera că s-ar putea face concesii, dacă acestea ar asigura creşterea livrărilor de cereale. Articolul era plin de statistici umflate, Luna nu hrănea o sută de milioane de hinduşi — decât dacă vroiai să te gândeşti la grâul nostru ca la diferenţa dintre malnutriţie şi foamete.

Pe de altă parte, cel mai mare ziar din New York era de părere că Autoritatea greşise tratând cu noi, din moment ce singurul lucru de care înţelegeau condamnaţii era biciul -trebuia de fapt să se aducă trupe de ordine, iar vinovaţii, la spânzurătoare cu ei!

A fost o mică răzvrătire în regimentul Dragonilor Păcii, din care veniseră şi răposaţii noştri opresori, pornită din zvonul că urmau să fie trimişi pe Lună. Răzvrătirea nu a fost lăsată să treacă neobservată. Stu angajase oameni de meserie.

A doua zi de dimineaţă, am primit un mesaj care întreba despre sănătatea profesorului de la Paz şi dacă putea relua discuţiile. Ne-am dus, iar comitetul îi puse profesorului la dispoziţie un doctor şi o soră, în caz de urgenţă. De data asta, am fost controlaţi şi mi-au găsit micul aparat pentru înregistrare.

L-am predat fără mare zarvă, era o sculă japoneză adusă de Stu, special pentru a fi predată dacă mă prind cu ea. Braţul meu numărul 6 avea o ascunzătoare destinată unui dispozitiv de energie de mărimea mini-recorderului japonez. Nu aveam nevoie de energie în ziua aceea, iar oamenilor, cu atât mai puţin poliţiştilor trecuţi prin multe, nu le place să se atingă de o proteză.

Tot ce se discutase cu o zi înainte a fost ignorat complet. Preşedintele şi-a început şedinţa mustrându-ne pentru încălcarea securităţii unei şedinţe cu uşile închise.

Profesorul răspunse că în ceea ce ne privea nu fusese cu uşile închise, pentru că noi am fi primit cu plăcere reporterii, camerele video, public, pe oricine ar fi fost doritor să ne audă. Statul Liber Luna nu avea nimic de ascuns.

Preşedintele răspunse înţepat că nu aşa-numitul Stat Liber hotărăşte asupra audierilor. Ele sunt secrete, nu trebuie să răsufle nimic din această cameră. Ăsta e ordinul.

Profesorul mă privi.

— Vrei să mă ajuţi, colonele?

Am manevrat comenzile scaunului şi m-am răsucit, apoi am împins targa lui pe rotile cu scaunul meu spre uşă, înainte ca preşedintele să-şi dea seama că era o cacialma. Profesorul se lăsă convins să rămână, fără să fie obligat să facă nici o promisiune. E greu să constrângi un om care leşină dacă e sâcâit prea tare.

Preşedintele spuse că ieri au fost multe discuţii fără importanţă majoră, iar cele cu adevărat importante rămăseseră de căruţă. Azi nu va mai permite nici o abatere de la subiect, zise el şi se uită când la argentinian, când la american.

— Suveranitatea este un concept abstract de multe ori redefinit, pe măsură ce omenirea a învăţat să trăiască în pace. Nu este nevoie să-l discutăm. Adevărata întrebare, profesore — sau Ambasador de facto dacă vă place, să nu fim pedanţi — este: sunteţi pregătiţi să garantaţi că Coloniile Lunare îşi vor ţine angajamentele?

— Ce angajamente?

— Toate angajamentele de până acum, dar am în vedere angajamentul care se referă la transportul de cereale.

— Nu ştiu nimic despre nici un fel de angajament, domnule, răspunse profesorul cu o nevinovăţie politicoasă.

Mâna preşedintelui se încleştă pe ciocănel.

— Haideţi, domnule, fiţi rezonabil, să nu ne certăm pe cuvinte. Mă refer la cota de transporturi de cereale şi la creşterea acestei cote cu treisprezece la sută pentru acest an fiscal. Ne asiguraţi că veţi onora aceste angajamente? Acesta este un punct minimal de discuţie, altfel convorbirile nu vor duce nicăieri.

— Atunci, îmi pare rău s-o spun domnule, dar discuţia noastră se opreşte aici.

— Nu sunteţi serios.

— Ba sunt cât se poate de serios, domnule. Suveranitatea Lunii Libere nu este o problemă abstractă, cum se pare că o consideraţi dumneavoastră. Angajamentele despre care vorbiţi erau contractate de Autoritate cu ea însăşi. Ţara mea nu este legată de aşa ceva. Orice angajamente ale naţiunii suverane, pe care am onoarea să o reprezint, urmează a fi negociate.

— Gloată! mârâi americanul. V-am spus că sunteţi prea moale cu ei. Ocnaşi. Hoţi şi curve, asta sunt cu toţii. Nu înţeleg de vorbă bună.

— Linişte!

— Amintiţi-vă că v-am spus. Dacă i-aş avea în Colorado, i-am învăţa noi câteva lucruri, ştim noi cum să lucrăm cu cei de teapa lor.

— Domnul membru este rugat să păstreze liniştea.

— Mi-e teamă, spuse membrul hindus — pars de fapt, dar membru al comitetului din partea Indiei — mi-e teamă că trebuie să fiu de acord, în esenţă, cu domnul membru al Directoratului pentru America de Nord. India nu poate accepta ideea că angajamentele pentru cereale sunt doar nişte vorbe pe hârtie. Oamenii decenţi nu fac politică cu foamea.

— Şi-n afară de asta, se împerechează ca animalele, interveni argentinianul. Porcii!

Înainte de şedinţă, profesorul mă pusese să iau un calmant şi insistase să mă vadă că-l iau.

— Onorabile preşedinte, spuse profesorul liniştit, mi se permite să mă explic înainte să tragem concluzia, poate pripită, că aceste concluzii trebuie abandonate?

— Vă rog.

— Am consimţământul tuturor? Fără întreruperi?

Preşedintele se uită în jur.

— Consimţământul este unanim, declară el, iar domnii membri sunt rugaţi să ia act de faptul că sunt obligat să aplic regula specială numărul paisprezece, la următoarea interpelare. Aprodul să noteze asta şi să acţioneze. Martorul poate continua.

— Voi fi scurt, Onorabile preşedinte.

Profesorul spuse ceva în spaniolă, singurul cuvânt pe care l-am prins a fost señor. Argentinianul se schimbă la faţă, dar nu zise nimic. Apoi profesorul îşi continuă dizertaţia.

— Mai întâi am să-i răspund domnului din America într-o problemă personală, din moment ce i-a contestat pe compatrioţii mei. Eu unul am văzut cum arată interiorul multor puşcării, accept titlul, dar nu mă mândresc cu apelativul de ocnaş. Noi, cetăţenii Lunii, suntem puşcăriaşi şi descendenţi de puşcăriaşi. Dar Luna în sine este o educatoare severă, aceia care au supravieţuit lecţiilor ei nu au motive să se simtă ruşinaţi. În Luna City, un om îşi poate lăsa geanta nepăzită sau casa descuiată fără să se teamă… Mă întreb dacă asta e valabil şi în Denver? S-ar putea, n-am nici o dorinţă să vizitez Colorado. Sunt mulţumit cu ceea ce am învăţat de la mama Lună. Şi dacă suntem o gloată, acum suntem o gloată răzvrătită.

Pentru domnul membru din India, continuă profesorul, daţi-mi voie să vă spun că noi nu facem politică cu foamea. Ceea ce cerem este doar o discuţie deschisă a faptelor, fără să facem presupuneri politice nefondate. Dacă putem continua discuţia, vă promit că am să vă prezint un mod în care Luna poate merge mai departe cu transporturile de cereale şi le poate mări extraordinar de mult… În marele beneficiu al Indiei.

Atât chinezul, cât şi indianul începuseră să se agite. Indianul începu să vorbească, se stăpâni şi apoi spuse:

— Onorabile preşedinte, vrea prezidiul să-l roage pe martor să se explice mai pe larg?

— Martorul e invitat să-şi dezvolte ideea.

— Onorabile preşedinte, domnilor membri, există într-adevăr un mod în care Luna îşi poate mări de zece ori sau poate de o sută de ori transporturile pentru milioane de înfometaţi. Faptul că şlepurile de grâne au sosit, în ciuda problemelor pe care le-am avut şi încă mai sosesc şi astăzi, arată ce intenţii avem şi vă asigur că sunt numai de prietenie. Dar nu obţineţi lapte bătând vaca. Discuţiile despre cum să creştem producţia şi să trimitem mai multe transporturi trebuie să se bazeze pe fapte reale, naturale, nu pe presupunerea falsă că noi suntem nişte sclavi siliţi să muncim într-un mod pe care nu l-am făcut niciodată. Cum credeţi că vom face? Veţi insista să ne consideraţi sclavi, angajaţi ai unei alte Autorităţii decât cea pe care o vrem noi? Sau veţi recunoaşte că suntem liberi, veţi negocia cu noi şi veţi afla cum vă putem ajuta?

— Cu alte cuvinte, spuse preşedintele, ne cereţi să cumpărăm ceva cu ochii închişi. Vreţi ca mai întâi să legalizăm statutul vostru ilegal… şi apoi ne veţi da nişte declaraţii utopice, cum că veţi creşte transportul de grâne de zece sau de o sută de ori. Ceea ce pretindeţi că puteţi face este imposibil. Sunt expert în economia lunară. Iar cererea voastră este la fel de imposibilă, ar trebui ca Marele Sfat să accepte o nouă naţiune.

— Atunci, supuneţi-o cu atenţie Marelui Sfat. Odată ce ne consideraţi independenţi şi egali, vom discuta cum să creştem transporturile şi vom negocia. Onorabile preşedinte, noi cultivăm cerealele, ele sunt proprietatea noastră. Putem să cultivăm mai mult, dar nu ca sclavi. Trebuie recunoscută libertatea şi suveranitatea Lunii.

— E imposibil şi ştiţi asta, de ce vă încăpăţânaţi? Autoritatea Lunară nu poate abdica de la responsabilitatea ei sacră.

Profesorul oftă.

— Cred că ne aflăm într-un impas. Aş sugera ca aceste audieri să fie întrerupte şi să ne mai gândim la subiectul prezentat. Azi, şlepurile noastre încă mai sosesc… dar în momentul când voi fi nevoit să-mi anunţ guvernul că tratativele au eşuat… ele… se… vor… opri!

Capul profesorului se prăbuşi pe pernă într-un gest de renunţare totală, ca şi cum ar fi fost prea mult pentru el. Eu mă simţeam destul de bine, dar eram tânăr şi aveam practică pe Terra şi câştigasem pariul cu viaţa. Un lunar de vârsta lui nu ar fi trebuit să rişte făcând o călătorie atât de primejdioasă. După câteva comentarii fără importanţă, pe care profesorul nu le băgă în seamă, ne-au urcat într-o furgonetă şi ne-au dus la hotel. Pe drum, am zis:

— Profesore, ce i-ai spus lui Señor Burtă-mare de i s-a urcat sângele la cap?

Chicoti.

— Cercetările pe care le-a făcut Stu asupra acestor domni au scos la lumină fapte demne de reţinut. L-am întrebat cine este proprietarul unui bordel de pe Caile Florida în Buenos Aires şi dacă mai au o demoazelă roşcată?

— Poftim? Obişnuiai să te duci la bordel?

Am încercat să mi-l imaginez pe profesor în această postură!

— Niciodată. Sunt patruzeci de ani de când am părăsit oraşul Buenos Aires. El este proprietarul bordelului, Manuel, acoperit de un amic, iar nevastă-sa, o frumuseţe cu păr de un roşu Tizian, a lucrat pe vremuri acolo.

Îmi părea rău că întrebasem.

— N-a fost o lovitură inutilă? Sub centură?

Dar profesorul închise ochii şi nu răspunse.


Îşi reveni destul de mult ca să fie în stare în seara aceea să petreacă o oră la recepţia pentru ziarişti, cu părul alb încadrat de purpuriul pernei pe care-şi sprijinea capul şi cu trupul slab îmbrăcat într-o pijama brodată. Arăta de parcă ar fi fost cadavrul unei personalităţi la o înmormântare importantă, dacă nu l-ar fi trădat ochii vii şi lucizi şi gropiţele din obraji. Şi eu arătam foarte important în uniforma neagră şi aurie, despre care Stu spunea la toată lumea că e uniforma diplomatică lunară pentru persoanele de rangul meu. Ar fi putut fi, dacă Luna ar fi avut aşa ceva — dar nu avea, pentru că aş fi ştiut şi eu. Aş fi preferat totuşi costumul de presiune, gulerul de la costumul ăsta era prea strâns. N-am aflat niciodată ce însemnau decoraţiile de pe uniformă. Un reporter mă întrebă despre o decoraţie care reprezenta Luna în ultimul pătrar aşa cum se vede ea de pe Pământ. I-am spus că e un premiu de ortografie. Stu, care era în preajmă, zise repede:

— Ei, colonelul este modest. Decoraţia are aceeaşi valoare cu Victoria Cross, iar lui i-a fost acordată pentru un act de curaj în ziua tragică şi glorioasă a…

N-am mai auzit continuarea, pentru că s-au îndepărtat. Stu avea un talent extraordinar de a inventa şi de-a înflori lucrurile. Era la fel de spontan ca şi profesorul. Eu, unul, trebuia să stau să mă gândesc bine înainte să scot o gogoaşă.

Ziarele şi posturile de ştiri din India din seara aceea au fost nemiloase. „Ameninţarea” cu oprirea transporturilor de cereale îi făcea să spumege. Cea mai „paşnică” soluţie era ca Luna să fie curăţată, noi, criminali troglodiţi, să fim exterminaţi, iar în locul nostru să fie aduşi ţărani hinduşi cinstiţi, care înţeleg caracterul sacru al vieţii şi care vor exporta multe, cât mai multe grâne.

Profesorul trudi în noaptea aceea şi scrise un comunicat de presă despre incapacitatea Lunii de a continua transporturile şi despre motivul acestei neputinţe — iar organizaţia lui Stu difuză declaraţia pe toate posturile de pe întreaga Terră. Unii reporteri au despicat firul în patru în privinţa cifrelor şi l-au atacat pe profesor în legătură cu discrepanţele evidente.

— Profesore de la Paz, afirmaţi că transporturile de cereale se vor diminua datorită scăderii resurselor naturale şi că, până în 2082, Luna nu va mai fi capabilă să-şi hrănească propriul popor. Şi totuşi, astăzi aţi spus Autorităţii Lunare că puteţi creşte transporturile de cel puţin douăsprezece ori.

— Comitetul este Autoritatea Lunară? întrebă nevinovat profesorul.

— Păi… e un secret cunoscut de toată lumea.

— Aşa e, domnule, dar ei au menţinut confuzia, cum că ar fi un comitet de investigaţii al Marelui Sfat. Nu credeţi că ar trebui să se descalifice singuri, în aşa fel încât să putem beneficia de o audiere corectă?

— A, asta nu e treaba mea, profesore. Să revenim la întrebarea mea. Cum puteţi împăca cele două afirmaţii, după părerea mea, contradictorii?

— Mă interesează motivul pentru care spuneţi că nu e treaba dumneavoastră să răspundeţi, domnule. Nu credeţi că este problema fiecărui cetăţean al Terrei să evite o situaţie care va duce la război între Pământ şi vecina lui?

— Război? Dumnezeule, profesore, cum puteţi vorbi de război?

— Cum credeţi că se poate termina altfel, domnule? Dacă Autoritatea Lunară o ţine pe-a ei, fără să ne dea dreptul la o audiere cinstită, noi nu putem fi de acord cu cererile lor, pentru că cifrele astea arată şi de ce. Dacă ei nu-şi vor da seama de asta, vor apela la forţă pentru a ne convinge… iar noi vom riposta. La fel ca şoarecii prinşi la colţ, nu putem să ne retragem, dar nici nu putem să ne predăm. Repet, noi nu alegem războiul, dorim să trăim în pace cu planeta vecină — în linişte şi cu un comerţ paşnic. Dar, vedeţi dumneavoastră, alegerea nu ne aparţine nouă. Noi, ce suntem noi? O mână firavă de oameni. Voi sunteţi giganţii! Eu prezic că următoarea mişcare a Autorităţii Lunare va fi să încerce să supună Luna prin forţă. Această agenţie, care se crede păstrătoarea păcii şi a echilibrului, va începe primul război interplanetar.

Ziaristul se încruntă.

— Nu credeţi că exageraţi? Să presupunem că Autoritatea — sau Marele Sfat, pentru că Autoritatea nu are navele ei proprii de război — să presupunem că popoarele Pământului decid să înlăture… hm, guvernul vostru. Aţi putea lupta pe Lună, o veţi face, desigur. Dar asta nu înseamnă război interplanetar. Aşa cum aţi spus, Luna nu are nave. Ca s-o spun pe şleau, nu puteţi să ne atingeţi.

Aveam scaunul aproape de targa profesorului şi ascultam discuţia. Profesorul se întoarse spre mine.

— Spune-i, colonele.

Am repetat ca un papagal. Profesorul şi Mike analizaseră toate situaţiile posibile, eu le învăţasem pe dinafară şi aveam răspunsuri pregătite pentru orice problemă.

— Domnilor, vă amintiţi de nava Pathfinder[48]? am spus. Cum a căzut, scăpată de sub control?

Îşi aminteau. Nimeni n-a uitat cel mai mare dezastru din zilele de început ale zborului spaţial, când ghinionista navă Pathfinder a lovit un sat belgian.

— Noi nu avem nave, am zis, dar e posibil să aruncăm încărcăturile de cereale… În loc să le livrăm pe calea obişnuită.

A doua zi, ziarele titrau: „LUNARII AMENINŢĂ SĂ ARUNCE CU OREZ”[49]. Dar pe moment, se făcu o linişte apăsătoare.

— Totuşi, aş vrea să ştiu cum împăcaţi afirmaţia că nu vor mai fi cereale după 2082, cu promisiunea unor livrări de zece-douăsprezece ori mai mult.

— Nu e nici o contradicţie aici, zise profesorul. Afirmaţiile se bazează pe seturi diferite de împrejurări. Cifrele pe care le analizaţi prezintă condiţiile actuale… şi dezastrul pe care îl vor produce numai în câţiva ani prin secătuirea resurselor naturale ale Lunii — dezastru pe care birocraţii Autorităţii, sau mai bine zis birocraţii autoritari, vor să-l preîntâmpine, spunându-ne să stăm la colţ ca nişte copii răi!

Profesorul făcu o pauză ca să-şi tragă sufletul, apoi zise:

— Condiţiile în care putem continua sau creşte foarte mult transportul de cereale, sunt corolarul evident al primelor. Ca vechi profesor, nu mă desprind niciodată de obiceiurile de la catedră. Las corolarul ca temă pentru studenţi. Vrea cineva să încerce să răspundă?

Se făcu o tăcere incomodă, apoi un omuleţ cu un accent ciudat zise încet:

— Cred că vă referiţi la un mod de a reîmprospăta resursele naturale.

— Bravo! Excelent gândit!

Profesorul îşi arătă gropiţele într-un zâmbet larg.

— Dumneavoastră, domnule, veţi avea o notă bună în carnetul de note. Pentru a face agronomie este nevoie de apă şi de hrană pentru plante, de fosfaţi şi de altele, întrebaţi-i pe experţi. Daţi-ne lucrurile astea, iar noi vi le vom plăti sub forma unor cereale hrănitoare. Puneţi un furtun în Oceanul Indian. Strângeţi bălegarul de la milioanele de vite din India şi de oriunde şi trimiteţi-ni-l nouă. De asemenea, avem nevoie şi de gunoiul vostru propriu — nu vă obosiţi să-l sterilizaţi, noi avem metode mult mai rapide şi mai ieftine de sterilizare. Trimiteţi-ne apă de mare, peşte stricat, animale moarte, bălegar de vacă, deşeurile oraşului, toate rămăşiţele pe care voi le aruncaţi la gunoi, şi, pentru fiecare tonă, noi vă vom trimite înapoi o tonă de grâne aurii. Daţi-ne săracii voştri, nenorociţii soartei, trimiteţi-i cu miile şi cu sutele de mii, iar noi o să-i învăţăm metodele noastre lunare, rapide, eficiente, de a face agricultură în tunele şi veţi primi înapoi o cantitate incredibilă de grâne. Domnilor, n-aveţi idee ce e Luna: o fermă agricolă inimaginabil de fertilă, patru milioane de hectare care-şi aşteaptă plugurile!

Asta îi uimi pe toţi. Apoi cineva zise încet:

— Dar ce vă iese de-aici? Adică, care e câştigul Lunii?

Profesorul ridică din umeri.

— Bani. Sub forma bunurilor comerciale. Există multe lucruri pe care voi le produceţi ieftin şi care sunt foarte scumpe pe Lună. Medicamente. Unelte. Filme. Bijuterii pentru frumoasele noastre doamne. Cumpăraţi grânele noastre vânzându-ne toate astea la un preţ bun pentru voi.

Un ziarist hindus rămase pe gânduri, apoi începu să scrie. Lângă el se afla un european, care nu părea impresionat de spusele profesorului.

— Profesore, aveţi idee despre costul transportului unui asemenea tonaj pe Lună?

Profesorul făcu o mişcare cu mâna înlăturând întrebarea.

— Asta e doar o problemă tehnică. Domnule, a fost o vreme în care transportarea mărfurilor peste ocean nu numai că a fost scumpă, ci imposibilă. Apoi a venit vremea când transportul a fost scump, dificil, periculos. Astăzi, vindeţi mărfuri la jumătate din planetă, foarte ieftin — ca şi cum aţi vinde vecinilor. Transportul pe distanţe mari este cel mai important factor al costului. Domnilor, eu nu sunt inginer. Dar am învăţat un lucru despre ingineri. Când ceva trebuie făcut, inginerii găsesc o cale de-a face ca lucrurile să meargă, din punct de vedere economic. Dacă vreţi cerealele pe care noi le putem cultiva, puneţi-vă inginerii la treabă.

Profesorul icni şi gâfâi, semn că avea nevoie de ajutor, iar sora veni şi-l luă de-acolo.

Eu am refuzat să răspund la întrebări, spunându-le să vorbească cu profesorul, când se va simţi destul de bine ca să-şi reia discuţiile. Atunci m-au abordat în alte probleme. Un bărbat mă întrebă de ce, dacă nu plătim impozite, noi, coloniştii, credem că avem dreptul de a ne conduce după cum ne taie mintea? Până una alta, coloniile lunare au fost înfiinţate de Naţiunile Federative — de unele dintre ele. A fost îngrozitor de scump, Pământul a plătit toate facturile — şi acum voi, coloniştii, vă bucuraţi de beneficiu şi nu plătiţi nici un ban impozit. E corect?

Am vrut să-l trimit la dracu'. Dar profesorul mă sfătuise să mai iau un calmant şi-mi ceruse să învăţ lista nesfârşită de răspunsuri la întrebările capcană.

— Hai s-o luăm pe rând, am spus. Mai întâi, de ce vreţi ca noi să plătim impozit? Spuneţi-mi care e avantajul şi poate am să fiu de acord şi eu. Dumneavoastră plătiţi impozite?

— Evident! Şi voi trebuie să faceţi la fel.

— Dar ce aveţi din aceste impozite?

— Poftim? Impozitele sunt pentru guvern.

