Capitolul 2 TRONDHEIM

Regret profund că nu-ţi pot satisface dorinţa de a cunoaşte mal multe detalii privind ritualurile amoroase şi obiceiurile de căsătorie ale aborigenilor lusitani. Cred că asta îţi provoacă o dezamăgire de nedescris, altfel nu ai fi solicitat Societăţii de Xenologie să mă critice pentru incapacitatea de a coopera la cercetările tale.

De fiecare dată când presupuşii xenologi se plâng că nu obţin datele trebuincioase din observaţiile mele asupra speciei pequeninos, îi îndemn să recitească îngrădirile pe care mi le impune legea. Nu mi se permite să fiu însoţit decât de un asistent în cercetările de teren; nu am dreptul să pun întrebări care ar putea dezvălui intenţiile umane pentru ca pequeninos să nu încerce să ne imite; nu am voie să le ofer informaţii din proprie iniţiativă cu scopul de a determina o reacţie similară; nu am dreptul să stau printre ei mai mult de patru ore în cursul unei vizite; cu excepţia hainelor de pe mine, în prezenţa lor nu mi se permite să utilizez nici un alt produs al tehnologiei noastre, adică aparate foto, de înregistrare audio, computere şi nici măcar obiecte de scris sau hârtie; mi-e interzis chiar şi să-i observ pe ascuns.

Pe scurt: nu-ţi pot spune cum se reproduc pequeninos pentru că ei preferă să o facă în altă parte decât în faţa ochilor mei.

Sunt de acord că lucrările tale rămân incomplete! Desigur, concluziile noastre în legătură cu pequeninos sunt absurde! Dacă ar trebui să studiem universitatea voastră şi ni s-ar impune aceleaşi restricţii ca în cazul studierii aborigenilor lusitani, fără îndoială că am trage concluzia că oamenii nu se reproduc, nu formează grupuri pe criterii de înrudire şi că-şi dedică întregul ciclu de viaţă pentru metamorfozarea studentului-larvă în profesor-adult. Ba chiar am putea presupune că profesorii exercită o înrâurire extraordinară asupra societăţii umane. O cercetare competentă ar evidenţia imediat inexactitatea unei asemenea concluzii, dar în cazul speciei pequenino nu este permisă şi nici măcar recomandată desfăşurarea unei investigaţii serioase.

Antropologia nu este niciodată o ştiinţă exactă: observatorul şi obiectul studiului nu împărtăşesc aceeaşi cultură. Dar acestea sunt delimitări normale, inerente ştiinţei. Delimitările artificiale sunt cele care ne ţin pe noi în loc — şi, prin urmare, pe voi. Ţinând seama de ritmul actual al cercetărilor, am putea înregistra un progres similar dacă le-am trimite chestionare prin poştă şi am aştepta ca ei să ne răspundă prin lucrări savant redactate, remise pe aceeaşi cale.

João Figueira Alvarez, mesaj de răspuns adresat lui Pietro Guataninni de la Universitatea din Sicilia, Milano Campus, Etruria,

publicat postum în Studii Xenologice, 22-4-49-193


Vestea morţii lui Pipo nu avea o importanţă limitată şi locală. Ea se transmise instantaneu prin ansiblu către toate cele O Sută de Lumi. Primele fiinţe extraterestre descoperite de la Xenocidul Săvârşitorului încoace uciseseră prin tortură pe acea fiinţă umană numită să le observe. În interval de câteva ore, savanţi, oameni de ştiinţă, politicieni şi ziarişti începură să ia atitudine.

