Solaris

PLĂSMUIRILE

În toiul nopţii, m-a trezit lumina. M-am ridicat într-un cot, iar cu mâna cealaltă mi-am acoperit ochii. Înfăşurată într-un cearşaf, Harey şedea la capătul patului, chircită, cu faţa năpădită de păru-i lung. Umerii îi tresăltau; plângea fără glas.

― Harey! S-a chircit şi mai mult. Ce-i cu tine?… Harey…

Încă nedezmeticit bine, m-am aşezat pe marginea patului, descătuşându-mă treptat de coşmarul ce mă chinuise doar cu o clipă în urmă. Fata tremura. Am îmbrăţişat-o. M-a respins cu cotul. Faţa şi-o ţinea ascunsă.

― Iubito… Nu vorbi aşa…

― Dar, Harey, ce se-ntâmplă?

I-am văzut chipul zbuciumat, umed de lacrimi. Lacrimi mari, de copil i se prelingeau pe obraji, strălucind un moment în gropiţa bărbiei şi picurând apoi pe cearşaf.

― Tu nu mă mai vrei.

― Ce-ţi trece prin cap!

― Am auzit…

― Ce-ai auzit, am întrebat-o, simţind cum îmi amorţeşte obrazul. N-ai înţeles, era doar…

― Ba nu, spuneai că nu sunt eu. Spuneai să plec. Aş pleca. O, Doamne! As pleca, dar nu pot. Nu ştiu ce-nseamnă asta. Vreau şi nu pot. Sunt atât… atât de decăzută!

― Copilule!!!

Am îmbrăţişat-o, am strâns-o la pieptul meu cu toată puterea, parcă universul se prăbuşea, îi sărutam mâinile, degetele ude şi sărate, repetam nu ştiu ce jurăminte…îi ceream iertare, îi spuneam că fusese numai un vis prostesc şi oribil, încetul cu încetul s-a liniştit. A încetat să mai plângă. Mă privea cu ochi imenşi, lunatici. Lacrimile i se uscaseră. Şi-a întors capul.

― Nu, a murmurat. Nu vorbi aşa, nu trebuie. Nu mai eşti pentru mine acelaşi.

― Nu sunt!

Cuvintele mi s-au smuls ca un geamăt.

― Da, nu mă mai vrei. Am simţit-o mereu. Mă prefăceam că nu văd. Gândeam că mi se pare sau că e altceva, dar nu. Te comporţi…. altfel. Nu mă iei în serios. E adevărat că a fost un vis, dar pe mine m-ai visat. Îmi spuneai pe nume. Ţi-era scârbă. De ce? De ce?

Am îngenuncheat înaintea ei, cuprinzându-i genunchii.

― Copilule…

― Nu vreau să-mi vorbeşti aşa. Nu vreau, auzi? Nu sunt câtuşi de puţin un copil. Sunt…

A izbucnit în plâns şi a căzut cu faţa pe pat. M-am sculat. Dinspre gurile de ventilaţie pătrundea, cu un zumzet liniştit, aerul rece. Mi s-a făcut răcoare. Am tras pe mine halatul de baie. Aşezându-mă pe pat, am simţit că-i ating fetei umărul.

― Harey, ascultă. Îţi voi spune ceva. Îţi voi spune adevărul… S-a lăsat lângă mine, sprijinindu-se încet în mâini. Vedeam cum pulsul îi izbeşte puternic sub pielea subţire a gâtului. Din nou mi-a amorţit obrazul şi am început să tremur ca şi cum as fi stat în ger. Capul îmi era golit de orice gând.

― Adevărul? a spus. Îţi dai cuvântul?

Nu i-am răspuns imediat; a trebuit să înghit nodul zdravăn care mi se pusese în gât. Era vechiul nostru consemn; la auzul său nici unul dintre noi nu numai că nu cuteza să mintă, dar nici măcar să ascundă ceva. Fusese o vreme în care ne chinuiam, exagerând sinceritatea, din naiva convingere că aşa ne vom salva.

― Pe cuvânt de onoare, am rostit cu toată seriozitatea. Harey… Aşteaptă. Şi tu te-ai schimbat: Noi toţi ne schimbăm. Dar nu asta am vrut să-ti spun… Adevărul este următorul… Dintr-o cauză pe care nici unul dintre noi n-o cunoaşte precis… nu mă poţi părăsi. Lucrurile nu stau însă chiar atât de rău, fiindcă nici eu nu te pot…

― Kris!

Am ridicat-o în braţe, aşa înfăşurată în cearşaf. Un colţ umed de lacrimi mi s-a lipit de umăr, Umblam prin cameră şi-o legănam. Ea mă mângâia pe obraz.

― Nu. Nu tu te-ai schimbat, ci eu, mi-a şoptit la ureche. Ceva se-ntâmplă cu mine. Poate asta?

Privea la dreptunghiul negru, vid, rămas din uşa spartă, ale cărei resturi le dusesem aseară la magazie. Va trebui să montez una nouă, m-am gândit.

― Tu nu dormi? am întrebat-o pe Harey după ce am pus-o pe pat.

― Nu ştiu.

― Cum nu ştii? Gândeşte-te, dragă.

― Probabil că nu-i un somn adevărat. Poate sunt bolnavă. Stau aşa, întinsă şi mă gândesc. Ştii…

A tresărit.

― Ce? am întrebat-o în şoaptă, căci glasul ar fi putut să mă trădeze.

― Sunt nişte gânduri foarte curioase. Nu ştiu de unde-mi vin…

― De pildă?

Trebuie să fiu calm ― m-am gândit ― indiferent de ceea ce voi auzi, şi m-am pregătit pentru cuvintele ei ca pentru un şoc puternic.

A dat neputincios din cap:

― Ele… parcă… parcă… de pretutindeni…

― Nu-nţeleg…

― De parcă n-ar fi numai în mine, ci ar veni de mai departe. Într-un fel… nu ştiu cum să-ţi spun. Pentru asta nu există cuvinte…

― Cu siguranţă că sunt vise, am adăugat, prefăcându-mă plictisit; de fapt o piatră îmi căzuse de pe inimă. Iar acum vom stinge lumina şi până dimineaţă nu vom mai avea nici un fel de griji, iar dimineaţa, dacă vom avea chef, ne vom strădui să ne facem altele. Bine?

A întins mâna spre întrerupător; ne-a învăluit întunericul, m-am lungit pe aşternutul răcoros-şi am simţit apropiindu-se de mine căldura răsuflării ei.

Am îmbrăţişat-o.

― Mai tare, a şoptit şi, după o clipă: Kris!

― Ce-i?

― Te iubesc.

Îmi venea să urlu.

Dimineaţa era roşie. Discul tumefiat al soarelui zăcea deasupra orizontului. Pe pragul uşii se afla o scrisoare. Am desfăcut plicul. Harey era în baie; auzeam cum fredonează. Din când în când, îşi vâra în cabină capul, părul ud i se lipise de trup. M-am apropiat de fereastră şi am citit:

"Kelvin, ne-am împotmolit. Sartorius preferă acţiuni energice. Este convins că va reuşi să destabilizeze sistemele neutrinice. Pentru iniţierea experienţelor are nevoie de o mostră din materialul de construcţie al corpurilor F. Îţi propune să pleci într-un zbor de recunoaştere ca să iei într-un recipient o anumită cantitate de plasmă oceanică. Acţionează după cum crezi, dar înştiinţează-mă cu privire la hotărârea luată. Eu n-am nici o părere şi de altfel mi se pare că în genere nu mai am nimic.

Susţin propunerea lui S. doar ca să progresăm cu ceva, fie chiar şi iluzoriu. În caz contrar nu ne-ar rămâne decât să-l invidiem pe G.

Şobolanul

P.S. Nu intra în cabina postului de radio. Poţi face asta pentru mine. Cel mai bine telefonează-mi".