— Îmi pare rău, am zis. Nu mă pricep la finanţe. Toată viaţa am petrecut-o pe Lună, nu ştiu prea multe despre guvernul vostru. Puteţi să-mi oferiţi câteva amănunte pe scurt?

Au devenit cu toţii interesaţi, iar tot ce uita tipul ăla mic şi agresiv, adăugau ceilalţi. Am făcut o listă. Când s-au oprit, le-am recitit-o.

— Spitale gratuite — nu avem aşa ceva pe Lună. Asigurarea medicală există, dar nu aşa cum este pe-aici. Dacă o persoană vrea să se asigure, merge la un agent şi face un pariu. La preţul corespunzător, poţi asigura ce vrei. Eu nu-mi asigur sănătatea, sunt sănătos sau eram, până să vin pe Pământ. Avem o bibliotecă, Fundaţia Carnegie, începută cu câteva cărţi-filme. Se descurcă prin taxele pe care le încasează de la membri. Drumuri publice. Cred că astea ar fi metrourile noastre. Dar costă, la fel ca şi aerul. Scuzaţi-mă, voi aveţi aici aer gratuit, nu? Vreau să spun că metrourile noastre sunt construite de companii care au investit în ele şi sunt foarte hotărâte să-şi amortizeze costurile. Şcoli publice. Există şcoli în toate oraşele şi n-am auzit ca vreun elev să fie refuzat, deci sunt „publice”. Dar se plătesc, pentru că oricine de pe Lună care ştie ceva folositor pentru alţii şi e dornic să-şi împărtăşească cunoştinţele, are un preţ pentru munca lui de profesor.

Am făcut o mică pauză cât să-mi trag sufletul, apoi am continuat:

— Să vedem ce mai e… protecţia socială. Nu prea ştiu cu ce se mănâncă asta, dar orice ar fi, noi nu avem aşa ceva. Pensii. Poţi cumpăra o pensie… Majoritatea n-o fac, multe familii sunt numeroase, iar bătrânii, să zicem cei de-o sută de ani sau mai mult, ori au o ocupaţie care le place, ori se uită la video. Ori dorm. Dorm mult, mai ales după o sută douăzeci de ani.

— Domnule, scuzaţi-mă. Oamenii de pe Lună trăiesc chiar atât de mult cât se spune?

M-am arătat surprins, dar nu eram. Asta era altă întrebare capcană, pentru care aveam răspunsul înregistrat.

— Nimeni nu ştie cât poate trăi cineva pe Lună. Nu suntem acolo de atât de mult timp încât să se facă nişte statistici. Cei mai bătrâni cetăţeni s-au născut pe Pământ şi nu pot fi luaţi în calcul. Până acum, din cei născuţi pe Lună, nimeni nu a murit de bătrâneţe, dar nici asta nu e o dovadă. N-au avut timp să îmbătrânească destul de mult, n-a trecut un secol de când există colonia. Dar, ei bine, doamnă, câţi ani îmi daţi? Eu sunt lunar get-beget, a treia generaţie.

— Aha, într-adevăr colonele Davis, m-a surprins tinereţea dumneavoastră — pentru misiunea aceasta, vreau să zic. Păreţi să aveţi cam douăzeci şi doi de ani. Sunteţi mai în vârstă?

— Doamnă, vă mulţumesc şi regret că forţa locală de gravitaţie mă împiedică să mă înclin. Sunt căsătorit de mai mult de douăzeci şi doi de ani.

— Cum? O, glumiţi!

— Doamnă, nu m-aş aventura niciodată să ghicesc vârsta unei doamne, dar, dacă aţi emigra pe Lună, v-aţi păstra tinereţea încântătoare mult mai multă vreme şi v-aţi adăuga vieţii cel puţin douăzeci de ani.

Am privit lista.

— În general, uitându-mă la restul listei, pot să spun că noi nu avem aşa ceva pe Lună şi nu văd de ce am plăti impozit. Iar în ceea ce priveşte celălalt punct, domnule, ştiţi desigur că preţul coloniilor a fost de mult plătit de câteva ori numai prin transportul de cereale? Noi suntem secătuiţi de cele mai importante resurse ale noastre… şi nici măcar nu ni se plăteşte preţul pieţei libere. De aceea vrea Autoritatea Lunară 'cu atâta încăpăţânare să ne sugă sângele în continuare. Ideea că Luna a fost o cheltuială pentru Terra şi că investiţia trebuie recuperată, este o minciună scornită de Autoritate pentru a justifica faptul că ne tratează ca pe nişte sclavi. În secolul ăsta, Luna nu a costat Terra nici un leu, iar investiţia a fost de mult amortizată.

Omuleţul încercă să mă ia peste picior.

— O, sigur, doar nu pretindeţi că coloniile lunare au plătit toate miliardele de dolari cheltuite pentru dezvoltarea zborului spaţial.

Voi, oamenii de pe Pământ, aveţi zbor spaţial. Noi nu avem. Luna nu are nici măcar o navă. Aşa că, de ce să plătim pentru ce nu am primit niciodată?

Mă eschivam de la răspunsuri prea categorice, aşteptând o pretenţie a pământenilor pe care profesorul îmi spusese că o voi auzi în mod sigur… şi iată, am auzit-o.

— Doar o clipă, vă rog! se auzi o voce care trăda multă siguranţă de sine. Ignoraţi cele mai importante lucruri de pe această listă. Protecţia poliţiei şi forţele armate. Vă lăudaţi că vreţi să plătiţi ceea ce primiţi — aşa că ce-ar fi să plătiţi impozite pentru secolul trecut, pentru aceste două servicii? Ar fi o notă destul de încărcată, nu?

Zâmbi plin de infatuare.

Aş fi vrut să-i mulţumesc! — deşi profesorul avea să mă certe pentru că n-am ştiut să ocolesc întrebarea. Oamenii se uitau unul la altul cu priviri pline de încântare pentru că, în sfârşit, am fost pus la punct. Am făcut tot posibilul Ca să par cât mai inocent cu putinţă.

— Poftim? Nu înţeleg. Luna nu are nici poliţie, nici armată.

— Ei, ştiţi la ce mă refer. V-aţi bucurat de protecţia Forţelor Păcii ale Naţiunilor Federative. Şi aveţi şi poliţie. Plătită de Autoritatea Lunară! Ştiu din surse sigure că au fost trimise pe Lună două corpuri de trupe de ordine, pe post de poliţişti, acum câteva luni.

— O, am oftat adânc. Puteţi să-mi spuneţi în ce fel apără Luna Forţele Păcii ale N. F? Nu ştiam că vreuna dintre naţiunile voastre are de gând să ne atace. Suntem departe şi nu avem nimic care să tenteze pe cineva. Sau vreţi să spunem că ar trebui să plătim ca să ne lase în pace? Dacă da, există o veche zicală care spune că odată ce ai plătit Danegeld-ul[50], numai scapi niciodată de danezi. A, noi ne vom lupta cu Forţele Păcii ale N. F. Dacă vom fi obligaţi… dar nu o să le plătim niciodată.

Şi acum să vorbim puţin despre acei aşa-zişi poliţişti. Ei nu au fost trimişi ca să ne protejeze. Declaraţia noastră de independenţă spune adevărul despre această ticăloşie — a fost cumva tipărită de ziarele voastre? (Unele da, altele nu, în funcţie de orientare). Oamenii puşi să ne apere au înnebunit, au început să violeze şi să ne omoare femeile! Şi-acum sunt morţi! Aşa că e mai bine să nu ne mai trimiteţi alte trupe de ordine!

Brusc, am „obosit” şi a trebuit să plec. Într-adevăr, obosisem, nu eram un actor prea grozav, iar strădania de-a face aşa cum mă sfătuise profesorul mă epuizase.

18

Mai târziu am aflat că fusesem ajutat cu unele întrebări, despre poliţie şi armată. Stu LaJoie nu risca nimic. Întrebările au fost puse intenţionat ca să dau răspunsurile pentru care mă pregătisem. Dar, când am aflat de ajutorul dat, aveam deja experienţă în privinţa interviurilor. Făcusem faţă unor interviuri lungi şi obositoare.

Eram frânţi, dar noaptea nu se terminase. Pe lângă presa, au venit să ne vadă şi câţiva diplomaţi, dar nici unul oficial, nici chiar cei din Ciad. Noi reprezentam o curiozitate, iar ei vroiau să ne vadă.

Numai unul dintre ei era important, un chinez. Am fost surprins să-l văd, era membrul chinez al comitetului care ne audiase. Ni s-a prezentat simplu ca doctorul Chan şi ne-am prefăcut că ne vedem pentru prima dată.

Doctorul Chan era senator în Marea Chină şi totodată, de mult timp, numărul unu în Autoritatea Lunară a Marii Chine. Mult mai târziu, a devenit Vice-preşedinte şi Prim-ministru, cu puţin timp înaintea asasinării sale.

După ce-am spus ce-aveam de spus, plus alte lucruri care mai puteau aştepta, m-am retras spre dormitor, la profesorul care mă aştepta.

— Manuel, sunt sigur că l-ai remarcat pe distinsul nostru vizitator din Regatul de Mijloc.

— Bătrânul chinez din comitet?

— Încearcă să-ţi stăpâneşti limbajul lunar, fiule. Te rog să nu faci imprudenţa să fii necioplit aici, nici chiar cu mine. Da? Bine. Vrea să ştie ce am vrut să spunem prin „înzecit şi însutit”. Spune-i.

— Adevărul? Sau să-l mint?

— Adevărul. Omul ăsta nu e prost deloc. Te descurci la detaliile tehnice?

— Mi-am făcut tema, domnule profesor. Doar dacă nu e expert în balistică.

— Nu e. Dar să nu pretinzi că ştii ceea ce nu ştii. Şi să nu te înşele aspectul lui prietenos. Ne poate fi de folos dacă ajunge la concluzia că interesele noastre se potrivesc cu ale lui. Nu încerca să-l convingi. Vezi că este în cabinetul meu. Baftă! Şi nu uita, vorbeşte engleza literară standard.

Doctorul Chan se ridică atunci când am intrat. La rândul meu, mi-am cerut scuze pentru incapacitatea mea de a-i răspunde la fel la salut. Îmi zise că înţelege dificultăţile prin care are de trecut aici un domn de pe Lună şi că nu trebuie să fac eforturi. Ne-am strâns mâinile şi s-a aşezat.

Am sărit peste formalităţile de început. Aveam sau nu aveam o soluţie concretă, atunci când am afirmat că există un mod mai ieftin de a transporta încărcături masive spre Lună?

I-am spus că există o metodă scumpă ca investiţie, dar ieftină în cheltuielile de întreţinere.

— Este metoda pe care o folosim pe Lună, domnule. O catapultă cu viteză de evacuare-inducţie.

Pe chipul lui nu tresări nici un muşchi.

— Colonele, cred că vă daţi seama că soluţia asta a fost propusă de multe ori şi a fost respinsă mereu din motive ce par întemeiate? Ceva ce are legătură pare-mi-se cu presiunea aerului.

— Da, doctore. Dar noi credem, bazându-ne pe analizele complete ale computerului şi pe experienţa noastră în catapultare, că problema poate fi rezolvată în prezent. Două dintre firmele noastre cele mai mari, LuNoHo Company şi Banca din Hong Kong Luna, sunt gata să conducă un trust care s-o facă, ca pe o investiţie particulară. Vor avea nevoie de ajutor aici pe Pământ şi s-ar putea să vândă acţiuni — deşi aş prefera să vândă doar garanţii, ca să păstreze controlul. Ceea ce le trebuie, în primul rând, este o concesionare din partea unui guvern, o bază permanentă pe care să construiască o catapultă. Probabil India.

(Tot ce spuneam era un discurs deja pregătit. LuNoHoCo era falimentară dacă i-ar fi cercetat cineva registrele, iar Banca Hong Kong era foarte aglomerată. Era principala bancă care acţiona pentru schimbarea prin care trecea ţara. Scopul discursului era ca ultimul cuvânt să fie India. Profesorul mă învăţase că acest cuvânt trebuie să fie pronunţat ultimul).

Doctorul Chan răspunse:

— Lăsaţi aspectele financiare. Orice este posibil din punct de vedere material, banii sunt o sperietoare doar pentru minţile reduse. De ce aţi ales India?

— Ei bine, domnule, India consumă astăzi cred, peste 90% din transporturile noastre de cereale…

— 93, 1%.

— Tocmai, domnule. India este foarte interesată de cerealele noastre poate că vrea să coopereze cu noi. Ea ne poate acorda teren fertil, ne poate pune la dispoziţie forţa de muncă, materialele necesare şi tot ce mai trebuie. M-am gândit la India, pentru că are o arie largă de posibilităţi de amplasare, munţi foarte înalţi, nu prea îndepărtaţi de Ecuatorul Pământului. Ultima parte nu este esenţială, dar ajută. Dar locul trebuie ales pe un munte înalt. Este vorba de presiunea aerului de care vorbeaţi sau de densitatea aerului. Capul catapultei trebuie să fie la o înălţime cât mai mare posibilă, iar capătul de evacuare, unde încărcăturile circulă cu peste 11 km/s, trebuie să fie amplasat într-un aer atât de rarefiat, încât să se apropie de vid. Pentru asta, avem nevoie de un munte foarte înalt. De exemplu, vârful Nanda Devi, aflat la vreo patru sute de kilometri distanţă de aici. Are un cap de linie ferată la şaizeci de kilometri de el şi un drum aproape până la bază. Înălţimea este cam de opt mii de metri. Nu ştiu dacă muntele Nanda este ceea ce ne trebuie. Dar cred că este un loc posibil, cu o tehnică bună a transportului şi a aprovizionării. Locul ideal ar trebui ales de inginerii pământeni.

— Un munte mai înalt e mai bun?

— Sigur că da, domnule! l-am asigurat. Un munte mai înalt e mai bun decât unul aflat mai aproape de Ecuator. Catapulta poate fi proiectată să compenseze pierderile în zbor liber datorate rotaţiei Pământului. Trebuie să evităm cât mai mult atmosfera de-aici, supărător de densă. Ăsta e lucrul cel mai greu de depăşit. Scuzaţi-mă, doctore, nu am vrut să vă critic planeta.

— Există munţi şi mai înalţi. Colonele, vorbiţi-mi vă rog despre această catapultă propusă.

— Lungimea unei catapulte la viteza de desprindere este determinată de acceleraţie. Noi credem, după calculele computerului, că o acceleraţie de 20g este optimă. Pentru viteza de desprindere de pe Pământ este nevoie de o lungime de trei sute douăzeci şi trei de kilometri. De aceea…

— Opriţi-vă, vă rog! Colonele, vă gândiţi în mod serios să săpăm o gaură de trei sute de kilometri adâncime?

— O, nu! Construcţia se poate face la suprafaţă, pentru a permite undelor de şoc să se propage. Statorul se va întinde aproape orizontal, ridicându-se probabil cu patru kilometri pe parcursul celor trei sute de kilometri lungime şi în linie dreaptă — aproape dreaptă, întrucât acceleraţia Coriolis şi alte variabile minore o fac să fie uşor curbă. Catapulta lunară este dreaptă cât vezi cu ochii şi atât de orizontală, încât şlepurile trec foarte aproape de câteva vârfuri de munte de pe Lună.

— O, credeam că supraestimaţi capacitatea ingineriei din zilele noastre. Forăm destul de adânc, dar nu atât de adânc pe cât spuneţi. Vă rog, continuaţi.

— Doctore, poate că această concepţie greşită care vă face să vă îndoiţi de spusele mele, este motivul pentru care nu a fost construită o catapultă până acum. Am văzut studii mai vechi. În marea lor parte se vorbea despre o catapultă verticală, care trebuie făcută să basculeze la capăt pentru a azvârli vehiculul spaţial pe cer. Nici una din variantele propuse nu se poate realiza. Şi nici nu este necesar. Cred că teoria asta a fost preluată din faptul că navele voastre spaţiale ţâşnesc drept în sus.

Dar rachetele fac asta pentru a ieşi din atmosferă, nu pentru a intra pe orbită. Viteza de desprindere de pe Pământ nu este o mărime vectorială, ci scalară. O încărcătură care ţâşneşte dintr-o catapultă cu viteza de desprindere nu se va mai întoarce pe Pământ, indiferent care e direcţia ei. Ah… cu două corecţii: nu trebuie îndreptată spre Pământ, ci spre o parte a emisferei cereşti şi trebuie să aibă suficientă viteză pentru a trece prin orice fel de atmosferă pe care o traversează. Dacă este îndreptată în direcţia corectă, va ajunge pe Lună.

— Ah, da. Atunci această catapultă nu va putea fi folosită decât o dată în fiecare lună selenară?

— Nu, domnule. Pornind de la baza la care vă gândiţi dumneavoastră, ar fi vorba doar de o dată pe zi, alegând momentul cel mai bun ca să ajungă în punctul în care Luna se află pe orbita ei. Dar, de fapt — aşa spune computerul, eu nu sunt specialist în astronautică, catapulta poate fi folosită aproape în orice moment doar variind viteza de ejecţie, iar orbitele o vor conduce totuşi pe Lună.

— Nu pot să-mi dau seama de asta.

— Nici eu, doctore, dar — scuzaţi-mă — nu-i aşa că la Universitatea din Peiping există un computer ultra-performant?

— Şi dacă ar exista?

(Am simţit oare o slăbire a sistemului impenetrabil protector al chinezului? Un computer ciborg — creiere conservate? Sau unul viu, conştient? Îngrozitor, în ambele cazuri).

— De ce nu întrebaţi un computer inteligent care sunt toţi timpii posibili de ejecţie pentru o catapultă ca cea pe care am descris-o? Unele orbite merg dincolo de Lună înainte să se întoarcă într-un loc de unde pot fi recuperate de Lună. Asta ţine o perioadă extrem de lungă. Alte nave se stabilesc pe o orbită în jurul Terrei şi apoi pornesc direct. Unele sunt la fel de simple ca cele pe care le folosim de pe Lună. Există perioade în fiecare zi în care se pot selecta orbite scurte. Dar o încărcătură se pune în catapultă în mai puţin de un minut, limitarea este dată numai de viteza cu care pot fi pregătite încărcăturile. Este posibil ca din catapultă să pornească mai mult de o încărcătură o dată, dacă energia este suficientă, iar controlul computerului este adaptabil. Dar pe mine mă nelinişteşte altceva. Munţii ăştia de care am vorbit, sunt acoperiţi de zăpadă?

— Da, de obicei, răspunse el. Gheaţă, zăpadă şi stâncă.

— Ei bine, domnule, fiind născut pe Lună, nu ştiu nimic despre zăpadă. Statorul nu va trebui să fie rigid sub gravitaţia puternică a acestei planete, dar trebuie să reziste la contra-reacţii dinamice de 20g. Nu cred că poate fi fixată pe gheaţă sau pe zăpadă. Sau se poate?

— Nu sunt inginer, Colonele, dar nu cred că se poate. Asta înseamnă că trebuie să îndepărtăm gheaţa şi zăpada. Şi mai e o problemă cu vremea.

— Nu ştiu nimic despre vreme, doctore. Tot ce ştiu despre gheaţă este că are o energie calorică de cristalizare de trei sute treizeci şi cinci milioane joule/tonă. Habar n-am câte tone ar trebui topite pentru a curăţa locul, dar cred că ar fi nevoie de un reactor pentru a-l menţine fără gheaţă şi pentru a da puterea necesară catapultei.

— Putem construi reactoare, putem topi şi gheaţa. Dacă nu, ne vom trimite inginerii la specializare, până vor înţelege gheaţa.

Doctorul Chan zâmbi, iar eu m-am înfiorat.

— Oricum, ingineria gheţii şi a zăpezii a fost rezolvată în Antarctica cu ani în urmă, nu vă faceţi probleme în legătură cu ea. Bun. Un loc curat, stâncă solidă cam de trei sute cincizeci de kilometri lungime la mare înălţime, am înţeles. Mai este ceva ce trebuie să ştiu?

— Nu prea mai sunt, domnule. Gheaţa topită se poate colecta la capul catapultei şi astfel partea cea mai masivă va fi trimisă pe Lună — va fi o adevărată economie. Totodată, cutiile de oţel se vor refolosi pentru transportul de cereale spre Pământ, oprindu-se astfel o altă risipă pe care Luna nu o poate suporta. Nu există nici un motiv pentru care o cutie de oţel să nu poată să facă cursa de mai multe ori, de sute de ori. Vor ajunge pe Lună cam în modul în care şlepurile aterizează acum lângă Bombay, retrorachete cu încărcătură solidă, programate prin controlul de la sol. Diferenţa ar fi că va fi mult mai ieftin, 2, 7 km/s schimbare de mişcare faţă de mai mult de 11, un factor la pătrat cam de douăzeci de ori. Retroreactoarele sunt balast, iar sarcina utilă se îmbogăţeşte corespunzător. Există un mod de a îmbunătăţi chiar şi asta.

— Cum?

— Doctore, chestiunea asta mă depăşeşte. Toată lumea ştie că cele mai bune nave ale voastre folosesc hidrogenul ca masă de reacţie, încălzit de un reactor de fuziune, dar hidrogenul este scump pe Lună şi orice masă poate fi masă de reacţie. Numai că nu va fi la fel de eficientă. Puteţi să vă imaginaţi un remorcher spaţial imens de mare forţă care să fie proiectat ca să se potrivească condiţiilor de pe Lună? Ca masă de reacţie ar folosi stâncă brută, vaporizată şi va fi proiectat ca să urce pe orbita de parcare, să ia transporturile de pe Terra şi să le aducă pe Lună. E posibil să nu aibă oameni la bord, nici măcar un ciborg. Poate fi pilotat de la sol de un computer.

— Da, cred că poate fi proiectată o asemenea navă. Dar haideţi să nu complicăm lucrurile. Aţi rezolvat problemele esenţiale ale acestei catapulte?

— Cred că da, doctore. Amplasarea este punctul cel mai important. De exemplu, vârful Nanda Devi. Din hărţi pare să aibă o culme lungă, înclinată spre vest, cam de lungimea catapultei noastre. Dacă este aşa, păi atunci e perfect, ar fi mai puţin de tăiat, de construit. Nu zic că ăsta este locul ideal, ci că este genul pe care trebuie să-l căutăm, un vârf foarte înalt cu o culme lungă, lungă spre vest.

— Am înţeles.

Doctorul Chan plecă brusc.


În următoarele săptămâni am repetat povestea asta în vreo douăsprezece ţări, întotdeauna în discuţii particulare, cu precizarea că erau confidenţiale. Ceea ce schimbam era doar numele muntelui. În Ecuador, am subliniat că Chimborazo era aproape de ecuator — ideal! Dar în Argentina, am remarcat că cel mai înalt vârf din emisfera vestică era Aconcagua. În Bolivia, am observat că Altoplano era la fel de înalt ca Platoul Tibet (destul de adevărat), mult mai aproape de ecuator şi oferea o arie largă de posibile alegeri, datorită construcţiei mai uşor de ridicat, pe vârfuri asemănătoare cu oricare de pe Terra.

Am vorbit cu un american care era adversar politic al celui ce ne făcuse „gloată”. Am arătat că muntele McKinley era comparabil cu orice munte din Asia sau America de Sud. Aveam multe de spus şi despre Mauna Loa — ar fi fost extrem de uşor de construit acolo. Am spus că insula Hawaii va fi spaţioportul lumii… Întregii lumi, pentru că vorbeam de ziua în care Marte va fi exploatat, iar încărcăturile pentru trei (poate patru) planete vor fi canalizate prin „Marea Insulă” Hawaii.

