Solaris

NOUL VENIT

La nouă, după orarul navei, ocolindu-i pe cei ce stăteau în jurul gurii tunelului, am coborât treptele de metal ce duceau în interiorul capsulei. Era atât de puţin încăpătoare, încât îţi îngăduia doar să-ţi ridici coatele. Am înşurubat tubul scafandrului în buşonul ce se profila pe suprafaţa peretelui: costumul meu cosmic s-a umflat şi din acea clipă n-am mai fost capabil să fac nici cea mai mică mişcare. Stăteam, sau mai curând atârnam, într-un pat de aer, ce făcea corp comun cu chiurasa de metal.

Ridicându-mi ochii, am zărit, prin parbrizul convex, pereţii tunelului şi, mai sus, peste gura acestuia, faţa lui Moddard. După o clipă, chipul s-a făcut nevăzut şi s-a lăsat întunericul, pentru că fusese coborât conul greu de protecţie. Am auzit repetându-se de opt ori la rând şuierul motoarelor electrice, care strângeau pe dinăuntru şuruburile. Apoi bolboroseala gazului introdus în amortizoare. Ochii începură să mi se deprindă cu întunericul. Distingeam conturul verzui al unicului indicator ce se afla la bord.

― Eşti gata, Kelvin? s-a auzit în căşti.

― Gata, Moddard, am răspuns.

― N-ai nici o grijă! Staţia te va prelua, mi-a mai spus. Drum bun!

Până să-i răspund, ceva a scrâşnit deasupra mea şi capsula a început să trepideze. Mi-am încordat reflex muşchii, dar nimic altceva nu s-a mai petrecut.

― Când urmează startul? am întrebat şi am auzit un zumzet discret, ca şi cum firicele de nisip dintre cele mai fine ar fi curs pe membrană.

― Ai şi pornit, Kelvin. Drum bun! a răspuns glasul apropiat al lui Moddard.

Înainte de a fi sesizat înţelesul acestor cuvinte, drept în faţa mea s-a deschis o largă panoramă, pe care am zărit stelele. In zadar încercam să dau de alfa din Vărsător, spre care se îndrepta astronava «Prometeu». Cerul din aceste părţi ale Galaxiei nu-mi spunea nimic, nu cunoşteam nici o constelaţie. În fereastra îngustă juca doar o pulbere scânteietoare.

Aşteptam clipa în care prima stea o să înceapă să fileze. N-am reuşit însă să observ momentul. Stelele au prins doar să devină mai palide şi să dispară treptat, stingându-se de pe fondul purpuriu. Mi-am dat seama că mă aflu în straturile superioare ale atmosferei. Într-o poziţie rigidă, presurizat între perne pneumatice, puteam privi numai înaintea mea. Orizontul nu se vedea încă. Zburam, zburam fără s-o simt, numai că, treptat, şi în mod perfid, trupul mi-a fost încins de arşiţă. La exteriorul capsulei s-a făcut auzit un scrâşnet pătrunzător ce aducea cu zgomotul produs de un metal atunci când îl mişti pe suprafaţa unui geam ud. Stelele nu se mai zăreau, hubloul radia luminos, roşiatic: îmi percepeam mersul greoi al pulsului, faţa îmi ardea, pe ceafă simţeam adierea răcoroasă a ventilatorului; îmi părea rău că nu reuşisem să-l văd pe «Prometeu». Astronava se găsea, probabil, în afara câmpului vizual, când hubloul capsulei mele s-a deschis automat.

Capsula a trepidat o dată, apoi a doua oară şi a continuat să vibreze insuportabil. Acest tremur a străbătut prin toate straturile izolatoare, prin pernele de aer şi mi-a pătruns în adâncul trupului. Conturul verzui al indicatorului de bord s-a estompat. Urmăream toate acestea fără teamă. Nu străbătusem spaţiile ca să mor tocmai în clipa în care am ajuns la ţintă.

― Staţia Solaris, am chemat. Staţia Solaris, staţia Solaris! Faceţi ceva. Se pare că-mi pierd stabilitatea. Staţia Solaris, aici noul venit. Trec pe recepţie.