Parcurgând aceste rânduri, simţeam cum mi se strânge inima. Am recitit cu atenţie scrisoarea, apoi am rupt-o, iar bucăţelele de hârtie le-am aruncat. Pe urmă m-am apucat să caut un scafandru pentru Harey. Treaba asta mi se părea la fel de oribilă ca şi aceea dinainte. Dar Harey nu bănuia nimic, altminteri nu s-ar fi bucurat atât de mult când i-am spus că trebuie să plec într-o acţiune de recunoaştere în afara staţiei şi că o rog să mă întovărăşească. Am luat micul dejun în chicinetă (şi de data asta Harey abia dacă a ciugulit de două-trei ori) şi ne-am dus la bibliotecă. Am vrut să revăd literatura referitoare la problemele câmpului şi ale sistemelor neutrinice înainte de a îndeplini dorinţa lui Sartorius. Încă nu ştiam cum voi proceda, dar am hotărât să consult lucrările lui. Mi-a venit ideea că anihilatorul neutrinic, deocamdată inexistent, i-ar putea elibera pe Snaut şi Sartorius; în acest timp, undeva, în exterior, într-un avion, de pildă, aş fi putut aştepta împreună cu Harey sfârşitul "operaţiei". Am rămas o vreme în faţa marelui calculator electronic; îi puneam întrebări, iar el răspundea aruncând o fişă ce purta inscripţia laconică "lipseşte din bibliografie", ba îmi propunea să mă pierd într-o asemenea junglă de lucrări de fizică foarte speciale, încât sfatul devenea cu totul ineficace. Nu-mi venea să părăsesc această mare încăpere cu pereţi netezi, tăiaţi de chenarele sertarelor, cu noianul lor de microfilme şi de înregistrări electronice. Aşezată în chiar centrul staţiei, biblioteca n-avea ferestre şi era locul cel mai bine izolat din interiorul chiurasei de otel.

Cine ştie dacă nu tocmai de aceea mă simţeam în ea atât de bine, în ciuda văditului eşec al căutărilor mele. Am rătăcit prin vasta sală; în cele din urmă, m-am oprit în faţa unor rafturi uriaşe, înţesate până la tavan; acest munte de cărţi nu reprezentau un lux, ci întruchipa memoria legată de pionierii solaristicii: rafturile, care numărau circa 600 de volume, purtau întreaga literatură clasică a obiectului, începând cu cele două volume ale monumentalei monografii (în bună parte depăşită) a lui Giese. Am luat pe rând acele tomuri, fiecare avea o greutate impresionantă şi le-am răsfoit într-o doară, aşezat pe braţul fotoliului. Harey şi-a găsit şi ea o carte. Am citit câteva rânduri peste umărul ei. Era Bucătarul sideral, una din putinele. cărţi provenite din patrimoniul primei expediţii, pare-se chiar că-i aparţinuse lui Giese. Văzând-o pe Harey cu ce atenţie studia prescripţiile culinare adaptate cerinţelor vitrege ale cosmonauticii, nu i-am mai spus nimic şi m-am întors la respectabilul volum pe care-l aveam pe genunchi: Zece ani de cercetări ale lui Solaris, apărut în seria "Solarisiană" de la numărul 4 până la 13, pe când actualele publicaţii poartă numere cu patru cifre.

Giese nu fusese niciodată cu o prea mare inspiraţie, dar inspiraţia este o însuşire care poate doar să-i dăuneze unui cercetător al lui Solaris. Nicăieri imaginaţia şi capacitatea de a crea rapid ipoteze nu se dovedesc atât de păgubitoare. În realitate, pe această planetă e posibil orice. Descrierile incredibile ale constelaţiilor generate de plasmă sunt mai mult decât probabil autentice, deşi, în genere, neverificabile, deoarece doar rareori îşi repetă oceanul evoluţiile. Cel care le observă pentru prima dată este speriat îndeosebi de caracterul lor straniu, de proporţiile lor uriaşe. Observate la scara mică, într-o băltoacă, să spunem, ar fi fost desigur considerate ca fiind un simplu "joc al naturii", o manifestare a hazardului. Faptul că un om mediocru şi un geniu stau la fel de neputincioşi în faţa nesfârşitei varietăţi a formelor solarisiene nu facilitează întru nimic convieţuirea cu fenomenele oceanului viu. Giese nu era nici genial, nici prost; pur şi simplu aparţinea tagmei acelor pedanţi clasificatori, a căror aparentă linişte exterioară maschează o neobosită pasiune de muncă, pasiune care le devorează întreaga existenţă. Câtă vreme putea, se folosea exclusiv de limbajul descrierii, iar când îi lipseau cuvintele se apuca să creeze noi expresii, adeseori nereuşite, neadecvate fenomenelor descrise. Dar, în fond, nici un fel de termeni nu sunt în stare să redea ceea ce se întâmplă pe Solaris. «Supracopacii», "lungonii", "ciupercăriile", «mimoizii», "simetriadele" "şi «asimetriadele», "mătăniile" şi «aricioizii» lui Giese sună extrem de artificios; totuşi aceste invenţii verbale oferă o anumită reprezentare a lui Solaris chiar şi celor ce nu-l cunosc decât din unele fotografii neclare şi filme imperfecte. Evident, chiar şi acest clasificator conştiincios s-a făcut nu de puţine ori vinovat de imprecizie. Omul produce ipoteze întotdeauna, atât în mod conştient cât şi atunci când habar n-are că o face. Giese considera că «lungonii» constituie o formaţie fundamentală şi i-a asemuit cu valurile provocate de fluxul mării terestre, dar mult mai mari şi mai înalte. De altfel, cel ce a cercetat prima ediţie a operei lui Giese ştie că, iniţial influenţat de geo-centrism, el le-a numit «fluxuri». Comparaţia pare ridicolă, dar trebuie să ţinem seama de lipsa de imaginaţie a autorului ei. Dacă tot am căutat paralele terestre, ar trebui să observăm că aceste formaţii, depăşind ca dimensiuni marele canion Colorado, sunt modelate dintr-o substanţă care, la suprafaţă, are o consistentă gelatino-spumoasă (această spumă se solidifică în festoane uriaşe, uşor friabile, în dantele cu ochiuri uriaşe, ba chiar pentru unii cercetători ea se prezintă ca o "concrescenţă scheletică"}, iar în adânc devine tot mai mlădioasă, ca un muşchi încordat, dar ca un muşchi care, păstrându-şi elasticitatea dobândeşte rapid, la o adâncime de câteva sute de metri, duritatea stâncii. Între pereţii tensionaţi ca o membrană pe spatele acestei plăsmuiri vertebrate se desfăşoară kilometri în şir «lungonul» propriu-zis, obiect aparent independent, asemănător unui piton colosal, care după ce a înghiţit munţi întregi îi digeră în tăcere; din când în când, trupul îi tremură şi-i zvâcneşte. Dar numai de sus arată «lungonul» aşa, de pe bordul unui avion. Atunci când te apropii de el la o distanţă la care ambii "pereţi ai canionului" se ridică la sute de metri deasupra aparatului, "corpul pitonului" se dovedeşte a fi domeniul unei atât de vertiginoase mişcări încât din pricina ei capătă înfăţişarea unui cilindru gâtuit din loc în loc, ce se întinde până dincolo de orizont. Prima impresie ţi-o dă vârtejul unei paste vâscoase de un verde-sur, în ale cărei văluriri se răsfrâng razele soarelui, dar când ai ajuns în zbor deasupra «lungonului» (iar pereţii «canionului» care-l tăinuiesc devin atunci aidoma unor culmi de munţi), poţi vedea că mişcarea este cu mult mai complicată. În ea se încrucişează şuvoaie mai întunecate care apoi se răsfiră coaxial; în unele clipe, «mantaua» superioară, devenind lucie ca oglinda, reflectă cerul şi norii şi este străpunsă cu larma unor salve de erupţiile epicentrelor semilichide. Treptat, devine evident faptul că imediat sub tine se află nucleul de acţiune al forţelor care menţin masele gelatinoase, răsfrânte pe flancuri, şi le înalţă până la cer, dar ceea ce este evident pentru ochi, ştiinţa nu acceptă chiar atât de lesne. De-a lungul anilor, câte discuţii aprinse n-au avut loc cu privire la procesele desfăşurate în cadrul acestor structuri care brăzdează cu milioanele nesfârşitele întinderi ale oceanului viu. Se credea că în aceste acţiuni se manifestă unele organe ale monstrului, în funcţiile lor metabolice, respiratorii, nutritive… Fiecare ipoteză a fost până la sfârşit infirmată de mii de experienţe, de cele mai multe ori primejdioase. Şi toate acestea se referă doar la «lungoni», formaţiile în fond, cele mai simple, cele mai persistente, fiindcă existenţa lor numără săptămâni, fapt care aici este cu totul excepţional.