M-am ferit să spun ceva despre natura vulcanică a muntelui Mauna Loa. Am observat, în schimb, că localizarea lui permitea ca o încărcătură deviată să aterizeze, fără nici o problemă, în Oceanul Pacific.

În Sovunion, am vorbit despre un singur vârf — Lenin, care avea peste şapte mii de metri înălţime (dar era cam prea aproape de marele lor vecin).

Kilimanjaro, Popocatepetl, Logan, El Libertado — vârful meu preferat se schimba în funcţie de ţară. Tot ceea ce urmăream era să fie muntele cel mai înalt din inimile localnicilor. Am găsit ceva bun de spus şi despre munţii mai mici din Ciad şi am spus-o cu atâta convingere, încât am crezut şi eu.

Alteori, susţinut de întrebările ajutătoare care veneau de la oamenii lui Stu LaJoie, am discutat despre ingineria chimică (despre care nu ştiam nimic, dar memorasem date) pe Lună, unde vidul este nelimitat, despre puterea soarelui, despre materiile prime inepuizabile şi despre condiţiile previzibile care permiteau moduri de procesare scumpe sau imposibile pe Pământ, dar ieftine pe Lună. În tot ceea ce spuneam, exista un subînţeles referitor la birocraţia înrădăcinată a Autorităţii Lunare, care nu reuşise să vadă marele potenţial al Lunii (era adevărat), plus răspunsul la o întrebare care se punea întotdeauna, răspuns care sublinia că Luna poate accepta orice număr de colonişti.

Şi asta era adevărat, dar n-am spus niciodată că Luna (şi uneori şi lunarii) îi omora cam pe jumătate din noii-veniţi. Dar oamenii cu care stăteam de vorbă nu se prea înghesuiau să emigreze ei, ci se gândeau cum să-i forţeze sau să-i convingă pe alţii să emigreze, pentru a reduce aglomeraţia pe străzi sau pentru a scădea din impozite. Mi-am ţinut gura în legătură cu faptul că milioanele de subnutriţi, pe care-i văzusem, se înmulţeau mai repede decât i-ar fi putut trimite în spaţiu vreo catapultă.

Noi nu puteam găzdui, hrăni şi antrena milioane de nou-veniţi în fiecare an — iar un milion de oameni nu însemna mare lucru pentru Terra, în fiecare noapte se concepeau mai mult de un milion de copii. Puteam accepta mai mulţi decât erau doritori să emigreze de bună voie, dar dacă ei foloseau emigrarea forţată şi ne inundau… Luna avea un singur mod de a rezolva situaţia cu un nou-venit, ori nu face nici o greşeală fatală faţă de mediul care îl atacă fără avertisment, ori ajunge îngrăşământ în tunelul vreunei ferme.

Imigrarea în număr mare nu putea însemna decât că foarte mulţi imigranţi vor muri — noi eram prea puţini ca să-i ajutăm să treacă peste pericolele naturale.

Profesorul vorbea întotdeauna despre „marele viitor al Lunii”. Eu nu vorbeam decât despre catapulte.

În săptămânile cât am aşteptat să fim convocaţi de Comitet, am descoperit un teritoriu mare de acţiune. Oamenii lui Stu pregătiseră totul, dar întrebarea era cât vom mai rezista. Aş putea spune că fiecare săptămână pe Terra ne scurta viaţa cu un an, iar pentru profesor era chiar mai rău. Dar nu se plângea niciodată şi tot timpul încerca să fie încântător la recepţiile la care eram invitaţi.

În America de Nord am stat mai mult. Data Declaraţiei noastre de Independenţă — la trei sute de ani după proclamarea independenţei de către fostele colonii britanice, s-a dovedit o propagandă minunată, iar oamenii lui Stu au speculat chestia asta la maxim. Americanii sunt sentimentali când vorbeşti de ţara lor ca de Statele Unite, chiar dacă nu mai conta ca denumire, pentru că sentimentul lor patriotic trebuie să se îndrepte spre Naţiunile Federative. Îşi aleg preşedintele o dată la opt ani, de ce, n-aş putea spune — de ce englezii au încă Regină? — şi se laudă că sunt suverani. Suveranitatea, ca şi dragostea, înseamnă orice vrei să însemne, este un cuvânt de dicţionar ca oricare altul, fără conotaţii speciale.

Conceptul de suveranitate însemna mult pentru americani, iar data de 4 iulie era o dată magică pentru ei. „Liga pentru 4 Iulie” se ocupa de apariţiile noastre publice. Stu ne asigurase că nu costase mult ca s-o înfiinţeze, iar acum acţiona de la sine, fără cheltuieli materiale suplimentare. Liga aduna bani şi din alte părţi — americanilor le place să dea, nu contează cine primeşte până la urmă.

Mai spre sud, Stu folosi o altă dată calendaristică. Oamenii lui lansaseră ideea că lovitura de stat a avut loc pe 5 mai şi nu cu două săptămâni mai devreme. Am fost întâmpinaţi cu „Cinco de Mayo! Libertad! Cinco de Mayo!” Eu credeam că spun „Thank you”. A vorbit numai profesorul.

Dar în ţara lui 4 iulie, eu m-am descurcat bine. Stu mi-a dat ideea să nu mai port braţul stâng în public, iar mânecile costumului erau cusute în aşa fel încât să mi se vadă ciotul. Se răspândise zvonul că-mi pierdusem braţul în „lupta pentru libertate”. De câte ori eram întrebat despre asta răspundeam: „Vedeţi unde duce obiceiul de a-ţi roade unghiile?” şi schimbam subiectul.

Nu mi-a plăcut niciodată America de Nord şi asta nu de-acum, ci de la prima călătorie. Nu este nici pe departe partea cea mai aglomerată a Pământului, are abia un miliard de locuitori. În Bombay, oamenii dorm întinşi pe trotuare, în Marele New York oamenii se îngrămădesc unii peste alţii pe verticală. Nu sunt sigur dacă cineva are linişte ca să doarmă. Eram bucuros că mă aflam în scaunul cu rotile.

Mai era o harababură şi din alt punct de vedere. Le pasă de culoarea pielii, deşi se prefac că nu le pasă. În prima călătorie am fost ori prea alb, ori prea negru şi eram oarecum învinovăţit în ambele cazuri. De asemenea, se aşteptau să iau atitudine în probleme despre care n-aveam nici o părere. Bog ştie, habar n-aveam ce gene am. Una din bunicile mele a venit dintr-o zonă a Asiei în care invadatorii treceau la fel de des ca lăcustele şi violau orice femeie pe care o întâlneau în cale — de ce n-o întrebaţi pe ea?

În a doua călătorie am învăţat să mă descurc, dar mi-a lăsat un gust amar. Preferam să stau într-un loc unde problema rasială e clară, ca în India, unde dacă nu eşti hindus, eşti un nimeni, chiar dacă parşii îi priveau pe hinduşi de sus şi invers. Cu toate astea, n-am mai fost nevoit să fac faţă problemelor rasiale, nu mai eram nici prea alb şi nici prea negru. Eram Colonelul O'Kelly Davis, Eroul al Libertăţii Lunare.

În jurul nostru erau o mulţime de sufletişti, gata să ne dea o mână de ajutor. I-am lăsat să facă două lucruri pentru mine, lucruri pentru care nu avusesem bani şi nici energia necesară să le fac atunci când am fost student. I-am văzut pe Yankei jucând şi-am vizitat Salemul. Ar fi trebuit să rămân cu iluziile mele. Baseball-ul parcă este mai frumos la video, poţi să urmăreşti jocul relaxat, fără să ai în spate două sute de mii de oameni care te împing tot timpul meciului. Pe lângă asta, cineva ar fi trebuit să tragă spre partea îndepărtată a terenului. Mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului gândindu-mă cu teamă la momentul în care vor trebui să mă scoată cu scaunul cu rotile prin mulţime, dar nu puteam să-mi arăt temerile, asigurându-mi gazda că mă simt minunat.

Salemul este un loc obişnuit, nici mai rău şi nici mai bun decât restul Bostonului. După ce l-am vizitat, i-am bănuit că au spânzurat vrăjitoare nevinovate. Dar ziua nu a fost pierdută, am fost filmat depunând o coroană pe locul unde se aflase un pod, într-o altă parte a Bostonului, Concord, şi am ţinut un discurs memorabil. Podul este tot acolo de fapt, îl poţi vedea prin sticla cu care e protejat. Nu e mare lucru de capul lui.

Profesorului i-a plăcut tot, oricât de greu a fost pentru el. Avea o mare disponibilitate de a se simţi bine. Întotdeauna avea câte ceva nou de spus despre marele viitor al Lunii. În New York, am stat de vorbă cu directorul unui lanţ de hoteluri, care avea o siglă în formă de iepuraş[51] şi i-am oferit o schiţă despre ce poate fi făcut pe Lună în domeniul lui — atunci când preţul excursiei va fi accesibil mai multor categorii sociale. Se pot face excursii scurte ca să nu afecteze sănătatea nimănui, cu serviciu de însoţitoare inclus în preţul călătoriei, plimbări exotice, jocuri de noroc, toate fără impozite. Ultimul punct prezentat îi atrase atenţia, aşa că profesorul îl extinse pe tema unei bătrâneţi mai lungi — un lanţ de cămine pentru pensionari, unde un om care ieşea la pensie pe Terra putea locui nestingherit pe Lună, trăind mai mult cu douăzeci, treizeci, patruzeci de ani decât pe Pământ. Ca un exil, recunosc. Dar ce era mai bine? O bătrâneţe pe Lună sau o piatră de mormânt pe Terra? Urmaşii lui puteau să-l viziteze, umplând hotelurile. Profesorul îşi înfrumuseţă discursul cu fotografii ale cluburilor de noapte, cu spectacole imposibile pentru gravitaţia de pe Pământ, sporturi care se potriveau cu nivelul nostru decent de gravitaţie. A vorbit despre piscine, schi pe gheaţă şi despre posibilităţile de a zbura! Cred că-i sărise o doagă! Şi-a încheiat fantezia dând de înţeles că un cartel elveţian se interesase deja de toată povestea asta.

A doua zi, îi spuse directorului diviziilor străine de la Chase International Panagra că o parte din Luna City putea fi populată cu paraplegici, paralitici, bolnavi de inimă, oameni cu mâini şi picioarele amputate şi mulţi alţii, pentru care gravitaţia însemna un adevărat handicap. Directorul abia mai putea respira de gras ce era şi ar fi putut fi personal interesat, dar ciuli urechile tot la paragraful despre impozite.

Nu toate mergeau aşa cum vroiam noi. Ştirile erau deseori împotriva noastră, iar noi eram tot timpul bombardaţi de întrebări. De câte ori trebuia să le suport de unul singur, mă apuca disperarea şi aş fi vrut să fiu în altă parte. Un bărbat m-a atacat în legătură cu declaraţia profesorului din faţa comitetului, în care a afirmat că noi eram proprietarii cerealelor cultivate pe Lună. El părea să creadă că nu era aşa. I-am spus că nu înţeleg întrebarea.

Îmi zise:

— E adevărat, colonele, că guvernul vostru a cerut să facă parte din organizaţia Naţiunilor Federative?

Ar fi trebuit să răspund cu formula „fără comentarii”. Dar îmi plăcea întrebarea şi i-am răspuns că da.

— Foarte bine, spuse. Greutatea pare a fi contra-pretenţia că Luna aparţine Naţiunilor Federative — aşa cum a fost întotdeauna — sub supravegherea Autorităţii Lunare. În ambele cazuri, prin propria voastră recunoaştere, cerealele aparţin Naţiunilor Federative prin custodie.

L-am întrebat cum de-a ajuns la concluzia asta. Îmi zise:

— Colonele, sunteţi — sau aşa pretindeţi că sunteţi -subsecretar al Afacerilor Externe şi în mod sigur trebuie să fiţi familiarizat cu Carta Naţiunilor Federative.

O răsfoisem.

— Destul de bine, am spus. Răspunsesem prudent, după părerea mea.

— Atunci cred că cunoaşteţi Prima Libertate garantată de cartă şi aplicarea ei curentă prin ordinul numărul 11-70-6 al consiliului de control administrativ F#amp#A, datată 3 martie a. c. Recunoaşteţi deci, că toate cerealele cultivate pe Lună în plus faţă de raţia legală, sunt fără drept de contestare proprietatea tuturor, fiind luate în custodie de Naţiunile Federative prin agenţiile ei, pentru distribuirea lor după nevoi.

În timp ce vorbea, scria ceva într-un carnet.

— Aveţi ceva de adăugat la asta?

— Ce naiba spuneţi? am întrebat.

Dar n-avea cine să-mi mai răspundă, pentru că plecase.

— Veniţi înapoi! N-am recunoscut nimic!

Great New York Times scrise cu titluri mari: „SUBSECRETARUL DE STAT AFIRMĂ: HRANA APARŢINE CELOR FLĂMÂNZI”.

New York Today: „O'Kelly Davis, aşa-zisul colonel al Forţelor armate ale Lunii Libere, aflat într-o vizită oficială, prin care cere sprijin pentru insurgenţii din coloniile lunare a N. F, afirmă într-o declaraţie făcută de bunăvoie acestui ziar că clauza „Libertate pentru flămânzi” din Marea Cartă, aplicată transporturilor lunare de cereale este…”

L-am întrebat pe profesor ce ar fi trebuit să fac.

— Răspunde unei întrebări ostile tot printr-o întrebare, îmi spuse. Nu pune întrebări ca să te lămureşti, pentru că-ţi va pune în gură cuvintele lui. Reporterul ăsta era slab? I se vedeau coastele?

— Nu. Era bine făcut.

— Presupun că nu trăieşte cu o mie opt sute de calorii pe zi. Despre asta e vorba în ordinul pe care l-a citat. Ştii ce l-ai fi putut întreba? Cât timp s-a conformat raţiei pe care o avea de primit şi de ce a renunţat la ea? Sau ce a mâncat la micul dejun, după care să te uiţi neîncrezător la el, indiferent ce ţi-ar răspunde. Sau când nu ştii unde bate, ” pune o întrebare care să schimbe subiectul cu ceva despre care ai vrea tu să vorbeşti. Apoi nu contează ce-ţi răspunde, spune-ţi părerea şi cere-o şi pe-a celorlalţi. Logica nu are nimic comun cu asta, dar funcţionează, îţi spun din experienţă.

— Profesore, nimeni de-aici nu trăieşte cu o mie opt sute de calorii pe zi. În Bombay, poate că da. Dar nu aici.

— Cu atât mai puţin în Bombay, Manuel. Raţia egală este o ficţiune. Jumătate din hrana de pe această planetă se găseşte pe piaţa neagră sau nu este controlată de nici o reglementare. Ţin două rânduri de registre, iar statisticile care se prezintă la organizaţia N. F. n-au nimic de-a face cu economia. Crezi că cerealele primite din Thailanda, Burma, Australia sunt raportate corect de Marea Chină acelui consiliu de control? Sunt convins că reprezentantul Indiei cu problemele alimentare nu prezintă niciodată situaţia reală. Dar India păstrează tăcerea pentru că ea îşi ia partea leului de pe Lună… şi apoi face politică cu foamea — frază pe care ar fi bine s-o ţii minte — folosind cerealele noastre pentru a controla alegerile. Kerala a avut o foamete planificată anul trecut. Ai văzut asta la ştiri?

— Nu.

— Pentru că nu s-a prezentat nimic la ştiri. Pentru conducători, Manuel, o democraţie manevrată este un lucru minunat, iar cea mai mare putere a ei este presa liberă. Liberă înseamnă responsabilă, iar conducătorii sunt cei care definesc ce înseamnă iresponsabil. Ştii de ce are nevoie Luna mai mult şi mai mult?

— De mai multă gheaţă.

— Nu, de un sistem de ştiri care să nu se gâtuie pe un singur canal. Prietenul nostru Mike este pericolul nostru cel mai mare.

— Poftim? Nu ai încredere în Mike?

— Manuel, sunt momente când nici în mine însumi nu am încredere. Limitând libertatea ştirilor „doar un pic”, te afli în aceeaşi categorie cu „un pic însărcinată”. Noi nu suntem liberi şi nici nu vom fi atât timp cât cineva — chiar şi aliatul nostru Mike — ne controlează ştirile. Sper ca într-o zi să am un ziar independent de orice sursă sau canal de ştiri. L-aş tipări bucuros manual, ca Benjamin Franklin, numai să ştiu că e al meu.

I-am dat dreptate.

— Profesore, să zicem că toate discuţiile noastre dau greş şi se opreşte transportul de cereale. Ce-o să se întâmple?

— Cei de-acasă se vor supăra pe noi… şi mulţi de-aici de pe Pământ vor muri. Ai citit Malthus[52]?

— Nu-mi aduc aminte.

— Ascultă-mă, vor muri mulţi oameni. Apoi, se va ajunge la o nouă stabilitate, cu mai mulţi oameni, mai activi şi mai bine hrăniţi. Planeta asta nu e suprapopulată, ci doar prost condusă, iar lucrul cel mai inuman pe care poţi să-l faci cu un om flămând este să-l îndopi cu mâncare. Să-i dai multă mâncare. Citeşte-l pe Malthus. Să nu râzi niciodată de doctorul Malthus. Nu e bine. Cine râde la urmă râde mai bine. Şi el întotdeauna râde ultimul. A fost un om deprimant pentru alţii, mă bucur că a murit. Dar nu citi înainte să se termine toate astea, prea multe cunoştinţe strică unui diplomat, mai ales unuia cinstit.

— Eu nu sunt din cale afară de cinstit.

— Dar n-ai talent pentru falsificare, aşa că refugiul tău trebuie să fie neştiinţa şi încăpăţânarea. Pe ultima o ai, încearcă s-o întreţii pe prima. Deocamdată. Hei, tinere, unchiul Bernardo este groaznic de obosit.

Mi-am cerut scuze şi-am ieşit din camera lui. Profesorul se consuma prea tare. Eu aş fi fost gata să renunţ dacă asta ar fi însemnat să ne urcăm pe o navă şi să ieşim de pe orbita Pământului, din această gravitaţie teribilă. Dar transportul se făcea doar într-o singură direcţie — transporturi de cereale, nimic altceva.

Însă profesorul se distra ca un copil. Înainte să ies din cameră şi să sting lumina, am observat o jucărie pe care o cumpărase, una care îi trezise interesul de copil în preajma Crăciunului — un tun de alamă.

Era un tun adevărat din vremurile vaselor maritime, mic, cu ţeava cam de un metru, care cântărea cu tot cu afetul de lemn doar cincisprezece kilograme. O „armă de semnalizare” cum scria în hârtii. Mirosea a istorie veche, a piraţi, a căpitan cu picior de lemn. Era un lucru drăguţ, nimic de zis, dar l-am întrebat pe profesor: de ce? Dacă reuşeam să plecăm, am fi plătit un preţ prea mare — eu mă resemnasem şi-am zis că abandonez costumul de presiune pe care l-aş fi putut purta încă mulţi ani de-acum încolo, lepădasem tot, în afară de cele două braţe stângi care le adusesem cu mine şi de o pereche de pantaloni scurţi. Dacă era neapărat nevoie, puteam să renunţ şi la braţul social. Iar dacă eram foarte presaţi, nu mai luam nici pantalonii scurţi.

Profesorul se întinse şi lovi ţeava strălucitoare:

— Manuel, odată a trăit un om care avea o funcţie politică ca multe altele din acest Directorat. Se ocupa de întreţinerea tunului.

— De ce avea tribunalul un tun de alamă?

— N-are importanţă. Asta era meseria lui de ani de zile. Îşi asigura hrana, putea să facă mici economii, dar nu putea să se afirme. Aşa că într-o zi îşi dădu demisia, îşi luă economiile şi-şi cumpără un tun de alamă şi intră într-o afacere pe cont propriu.

— Pare o tâmpenie.

— Fără îndoială. Şi tot asta am făcut noi când l-am dat jos pe Temnicerul-şef. Manuel, tu o să trăieşti după mine. Dacă Luna va adopta un steag, mi-ar plăcea să fie un tun de aur pe un fond nisipiu, tăiat de barele sinistre ale descendenţei noastre dezonorante[53] cu care ne mândrim atâta. Crezi că e posibil aşa ceva?

— Cred că da, dacă-mi faci o schiţă. Dar de ce un steag? Nu există nici măcar un par în toată Luna.

— Pentru că poate flutura în inimile noastre… un simbol pentru toţi proştii atât de ridicol de inutili, ca să se gândească că pot cuceri primăria. O să-ţi aminteşti, Manuel?

— Sigur. Adică, am să-mi amintesc când va veni vremea.

Nu-mi plăcea discuţia asta. Profesorul începu să folosească cortul de oxigen când era singur şi se ferea să-l folosească în public.

Să zicem că sunt ignorant şi încăpăţânat, nu ştiu sigur dacă e aşa, dar m-am purtat aşa cum m-a sfătuit profesorul, într-un loc numit Lexington din Kentucky, din Zona Managerială Centrală. Un lucru care nu avea nici o legătură cu doctrina sau cu răspunsurile pe care le memorasem ca un papagal, era viaţa pe Lună. Profesorul îmi zisese să spun adevărul, punând accentul pe lucrurile casnice, calde, prietenoase, mai ales pe cele total diferite de Pământ.

— Ţine minte, Manuel, miile de pământeni care au făcut vizite pe Lună sunt o mână de oameni în comparaţie cu mulţimea celor care habar n-au cum e viaţa lunară. Pentru majoritatea oamenilor, noi vom fi la fel de ciudaţi şi de interesanţi ca animalele exotice dintr-o grădină zoologică. Ţi-aduci aminte de broasca ţestoasă din Domul vechi? Ei, da, asta suntem noi aici.

Bineînţeles că-mi aminteam. Se holbau la bietul animal atât de mult, că l-au obosit tot întorcându-l pe toate părţile. Atunci când echipa celor doi reporteri, un bărbat şi o femeie, au început să mă întrebe despre viaţa de familie pe Lună, le-am răspuns bucuros. Am înfrumuseţat-o doar prin ceea ce n-am spus — lucruri care nu aveau legătură cu viaţa de familie, ci erau doar nişte surogate nefericite într-o comunitate plină până la refuz de bărbaţi. Luna City e plină de cămine şi familii — vai de ele din punctul de vedere al pământenilor, dar mie îmi plac. Iar în celelalte oraşe viaţa era cam aceeaşi, oamenii muncesc, cresc copiii, bârfesc şi se distrează cel mai bine la cină, adunaţi în jurul mesei. Nu erau prea multe de spus, aşa că le-am povestit tot ce li se părea mai interesant. Fiecare obicei lunar vine de pe Terra, după cum şi noi veneam tot de pe Terra, dar planeta asta e atât de mare şi variată, încât un obicei din Micronesia, de exemplu, poate părea ciudat în America de Nord.

Femeia care-mi punea întrebările — nu o pot numi doamnă — era curioasă să afle despre diversele tipuri de căsnicii. În primul rând, era adevărat că pe Lună te poţi căsători fără certificat?

Am întrebat-o ce e un certificat de căsătorie?

Însoţitorul ei spuse:

— Treci peste asta, Mildred. Societăţile de pionieri nu au avut niciodată certificate de căsătorie.

— Dar nu ţineţi nici registre?

