Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 1 PIPO

Rădăcină era cel mai dificil şi, în acelaşi timp, cel mai îndatoritor dintre pequeninos. Ori de câte ori Pipo vizita luminişul lor, el se afla acolo şi îşi dădea toată osteneala să răspundă la întrebările pe care, prin lege, Pipo nu avea voie să le pună în mod direct. Pipo se baza pe el — prea mult, probabil — şi, cu toate că Rădăcină se juca şi făcea tot felul de zburdălnicii ca un copilandru lipsit de răspundere, ceea ce de fapt era, nu scăpa nici un prilej de a observa, sonda sau pune la încercare. Pipo trebuia să se păzească tot timpul de capcanele pe care Rădăcină i le întindea.

Cu o clipă în urmă, Rădăcină se căţărase într-un copac, agăţându-se de coajă doar cu pernuţele cornoase de la încheieturile membrelor şi de pe partea interioară a coapselor. Ţinea două beţe în mâini — Beţe-Tată, aşa se numeau — cu care lovea trunchiul în ropote neritmate, irezistibile, în timp ce se căţăra.

Zgomotul îl făcu pe Mandachuva să iasă din casa construită din buşteni. Strigă spre Rădăcină în limba masculilor, iar apoi în portugheză:

— P’ra baixo, bicho!

Auzind jocul de cuvinte în portugheză, câţiva purceluşi aflaţi în apropiere îşi exprimară aprecierea frecându-şi brusc pulpele una de alta. Rezultă un sunet ca un sâsâit, iar Mandachuva, încântat de aplauzele lor, făcu un mic salt prin aer.

În acelaşi timp, Rădăcină se aplecă pe spate până păru aproape sigur că se va prăbuşi la pământ. Apoi îşi azvârli mâinile înapoi, făcu o tumbă prin aer şi ateriză pe picioare; ţopăi de câteva ori, dar nu se dezechilibră.

— Deci ai devenit acum şi acrobat, spuse Pipo.

Rădăcină păşi legănat spre el. Era modul lui de a-i imita pe oameni. Aceasta făcea ca ridiculizarea să fie mai evidentă, întrucât botul lui turtit, înălţat în vânt, arăta cât se poate de porcin. Nici nu era de mirare că cei de pe alte lumi îi numeau „purceluşi”. Aşa apucaseră să-i boteze primii vizitatori ai acestei planete, care transmiseseră rapoartele în ’86 şi, din 1925, momentul întemeierii Coloniei Lusitania, fusese imposibil să li se mai schimbe numele. Xenologii răspândiţi pe cele O Sută de Lumi se refereau la „aborigenii Lusitaniei”, deşi Pipo ştia foarte bine că era doar o chestiune de demnitate profesională; fără îndoială că atunci când nu-i menţionau în vreo lucrare savantă, xenologii îi numeau tot purceluşi. În ceea ce-l privea pe Pipo, el li se adresa de obicei cu pequeninos, iar ei nu păreau să aibă ceva împotrivă, pentru că de-acum începuseră şi ei să-şi spună „micuţi”. La urma-urmei, demnitate sau nu, îi era peste putinţă să nege realitatea. În asemenea momente, Rădăcină semăna cu un porc ridicat pe două picioare.

— Acrobat, spuse Rădăcină, cântărind noul cuvânt. Ce-am făcut eu? Aveţi o vorbă pentru oamenii care fac aşa ceva? Există oameni pentru care asta înseamnă muncă?

Pipo oftă în tăcere, iar zâmbetul îi îngheţă pe chip. Legea îi interzicea cu stricteţe să dea informaţii despre societatea umană, pentru ca nu cumva să influenţeze cultura purceluşilor. Dar Rădăcină îşi făcuse un obicei din a exploata până şi cea mai neînsemnată aluzie din orice remarcă a lui Pipo. De data aceasta nu era însă decât vina lui Pipo, care lăsase să-i scape o afirmaţie ce deschidea o fereastră nedorită spre modul uman de viaţă. Uneori se simţea atât de relaxat printre pequeninos încât vorbea fără să se mai controleze. Pericolul acesta îl pândea mereu! „Nu mă pricep la jocul neîncetat de a stoarce informaţii şi de a încerca în acelaşi timp să nu ofer nimic în schimb. Libo, taciturnul meu fiu, a deprins deja arta discreţiei mai bine decât mine şi nu mi-e ucenic decât de… cât o fi trecut de când a împlinit treisprezece ani?… patru luni.”

— Şi eu aş vrea să am la picioare perniţe ca tine, spuse Pipo. Coaja copacului mi-ar face pielea ferfeniţă.

— Aşa ceva ne-ar face pe toţi să ne fie ruşine. Rădăcină rămase nemişcat, în acea atitudine de aşteptare despre care Pipo credea că arata o uşoară îngrijorare ori un avertisment mut către alţi pequeninos de a manifesta prudenţă. Putea fi şi un semn de spaimă extremă, dar, dacă nu se înşela, până acum nu văzuse vreun pequeninos extraordinar de înspăimântat.

În orice caz, Pipo se grăbi să-l calmeze:

— Nu te îngrijora, eu sunt prea bătrân ca să mă caţăr în copaci aşa cum o faceţi voi. Las asta în seama vlăstarelor voastre.

Şi replica dădu roade; trupul lui Rădăcină deveni mobil.

— Îmi place să mă urc în copac. Pot vedea totul. Rădăcină se ghemui în faţa lui şi-l privi de aproape. Vei aduce animalul care aleargă pe deasupra ierbii fără să atingă pământul? Ceilalţi nu m-au crezut când le-am spus că am văzut aşa ceva.

O nouă capcană. „Cum, xenolog Pipo, îl vei umili pe acest membru al comunităţii pe care o studiezi? Sau, în cazul întâlnirii de azi, vei respecta legea inflexibilă stabilită de Congresul Stelar?” Existau doar câteva precedente. Singurul contact cu fiinţe extraterestre inteligente avusese loc acum trei mii de ani, iar el se încheiase cu moartea tuturor Gândacilor. De data asta Congresul Stelar voia să se asigure că dacă umanitatea greşea, eroarea avea să fie de semn opus. Informaţii minime, contact minim.

Rădăcină detectă ezitarea lui Pipo, tăcerea lui determinată de precauţie.

— Niciodată nu ne spui nimic, începu Rădăcină. Ne urmăreşti şi ne studiezi, dar niciodată nu ne îngădui să trecem peste gard, să intram în aşezarea voastră, să vă urmărim şi să vă studiem şi noi.

Pipo îi răspunse cât de cinstit se pricepu, deşi precauţia era mai importantă decât onestitatea.

— Dacă e adevărat că voi învăţaţi atât de puţine şi noi atât de multe, cum se face că vorbiţi şi Esenţiala şi portugheza, în timp ce eu încă mă chinui să deprind limba voastră?

— Noi suntem mai isteţi. Apoi Rădăcină se lăsă pe spate şi se răsuci pe şezut, astfel încât rămase cu spatele la Pipo. Întoarce-te dincolo de gardul tău.

Pipo se ridică imediat în picioare. Nu departe de el, Libo era cu trei pequeninos, încercând să afle cum împleteau aceştia viţele de merdona pentru a face acoperişuri. Libo îl văzu pe Pipo şi i se alătură, gata de plecare. Pipo îl însoţi fără să scoată o vorbă; ţinând seama că pequeninos stăpâneau atât de fluent limbile oamenilor, niciodată nu discutau despre ce aflaseră decât după ce treceau de poartă.

Le trebui o jumătate de oră ca să ajungă acasă, iar când trecură de poartă şi o luară de-a lungul dealului către Staţiunea zenadorilor, începu să plouă torenţial. Zenador? Privind placa mică de deasupra uşii, Pipo se gândi la înţelesul inscripţiei. Cuvântul XENOLOG era scris în Esenţială. Asta sunt eu, cel puţin pentru cei de pe alte lumi. Dar titlul de zenador era atât de uşor de pronunţat în portugheză, încât aproape nimeni de pe Lusitania nu-l mai folosea pe cel de xenolog, nici măcar când vorbea în Esenţială. „Aşa se schimbă limbile”, medită Pipo. „Dacă n-ar exista ansiblul, care asigură o comunicare instantanee în toate cele O Sută de Lumi, nu ne-am mai putea păstra o limbă comună. Călătoriile interstelare sunt prea lente şi se desfăşoară foarte rar. Esenţiala se va pulveriza în zece mii de dialecte în cel mult un secol. Poate că ar fi interesant să rulez pe computer o proiecţie a modificărilor lingvistice de pe Lusitania ca să aflu dacă Esenţiala va ajunge să se degradeze şi să absoarbă portugheza, sau se va întâmpla invers.”

— Tată, îl întrerupse Libo.

Abia atunci îşi dădu seama că se oprise la zece metri de staţiune. „Tangente. Cele mai bune porţiuni ale vieţii mele intelectuale sunt tangenţiale, situate în domenii din afara pregătirii mele. Presupun că regulile care ni s-au impus în profesiune mă împiedică să cunosc sau să înţeleg ceva. Ştiinţa xenologiei tinde să respecte mai multe mistere decât Biserica-Mamă.”

