Urzeala tronurilor

CATELYN

— Vom ajunge la Debarcaderul Regelui într-o oră. Catelyn se desprinse de lângă balustradă şi se forţă să zâmbească.

— Vâslaşii tăi au făcut treabă bună, căpitane. Fiecare dintre ei să primească un cerb de argint, ca semn al recunoştinţei mele.

Căpitanul Moreo Tumitis făcu o scurtă plecăciune.

— Sunteţi mult prea generoasă, Lady Stark. Onoarea de a avea la bord o doamnă atât de mândră este singura răsplată de care au ei nevoie.

— Dar vor primi, oricum, şi argintul. Moreo zâmbi.

— Precum spuneţi. Vorbea fluent în limba comună, păstrând doar un vag accent de Tyroshi. Cutreierase marea îngustă vreme de treizeci de ani, îi spusese el, începând ca vâslaş, cârmaci şi, în cele din urmă, căpitan al propriilor sale galere comerciale. Dansatorul Furtunii era cea de-a patra navă a sa, şi cea mai rapidă, o galeră cu două punţi şi şaizeci de vâslaşi.

Fusese, fără îndoială, cea mai rapidă navă disponibilă în Portul Alb, atunci când Catelyn şi Ser Rodrik Cassel sosiseră după galopul lor neîntrerupt de-a lungul râului. Tyroshienii erau vestiţi pentru avariţia lor, iar Ser Rodrik se tocmise pentru închirierea unei nave de pescuit de la cele Trei Surori, însă Catelyn insistase să ia galera. Fusese foarte bine că ceruse asta. Vântul le fusese potrivnic pe toată durata călătoriei, iar fără vâslaşii galerei încă s-ar mai fi bălăcit dincolo de Degete, în loc să zburde spre Debarcaderul Regelui şi spre sfârşitul călătoriei.

Atât de aproape, se gândi ea. Sub straturile de bandaje, în degetele ei încă mai pulsa durerea, acolo unde muşcase pumnalul. Durerea era povara ei, simţea Catelyn, fiindcă nu putea uita. Nu-şi putea îndoi ultimele două degete de la mâna stângă, iar celelalte nu vor mai avea niciodată dexteritate. Totuşi, era un preţ mic pentru salvarea vieţii lui Bran.

Ser Rodrik alesese acel moment pentru a-şi face apariţia pe punte.

— Bunul meu prieten, spuse Moreo în barba lui verde, bifurcată. Tyroshienilor le plăceau culorile vii, chiar şi în părul facial. E aşa de grozav să văd că arăţi mai bine.

— Da, fu de acord Ser Rodrik. N-am vrut să mor în ultimele două zile. Se înclină spre Catelyn. Doamna mea.

Arăta mai bine. Cu doar o idee mai slab decât fusese când plecaseră din Portul Alb, şi îşi revenise destul de bine. Vântul puternic de pe Bite şi asprimea mării înguste îi fuseseră potrivnice, şi aproape că fusese azvârlit peste bord când furtuna îi lovise pe neaşteptate, lângă ţărmul Pietrei Dragonului; totuşi, cumva, reuşise să se agate de o frânghie până când trei dintre oamenii lui Moreo izbutiseră să-l salveze şi să-l ducă în siguranţă sub punţi.

— Căpitanul tocmai mi-a spus că voiajul nostru este aproape de sfârşit.

Ser Rodrik izbuti să încropească un zâmbet strâmb.

— Aşa de repede? Arăta ciudat fără măreţii lui favoriţi colilii; părea mai mic, mai puţin aprig şi cu zece ani mai bătrân. Totuşi, la Bite păruse înţelept să se lase pe mâna bărbierului, după ce favoriţii lui se murdăriseră iremediabil, pentru a treia oară, după ce se aplecase peste bord şi vomitase sub vântul sălbatic.

— Vă las să discutaţi, zise căpitanul Moreo, care se înclină şi-i părăsi.

Galera plutea deasupra apelor ca un bondar, vâslele ei ridicându-se şi coborând într-o sincronizare perfectă. Ser Rodrik se ţinu de balustradă şi privi spre ţărmul pe lângă care treceau.