— Ba da, am încuviinţat. Familia mea are un registru de familie care coboară până la prima debarcare pe Lună, în Johnson City — acolo, este trecută fiecare căsătorie, deces, fiecare eveniment important, nu numai pe linia directă, ci în toate ramurile, atât de departe cât le putem urmări. Pe lângă asta, mai există un om, un profesor, care copiază registrele familiilor vechi din tot oraşul ca să scrie o istorie a oraşului Luna City. Asta e pasiunea lui.

— Dar nu aveţi registre oficiale? Aici în Kaintucky[54] avem registre care merg în urmă cu sute de ani.

— Doamnă, dar noi nu trăim pe Lună de atâta timp.

— Da, dar Luna City trebuie să aibă un notar. Poate că la voi se numeşte secretar al districtului. Oricum, el este persoana oficială care se ocupă cu evidenţa acestor lucruri. Acte şi tot felul de chestii oficiale.

— Nu cred că avem, doamnă, i-am spus. Sunt câţiva agenţi de pariuri care fac munca de notari, ei sunt martori la semnarea contractelor şi tot ei ţin evidenţa. Asta e valabil în cazul celor care nu ştiu să scrie şi să citească şi nu-şi pot ţine singuri registrele. Dar n-am auzit niciodată ca cineva să ceară înregistrarea oficială a căsătoriei. Nu spun că nu s-ar fi întâmplat, dar eu n-am auzit de asta.

— Cât de neconformist! Atunci şi celălalt zvon care se referă la divorţ, cât de simplu se poate obţine divorţul pe Lună, e adevărat?

— Ei nu, doamnă, n-aş zice că divorţul este simplu. Sunt prea multe de descurcat. Hm, să luăm un exemplu, o doamnă care are doi soţi…

Doi?

— Poate avea şi mai mulţi sau poate avea unul singur. Sau poate fi o căsnicie complexă. Dar să luăm ca exemplu tipic o doamnă cu doi soţi. Ea vrea să divorţeze de unul dintre ei. Să zicem că se rezolvă amical, celălalt soţ fiind de acord, iar cel care este implicat în divorţ nu face scandal. Ceea ce, oricum, nu i-ar folosi la nimic. Bun, ea divorţează de el, el pleacă. Rămân, totuşi, nişte lucruri neterminate. Bărbaţii pot fi parteneri de afaceri, iar soţii dintr-o familie sunt asociaţi, de regulă.

Divorţul poate distruge parteneriatul şi apar probleme financiare care cer o rezolvare. Cei trei s-ar putea să fie în egală măsură proprietari ai cubicului şi, deşi acesta este pe numele ei, ex-soţul va primi o sumă de bani în numerar sau o rentă viageră. Şi aproape întotdeauna există şi copii de care trebuie să se ţină cont, care au nevoie de întreţinere materială, de îngrijire şi aşa mai departe. Sunt multe probleme de amănunt. Poţi divorţa de el în zece minute, dar până să închei toate socotelile mai durează ceva timp, chiar şi zece ani. Aici nu e tot cam aşa?

— Ah… vă rogh uhitaţi că ham pus întrhebarea, c'lonele, phoate e shimplu phentrhu dhumneavoastră. (Chiar aşa vorbea, dar o înţelegeam odată ce m-am obişnuit cu ea. Dar nu mai transcriu fonetic.) Dar dacă asta e o căsnicie simplă, cum e una complexă?

Ei, şi m-am apucat să-i explic poliandriile, clanurile, grupurile, liniile şi modelele mai puţin obişnuite, considerate vulgare de oamenii conservatori, cum era familia mea — de exemplu cum fusese treaba aranjată de mama mea, se spune, după ce l-a bifat pe bătrânul, deşi despre asta n-am pomenit nimic. Mama mea a fost întotdeauna o extremistă.

Femeia îmi zise:

— O, m-ai ameţit. Care e diferenţa dintre o linie şi un clan?

— Sunt foarte diferite. Să luăm cazul meu. Am onoarea să aparţin unei căsnicii foarte vechi, una din cele mai Vechi căsnicii de pe Lună şi, după părerea mea subiectivă, cred că şi cea mai bună. M-aţi întrebat de divorţ. Familia noastră nu a cunoscut divorţul niciodată şi sunt şanse mari ca să nu aibă de-a face cu aşa ceva vreodată. O căsnicie în linie capătă stabilitate an după an, câştigă practică în a se înţelege cu toţi. Noţiunea ca cineva să plece este de neconceput. Pe lângă asta, este nevoie de hotărârea unanimă a tuturor nevestelor pentru ca una dintre ele să poată divorţa de soţ, iar aşa ceva nu se poate întâmpla niciodată. Soţia senioară nu va permite ca lucrurile să ajungă până aici.

I-am povestit de avantaje — siguranţa financiară, o viaţă de familie frumoasă pentru copii, moartea unei soţii — deşi tragică — nu este privită ca o tragedie cum era în familia contemporană, mai ales pentru copii, aceştia pur şi simplu nu au cum să rămână orfani. Cred că mă ambalasem deja, dar consideram că familia mea e lucrul cel mai important care mi se întâmplase în viaţă. Fără ei, sunt un simplu mecanic cu un singur braţ, care ar putea fi eliminat fără să lase nimic în urma lui.

— De aceea, e stabilă, am spus. De exemplu, soţia mea cea mai tânără are şaisprezece ani. Probabil că, atunci când e să aibă vreo optzeci de ani, o să ajungă şi ea soţie senioară. Asta nu înseamnă că toate soţiile mai mari decât ea vor muri până atunci. Pe Lună, femeile par că nu îmbătrânesc niciodată. Dar e posibil ca toate să vrea să cedeze locul la conducerea familiei. Prin tradiţia familiei, ele fac de obicei acest lucru, fără să fie presate de soţiile mai tinere. Ludmilla…

— Ludmilla?

— Da, e un nume ruski, dintr-o poveste. Milla are de unde să înveţe, cincizeci de ani de-acum încolo să tot aibă exemple de urmat, înainte de a prelua şefia familiei. E pregătită să înceapă şi nu prea cred c-o să facă greşeli, iar dacă se întâmplă să facă, sunt celelalte soţii lângă ea care să o susţină. Se poate îndrepta. După părerea mea, o bună căsnicie în linie este nemuritoare, mă aştept ca să-mi supravieţuiască cu cel puţin o mie de ani. Cred că ăsta e motivul pentru care nu-mi pasă dacă mor când o veni vremea. Partea mea cea mai bună va trăi mai departe.

Profesorul tocmai ieşise. Îi rugă pe cei care aveau grijă de el să-i oprească targa. M-am întors spre el.

— Profesore, am spus, îmi cunoşti familia. Te-ar deranja să-i spui acestei doamne despre familia mea că e fericită? Dacă crezi asta.

— Da, este, aprobă profesorul. Totuşi, aş vrea să fac o remarcă mai generală. Doamnă dragă, presupun că ne găsiţi obiceiurile în căsnicie oarecum exotice.

— O, n-aş merge atât de departe! spuse ea repede. Doar că sunt destul de neobişnuite.

— Aceste obiceiuri apar, ca toate obiceiurile legate de căsnicie, din necesităţile economice ale momentului şi ale circumstanţelor, care sunt foarte diferite de cele de-aici, de pe Pământ. Să luăm, de exemplu, tipul căsătoriei în linie pe care a lăudat-o colegul meu… şi nu degeaba, vă asigur, în ciuda subiectivismului lui. Eu sunt burlac şi nu mă formalizez. Căsătoria în linie este sistemul cel mai puternic de conservare a capitalului şi de asigurare a bunăstării copiilor — cele două funcţii de bază ale căsniciei din toate timpurile şi de pretutindeni — într-un mediu în care nu există siguranţă, nici pentru capital, nici pentru copii. Există doar siguranţa gândită de fiecare pentru fiecare. Într-un fel, oamenii se adaptează mediului. Căsătoria în linie este o inovaţie cu un succes remarcabil în acest sens. Toate formele de căsnicie lunară servesc aceluiaşi scop, deşi poate nu tot atât de bine.

Ne spuse noapte bună şi se retrase. Întotdeauna aveam la mine o fotografie de-a familiei mele, cea mai nouă, nunta noastră cu Wyoming. Miresele erau foarte frumoase, iar Wyoh strălucea pur şi simplu. Noi, bărbaţii, arătam chipeşi şi fericiţi, cu Bunicul înalt şi mândru de eveniment. Nu dădea nici pe departe impresia că ar fi ramolit.

Dar am fost foarte dezamăgit. S-au uitat la ea într-un mod ciudat. Bărbatul — îl chema Mathews — îmi zise:

— Vă puteţi lipsi de această fotografie, colonele?

M-am tras înapoi.

— Nu, e singura pe care o am. Şi sunt foarte departe de casă.

— Pentru o clipă, vreau să spun. Permiteţi-mi doar s-o fotografiez. Chiar aici, nici nu e nevoie s-o lăsaţi din mână.

— O, sigur, sigur!

Eu nu eram prea fotogenic, ăsta eram, ce să-i faci, dar Wyoh arăta grozav, chiar mai drăguţă decât Lenore.

Au fotografiat-o, iar a doua zi de dimineaţă nişte tipi s-au năpustit în apartamentul de la hotel, m-au trezit, m-au arestat, m-au luat din scaunul cu rotile şi m-au aruncat într-o celulă cu gratii! Pentru bigamie. Pentru poligamie. Pentru imoralitate făţişă şi pentru incitare publică a altora la acelaşi lucru.

Eram bucuros că Mami nu era lângă mine ca să mă vadă.

19

Lui Stu i-a trebuit o zi întreagă ca să-mi obţină transferul cazului la un tribunal al Naţiunilor Federative, care l-ar fi rezolvat favorabil mie. Avocaţii lui Stu au cerut respingerea cazului pe baza imunităţii diplomatice. Judecătorii N. F. n-au căzut în cursă, dar au notat că pretinsele delicte au avut loc în afara jurisdicţiei Curţii inferioare, în afară de cel care se referea la incitarea publică, pe care l-au găsit neacoperit de probe. Federaţia Naţiunilor nu avea nici un fel de lege cu privire la căsnicie. Nici nu ar fi fost posibil, exista doar o regulă prin care fiecărei naţiuni i se cerea să acorde „credinţă totală” obiceiurilor matrimoniale ale altor naţiuni.

Din cele unsprezece miliarde de oameni care trăiesc pe Pământ, şapte miliarde trăiesc în locuri unde poligamia este un fapt cotidian, iar manipulatorii de opinie ai lui Stu au lansat ideea de „persecuţie”. Asta ne aduse simpatia oamenilor care nu auziseră de noi şi nici n-ar fi auzit. În America de Nord poligamia nu este legală, dar există principiul după care se conduc foarte mulţi, „trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască”. Asta era bine, pentru că e important să atragi atenţia asupra ta. Pentru cea mai mare parte a acestor miliarde de roiuri de albine, Luna nu însemna nimic. Rebeliunea noastră nici nu fusese remarcată.

Oamenii lui Stu se gândiseră bine când au plănuit arestarea mea. Nu mi-au spus imediat, m-au lăsat să mă calmez şi să văd care sunt avantajele acestei strategii. A fost nevoie de un judecător stupid, de un şerif corupt şi de o prejudecată locală barbară pe care am declanşat-o cu acea fotografie drăguţă de familie. Stu a recunoscut mai târziu că pe judecător l-au enervat culorile pozei şi şi-a pierdut firea, comportându-se prosteşte, pe lângă că era din naştere un prost cu diplomă.

Singura mea consolare, că Mami nu-mi putea vedea isprava, a fost spulberată imediat. Fotografiile făcute la închisoare, în care ieşisem cu o faţă fioroasă, se lăfăiau în toate ziarele lunare, iar comentariile lor erau dintre cele mai scabroase şi nu pomeneau nici măcar un cuvânt despre numărul foarte mare al celor care deplângeau nedreptatea. Ar fi trebuit să am mai multă încredere în Mimi. Nu i-a fost ruşine, ci dimpotrivă a vrut să vină pe Pământ ca să sfâşie în bucăţi câţiva oameni.

Dacă arestarea mea pe Pământ a înregistrat câteva succese, pe Lună a produs adevărate mişcări sociale. Lunarii au devenit mai uniţi decât fuseseră vreodată. Ei au luat toată povestea ca pe o chestiune personală, iar Adam Selene şi Simon Jester le-au dat apă la moară. Lunarii sunt nepăsători până la Un punct. Femeile, toate doamnele lunare s-au simţit insultate de fiecare ştire terestră, iar lunarii adulţi, care nu se băgaseră în politică până atunci, au descoperit brusc că eu eram omul lor.

Dansul taurilor — bătrânii ocnaşi se simţeau superiori celor care nu fuseseră deportaţi. Mai târziu, m-am trezit salutat de foştii condamnaţi cu „Salut, ocnaşule”, un salut de bandă secretă. Era semnul că fusesem acceptat.

Dar la momentul acela al evenimentelor nu vedeam nici un avantaj din toată povestea cu arestarea mea! Am fost împins de colo-colo, m-au tratat ca pe-o vită, mi-au luat amprentele, m-au fotografiat, mi-au dat de mâncare numai lături, nici porcii n-ar fi mâncat aşa ceva, am fost expus celor mai grave umilinţe şi numai forţa de gravitaţie a Pământului m-a oprit să nu omor pe cineva. Dacă aş fi avut braţul numărul 6 când m-au arestat, poate că aş fi încercat să-i fac cuiva felul.

Cum am fost eliberat, m-am calmat. O oră mai târziu, eram în drum spre Agra. În sfârşit, fusesem convocaţi de Comitet. Am avut o senzaţie plăcută când am ajuns din nou în palatul maharajahului, dar schimbarea de fus orar, de la unsprezece la trei, nu ne îngădui să ne odihnim. Am intrat la audiere cu ochii împăienjeniţi de somn. Rezistam numai cu ajutorul energizantelor.

Audierea se făcea numai într-un singur sens, noi ascultam, în timp ce preşedintele vorbea într-una. Discursul lui ţinu cam o oră. Pe scurt, ni se respingeau cererile. Nu putea fi abandonată tutela sacră a Autorităţii Lunare. Nu putea fi tolerată bulibăşeala de pe Lună. Mai mult, tulburările recente arătaseră că Autoritatea fusese prea blândă cu noi. Greşeala trebuia corectată acum, cât nu era prea târziu, printr-un program energic, un plan pe cinci ani în care urmau să fie revizuite toate fazele vieţii — în opinia Autorităţii. S-a trasat un nou cod de legi. Comitetul avea să instituie tribunale civile şi penale în beneficiul „clienţilor-angajaţi” — adică toate persoanele din zona custodiei, nu doar condamnaţii cu sentinţe neîncheiate. Urmau să se fondeze şcoli publice, plus şcoli de îndoctrinare a adulţilor, pentru clienţii-angajaţi care aveau nevoie de aşa ceva. Trebuia să se creeze un comitet de planificare economică, industrială şi agricolă pentru asigurarea deplinei şi celei mai eficiente folosiri a resurselor Lunii şi a forţei de muncă a clienţilor-angajaţi. Se adoptase un obiectiv interimar de creştere a transporturilor de patru ori în cinci ani, cu o cifră uşor de realizat — dacă se aplica planificarea ştiinţifică a resurselor şi a forţei de muncă. Prima fază consta în retragerea clienţilor-angajaţi de la ocupaţii considerate a fi neproductive şi trecerea lor la forarea unui nou sistem de tunele-ferme pentru culturile hidroponice, proiect care să nu înceapă mai târziu de martie 2078. Aceste noi ferme mamut aveau să fie administrate de Autoritatea Lunară după metode ştiinţifice şi nu lăsate la bunul plac al proprietarilor particulari. Se preconiza ca acest sistem să producă la sfârşitul perioadei de cinci ani întreaga cotă de cereale. Între timp, clienţilor-angajaţi care produceau cereale în sistem de ferme particulare li se permitea să continue. Dar urmau să fie absorbiţi de noul sistem, pentru că metodele lor mai puţin eficiente nu mai erau necesare.

Preşedintele îşi ridică privirea din hârtii.

— Pe scurt, coloniile lunare vor fi civilizate şi aduse la o coordonare managerială, la fel cu restul celorlalte popoare civilizate. Oricât ar fi de neplăcut, eu cred — şi vorbesc acum ca cetăţean şi nu ca preşedinte al acestui comitet — că trebuie să vă mulţumim pentru că ne-aţi atras atenţia asupra unei situaţii care trebuia să fie îndreptată.

Eram cât pe-aici să-l strâng de gât. Clienţi-angajaţi! Iată un mod elegant de a nu spune brutal sclavi. Dar profesorul zise liniştit:

— Planurile propuse mi se par interesante. Se permit întrebări? Doar pentru informare?

— Pentru informare, da.

Americanul din Comitet se aplecă în faţă.

— Să nu credeţi că vom accepta vreun răspuns obraznic din partea voastră, oameni ai cavernelor! Aşa că aveţi grijă cum vă purtaţi! Nu aveţi voie să vă purtaţi cum vă taie capul!

— Linişte, spuse preşedintele. Continuaţi, profesore.

— Mi se pare ciudat termenul de „client-angajat”. Pot să afirm că majoritatea locuitorilor de pe principalul satelit al Pământului nu sunt condamnaţi eliberaţi, ci oameni născuţi liberi?

— Bineînţeles, aprobă afabil preşedintele. S-au studiat toate aspectele legale ale noii politici. Cu mici excepţii, cam 91% din colonişti au cetăţenie originală sau derivată în diverse naţiuni membre ale Naţiunilor Federative. Cei care doresc să se întoarcă în ţările lor au tot dreptul s-o facă. Veţi fi încântaţi aflând că Autoritatea se gândeşte la un plan, prin care se pot aranja împrumuturi pentru costul transportului… probabil sub supravegherea Crucii Roşii Internaţionale şi a Semilunii Roşii. Aş adăuga că eu unul susţin din toată inima acest plan, pentru că face ca orice discuţie despre munca de sclavi să fie inutilă.

Zâmbi cu superioritate.

— Înţeleg, aprobă profesorul. Un act cât se poate de uman. Comitetul — Autoritatea — s-a gândit că foarte mulţi oameni, dacă nu toţi, n-ar mai putea să trăiască pe această planetă din punct de vedere biologic? Ei sunt supuşi unui exil permanent şi definitiv datorită schimbărilor fiziologice produse în ei. N-ar mai putea trăi niciodată într-un câmp gravitaţional de şase ori mai mare decât acela la care s-au adaptat corpurile lor. S-a gândit Comitetul la aşa ceva?

Ticălosul îşi ţuguie buzele ca şi cum de-abia acum i-ar fi trecut prin cap asemenea idee.

— Vorbind doar în numele meu, n-aş fi gata să afirm că ceea ce aţi spus este şi adevărat. Ar putea fi adevărat pentru unii, dar nu şi pentru alţii. Oamenii sunt diferiţi. Prezenţa voastră aici demonstrează că nu este imposibil pentru un lunar să se întoarcă pe Pământ. Oricum, noi nu vrem să forţăm pe nimeni să se întoarcă. Sperăm că vor alege să rămână şi să-i putem încuraja şi pe alţii să emigreze pe Lună. Dar astea sunt opţiuni individuale, conform libertăţilor garantate de Marea Cartă. Iar în privinţa acestor aşa-zise schimbări fiziologice, nu cred că reprezintă o problemă legală. Dacă cineva consideră că e mai bine sau că ar fi mai fericit dacă ar rămâne pe Lună, ăsta e dreptul lui.

— Înţeleg, domnule. Suntem liberi. Liberi să rămânem pe Lună şi să muncim la sarcinile şi la salariile stabilite de voi… sau suntem liberi să ne întoarcem pe Pământ şi să murim.

Preşedintele ridică din umeri.

— Dumneavoastră ne credeţi nişte ticăloşi, dar nu e adevărat. Dacă aş fi tânăr, aş emigra pe Lună. Acolo sunt mari posibilităţi de extindere! Nu mă deranjează denaturările voastre de la realitate, pentru că istoria ne va da dreptate.

Eram surprins de reacţia profesorului. Nu se mai lupta. Părea pasiv. A avut de îndurat câteva săptămâni de încordare şi o noapte rea pe deasupra lor. A spus doar atât:

— Onorabile preşedinte, presupun că se vor relua transporturile spre Lună. Se poate aranja ca eu şi colegul meu să plecăm cu prima navă? Pentru că, domnule, trebuie să recunosc că slăbiciunea gravitaţională de care vă vorbeam, este, în cazul nostru, foarte reală. Misiunea noastră a luat sfârşit. Trebuie să ne întoarcem acasă.

Nici o vorbă despre şlepurile de cereale. Nimic despre aruncatul pietrelor, nici măcar despre faptul că degeaba baţi vaca, să dea lapte. Profesorul părea obosit. Preşedintele se aplecă în faţă şi vorbi cu o satisfacţie răutăcioasă.

— Profesore, asta prezintă unele dificultăţi. Ca să fiu mai bine înţeles, se pare că sunteţi vinovat de înaltă trădare împotriva Marii Carte şi a întregii omeniri… şi s-a pus problema unei condamnări. Totuşi, nu mă îndoiesc că se va pronunţa doar o sentinţă cu suspendare împotriva unui om de vârsta şi de condiţia dumneavoastră. Credeţi că ar fi prudent să vă dăm permisiunea să vă întoarceţi în locul în care aţi comis aceste acte — ca să provocaţi şi alte necazuri?

Profesorul oftă.

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Acum, domnule, îmi permiteţi? Sunt obosit.

— Bineînţeles. Dar rămâneţi la dispoziţia acestui comitet. Întrerupem audierea. Colonele Davis…

— Domnule?

Întorsesem scaunul cu rotile pentru a-l scoate imediat pe profesor, pentru că îngrijitorii lui nu fuseseră lăsaţi să intre.

— Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră. În biroul meu.

— A!

M-am uitat la profesor. Avea ochii închişi şi părea inconştient. Dar mişcă un deget, făcându-mi semn să mă apropii de el.

— Onorabile preşedinte, eu sunt mai mult infirmier, decât diplomat, trebuie să am grijă de el. E bătrân şi bolnav.

— Se vor ocupa îngrijitorii de el.

— Atunci…

M-am apropiat de profesor cât îmi permitea scaunul şi m-am aplecat asupra lui.

— Profesore, te simţi bine?

Îmi şopti foarte slab:

— Vezi ce vrea. Fii de acord cu el, dar încearcă să tragi de timp.

Câteva clipe mai târziu, eram singur cu preşedintele, într-o încăpere cu uşa etanşă încuiată. Asta nu însemna nimic, camera putea să aibă o grămadă de „urechi”, plus cea din braţul meu stâng.

— Beţi ceva? mă întrebă. O cafea?

— Nu, mulţumesc, domnule. Trebuie să am grijă de dieta mea aici.

— Da, cred că da. Chiar trebuie să staţi în scaunul cu rotile? Nu păreţi bolnav.

— Dacă trebuie, pot să mă ridic şi pot să merg şi prin cameră. S-ar putea să ameţesc. Sau mai rău. Prefer totuşi să nu risc. Cântăresc de şase ori mai mult decât ar trebui. Inima mea nu este obişnuită cu aşa ceva.

— Da, cred că da. Colonele, am auzit că aţi avut nişte probleme stupide în America de Nord. Îmi pare tare rău, sincer vă spun. E un loc barbar, nu-mi place să mă duc acolo. Cred că vă întrebaţi de ce am vrut să vă vorbesc personal.