O formă mult mai complicată şi mai capricioasă şi care stârneşte poate cea mai vehementă împotrivire (evident, una reflexă) o constituie «mimoizii». Se poate spune, fără exagerare, că îndrăgostit de aceste plăsmuiri, Giese şi-a consacrat întreaga viaţă ca să le cerceteze, să le descrie şi să le descifreze esenţa. Denumindu-i «mimoizi», el a încercat să exprime trăsătura lor cea mai specifică din punct de vedere uman; o anumită înclinaţie de a imita formele înconjurătoare mai mult sau mai puţin îndepărtate.

Într-o bună zi, în adâncurile oceanului, un imens disc cu marginile sfâşiate prinde să se întunece ca o suprafaţă pe care s-a turnat smoală. După câteva ore, restructurându-se în nişte lobi tot mai evidenţi, discul urcă spre suprafaţă. Un observator ar jura că asistă la o luptă năprasnică, deoarece din întreaga regiune şiruri nesfârşite de valuri sferice se reped aici ca nişte buze crispate, ca nişte cratere vii, musculoase, ce se închid şi se deschid mereu; ele converg spre o neagră inimă pendulară, se înalţă ca o coloană, pentru ca să se prăvălească în abis. Fiecare dintre aceste prăbuşiri de sute de mii de tone stârneşte un plescăit, ca un tunet prelung fiindcă totul se desfăşoară aici în proporţii monstruoase. Discul cel sumbru este împins spre adâncuri, fiecare lovitură părând să-l turtească tot mai mult, să-l fragmenteze într-un fel de lobi, căzuţi ca nişte aripi ude, apoi prefăcuţi în ciorchini, la rândul lor subţiaţi în lungi şiraguri care se contopesc între ele şi urcă, parcă târând după sine discul matern fărâmiţat, în timp ce de sus următoarele inele ale valurilor cad neîncetat în golul tot mai adânc. Iar acest joc durează uneori o zi, alteori o lună. Câteodată totul se sfârşeşte aici. Conştiinciosul Giese a denumit această variantă "mimoid avortat", ca şi cum, nu se ştie de unde, ar fi aflat cu exactitate că scopul final al catastrofei îl constituie "mimoidul matur" (adică acea colonie polipoidală, de obicei mai mare decât un oraş terestru), a cărui menire este să maimuţărească formele exterioare… Evident, n-a lipsit un alt solaristician, pe nume Uyvens, care, dimpotrivă, a socotit această fază ca fiind "degenerativă", agonică, iar pădurea de forme himerice a considerat-o drept o evidentă eliberare a structurilor derivate de sub dominaţia maternă.

Totuşi Giese, care, în descrierile tuturor plăsmuirilor solarisiene, se comportă ca o furnică hoinărind pe o cascadă îngheţată, nu s-a lăsat câtuşi de puţin abătut din cadenţa frazei lui uscate şi, cu o certitudine absolută, a clasificat diferite faze ale desfăşurării mimoidului în ordinea unei perfecţiuni ascendente.

Privit de sus, un mimoid pare asemănător unui oraş. E numai o iluzie, produsă de căutarea unei analogii cu lucrurile pe care le cunoaştem. Gând cerul este senin, toate acele excrescenţe multietajate şi palisadele de pe creasta lor sunt învăluite de un strat de aer încins, care tulbură şi tremură formele, distinse şi altminteri cu destulă greutate. Primul nor ce trece pe fondul albastru (o spun din obişnuinţă, fiindcă acest «albastru» este brun în timpul zilei roşii şi extrem de alb în timpul celei albastre) prilejuieşte o replică imediată. Începe o înmugurire impetuoasă, învelişul ce se înfoiază ca o conopidă este aruncat spre slăvi ― desprinzându-se de temelia lui care păleşte tot mai mult, şi, după câteva minute, reproduce până la iluzie norul cumulus. Uriaşul obiect proiectează o umbră roşiatică pe care culmile mimoidului parcă şi-o trec unele altora; această mişcare se desfăşoară întotdeauna în sens contrar deplasării norului adevărat. Cred că Giese ar fi primit să i se taie mâna, numai să afle explicaţia fenomenului. Dar asemenea plăsmuiri «izolate» ale mimoidului nu sunt nimic în comparaţie cu creaţia spontană "excitată" de prezenta obiectelor şi a formelor ivite deasupra lui, odată cu sosirea pământenilor.

Sunt reproduse formele a tot ce se află la o distantă de maximum opt-nouă mile. Cel mai adesea maşinile terestre sunt copiate de mimoid la o scară mărită; ele sunt în mod frecvent deformate, redate cu simplificări caricaturale, groteşti. Desigur, materia alcătuitoare este întotdeauna aceeaşi masă ce-şi pierde iute culoarea şi care, zvârlită în văzduh, în loc să recadă, rămâne, prin cordoane ombilicale uşor friabile, legată de substratul ei, deasupra căruia se deplasează, târându-se, contractându-se, îndoindu-se, şi astfel ia cu uşurinţă cele mai complexe întruchipări. Un avion, o antenă sub o platformă satelizată sunt reproduse cu aceeaşi iscusinţă; mimoidul nu reacţionează direct la apariţia oamenilor şi, vorbind mai exact, la apariţia nici unei plante sau animal adus pe Solaris în scopuri experimentale de neobosiţii cercetători. În schimb, un manechin, o păpuşă umană, statuia unui câine sau un lemn sculptat, indiferent din ce material, sunt copiate imediat.

Aici trebuie să adăugăm în paranteză că, din păcate, această «docilitate» a mimoidului faţă de experimentatori, aţât de puţin întâlnită la alte plăsmuiri solarisiene, este uneori suspendată. Chiar şi cel mai perfect mimoid are zilele lui "leneşe", în cursul cărora pulsează foarte rar. Dealtminteri această pulsaţie nu este vizibilă pentru ochi, o singură bătaie a ei durează peste două ore, iar descoperirea ei reclamă filmări speciale.

În aceste împrejurări, formaţia cea mai lesne de vizitat este mimoidul, îndeosebi cel bătrân, fiindcă atât platforma scufundată în ocean, cât şi suprastructura constituie un sprijin destul de sigur pentru tălpile noastre.

Fireşte că în zona unui mimoid putem ajunge şi în zilele lui «active», atunci însă vizibilitatea devine egală cu zero, din pricina căderii unei suspensii coloidale albe ca omătul, revărsată continuu din ramificaţiile noduloase ale torsului ce copiază formele. De altfel, aceste forme nu pot fi sesizate din apropiere, deoarece proporţiile lor sunt uriaşe ca nişte munţi. În plus, substratul unui mimoid «activ» e înnămolit de o ploaie cărnoasă care pătrunde după câteva ore în coaja lui mult mai uşoară decât tuful. În sfârşit, trecând fără un echipament adecvat prin labirintul coloanelor care se turtesc ca nişte gheizere vâscoase, te poţi rătăci chiar când soarele este puternic, deoarece razele acestuia nu pot străbate neîncetat învelişul "exploziilor imitative" aruncate în atmosferă.