Din nou am pierdut importantul moment al apariţiei planetei. Se întindea uriaşă, plată; după dimensiunile dungilor de pe suprafaţa ei puteam deduce faptul că mă mai aflu departe. În realitate eram încă destul de sus, fiindcă depăşisem acea imperceptibilă limită de unde distanţa ce te desparte de un corp ceresc devine înălţimea la care te afli deasupra lui. Coboram. Coboram mereu. O simţeam chiar şi cu ochii închişi, dar i-am deschis imediat, fiindcă voiam să văd mai multe.

Am aşteptat în linişte câteva zeci de secunde şi am reînnoit apelul. În căşti, pocnetele descărcărilor atmosferice se repetau în salve. Fondul lor îl constituia un murmur atât de profund încât îmi părea însuşi glasul lui Solaris. Cerul portocaliu din hublou a început să se albească. Geamul s-a întunecat; m-am încordat reflex, atât cât îmi permiteau chingile pneumatice, dar mi-am dat imediat seama că erau norii planetei. Avalanşa lor a pierit în sus parcă suptă de un vârtej. Planam mai departe, când în lumină, când în umbră. Capsula se rotea în jurul axei verticale şi uriaşul disc, parcă tumefiat, al soarelui trecea ritmic prin faţa mea, apărând pe stânga şi dispărând pe dreapta. Deodată, printre zgomote şi pocnete, drept în ureche, s-a auzit o voce îndepărtată:

― Staţia Solaris către noul venit, staţia Solaris către noul venit: te afli sub controlul staţiei. Staţia Solaris către noul venit: pregăteşte-te pentru descindere în momentul zero. Atenţie, încep. Două sute cincizeci, două sute patruzeci şi nouă, două sute patruzeci şi opt…

Cuvintele erau separate între ele de scurte mieunări, dovadă că nu le rostea un om. Părea cel puţin bizar. De obicei, când soseşte un nou vizitator, şi încă de pe Pământ, fiecare dintre cei ce se află în viată aleargă cu sufletul la gură să-l întâmpine.

N-am avut însă prea mult timp să mă gândesc la toate acestea; uriaşul cerc pe care-l făcea în jurul meu soarele se prăbuşea pieziş, la fel ca platoul spre care mă îndreptam. După această înclinare, a urmat o a doua, în sens contrar: mă legănam asemănător greutăţii unui uriaş pendul. Luptând cu ameţeala, am zărit pe suprafaţa lui Solaris, ridicată înaintea mea, abrupt, ca un perete şi brăzdată de linii de un liliachiu murdar şi negre, o mică tablă de şah alcătuită din puncte albe şi verzi ― semnul orientativ al staţiei. În aceeaşi clipă, deasupra capsulei s-a detaşat zgomotos ceva. Era colierul prelungit al paraşutei inelare, care a început să fâlfâie puternic. În freamătul ei stăruia un indicibil suflu terestru. După atâtea luni, prima adiere adevărată de vânt.

Toate au prins în jurul meu să-şi precipite desfăşurarea. Dacă până atunci doar ştiam că descind, acum îmi şi vedeam coborârea. Tabla de şah alb-verde creştea vertiginos, întinzându-se pe trunchiul argintiu al staţiei, asemănător cu trupul unei balene, din ale cărui borduri ieşeau acele antenelor de radar. Se zăreau şi rândurile paralele, de culoare mai închisă, ale ferestrelor. Vedeam că acest uriaş colos de metal nu este situat pe suprafaţa planetei, ci atârna deasupra ei, târându-şi pe fondul albastru-negru umbra, pată eliptică, de o întunecime şi mai mare. În acelaşi timp am întrezărit brazdele oceanului, bătând în violet, care se deplasau cu o mişcare abia perceptibilă. Deodată, norii zimţaţi pe margini, de un purpuriu orbitor, au fugit hăt, în sus; între ei cerul se întindea îndepărtat şi plan, de culoare brun-portocalie, şi toate au început să se confunde şi să se estompeze; am intrat în vrie. Înainte de a reuşi să rostesc măcar un cuvânt, o lovitură scurtă a readus capsula în poziţie verticală; în hublou, oceanul, tălăzuind până în adâncimile orizontului fumuriu, iradia acum o lumină de hidrargir; cablurile şi ciupercile vibrânde ale paraşutei s-au desprins brusc şi au pornit să plutească purtate de vânt deasupra valurilor; pe urmă, legănându-se uşor, cu acea lentă ondulare caracteristică pătrunderii într-un câmp de forţă artificială, capsula în care mă găseam a lunecat în jos. Ultimul lucru pe care am mai apucat să-l văd au fost două platforme pentru aparatele de zbor şi oglinzile ajurate ale radiotelescoapelor. Ceva a imobilizat capsula, iscând un scrâşnet pătrunzător de otel, ceva s-a deschis sub mine şi, cu un foşnet prelung, carapacea de metal, în care aproape că amorţisem, şi-a încheiat călătoria de o sută şaptezeci de kilometri.