— Nu, domnule, cred că-mi veţi spune la momentul respectiv. Mă întrebam numai de ce mă numiţi colonel.

Scoase un sunet ca un lătrat. Se străduise să râdă.

— Din obişnuinţă, cred. O viaţă întreagă de protocol lasă urme. Totuşi, s-ar putea să fie bine pentru dumneavoastră să continui să mă adresez cu acest titlu. Spuneţi-mi, ce părere aveţi despre planul nostru trasat pe cinci ani?

Era putred.

— Pare gândit cu chibzuinţă.

— Da, ne-am gândit mult la el. Colonele, păreţi un tip raţional, ştiu că sunteţi inteligent, vă cunosc nu numai trecutul, ci practic fiecare cuvânt pe care l-aţi spus, aproape chiar şi gândurile de când aţi pus piciorul pe Pământ. V-aţi născut pe Lună? Vă consideraţi un patriot? Al Lunii?

— Cred că da. Am tendinţa de a mă gândi la ceea ce am făcut ca la ceva care trebuia făcut.

— Între noi fie vorba, aveţi dreptate. Nebunul ăla bătrân de Hobart! Colonele, este un plan bun… dar îi lipseşte un conducător. Dacă sunteţi cu adevărat un patriot sau, hai să spunem un om practic, gândindu-vă la interesele ţării, cred că aţi fi omul care să-l duceţi la îndeplinire.

Ridică mâna şi continuă:

— Nu vă pripiţi! Nu vă cer să spionaţi, să deveniţi un trădător sau altceva de genul ăsta. Asta e şansa dumneavoastră să vă dovediţi patriotismul — şi nu să fiţi un pseudo-erou care se lasă ucis pentru o cauză pierdută. Gândiţi-vă bine la asta: credeţi că e posibil ca toate coloniile lunare să reziste în faţa forţelor pe care le pot trimite Naţiunile Federative de pe Pământ? Nu sunteţi militar — şi mă bucur că nu sunteţi — dar sunteţi un tehnician, ştiu şi asta de asemenea. După părerea dumneavoastră sinceră, de câte nave şi bombe credeţi că ar fi nevoie pentru distrugerea coloniilor lunare?

— O navă şi şase bombe, am răspuns.

— Corect! Dumnezeule, ce bine e să vorbeşti cu o persoană inteligentă. Cred că două bombe ar trebui să fie cât se poate de mari, probabil vor necesita o construcţie specială. Ar mai rămâne în viaţă o mână de oameni, pe care o navă i-ar distruge imediat.

— Recunosc, domnule, dar profesorul de la Paz a arătat că nu obţineţi lapte bătând vaca. Şi în mod sigur nu-l veţi obţine omorând-o.

— De ce credeţi că am stat pe loc şi n-am acţionat timp de-o lună? Colegul meu idiot — nu-l numesc — spunea ceva de răspunsuri obraznice. Pe mine nu mă deranjează răspunsurile obraznice, sunt doar nişte cuvinte. Pe mine mă interesează rezultatele. Nu, dragă colonele, nu vom ucide vaca… dar dacă ne obligaţi, putem face ca vaca să ştie că poate fi ucisă. Bombele cu hidrogen sunt jucării scumpe, dar ne putem permite să pierdem câteva ca lovituri de avertisment, să le risipim pe piatra goală, pentru a avertiza vaca de ceea ce i se poate întâmpla în caz de nesupunere. Dar asta reprezintă mai multă forţă decât am vrea să folosim, s-ar putea să speriem de-a binelea vaca şi să i se acrească laptele.

Scoase din nou un râs ca un lătrat.

— E mai bine să o convingem pe nebunatică să renunţe de bună-voie.

Am aşteptat.

— Nu vreţi să ştiţi cum? mă întrebă el.

— Cum? am acceptat.

— Prin dumneavoastră. Nu spuneţi nimic, lăsaţi-mă doar să vă explic…

Mă duse pe muntele ispitirii şi-mi oferi toate bogăţiile Pământului. Sau ale Lunii. Să iau slujba de „Protector Temporar”, înţelegând prin asta că era a mea definitiv dacă mă descurcam. Trebuia să-i conving pe lunari că nu pot învinge. Să-i conving că acest nou aranjament era în avantajul lor şi să accentuez beneficiile: şcoli gratuite, spitale gratuite, toate gratuite — detaliile mai târziu — un guvern atotştiutor şi atotputernic, la fel ca pe Terra. La început, se vor pune impozite mici, care vor fi manevrate în aşa fel încât să nu se simtă la buzunar. Se vor lua din salarii şi din taxe pe împrumuturile pentru transporturile de cereale. Dar, cel mai important, de data asta, Autoritatea nu va mai trimite un băiat ca să facă treaba unui om matur, ci două regimente de poliţie.

— Dragonii Păcii au fost o greşeală, zise el, o greşeală pe care n-o vom mai repeta. Rămâne între noi, dar motivul, pentru care a durat o lună ca să rezolvăm problema trupelor, a fost că a trebuit să convingem comisia controlului păcii că o mână de oameni nu pot supraveghea şase milioane de indivizi răspândiţi în şase oraşe mari şi în alte cincizeci mai mici. Deci, dumneavoastră veţi începe aplicarea planului cu un ajutor destul de eficient din partea poliţiei — nu trupe de luptă, ci poliţie militară, obişnuită să-i ţină în frâu pe civili cu minim de agitaţie. Pe lângă asta, vor avea trupe auxiliare feminine, cele zece procente standard — şi nu vor mai fi plângeri pentru violuri. Ei bine, domnule? Credeţi că puteţi s-o scoateţi la capăt ştiind ce e mai bine pe termen lung pentru poporul vostru?

I-am răspuns că am nevoie de timp să studiez problema, mai ales planurile şi cotele cincinale, ca nu cumva să iau o decizie greşită.

— Sigur, sigur! se arătă el de acord. Am să vă dau o copie a cărţii albe pe care am întocmit-o. Luaţi-o acasă şi studiaţi-o, gândiţi-vă la ea peste noapte. Mâine vom vorbi din nou. Daţi-mi cuvântul de onoare că nu veţi vorbi cu nimeni. Nu e un secret, de fapt… dar aceste lucruri trebuie mai întâi puse bine la punct şi apoi făcute publice. Venind vorba de publicitate, o să aveţi nevoie de ajutor şi-l veţi primi. Vom cheltui şi pentru trimiterea unor specialişti, vom plăti cât costă, le vom permite accesul la centrifugă aşa cum o fac oamenii de ştiinţă, ştiţi la cine mă refer. De data asta, o vom face cum trebuie. Nebunul ăla de Hobart a murit, nu?

— Nu, domnule. Dar, oricum, e senil.

— Ar fi trebuit să-l ucideţi. Iată copia planului.

— Domnule, pentru că veni vorba de oameni bătrâni, profesorul de la Paz nu poate rămâne pe Pământ. N-ar mai trăi şase luni.

— Aşa e cel mai bine, nu?

Am încercat să-i răspund cât mai calm posibil:

— M-aţi înţeles greşit. Este foarte iubit şi respectat de lunari. Cel mai bine ar fi ca eu să-l conving că vorbiţi serios despre bombele cu hidrogen şi că datoria lui e să salveze ce se mai poate. Oricum, dacă mă întorc fără el… ei bine, nu numai că nu ştiu cum am să dau ochii cu ceilalţi, dar nici nu ştiu dacă o să supravieţuiesc suficient timp ca să încerc să mai fac ceva.

— Hm… am să mă gândesc la asta. Vorbim mâine. Să zicem să ne întâlnim la ora două după-amiază.

Am plecat şi, imediat ce m-am urcat în ambulanţă, am început să tremur. Nu suport întâlnirile la nivel înalt.

Stu mă aştepta, împreună cu profesorul.

— Ei? mă întrebă profesorul.

M-am uitat în jur şi-am făcut un semn la ureche. Ne-am apropiat capetele de cel al profesorului şi am pus două pături peste noi. Targa era sigură, ca şi scaunul meu, le controlam în fiecare dimineaţă. Dar eram mai în siguranţă dacă vorbeam în cameră cu păturile puse peste noi.

Am început să le povestesc. Profesorul mă întrerupse:

— O să discutăm mai târziu despre strămoşii şi obiceiurile lui. Vreau faptele.

— Mi-a oferit slujba Temnicerului-şef. Dar sub o altă denumire: Custode.

— Sper că ai acceptat.

— Nu în totalitate. Trebuie să studiez gunoiul ăsta şi să-i dau un răspuns până mâine. Stu, cât de repede se poate aplica planul de evadare?

— L-am început deja. Aşteptam să te întorci. Dacă te mai lăsau să te mai întorci.

Am muncit din greu timp de o oră şi jumătate. Stu a adus cu el un hindus subţirel îmbrăcat în dhoti[55]. Într-o jumătate de ceas l-a transformat într-o copie fidelă a profesorului, după care Stu l-a mutat pe profesor de pe targă pe divan. A fost mai uşor să-mi facă mie o dublură. Dublurile noastre au fost duse spre seară în livingul apartamentului şi cina ne-a fost adusă acolo A urmat un du-te vino. Printre persoanele care au ieşit de-acolo se afla şi o bătrână hindusă îmbrăcată în sari, sprijinindu-se de braţul lui Stuart LaJoie. În urma lor am ieşit eu, arătând ca un babu rotofei.

A fost destul de greu să-l urcăm pe profesor pe scară pe acoperiş. Nu purtase niciodată greutăţi la picioare şi stătuse lungit în targă mai mult de o lună.

Dar Stu îl sprijini, iar eu am urcat singur cele treisprezece trepte. Când am ajuns pe acoperiş, credeam că-mi plesneşte inima. Dar i-am zis lui Stu să nu se oprească. Din întuneric apăru un avion micuţ, la ţanc, iar zece minute mai târziu eram în nava închiriată pe care o folosisem cu o lună înainte. Două minute după aceea decolam spre Australia. Nu ştiu cât a costat pregătirea acestui dans, dar totul a mers şnur.

M-am întins lângă profesor, mi-am recăpătat suflarea şi i-am zis:

— Cum te simţi, profesore?

— Bine, puţin obosit. Frustrat.

— Ja, da. Frustrat.

— Pentru că n-am apucat să văd Taj Mahal. Când eram tânăr n-am avut niciodată ocazia, iar aici am fost la mai puţin de un kilometru sau doi timp de câteva zile şi tot nu l-am văzut. Şi nu-l voi mai vedea niciodată.

— E doar un mormânt, la urma urmei.

— Şi Elena din Troia a fost doar o femeie. Dormi, fiule.

Am aterizat în jumătatea chinezească a Australiei, într-un loc care se numea Darwin, unde am fost duşi direct la o navă, puşi în cuşetele de acceleraţie şi drogaţi pentru a ne face călătoria mai puţin infernală. Profesorul adormise deja, iar eu începusem să simt efectul narcoticului, când intră Stu, zâmbi şi se legă jos lângă noi. M-am holbat la el.

— Şi tu? Cine mai rămâne aici, să aibă grijă de prăvălie?

— Oamenii care au făcut toată treaba adevărată tot timpul. Treburile sunt aranjate şi nu mai e nevoie de mine aici. Mannie, bătrâne, nu vreau să rămân izolat, departe de casă, adică de Lună, vreau să zic, dacă aveai cumva vreo îndoială… Asta e ultimul tren spre Shanghai.

— Ce legătură are Shanghai-ul cu asta?

— Las-o baltă, Mannie. Sunt la pământ. Sunt falit. Am datorii în toate părţile, datorii ce vor fi plătite numai dacă unele treburi vor merge aşa cum m-a convins Adam Selene că vor merge după puţină vreme. Şi sunt urmărit sau voi fi, în mod sigur, pentru atentat împotriva liniştii publice şi a demnităţii. Ia-o cum vrei. I-am scutit de efortul deportării mele. Crezi că mai pot învăţa la vârsta mea să fiu miner?

Mă simţeam înceţoşat, narcoticul îşi făcea efectul.

— Stu, pe Lună n-o să fii bătrân… abia la început… oricum… rămâi la masa noastră pentru totdeauna. Lui Mimi îi place de tine.

— Mulţumesc, amice, s-ar putea s-o fac. Lumina de avertisment! Respiră adânc!

Brusc, am fost doborâţi de 10g.

20

Nava noastră era genul de feribot pământ-orbită folosit pentru sateliţii cu oameni la bord, pentru aprovizionarea navelor N. F. care patrulau pe orbită, şi pentru pasagerii spre şi dinspre sateliţii cu aşezăminte de plăcere şi jocuri de noroc. Acum transporta trei pasageri în loc de patruzeci, cu o încărcătură formată numai din trei costume de presiune şi un tun de alamă (sigur, jucăria tâmpită era cu noi) care ajunseseră în Australia cu o săptămână înaintea noastră, iar nava Lark nu avea la bord decât comandantul şi un pilot ciborg.

Dar era supraîncărcată cu combustibil.

Ne-am apropiat cum trebuie (aşa ni s-a spus) de satelitul Elysium… apoi am trecut brusc de la viteza orbitală la cea de desprindere. A fost o schimbare mai violentă decât la lansare.

Am fost reperaţi de observatorul N. F. Ni s-a comandat să oprim şi să ne explicăm. Asta am aflat-o de la Stu, singurul care-şi revenise şi se bucurase de luxul lipsei de gravitaţie legat doar cu o curea. Profesorul era încă inconştient. — Au vrut să ştie cine suntem şi ce facem, îmi spuse.

Stu. Noi le-am zis că suntem o navă chinezească de cercetare a cerului de graniţă, „Floarea de lotus” şi avem un scop umanitar, acela de-ai salva pe oamenii de ştiinţă părăsiţi pe Lună — ne-am identificat ca fiind „Floare de lotus”.

— Dar transponderul?

— Mannie, dacă am primit ceea ce am plătit, înseamnă că transponderul ne-a identificat ca „Lark” până acum zece minute… iar acum ne identifică drept „Lotus”. Vom afla în curând. O singură navă dacă va trage o rachetă în noi, ne va nimeri — se opri ca să se uite la ceas — peste douăzeci şi şapte de minute după spusele domnului electronic care conduce găleata asta. Dacă nu se întâmplă nimic până atunci, şansele de a fi nimeriţi scad spre zero. Dacă eşti îngrijorat şi vrei să spui rugăciuni sau vrei să trimiţi mesaje — acum e momentul s-o faci.

— Crezi c-ar trebui să-l trezim pe profesor?

— Nu, lasă-l să doarmă. Poţi să găseşti un mod mai plăcut de a face saltul instantaneu de la un somn liniştit la un nor de gaz radiant? Doar dacă ştii că are de îndeplinit anumite necesităţi religioase. Nu mi s-a părut niciodată să fie un om bisericos din punct de vedere al doctrinei ortodoxe.

— Nu e. Dar dacă tu ai asemenea îndatoriri, nu vreau să te reţin.

— Mersi, m-am ocupat de pacea sufletului înainte să părăsim Pământul. Dar tu, Mannie? Nu sunt un padre[56], dar am să mă strădui, dacă-ţi pot fi de folos. Ai vreun păcat de mărturisit, amice? Dacă vrei să te spovedeşti, ştiu câte ceva despre păcate.

I-am spus că nu simţeam nevoia. Apoi mi-am adus aminte de păcatele mele, ţineam la unele dintre ele şi i-am oferit o variantă care mi s-a părut rezonabilă. Mărturisirea mea i-a trezit amintiri, care la rândul lor mi-au adus mie alte amintiri. Veni şi momentul zero şi trecu înainte ca noi să ne epuizăm lista păcatelor. Stu LaJoie este persoana cea mai potrivită cu care să-ţi petreci ultimele minute din viaţă, chiar dacă se dovedesc a nu fi ultimele.

Aveam două zile la dispoziţie în care nu puteam să facem altceva decât să trecem prin rutinele drastice de carantină care ne fereau să ducem pe Lună cine ştie ce boli. Dar nu mă deranja să tremur de la frigul artificial sau să ard de febră. Căderea liberă era o uşurare minunată şi eram nespus de fericit, pentru că eram pe drumul spre casă.

Sau pe jumătate fericit — profesorul mă întrebă ce mă necăjea.

— Nimic, i-am spus. Abia aştept să ajung acasă. Dar, adevărul e că mi-e ruşine să apar aşa după ce-am eşuat în planul nostru. Profesore, unde am greşit?

— Am eşuat, băiete?

— Nu văd cum am putea spune altfel. Am cerut să fim recunoscuţi ca stat independent şi n-am reuşit.

— Manuel, îţi datorez scuze. Îţi aduci aminte de prezicerea lui Adam Selene despre şansele noastre de dinaintea plecării?

Stu nu ne putea auzi, dar Mike era un cuvânt pe care nu-l foloseam niciodată, întotdeauna spuneam Adam Selene — pentru mai multă siguranţă.

— Da! Unu la treizeci şi trei. Apoi, când am ajuns pe Pământ, şansele au scăzut la un scor nenorocit de 1: 100. Cât crezi că sunt acum? 1: 1000?

— Eu am primit predicţii noi la câteva zile o dată… şi ăsta e motivul pentru care-ţi datorez scuze. Ultima predicţie pe care am primit-o, chiar înainte să plecăm, includea prezumţia pe atunci netestată că vom evada, vom scăpa de pe Terra şi vom ajunge acasă cu bine. Sau măcar unul dintre noi va reuşi, ăsta a fost motivul pentru care camaradul Stu a fost convocat acasă, pentru că el are o toleranţă terestră la acceleraţia ridicată. Au fost opt predicţii de fapt, variind de la ipoteza că vom muri toţi trei şi până la ipoteza că scăpăm toţi trei. Ce procent crezi că avem acum? Zi o cifră şi hai să pariem pe ea. Pariem pe ce vrei. Îţi dau un indiciu. Eşti mult prea pesimist.

— Ah… nu, la naiba! Spune-mi direct.

— Acum şansele sunt de şaptesprezece la unu în favoarea noastră şi toată luna n-au făcut decât să crească. Dar n-am putut să-ţi spun.

Eram uimit, încântat, fericit — jignit.

— Cum adică, n-ai putut să-mi spui? Ascultă, profesore, dacă nu sunt de încredere, scoate-mă din celulă şi pune-l pe Stu în locul meu.

— Te rog, fiule. Are să intre în celula noastră când ni se va întâmpla ceva vreunuia dintre noi — ţie, mie sau scumpei de Wyoh. N-am putut să-ţi spun pe Pământ — dar îţi pot spune acum — nu pentru că nu eşti de încredere, ci pentru că nu eşti actor. Îţi puteai îndeplini mult mai bine rolul dacă credeai că ţelul nostru este recunoaşterea independenţei Lunii.

— Bravo, acum o zici!

— Manuel, Manuel, trebuie să luptăm din greu în fiecare clipă — şi să pierdem.

— Şi? Acum sunt un băieţel destul de mare ca să mi se spună adevărul?

— Hai, Manuel, fii rezonabil. Faptul că n-ai ştiut exact despre ce a fost vorba ne-a crescut şansele foarte mult. Uite, poţi verifica asta cu Adam. Pot să adaug că Stu şi-a acceptat convocarea pe Lună cu voioşie, fără să întrebe de ce. Camarade, comitetul în faţa căruia ne-am înfăţişat era prea mic, iar preşedintele lui prea inteligent. Am riscat tot timpul ca ei să ne ofere un compromis acceptabil — iar în prima zi pericolul a fost cu adevărat mare. Dacă am fi reuşit să aducem cazul în faţa Marelui Sfat, n-ar fi existat pericolul unei acţiuni inteligente. Dar noi am fost împiedicaţi s-o facem. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să învrăjbim comitetul, folosindu-ne şi de insultele la persoană, pentru a fi siguri că o să aibă faţă de noi măcar o pretenţie care încalcă bunul simţ.

— Cred că niciodată n-am să înţeleg politica la nivel înalt.

— Posibil. Dar talentele tale se completează cu ale mele. Manuel, vrei să vezi Luna liberă?

— Ştii prea bine că vreau.

— Dar în acelaşi timp ştii şi că Terra ne va învinge.

— Da. Nici o predicţie nu ne-a dat nici pe departe şanse egale. Aşa că nu înţeleg de ce te-ai mai străduit să bagi zâzanie între ei…

— Stai aşa. Din moment ce ei îşi pot impune voinţa asupra noastră, singura şansă pe care o aveam a fost aceea de-a le slăbi voinţa. De-asta a trebuit să mergem pe Terra. Ca să-i dezbinăm. Să le creăm opinii divergente. Cel mai viclean general din istoria Chinei a spus odată că perfecţiunea într-un război constă în subminarea voinţei inamicului, astfel încât să se predea fără luptă. Aici se regăseşte şi scopul nostru final, dar şi pericolul cel mai mare. Să zicem că în prima zi ni s-ar fi oferit un compromis ispititor. Un adevărat guvernator în locul Temnicerului-şef, posibil chiar cineva dintre oamenii noştri. Autonomie locală. Un delegat în Marele Sfat. Un preţ mai mare pentru cereale la capătul catapultei, plus un supliment pentru transporturi. Să zicem că ar fi dezaprobat politica lui Hobart, că şi-ar fi exprimat regretul pentru viol şi crime, că ar fi plătit sume mari pentru familiile victimelor. Ar fi fost de acceptat toate astea?

— N-au oferit asta.

— Nu, dar preşedintele era gata să ne ofere ceva de genul ăsta în prima după-amiază, şi în acel moment el ţinea frânele comitetului. Ne-a oferit un preţ destul de apropiat pentru a permite un asemenea târg. Să presupunem că s-ar fi ajuns la ceea ce am conturat eu în linii mari. Crezi că ar fi fost acceptabil pentru cei de-acasă?

— Ştiu şi eu? Poate.

— Mai mult decât poate, conform analizei pesimiste făcute înainte să plecăm de-acasă. Asta trebuia noi să evităm cu orice chip, un aranjament care să ne distrugă dorinţa de a ne opune, care ar fi aranjat lucrurile, fără să schimbe nimic în predicţia dezastrului pe termen lung. Aşa că am schimbat subiectul şi am distrus această posibilitate, făcându-le greutăţi pentru fleacuri şi arătându-mă ofensiv la modul politicos. Manuel, noi doi — şi Adam — ştim că trebuie să punem capăt exportului de alimente, pentru că nimic altceva nu poate salva Luna de la dezastru. Dar îţi poţi imagina un fermier de cereale care să vrea să pună capăt acestui transport?

— Nu. Mă întreb cum au primit cei de-acasă întreruperea livrărilor de grâne?

— N-or să zică nimic. Uite cum a făcut Adam programul:

nu se va face nici un anunţ nici pe Lună, nici pe Pământ, până când nu ajungem noi acasă. Noi încă trimitem grâu. Şlepurile încă sosesc la Bombay.

— Dar le-ai spus că transporturile vor înceta imediat.

— Asta a fost o ameninţare, nu o promisiune. Ce mai contează câteva încărcături în plus sau în minus? Noi avem nevoie de timp. Nu sunt toţi de partea noastră, ci doar o minoritate. Există o majoritate căreia nu-i pasă, dar poate fi influenţată — deocamdată. Mai există o altă minoritate împotriva noastră… şi mă refer aici la fermierii de cereale, care n-au fost niciodată interesaţi de politică, ci de preţul grâului. Au bombănit, dar au acceptat bancnota, sperând că va avea o valoare mai târziu. Dar când vom anunţa încetarea transporturilor, vor fi clar împotriva noastră. Adam plănuieşte să avem o majoritate de partea noastră în momentul în care se va face public anunţul de încetare a transportului de cereale.