— N-am fost cel mai de nădejde dintre păzitori.

Catelyn îi atinse braţul.

— Suntem aici, Ser Rodrik, în siguranţă. Asta-i tot ce contează. Mâna ei bâjbâi pe sub mantie, cu degetele rigide şi nervoase. Pumnalul era încă la şoldul ei. Descoperise că avea nevoie să-l atingă din când în când, ca să se îmbărbăteze. Acum trebuie să ajungem la maestrul armurier al regelui şi să ne rugăm să fie de încredere.

— Ser Aron Santagar este un bărbat încrezut, dar cinstit. Mâna lui Ser Rodrik urcă spre faţă spre a-şi mângâia favoriţii şi descoperi, din nou, că nu-i mai avea. S-ar putea să ştie de pumnal, da… Însă, doamna mea, în momentul când vom coborî pe ţărm vom fi în primejdie. Şi mai sunt unii la curte care vă cunosc din vedere.

Buzele lui Catelyn se strânseră tot mai tare.

— Degeţelul, murmură ea.

Chipul lui i se arătă înaintea ochilor; un chip de băiat, deşi nu mai era de mult un băiat. Tatăl lui murise cu câţiva ani mai înainte, aşa că acum era Lord Baelish, dar tot îi mai spuneau Degeţel. Fratele ei, Edmure, îi dăduse porecla cu mult timp în urmă, la Riverrun. Familia lui, de origine modestă, se afla pe cel mai mic dintre Degete, iar Petyr fusese cam pricăjit şi pirpiriu pentru vârsta lui.

Ser Rodrik îşi drese glasul.

— Odată, Lordul Baelish, hmm…Rămase pe gânduri în căutarea cuvântului potrivit.

Catelyn nu mai avea nevoie de delicateţuri.

— A fost păzitorul tatălui meu. Am crescut împreună la Riverrun. Îl priveam ca pe un frate, însă simţămintele lui pentru mine erau… mai mult decât frăţeşti. Când s-a anunţat că mă voi căsători cu Brandon Stark, Petyr a lansat o provocare la duel pentru mâna mea. A fost o sminteală. Brandon avea douăzeci de ani, iar Petyr abia dacă trecuse de cincisprezece. A trebuit să-l implor pe Brandon să-i cruţe viaţa. I-a lăsat o cicatrice. După aceea, tata a scăpat de el. Nu l-am mai văzut de atunci. Îşi ridică faţa în bătaia vântului, de parcă acesta i-ar fi putut spulbera amintirile. Mi-a scris de la Riverrun, după ce Brandon a fost ucis, dar am ars scrisoarea fără s-o fi citit. Atunci ştiam, deja, că Ned se va căsători cu mine în locul fratelui său.

Mâna lui Ser Rodrik se ridică din nou spre favoriţii dispăruţi.

— Degeţel este acum în consiliul mic.

— Ştiam că se va ridica mult, zise Catelyn. A fost întotdeauna deştept, chiar şi ca băietan, dar una este să fii deştept şi alta să fii înţelept. Mă întreb cum l-a schimbat trecerea vremii.

Departe, deasupra lor, oamenii din postul de observaţie strigară ceva. Căpitanul Moreo traversă puntea în grabă, dând ordine, şi toţi cei din jurul lor se apucară de treabă cu frenezie când Debarcaderul Regelui li se înfăţişă vederii printre cele trei dealuri înalte ale sale.

În urmă cu trei sute de ani, ştia Catelyn, dealurile acelea fuseseră acoperite de păduri şi acolo trăia doar o mână de pescari, pe ţărmul de nord al Grăbitei Ape-Negre, acolo unde râul adânc şi furios se vărsa în mare. Apoi Aegon Cuceritorul venise pe mare de la Piatra Dragonului. Aici acostase armata sa, iar pe cel mai înalt dintre dealuri ridicase prima redută rudimentară, din lemn şi pământ.