Amprenta palmară era suficientă pentru deschiderea uşii. Imediat ce trecu pragul, ştiu cum îşi va petrece seara. Le vor trebui câteva ore de muncă la terminale pentru a întocmi rapoarte separate despre ceea ce făcuseră în cursul întâlnirii de azi. Pipo va citi apoi notiţele lui Libo, iar Libo pe ale lui Pipo şi după ce vor fi mulţumiţi, Pipo va redacta un rezumat şi va permite computerelor să continue lucrul, introducând notiţele în fişiere şi transmiţându-le instantaneu prin ansiblu către xenologii din restul celor O Sută de Lumi. „Sunt mai mult de o mie de oameni de ştiinţă a căror carieră înseamnă studierea singurei specii extraterestre pe care o cunoaştem şi, în afară de ceea ce pot descoperi sateliţii despre această specie arboricolă, toate informaţiile pe care le au ei provin din ceea ce le transmitem noi doi. Asta înseamnă intervenţie minimă. ”

Dar imediat ce intră în staţiune Pipo înţelese că nu avea să fie o seară de muncă neîntreruptă şi odihnitoare. Înăuntru îi aştepta Dona Cristã, îmbrăcată în straie monahale. Oare era vorba de vreo boacănă făcută la şcoală de unul din copiii mai mici?

— Nu, nici vorbă, îl linişti Dona Cristã. Toţi copiii tăi îşi fac datoria, în afară de cel de aici care, după părerea mea, e prea tânăr ca să-o rupă cu şcoala şi să lucreze, chiar dacă e ucenic.

Libo nu-i răspunse. „O hotărâre cuminte”, socoti Pipo. Dona Cristã era o femeie înţeleaptă şi atrăgătoare, probabil chiar frumoasă, dar întâi de toate era călugăriţă a ordinului Filhos da Mente do Cristo, Copiii Minţii lui Cristos, şi-şi pierdea din frumuseţe când o vedea cum se înfuria în faţa ignoranţei şi a prostiei. Era uimitor numărul celor foarte inteligenţi a căror ignoranţă şi prostie se topise sub focul dispreţului ei. „Libo, tăcerea e soluţia care îţi va prinde bine în situaţia asta.”

— N-am venit aici în legătură cu vreunul dintre copiii tăi, explică Dona Cristã. E vorba de Novinha.

Nu era nevoie să pronunţe numele de familie. Toată lumea o ştia pe Novinha. Îngrozitoarea Descolada se sfârşise doar cu opt ani în urmă. Boala ameninţase să distrugă întreaga colonie chiar înainte ca ea să se poată înfiripa. Modul de vindecare fusese descoperit de mama şi tatăl Novinhei, xenobiologii Gusto şi Cida. Printr-o ironie tragică, găsiseră cauza bolii şi tratamentul prea târziu pentru a se salva pe ei înşişi. Ei fuseseră ultimele victime ale Descoladei.

Pipo îşi aminti cu claritate de fetiţa Novinha, care stătea agăţată de mâna primarului Bosquinha în timp ce episcopul Peregrino în persoană ţinea slujba de îngropăciune. Ba nu, nu se agăţase de mâna primarului. Imaginile îi reveniră în minte şi, odată cu ele, şi sentimentele de atunci. Îşi aduse aminte că se întrebase: „Ce înţelege ea din toate astea? E înmormântarea părinţilor ei; a rămas singura supravieţuitoare din familie şi de jur împrejurul ei poate simţi uşurarea oamenilor acestei colonii. Aşa necoaptă cum e, oare pricepe că bucuria noastră e cea mai aleasă recunoştinţă pe care o arătăm părinţilor ei? Au luptat şi au izbândit, găsind calea salvării pentru noi în zilele de suferinţă de dinaintea morţii lor; ne aflăm aici ca să sărbătorim nepreţuitul dar pe care ni l-au făcut. Pentru tine însă, Novinha, asta înseamnă doar moartea părinţilor tăi, ca şi a fraţilor care au murit înainte. Cinci sute de morţi şi mai bine de o sută de slujbe pentru dispăruţii acestei colonii în ultimele şase luni, şi toţi fuseseră stăpâniţi de spaimă, tristeţe şi disperare. Acum, când îţi mor părinţii, teama, tristeţea şi disperarea ta nu sunt cu nimic mai mici decât înainte, dar nimeni altcineva nu trece prin aceeaşi suferinţă. Ceea ce precumpăneşte acum în mintea noastră e simţământul că ne-am eliberat de durere”.

Privind-o, încercând să-şi imagineze sentimentele ei, Pipo nu făcu decât să-şi redeştepte mâhnirea pentru pierderea Mariei, fiica lui de şapte ani, smulsă de vârtejul morţii care-i acoperise trupul cu excrescenţe canceroase şi ciuperci năvalnice, făcându-i carnea să se umfle şi să se descompună; un nou membru, nici braţ, nici picior, îi crescuse din coapsă, în timp ce carnea i se desprindea de pe picioare şi cap, dezgolindu-i oasele; corpul ei scump şi frumos se degradase sub ochii lui, în vreme ce mintea scânteietoare îi rămăsese înfiorător de vie, capabilă să înţeleagă tot ce se petrecea cu ea, pentru ca, târziu, să strige către Dumnezeu s-o lase să moară. Pipo îşi aminti asta, apoi se gândi la slujba de recviem, împărţită cu alte cinci victime. Aşa cum stătuse în picioare sau în genunchi, alături de soţie şi de restul copiilor, simţise perfecta unitate a oamenilor din Catedrală. Ştia că durerea lui era a tuturor, că pierzându-şi fiica cea mare era legat inseparabil de comunitate prin durere şi asta constituia o mângâiere, ceva de care se putea agăţa. Aşa se cuvenea să fie o asemenea mâhnire, un doliu public.

Micuţa Novinha nu avusese parte de aşa ceva. Ea trecuse printr-o încercare cu mult mai grea decât Pipo — el cel puţin nu rămăsese fără familie şi era adult, nu un copil îngrozit de pierderea bruscă a oricărui reazem din viaţa lui. Prin această durere nu se legase mai strâns de comunitate, ci era mai curând exclusă din ea. Astăzi, cu excepţia ei, toată lumea se bucura. Astăzi, toţi îi lăudau părinţii; numai ea le simţea lipsa, preferând ca ei să nu fi găsit leacul pentru alţii, dar să fi rămas în viaţă.

Izolarea ei era atât de vădită încât, din locul în care se afla, Pipo reuşise s-o simtă dureros. Novinha îşi smulsese cât putuse de repede mâna din cea a primarului. Lacrimile i se uscaseră pe măsură ce slujba se desfăşura; când ea se sfârşise, rămăsese tăcută ca un prizonier care refuză colaborarea cu cei care l-au capturat. Lui Pipo i se sfâşia inima pentru ea. Şi totuşi îşi dădea seama că, dacă ar fi încercat, n-ar fi fost în stare să-şi ascundă fericirea lăuntrică pentru înfrângerea Descoladei, bucuria că nu-i va mai fi răpit nici un alt copil. Îşi dădea seama că încercarea lui de a o mângâia ar fi fost o batjocură şi ar fi înstrăinat-o şi mai mult. După slujbă, într-o amară singurătate, Novinha a păşit printre grupurile de oameni care i-au spus, bine intenţionaţi, că părinţii ei vor deveni sigur sfinţi şi vor fi aşezaţi de-a dreapta Tatălui. Ce alinare poate fi asta pentru un copil? Pipo îi şoptise soţiei destul de tare:

— N-o să ne ierte niciodată pentru ziua de azi.

— Să ierte? Conceição nu era una dintre acele soţii care să priceapă gândurile soţilor lor. Doar nu i-am ucis noi părinţii…

— Dar noi ne bucurăm azi cu toţii, nu? N-o să ne ierte niciodată pentru asta.

— Asta-i o copilărie. Oricum nu înţelege; e prea mica.

„Ba înţelege”, se gândi Pipo. „Nu înţelegea şi Maria multe lucruri când era chiar mai mică decât Novinha?”

De-a lungul anilor — şi trecuseră de acum nouă — o văzuse de câteva ori. Avea vârsta fiului său, Libo, iar asta însemna că fusese colegă de clasă cu Libo până când acesta împlinise treisprezece ani. O auzise uneori ţinând prelegeri sau cuvântări alături de alţi copii. Îl atrăgea modul ei elegant de gândire, înflăcărarea ce-o dovedea în examinarea ideilor. În acelaşi timp, ea părea rece ca gheaţa, complet izolată de toţi ceilalţi. Şi Libo, fiul lui, era timid, dar până şi el avea câţiva prieteni şi-şi câştigase afecţiunea profesorilor. Novinha însă nu-şi făcuse nici un prieten, n-avea pe nimeni a cărui privire s-o caute după un moment de triumf. Pentru că refuza să împărtăşească acelaşi sentiment, să răspundă, nici unul dintre profesori nu ţinea sincer la ea.

— E paralizată din punct de vedere emoţional, spusese Dona Cristã odată, când Pipo se interesase de ea. Nimic n-o poate atinge. Jură că e fericită şi că nu simte nevoia vreunei schimbări.

Iar acum Dona Cristã venise la Staţiunea zenadorilor pentru a discuta cu Pipo despre Novinha. De ce tocmai cu Pipo? Nu întrezărea decât un motiv pentru vizita directoarei şcolii în legătură cu această orfană.

— Să cred că în toţi anii în care ai avut-o pe Novinha în şcoală am fost singura persoană care s-a interesat de ea?

— Nu singura, răspunse ea. Cu câţiva ani în urmă i s-a dat importanţă, mai ales când Papa i-a canonizat pe părinţii ei. Toată lumea a întrebat atunci dacă şi fiica Cidei şi a lui Gusto a observat vreodată evenimente miraculoase în legătură cu părinţii ei, aşa cum li se întâmplase altora.

— Chiar i-au pus asemenea întrebări?