— Şi cât va dura? Un an, doi?

— Două-trei zile, poate patru. Au fost alese fragmente din planul pe cinci ani care au fost extrase din înregistrările făcute de tine — mai ales oferta de trădare — am speculat arestarea ta în Kentucky.

— Hei! Aş prefera să nu-mi aduc aminte de asta.

Profesorul zâmbi şi-şi ridică o sprânceană.

— Ah, am zis eu stânjenit, bine; dacă asta va ajuta.

— Va ajuta mai mult decât orice statistică despre resursele naturale.

Pilotul electronic, care ne conducea, intră printr-o singură manevră, fără să se mai obosească să orbiteze cum era procedura de obicei, dându-ne bătăi puternice de inimă. Nava era iute şi uşoară, dar schimbarea unghiului mişcării se făcea pe o distanţă sub 2, 5 kilometri. Am fost gata în nouăsprezece secunde şi am ajuns jos în Johnson City. Am suportat bine aterizarea, numai că aveam o senzaţie de apăsare îngrozitoare în piept şi simţeam cum ceva uriaş îmi zdrobea inima, dar, din fericire, totul are o limită şi mi-am revenit la normal gâfâind, bucuros că am din nou greutatea normală. Dar aterizarea aproape că l-a ucis pe bietul şi bătrânul profesor.

Mike mi-a spus mai târziu că pilotul refuzase să predea controlul. Dacă s-ar fi conformat, Mike ar fi adus nava jos la un nivel gravitaţional scăzut, nepericulos, ştiind că profesorul este la bord. Dar poate că pilotul ciborg a ştiut ce face, o aterizare la un nivel gravitaţional scăzut pierde masă, iar Lotus-Lark a aterizat aproape fără pierderi.

Nouă nu ne păsa de chestiile astea tehnice, pentru că se părea că această aterizare stil Garrison îl terminase pe profesor. Stu a văzut asta, în timp ce eu gâfâiam. Ne-am repezit amândoi la el şi i-am făcut stimulare cardiacă, respiraţie mecanică, masaj în jurul inimii. În cele din urmă, întredeschise ochii, ne privi şi zâmbi.

— O, acasă, şopti el.

L-am obligat să se odihnească douăzeci de minute înainte să-l lăsăm să-şi pună costumul, ca să părăsim nava. A fost la un pas de moarte, dar n-a auzit îngerii de data asta. Comandantul umplea rezervoarele, nerăbdător să scape de noi şi să ia alţi pasageri. Era olandez de origine şi tot drumul n-a scos un cuvânt, cred că-i părea rău că banii primiţi îl tentaseră să plece într-o călătorie care îl putea ruina sau chiar ucide.

Wyoh intră în navă îmbrăcată în costumul de presiune, ca să ne spună bun-venit. Nu cred că Stu a văzut-o vreodată în costum de presiune, dar cert e că n-a văzut-o niciodată blondă, pentru că n-a recunoscut-o când a intrat. Am îmbrăţişat-o, făcând abstracţie de costumul ei incomod, în timp ce Stu stătea deoparte, aşteptând să fie prezentat. Apoi, ciudatul „bărbat” în costum de presiune îl îmbrăţişă şi pe el, surprinzându-l.

Am auzit vocea înăbuşită a lui Wyoh:

— Dumnezeule, Mannie! Am uitat de cască.

I-am desfăcut-o şi i-am scos-o. Ea îşi scutură pletele şi-mi zâmbi.

— Stu, nu te bucuri că mă vezi? Nu mă cunoşti?

Pe chipul lui se întinse un zâmbet încet ca răsăritul zorilor peste deşert.

— Zdrasvuite, gaspaja![57] Sunt foarte fericit că te văd.

— Chiar aşa! Gospaja, zici? Pentru tine o să fiu întotdeauna Wyoh, dragule. Nu ţi-a spus Mannie că am redevenit blondă?

— Ba da, dar e o diferenţă între a şti şi a vedea.

— Ei, ai să te obişnuieşti.

Se aplecă asupra profesorului, îl sărută, chicoti, apoi veni la mine şi-mi acordă un „bine ai venit acasă”, fără cască, făcându-ne să vărsăm câteva lacrimi de emoţie, în ciuda costumului enervant. Apoi se întoarse spre Stu şi începu să-l sărute şi pe el.

El se trase puţin înapoi. Ea se opri.

— Stu, ce naiba, trebuie să mă machiez din nou ca să-ţi urez bun venit?

Stu se uită repede la mine, apoi o sărută. Wyoh o făcu cu pasiune, aşa cum mă sărutase şi pe mine.

Abia mai târziu, mi-a explicat comportamentul lui bizar. În ciuda devotamentului lui, nu se simţea încă lunar de-a binelea şi-n plus de asta, Wyoh se căsătorise. Ce importanţă avea asta? Ei bine, pe Pământ s-ar fi iscat un scandal de-aici, iar Stu încă nu se familiarizase cu ideea că o doamnă lunară este propriul ei stăpân. Bietul de el, credea că m-aş fi simţit ofensat!

Ne-am pus costumele, l-am ajutat şi pe profesor să şi-l pună şi am ieşit. Eu căram tunul sub braţ. Odată ce am ajuns sub pământ şi am trecut de ecluză, ne-am scos costumele — şi am fost încântat să văd că Wyoh purta pe dedesubt rochia roşie pe care i-o cumpărasem când ne-am cunoscut. Se şifonase, dar şi-o aranjă puţin şi fusta se umflă la loc.

În camera de imigrare erau patruzeci de bărbaţi aliniaţi de-a lungul unui zid, aşa cum se proceda cu noii deportaţi. Purtau costume de presiune şi-şi ţineau căştile în mâini. Erau pământeni care mergeau acasă, turişti întârziaţi şi oameni de ştiinţă. Costumele lor de presiune nu plecau cu ei, urmau să fie aduse înapoi pe Lună înainte de decolare. I-am privit şi m-am gândit la pilotul ciborg. Când nava Lark fusese golită, rămăseseră doar trei cuşete, iar oamenii ăştia aveau să suporte acceleraţia întinşi pe podea, iar dacă comandantul nu era atent, îi făcea pilaf pe toţi la sosire.

I-am zis asta lui Stu.

— Nu te mai gândi, îmi spuse. Căpitanul Leures are căptuşeală de burete la bord. O să aibă grijă de ei ca de ochii din cap. Oamenii ăştia reprezintă asigurarea lui de viaţă.

21

Cei din familia mea se adunaseră toţi, de la Bunic până la ultimul născut al familiei şi mă aşteptau în spatele următoarei ecluze, la nivelul inferior. Ne-am îmbrăţişat cu toţii, am plâns, ne-am smiorcăit. De data asta, Stu nu a mai avut nici o reţinere. Micuţa Hazel ne-a sărutat ceremonios de bun-venit. Avea la ea şepcile libertăţii, ne-a dat câte una la fiecare şi ne-a sărutat. Ca la un semn, toată familia şi-a pus şepcile pe cap, iar eu nu ştiu de ce am început să plâng. Poate că era sentimentul de patriotism care mă invadase cu atâta intensitate, încât mă durea. Eram fericit. Sau poate că sentimentul se datora prezenţei familiei lângă mine.

— Unde e Slim? am întrebat-o pe Hazel. N-a fost invitat?

— N-a putut să vină. E comandant adjunct la recepţia pregătită pentru voi.

— Recepţie? Dar nici nu-mi doream aşa ceva. Îmi ajunge doar întâlnirea.

— Ei, o să vedeţi voi.

Şi-a avut dreptate. A fost bine că familia venise să ne întâmpine. Ne-am urcat într-o capsulă şi până în L-City nu i-am mai văzut. În Staţia de Vest ne întâmpină o mulţime care urla. Toţi aveau şepcile libertăţii pe cap. Pe mine, pe profesor şi pe Stu ne-au luat pe sus şi ne-au purtat aşa tot drumul până în Domul vechi. Eram înconjuraţi de un corp de pază format din stilyagi. Îşi făceau loc cu coatele prin mulţimea care ne aclama şi cânta. Băieţii purtau şepci roşii şi cămăşi albe, iar fetele aveau bluze albe şi şorturi de culoarea şepcilor.

Când am ajuns în staţia din Domul vechi, am fost îmbrăţişat şi sărutat de femei pe care nu le mai văzusem niciodată şi nici nu aveam să le mai văd. Îmi amintesc că speram ca măsurile pe care le luasem în carantină să fi fost eficiente, pentru că altfel am fi îmbolnăvit jumătate din Luna City cu răceală sau poate cu altceva mai grav. (După cât se pare, nu am adus nici un microb, n-a fost înregistrată nici o epidemie). Mi-am adus aminte de vremea — eram copil pe atunci — când a fost epidemie de pojar şi muriseră o grămadă de oameni.

Mă îngrijora şi starea profesorului. Recepţia era prea obositoare pentru un om care văzuse moartea cu ochii cu puţin mai devreme. Dar el nu numai că se bucura de eveniment, dar avu puterea să ţină şi un mic discurs în Domul vechi, unul scurt şi logic, plin de fraze răsunătoare. Întâlneai cuvintele „dragoste”, „casă”, „Luna”, „camarazi şi vecini”, chiar şi expresia „umăr la umăr”, care sunau bine, pentru că transmiteau un mesaj real, viu.

Sub ecranul imens pentru ştiri, de pe faţada sudică, ridicaseră o platformă. Mai întâi, Adam Selene ne salută de pe ecran. Apoi apăru profesorul. Vocea profesorului era difuzată dinspre ecran şi nu trebuia să mai strige ca să se facă auzit. Dar trebuia să facă pauze după fiecare propoziţie, pentru că urletele mulţimii acopereau chiar şi vocea puternică, bubuitoare de pe ecran. Fără îndoială că pauzele îi erau de ajutor profesorului. Dar nu mai era omul bătrân, obosit şi bolnav care fusese pe Pământ, ci părea că-şi revenise la starea lui dintotdeauna. „Pietroiul” era tonicul de care avea nevoie. Şi eu la fel! Era minunat să ai din nou greutatea ta obişnuită, să te simţi puternic, să respiri aerul curat, reîmprospătat al oraşului tău.

Nu am vrut să zic oraş, pentru că nu poţi să aduni tot L-City în Domul vechi — dar erau atâţia oameni, de părea că venise toată lumea. Am încercat să număr capetele de pe o suprafaţă de zece metri pătraţi, am numărat peste două sute, dar n-ajunsesem nici la jumătate, aşa că m-am oprit. A doua zi, Cotidianul lunar a scris că mulţimea trecea de treizeci de mii de persoane. Părea de necrezut!

Cuvintele profesorului ajungeau şi la cei care nu erau prezenţi, pentru că se transmiteau prin video, prin relee şi prin cabluri, în toate oraşele Lunii. Profită de ocazie şi vorbi de viitorul de sclavi pe care îl plănuise Autoritatea pentru noi. Flutură „hârtia albă”.

— Iat-o! strigă el. Aici sunt lanţurile voastre! Vreţi să le purtaţi?

— Nuuuu!

— Ei zic că trebuie. Pentru că zic că vor arunca asupra noastră bomba cu hidrogen… iar supravieţuitorii se vor preda şi vor purta lanţurile. Aşa e?

— NUUU! NICIODATĂ!

— Niciodată, aprobă profesorul. Ne ameninţă că vor trimite trupe… alte şi alte trupe care să ne violeze femeile şi să le ucidă. Trebuie să-i înfruntăm.

— Daaa!

— O să luptăm cu ei la suprafaţă, o să luptăm cu ei în metrouri, în coridoare. Dacă vom muri, trebuie să murim liberi!

— Yes! Ja! Da! Spune-le asta! Spune-le!

— Şi dacă o să murim, istoria va scrie despre noi: Aceasta a fost ora de glorie a Lunii! Ori libertatea, ori moartea!

Expresiile îmi păreau cunoscute. Dar aveau un sunet nou, proaspăt. M-am alăturat strigătelor. Uite… eu ştiam că nu putem să ne punem cu Terra — sunt tehnician şi ştiu că unei bombe-H nu-i pasă cât eşti de curajos. Dar eram gata să lupt! Dacă vroiau luptă, păi să le arătăm noi luptă!

Profesorul îi lăsă să urle, apoi le dădu tonul la „Imnul de Luptă al Republicii”, în versiunea lui Simon. Adam apăru din nou pe ecran, preluă conducerea şi cântă cu ei, iar noi am încercat să ne furişăm în spatele platformei cu ajutorul stilyagilor, în frunte cu Slim. Dar femeile nu vroiau să ne lase să plecăm, iar puştii nu făceau faţă încercând să oprească doamnele. Cu greu au reuşit. Erau două mii de oameni în jurul nostru, în timp ce eu, profesorul, Stu şi Wyoh ne-am croit drumul până în camera L de la hotelul Raffles, unde Mike-Adam ni se alătură prin video. Muream de foame, aşa că am comandat cina, iar profesorul se ţinu de noi să mâncăm înainte să ne apucăm să revedem planurile.

După asta, am trecut la afaceri.

Adam începu primul, zicându-mi să citesc cu voce tare cartea albă, ca să audă şi el şi camarada Wyoming…

— Dar mai întâi, camarade Manuel, dacă ai înregistrările pe care le-ai făcut pe Pământ, poţi să mi le transmiţi prin telefon la birou, cu viteză maximă? Am să le pun să fie transcrise pentru studiu — deocamdată nu am primit decât rezumatele codificate transmise de camaradul Stu.

Am făcut aşa cum mi se spusese, ştiind că Mike le va studia imediat — treaba cu transcrierea o spusese ca să nu-l dea de gol pe „Adam Selene”. M-am hotărât să discut cu profesorul despre ideea de a-l pune pe Stu la curent cu existenţa lui Mike. Dacă Stu urma să fie în celula executivă, era o lipsă de tact să ne prefacem în continuare.

Am introdus înregistrările în Mike la viteza maximă, nu mi-a luat mai mult de cinci minute, iar apoi am citit cu voce tare alte treizeci de minute. După aceea, Adam zise:

— Profesore, recepţia a avut mai mult succes decât credeam, datorită discursului tău. Cred că ar trebui să discutăm embargoul în Congres imediat. Pot trimite o convocare în seara asta pentru o şedinţă mâine la prânz. Obiecţii?

— Ştii, palavragii ăia o să bată pasul pe loc săptămâni în şir. Dacă tot trebuie să le-o prezinţi, eu nu văd de ce nu ai face la fel cum ai făcut cu Declaraţia. Începi târziu şi se va vota după miezul nopţii de către oamenii noştri.

— Îmi pare rău, Manuel, spuse Adam. Eu am rămas în urmă cu evenimentele de pe Pământ, iar tu cu cele de aici. Nu mai sunt aceeaşi oameni. Camaradă Wyoming?

— Mannie, dragule, acum funcţionează un Congres ales. Trebuie să o voteze. Congresul este forma noastră actuală de guvernare.

— Aţi ţinut alegeri şi aţi dat lucrurile pe mâna lor? am spus încet. Totul? Atunci noi ce mai facem?

M-am uitat la profesor, aşteptând să explodeze. Obiecţiile mele nu priveau domeniul lui, dar nu vedeam nici un rost să schimbăm o pălăvrăgeală cu alta. Cel puţin, primul grup fusese destul de slab ca să le dăm papucii uşor, dar ăştia parcă se lipiseră de scaune.

Profesorul nu era tulburat. Îşi împreunase mâinile ca pentru rugăciune şi părea relaxat.

— Manuel, nu cred că situaţia e chiar atât de grea pe cât eşti tu înclinat să crezi că este. În fiecare perioadă istorică, este necesar să te adaptezi la mitologia populară. La un moment dat al istoriei, regii erau unşi de către Dumnezeu, aşa că problema era să ai grijă ca Dumnezeu să ungă pe cine trebuia. Acum mitul este voinţa poporului, problema schimbându-se doar la suprafaţă. Camaradul Adam şi cu mine am avut nişte discuţii lungi despre cum putem determina voinţa poporului. Cred că pot să spun că această soluţie este una cu care ne putem descurca.

— Bine, bine. Dar nouă de ce nu ni s-a spus nimic? Stu, tu ai ştiut?

— Nu, Mannie. Dar nu cred că exista nici un motiv ca să ni se spună.

Ridică din umeri şi zise:

— Eu sunt monarhist, nu m-ar fi interesat. Dar sunt de acord cu profesorul că acum, în acest moment, alegerile sunt un ritual necesar.

— Manuel, spuse profesorul, nu cred că era necesar să ni se spună înainte de a ne întoarce, pentru că noi doi aveam altceva de făcut. S-au ocupat de asta, în lipsa noastră, camaradul Adam şi draga camaradă Wyoming. Aşa că hai mai bine să vedem ce au făcut, înainte să stăm să judecăm.

— Scuze. Ei, bine, Wyoh?

— Mannie, n-am lăsat totul în seama şansei. Adam şi cu mine ne-am gândit că un congres de vreo trei sute de oameni este un lucru înţelept. Apoi, am petrecut ore întregi consultând listele membrilor de partid — plus oamenii care sunt importanţi şi de încredere şi nu fac parte din partid. În sfârşit, am avut o listă de candidaţi, listă pe care i-am trecut şi pe unii din vechiul congres, nu erau toţi palavragii. Apoi Adam a dat telefon la fiecare şi i-a întrebat dacă vor să servească cauzei noastre. Bineînţeles că le-a spus să păstreze secretul. Pe unii trebuia să-i înlocuim.

— Când am terminat, zise mai departe Wyoh, Adam a vorbit la video anunţând că venise timpul să îndeplinim promisiunea că partidul va organiza alegeri libere, a stabilit data şi a spus că pot vota cei care au împlinit peste şaisprezece ani. Cel care vroia să candideze trebuia să obţină o sută de semnături pe o cerere nominalizată şi să o trimită la Domul vechi sau în locul special ales din furnicarul lui. A, da, s-au constituit treizeci de districte electorale temporare, cu zece congresmeni pentru fiecare district, astfel ca toate furnicarele mai importante să aibă măcar un district electoral.

— Deci, i-aţi pus să stea la coadă şi s-au păstrat buletinele de vot pentru partid?

— O, nu, dragule! Oficial nu au existat buletine de vot pentru partid. Dar noi eram pregătiţi cu candidaţii noştri… şi trebuie să-ţi spun că stilyagii mei au făcut o treabă bună. Au obţinut semnături pe nominalizări, opţiunile noastre au fost trimise din prima zi. Mulţi oameni şi-au pus candidatura, au fost peste două mii de candidaţi. Dar mai erau zece zile pentru anunţarea candidaturii, iar opoziţia nu era unită şi noi ştiam ce vrem. Nu trebuia ca Adam să apară în public ca să-i susţină pe candidaţi. Planul nostru a mers, tu ai câştigat cu şapte mii de voturi în plus, dragule, în timp ce rivalul tău cel mai apropiat a obţinut mai puţin de o mie.

— Eu am câştigat?

— Da, tu, eu, profesorul, camaradul Clayton şi aproape toţi despre care am crezut noi că trebuie să facă parte din Congres. Deşi Adam nu a sprijinit niciodată pe nimeni, eu n-am ezitat să le spun camarazilor care sunt preferaţii. Simon a arătat şi el cu degetul. Iar noi avem legături bune cu ziarele. Mi-ar fi plăcut să fii aici în noaptea alegerilor să urmăreşti rezultatele.

— Cum aţi făcut numărătoarea voturilor? Niciodată n-am ştiut cum se desfăşoară alegerile. Au scris numele pe o foaie de hârtie?

— O, nu, au folosit un sistem mai bun… pentru că trebuie să recunoaştem că cei mai buni oameni pe care-i avem nu ştiu să scrie. Ca locuri de votare au folosit băncile şi funcţionarii de la bancă, care să identifice clienţii, iar clienţii îi identificau pe membrii familiei şi vecinii care nu aveau cont în bancă. Oamenii au votat cu voce tare, iar funcţionarii le-au înregistrat voturile în computerele băncii, cu un supraveghetor al votării, rezultatele fiind calculate imediat în biroul electoral din Luna City. Cu toţii am votat în mai puţin de trei ore, iar rezultatele s-au afişat la câteva minute după votare.

Brusc, mi s-a aprins în cap un beculeţ şi am vrut să-i pun lui Wyoh o întrebare între patru ochi. De fapt nu lui Wyoh, ci lui Mike. Să trec peste demnitatea lui Adam Selene şi să scot adevărul din neuristonii lui. Mi-am amintit de un cec de zece milioane de dolari şi m-am întrebat câţi votaseră pentru mine cu adevărat? Şapte mii? Şapte sute? Sau doar familia şi prietenii?

Dar nu mă interesa noul Congres. Profesorul nu le servise o păcăleală inofensivă, ci una care îngheaţă apele, apoi se eschivase plecând pe Pământ, în timp ce delictul era deja comis. N-avea sens s-o întreb pe Wyoh, nu era nevoie ca ea să ştie ce făcuse Mike… şi aşa şi-a jucat rolul mai bine dacă n-a bănuit nimic. Nimeni nu putea să aibă nici cea mai mică bănuială. Oamenii erau convinşi că, dacă introduci cifre corecte într-un computer, vor rezulta tot cifre corecte. Nici eu nu m-am îndoit de asta, până în ziua în care am întâlnit un computer cu simţul umorului.

M-am răzgândit. Nu puteam să-i spun lui Stu nimic despre faptul că Mike avea conştiinţă. Dacă ştiau trei, însemna că doi sunt în plus. Sau poate chiar toţi trei.

— Mi… am început, apoi am schimbat-o în: Minunat! Mi se pare perfect! Cât am câştigat noi?

Adam răspunse inexpresiv:

— 86% din candidaţii noştri au reuşit, aproximativ numărul la care mă aşteptam.

(Aproximativ, era tot atât de adevărat ca braţul meu stâng, care era fals. Exact la cât te aşteptai tu, Mike, vulpe bătrână!)

— Gata, îmi retrag obiecţiile referitoare la şedinţa de la prânz — o să fiu acolo.

— Dacă embargoul începe imediat, spuse Stu, mi se pare că vom avea nevoie de ceva care să menţină entuziasmul la care am fost martori în noaptea asta. Altfel, va urma o deziluzie tot mai mare, pe măsură ce perioada embargoului se va prelungi provocând o depresiune economică. Adam, de la început m-ai impresionat cu capacitatea ta de a face presupuneri iscusite cu privire la evenimentele viitoare. Spune-mi, previziunile mele pesimiste sunt justificate?

— Da.

— Şi atunci?

Adam se uită la fiecare din noi pe rând şi, pentru cineva care nu ştia realitatea, era imposibil să-şi dea seama că imaginea de pe ecran era falsă, şi că Mike ne repera pur şi simplu prin receptorii lui binaurali.

— Camarazi… trebuie să înceapă un război, cât mai curând posibil.

Nimeni nu zise nimic. Una e să vorbeşti despre război, alta e să fii pus în faţa lui. În cele din urmă, am oftat şi am spus:

— Când vom începe să aruncăm cu pietre?

— Nu vom începe noi, spuse Adam. Ei trebuie să tragă prima lovitură. Întrebarea e cum să-i provocăm să o facă? Spuneţi voi mai întâi şi am să vorbesc şi eu la urmă. Camarade Manuel?