Observarea mimoidului în zilele lui fericite (la drept vorbind, zilele fericite sunt ale cercetătorului aflat deasupra) poate constitui izvorul unor impresii de neuitat. Mimoidul are "ascensiunile lui creatoare", când începe o extraordinară hiperproducţie. Plăsmuieşte atunci variante, complicaţii sau chiar "continuări formale" ale formelor exterioare şi astfel se poate distra ore în şir, spre bucuria unui artist abstracţionist şi spre exasperarea savantului care se străduieşte în zadar să înţeleagă cât de cât procesele care au loc. Uneori, în activitatea lui, mimoidul manifestă trăsăturile unei simplificări de-a dreptul infantile, adesea cade în "abateri baroce" iar tot ce creează atunci poartă pecetea unei opulenţe desuete. Îndeosebi mimoizii bătrâni produc forme capabile să-ţi provoace un râs homeric. În ce mă priveşte n-am putut niciodată să râd de ele; prea tare mă tulbură taina acestui spectacol.

Se înţelege că, în primii ani, exploratorii au năvălit literalmente asupra mimoizilor, consideraţi pe atunci centrele oceanului solarisian, prin intermediul cărora avea să se stabilească mult râvnitul contact al celor două civilizaţii. S-a dovedit însă foarte curând că nu putea fi vorba de nici un contact, deoarece totul începea şi se sfârşea cu o imitare a formelor, ceea ce nu ducea nicăieri.

Obsedaţi de viziunea lor antropo- sau zoomorfică, savanţii se străduiau cu disperare să descopere în produsele mereu altele ale oceanului viu organe «senzoriale» sau chiar «membre», pe care o anumită vreme savanţi ca Maartens şi Ekkonai le-au socotit corespunzând "mătăniilor" şi «aricioizilor» lui Giese. Dar aceste protuberante, ce erupeau uneori la înălţime de două mile, puteau fi socotite «membre» ale oceanului doar în felul în care am considera cutremurele de pe pământ drept «gimnastica» scoarţei terestre.

Catalogul acestor formaţii, repetate cu o constanţă relativă şi pe care oceanul le naşte atât de frecvent încât pot fi descoperite pe suprafaţa lui cel puţin de câteva zeci sau sute de ori pe zi, cuprinde aproximativ 300 de poziţii. Cele mai inumane, în sensul unei absolute lipse de asemănare cu orice ţine de experienţa unui pământean, sunt, conform, şcolii lui Giese, simetriadele.

Tot în acea vreme s-a constatat aproape cu certitudine că oceanul nu se comportă agresiv şi că în frământările lui plasmatice poate pieri doar cel ce o vrea cu tot dinadinsul (nu vorbesc fireşte de accidentele ivite prin defectarea aparaturii), s-a stabilit că atât râurile cilindrice ale lungonilor, cât şi uriaşele trâmbe ale mătăniilor pot fi străbătute cu un avion, fără cel mai mic pericol. Plasma lasă drum liber corpului străin, retrăgându-se cu viteza sunetului în atmosfera solarisiană şi deschizând, la solicitările oamenilor, tunele adânci chiar sub suprafaţa oceanului (energia enormă pe care o declanşează în acest scop a fost calculată de Scriabin ca fiind de IO19 ergi în cazurile extreme!!!).

Cercetarea simetriadelor a fost întreprinsă cu o foarte mare precauţie, iar numele celor ce au pătruns pentru prima oară în misterioasele adâncuri sunt cunoscute astăzi de orice copil de pe pământ.

Groaza pe care o inspiră aceşti coloşi nu este pricinuită de aspectul lor (deşi el însuşi în stare să-ţi provoace cele mai sinistre coşmaruri), ci mai curând de faptul că în sfera simetriadelor nu există nimic constant sau sigur, deoarece aici sunt suspendate până şi "legile fizicii". Tocmai cercetătorii acestor formaţii susţineau cele mai frecvent teza potrivit căreia oceanul este dotat ca raţiune.

Simetriadele apar brusc, naşterea lor fiind ceva în genul unei erupţii. Cam cu o oră înainte de ivirea lor, oceanul începe să strălucească intens, de parcă ar deveni sticlos, pe o suprafaţă de câteva zeci de kilometri pătraţi; dar atât fluiditatea, cât şi ritmul tălăzuirii sale rămân neschimbate. Câteodată simetriada irumpe în craterul căscat prin absorbţia unui aricioid, dar fenomenul nu reprezintă o regulă. După circa o oră, învelişul vitros zboară în sus, aidoma unei uriaşe băşici în care se răsfrânge cerul, soarele, norii, toate peisajele, schimbându-se culorile şi refractându-se. Jocul fulgurant al lumii este fără egal.

Efectele luminoase extrem de puternice produc simetriadele ivite în timpul zilei albastre sau imediat înainte de crepuscul. Ai atunci impresia că planeta naşte o alta, care în fiece clipă îşi dublează volumul. Globul orbitor de radios, abia născut din adâncuri, se despică la vârf în sectoare verticale. Acest stadiu, denumit printr-o expresie nu tocmai fericită "faza potirului floral", durează câteva secunde. Nervuri membranoase se arcuiesc spre cer, formând fulgerător ceva în genul unui tors, înăuntrul căruia se desfăşoară simultan sute de fenomene. In centrul formaţiei, cercetat pentru prima oară de echipa lui Hamalei, se ridică printr-o hiperpolicristalizare un pilastru ca o axă, denumită "coloană vertebrală", dar eu nu fac parte dintre adepţii acestui termen. Nebuneasca arhitectură a osiei centrale este sprijinită în statu nascendi de stâlpi ce ţâşnesc neîncetat din adâncimile de kilometri ale unei mase gelatinoide, aproape apoase. În cursul acestui proces, colosul emite un zgomot surd, continuu şi este împrejmuit de un zid de spumă clocotitoare, albă ca neaua. Pe urmă dinspre centrul către margini, pornesc mişcările extrem de complicate ale unor straturi pe care se depune substanţa zvâcnită din străfunduri. În acelaşi timp, gheizerele abisale, amintite anterior, se transformă, îngroşându-se, în coloane ciliforme şi mobile. Aceşti «cili» tind spre locurile determinate de dinamica generală a construcţiei, amintind de bronhiile unui embrion care ar creşte de o mie de ori mai repede decât în mod obişnuit şi ar atinge cerul. Prin ei circulă şuvoaiele unei seve trandafirii şi ale unui lichid de un verde atât de sumbru încât pare negru. Din acea clipă, simetriada începe să-şi manifeste proprietatea ei cea mai neobişnuită: modelarea sau chiar abolirea unor legi fizice. Să precizăm că nu există două simetriade asemănătoare, geometria fiecăreia părând a fi o nouă "invenţie" a oceanului viu şi că simetriada plăsmuieşte în interiorul ei aşa-numitele "maşini momentane", produse care nu amintesc prin nimic maşinile construite de oameni, deoarece în cazul lor finalitatea "mecanică" a acţiunii este foarte relativă.

Când gheizerii ce bat din adâncuri se întăresc sau se umflă, dând naştere unor galerii şi coridoare labirintice, iar «membranele» creează un sistem de planuri ce se întretaie, de bolţi şi de pereţi înclinaţi, simetriada îşi justifică numele prin aceea că fiecărei formaţii alcătuite la un pol corespunde un sistem fidel până la amănunte, la polul opus.

După vreo 20–30 de minute, gigantul începe să se afunde încet, câteodată înclinându-şi mai întâi axa verticală cu 8-l2°. Există simetriade mai mari şi altele mai mici, dar chiar şi cele pitice, după ce au revenit la suprafaţă, se înalţă cu mai bine de opt sute de metri deasupra orizontului şi sunt vizibile de la depărtări de multe mile. Interiorul lor poate fi străbătut în condiţiile celei mai depline securităţi, imediat după stabilirea echilibrului, când simetriadele încetează să se mai adâncească în oceanul viu şi în acelaşi timp survine revenirea la poziţia perfect verticală. Locul cel mai adecvat pentru penetrare este regiunea situată imediat în vecinătatea vârfului. "Calota polară", relativ netedă, este împrejmuită de o zonă plină de tunele, care conduc spre incintele şi culoarele interioare. Această structură luată în ansamblu reprezintă desfăşurarea tridimensională a unei ecuaţii de grad înalt.