― Staţia Solaris, am auzit vocea ternă a instalaţiei de control. Zero şi Zero. Descinderea s-a terminat. Stop.

Cu ambele mâini (simţeam o apăsare nedefinită pe piept, iar măruntaiele mi le percepeam ca pe o povară neplăcută) am prins maneta din faţa braţelor şi am întrerupt contactele.

S-a aprins o inscripţie verde: PĂMÂNT, şi peretele capsulei s-a deschis; patul pneumatic m-a împins uşor din spate, aşa încât am fost nevoit să fac un pas înainte pentru a nu cădea. Cu un şuierat adânc, asemănător unui oftat de renunţare, aerul a părăsit compartimentele scafandrului. Eram liber.

Mă aflam sub o pâlnie argintie cât o navă de catedrală. Pe pereţi coborau şiruri de tuburi colorate, ce dispăreau în galerii rotunde.

M-am întors. Ventilatoarele vuiau, eliminând urmele otrăvitoarei atmosfere planetare care pătrunseseră în timpul coborârii. Trabucul capsulei, gol ca un cocon desfăcut, se afla aşezat pe un taler înalt de otel. Învelişul său afumat bătea într-un brun murdar. Am coborât de pe platformă, trecând peste un plan înclinat. Mai departe, metalul platformei era acoperit cu un strat de plastic zgrunţuros. Se rosese până la vertebrele-i de oţel acolo unde treceau de obicei cărucioarele ce transportau rachetele. Deodată, compresoarele ventilatoarelor au amuţit şi s-a aşternut tăcerea. Am privit puţin cam descumpănit în jurul meu. Aştepta apariţia vreunui om, dar nu se arăta nimeni. Doar o săgeată de neon indica prin clipirile ei un transportor cu bandă, ce aluneca fără zgomot. Am păşit pe suprafaţa lui. Bolta halei se prelungea în jos printr-o frumoasă linie parabolică, iar apoi trecea într-un culoar tubular. În nişele acestuia se înălţau stive de butelii pentru gaze lichefiate, conteinere, rulouri de paraşute, lăzi, toate împrăştiate în dezordine, lăsate la voia întâmplării. Şi acest fapt mi-a dat de gândit. Transportorul s-a sfârşit într-o rotondă a culoarului. Aici domnea o dezordine şi mai mare. Sub un maldăr de bidoane de tablă se întindea o băltoacă de lichid uleios. Un miros neplăcut şi pătrunzător umplea încăperea. Urme de paşi, puternic imprimate în acel lichid cleios, luceau în toate direcţiile. Printre bidoanele parcă aruncate din cabine, zăceau role de benzi telegrafice, hârtii rupte şi gunoaie. Indicatorul clipea din nou, conducându-mă spre uşa centrală; îndărătul ei începea un coridor atât de îngust, încât doi oameni s-ar fi strecurat cu greu unul pe lângă celălalt. Lumina pătrundea prin geamurile lenticulare ale ferestrelor de sus, aţintite spre cer. O uşă, vopsită şi ea în alb-verde, era dată la o parte. Am intrat. Cabina semisferică avea o fereastră mare, panoramică; în adâncul ei ardea un cer acoperit de ceaţă. Dedesubt se mişcau neauzit colinele negricioase ale valurilor, în pereţi se vedeau o mulţime de dulapuri deschise; conţineau instrumente, cărţi, pahare cu reziduuri uscate pe fund, termosuri prăfuite. Pe duşumeaua murdară se aflau cinci-şase măsuţe mecanice, păşitoare; printre ele, câteva fotolii dezumflate. Doar unul singur era umflat şi cu speteaza dată înapoi. În el şedea un om scund, uscăţiv, cu faţa arsă de soare. Pielea i se jupuia de pe nas şi pomeţi. Îl cunoşteam. Era Snaut, ciberneticianul, locţiitorul lui Gibarian. La timpul său publicase câteva articole destul de originale în Almanahul solaristic. Nu-l văzusem însă niciodată. Purta o pereche de pantaloni de pânză, cu numeroase buzunare, cândva albi, pătaţi la genunchi şi arşi de reactivi, iar de pe pieptu-i teşit firicele cărunte de păr se iţeau prin ochiurile unui tricou de filet. În mână ţinea o pară de gumă dintre acelea care servesc la bătut pe navele lipsite de gravitaţie artificială. Mă privea ca şi cum în ochi l-ar fi izbit o lumină orbitoare. Para i-a căzut printre degetele răsfirate şi, izbindu-se de duşumea, a sărit de câteva ori, ca un balonaş de cauciuc. Din ea s-a vărsat o şuviţă de lichior incolor. Obrajii insului dinaintea mea s-au făcut tot mai palizi. Eram prea surprins pentru a spune ceva, şi această scenă mută a durat până când, într-un mod de neînţeles, spaima lui m-a contaminat. Am făcut un pas. Omul s-a chircit în fotoliu.