Curând se formă un consens: „Un singur incident, petrecut în împrejurări neelucidate, nu dovedeşte eşecul politicii duse de Consiliul Stelar în problema purceluşilor. Dimpotrivă, faptul că nu a murit decât un om pare să evidenţieze înţelepciunea actualei politici de semi-pasivitate. Prin urmare, nu trebuie să facem nimic altceva decât să observăm într-un ritm mai puţin intens”. Succesorul lui Pipo primi instrucţiuni să-i viziteze pe purceluşi doar o dată la câteva zile şi să nu stea niciodată mai mult de o oră. Nu trebuia să-i determine pe purceluşi să răspundă la întrebări referitoare la modul în care îl trataseră pe Pipo. Aceasta era o reafirmare a binecunoscutei politici de pasivitate.

Consiliul dovedi de asemenea o deosebită preocupare pentru moralul oamenilor de pe Lusitania. În pofida costurilor ridicate, coloniştilor li se trimiseră prin ansiblu numeroase programe noi de divertisment pentru a-i ajuta să-şi şteargă din minte înfiorătoarea crimă.

Iar apoi, după ce framlingii i-au ajutat cum s-au priceput mai bine pe locuitorii Lusitaniei, care, la urma urmelor, se aflau la ani-lumină depărtare, oamenii celor O Sută de Lumi s-au întors la grijile lor.

Din jumătate de trilion de fiinţe umane de pe cele O Sută de Lumi, doar una singură simţi moartea lui João Figueira Alvarez, numit şi Pipo, ca pe o mare schimbare în desfăşurarea propriei sale vieţi. Andrew Wiggin era Vorbitor în numele Morţilor în oraşul universitar Reykjavik, renumit ca păstrător al culturii nordice, aşezat precar pe pantele abrupte ale unui fiord de forma unui cuţit care pătrundea în granitul lumii îngheţate de pe Trondheim, exact la ecuator. Venise primăvara, aşa că zăpada bătea în retragere, iar ierburile şi florile fragile se înălţau spre soarele sclipitor pentru a căpăta tărie. Andrew şedea pe coama unui deal însorit, înconjurat de vreo zece-doisprezece studenţi care învăţau deja despre istoria colonizării interstelare. Pe jumătate absorbit de alte gânduri, Andrew îi asculta pe studenţi dezbătând înfierbântaţi întrebarea dacă victoria deplină a oamenilor în Războaiele cu Gândacii fusese un preludiu necesar la expansiunea umană. Astfel de dispute degenerau întotdeauna pe negândite în defăimarea monstrului uman, Săvârşitorul, pe vremea aceea comandant al flotei interplanetare care comisese Xenocidul Gândacilor. Andrew se simţi îndemnat să-şi lase mintea să mai rătăcească; nu putea spune că subiectul îl plictisea, însă prefera ca el să nu-i acapareze întreaga atenţie.

Apoi, micul implant de computer pe care-l purta ca pe o nestemată în ureche îl anunţă de moartea crudă a lui Pipo, xenologul de pe Lusitania şi atunci se trezi brusc din visare. Îi întrerupse pe studenţi:

— Ce ştiţi despre purceluşi? întrebă el.

— Sunt singura noastră speranţă de mântuire, spuse unul dintre studenţi, care îl lua mult mai în serios pe Calvin decât pe Luther.

Andrew se uită imediat la studenta Plikt, despre care ştia că nu va putea suporta un asemenea misticism.

— Ei nu există pentru a servi vreunui scop uman, nici măcar pentru a fi obiect de mântuire, spuse Plikt cu un dispreţ distrugător. Sunt adevăraţi ramen, la fel ca şi Gândacii.

Andrew clătină din cap, dar se încruntă.

— Foloseşti un cuvânt care nu este în vocabularul tuturor.

— S-ar cuveni să fie, spuse Plikt. Toată lumea de pe Trondheim, fiecare Nordic din cele O Sută de Lumi trebuia să fi citit deja Istoria lui Wutan din Trondheim de Demostene.

— Trebuia, dar n-am citit-o, oftă un student.

— Daţi-o jos de pe catalige, spuse altul. Plikt e singura femeie pe care o cunosc în stare să meargă pe catalige şi să stea jos în acelaşi timp.