După câte se ştie, orice ecuaţie, fiind exprimabilă în limbajul figurativ al geometriei superioare, poate genera un corp corespunzător. În această accepţie, simetriada este o rudă a conurilor lui Lobacevski şi a curburilor negative ale lui Riemann, dar rudă foarte îndepărtată, din cauza complexităţii ei inimaginabile. Ea constituie desfăşurarea unui întreg sistem matematic pe spaţiul câtorva mile cubice. Dar această desfăşurare este cvadridimensională, deoarece coeficienţii reali ai ecuaţiilor se exprimă şi temporal, prin transformări ce survin odată cu scurgerea timpului.

Evident, cea mai simplă ar fi ideea că ne găsim pur şi simplu în prezenţa unor "maşini matematice" a oceanului viu, a unui gigant model de calculare, ce-i sunt necesare într-un scop necunoscut nouă; astăzi însă această ipoteză a lui Fermont nu mai este împărtăşită de nimeni. Într-adevăr, ideea că prin intermediul unor astfel de erupţii titanice (în care fiecare particulă este supusă unor tot mai complicate formule de analiză superioară) oceanul ar reexamina problemele materiei, ale Cosmosului, ale existenţei n-a reuşit să se menţină, oricât de atrăgătoare ar fi fost. In adâncul uriaşului acţionează mult prea multe fenomene incomparabilă cu această imagine, în fond prea simplă (copilăros de simplistă, după cum au remarcat unii).

N-au lipsit încercări de a inventa un model accesibil simetriadei, de a o reprezenta cumva; a căpătat o suficientă popularitate exemplul lui Averian, care şi-a formulat ipoteza în felul următor: să ne imaginăm o construcţie terestră din trecutul îndepărtat, de pildă din timpurile de înflorire a Babilonului. Să încercăm s-o realizăm dintr-o substanţă vie, excitabilă şi capabilă de evoluţie; arhitectura ei ar parcurge o serie de faze intermediare, căpătând sub ochii noştri formele arhitecturii greceşti, romane, apoi coloanele s-ar subţia ca lujerele, bolta ar pierde în greutate, s-ar mlădia, s-ar ascuţi, arcurile s-ar preschimba în parabole alungite şi, în fine, s-ar frânge avântat. Goticul astfel apărut s-ar maturiza şi ar îmbătrâni, trecând în formele târzii; severitatea ascensiunii îndrăzneţe de până atunci ar fi înlocuită de erupţiile unei eflorescente orgiastice, sub ochii noştri s-ar dezvolta fecunditatea prolixă a barocului, iar dacă am continua acest şir, considerând obiectul nostru metamorfozat drept stadiile dezvoltării unei fiinţe vii, am ajunge, în sfârşit, la arhitectura epocii cosmodromurilor, totodată apropiindu-se, poate de înţelegerea a ceea ce este simetriada.

Dar această comparaţie, oricât ar fi ea de mult îmbogăţită (au existat, de altfel, încercări de a o vizualiza cu ajutorul unor modele speciale şi ale filmului), rămâne, în cel mai bun caz, inoperantă, iar în cazul cel mai rău, o falsificare, deoarece simetriada nu se aseamănă cu nimic pământesc…

Omul poate cuprinde simultan extrem de puţine lucruri; vede numai ce se petrece sub nasul său, aici şi acum; reprezentarea concomitentă a unei mulţimi de procese interdependente îi depăşeşte posibilităţile. Constatăm aceasta chiar înaintea unor fenomene relativ simple. Despre soarta unui om putem spune multe, soarta a câtorva sute este greu s-o mai cuprindem, iar desfăşurarea vieţii a mii, milioane nu mai înseamnă de fapt nimic din cauza uriaşei complexităţi. Simetriada reprezintă un milion, ba nu, un miliard ridicat la puteri, este inimaginabilul în sine; ce importanţă are că ne găsim în interiorul vreunuia dintre navele ei (care reconstituie un spaţiu Kroneker la puterea a zecea), agăţaţi ca nişte furnici, că vedem respiraţia planurilor gigantice, care irizează sub lumina torţelor noastre, că asistăm la întrepătrunderea lor, că ni se dezvăluie fluiditatea şi perfecţiunea fără greş a soluţiei, care, în fond, este doar un moment, întrucât aici totul curge, iar conţinutul acestei arhitectonici este mişcarea precisă şi concentrată spre un anumit ţel. Observăm doar o fărâmă dintr-un imens proces, vibraţia unei corzi din orchestra simfonică a unor hipergiganţi, totuşi chiar şi aceasta nu înseamnă nimic, căci intuim ― dar o intuim fără să înţelegem ― că în acelaşi timp deasupra şi dedesubtul nostru, în hăuri de catedrală, dincolo de limitele ochiului şi ale imaginaţiei, au loc nenumărate milioane de transformări simultane, întreţesute aidoma unor note muzicale legate printr-un imens contrapunct matematic. Iată de ce au fost asemuite cu o simfonie geometrică; noi suntem doar ascultătorii ei surzi.

Aici, ca să poţi vedea într-adevăr ceva, ar trebui să te dai înapoi la o distanţă uriaşă, dar în simetriada totul se petrece în interior, totul este înmulţire ce erupe în avalanşa de naşteri, o neîncetată plăsmuire, ea însăşi sincronă cu factorii formatori şi nici o mimoză nu vădeşte sensibilitatea acestor puncte plasmatice care răspund la cele mai infime transformări suferite de simetriadele aflate la distanţe de mile. Aici fiecare construcţie efemeră, de o frumuseţe a cărei realizare depăşeşte limitele privirii noastre, este în acelaşi timp constructorul tuturor celorlalte care se edifică simultan. Simfonie, da, însă una care se autocreează şi se autoanihilează.

Sfârşitul simetriadei este înspăimântător. Nimeni dintre cei care l-au văzut n-a fost în stare să se împotrivească impresiei că este martorul unei tragedii, dacă nu chiar a unui asasinat. După două-trei ore (această creştere explozivă, această autogeneză şi autocopiere nu durează niciodată mai mult), oceanul viu trece la atac. Iată ce se întâmplă: suprafaţa netedă se ridează, împrejurimile simetriadei, liniştite până atunci, se acoperă de spume uscate şi încep să fiarbă, dinspre orizont pornesc şiruri de unde centripete, cratere cărnoase, asemănătoare celor prezente la naşterea mimoidului, dar de dimensiuni incomparabil mai mari. Domeniul submarin al simetriadei este strangulat, colosul se ridică încet, de parcă urmează să fie expulzat în afara planetei. Păturile superficiale ale oceanului se activează, se caţără tot mai sus de-a lungul pereţilor, îi acoperă, solidificându-se, zidind deschiderile, dar toate acestea nu pot fi, comparate cu ceea ce se întâmplă în adâncuri. Mai întâi procesele morfocreatoare ― îngheaţă o clipă, pentru ca brusc să sufere o accelerare violentă; mişcările care erau line penetrări, văluriri, desfăşurări de fundamente şi boltiri, până atunci atât de ritmice şi atât de sigure, de parcă ar fi durat de veacuri, toate acestea încep să se precipite. Sentimentul că titanul se încordează din răsputeri în faţa pericolului ce-l ameninţă e tot mai copleşitor. Dar cât se accelerează viteza prefacerilor, cu atât devine mai evidentă şi metamorfoza materialului de construcţie şi a dinamicii lui. Toate boltirile suprafeţelor atât de mirific arcuite se moaie, devin flasce, atârnă, apar discontinuităţi, forme imperfecte, masacrate, infirme; din adâncurile nevăzute creşte un ţipăt strident, un răget. Aerul, aruncat ca într-un horcăita agonic, se freacă prin canalele tot mai înguste, sforăind şi bubuind în orificii, face ca nervurile strâmte ale bolţilor să vibreze, asemenea unor uriaşe laringe nechezătoare, izbind în corzi vocale moarte, năpădite de stalactite mucoidale, iar în ciuda dezlănţuirii celei mai năprasnice mişcări ― a mişcării distrugerii ― spectatorul se simte neputincios, paralizat. Doar orgia furtunii ce vuieşte în adâncuri prin mii de galerii mai menţine cu suflul ei edificiul ce atingea firmamentul, iar acum prinde să se prelingă topindu-se şi turtindu-se aidoma unui fagure cuprins de văpăi, dar pe alocuri se şi văd ultimele zvâcnituri rupte de restul mişcării oarbe, din ce în ce mai sleite, până când uriaşul necontenit atacat din afară se prăbuşeşte cu încetineala unui munte şi dispare în vâltoarea aceloraşi spume care i-au însoţit titanica apariţie.