Acum, oraşul acoperea ţărmul cât se vedea cu ochii; conace şi arbori şi grânare, depozite din piatră şi hanuri din buşteni şi staluri pentru neguţători, taverne şi cimitire şi bordeluri, toate înghesuite una în alta. Putea auzi zarva din piaţa de peşte, chiar şi de la distanţa asta. Printre clădiri se aflau drumuri late, străjuite de arbori, străduţe mici şi întortocheate şi alei atât de înguste, încât doi oameni nu ar fi putut merge unul lângă altul. Dealul Visenyei era dominat de Marele Templu al lui Baelor, cu cele şapte turnuri de cristal. Dincolo de oraş, pe dealul Rhaenys, se înălţau zidurile înnegrite ale Puţului Dragonului, prăbuşit în ruine, cu porţile sale de bronz închise de mai bine de un veac. Strada Surorilor se întindea între ele, dreaptă ca o săgeată. Zidul oraşului se ridica la distanţă, înalt şi solid.

O sută de docuri se aliniau la ţărm, iar portul era plin de ambarcaţiuni. Nave de pescuit în larg şi cele de râu soseau şi plecau, barcagiii cutreierau în sus şi-n jos pe Grăbita Apă-Neagră, galerele comerciale descărcau mărfuri din Braavos şi Pentos şi Lys. Catelyn trase cu ochiul spre barja reginei, ancorată lângă o balenieră pântecoasă, venită de la Portul Ibben, în timp ce în amonte o duzină de nave de război, aurite şi zvelte, stăteau în docurile lor, cu pânzele strânse.

Iar peste toate astea, privind cu încruntare de pe dealul lui Aegon, se înălţa Fortăreaţa Roşie; şapte turnuri uriaşe, cilindrice, cu metereze de fier, o fortăreaţă imensă şi mohorâtă, cu încăperi boltite şi poduri acoperite, cazărmi şi tainiţe şi hambare, ziduri masive împânzite cu posturi pentru arcaşi, toate construite din piatră albicioasă. Aegon Cuceritorul pusese să fie ridicată fortăreaţa. Fiul său, Maegor cel Crud, o văzuse terminată. După aceea, îi ucisese pe toţi pietrarii, tâmplarii şi constructorii care lucraseră la ea. Numai cei din sânge de dragon vor şti secretele fortăreţei construite de Stăpânii Dragonilor, jurase el.

Totuşi, acum flamurile care fâlfâiau pe metereze erau aurii, nu negre, şi acolo unde dragonul cu trei capete suflase foc, se fălea azi cerbul încoronat al Casei Baratheon.

O corabie de agrement, cu catarge înalte, din Insulele Verii, ieşea din port, pânzele sale albe umflându-se de vânt. Dansatorul Furtunii trecu de ea, îndreptându-se spre ţărm.

— Doamna mea, zise Ser Rodrik. Cât am zăcut la pat m-am gândit cum ar fi mai bine să procedăm. Nu trebuie să intraţi în castel. Am să mă duc eu şi am să-l aduc pe Ser Aron la dumneavoastră, într-un loc sigur.

Ea îl cercetă pe bătrânul cavaler pe când galera se apropia de un debarcader. Moreo striga ordine în Valyriana vulgară a Oraşelor Libere.

— Ai risca la fel de mult ca mine. Ser Rodrik zâmbi.

— Nu cred. Mi-am privit oglindirea în apă, mai devreme, şi abia dacă m-am mai recunoscut. Mama mea a fost ultima persoană care m-a văzut fără perciuni, iar ea e moartă de patruzeci de ani. Cred că sunt suficient de în siguranţă, doamna mea.

Moreo răcni o comandă. Toate ca una, şaizeci de vâsle se ridicară din apă, apoi schimbară sensul bătăii. Galera încetini. Un alt răcnet. Vâslele se traseră înapoi în interiorul galerei. Când se proptiră de doc, marinarii Tyroshi săriră să o lege. Moreo se apropie, tot numai un zâmbet.

— Debarcaderul Regelui, doamna mea, aşa cum aţi cerut, şi niciodată nu a făcut vreo navă o traversare mai rapidă şi mai sigură ca asta. Aveţi nevoie de ajutor ca să vă transportaţi lucrurile la castel?

— Nu vom merge la castel. Ne puteţi recomanda un han, un loc curat şi confortabil şi nu prea departe de râu?

Tyroshianul îşi mângâie barba bifurcată.