Plikt închise ochii.

— Limba Nordică are patru cuvinte pentru a denumi gradele de straneitate. Primul este din-alt-ţinut sau utläning, străinul pe care-l recunoaştem ca fiind fiinţă umană a lumii noastre, dar din alt oraş sau alta ţari Al doilea este framling — Demostene renunţă la accentul din cuvântul nordic framling. Acesta e străinul pe care-l recunoaşte ca uman, dar venit din altă lume. Al treilea este ramen, străinul pe care-l recunoaştem ca uman, dar aparţinând altei specii. Al patrulea se referă la adevăraţii extratereştri, varelse, între care includem şi animalele, pentru că dialogul cu ele este imposibil. Trăiesc, dar n-am putea bănui ce scopuri sau cauze le fac să acţioneze. S-ar putea ca aceste creaturi să fie inteligente, conştiente de propria existenţă, dar nu avem cum să aflăm asta.

Andrew observă că o parte dintre studenţi erau contrariaţi. Le atrase atenţia:

— Consideraţi că vă descumpăneşte aroganţa lui Plikt, dar nu aşa stau lucrurile. Plikt nu e arogantă, ci doar exactă. Adevărul e că vă simţiţi stânjeniţi pentru că încă nu aţi citit istoria propriului vostru popor scrisă de Demostene şi ruşinea s-a transformat în iritare pentru că Plikt nu poartă vina păcatului vostru.

— Aveam impresia că Vorbitorii nu cred în păcat, spuse îmbufnat unul dintre băieţi.

Andrew zâmbi.

— Styrka, tu crezi în păcat şi faci multe lucruri datorită acestei credinţe. Deci păcatul e real pentru tine şi, întrucât te cunoaşte, acest Vorbitor trebuie să creadă în păcat.

Styrka refuză să se dea bătut.

— Ce legătură are discuţia asta despre utlaningi, framlingi, ramen şi varelse cu Xenocidul comis de Săvârşitorul Ender?

Andrew se întoarse către Plikt. Ea rămase pe gânduri o clipă.

Are relevanţă pentru ciorovăiala noastră ridicolă. Ţinând seama de aceste grade de straneitate din limba nordică, putem constata că Ender nu a comis un adevărat genocid, pentru că, atunci când i-a distrus pe Gândaci, noi îi cunoşteam doar ca varelse; umanitatea a înţeles mult mai târziu, adică atunci când originalul Vorbitor în numele Morţilor a scris „Matca şi Hegemonul”, că Gândacii nu erau câtuşi de puţin varelse, ci ramen; până în acel moment, oamenii şi Gândacii nu găsiseră mijlocul de a comunica.

— Xenocidul tot xenocid rămâne, susţinu Styrka. Faptul că Săvârşitorul nu a ştiut că sunt ramen nu-i readuce la viaţă.

Andrew oftă văzând privirea neînduplecată a lui Styrka. Era lucru obişnuit pentru calviniştii din Reykjavik ca atunci când judecau binele sau răul unei acţiuni să nege importanţa motivaţiei ei; şi întrucât Vorbitorii afirmau prin doctrina lor că binele şi răul există numai în motivaţia umană şi nicidecum în acţiune, studenţi ca Styrka îşi manifestau ostilitatea faţă de Andrew. Din fericire, Andrew nu se simţea jignit — înţelegea temeiurile acestei atitudini.

— Styrka şi Plikt, îngăduiţi-mi să vă dau un alt caz. Să luăm purceluşii, care au învăţat să vorbească Esenţiala şi a căror limbă a fost deprinsă de unii oameni, şi să presupunem că am aflat că, pe neaşteptate, fără nici o provocare sau explicaţie, ei l-au ucis prin tortură pe xenologul trimis să-i studieze.

Plikt prinse din zbor întrebarea:

— Cum putem şti că n-au fost provocaţi? Ceea ce nouă ni se pare nevinovat ar putea fi de nesuportat pentru ei.