Si ce înseamnă toate astea? Da, ce înseamnă…?

Îmi amintesc de o excursie şcolară care vizitase Institutul de solaristică din Aden, pe când eram asistentul lui Gibarian; după ce trecuseră printr-o aripă a bibliotecii, elevii au fost conduşi în sala principală, care conţinea în majoritatea ei casete cu microfilme. Pe unele dintre ele erau înregistrate mici detalii ale interiorului simetriadelor, evident, de mult dispărute, dar se aflau acolo nu fotografii, ci peste 90 000 de filme complete. Şi atunci, o fetiţă de vreo 15 ani, grăsuţă, cu ochelari, m-a privit pătrunzător şi m-a întrebat brusc:

― Şi la ce servesc astea?

S-a lăsat o tăcere stânjenitoare. Profesoara şi-a privit sever temerara-i elevă; dintre solaristicienii prezenţi atunci nimeni n-a găsit un răspuns; simetriadele sunt nereparabile şi, în genere, nici unul dintre fenomenele care au loc înăuntrul lor nu poate fi reprodus. Câteodată, aerul încetează să conducă sunetele, câteodată creşte sau scade indicele de refracţie, apar local modificări ritmice, pulsatorii ale gravitaţiei, ca şi când simetriadei i-ar palpita o inimă gravitaţională. Câteodată girobusolele cercetătorilor parcă înnebunesc, alteori apar şi dispar straturi de ionizare mărită. Enumerarea tuturor acestor anomalii ar putea continua la nesfârşit. De altfel, chiar dacă va fi dezlegată taina simetriadelor, tot vor mai rămâne asimetriadele…

Acestea apar în mod asemănător, doar altul le este sfârşitul. In unele nu poţi vedea decât vibraţii, pâlpâiri, sclipiri; ştim numai că sunt sediul unor procese ameţitoare situate la limitele vitezelor fizice. Sunt denumite şi «megafenomene» cuantice. Analogia lor matematică cu anumite modele ale atomului este însă atât de superficială, încât unii o consideră ca fiind cu totul aleatorie. Asimetriadele au o existenţă incomparabil mai scurtă decât a celorlalte formaţii, doar de câteva minute, iar sfârşitul le este, pare-se, şi mai îngrozitor, fiindcă, după uraganul ce le invadează şi le dezagregă cu aerul său solid, în ele pătrunde cu o iuţeală inimaginabilă un lichid clocotitor care îneacă totul; atunci izbucneşte o explozie ca dintr-un vulcan noroios; erupe o uriaşă trâmbă de rămăşiţe, care cad apoi îndelung sub forma unei ploi de ţesuturi macerate pe suprafaţa calmă a oceanului. Unele dintre aceste resturi, purtate de vânt, zbârcite, ca nişte epiderme uscate, gălbui, şi semănând uneori cu oasele late, pot fi văzute plutind în derivă la distanţe de multe zeci de kilometri de epicentrul exploziei.

O grupă distinctă o formează acele plăsmuiri ce se rup de oceanul viu, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă; ele pot fi observate mult mai rar şi mai dificil decât celelalte. Fragmentele lor au fost considerate la început drept componente ale unor fiinţe ce ar trăi în adâncurile oceanului, ipoteză cu totul eronată, după cum s-a dovedit mai târziu.

Uneori, par să zboare ca nişte păsări ciudate, cu multe aripi, dar şi aceste noţiuni luate din dicţionarul terestru se preschimbă într-un zid impenetrabil. Alteori, dar asta extrem de rar, pot fi observate pe ţărmul insulelor stâncoase nişte turme, asemănătoare cârdurilor de foci, care se odihnesc la soare sau care reintră, târându-se leneş, în mare pentru a se contopi cu ea.

Şi astfel nu s-a putut ieşi din cercul noţiunilor pământeşti şi umane, iar primul contact…

Expediţiile au străbătut sute de kilometri în adâncurile simetriadelor, au montat aparate de înregistrare, camere de filmat automate; ochii sateliţilor artificiali dotaţi cu instalaţi de televiziune înregistrau înmugurirea mimoizilor, maturizarea şi moartea acestora. Bibliotecile se umpleau, creşteau arhivele; preţul care trebuia plătit devenea tot mai mare. 718 oameni care întârziaseră să părăsească la timp coloşii în agonie şi-au pierdut viata; dintre aceste victime, 106 au pierit în acea catastrofă memorabilă în care şi-a găsit moartea însuşi Giese, pe atunci în vârstă de 70 de ani; cauza dezastrului trebuie căutată în faptul că o plăsmuire evident de tipul simetriadei a pierit în mod imprevizibil ca o asimetriadă. În câteva secunde, 79 de oameni împreună cu maşinile lor de zbor au fost nimiciţi de explozia magmei noroioase, iar suflul ei a doborât pe alţi 27 care pilotau avioanele şi elicopterele aflate în raid de cercetare deasupra falsei simetriade. Locul acesta, la încrucişarea paralelei 42 cu meridianul 89, este însemnat pe hărţi prin "Pieirea celor o sută şase". Dar acest punct există doar pe hărţi, deoarece suprafaţa oceanului nu se deosebeşte cu nimic, acolo, de alte zone ale lui.

Atunci, pentru prima dată în istoria cercetărilor solarisiene, s-au făcut auzite glasuri care au cerut să se treacă la o ripostă termonucleară. Ar fi fost într-adevăr mai îngrozitor decât răzbunarea să distrugi ceva ce nu se poate înţelege. Tsanken, adjunctul grupei de rezervă a expediţiei lui Giese, s-a salvat graţie doar unei erori: automatul indicase în mod greşit poziţia simetriadei, astfel încât Tsanken a rătăcit cu aparatul său deasupra oceanului, ajungând la locul sinistrului abia după explozie. Zburând, mai vedea ciuperca neagră. În clipa în care urma să fie luată decizia privitoare la riposta nucleară, Tsanken a ameninţat că va arunca în aer staţia împreună cu el însuşi şi cu ceilalţi 18 din ea şi, deşi nu s-a recunoscut niciodată oficial, se poate bănui că acest ultimatum sinucigaş a influenţat rezultatul nefavorabil al votării.

Dar timpurile în care expediţii atât de numeroase vizitau planeta sunt de domeniul trecutului. În ce priveşte staţia, ea ar fi putut, prin amploarea şi perfecţiunea ei tehnică, să umple Pământul de mândrie, dacă n-ar fi existat edificiile de milioane de ori mai mari, pe care oceanul le plăsmuia în câteva secunde din adâncurile lui. Construită sub forma unui disc cu un diametru de 200 de metri, staţia are patru etaje în centru şi două în lateral. Plutind la înălţimi între 500 şi 1500 m deasupra oceanului graţie gravitatoarelor propulsate de energie de anihilare, ea a fost înzestrată (în afara instalaţiilor de care dispun staţiile obişnuite şi marii sateloizi ai altor planete) cu o reţea specială de radar, capabilă să dirijeze motoarele corespunzător cu modificările oceanului, astfel încât discul de oţel să se înalţe în stratosfera la primele manifestări de naşterea unei noi plăsmuiri.