— Erau zvonuri, iar episcopul Peregrino a trebuit să facă cercetări. Când se referea la tânărul conducător spiritual al Coloniei Lusitania, Dona Cristã devenea mai zgârcită la vorbă. Dar şi aşa se spunea că ierarhia nu se înţelegea de minune cu ordinul Filhos da Mente do Cristo. Răspunsul ei a fost plin de învăţăminte.

— Îmi imaginez.

— În esenţă, a spus că dacă părinţii ei i-ar asculta rugile şi ar avea putinţa să i le împlinească, atunci de ce nu au răspuns rugăciunilor ei şi nu s-au întors între cei vii? Acesta ar fi un miracol folositor, a zis ea, căci există şi precedente. Dacă Os Venerados pot să realizeze miracole dar nu răspund rugilor ei, înseamnă că n-o iubesc îndeajuns. De aceea preferă să creadă că părinţii ei încă o iubesc, dar pur şi simplu nu au puterea de a face minuni.

— O sofistă înnăscută, remarcă Pipo.

— Sofistă, dar şi expertă în vinovăţie: i-a spus episcopului că dacă Papa i-a declarat pe părinţii ei sfinţi, este ca şi cum Biserica ar afirma că aceştia o urăsc. Cererea ca părinţii ei să fie canonizaţi era o dovadă că Lusitania o dispreţuia; dacă se aproba, însemna că însăşi Biserica era vrednică de dispreţ. Episcopul Peregrino devenise livid.

— Bagă de seamă că el a trimis totuşi cererea.

— Pentru binele comunităţii. Şi au mai fost şi miracolele acelea.

— Cineva atinge mormântul sfânt şi durerile de cap dispar şi apoi strigă: „Milagre! Os Santos me abençoaram! Miracol! Sfinţii m-au binecuvântat!”

— Ştii bine că Sfânta Romă vrea miracole mai convingătoare decât acestea. Dar n-are importanţă. Papa ne-a îngăduit să numim orăşelul nostru Milagre, şi acum îmi închipui că de fiecare dată când cineva pronunţă numele ăsta Novinha se înfierbântă şi arde de furie ascunsă.

— Ori devine mai rece. Nimeni nu poate şti care-i sunt adevăratele sentimente.

— În fine, Pipo, nu eşti singurul care a întrebat de ea. În schimb, eşti unicul care s-a interesat de ea ca persoană, nu de dragul Binecuvântaţilor ei părinţi.

Îl întristă că în afară de Filhos, care se ocupau de şcolile de pe Lusitania, nimeni nu se arătase preocupat de soarta fetei; de-a lungul anilor doar Pipo îi acordase slabe frânturi de interes.

— Are un prieten, spuse Libo.

Pipo uitase că fiul său se afla de faţă — Libo era atât de tăcut încât era uşor să uite de el. Şi Dona Cristâ păru să tresari.

— Libo, spuse ea, cred c-am comis o nedelicateţe vorbind astfel despre una din colegele tale.

— Acum sunt ucenic de Xenador, îi reaminti Libo. Asta însemna că nu mai mergea la şcoală.

— Cine e prietenul ei? întrebă Pipo.

— Marcão.

— Marcos Ribeira, explică Dona Cristã. Băiatul acela înalt…

— A, da, cel care-i alcătuit ca o cabra.

— E într-adevăr puternic, întări Dona Cristã. Dar eu nu am observat niciodată vreun semn de prietenie între ei.

— Odată, când Marcão a fost acuzat de ceva şi s-a întâmplat ca ea să vadă totul, a mărturisit în favoarea lui.

— Libo, dai o interpretare cam generoasă incidentului, zise Dona Cristã. Cred c-ar fi mai aproape de adevăr să spui că a mărturisit împotriva băieţilor care făcuseră fapta şi au încercat să arunce vina pe umerii lui.

— Marcão nu vede lucrurile în aceeaşi lumină, spuse Libo. Am observat în câteva rânduri cum o urmăreşte cu privirea. Nu înseamnă prea mult, dar există cineva care o place.

— Dar tu, tu o placi? îl întrebă Pipo.

Libo rămase tăcut câteva clipe. Pipo ştia înţelesul acestei pauze. Libo se autoexamina pentru a găsi răspunsul. Nu acel răspuns care i se părea că se va bucura de aprobarea adulţilor şi nici acela care ar putea să provoace mânia lor — cele două tipuri de înşelăciuni care făceau deliciul copiilor de vârsta lui. Se cerceta pe sine pentru a descoperi adevărul.

— Dacă am înţeles eu bine, spuse Libo, nici nu vrea ca cineva să o placă. Seamănă cu un oaspete care aşteaptă să se întoarcă acasă din clipă în clipă.

Dona Cristã încuviinţă cu aer grav.

— Da, întocmai, exact impresia asta o lasă. Dar acum, Libo, trebuie să punem capăt indiscreţiei noastre rugându-te sa ne laşi puţin singuri ca să…

Clătinând scurt din cap şi cu un zâmbet care părea să spună: „Da, înţeleg…”, Libo plecă înainte ca ea să fi terminat fraza, graba paşilor lui făcând ca ieşirea din scenă să fie o probă mai elocventă de discreţie decât dacă ar fi insistat să rămână. Din aceste detalii, Pipo înţelese că Libo se supărase pentru că fusese rugat să plece; ştia să-i facă pe adulţi să se simtă oarecum imaturi în comparaţie cu el.

— Pipo, începu directoarea, a făcut cerere pentru a da examen de xenobiolog înainte de termen. Ca să ia locul părinţilor ei.

Pipo ridică din sprâncene.

— Pretinde că se pregăteşte intens în acest domeniu încă de când era mică. Şi că e gata să înceapă munca imediat, fără ucenicie.

— Are treisprezece ani, adevărat?

— Precedente există. Mulţi au trecut asemenea teste foarte de timpuriu. E cineva care le-a luat la o vârstă şi mai fragedă decât ea. Asta s-a întâmplat acum două mii de ani, dar i s-a permis. Episcopul Peregrino se opune, desigur, dar primarul Bosquinha, fie-i binecuvântată inima simţitoare şi practică, a susţinut că Lusitania are neapărat nevoie de un xenobiolog — trebuie să ne apucăm să dezvoltăm noi soiuri de plante ca să ne asigurăm o varietate mai mare în alimentaţie şi să obţinem recolte mai bogate din solul Lusitaniei. „Nu-mi pasă; chiar dacă ar fi vorba de un sugar, avem nevoie de un xenobiolog. ” Astea sunt chiar cuvintele ei.

— Şi vrei să mă ocup eu de examinarea ei?

— Dacă ai fi atât de amabil.

— Mi-ar face chiar plăcere.

— Eram sigură că vei fi de acord.

— Mărturisesc acum că îi datorez asta.

— Cum aşa?

— Ar fi trebuit să fac mai mult pentru fata asta. Aş vrea să văd dacă nu-i prea târziu să încep acum.

Dona Cristã râse delicat.

— Oh, Pipo, tare m-aş bucura să încerci. Dar crede-mă, prietene, cel ce-i ajunge în suflet simte fiorul gheţii.

— Cred că-i aşa. Îmi imaginez ce înseamnă pentru cel ce încearcă să simtă fiorul gheţii. Dar ce-ar simţi ea? Chiar aşa rece cum e, sigur că arde ca un foc.

— Ce poet eşti, spuse Dona Cristâ. Nu era nici o undă de ironie în vocea ei; credea tot ce spunea. Purceluşii au înţeles că i-am trimis ca ambasadori pe cei mai buni dintre noi?

— Mă străduiesc să le-o spun, dar ei sunt sceptici.

— O trimit mâine la tine. Dar te previn: vrea să dea examenul la modul cel mai serios şi se opune oricărei încercări de preexaminare.

Pipo zâmbi.

— Mai mult mă îngrijorează ce se va întâmpla după ce dă examenul. Dacă nu-l ia, va trece prin chinuri mari. Şi dacă-l ia, înseamnă că eu voi fi acela care va începe să aibă probleme.

— Libo nu-mi va da pace până nu va susţine şi el examenul de zenador înainte de termen. Iar dacă se va întâmpla aşa, atunci nu îmi rămâne decât să merg acasă, să mă aşez în pat şi să mor.

— Ce zănatec plin de romantism eşti, Pipo. Dintre toţi bărbaţii din Milagre doar tu ai fi în stare să-l accepţi pe fiul tău ca egal.

După plecarea ei, Pipo şi Libo lucrară împreună ca de obicei, notând întâmplările zilei petrecute cu pequeninos. Pipo compară concluziile lui Libo, modul lui de gândire, intuiţiile, atitudinile lui cu cele ale absolvenţilor pe care-i cunoscuse în universitate înainte de a deveni membru al Coloniei Lusitania. Chiar dacă era tânăr şi trebuia să mai acumuleze multe cunoştinţe teoretice şi practice, prin metodă Libo devenise un adevărat om de ştiinţă şi prin simţire un umanist. Până să-şi termine activitatea din seara aceea şi să plece spre casă împreună în lumina lunii mari a Lusitaniei, Pipo ajunsese la concluzia că, indiferent dacă-şi dădea examenul sau nu, Libo merita să fie tratat ca un coleg. Testele nu puteau să dea o măsură exactă a lucrurilor care contau.

Şi chiar dacă Novinhei nu i-ar fi convenit, Pipo voia să descopere dacă ea poseda calităţi incontestabile de om de ştiinţă; dacă nu le avea, atunci va face în aşa fel încât să nu treacă examenul, indiferent de volumul de cunoştinţe memorate.