Andrew zâmbi din nou.

— Să zicem că-i aşa. Dar xenologul nu le-a făcut nici un rău, a vorbit foarte puţin, nu le-a provocat daune — oricum am socoti, nu merita să moară în chinuri. Simplul fapt că au comis această crimă de neînţeles nu-i face cumva pe purceluşi să fie varelse în loc de ramen?

De astă dată Styrka interveni precipitat:

— Crima e crimă. Discuţia asta despre varelse şi ramen nu-şi are rostul. Dacă purceluşii au ucis, atunci sunt răi, la fel cum au fost şi Gândacii. Dacă fapta este rea, atunci şi făptuitorul este rău.

— Asta e dilema noastră, spuse Andrew dând aprobator din cap. Asta e problema. Fapta a fost rea sau, în accepţiunea purceluşilor cel puţin, bună. Purceluşii sunt ramen sau varelse? Styrka, deocamdată ţine-ţi gura. Ştiu toate argumentele pe care le aduce calvinismul atât de drag ţie, dar până şi Calvin ar susţine că doctrina ta e stupidă.

— De unde ştiţi ce-ar spune Calvin?

— Pentru că e mort, bubui Andrew, şi deci am dreptul să vorbesc în numele lui!

Studenţii izbucniră în râs şi Styrka se refugie într-o tăcere îndărătnică. Andrew ştia că băiatul era sclipitor; calvinismul lui nu va supravieţui educaţiei academice, dar extirparea va fi îndelungată şi dureroasă.

— Talman, Vorbitorule, spuse Plikt. Ai vorbit ca şi cum situaţia ipotetică pe care ne-ai prezentat-o ar fi reală şi purceluşii chiar l-ar fi ucis pe xenolog.

Andrew clătină din cap.

— Da, este reală.

Asta îi tulbură pe toţi; vorbele treziseră ecouri ale vechiului conflict dintre Gândaci şi oameni.

— Priviţi-vă pe voi înşivă în această clipa îi îndemnă Andrew. Veţi descoperi că dincolo de ura faţă de Săvârşitorul Xenocidului şi de durerea voastră pentru moartea Gândacilor, simţiţi şi ceva mult mai teribil: vă temeţi de necunoscut, fie el utlaning sau framling. Când vă gândiţi că el a ucis un om pe care îl cunoşteaţi şi apreciat, nu are importanţă înfăţişarea pe care o are. În cazul acesta devine varelse sau, şi mai rău, djur, fiara cumplită care apare la miez de noapte cu fălcile îmbăloşate. Dacă aţi fi singurii posesori de armă din sat şi fiara care a sfârtecat pe unul dintre ai voştri ar veni din nou, aţi mai sta să vă întrebaţi dacă nu cumva are şi ea dreptul să trăiască, sau aţi acţiona pentru a salva satul, oamenii pe care-i cunoaşteţi, oamenii care ar depinde de voi?

— Potrivit acestei argumentaţii, ar trebui să-i ucidem neîntârziat pe purceluşi, chiar dacă sunt primitivi şi neajutoraţi! strigă Styrka.

— Argumentaţia mea? Eu doar am pus o întrebare. O întrebare nu-i totuna cu o argumentaţie decât dacă-ţi închipui că-mi cunoşti răspunsul, şi te asigur că te înşeli, Styrka. Gândeşte-te la problema asta. Sunteţi liberi.

— Vom mai discuta şi mâine despre asta? întrebară studenţii.