Acum însă, staţia a ajuns aproape pustie. De când ― din motive rămase pentru mine încă necunoscute ― automatele au fost închise în magaziile amplasate la mari adâncimi, puteai să circuli cu uşurinţă pe nesfârşitele coridoare fără să-ntâlneşti pe nimeni, după cum se întâmplă uneori pe o epavă ce lunecă orbeşte şi ale cărei maşini au supravieţuit pierderii echipajului.

Când am lăsat deoparte cel de-al nouălea volum al monografiei lui Giese, mi s-a părut că otelul de sub stratul de burete plastic al podelei a început să tremure. Am înmărmurit. Trepidaţia nu s-a mai repetat. Biblioteca fiind perfect izolată de restul construcţiei, vibraţiile puteau avea o singură cauză: vreo rachetă îşi luase startul din staţie. Acest gând m-a adus la realitate. Nu eram încă pe deplin decis dacă voi zbura, după cum dorise Sartorius. Comportându-mă ca şi cum i-as fi acceptat planurile, aş fi putut cel mult să amân criza; aveam aproape certitudinea că vom ajunge la o ciocnire, căci eram hotărât să fac orice ca s-o salvez pe Harey. Totul depindea de rezultatul încercărilor lui Sartorius. Superioritatea lui asupra mea era uriaşă ― ca fizician cunoştea problema de zece ori mai bine decât mine şi doar în mod paradoxal mă puteam bizui pe trăinicia creaţiilor oceanice. În cursul orei următoare m-am adâncit în studierea microfilmelor, căutând să descifrez infernala genune matematică, în al cărei limbaj se exprimase fizica proceselor neutrinice. La început mi s-a părut o treabă cu totul lipsită de speranţă. Cu atât mai mult cu cât existau cinci asemenea îndrăcite teorii ale câmpului neutrinic, semn evident că nici una dintre ele nu era perfectă. Şi totuşi, până la sfârşit, am reuşit să găsesc ceva promiţător. Îmi copiasem tocmai formulele, când s-a auzit un ciocănit. M-am repezit la uşă şi am întredeschis-o, astupând golul cu propriul meu trup. L-am văzut pe Snaut cu faţa lucind de sudoare. În spatele său coridorul era pustiu.

― Ah, tu eşti, am rostit, deschizând larg uşa. Intră!

― Da, eu sunt, a răspuns. Glasul îi era răguşit, sub ochii roşii îi atârnau pungi, purta un şort lucios din cauciuc antiactinic, agăţat de bretele elastice. De sub şorţ i se vedeau aceiaşi pantaloni mânjiţi. Şi-a întors privirile în jurul rotondei egal luminate; zărind-o pe Harey, care stătea lângă fotoliul, Snaut a încremenit. Ne-am înţeles dintr-o clipire, el s-a înclinat uşor, iar eu, trecând la un ton monden, am făcut prezentările:

― Dânsul e doctorul Snaut, Harey. Snaut, ea este soţia mea.

― Sunt… un membru al expediţiei prea puţin vizibil. Iată de ce… ― pauza s-a prelungit primejdios de mult ― n-am avut prilejul să vă cunosc…

Harey a zâmbit şi i-a întins mâna; el i-a strâns-o, după câte mi s-a părut, aproape fascinant, clipind: de câteva ori şi rămânând cu privirea aţintită pe ea, până când l-am luat de braţ.

― Mă iertaţi, şi-a regăsit glasul Snaut. Aş vrea să vorbesc cu tine, Kelvin…

― Cu plăcere, am răspuns cu o uşurinţă de om umblat prin lume; totul îmi suna ca într-o comedie ieftină, dar altă ieşire nu exista. Harey, dragă, nu te deranja. Trebuie să discut cu doctorul despre plicticoasele noastre probleme.

L-am apucat îndată de cot şi l-am condus spre micile fotolii din cealaltă parte a sălii. Harey s-a lăsat în fotoliul în care stătusem mai înainte eu, dar, în prealabil, şi 1-a aşezat în aşa fel încât, ridicându-şi de pe carte capul, să ne poată vedea.

― Ce se aude? am întrebat cu glas scăzut.

― Am divorţat, mi-a replicat el tot în şoaptă. Probabil că as fi izbucnit în râs dacă păţania noastră mi-ar fi fost cândva relatată, dar pe staţie simţul umorului îmi era ca şi suspendat. De ieri până azi am trăit câţiva ani, Kelvin, a adăugat. Câţiva ani bunişori. Dar tu?

― Nimic… am răspuns după o clipă, fiindcă nu ştiam ce să spun. Ţineam la dânsul, dar acum simţeam că trebuie să fiu prudent faţă de el sau mai curând fată de cele ce avea să-mi spună.

― Nimic? m-a îngânat. Ia te uită… e chiar atât de bine…?

― La ce te referi? am spus, de parcă n-aş fi priceput. Şi-a închis ochii congestionaţi şi, aplecându-se atât de mult încât i-am simţit pe obraz căldura respiraţiei, mi-a şoptit:

― Eşuăm, Kelvin. Cu Sartorius nu mai poţi stabili nici o legătură. Ştiu doar ceea ce ţi-am scris, ce mi-a spus după mica noastră consfătuire…

― A deconectat videofonul? am întrebat.

― Nu. Un scurtcircuit la aparatul său… Se poate s-o fi făcut intenţionat sau… şi Snaut îşi zvâcni pumnul de parcă ar fi vrut să spargă ceva. Îl priveam fără să rostesc nici un cuvânt. Colţul stâng al gurii i s-a lăsat într-un zâmbet neplăcut. Kelvin, am venit ca să… S-a întrerupt o clipă. Ce intenţionezi să faci? şi-a terminat apoi gândul.

― Te referi la scrisoarea aia..? am spus încet. Pot s-o fac, nu văd de ce aş refuza. Tocmai de aceea mă aflu aici, voiam să mă orientez…

― Nu, m-a întrerupt. Nu pentru asta am venit…

― Nu…? m-am prefăcut surprins. Atunci te ascult.

― Lui Sartorius, a murmurat după o clipă, i se pare că a găsit calea…

Nu mă slăbea din ochi. Şedeam liniştit, străduindu-mă să afişez o mimică indiferentă.

― Mai întâi este istoria aceea cu razele Roentgen. Ţii minte ce-a făcut cu ele Gibarian. Este posibilă o anumită modificare…

― În ce fel?

― Până acum fasciculului de raze proiectat în ocean i se modula doar intensitatea potrivit unor anumite formule.

― Ştiu asta. A făcut-o şi Nilin şi mulţi alţii.

― Da. Dar au aplicat radiaţii puţin penetrante. De data asta a fost o radiaţie dură. Au trimis-o în ocean cu maximă intensitate de care dispuneau.

― Ar putea să aibă consecinţe neplăcute, am remarcat. E o încălcare a Convenţiei O.N.U.

― Kelvin… nu fă pe naivul. Acum nu mai are nici un fel de însemnătate. Gibarian nu mai trăieşte.

― Ah, am priceput… Sartorius vrea să arunce întreaga vină asupra lui…

― Habar n-am. Nu mi-a spus nimic. E o chestiune derizorie. Sartorius crede că de vreme ce «oaspetele» apare întotdeauna numai când ne trezim, e probabil că tocmai în timpul somnului extrage din noi oceanul formula de reproducere, socotind că starea noastră esenţială este cea onirică; de aceea şi procedează după cum am văzut. În consecinţă, Sartorius vrea să-i comunice oceanului starea noastră de veghe, gândurile pe care le aveam când suntem treji. Înţelegi?

― În ce fel? Prin poştă?

― Glumele poţi să ţi le înrămezi separat. Acest fascicul de raze va fi modulat cu biocurenţii cerebrali ai vreunuia dintre noi.

Mintea mi s-a luminat brusc.