Pipo părea decis să-i facă greutăţi. Novinha ştia cum procedau adulţii când îşi puneau în gând să nu-i dea satisfacţie, însă nici nu voiau să se certe sau să dea dovadă de răutate. „Sigur, sigur că poţi da testul. Dar nu ai motive să te pripeşti, să nu ne grăbim, dă-mi voie să mă conving că-l vei lua de la prima încercare.”

Novinha nu voia să aştepte. Era pregătită.

— Sunt gata să dau orice probe doreşti, spuse ea.

Trăsăturile chipului lui deveniră reci. Aşa se întâmpla mereu cu adulţii. Asta n-o deranja, răceala îi convenea, îi putea îngheţa de moarte pe toţi.

— N-aş vrea să dai chiar orice probe, îi explică el.

— Nu-ţi cer decât să le înşirui pe toate ca să trec prin ele cât mai repede. Nu vreau să aştept zile întregi.

El rămase o clipă pe gânduri.

— Ce grăbită eşti?!

— Sunt pregătită. Codul Stelar îmi permite să solicit testarea când doresc. E o relaţie între mine şi Congresul Stelar şi eu n-am găsit nicăieri scris că un xenolog are dreptul să pună la îndoială hotărârea Comisiei Interplanetare de examinări.

— Atunci n-ai citit cu atenţie.

— Singurul lucru de care am nevoie pentru a da testul înainte de împlinirea vârstei de şaisprezece ani este aprobarea susţinătorului meu legal. Eu nu am un susţinător legal.

— Ba dimpotrivă, spuse Pipo. Primarul Bosquinha a fost susţinătorul tău legal din ziua în care ţi-au murit părinţii.

— Iar el a fost de acord să dau testul.

— Cu condiţia să vii la mine.

Novinhei nu-i scăpă privirea sfredelitoare. Nu-l cunoştea pe Pipo, aşa că avu impresia că era privirea pe care o văzuse în mulţi alţi ochi, dorinţa de a o domina, de a o stăpâni, intenţia de a-i înfrânge hotărârea şi de a-i strivi independenţa, dorinţa de a o face să cedeze.

Trecerea de la răceala glacială la flacără se produse instantaneu.

— Ce ştii tu despre xenobiologie? Nu faci decât să treci dincolo pentru a discuta cu purceluşii, n-ai cum să înţelegi modul de funcţionare al genelor! Cine te crezi ca să mă judeci? De opt ani Lusitania nu are xenobiolog şi-i trebuie neapărat unul, iar tu vrei să-i faci pe oameni să mai aştepte doar ca să-i ţii sub control.

Spre uimirea ei, Pipo nu se pierdu şi nici nu dădu înapoi. Nici măcar nu se înfurie la vorbele ei. Se purtă ca şi cum ea n-ar fi spus nimic.

— Înţeleg, spuse el încet, vrei să devii xenolog din prea multă dragoste faţă de oamenii de pe Lusitania. Ţi-ai dat seama de nevoile comunităţii şi, sacrificându-te, te-ai pregătit pentru a o sluji în mod altruist de la o vârstă fragedă.

I se părea absurd să-l audă vorbind astfel. Dar simţi în cuvintele lui ceva mai mult decât atât.

— Şi acesta nu-i un motiv suficient?

— Dacă ar fi adevărat, ar fi destul de bun.

— Vrei să spui că sunt o mincinoasă?

— Propriile tale vorbe te-au făcut să pari mincinoasă. Spuneai cât de mult au ei, oamenii de pe Lusitania, nevoie de tine. Dar şi tu trăieşti printre noi. Ţi-ai petrecut întreaga viaţă aici. Eşti gata să te sacrifici pentru noi, şi totuşi nu simţi că faci parte din această comunitate.

Deci Pipo nu era ca restul adulţilor care îi credeau şi acceptau minciunile doar pentru că ele o făceau să pară încă un copil; el dorea s-o considere altfel.

— De ce să mă simt ca o părticică din comunitate? Nu sunt parte din ea.

El clătină din cap cu gravitate, ca şi când ar fi cântărit răspunsul ei.

— Atunci din ce comunitate faci parte?

— Cealaltă comunitate de pe Lusitania este a purceluşilor, şi pe mine nu m-ai văzut printre cei care venerează copacii.

— Pe Lusitania sunt şi alte comunităţi. Tu, de pildă, eşti studentă — există o comunitate a studenţilor.

— Nu-i de mine.

— Ştiu. Prieteni nu ai, nici cunoştinţe apropiate, mergi la slujbă, dar niciodată la spovedanie, te izolezi complet, pentru ca, atât cât îţi stă în puteri, să eviţi apropierea de viaţa acestei colonii şi contactul cu specia umană. Toate astea dovedesc limpede că trăieşti într-o izolare deplină.

Novinha nu era pregătită pentru aşa ceva. El dădea glas unei dureri ascunse şi nu se gândise la o strategie ca să facă faţă acestei încercări.

— Dacă-i adevărat, nu e vina mea.

— Sunt lămurit. Ştiu când a început şi mai ştiu şi a cui e vina că situaţia a continuat până în ziua de azi.

— A mea?

— A mea. Şi a tuturor. Dar în primul rând a mea, pentru că mi-am dat seama ce se întâmplă cu tine şi n-am intervenit deloc. Până astăzi.

— Iar astăzi vrei să mă ţii departe de singurul lucru care are importanţă pentru mine şi pentru viaţa mea! îţi mulţumesc mult pentru compasiune.

El dădu solemn din cap, ca şi cum ar fi acceptat şi aprobat recunoştinţa exprimată ironic.

— Novinha, într-un fel, nici nu contează că vina nu-ţi aparţine. Milagre este o comunitate, şi fie că te-a tratat nedrept, fie că nu, ea trebuie să acţioneze totuşi la fel ca oricare alta şi să asigure fericirea pentru toţi membrii ei.

— Asta însemnând toată lumea de pe Lusitania în afară de mine — eu şi purceluşii.

— Xenobiologul este foarte important pentru o colonie, îndeosebi pentru una ca a noastră, înconjurată de o barieră care ne limitează pentru totdeauna dezvoltarea. Xenobiologul nostru trebuie să găsească modalităţi de a obţine mai multe proteine şi carbohidraţi la hectar, ceea ce înseamnă adaptarea grâului şi porumbului creat pe Pământ pentru a utiliza…

— Pentru a utiliza la maximum substanţele nutritive existente în mediul lusitan. Crezi că mi-am pus în minte să susţin examenul fără să ştiu care va fi scopul muncii mele de o viaţă?

— Munca ta de o viaţă va fi să te dăruieşti ideii de a îmbunătăţi traiul oamenilor pe care-i dispreţuieşti.

Abia acum înţelese Novinha capcana pe care i-o întinsese Pipo. Prea târziu, arcul fusese eliberat.

— Deci crezi că un xenobiolog nu-şi poate desfăşura munca decât dacă-i iubeşte pe oamenii care folosesc roadele activităţii lui.

— Nu-mi pasă dacă ne iubeşti ori nu. Eu trebuie să ştiu ce vrei cu adevărat. De ce pui atâta pasiune în hotărârea ta.

— Chestiune de psihologie. Părinţii mei au murit făcând munca asta, aşa că eu încerc să preiau rolurile lor.

— Poate că da, încuviinţă Pipo. Sau poate că nu. Ceea ce vreau eu să ştiu, Novinha, ceea ce trebuie să aflu înainte de a-ţi permite să dai testul, e comunitatea din care faci parte.

— Singur ai spus-o! Nu aparţin nici uneia.

— Imposibil. Orice persoană este definită de comunităţi cărora le aparţine precum şi de cele la care nu aderă. Eu sunt asta şi asta, dar în mod sigur nu sunt aceea sau cealaltă. Toate definiţiile tale au o conotaţie negativă. Aş putea face o listă nesfârşită cu ceea ce nu eşti. Însă o persoană care crede cu adevărat că nu aparţine nici unei comunităţi ajunge în mod invariabil să se ucidă pe sine, fie trupeşte, fie abandonându-şi identitatea şi pierzându-şi minţile.

— Aşa sunt eu, nebună până în străfunduri.

— Nu-i vorba de asta. Eşti animată de un sentiment înfricoşător al motivaţiei. Dacă dai testul, sigur îl vei lua. Dar înainte de a te lăsa să-l dai, trebuie să ştiu: cine vei deveni după ce-l iei? În ce crezi, unde ţi-e locul, la ce ţii, ce iubeşti?

— Nimic pe lumea asta sau pe cealaltă.

— Nu te cred.

— În lumea asta n-am întâlnit niciodată pe cineva bun, bărbat sau femeie, în afară de părinţii mei, iar ei sunt morţi! Şi nici măcar ei — nimeni nu înţelege nimic.

— Doar tu.

— Sunt parte din tot şi din nimic, nu-i aşa? Dar nimeni nu-i înţelege pe ceilalţi, nici măcar tu, care pretinzi că eşti atât de înţelept şi plin de compasiune, dar nu reuşeşti decât să mă faci să plâng, pentru că ai puterea de a mă împiedica să fac ce vreau.

— Adică xenobiologie.

— Exact! Asta nu-i decât o parte.

— Şi care-i restul?

— Ceea ce eşti, ceea ce faci. Numai că tu faci totul anapoda, procedezi în mod stupid.

— Xenobiolog şi xenolog.