— Ah… nu te uita la mine. Dacă ar fi după mine, am începe cu o piatră mare şi frumoasă pe care să o aruncăm în Agra — ştiu o zonă în care e o mare risipă de spaţiu. Dar nu asta vrei tu.

— Nu, nu asta răspunse Adam cu seriozitate. Nu numai că va înfuria întreaga naţiune hindusă, un popor care se opune cu putere distrugerii vieţii, dar vei înfuria şi vei şoca întreaga populaţie a Pământului dacă vei distruge Taj Mahal-ul.

— Inclusiv pe mine, spuse profesorul. Nu vorbi prostii, Manuel.

— Ei, n-am zis s-o facem, oricum am putea rata Taj-ul.

— Manuel, aşa cum a spus Adam, strategia noastră este să-i provocăm pe ei să dea prima lovitură, manevra clasică de tip Pearl Harbor, a jocului teoriei, un mare avantaj în politica războiului. Întrebarea e cum? Adam, eu zic că trebuie să-i convingem că suntem slabi şi nu ne înţelegem între noi şi că singurul lucru potrivit pentru noi este o manifestare de forţă care să ne pună la punct. Stu, ce zici? Cred că ne-ar fi de folos oamenii tăi de pe Pământ. Să presupunem că ne-ar repudia Congresul, pe mine şi pe Manuel. Care ar fi efectul?

— O, nu! spuse Wyoh.

— Ba da, dragă Wyoh. Nu trebuie s-o şi facem, ci numai s-o spunem în canalele de ştiri pentru Terra. Poate că ar fi şi mai bine dacă am spune-o într-o transmisie clandestină, pe care s-o atribuim oamenilor de ştiinţă care încă n-au plecat de la noi, în timp ce buletinele oficiale de ştiri ar da înainte cu cenzura. Ce zici, Adam?

— O notez ca pe-o tactică pe care probabil o vom include în strategie. Dar nu este de ajuns singură. Trebuie să fim bombardaţi.

— Adam, de ce spui asta? întrebă Wyoh. Chiar dacă Luna City poate rezista celor mai mari bombe ale lor — lucru pe care sper să nu-l văd niciodată — ştim totuşi că Luna nu poate ieşi învingătoare dintr-un război disperat. Tu ai spus asta de multe ori. Nu există nici o modalitate prin care ei să ne lase pur şi simplu în pace?

Adam se ciupi de obrazul drept — şi m-am gândit imediat: Mike, dacă n-o să renunţi la actorie, o să mă faci să cred şi eu în tine! Eram cam supărat pe el şi abia aşteptam să-i vorbesc -dar nu într-o ocazie când trebuia să mă adresez Preşedintelui Adam Selene.

— Camaradă Wyoming, spuse el calm, e o problemă de teorie a strategiei într-un joc complex. Noi avem anumite resurse sau piese de joc şi multe mişcări posibile. Adversarii noştri au resurse şi mai mari şi un spectru şi mai larg de răspunsuri. Ideea e să manipulăm jocul astfel încât forţa noastră să fie folosită spre o soluţie optimă, iar ei să-şi irosească forţa lor superioară, abţinându-se de la utilizarea ei la maxim. Este esenţial să punem la punct un plan de acţiune bine gândit, iar un gambit este necesar pentru a începe un lanţ de evenimente favorabile strategiei noastre. Îmi dau seama că nu vă e clar. Aş putea să trec factorii printr-un computer şi apoi să vi-i arăt. Puteţi accepta concluzia. Sau vă puteţi pune mintea la contribuţie.

Astfel, sub nasul lui Stu, calculatorul Mike îi aminti lui Wyoh că el nu era totuşi Adam Selene, ci Mike, năzdrăvanul nostru Sclipitor, spiriduşul nostru electronic, care poate rezolva o problemă atât de complicată numai pentru faptul că este computer şi e cel mai inteligent de pretutindeni.

Wyoh bătu în retragere.

— N-are sens, spuse ea, nu mă pricep la matematică. Dacă trebuie, o s-o facem. Cum?

Se făcuse ora patru şi noi n-aveam nici un plan cu care să fie de acord şi profesorul şi Stu şi Adam — sau îi lua chiar atât de mult timp lui Mike să ne vândă planul lui, în timp ce în aparenţă scotea ideile de la noi ceilalţi? Sau plănuise oare profesorul să-l credem pe Adam Selene vânzător?

Până la urmă am stabilit un plan şi un calendar, unul care reieşea din strategia de miercuri, 14 mai 2075, care se îndepărta de această strategie numai pentru a se potrivi evenimentelor, aşa cum avuseseră loc. În esenţă, planul ne cerea să ne purtăm cât se poate de antipatic şi să dăm în acelaşi timp senzaţia că am fi foarte uşor de lovit.


La prânz eram la Sala Comunală, nici n-am dormit ca lumea şi cred că aş mai fi putut să mai fur câteva ore de somn, pentru că congresmenii din Hong Kong nu aveau cum să ajungă mai repede, chiar dacă veneau cu metroul. Wyoh bătu cu ciocănelul la ora două şi jumătate după-masă.

Nu vă miraţi, soţia mea era preşedinte temporar într-un corp încă neorganizat. Părea să i se potrivească conducerea parlamentară şi nu cred că era o alegere rea. O gloată de lunari se poartă mai frumos când o doamnă drăguţă bate cu ciocănelul ca să facă linişte.

Nu intru în amănunte despre ceea ce s-a discutat în sesiunea noului Congres şi nici mai târziu. Există procese-verbale pentru asta. Am intervenit numai când am considerat că era necesar şi nu m-am obosit să învăţ regulile oratoriei — cred că este un amestec de politeţe şi formule magice de care se foloseşte un vorbitor pentru ca discursul să iasă cum spune el. Sau cum spune ea, în cazul lui Wyoh.

După ce Wyoh bătu cu ciocănelul ca să se facă linişte, un tip sări în picioare şi zise:

— Gospaja Preşedinte, propun să trecem peste reguli şi să-l ascultăm pe profesorul de la Paz!

Se auziră urale. Wyoh ciocăni din nou.

— Se respinge moţiunea, iar membrul din Lower Churchill este rugat să se aşeze. Şedinţa de faţă se reia după o suspendare şi are cuvântul Preşedintele Comitetului de Organizare Permanentă, Rezoluţii şi Structură a Guvernului.

Preşedintele era Wolfgang Korsakov, membru din Sub-Tycho (membru al celulei profesorului şi bancherul nostru numărul unu la LuNoHoCo) şi nu numai că avu cuvântul atunci, ci îl avu toată ziua, cedându-l numai când considera că e potrivit — mai bine zis, alegându-şi oamenii pe care-i cunoştea şi nelăsând pe nimeni altcineva să vorbească. Dar vorbăria lui nu deranjă pe nimeni. Gaşca asta părea mulţumită să aibă un conducător, indiferent cine era. Adunarea era zgomotoasă, dar nu indisciplinată.

La ora cinci, Luna avea un guvern care să înlocuiască guvernul provizoriu cooptat — adică guvernul de marionete pe care-l alesesem noi şi care ne trimisese pe mine şi pe profesor pe Pământ. Congresul confirmă toate actele guvernului provizoriu, recunoscând ceea ce făcusem noi, mulţumi pentru servicii celor care plecau şi comandă comitetului lui Wolfgang să-şi continue munca asupra structurii guvernului permanent.

Profesorul a fost ales Preşedintele Congresului, dar şi prim-ministru ex-officio al guvernului interimar, până la promulgarea unei Constituţii. Protestă pe motive de sănătate… apoi spuse că acceptă dacă i se vor permite anumite lucruri care să-l ajute. Era prea bătrân şi se simţea prea obosit, mai ales din cauza călătoriei pe Pământ, pentru a-şi asuma responsabilitatea prezidării şi ruga Congresul să aleagă un purtător de cuvânt şi un purtător de cuvânt-provizoriu. Pe lângă asta, era de părere că numărul celor din Congres nu ar trebui mărit cu mai mult de zece procente, să aleagă noi membri, astfel încât primul ministru, oricine o fi el, să poată să aleagă membrii cabinetului sau miniştrii de stat care s-ar putea să nu fie acum membri ai Congresului — în special miniştrii fără portofoliu — care să-i ia povara de pe umeri.

S-au opus. Mulţi se mândreau cu statutul de congresmeni şi îşi păzeau deja scaunul cu toată hotărârea. Dar profesorul nu se mişcă de-acolo, stând cu un aer obosit, şi aşteptă până când cineva spuse că, în felul acesta, controlul rămânea totuşi în mâinile Congresului. Aşa că au fost de acord cu ceea ce ceruse.

Apoi cineva formulă un discurs care se vroia o întrebare la adresa Preşedintelui. Toată lumea ştia că Adam Selene se abţinuse să candideze pentru Congres, pe motiv că Preşedintele Comitetului de Urgenţă nu trebuie să profite de poziţia pe care o are pentru a-şi forţa intrarea în guvern… dar ar putea Onorabila Doamnă Preşedinte să spună membrilor dacă ar exista vreun motiv care să împiedice alegerea lui Adam Selene ca membru extern? Ca semn de apreciere pentru marile servicii aduse. Pentru că întreaga Lună — dar şi toţi pământenii, în special ex-Autoritatea Lunară — să ştie că noi nu îl repudiem pe Adam Selene, ci dimpotrivă, îl preţuim ca pe cel mai vechi şi mai îndrăgit om al nostru şi nu l-am ales Preşedinte pentru că pur şi simplu nu vrea!

Sala era în urale. Nu se mai opreau. Sigur că numele celui care ţinuse discursul există trecut în procesele-verbale, dar pariez că l-a scris profesorul, iar Wyoh l-a plasat la cineva fără importanţă.

La încheierea şedinţei iată ce a rezultat:

Prim-Ministru şi Secretar de Stat pentru Afaceri Externe: profesor Bernardo de la Paz. Purtător de cuvânt: Finn Nielsen. Purtător de cuvânt provizoriu: Wyoming Davis. Subsecretar de stat pentru Afaceri Externe şi Ministrul Apărării: General O'Kelly Davis. Ministru al Informării: Terence Sheehan (Sheenie, care a lăsat Pravda pe mâna redactorului-şef pentru a putea să lucreze cu Adam şi cu Stu). Ministru special fără portofoliu în Ministerul Informaţiilor: Stu LaJoie, congresman extern. Secretar de Stat pentru Economie şi Finanţe (şi Custode al Proprietăţii Inamice): Wolfgang Korsakov. Ministru al Afacerilor Interne şi al Siguranţei: camaradul Clayton Watenabe. Ministru fără portofoliu şi Consilier special al Primului Ministru: Adam Selene. Guvernul mai avea o duzină de miniştri plini şi miniştri fără portofoliu şi din alte oraşe.

Vedeţi cum au ieşit lucrurile până la urmă? Dacă dăm la o parte titlurile pretenţioase, tot celula B conducea lucrurile, conform sfaturilor lui Mike, susţinută de un Congres în care nu puteam să pierdem un vot, dar pierdeam altele pe care oricum nu vroiam să le câştigăm sau nu ne interesau. Atunci nu vedeam nici un sens în toată pălăvrăgeala.

În timpul sesiunii de seară, profesorul raportă despre călătorie şi apoi îmi dădu mie cuvântul ca să explic ce înseamnă un plan cincinal şi să le spun cum încercase Autoritatea să mă mituiască. N-am fost niciodată un bun orator, aşa că am învăţat în pauză discursul pe care mi-l pregătise Mike. Era scris într-un limbaj dur, duşmănos, iar eu m-am înfuriat şi l-am citit cu atâta convingere, încât a prins. Când m-am aşezat, Congresul era gata de luptă.

Profesorul veni în faţă, slab şi palid şi spuse:

— Camarazi membri, ce trebuie să facem? Dacă Preşedintele Korsakov o permite, aş propune să discutăm între noi cum ar trebui să tratăm această jignire adusă naţiunii noastre.

Un membru din Novylen propuse să declarăm război şi ar fi făcut-o chiar atunci, dacă profesorul n-ar fi subliniat că ascultam încă rapoartele comitetului.

Erau din ce în ce mai multe discuţii, toate înveninate. Vorbi camaradul Chang Jones:

— Fraţi congresmeni — pardon, gospodin Preşedinte Korsakov — eu sunt fermier de grâu şi de orez. Adică eram, pentru că am mai făcut un împrumut la bancă şi am trecut la cultivarea de soiuri variate. Suntem faliţi — am împrumutat bani de metro ca să ajungem aici — dar familia mea are ce mânca şi într-o zi s-ar putea să ne achităm datoria de la bancă. Eu nu mai cultiv grâu. Însă o fac alţii. De când suntem liberi, catapulta nu şi-a redus transporturile nici măcar cu un singur şlep. Încă exportăm cu speranţa vagă că cecurile lor vor valora ceva vreodată. Dar acum avem o certitudine! Ştim ce vor să facă cu noi — ce vor să ne facă. Eu cred că singurul mod de a-i face pe aceşti ticăloşi să înţeleagă comerţul cu noi este să oprim chiar acum exportul! Să nu le mai trimitem nici o tonă, nici măcar un kilogram… până când nu vor veni aici să negocieze pentru fiecare tranzacţie.

Embargoul s-a aprobat pe la miezul nopţii, apoi s-a făcut o pauză, lăsând subcomitetul să continue lucrările.

Eu şi cu Wyoh am plecat acasă să ne vedem familia. Nu aveam nimic de făcut. Mike-Adam şi Stu studiaseră cum să lovim Pământul, iar Mike închisese catapulta („dificultăţi tehnice cu computerul balistic”) cu douăzeci şi patru de ore înainte. Ultimul şlep de pe traiectorie urma să fie preluat de Centrul de control la sol de la Poona cam peste o zi, iar Pământul va afla într-un mod dureros că era ultimul transport pe care îl mai primeau.

22

Fermierii nu au avut de suferit prea mult, şocul le-a fost cât de cât amortizat de faptul că totuşi se mai cumpărau cereale la catapultă, dar cecurile aveau tipărit pe ele avertismentul că Statul Liber Luna nu le susţine şi nici nu garantează că Autoritatea Lunară le va oferi contravaloarea lor, nici măcar în bancnote lunare. Unii fermieri îşi lăsau produsele, alţii nu, dar toată lumea era nemulţumită. Însă n-aveau ce să facă. Catapulta era închisă, curelele de transmisie muriseră.

În economie încă nu se simţea nimic. Regimentele de apărare măriseră rândurile minerilor de gheaţă atât de mult, încât vânzarea gheţii pe piaţa liberă devenise profitabilă. Corpul auxiliar al companiei LuNoHo angaja orice bărbat apt de muncă, iar Wolfgang Korsakov era gata cu banii de hârtie, dolarii naţionali, tipăriţi ca să semene cu dolarii Hong Kong şi implicit să aibă aceeaşi valoare cu aceştia. Luna avea mâncare, muncă, bani. Oamenii nu erau afectaţi, „berea, pariurile, femeile” mergeau ca de obicei.

„Naţionalii”, cum li se spunea banilor, erau bani de inflaţie, bani de război, bani emişi prin decret, iar valoarea le scăzu după prima zi de apariţie pe piaţă cu o fracţiune de procent, scădere ascunsă sub denumirea de „taxă de schimb”. Erau bani care se puteau cheltui şi nu scădeau niciodată sub zero, dar erau supuşi inflaţiei, iar schimbul lor arăta asta în mod crescător. Noul guvern cheltuia bani pe care nu-i avea.

Dar asta s-a întâmplat mai târziu. Aruncasem mănuşa Pământului, Autorităţii şi Naţiunilor Federative într-un mod provocator, intenţionat şi insolent. Li s-a ordonat tuturor vaselor N. F. să stea la o distanţă de Lună mai mare de zece diametre şi să nu orbiteze la nici o distanţă mai apropiată, sub pedeapsa distrugerii fără avertisment. Nu se menţiona cum le-am fi distrus, dat fiind că nici nu puteam s-o facem. Vaselor particulare li se permitea să aterizeze dacă: a) cereau permisiunea înaintea planului balistic, dacă: b) un vas cu asemenea permisiune se plasează sub comanda Centrului de control la sol de pe Lună (Mike) la o distanţă de o sută de mii de kilometri şi urmăreşte traiectoria aprobată şi: c) nu are arme la bord, în afară de trei arme pentru ofiţeri. Ultima cerinţă trebuia confirmată prin inspecţia de la aterizare, înainte ca nava să fie încărcată cu energie sau cu masă de reacţie. Violarea acestor reguli însemna confiscarea navei. Nu i se permitea nici unei persoane să coboare pe Lună, în afara echipajului navei. Mai aveau voie să coboare şi acei pământeni care recunoscuseră Luna Liberă. (Adică numai Ciadul, dar nu avea nave. Profesorul se aştepta ca unele nave particulare să fie înregistrate sub steagul comercial al Ciadului).

Declaraţia consemna că oamenii de ştiinţă pământeni care mai erau încă pe Lună se puteau întoarce acasă cu orice vas care se conforma cerinţelor noastre. Toate naţiunile iubitoare de libertate de pe Pământ fuseseră invitate să denunţe nedreptăţile pe care le suferisem şi cele pe care Autoritatea le plănuia împotriva noastră, să ne recunoască drept stat independent şi să se alăture comerţului liber şi comunicării libere — şi se sublinia că nu există tarife sau taxe artificiale aplicate asupra comerţului pe Lună, iar politica guvernului de pe Lună era să menţină această situaţie. Încurajam emigrarea şi arătam că ducem lipsă de forţă de muncă. Orice emigrant care se stabilea pe Lună putea să se întreţină singur imediat.

Totodată ne lăudam cu alimentele — un adult consuma peste patru mii de calorii pe zi, alimente bogate în proteine — care nu costau mult şi nu se raţionalizau. Stu îl pusese pe Mike-Adam să stabilească preţul la vodca de o sută de grade, cincizeci de cenţi HKL pe litru, fără impozite. Stu ştia că aceasta reprezenta o zecime din preţul cu amănuntul al unei sticle de vodcă de optzeci de grade din America de Nord şi era convins că preţul nostru îşi va atinge ţinta. Adam, nebăutor din fire, nu se gândise la asta — una din puţinele scăpări ale lui Mike.

Autoritatea Lunară fusese invitată să se adune într-un singur loc, departe de alţi oameni, de exemplu în partea neirigată a Saharei şi să aştepte acolo ultimul şlep gratuit de cereale, care le-ar fi venit direct în cap, la viteza maximă. Invitaţia continua cu o serie de injurii care spuneau clar că suntem în stare să facem acelaşi lucru cu oricine ne ameninţa liniştea. La capul catapultei aşteptau frumuşel un număr mare de şlepuri încărcate, pregătite pentru o asemenea livrare cam neplăcută.

Apoi, am aşteptat.

Dar n-am stat cu mâinile în sân. Munceam. Erau într-adevăr câteva şlepuri încărcate. Le-am descărcat şi le-am umplut cu pietre, modificând transponderele de ghidare, astfel încât Centrul de control de la Poona să nu poată interveni în dirijarea lor. S-au îndepărtat retroproiectoarele şi s-au lăsat doar servomotoarele laterale. Retroproiectoarele rămase au fost duse la noua catapultă, ca să fie modificate pentru ghidarea laterală. Efortul cel mai mare a fost să ducem oţelul la noua catapultă şi să-l turnăm ca înveliş pentru cilindrii” de stâncă solidă — oţelul îi îmbrăca pe dinăuntru.

La două zile după declaraţia noastră oficială, un radio „clandestin” a început să emită spre Pământ. Semnalul sonor era slab şi nu se auzea prea bine, sugerând ideea că este ascuns probabil într-un crater, până când bravii oameni de ştiinţă pământeni vor reuşi să-i monteze un dispozitiv de repetare automată. Era aproape de frecvenţa „Vocii Lunii Libere” care îi acoperea uneori mesajele cu laudele programelor ei provocatoare.

Pământenii rămaşi pe Lună nu aveau nici o şansă să emită semnale. Aceia care se hotărâseră să-şi continue cercetările erau însoţiţi în fiecare clipă de stilyagi şi noaptea erau încuiaţi în barăci.

Dar staţia „clandestină” reuşea să transmită „adevărul” spre Pământ. Profesorul fusese judecat pentru deviaţionism şi era arestat la domiciliu. Eu fusesem executat pentru trădare. Hong Kong Luna se retrăsese, declarându-şi separat independenţa… şi dădea ideea că putea fi gata pentru o înţelegere cu Pământul. În Novylen era răzmeriţă. Se colectivizaseră culturile de cereale, iar ouăle se vindeau pe piaţa neagră cu trei dolari bucata. Fuseseră înrolate femei şi se formaseră batalioane care juraseră să ucidă cât mai mulţi ticăloşi de pământeni, antrenându-se cu arme false în coridoarele din Luna City. Ultima ştire era pe jumătate adevărată. Multe doamne vroiau să militeze în vreun fel şi formaseră o Gardă de Apărare Civilă, numită „Doamne pentru Infern”. Antrenamentele lor erau de-adevăratelea, iar Hazel se bosumflase pentru că Mami nu-i dăduse voie să se înroleze. Apoi, uitase de supărare şi înfiinţase „Debutanţii Stilyagi”, un corp de gardă junior, care îi ajuta pe stilyagii care aveau grijă de presiunea aerului din tuneluri şi practica primul ajutor. Învăţaseră să lupte fără arme, ceea ce e posibil ca Mami să nu fi aflat niciodată.


Nu ştiu cât de mult să mai povestesc. Nu pot povesti chiar totul, dar povestirile din cărţile de istorie sunt extrem de eronate!

N-am fost bun nici ca ministru al apărării, nici pe post de congresman. Nu mă scuz, dar nu mă simţeam pregătit pentru nici una dintre ele. Revoluţia este o joacă de copii pentru toată lumea, singurul care părea că ştie ce face era profesorul, dar de data asta, era ceva nou şi pentru el — nu participase niciodată la o revoluţie care să aibă succes şi nici nu făcuse parte dintr-un guvern, cu atât mai puţin ca şef al lui.

Ca ministru al apărării, nu vedeam alte moduri de a acţiona, în afară de paşii pe care-i făcusem deja: Echipele neantrenate de stilyagi din furnicare şi puşcaşii laser din jurul radarelor balistice. Dacă N. F. se decideau să ne bombardeze, nu ştiu cum i-am fi putut opri. În întreaga Lună nu exista nici o rachetă de interceptare şi asta e o maşinărie complicată, nu ai cum s-o improvizezi din rămăşiţe. Pe onoarea mea, nu puteam fabrica nici măcar armele nucleare care să lanseze o asemenea rachetă.

Din punctul meu de vedere, mi-am făcut datoria. Le-am cerut aceloraşi ingineri chinezi care făcuseră şi armele cu laser să se gândească la problema interceptării bombelor sau rachetelor — era una şi aceeaşi problemă, cu diferenţa că rachetele vin peste tine mai rapid. Apoi m-am ocupat cu alte lucruri. Speram ca N. F. să nu bombardeze niciodată furnicarele. Unele oraşe, cum ar fi L-City, erau la o adâncime atât de mare, încât puteau suporta şi lovituri directe. Cubicul în care se afla Mike şi care fusese proiectat la nivelul cel mai de jos al Complexului, ar fi rezistat bombardamentului. Pe de altă parte, Sub-Tycho era o peşteră naturală mare, ca Domul vechi, iar acoperişul avea doar câţiva metri grosime. Etanşarea de pe ambele părţi se păstra prin încălzire cu conducte de apă fierbinte, pentru a fi siguri că sunt astupate în permanenţă noile crăpături. Nu era nevoie de o bombă prea mare ca să surpe Sub-Tycho.