― Aha, am spus. Şi acel cineva sunt eu, nu-i aşa?

― Da, s-a gândit la tine.

― Mulţumiri cordiale.

― Dar tu ce zici?

Tăceam. Fără să spun nimic, mi-am întors încet privirile spre Harey, care era cufundată în lectură. Şi-a ridicat ochii spre mine. Am simţit cum îmi piere sângele din obraz. Mi-am dat seama că-mi pierd stăpânirea de sine.

― Aşadar, cum rămâne…? m-a întrebat Snaut.

Am dat din umeri.

― Aceste predici Roentgen despre măreţia omului le consider drept o treabă de bufon. Tu nu? Te pomeneşti că nu.

― Aşa gândeşti?

― Da.

― Atunci e foarte bine, a spus şi mi-a zâmbit ca şi cum i-aş fi îndeplinit dorinţa. Va să zică te opui acestei idei a lui Sartoris?

Nu pricepeam încă bine cum de reuşise, dar în privirea lui Snaut am citit că m-a dus într-acolo unde a vrut. Tăceam. Ce mai puteam spune.

― Perfect! a continuat. Fiindcă mai există şi un al doilea proiect: să fie transformat aparatul lui Roche.

― Anihilatorul…?

― Da. Sartorius a şi efectuat calculele prealabile. Posibilitatea este reală. Nici nu va fi nevoie de o putere prea mare. Aparatul va funcţiona continuu, timp nelimitat, producând anticâmpuri.

― Stai… cum vine asta?

― Foarte simplu. Vor fi nişte anticâmpuri neutrinice. Substanţa obişnuită nu va suferi modificări. Anihilate vor fi doar… sistemele neutrinice. Înţelegi?

A zâmbit satisfăcut. Stăteam cu gura căscată. Treptat a încetat să mai zâmbească. Mă privea încruntat, în aşteptare.

― Aşadar respingem proiectul denumit "Gândirea", ce zici? Cât despre al doilea… Sartorius a şi început să se ocupe de el. Îl vom numi "Libertatea".

Mi-am închis o clipă ochii. Deodată m-am hotărât. Snaut nu era fizician… Sartorius deconectase ori poate distrusese videofonul. Prea bine…

― Eu la-ş denumi mai curând "Abatorul"…, am spus încet.

― Şi tu ai fost măcelar. Sau nu? Dar acum va fi cu totul altceva. Nu vom avea „oaspeţi”, nici corpuri F, nimic. Chiar în momentul materializării lor vor fi anihilaţi.

― E o neînţelegere, am răspuns zâmbind şi clătinându-mi capul într-un fel pe care l-am dorit cât mai firesc. Reacţia mea nu ţine de nişte scrupule morale, doar de instinctul autoconservării. N-am chef să mor, Snaut.

― Ce zici…?

Era consternat. Mă privea bănuitor. Am scos din buzunar o notă acoperită de formule.

― Şi eu m-am gândit la asta. Te miră? Doar eu am emis cel dintâi ipoteza neutrinică, sau nu? Priveşte! Anticâmpurile pot fi excitate, e drept că pentru materia obişnuită nu-i nici un pericol. Dar în momentul destabilizării, când sistemul neutrinic se descompune, este eliberat surplusul de energie al forţelor de legătură. Acceptând că un kilogram de masă de repaus are 108 ergi, obţinem pentru un singur obiect F: 5… 7x108. Ştii ce-nseamnă? Echivalentul unei mici încărcături de uraniu care ar exploda înăuntrul staţiei.

― Ce spui! Dar… dar Sartorius trebuie să fi ţinut seama de asta…

― Nu-i obligatoriu, am negat cu un zâmbet răutăcios. Vezi, este vorba de faptul că Sartorius provine din şcoala lui Frazer şi Cajolla. Conform acestora, întreaga energie de legătură este eliberată în clipa exploziei sub forma unei radiaţii luminoase. Ar fi o simplă străfulgerare intensă, poate nu chiar inofensivă, dar nedistrugătoare. Există însă şi alte ipoteze, şi alte teorii ale câmpului neutrinic. După Cayatta, după Avalov, după Siona, spectrul de emisie este mult mai larg, iar maximul se află în banda radiaţiei gama dure. E frumos că Sartorius crede în maeştrii săi, dar mai există şi alte teorii, Snaut. Şi mai este ceva, am spus, simţind că vorbele mele l-au impresionat. Trebuie luat în considerare şi oceanul. Dacă a făcut ceea ce a făcut, atunci cu siguranţă că a aplicat o metodă optimă. Cu alte cuvinte, acţiunea lui mi se pare a fi un argument în favoarea celei de-a doua şcoli şi împotriva lui Sartorius.

― Dă-mi notiţa asta, Kelvin…

I-am întins-o. Şi-a plecat capul, încercând să-mi descifreze mâzgăliturile.

― Ce este asta? a arătat cu degetul.

I-am luat notiţa.

― Asta? E tensorul transmutaţiei câmpului.

― Dă-mi-o, te rog…

― De ce ai nevoie?… l-am întrebat.

Ştiam ce va răspunde.

― Trebuie-să i-o arăt lui Sartorius.

― Dacă vrei, ţi-o pot da, am răspuns nepăsător. Numai că, vezi, nimeni încă n-a cercetat problema experimental. Până acum n-am cunoscut asemenea sisteme. El crede în Frazer, iar eu am calculat după Siona. Îţi va răspunde că nici eu, nici Siona nu suntem fizicieni; cel puţin în accepţia lui. E însă o chestiune discutabilă. Nu-mi doresc o dispută din a cărei concluzie să fiu volatilizat, spre salvarea lui Sartorius. Pe tine te pot convinge, pe el nu. Şi nici nu-mi voi da osteneala.

― Deci ce vrei să faci…? Oricum, el lucrează la asta, a bâiguit Snaut. Se încovoiase şi toată însufleţirea îi dispăruse. Nu ştiam dacă-mi dă crezare, dar îmi era indiferent.

― Ceea ce face un om ameninţat cu suprimarea, am răspuns încet.

― Voi căuta să iau legătura cu el, a murmurat Snaut. Poate-i voi sugera câteva idei privitoare la unele măsuri de securitate. Şi-a ridicat privirea spre mine… Ascultă, dar dacă totuşi…? Proiectul acela dintâi… Ce zici? Sartorius va fi de acord. Cu siguranţă. Este… În orice caz… o anumită şansă…

― Tu crezi în ea?

― Nu, mi-a răspuns imediat. Dar ce strică?!

N-am vrut să fiu de acord prea repede, întrucât urmăream acelaşi tel, iar el devenea aliatul meu în jocul amânării.

― Mă voi gândi, am replicat.

― Atunci mă duc, a şoptit. Pe când se scula din fotoliu, oasele i-au trosnit. Ai să laşi deci să ţi se facă o encefalogramă? m-a întrebat, trecându-şi degetele peste şorţ ca şi cum ar fi vrut să şteargă o pată nevăzută.

― Da, am spus.

Fără s-o ia în seamă pe Harey (care ne privea tăcând, cu cartea pe genunchi), s-a apropiat de uşă; când am văzut-o închizându-se după el, m-am sculat. Am desfăcut coala ţinută în mână. Formulele erau corecte: nu le falsificasem. Habar n-am însă dacă Siona ar fi acceptat dezvoltările mele. Probabil că nu. Am tresărit. Harey se apropiase de mine, venind din spate, şi-mi atinsese braţul.

― Kris!

― Ce-i, iubito?

― Cine a fost ăsta?

― Ti-am spus. Doctorul Snaut.

― Ce fel de om este?

― Îl cunosc prea puţin. De ce întrebi?

― Mă privea ciudat…

― Probabil că i-ai plăcut.

― Nu, a dat ea din cap. Nu era o asemenea privire. Mă privea ca şi cum… ca şi cum… S-a înfiorat, şi-a ridicat ochii spre mine, dar şi i-a coborât în grabă. Să plecăm de aici… oriunde…