— S-a comis o greşeală stupidă când s-a creat o nouă ştiinţă pentru studierea purceluşilor. O adunătură de antropologi bătrâni şi plictisiţi care şi-au pus pălării noi şi s-au autointitulat xenologi. Dar nu-i poţi înţelege pe purceluşi doar urmărind comportamentul lor! Sunt rezultatul unei evoluţii diferite. Trebuie să le înţelegi genele, ce se petrece înăuntrul celulelor. Şi celulele celorlalte animale, pentru că ei nu pot fi studiaţi separat, nimic nu trăieşte izolat de restul…

„Nu-mi ţine o prelegere”, se gândi Pipo. „Spune-mi ce simţi.” Şi pentru a-i provoca o emoţie, şopti:

— În afară de tine.

Reuşi. Din rece şi dispreţuitoare, Novinha deveni înfocată şi defensivă.

— Niciodată nu-i vei înţelege! Însă eu da!

— Ce-ţi pasă ţie de ei? Ce înseamnă purceluşii pentru tine?

— N-o să pricepi nicicând. Eşti un bun catolic. Rosti cuvântul cu dispreţ. E vorba de o carte care se află la index.

Chipul lui Pipo se lumină brusc.

— Matca şi Hegemonul.

— Oricare ar fi fost el, cel care şi-a spus Vorbitor în numele Morţilor a trăit acum trei mii de ani. Dar i-a înţeles pe Gândaci! I-am exterminat, singura specie extraterestră pe care am întâlnit-o, i-am ucis pe toţi, însă el a înţeles.

— Iar tu ai vrea să scrii o istorie despre pequeninos, aşa cum el a scris una despre Gândaci.

— După cum vorbeşti, vrei să mă convingi că-i la fel de uşor ca atunci când redactezi o lucrare savantă. Nu ştii ce a însemnat să scrie „Matca şi Hegemonul”. Ce tortură pentru el — să se imagineze trăind în mintea unei fiinţe extraterestre — şi să revină cu sufletul plin de dragoste pentru marea creaţie pe care a distrus-o. A trăit în aceeaşi perioadă cu cea mai cumplită fiinţă umană care a existat vreodată, Săvârşitorul Xenocidului, cel care a nimicit Gândacii; şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să repare fapta Săvârşitorului. Vorbind în numele Morţilor, a încercat să învie morţii…

— Dar n-a reuşit.

— Ba da! I-a făcut să trăiască din nou — ai şti dacă ai fi citit cartea! Despre Isus nu ştiu, îl ascult pe episcopul Peregrino şi nu cred că preoţimea are măcar puterea de a transforma anafura în carne sau de a obţine iertare pentru vreun păcat infim. Dar el a reuşit să readucă Matca la viaţă.

— Şi atunci unde e?

— Aici! În mine!

El dădu aprobator din cap.

— Şi mai sălăşluieşte cineva în tine. Mărturisitorul pentru Morţi. Asta vrei să devii de fapt.

— E unica poveste adevărată pe care am auzit-o vreodată, spuse ea. Singura la care ţin. Asta voiai să auzi? Că sunt o eretică? Şi că munca mea de o viaţă va însemna să adaug la Indexul de adevăruri o altă carte care le va fi interzisă bunilor catolici?

— Aş fi vrut să aflu ce eşti în loc să numeşti ce nu eşti. Eşti Matca. Eşti Vorbitor în numele Morţilor. Asta reprezintă o comunitate foarte redusă la număr, dar cu suflet mare. Prin urmare, ai ales să nu faci parte dintre copiii care formează grupuri cu singurul gând de a-i exclude pe ceilalţi, iar oamenii te privesc şi-şi spun: „Sărmana copilă, e atât de izolată”, dar tu cunoşti un anume secret, ştii precis cine eşti. Tu eşti singura fiinţă umană capabilă să înţeleagă o minte extraterestră, fiindcă tu eşti acea minte; ştii ce înseamnă a fi uman pentru că n-ai găsit nici un grup uman care să-ţi ofere acreditarea de homo sapiens în care se poate încrede cineva.

— Acum spui că nici măcar nu-s umană? M-ai făcut să plâng pentru că nu vrei să mă laşi să dau examenul; m-ai silit să mă umilesc, iar acum afirmi că-s inumană?

— Poţi da testul.

Cuvintele rămaseră parcă suspendate în aer.

— Când? întrebă ea în şoaptă.

— În seara asta. Mâine. Începi când vrei. O să mă opresc din lucru pentru a te examina cât de curând doreşti.

— Mulţumesc! Îţi mulţumesc, eu…

— Să devii Vorbitor în numele Morţilor. O să-ţi dau tot ajutorul. Legea îmi interzice să mai iau cu mine pe altcineva în afară de un ucenic, fiul meu Libo, pentru a merge la pequeninos. Dar îţi vom oferi notiţele noastre. Îţi vom pune la dispoziţie tot ce aflăm. Toate bănuielile şi speculaţiile noastre. În schimb, şi tu ne vei arăta rezultatele muncii tale, tot ce descoperi privind modelele genetice ale acestei lumi, ca să ne ajuţi să-i înţelegem pe pequeninos. Şi după ce, împreună, vom fi aflat destule, poţi să-ţi scrii cartea, poţi vorbi în numele lor. Dar de astă dată nu al Morţilor. Pequeninos nu sunt morţi.

Ea zâmbi fără să vrea.

— Vorbitor pentru Cei Vii.

— Şi eu am citit „Matca şi Hegemonul”, spuse el. Nici nu m-aş putea gândi la o alta sursă mai bună pentru a-ţi găsi un nume.

Încă nu avea încredere în el şi nici nu credea ce părea să-i promită.

— O să vreau să vin des pe aici. Tot timpul.

— Încuiem numai când mergem să dormim.

— Mă refer la restul timpului. O să vă săturaţi de mine. O să ajungeţi să mă goniţi. Îmi veţi ascunde secretele voastre. O să-mi spuneţi să tac şi să nu-mi exprim părerile.

— Abia ne-am împrietenit şi ai şi început să crezi că sunt mincinos şi laş, un prostănac lipsit de răbdare.

— Dar aşa mi se întâmplă cu fiecare. Toţi vor să mă îndepărteze…

Pipo ridică din umeri.

— Şi? Din când în când i se întâmplă fiecăruia să vrea să rămână singur, cu gândurile lui. S-ar putea să vreau şi eu să nu te văd. Chiar dacă-ţi voi spune să pleci, nu trebuie s-o şi faci.

Acesta era cel mai surprinzător lucru pe care-l spusese vreodată cuiva.

— Asta-i o absurditate.

— Un singur lucru te rog. Promite-mi că nu vei încerca niciodată să mergi la pequeninos. Nu te pot lăsa, şi dacă s-ar întâmpla s-o faci, Congresul Stelar ar pune capăt muncii noastre de aici şi ar interzice orice contact cu ei. Îmi promiţi? Altfel totul — munca mea, munca ta se vor nărui.

— Promit.

— Când dai testul?

— Acum! Putem începe imediat?

El râse calm, apoi întinse o mână şi, fără să se uite, atinse terminalul. Acesta căpătă viaţă şi primele modele genetice apărură în aer, deasupra lui.

— Pregătiseşi deja examinarea, exclamă ea. Era gata cu totul. Ştiai de la început că o să mă laşi să o dau!

Pipo clătină din cap.

— Speram. Am crezut în tine. Am vrut să te ajut să obţii ceea ce visai. Numai să doreşti să faci ceva bun.

Novinha nu şi-ar fi meritat numele dacă n-ar mai fi găsit ceva muşcător de zis:

— Înţeleg. Ai devenit judecător de vise.

Probabil nu-şi dădu seama că asta era o insultă. Se mulţumi să zâmbească şi spuse:

— Credinţă, speranţă şi iubire — acestea trei. Dar iubirea este cel mai puternic judecător dintre toate.

— Nu mă iubeşti.

— Aha, făcu el. Eu sunt judecătorul viselor, iar tu al dragostei. Ei bine, te găsesc vinovată că ai vise frumoase şi te condamn la muncă şi suferinţă pe viaţă de dragul viselor tale. Sper însă că n-o să mă declari într-o bună zi nevinovat de delictul de a te fi iubit. Căzu pe gânduri câteva clipe. Am pierdut o fiică în faţa Descoladei. Maria. Ar fi fost cu doar câţiva ani mai în vârstă decât tine.

— Şi îţi aduc aminte de ea?

— Mă gândeam că n-ar fi semănat deloc cu tine.

Novinha începu să dea testul. Îi trebuiră trei zile. Îl luă cu un rezultat mai bun decât mulţi alţi absolvenţi. Când va privi în perspectivă nu-şi va aminti totuşi de test fiindcă el însemna începutul carierei, sfârşitul copilăriei, confirmarea vocaţiei pentru munca de o viaţă. Avea să-şi amintească de el deoarece reprezenta începutul activităţii ei în Staţiunea lui Pipo, unde Pipo şi Libo şi Novinha formau împreună prima comunitate căreia îi aparţinea încă de când părinţii ei fuseseră înmormântaţi.

Nu-i veni uşor, mai ales la început. Novinha nu se putea dezbăra imediat de atitudinea de opoziţie glacială. Pipo înţelegea asta, era pregătit să primească loviturile ei verbale fără a riposta. Lui Libo îi era cu mult mai greu. Staţiunea zenadorilor fusese locul în care el şi tatăl său puteau să se simtă împreună. Iar acum, fără ca cineva să-i ceară consimţământul, se mai alăturase o a treia persoană, care-i vorbea de parcă ar fi fost un copil, chiar dacă amândoi aveau aceeaşi vârstă. Îl umplea de amărăciune faptul că ea era xenobiolog cu drepturi depline, cu un statut de adult şi tot ce însemna aceasta, în timp ce el nu depăşise etapa de ucenic.