— Dacă doriţi, spuse Andrew. Dar ştia că dacă vor discuta, o vor face fără participarea lui. Pentru ei, Săvârşitorul Xenocidului era un simplu subiect filosofic. În fond, Războaiele cu Gândacii avuseseră loc în urmă cu trei mii de ani; acum se aflau în 1948 C.S., numărătoarea începând cu anul în care fusese stabilit Codul Stelar, iar Săvârşitorul nimicise Gândacii în anul 1180 Î.C.S. Dar pentru Andrew evenimentele nu erau chiar atât de îndepărtate. Făcuse mult mai multe călătorii interstelare decât şi-ar fi putut închipui vreunul dintre studenţii lui; de la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, exceptând şederea pe Trondheim, nu rămăsese niciodată mai mult de şase luni pe vreo planetă. Deplasarea de la o lume la alta cu viteza luminii îi îngăduise să atingă suprafaţa timpului, la fel ca şi o piatră aruncată cu putere pe deasupra apei. Studenţii nu bănuiau că Vorbitorul lor, care sigur nu părea să aibă mai mult de 35 de ani, avea amintiri foarte clare privind evenimente petrecute cu 3000 de ani în urmă şi că, de fapt, avea impresia că acele întâmplări avuseseră loc cu nici douăzeci de ani în urmă, abia jumătate din vârsta lui. Nu aveau cum să ştie cât de adânc mocnea în el vina Săvârşitorului şi cum dăduse răspuns la această întrebare în nenumărate feluri, dar niciodată în mod mulţumitor. Îl cunoşteau pe profesorul lor doar ca Vorbitor în numele Morţilor; nu ştiau că atunci când era foarte mic, sora lui mai mare, Valentine, nu-i putea pronunţa numele, Andrew, şi de aceea îi spunea Ender, Săvârşitorul, nume pe care el îl făcuse de ruşine înainte de a fi împlinit cincisprezece ani. Prin urmare, îi lăsă pe neînduplecatul Styrka şi pe analitica Plikt să se zbată pentru a găsi răspuns la întrebarea dacă Săvârşitorul era vinovat sau nu; pentru Andrew Wiggin, Vorbitor în numele Morţilor, întrebarea nu era pur retorică.

Iar acum, mergând pe panta cu ierburi umede a dealului şi respirând aerul răcoros, Săvârşitorul-Andrew, Vorbitor — nu se gândea decât la purceluşii care comiteau deja crime inexplicabile, la fel cum făcuseră, din nepăsare, şi Gândacii atunci când vizitaseră umanitatea pentru întâia oară. Era oare inevitabil ca întâlnirea dintre străini să fie pătată de sânge? Gândacii uciseseră cu seninătate fiinţe umane, nu doar pentru că aveau o gândire caracteristică stupului; pentru ei, viaţa individuală nu valora mai mult decât un fir de păr care cade, iar uciderea unui om-doi reprezenta doar modul lor de a da de ştire că se aflau în preajmă. Purceluşii îşi puteau motiva la fel crima?

Dar vocea din ureche vorbea despre tortură, despre o crimă rituală similară cu execuţia unui membru al propriei lor comunităţi. Purceluşii nu aveau o gândire de stup, ei nu erau Gândaci, iar Săvârşitorul Wiggin trebuia să afle de ce procedaseră astfel.

— Când aţi aflat de moartea xenologului?

Săvârşitorul se întoarse. Era Plikt. Îl urmărise în loc să se întoarcă la Pivniţe, locul în care locuiau studenţii.

— Chiar în timp ce discutam. Duse mâna la ureche; terminalele implantate costau o avere, dar nu erau chiar o raritate.

— Am ascultat ştirile chiar înainte de începerea orei. Încă nu se anunţase nimic. Dacă ar fi sosit prin ansiblu vreo veste importantă, lumea s-ar fi agitat. Doar dacă nu cumva primiţi ştirile direct de la ansiblu.

Evident că Plikt se gândea că i se oferise vreun nou mister spre dezlegare. De fapt, avea dreptate.

— Vorbitorii beneficiază de acces absolut prioritar la informaţiile destinate publicului, explică el.

— V-a cerut cineva să mărturisiţi moartea xenologului?

El scutură din cap.

— Lusitania e sub jurisdicţie catolică.