― Snaut… am murmurat.

A tresărit ca lovit. Privindu-mă cu o repulsie de nedescris, a spus răguşit:

― Nu te cunosc, nu te cunosc. Ce vrei?…

Lichidul vărsat se evapora repede. Am simţit miros de alcool. Băuse? Era beat? De ce frica asta!? Continuam să stau în mijlocul cabinei. Genunchii mi se muiaseră, iar în urechi parcă aveam dopuri. Rezistenţa duşumelei o simţeam sub tălpi devenind şovăielnică. În spatele geamului curbat al ferestrei, oceanul tălăzuia ritmic. Snaut nu înceta să mă fixeze cu ochii lui congestionaţi. Spaima începuse să-i părăsească expresia fetei, dar nu dispărea de pe ea acea scârbă inexprimabilă.

― Ce-i cu tine? l-am întrebat cu jumătate de glas. Eşti bolnav?

― Îmi porţi de grijă… a răspuns surd. Bine! N-ai să scapi de griji. Dar ce-ai cu mine? Nu te cunosc.

― Unde este Gibarian? l-am întrebat.

Snaut şi-a pierdut pentru o clipă respiraţia, ochii i-au redevenit sticloşi; ceva se aprinsese în ei şi apoi se stinsese.

― Gi… giba… a bolborosit, nu! nu!!! O chicotire stranie i-a scuturat trupul, dar s-a curmat brusc. Ai venit la Gibarian…? a reluat pe un ton aproape liniştit. La Gibarian? Ce vrei să faci cu el? Mă privea ca şi cum, deodată, aş fi încetat să mai prezint vreun pericol; cuvintele lui, dar mai mult tonul în care le pronunţa respirau o ură ostentativă.

― Ce spui? am îngăimat ca ameţit. Unde este el?

A rămas consternat:

― Nu ştii?

Este beat, m-am gândit. Beat până la delir. Mă cuprindea o mânie crescândă. De fapt ar fi trebuit să plec de acolo, dar răbdarea mea ajunsese la capăt.

― Vino-ti în fire! am tunat. Cum să ştiu unde se află, de vreme ce am sosit abia acum! Ce se-ntâmplă cu tine, Snaut?!