Însă încerca să suporte totul cu răbdare. Avea o natură calmă şi stăpânită şi tăcerea făcea casă bună cu temperamentul lui. Nu exista riscul ca el să devină ranchiunos pe faţă. Dar Pipo îşi cunoştea fiul şi îl vedea cum fierbe. După o vreme, până şi Novinha, aşa insensibilă cum se voia, îşi dădu seama că-l stârnea pe Libo, depăşind limite pe care nici un alt tânăr nu le-ar fi răbdat. Dar în loc să-i dea pace, începu să considere totul drept o provocare. Cum putea smulge un răspuns din partea acestui băiat atrăgător, cu spirit frumos şi inuman de calm?

— Vrei să spui că aţi lucrat atâţia ani şi nici măcar nu aţi aflat cum se reproduc purceluşii? întrebă ea într-o bună zi. De unde ştiţi că sunt cu toţii masculi?

Libo răspunse calm:

— În timp ce învăţau limbile noastre le-am explicat ce înseamnă mascul şi femelă. Ei au preferat să-şi spună masculi. S-au referit la exemplarele celelalte, pe care nu le-am văzut niciodată, ca fiind femele.

— Dar din câte ştiţi, se reproduc prin muguri! Sau prin mitoză!

Tonul vocii ei devenise dispreţuitor, iar Libo nu-i răspunse imediat Lui Pipo i se păru că aude gândurile fiului său, care-şi reformula atent răspunsul, senin şi liniştitor.

— Şi eu aş dori ca munca noastră să se apropie mai mult de antropologia propriu-zisă, spuse el. Aşa am fi mai bine pregătiţi pentru a aplica rezultatele cercetărilor tale referitoare la modelele de viaţă subcelulară de pe Lusitania la ceea ce descoperim noi despre pequeninos.

Novinha îl privi îngrozită.

— Vrei să spui că nici măcar nu luaţi mostre de ţesut?

Libo roşi uşor, dar vocea îi rămase totuşi stăpânită. „Chiar dacă ar fi anchetat de Inchiziţie, băiatul acesta tot la fel ar răspunde”, se gândi Pipo.

— Cred că e o greşeală, spuse Libo, dar ne temem că pequeninos s-ar întreba de ce luăm bucăţi din trupurile lor. Dacă s-ar întâmpla ca vreunul dintre ei să se îmbolnăvească ulterior, n-ar crede că noi i-am provocat boala?

— Dar dacă aţi lua ceea ce ei leapădă în mod normal? Se pot afla multe şi din studierea unui fir de păr.

Libo dădu aprobator din cap; Pipo, care-i urmărea aşezat la terminalul situat de partea cealaltă a camerei, recunoscu gestul — Libo îl învăţase de la tatăl său.

— Multe triburi primitive de pe Pământ considerau că ceea ce se desprindea din trupul cuiva conţine o parte din viaţa şi forţa lui. Dacă purceluşii şi-ar închipui că facem farmece împotriva lor?

— Nu le cunoşti limba? Aveam impresia că unii dintre ei vorbesc şi Esenţiala. Nu făcu nici un efort să-şi ascundă dezaprobarea. Nu le puteţi explica la ce slujesc mostrele?

— Ai dreptate, răspunse el netulburat. Dar dacă le-am spune la ce folosim mostrele de ţesut, s-ar putea să-i învăţăm din greşeală anumite concepte ale biologiei cu o mie de ani înainte ca ei să ajungă în stadiul de evoluţie în care le-ar descoperi ei singuri. Tocmai de aceea legea ne interzice să le explicăm asemenea lucruri.

În cele din urmă, ruşinată, Novinha bătu în retragere.

— Nu ştiam cât de tare vă încorsetează doctrina intervenţiei minime.

Pipo se bucură auzindu-i vorbele din care aroganţa se mai risipise, însă aceasta era de preferat smereniei. Copila era atât de lipsită de legături umane încât se exprima excesiv de formal, întocmai ca o carte ştiinţifică. Pipo se întrebă dacă nu cumva era prea târziu pentru a o învăţa să se poarte ca o fiinţă umană.

Nu era timpul pierdut. După ce înţelese că ei amândoi erau desăvârşiţi cunoscători ai ştiinţei pe care o practicau iar ea nu ştia aproape nimic din domeniul lor, făcu uitată atitudinea agresivă şi aproape că trecu la extrema cealaltă. În săptămânile ce urmară, vorbi foarte rar cu Pipo şi Libo. În schimb, studie rapoartele lor, încercând să priceapă rostul activităţii pe care o desfăşurau. Din când în când avea câte o nelămurire şi punea întrebări; ei îi răspundeau politicos şi cu răbdare.

Politeţea făcu loc încet-încet familiarităţii. Pipo şi Libo începură să discute neîngrădit în faţa ei, încercând să lămurească de ce pequeninos îşi creaseră o serie de comportamente ciudate, care era înţelesul ascuns al unora dintre afirmaţiile lor bizare, de ce rămâneau exasperant de impenetrabili. Şi întrucât studierea lor era o ramură foarte nouă a ştiinţei, Novinhei nu-i trebui mult ca să ajungă suficient de informată, chiar dacă la mâna a doua, pentru a emite câteva ipoteze.

— La urma urmei, îi spuse Pipo pe un ton încurajator, suntem cu toţii orbi, dar împreună.

Pipo anticipase ceea ce avea să se întâmple. Răbdarea atent cultivată îl făcuse pe Libo să pară rece şi rezervat faţă de cei de vârsta lui, când influenţa lui Pipo sufoca orice încercare a lui de a stabili şi alte relaţii; izolarea Novinhei era şi mai bătătoare la ochi, dar la fel de deplină. Acum însă, interesul lor comun faţă de pequeninos îi apropia — cu cine alţii mai puteau discuta când nimeni în afară de Pipo nu le putea înţelege subiectele de conversaţie?

Se relaxau împreună, râdeau până le dădeau lacrimile la glume care nu ar fi reuşit să distreze pe nici un alt lusitan. Aşa cum purceluşii păreau să fi dat nume fiecărui copac din pădure, Libo boteză în joacă toate piesele de mobilier din Staţiunea zenadorilor şi anunţa la diferite intervale că unele din ele erau prost dispuse şi nu trebuiau tulburate:

— Nu sta pe Sofa! Iar e sub influenţa lunii.

Nu văzuseră niciodată o femelă de pequeninos, iar masculii se refereau la ele cu un respect aproape religios; Novinha scrise o serie de aşa-zise rapoarte despre o femelă pequenino imaginară pe care o numi Maica Reverend şi care era hilar de rea de gură şi de pretenţioasă.

Dar nu tot ce făceau stârnea râsul. Apăreau şi probleme, griji, ba o dată trecură chiar prin momente de spaimă că făcuseră exact ceea ce Congresul Stelar încercase cu atâtea eforturi să împiedice — introducerea de schimbări radicale în societatea pequenino. Totul începu cu Rădăcină, desigur. Rădăcină, care stăruia să pună întrebări provocatoare, imposibile, ca de exemplu: „Dacă nu aveţi un alt oraş de oameni, cum să puteţi porni război? Nu dobândiţi onoare ucigând Micuţi”. Pipo bâigui ceva care voia să însemne că oamenii nu vor ucide niciodată pequeninos, adică Micuţi; dar ştia că nu la asta se referise Rădăcină.

Pipo ştia de ani de zile că pequeninos cunoşteau conceptul de război, dar după aceea Libo şi Novinha dezbătuseră zile întregi dacă întrebarea lui Rădăcină dovedea sau nu că purceluşii considerau războiul drept recomandabil, sau doar inevitabil. Mai prinseseră de la Rădăcină şi alte frânturi de informaţii, unele importante, unele nu — şi multe altele a căror importanţă era imposibil de apreciat. Într-un fel, chiar prin relaţia cu Rădăcină, interdicţia potrivit căreia xenologilor le era interzis să pună întrebări care să dezvăluie intenţiile şi, prin urmare, practicile umane, se dovedi înţeleaptă. Întrebările lui Rădăcină le furnizau mai multe răspunsuri decât reuşeau să obţină din răspunsurile lui la nelămuririle lor.

Ultima informaţie pe care le-o dădu Rădăcină nu apăru totuşi sub forma unei întrebări. Era o bănuială, exprimată în particular către Libo, în momentul când Pipo se îndepărtase cu alţi pequeninos pentru a cerceta modul în care ei îşi construiau case din buşteni.

— Ştiu, ştiu, spuse Rădăcină, acum ştiu de ce e încă în viaţă. Femeile voastre sunt prea proaste ca să-şi dea seama că el este înţelept.

Libo se chinui să priceapă înţelesul acestor vorbe fără legătură directă cu discuţia lor. De ce credea Rădăcină că femeile, dacă ar fi mai inteligente, l-ar ucide pe Pipo? Discuţia despre moarte îl tulburase — evident că aceasta era o problemă importantă şi Libo nu ştia cum să o rezolve singur. Şi totuşi nu putea să-l cheme pe Pipo în ajutor, întrucât era dincolo de orice îndoială că Rădăcină voia să discute cât Pipo nu avea cum să asculte.

Pentru că Libo nu-i răspunse, Rădăcină insistă:

— Femeile voastre sunt slabe şi proaste. Le-am spus asta şi celorlalţi, iar ei mi-au zis că pot să te întreb pe tine. Femeile voastre nu înţeleg înţelepciunea lui Pipo. E adevărat?