— Asta voiam să zic şi eu. Nu au Vorbitor propriu acolo. Dacă însă cineva solicită unul, vor trebui să-i permită sosirea. Iar Trondheim este cea mai apropiată lume de Lusitania.

— N-a cerut nimeni un Vorbitor.

Plikt îl trase de mânecă.

— De ce te afli aici?

— Doar ştii de ce am venit. Am mărturisit moartea lui Wutan.

— Ştiu că ai venit aici împreună cu sora ta, Valentine. Ca profesor, e mai iubită decât tine — la întrebări dă răspunsuri, tu doar răspunzi cu alte întrebări.

— Asta pentru că ea ştie unele răspunsuri.

— Vorbitor, mie trebuie să-mi spui. Am fost curioasă şi am încercat să aflu mai multe despre tine. Numele tău, de pildă, dincotro vii… Totul e strict secret. Atât de secret încât nu am reuşit să aflu nici nivelul de acces. Nici măcar Dumnezeu nu ar putea avea acces la biografia ta.

Săvârşitorul o luă de umeri şi o privi în ochi.

— Nu te amesteca; acesta e nivelul de acces.

— Eşti mai important decât se poate bănui, Vorbitorule, spuse ea. Ansiblul îţi parvine ţie chiar înainte de a ajunge la oricare altul, nu-i aşa? Şi nimeni nu poate obţine informaţii despre tine.

— Nimeni n-a încercat până acum. De ce tocmai tu?

— Vreau să devin Vorbitor, spuse ea.

— Atunci continuă. Te va instrui computerul. Nu seamănă cu nici o religie — nu trebuie să memorezi vreun catehism. Acum lasă-mă singur. Îi dădu drumul şi o împinse uşor. Ea făcu câţiva paşi nesiguri înapoi, iar el se îndepărtă.

— Vreau să mărturisesc pentru tine, strigă ea.

— Încă n-am murit! ridică el glasul.

— Ştiu că vei pleca spre Lusitania! Ştiu!

„În cazul ăsta ştii mai multe decât mine”, îşi spuse Săvârşitorul. Continuă să păşească stăpânit de un tremur uşor, cu toate că soarele strălucea şi purta trei pulovere ca să nu-i fie frig. Nu bănuise că Plikt era atât de sensibilă. Fără îndoială că ajunsese să se identifice cu el. Îl înspăimânta că fata asta avea nevoie cu atâta disperare de ceva din partea lui. Trăise ani întregi fără a avea legături apropiate cu altcineva în afară de sora lui, Valentine — ea şi, desigur, morţii pe care-i mărturisea. Toţi ceilalţi care însemnaseră ceva pentru el muriseră. Şi el şi Valentine erau la secole, chiar lumi depărtare de aceştia.

Ideea de a prinde rădăcini în solul îngheţat de pe Trondheim îl îngrozea. Ce voia Plikt de la el? N-avea importanţă; oricum nu-i va oferi nimic. Cum de îndrăznea să-i ceară anumite lucruri de parcă el i-ar fi aparţinut? Ender Wiggin nu era proprietatea nimănui. Dacă ar şti cine este în realitate, l-ar urî ca făptuitor de Xenocid; ori l-ar venera ca pe un salvator al omenirii — Săvârşitorul îşi aminti cum se simţea când oamenii îl trataseră astfel, şi nu-i plăcuse deloc. Chiar şi acum lumea nu-i ştia decât rolul, numele de Vorbitor, talman, falante, spieler, în funcţie de modul în care numiseră Vorbitorul în numele Morţilor în limba oraşului, naţiunii sau lumii lor.

Nu voia ca oamenii să-l cunoască. El nu le aparţinea lor şi nici speciei umane. Avea altă menire, aparţinea altcuiva. Nu fiinţelor umane. Şi nici sângeroşilor purceluşi. Sau cel puţin aşa credea.

Загрузка...