Fălcile i se căscară larg; din nou şi-a pierdut pentru o clipă răsuflarea; acum însă parcă într-altfel. O strălucire îi fulgerase în ochi. Cu mâinile tremurânde a prins braţele fotoliului şi s-a sculat anevoie.

― Aa! a rostit aproape trezit de-a binelea. Ai sosit în zbor? De unde?

― De pe Pământ, i-am răspuns ca turbat. Poate că ai auzit de el? După cum vorbeşti, s-ar părea că nu!

― De pe Pă… O, cerule înalt… Atunci eşti Kelvin?!

― Bineînţeles. Ce te zgâieşti aşa? Ce găseşti curios în asta?

― Nimic, a spus clipind repede. Nimic. Şi-a frecat cu mâinile fruntea. Kelvin, te rog să mă ierţi… nu-i nimic… ştii… pur şi simplu am fost surprins. Nu m-aşteptam.

― Cum adică nu te-aşteptai? Doar aţi fost înştiinţaţi cu luni în urmă, iar Moddard a telegrafiat chiar astăzi, de pe bordul lui "Prometeu"…

― Da, da… Desigur, numai că, vezi, domneşte aici o anumită dezordine…

― Într-adevăr, am răspuns sec. Nu este greu s-o vezi.

Snaut m-a ocolit, de parcă ar fi vrut să constate cum arată scafandrul meu, de altfel cel mai obişnuit din lume, cu placa dispozitivelor de conectare şi cablurile de pe piept. A tuşit de câteva ori. Apoi şi-a dus mâna la nasu-i proeminent.

― Nu vrei cumva să faci o baie…? O să te-nvioreze… Uşa albastră, de cealaltă parte a culoarului.

― Îţi mulţumesc. Cunosc planul staţiei.

― Poate eşti flămând…?

― Nu. Unde este Gibarian?

S-a apropiat de fereastră, ca şi cum nu mi-ar fi auzit întrebarea. Întors cu spatele, arăta mult mai în vârstă. Părul tuns scurt era cărunt, ceafa ― bronzată, ridurile ― brăzdate adânc, îndărătul ferestrei străluceau valurile mari ce se ridicau şi coborau alene. Oceanul parcă prindea crustă. Privind într-acolo aveai impresia că staţia s-ar deplasa foarte lin într-o parte, lunecând de pe un postament nevăzut. Apoi revenea la starea de echilibru şi, printr-o aplecare la fel de leneşă, se culca pe cealaltă parte. Dar toate acestea erau mai curând o iluzie. Spuma de culoarea sângelui se aduna în văile dintre valuri. Timp de o clipă am simţit un gol la stomac. Ordinea desăvârşită de pe bordul lui «Prometeu» mi se părea un bun pierdut pentru totdeauna.

― Ascultă… a rostit pe neaşteptate Snaut, deocamdată numai eu… S-a întors cu faţa la mine şi, frecându-şi nervos mâinile, a continuat: O să trebuiască să te mulţumeşti cu tovărăşia mea. Deocamdată. Mi se spune Şobolanul. Mă cunoşti numai din fotografie, dar nu face nimic, toţi îmi spun aşa. Mi-e teamă că altă soluţie nu există. De altfel, când ai avut părinţi cu aspiraţii cosmice, ca ai mei, Şobolanul sună oarecum mai omenesc…

― Unde e Gibarian? mi-am reluat cu îndărătnicie întrebarea.

Snaut a început să clipească.

― Îmi pare rău că te-am primit aşa. Dar… nu e numai vina mea. Am uitat cu desăvârşire… aici s-au petrecut multe, ştii…

― E-n regulă, am răspuns. Să lăsăm asta. Prin urmare, ce se întâmplă cu Gibarian? Nu e în cuprinsul staţiei. A zburat undeva?

― Nu, mi-a spus. Privea într-un colţ stivuit cu bobine de sârmă. N-a zburat nicăieri şi nici nu va zbura. Tocmai de aceea… Între altele…

― Cuum?! l-am întrebat. Senzaţia de astupare a urechilor mă încerca iar şi mi se părea că aud din ce în ce mai prost. Ce-nseamnă toate astea? Unde se află?