Rădăcină părea tare agitat; respira cu greutate şi-şi smulgea fire de păr, câte patru-cinci odată, de pe braţe. Într-un fel sau altul, Libo se văzu silit să răspundă.

— Majoritatea femeilor nu-l cunosc, spuse el.

— Atunci cum vor şti dacă trebuie să moară? întrebă Rădăcină. Apoi, brusc, rămase ca împietrit şi rosti foarte tare: Sunteţi cabras!

Abia acum apăru şi Pipo, întrebându-se ce rost avea strigătul acela. Văzu pe dată că Libo era peste măsură de tulburat. Dar Pipo nu ştia absolut nimic despre subiectul discuţiei, ce ajutor putea să ofere? Nu ştia decât că Rădăcină spusese că oamenii — sau doar Pipo şi Libo — erau totuna cu turmele de animale mari care păşteau în preerie. Pipo nu-şi putea da seama dacă Rădăcină era furios sau fericit.

— Sunteţi cabras! Voi hotărâţi! Arătă către Libo, apoi către Pipo. Femeile nu aleg onoarea pentru voi, voi o alegeţi! Ca într-o bătălie, însă tot timpul!

Pipo nu pricepea despre ce vorbea Rădăcină, dar văzu că toţi pequeninos rămăseseră nemişcaţi ca nişte cioturi de copaci şi aşteptau un răspuns, de la el sau de la Libo. Se vedea limpede că Libo era prea înspăimântat de comportamentul ciudat al lui Rădăcină ca să îndrăznească să răspundă ceva. În situaţia asta, înţelese că n-avea altă ieşire decât să spună adevărul; la urma-urmelor, era o informaţie aproape incontestabilă şi lipsită de importanţă privind societatea umană. Încălca regulile stabilite de Congresul Stelar dar, dacă s-ar eschiva să răspundă, răul ar fi şi mai mare, aşa că Pipo alese:

— Femeile şi bărbaţii hotărăsc împreună sau hotărăsc fiecare pentru sine. Nimeni nu decide pentru altul.

Era de netăgăduit că toţi purceluşii aşteptaseră răspunsul.

— Cabras, spuseră ei, apoi repetară cuvântul de mai multe ori; alergară către Rădăcină, hohotind şi şuierând. Îl luară pe sus şi se grăbiră cu el spre inima pădurii. Pipo încercă să-i urmeze, dar doi dintre purceluşi i se puseră în cale şi clătinară din cap. Acesta era un gest uman pe care-l deprinseseră de mult, dar pentru pequeninos el avea un înţeles mai grav. Lui Pipo îi era cu desăvârşire interzis să pornească pe urmele lor. Mergeau la femeile lor, iar pequeninos spuseseră că acesta era singurul loc în care nu aveau voie să calce.

În drum spre casă, Libo îi explică lui Pipo cum apăruse neplăcuta situaţie:

— Ştii ce-a spus Rădăcină? Că femeile noastre sunt slabe şi proaste.

— Vorbeşte aşa pentru că n-a cunoscut-o pe Bosquinha sau pe mama ta, de exemplu.

Libo râse, pentru că mama lui, Conceição, domnea peste arhive de parcă acestea ar fi fost un estação din vechiul Mato Grosso — cel ce păşea pe tărâmul ei trebuia să se supună fără crâcnire legii făcute de ea. Tot râzând, simţi că ceva îi scapă, o idee care era importantă — despre ce vorbeau? Discuţia continuă. Libo uitase şi curând ajunse chiar să uite că uitase.

În noaptea aceea auziră răpăitul ca de tobă despre care Libo şi Pipo credeau că face parte dintr-un fel de sărbătorire. Acest sunet, ca bătaia unor beţe grele în tobe mari, nu apărea prea des. Însă de data asta petrecerea părea să nu se mai sfârşească. Pipo şi Libo socotiră că modelul uman de egalitate sexuală le dăduse probabil masculilor pequeninos o speranţă de libertate.

— Cred că acest lucru ar putea fi interpretat drept o modificare gravă în comportamentul pequenino, spuse Pipo preocupat. Dacă descoperim că am provocat într-adevăr o schimbare, va trebui să o raportez, iar Congresul va hotărî aproape sigur întreruperea oricăror contacte dintre oameni şi pequeninos pentru o perioadă. Ani în şir, probabil.

Îl întrista gândul că, îndeplinindu-şi conştiincios datoria, ar putea determina hotărârea Congresului Stelar de a le interzice cu desăvârşire să-şi continue munca.

În dimineaţa următoare, Novinha merse cu ei până la poarta tăiată în gardul înalt care separa oraşul uman de pantele ce duceau spre dealurile împădurite unde locuiau purceluşii. Cum Pipo şi Libo încă încercau să se asigure unul pe altul că oricare din ei ar fi procedat la fel, Novinha o luase înaintea lor şi ajunsese prima lângă poartă. Când se apropiară şi ei, ea le arătă un petic de pământ roşiatic recent dezgolit, situat la mai puţin de zece metri de poartă.

— E proaspăt, spuse ea. Şi văd ceva acolo.

Pipo deschise poarta şi, fiind mai tânăr, Libo alergă înainte, să cerceteze. Se opri la marginea porţiunii curăţate şi rămase ca o stană de piatră, cu capul plecat spre ceea ce zăcea acolo. Văzându-l atât de nemişcat, Pipo se opri şi el, iar Novinha, brusc înspăimântată pentru soarta lui Libo, ignoră legea şi trecu în goană de poartă. Libo îşi lăsă capul pe spate şi căzu în genunchi; se apucă de părul cu bucle mărunte şi scoase un strigăt de remuşcare.

Rădăcină zăcea în ţărână, cu braţele în lături. Fusese eviscerat, şi nu în mod neglijent: fiecare organ fusese separat cu grijă, iar fâşii şi filamente din membrele lui fuseseră scoase şi întinse pe solul uscat, într-un model simetric. Toate părţile încă aveau legături cu trupul — nimic nu era complet desprins.

Strigătul îndurerat al lui Libo era aproape disperat. Novinha îngenunche lângă el, îl îmbrăţişă, îl legănă, încercă să-l mângâie. Pipo îşi scoase minusculul aparat foto şi, metodic, făcu fotografii din toate unghiurile, astfel încât să le poată analiza în detaliu pe computer mai târziu.

— Era încă în viaţă când au făcut asta, spuse Libo după ce se calmă îndeajuns ca să poată vorbi. Dar chiar şi aşa, trebui să pronunţe cuvintele încet, cu atenţie, de parcă ar fi fost un străin care tocmai deprindea limba. E atâta sânge pe pământ şi-i împrăştiat până departe… inima lui sigur mai bătea când l-au desfăcut.

— Discutăm despre asta mai târziu, sugeră Pipo.

Iar acum, acel ceva de care Libo uitase cu o zi în urmă îi reveni în minte cu o limpezime nemiloasă.

— E în legătură cu ce a zis Rădăcină despre femei. Ele decid când trebuie să moară bărbaţii. El mi-a spus asta, iar eu…

Rămase locului. Bineînţeles că nu făcu nimic. Legea îi cerea să nu întreprindă nimic. Şi în chiar clipa aceea se gândi că urăşte legea. Dacă legea însemna să permită ca Rădăcină să păţească aşa ceva, atunci ea nu avea înţeles. Rădăcină era o persoană. Şi faptul că doar studiezi o persoană nu trebuie să te facă să rămâi deoparte şi să îngădui ca aceasta să fie ucisă.

— Nu l-au dezonorat, spuse Novinha. Măcar de atâta lucru putem fi siguri: e vorba de dragostea ce o au pentru copaci. Vedeţi? Din centrul cavităţii pieptului, care acum era golită complet, răsărea un puiet foarte mic. Au plantat un copac pentru a-i însemna locul de îngropăciune.

— Acum ştiu de ce-şi numesc toţi copacii, spuse Libo cu amărăciune în glas. I-au plantat drept semne de mormânt pentru purceluşii pe care i-au torturat până au murit.

— Pădurea asta e foarte mare, spuse calm Pipo. Limitaţi-vă ipotezele la cea mai plauzibilă posibilitate.

Vocea lui cumpătată şi domoală, dorinţa lui insistentă ca până şi în asemenea momente să se comporte ca oamenii de ştiinţă îi calmă pe amândoi.

— Ce trebuie să facem? întrebă Novinha.

— Trebuie să te ducem imediat în perimetrul nostru, spuse Pipo. Îţi este interzis să intri aici.

— Voiam să spun… cu trupul… cu el ce facem?

— Nimic, îi răspunse Pipo. Pequeninos au făcut aşa cum le stă în obicei, din motive care îi privesc numai pe ei. Îl ajută pe Libo să se ridice.

Libo abia se putea ţine pe picioare; la început trebui să se oprească după fiecare pas.

— Ce-am spus? şopti el. Nici măcar nu ştiu ce vorbă de-a mea i-a adus moartea.

— Nu-i din pricina ta, spuse Pipo. E vina mea.

— Dar ce, îţi închipui că-i posezi? întrebă Novinha. Crezi că lumea lor se roteşte în jurul tău? După cum singur ai spus-o, purceluşii au făcut-o din pricini de ei ştiute. E destul de limpede că nu s-a întâmplat acum pentru prima oară: vivisecţia dovedeşte prea multă îndemânare ca să fi fost făcută de nişte începători.

Pipo recepta vorbele ei cu umor negru.