O bombă nucleară nu are formă fixă. N. F. puteau să construiască o bombă foarte mare, care ar fi distrus chiar Luna City sau, teoretic, puteau să fabrice ceva în genul unei bombe din zilele Judecăţii de Apoi, care ar fi spart Luna ca un pepene. Dacă o făceau, nu vedeam nici un mod ca să-i oprim, dar nu mi-am mai bătut capul gândindu-mă la asta.

M-am ocupat de problemele pe care le puteam rezolva. Am pus un umăr la noua catapultă, încercând să găsesc aranjamente mai bune de ţintire pentru perforatoarele laser din jurul radarelor, străduindu-mă să-i conving pe mineri să participe şi ei — jumătate renunţaseră de când crescuse preţul gheţii. Am încercat să aranjez puncte de supraveghere descentralizate pentru toate furnicarele. Mike a făcut proiectul, apoi am adunat toate computerele nespecializate pe care le-am putut găsi — plătind cu naţionali, pe care abia se uscase cerneala — şi i-am predat sarcina lui McIntyre, fostul inginer-şef al Autorităţii. Era o treabă la care se pricepea, iar eu n-aş fi reuşit să fac toate recablările, oricât m-aş fi chinuit.

Am păstrat doar computerul cel mare, care făcea contabilitatea pentru Banca Hong Kong Luna şi care era în acelaşi timp şi casa de deconturi de acolo. Din cartea tehnică am văzut că era un computer performant — atât cât poate fi un computer care nu ştie să vorbească — şi l-am întrebat pe Mike dacă-l poate învăţa balistică. Am făcut temporar legăturile care permiteau celor două maşini să facă cunoştinţă, iar Mike îmi zise că îl putea învăţa ceea ce-i cerusem — auxiliar al noii catapulte — dar n-ar fi riscat să se urce într-o navă controlată de el. Nu avea imaginaţie şi era lipsit de spirit critic. Un prost, ce s-o mai lungim! N-aveam pretenţia de la el să fluiere melodii sau să spună glume, vroiam doar să azvârle încărcături cu o catapultă la milisecunda exactă şi cu rapiditatea necesară, apoi să urmărească încărcătura care se apropia de Terra şi să-i dea un ghiont.

Banca din Hong Kong nu prea vroia să-l vândă. Dar aveam oamenii noştri la conducerea băncii şi le-am promis că-l ducem înapoi când se va termina starea de urgenţă. L-am mutat la noul sediu cărându-l cu vagonetul, computerul nu încăpea în metro, iar toată mutarea ne-a luat o noapte semilunară. Am construit la repezeală o ecluză mare ca să-l scoatem din Hong Kong. L-am conectat din nou cu Mike, care a început să-l înveţe arta balisticii, în eventualitatea întreruperii legăturilor cu noul sediu.

Ştiţi cum fac băncile ca să înlocuiască un computer? Pune două sute de funcţionari să lucreze cu abace. Nu ştiţi ce e un abac? E un băţ pe care alunecă nişte mărgele — cel mai vechi calculator digital, atât de vechi încât nimeni nu mai ştie cine l-a inventat. A fost folosit dintotdeauna în istorie, de ruşi, de japonezi, de chinezi şi se mai foloseşte şi astăzi în unele” magazine mici.

Încercarea de a îmbunătăţi perforatoarele laser pentru a le transforma în arme de apărare spaţială era mai uşoară, dar peste mână. Trebuia să le lăsăm pe postamentele lor originale, pentru că nu aveam nici timp, nici oţel, nici oţelari ca să facem altele. Ne-am concentrat asupra îmbunătăţirii sistemelor de ochire. Am cerut nişte telescoape. Nu se prea găseau. Ce condamnat cară după el un obiectiv când este deportat? Şi nici nu exista piaţă de desfacere pentru aşa ceva. Tot ce am găsit au fost instrumentele de supraveghere, binoclurile-cască şi instrumentele optice confiscate din laboratoarele pământenilor. Am reuşit cu chiu cu vai să echipăm perforatoarele cu vizoare de putere scăzută şi câmp mare, pentru antrenamente, şi cu telescoape de mare precizie pentru ochire fină, plus cercuri de elevaţie şi telefoane, ca Mike să le spună unde să ţintească. Am echipat patru perforatoare cu repetitoare autosincrone, în aşa fel încât Mike să le poată controla el însuşi cu ajutorul selsinelor[58] procurate de la Richardson care fuseseră folosite de astronomi la camerele video Bausch şi Schmidt pentru cartografii cereşti.

Dar marea problemă era tot cea a oamenilor. N-aveam bani, iar noi măream mereu salariile. Unui miner îi place să muncească, altfel n-ar avea o meserie. Dar să stea într-o cameră de gardă zi de zi şi să aştepte alarma care se dovedeşte întotdeauna a fi un exerciţiu, era peste puterea lui de îndurare. Îşi dădeau demisia. Într-o zi, prin septembrie, am dat alarma şi am constatat că numai şapte perforatoare erau la posturi.

În noaptea aceea am discutat cu Wyoh şi cu Sidris ce probleme avem cu minerii. A doua zi, Wyoh a vrut să ştie dacă profesorul şi cu mine eram de acord să aprobăm o cheltuială suplimentară. Răspunsul fiind afirmativ, au format o trupă pe care au numit-o Corpul Lysistrata. N-am întrebat care le erau îndatoririle şi cât costau, pentru că prima dată, după înfiinţare, când am făcut o inspecţie la camera de gardă, nu lipsea nici un miner, dar am descoperit şi trei fete cu ei. Fetele erau îmbrăcate în uniforma Corpului de puşcaşi de Apărare numărul doi, la fel ca şi bărbaţii — minerii nu erau prea interesaţi de uniformele autorizate de până atunci. O fată purta trese de sergent şi insignă de căpitan. Mi-am făcut inspecţia foarte repede. Cele mai multe dintre fete nu erau făcute pentru meseria de miner, unde îţi trebuia o constituţie viguroasă şi mă îndoiesc că fata putea lucra cu un perforator în aşa fel încât să-şi justifice insigna. Dar era de serviciu căpitanul armei respective şi nu era nici un rău ca fetele să înveţe să folosească laserele şi oricum, moralul oamenilor se îmbunătăţise simţitor. M-am liniştit.


Profesorul nu acordase încredere prea mare noului Congres. Sunt sigur că n-a vrut altceva decât un corp care să aprobe ceea ce făceam noi, transformându-l în „vocea poporului”. Dar fapt este că noii congresmeni nu erau palavragii şi îşi luaseră treaba în serios, întrecând aşteptările profesorului. Mai ales Comitetul Special pentru Organizarea Permanentă, Rezoluţii şi Structură a Guvernului.

Ne-a scăpat din mână pentru că toţi încercam să facem cât mai mult. Conducătorii permanenţi ai Guvernului erau profesorul, Finn Nielsen şi Wyoh. Profesorul apărea rar şi numai atunci când avea un mesaj important de transmis. Timpul pe care-l avea la dispoziţie şi-l petrecea cu Mike, făcând planuri şi analize — şansele erau de unu la cinci în septembrie '76. Stu şi Sheenie Sheehan se ocupau de propagandă, controlând ştirile oficiale trimise spre Pământ, „veştile” foarte diferite şi contradictorii care se transmiteau prin radioul „clandestin”, modificând ştirile care veneau dinspre Pământ. Mâna lui Stu se simţea în toate programele şi planurile. Eu îi raportam o dată pe zi şi tot aşa făceau şi miniştrii şi toţi oamenii de paie din Congres.

Eu îi dădeam de lucru lui Finn Nielsen, el era comandantul forţelor armate. Avea un corp de infanterie, cu puşti laser — fusese format din cei şase oameni care capturaseră armele în ziua în care pusesem mâna pe oraş şi abia acum ajunseseră la opt sute de oameni înarmaţi cu puşti laser, copii perfecte ale primelor arme, făcute în Kongville. Mai erau şi organizaţiile lui Wyoh: Corpurile Aeriene. Stilyagi, Debutanţii Stilyagi, Doamnele pentru Infern, Haimanalele — păstrate pentru moral şi cu numele schimbat în „Piraţii lui Peter Pan” — şi Corpul Lysistrata, care, toate, îi raportau lui Finn prin Wyoh. Eu le lăsasem în sarcina lui, pentru că aveam alte probleme. Trebuia să fiu şi om de stat şi mecanic de computere. Urma să mă ocup de instalarea computerului la sediul noii catapulte.

În afară de asta, nu mă consider un om de acţiune, iar Finn se pricepe de minune la treburile organizatorice. I-am lăsat în subordine şi Primul şi al Doilea Corp de Apărare. Dar mai întâi m-am gândit că aceste două corpuri reprezentau o brigadă şi l-am făcut pe judecătorul Brody comandant de brigadă. Brody era tufă de Veneţia în problemele militare, ca şi mine de altfel, dar era foarte cunoscut, foarte respectat şi se străduia din toate puterile să facă treabă bună. Fusese miner înainte să-şi piardă piciorul. Finn nu fusese miner şi am crezut că n-are rost să-l plasez direct la conducerea celor două corpuri, pentru că oamenii nu l-ar fi ascultat. M-am gândit să-l folosesc şi pe Greg. Dar era nevoie de el la catapulta din Mare Undarum şi nu-i mai rămânea timp ca să mai prezideze şi Guvernul. Sarcina căzu pe capul preşedintelui celui mai important comitet, Wolf Korsakov… care era cel mai ocupat dintre noi toţi. LuNoHoCo preluase toate problemele fostei Autorităţi, plus încă altele noi.

Wolf avea un comitet bun. Profesorul ar fi trebuit să fie mai atent la activitatea comitetului ăstuia. Wolf îl numise pe şeful său, Moshai Baum, vicepreşedinte şi şi-a pus comitetul la treabă, cum să lucreze pentru a deveni un guvern permanent. Apoi, Wolf nu s-a mai ocupat de asta.

Cei din comitet s-au pus pe treabă — au studiat formele de guvernământ în Biblioteca Carnegie, au ţinut şedinţe de subcomitet, se strângeau câte trei-patru — destul de puţini ca să-l îngrijoreze pe profesor dacă ar fi ştiut. Congresul s-a întrunit pe la începutul lunii septembrie ca să ratifice nişte îndatoriri şi să aleagă noi membri, iar în loc să amâne rezoluţia, camaradul Baum a bătut din ciocănel şi au căzut de acord. Apoi s-au întâlnit din nou şi s-au transformat singuri într-un comitet atotştiutor şi bun la toate şi au aprobat rezoluţia. Apoi ne-au dat de ştire că întregul Congres era de fapt o Convenţie Constituţională împărţită în grupuri de lucru conduse de aceste subcomitete.

Cred că profesorul a fost şocat, dar nu mai avea nici o putere, totul era legal şi fusese făcut conform legilor scrise de el însuşi. Dar îşi făcu timp şi se duse la Novylen — unde se reunea acum Congresul, pentru că locul era mai central — şi le vorbi cu bunul lui simţ obişnuit, exprimându-şi îndoielile cu privire la ceea ce făceau ei. Ăsta era un mod elegant de-a le spune că greşeau.

După ce le mulţumi politicos, începu să desfacă firul în patru:

— Camarazi membri, ca şi focul şi fuziunea, şi guvernul este un servitor periculos şi un stăpân teribil. Acum aveţi libertatea — dacă puteţi s-o păstraţi. Dar nu uitaţi că toată libertatea de care vă bucuraţi acum o puteţi pierde chiar faţă de voi mai degrabă decât faţă de altcineva. Nu vă repeziţi să luaţi decizii, gândiţi-vă de o sută de ori şi puneţi răul înainte. M-aş bucura dacă această convenţie ar funcţiona zece ani de-acum încolo înainte de a se dizolva, dar aş fi îngrijorat dacă aţi porni la treabă mai devreme de un an. Nu aveţi încredere în ceea ce pare evident, fiţi prudenţi faţă de structurile tradiţionale… pentru că în trecut omenirea nu a dus-o pe roze când s-a împovărat de guverne. De exemplu, am observat într-o schiţă de raport propunerea de a se înfiinţa o comisie care să împartă Luna în districte congresionale şi să le reîmpartă la perioade diferite de timp, în funcţie de creşterea populaţiei.

Acesta este modul tradiţional de împărţire. Ei, bine, trebuie privit cu prudenţă — până îşi dovedeşte utilitatea. Poate că voi consideraţi că ăsta e unicul mod de guvernare. Aş avea permisiunea de a vă sugera alte căi? Cu siguranţă, locul în care trăieşte un om nu are mare importanţă pentru definirea lui. Grupurile care formează populaţia şi sunt reprezentate în Congres s-ar putea forma prin împărţirea oamenilor după ocupaţie… sau după vârstă… sau chiar după alfabet. E posibil ca ei să nu fie împărţiţi în nici un fel, fiecare membru să fie ales ca reprezentând tot statul — nu obiectaţi că asta ar face imposibilă alegerea unui om care nu e foarte cunoscut în întreaga Lună. Cred că ăsta e un lucru posibil pe Lună.

Gândiţi-vă că aţi putea să-i numiţi pe candidaţii care au înregistrat cel mai mic număr de voturi, pentru că tocmai oamenii simpli, comuni, fără popularitate, ar fi exact genul care v-ar putea salva de tiranie. Vă rog, nu respingeţi ideea, nu e ridicolă — analizaţi-o! În trecut, guvernele care s-au format în funcţie de faima oamenilor n-au făcut mare brânză şi uneori au fost mai drastice decât o tiranie făţişă.

Dar dacă intenţia voastră este de a forma un guvern reprezentativ, mai există şi alte moduri mai bune de a-l avea, decât districtul teritorial. De exemplu, fiecare dintre voi reprezintă cam zece mii de oameni, dintre care şapte mii au vârsta necesară pentru a vota. Unii dintre voi au fost aleşi cu o majoritate nu tocmai numeroasă. Să zicem că, în loc să fie ales, un om primeşte numirea, printr-o petiţie semnată de patru mii de cetăţeni. Atunci el ar reprezenta poziţia şi efectiv pe cei patru mii de cetăţeni, fără să aibă nici o minoritate nemulţumită, pentru că toţi cei care s-ar constitui într-o minoritate sunt liberi să facă alte petiţii sau să se asocieze la cele care există în prezent. Atunci, toţi vor fi reprezentaţi de oamenii pe care i-au ales. Un om cu opt sute de susţinători ar avea două voturi în acest corp. Sigur, apar dificultăţi, obiecţii, probleme practice nenumărate, care trebuie rezolvate. Dar voi le puteţi rezolva… evitând boala cronică a guvernului reprezentativ, minoritatea nemulţumită care consideră — în mod justificat — că a fost privată de drepturi.

Oricum, orice veţi face, nu lăsaţi trecutul să vă înlănţuie, ca o haină prea strâmtă! Am reţinut propunerea ca acest Congres să fie bicameral. Excelent, cu cât mai multe impedimente în calea legislaţiei, cu atât mai bine. Dar, în loc să mergeţi pe firul tradiţiei, v-aş sugera să constituiţi o cameră a legislatorilor, iar o alta pentru cei care abrogă legile. Lăsaţi-i pe legislatori să aprobe legile cu o majoritate doar de două treimi… iar votul de blam poate fi dat doar de o treime. E ridicol? Gândiţi-vă. Dacă un proiect de lege e atât de slab încât nu poate întruni nici măcar două treimi din consimţământul vostru, nu înseamnă că va fi o lege slabă? Iar dacă o lege nu este acceptată de o treime, nu înseamnă c-ar fi mai bine fără ea?

Când porniţi la scrierea Constituţiei, vă rog, daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra minunatelor virtuţi ale negativului! Accentuaţi negativul! Împânziţi-vă documentul cu lucruri pe care guvernul nu are voie să le facă. Să nu aibă voie să recruteze o armată… să nu aibă voie să intervină în libertatea presei, a cuvântului, a călătoriei, reuniunilor, religiei, educaţiei, comunicaţiilor, profesiunilor… să nu aibă voie să pună impozite fără aprobarea populaţiei… Camarazi, dacă veţi petrece cinci ani cu nasul în hârtii studiind istoria şi gândindu-vă la o grămadă de lucruri, pe care guvernul vostru ar trebui să promită că nu le va face niciodată, nu m-aş teme de rezultat.

Ceea ce mă sperie sunt acţiunile pozitive ale oamenilor cumpătaţi şi de bună-credinţă, care dau credit guvernului pentru a face tot ceea ce pare a fi necesar. Nu uitaţi niciodată că Autoritatea Lunară a fost creată pentru cele mai nobile idealuri, de către oameni la fel de cumpătaţi şi de bună-credinţă ca şi voi, aleşi de popor. Şi cu acest ultim gând, vă las să vă continuaţi munca. Mulţumesc.

— Gospodin preşedinte! O întrebare! Aţi spus să nu punem impozite pe care populaţia nu le vrea. Atunci cum să plătim pentru lucruri? Tanstaafl!

— O, Doamne, asta e problema voastră! Aş putea să vă sugerez câteva căi… loterii de sponsorizare a guvernului la care nu e obligat nimeni să subscrie… sau poate că voi, congresmenii, ar trebui să băgaţi mâna adânc în propriile voastre buzunare pentru a plăti. Asta e modalitatea care restrânge guvernul la funcţiile indispensabile, indiferent care ar fi ele. Dacă există într-adevăr vreunele. Aş fi mulţumit ca Legea de Aur să fie singura lege. Nu văd ce rost ar mai avea altele şi nici nu cred că există o metodă pentru a forţa oamenii să le respecte. Dacă credeţi că este necesar ca semenii voştri să aibă legi pentru binele lor, atunci de ce să nu plătiţi voi pentru ele? Camarazi, vă rog, nu recurgeţi la impozitarea obligatorie. Tirania cea mai abjectă este atunci când obligi pe cineva să plătească pentru ceva ce nu vrea, numai pentru că tu crezi că ar fi bine pentru el.

Profesorul se înclină şi plecă. Eu şi Stu eram în spatele lui. Odată urcaţi într-o capsulă goală, l-am atacat cu vorbele:

— Profesore, mi-a plăcut mult ce-ai spus… dar despre impozite, nu cumva una zici şi alta faci? Cine crezi că va plăti toate cheltuielile pe care le facem noi?

Rămase tăcut câteva secunde, apoi zise:

— Manuel, singura mea dorinţă este să apuc ziua în care nu trebuie să mai fac pe conducătorul.

— Ăsta nu e un răspuns!

— Ai nimerit chiar pe dilema tuturor guvernelor şi ăsta e motivul pentru care eu sunt anarhist. Dacă ai căpătat o dată puterea de a pune impozite, ea nu are limite. Te acaparează până te distruge. N-am glumit când le-am spus să se caute în buzunare. Nu cred că suntem în stare să scăpăm vreodată de guverne — guvernul este boala inevitabilă a fiinţelor umane. Dar ai putea să formezi un guvern mic, slab, fără prea multă putere, pentru că poţi să te gândeşti la un mod mai bun de-a le cere guvernanţilor să-şi plătească singuri costurile plăcerilor lor antisociale?

— Încă nu mi-ai spus cum o să plătim pentru ceea ce facem acum.

— Cum, Manuel? Doar ştii cum facem. Furăm. Nu mă mândresc cu asta, dar nici nu mi-e ruşine. Asta-i singura soluţie pe care o avem. Dacă ne vor prinde, s-ar putea să fim eliminaţi, oricum eu sunt pregătit să-mi înfrunt soarta. Măcar dacă furăm, nu creăm precedentul infam al impozitelor.

— Profesore, îmi pare rău s-o spun…

— Atunci de ce spui?

— Pentru că, la dracu', sunt băgat în treaba asta la fel de mult ca şi tine… şi vreau să văd banii ăia la loc! Îmi pare rău să-ţi spun, dar eşti un prefăcut.

Chicoti.

— Dragă Manuel! Ai avut nevoie de toţi anii ăştia ca să-ţi dai seama că sunt un prefăcut?

— Atunci, recunoşti?

— Nu. Dar dacă te simţi mai bine gândindu-te că sunt un prefăcut, ei bine, îţi dau voie să mă iei ca ţap ispăşitor. Dar nu mă consider un prefăcut pentru că, în ziua în care am declarat revoluţia, am fost perfect conştient că vom avea nevoie de bani foarte mulţi pe care va trebui să-i furăm. N-am nici o remuşcare, pentru că mi se pare că e mai bine aşa decât să ajungem să ne batem pentru mâncare peste şase ani şi să ne mâncăm între noi peste alţi opt. Eu am ales şi nu regret nimic.

Am tăcut, dar nu eram mulţumit.

— Profesore, zise Stu, mă bucur să vă aud că sunteţi nerăbdător să nu mai fiţi preşedinte.

— Da? Şi tu împărtăşeşti bănuielile camaradului nostru?

— Nu în totalitate. Eu m-am născut bogat şi pe mine nu mă tulbură furtul la fel de mult ca pe el. Nu e vorba de asta, mă gândesc că acum, când Congresul a adoptat problema unei Constituţii, am intenţia să-mi fac timp ca să particip la lucrări. Vreau să vă propun ca rege.

Profesorul se uită şocat la el.

— Domnule, glumeşti? Dacă ai de gând să faci asta, te asigur că n-am să accept. Dacă totuşi voi fi ales, am să abdic.

— Staţi, nu vă pripiţi. Pentru că asta s-ar putea să fie singura modalitate de a avea Constituţia pe care o vreţi. Şi pe care o vreau şi eu tot atât de mult ca şi dumneavoastră. Gândiţi-vă, aţi fi proclamat rege, iar poporul v-ar accepta. Noi, lunarii, nu suntem legaţi de vreo republică. Şi nu mă îndoiesc că le-ar plăcea ideea — ceremonii, mantii, curtea şi toate celelalte.

— Nu!

— Ja, da! Când va veni timpul, nu puteţi să mai daţi înapoi. Pentru că avem nevoie de un rege şi nu există alt candidat care ar fi acceptat. Bernardo I, Regele Lunii şi împărat al Spaţiului Înconjurător.

— Stuart, te rog, opreşte-te. Mi se face greaţă.

— Ei, o să vă obişnuiţi cu ideea. Eu sunt regalist pentru că sunt democrat. N-am să las ca încăpăţânarea dumneavoastră să-mi zădărnicească ideea, aşa cum dumneavoastră nu lăsaţi ideea de a fura să vă împiedice să acţionaţi mai departe.

— Stai aşa, Stu, am zis. Spui că eşti regalist pentru că eşti democrat?

— Bineînţeles. În faţa tiraniei, singura protecţie a poporului este un rege. Profesorul ar fi persoana cea mai potrivită pentru funcţia asta… pentru că n-o vrea. Singurul lui neajuns este că nu are copii şi deci nu poate avea moştenitori la tron. Ei, o s-o rezolvăm şi pe-asta. Am să te numesc pe tine ca moştenitor al lui. Prinţul Coroanei. Alteţa Sa Regală, Prinţul Manuel de la Paz, Duce de Luna City, Amiral General al Forţelor Armate şi Protector al celor nevoiaşi.

Am rămas cu gura căscată, holbându-mă la el. Apoi mi-am îngropat obrajii în mâini.

— O, Bog!

Загрузка...