― Ştii doar… a rostit pe un ton foarte ciudat. M-a privit în ochi cu o răceală de m-au trecut fiorii. Poate băuse, dar era lucid.

― Nu cumva s-a-ntâmplat…?

― Ba da.

― Un accident?

A dat afirmativ din cap. Nu numai că-mi adeverea temerile, dar nu părea deloc uimit de reacţia mea.

― Când?

― Azi, în zori.

Curios lucru: n-am avut nici un şoc. Prin realitatea lui, tot acest schimb de întrebări şi de răspunsuri monosilabice mai curând m-a liniştit. Mi se părea că încep să-nţeleg atât de bizara comportare a lui Snaut.

― În ce fel?

― Schimbă-te, pune-ţi ordine în lucruri şi-ntoarce-te aici.. După… să zicem, după o oră.

Am ezitat o clipă.

― Bine.

― Aşteaptă, a rostit pe când mă îndreptam, spre uşă. (Mă privea într-un fel straniu. Ştiam că ceea ce vrea să-mi spună nu-i poate ieşi din gură). Eram trei aici, cu tine suntem din nou trei. Îl ştii pe Sartorius?

― Ca şi pe tine, din fotografii.

― Se află sus, în laborator. Nu cred că va ieşi de acolo înainte de miezul nopţii, dar… În orice caz îl vei recunoaşte. Dacă ai vedea pe altcineva, înţelegi… nici pe mine, nici pe Sartorius, înţelegi, atunci…

― Atunci, ce?

Nu ştiam dacă nu cumva visez. Profilându-se pe valurile negre cu luciri sângerii în soarele coborât către asfinţit, Snaut s-a lăsat în fotoliu şi, cu capul adus într-o parte, privea spre bobinele stivuite.

― Atunci… fă-te că nu vezi.

― Ce să văd? am izbucnit. O stafie?!

― Înţeleg. Crezi că mi-am pierdut minţile. Nu. N-am înnebunit. Nu pot să-ţi spun mai mult. Cel puţin deocamdată. De altfel e posibil să nu se-ntâmple nimic. În orice caz, ţine minte. Te-am prevenit.

― În faţa cărui pericol?! Despre ce este vorba?

― Stăpâneşte-te, îmi repeta cu îndărătnicie. Comportă-te ca şi cum… Fii pregătit pentru orice. Ştiu că e imposibil. Încearcă totuşi. E singura soluţie. Alta nu cunosc.

― Dar CE voi vedea!!! Aproape că am ţipat. Cu greu m-am reţinut să nu-l prind de umeri şi să-l zgâlţâi cu putere. Continua să stea cu privirea aţintită spre un colţ al camerei: faţa îi era obosită, arsă de soare. Cuvintele îi ieşeau anevoie din gură.

― Nu ştiu. Într-un anumit sens totul depinde de tine.

― Halucinaţii?

― Nu… Asta-i real. Nu… ataca. Ţine minte!

― Ce tot spui?! i-am replicat cu o voce străină.

― Nu suntem pe Pământ.

― Polytheria? De obicei însă ele nu seamănă cu oamenii! am spus. Nu ştiam ce să fac ca să-l scot pe Snaut din starea de perplexitate în care căzuse şi din care se putea citi situaţia absurdă ce-i îngheţa sângele în vine.

― Iată de ce sunt lucrurile atât de groaznice, a răspuns în şoaptă. Ţine minte: fii extrem de precaut!

― Ce s-a-ntâmplat cu Gibarian? Nu mi-a mai răspuns. Ce face Sartorius?

― Revino după o oră.

M-am întors ca să plec. Deschizând uşa, l-am mai privit pe Snaut o dată. Şedea cu faţa ascunsă în mâini, uscăţiv, adus de spate, în pantalonii-i pătaţi. Doar atunci am observat că încheieturile mâinilor îi erau rănite, iar sângele de-abia prinsese zgancă.