— Ne pierdem minţile, Libo. Novinha n-ar trebui să ştie nimic despre xenologie.

— Ai dreptate, aprobă Libo. Oricare ar fi motivul care a determinat vivisecţia, e clar că au mai practicat-o şi înainte. Vreun obicei. Se strădui să-şi păstreze vocea cât mai calmă.

— Dar asta e şi mai grav, nu? spuse Novinha. Înseamnă că obişnuiesc să se eviscereze unii pe alţii de vii. Privi către ceilalţi copaci ai pădurii care începea din vârful dealului şi se întrebă câţi dintre ei îşi aveau rădăcinile scăldate în sânge.

Pipo transmise raportul prin ansiblu, iar computerul nu-i făcu greutăţi în stabilirea nivelului de prioritate. Lăsă la latitudinea comitetului de supraveghere să hotărască dacă trebuie sau nu să întrerupă contactul cu purceluşii. Comitetul nu avea cum să identifice vreo eroare fatală. „Este imposibil să ascundem relaţiile dintre sexele umane, pentru că s-ar putea ca într-o bună zi postul de xenolog să fie ocupat de o femeie”, scria în raport, „şi nu putem detecta nici un moment în care nu aţi acţionat raţional şi prudent. Concluzia noastră provizorie este că aţi devenit, fără voia voastră, martori la o luptă pentru putere care s-a încheiat cu înfrângerea lui Rădăcină şi ar trebui să reluaţi contactele cu toată prudenţa ce se impune.”

Asta îl dezvinovăţea cu totul, dar nu-i era uşor să facă uitată amărăciunea. Libo crescuse cunoscându-i pe purceluşi ori măcar auzindu-l pe tatăl său vorbind despre ei. Pe Rădăcină îl cunoştea mai bine decât pe oricare dintre semenii săi umani, cu excepţia familiei şi a Novinhei. Trecură zile în şir până când Libo se întoarse la Staţiunea zenadorilor, săptămâni întregi până să intre din nou în pădure. Purceluşii nu dădură de înţeles că pentru ei se schimbase ceva; ba dimpotrivă, erau chiar mai deschişi şi mai prietenoşi decât înainte. Nici unul nu aduse vorba despre Rădăcină, cu atât mai puţin Pipo şi Libo. Se produseră însă schimbări în purtarea oamenilor. Pipo şi Libo nu se mai îndepărtau la mai mult de câţiva paşi unul de altul atunci când se aflau printre pequeninos.

Sentimentele de suferinţă şi de remuşcare trăite în acea zi îi făcură pe Libo şi pe Novinha să depindă şi mai mult unul de celălalt, ca şi cum întunericul îi lega mai strâns decât lumina. Purceluşii li se păreau acum primejdioşi şi nesiguri, exact aşa cum fusese dintotdeauna tovărăşia oamenilor şi, oricât de des încercau să se asigure unul pe altul, între Pipo şi Libo rămase fără răspuns întrebarea dacă vreunul dintre ei era vinovat cu ceva. Prin urmare, singurul reazem sigur şi de neclintit din viaţa lui Libo deveni Novinha, iar el deveni acelaşi lucru pentru ea.

Chiar dacă Libo avea mamă şi fraţi iar Pipo şi Libo mergeau întotdeauna acasă la restul familiei lor, Novinha şi Libo se purtau de parcă Staţiunea zenadorilor ar fi fost o insulă unde Pipo rămânea un Prospero iubitor, dar mereu îndepărtat Pipo se întreba: „Pequeninos sunt precum Ariel care-i conduce spre fericire pe tinerii care se iubesc, sau sunt nişte mici Calibani greu de stăpânit şi arzând de nerăbdare să ucidă?”

După câteva luni, moartea lui Rădăcină se topi în amintire şi râsul le reveni pe chipuri, deşi probabil că nu mai era la fel de senin ca înainte. Când împliniră şaptesprezece ani, Libo şi Novinha erau atât de siguri unul de celălalt încât se obişnuiseră să discute despre ce vor face împreună peste cinci, zece sau douăzeci de ani. Pipo nu făcu niciodată efortul de a se interesa de planurile lor de căsătorie. „În fond”, se gândi el, „studiază biologie de dimineaţa până seara. Până la urmă vor apela la strategii de reproducere stabile şi acceptabile din punct de vedere social.” Până atunci însă îi era suficient să vadă că amândoi se întrebau neîncetat când şi cum se împerecheau pequeninos, ţinând seama de faptul că masculii nu aveau nici un organ reproductiv vizibil. Speculaţiile lor în legătură cu modul în care pequeninos îşi amestecau materialele genetice se terminau invariabil cu glume atât de scârboase încât Pipo trebuia să dea dovadă de o stăpânire de sine ieşită din comun ca să pretindă că le găsea amuzante.

Aşa se face că în cursul celor câţiva ani, parcă prea scurţi, Staţiunea zenadorilor deveni locul unei apropieri sincere dintre doi tineri sclipitori care altfel ar fi fost condamnaţi să trăiască într-o singurătate rece. Nici unul dintre ei nu bănuia că idila lor va sfârşi brusc şi pentru totdeauna, în împrejurări care aveau să zguduie toate cele O Sută de Lumi.

Totul se petrecu simplu, pe neaşteptate. Novinha analiza structura genetică a trestiei infestate de muşte pe care o recoltase de pe malul râului şi constată că acelaşi corpuscul subcelular care dăduse naştere Descoladei era prezent şi în celulele trestiei. Proiectă alte câteva structuri celulare în aer, deasupra terminalului de computer, şi le roti. Toate conţineau agent Descolada.

Îl strigă pe Pipo, care corecta transcrieri ale vizitei pe care o făcuseră la pequeninos în ziua precedentă. Computerul rulă comparaţiile fiecăreia dintre celulele din care avea mostre. Indiferent de funcţiile ei, indiferent de specia de la care era prelevată, fiecare celulă extraterestră conţinea corpusculul Descoladei, iar computerul stabili că ele erau absolut identice în ceea ce privea proporţiile chimice.

Novinha se aştepta ca Pipo să dea aprobator din cap, să-i spună că i se părea interesant şi poate să emită chiar o ipoteză. Dar el se aşeză pe scaun şi rulă acelaşi test încă o dată, întrebând-o cum funcţiona comparaţia făcută de computer şi apoi ce producea corpusculul Descolada.

— Mama şi tata n-au reuşit să descopere ce declanşa procesul acesta, dar corpusculul Descolada eliberează această proteină neînsemnată — presupun că-i o pseudo-proteină de fapt — care atacă moleculele genetice, începând de la un capăt şi desfăcând cele două şiruri de molecule exact pe mijloc. De aceea au şi numit-o Descolada — descolador — ea desface ADN-ul din celula umană.

— Arată-mi cum funcţionează în celulele extraterestre.

Novinha puse în mişcare simularea.

— Nu, nu numai molecula genetică — întregul mediu al celulei.

— E doar în nucleu, spuse ea.

Lărgi câmpul pentru a include mai multe variabile. Computerul lucra mai încet, întrucât cerceta în fiecare secundă milioane de aranjamente aleatorii ale materialelor nucleare. Când molecula genetică a trestiei se desfăcu, apărură câteva proteine mari din mediul ambient, care se legară de şirurile rămase deschise. La oameni, ADN-ul încearcă să se recombine, dar proteinele se fixează şi ele în mod aleatoriu, şi atunci celulele parcă înnebunesc una după alta. Uneori trec în mitoză, ca în cazul cancerului, alteori mor. Mai important e că în cazul omului corpusculii Descolada se reproduc nebuneşte şi trec de la o celulă la alta. Bineînţeles că organismele extraterestre le posedă deja.

Dar pe Pipo nu-l interesau vorbele ei. Când descolador-ul terminase cu moleculele genetice ale trestiei, privi celulele una câte una.

— Nu numai că-i semnificativ, e la fel, constată el. E acelaşi lucru!

Novinha nu-şi dădu seama imediat ce observase Pipo. Ce era la fel cu ce? Şi nici nu mai avu timp să întrebe. Pipo se ridicase deja de pe scaun, îşi luase grăbit haina şi pornise spre uşi. Afară era lapoviţă. Pipo se oprise doar ca să strige peste umăr:

— Spune-i lui Libo să nu se deranjeze să vină după mine. Până mă întorc, arată-i doar simularea aceea ca să vezi dacă şi el îşi dă seama despre ce este vorba. O să priceapă, e răspunsul la marea întrebare. Răspunsul care explică totul.

— Spune-mi-l!

El se mulţumi să râdă.

— Să nu trişezi. Dacă nu înţelegi, are să-ţi spună Libo.

— Unde pleci?

— Să-i întreb pe purceluşi dacă am dreptate, unde crezi? Dar ştiu că am, chiar dacă vor încerca să mă mintă. Dacă nu mă întorc peste o oră, înseamnă că am alunecat şi mi-am rupt piciorul.

Libo n-a mai apucat să vadă simulările. Întrunirea comitetului de planificare la care participa se prelungise neaşteptat de mult din cauza unei discuţii în contradictoriu privind extinderea păşunii pentru vite şi după aceea Libo trebuise să ridice alimentele pentru săptămâna următoare. Când se întoarse, Pipo lipsea deja de patru ore, întunericul se îndesea şi lapoviţa se transformase în zăpadă. Plecară imediat în căutarea lui, temându-se că le vor trebui ore întregi ca să-l găsească în pădure.

Îl găsiră foarte curând. Trupul lui se răcea deja în zăpadă. Purceluşii nici măcar nu plantaseră un copac în el.