— De fapt, da. Cunosc mai multe care s-ar putea să servească nevoilor dumneavoastră. Totuşi, dacă-mi este permis să fiu atât de direct, ar mai fi chestiunea plăţii celeilalte jumătăţi din suma asupra căreia am convenit. Şi desigur, argintii suplimentari pe care aţi fost atât de buna să-i promiteţi. Cred că erau şaizeci de cerbi.

— Pentru vâslaşi, îi aminti Catelyn.

— Oh, desigur, zise Moreo. Deşi, poate ar trebui să-i păstrez eu pentru ei până ce ne vom întoarce la Tyrosh. Pentru binele soţiilor şi copiilor lor. Dacă le daţi acum argintii, doamna mea, îi vor juca la zaruri sau îi vor cheltui pentru plăceri de o noapte.

— Sunt lucruri şi mai rele pe care poţi să-ţi cheltuieşti banii, interveni Ser Rodrik. Vine iarna.

— Un bărbat trebuie să decidă singur, spuse Catelyn, Au meritat argintii. Cum şi-i vor cheltui nu mai este treaba mea.

— Cum spuneţi, doamna mea, răspunse Moreo, înclinându-se şi zâmbind.

Ca să fie sigură, Catelyn îi plăti chiar ea pe vâslaşi, câte un cerb de fiecare şi câte un ban de aramă pentru cei care-i cărară cuferele până pe dealul Visenyei, la hanul recomandat de Moreo. Era o clădire veche şi părăginită, pe aleea Eel. Proprietara lui era o baborniţă acrită, cu un ochi saşiu, care-i privi bănuitoare şi muşcă moneda oferită de Catelyn, pentru a se asigura că nu era falsă. Camerele erau mari şi aerisite, iar Moreo jurase că tocana ei de peşte era cea mai bună din toate cele Şapte Regate. Dar mai presus de tot, nu o interesa cum îi chema.

— Cred că cel mai bine ar fi să vă ţineţi departe de sala de mese, zise Ser Rodrik. Chiar şi într-un loc ca acesta, niciodată nu se ştie cine trage cu ochiul. Purta o cămaşă de zale, pumnal şi o sabie lungă sub mantia închisă la culoare, cu o glugă cu care-şi putea acoperi capul. Mă voi întoarce înainte de venirea nopţii, cu Ser Aron, promise el. Acum, odihniţi-vă, doamna mea.

Catelyn era obosită. Călătoria fusese lungă şi istovitoare, iar ea nu mai era atât de tânără pe cât fusese. Ferestrele dădeau spre alee şi spre acoperişurile caselor, cu o privelişte spre Apa-Neagră de dincolo. Îl urmări pe Ser Rodrik plecând, păşind întins pe străzile aglomerate, până ce-l pierdu din vedere, apoi se decise să-i urmeze sfatul. Salteaua patului era umplută cu paie în loc de puf, dar nu avu nici un fel de greutăţi în a adormi.

Se trezi din cauza bătăilor în uşă.

Catelyn se ridică brusc. Afară, acoperişurile Debarcaderului Regelui erau roşii în lumina soarelui la apus. Dormise mai mult decât intenţionase. Un pumn bătu din nou în uşă, iar o voce strigă:

— În numele regelui, deschide!

— Un moment, făcu ea.

Se înveli în mantie. Pumnalul zăcea pe masa de lângă pat. Îl înşfacă înainte de a trage zăvorul uşii grele de lemn. Bărbaţii care năvăliră în încăpere purtau zale negre şi mantiile aurii ale Gărzii Oraşului. Liderul lor zâmbi la vederea pumnalului din mâna ei.

— Nu aveţi nevoie de el, doamna mea. Suntem aici pentru a vă escorta la castel.

— Prin a cui autoritate?

Îi arătă panglica, iar Catelyn simţi cum respiraţia i se opreşte în gât. Sigiliul înfăţişa o mierlă, în ceară cenuşie.

— Petyr, spuse ea.

Aşa de repede! Ceva trebuie că se întâmplase cu Ser Rodrik. Privi spre comandantul gărzii.

— Ştiţi cine sunt eu?

— Nu, doamnă, răspunse el. Al meu Lord Degeţel mi-a spus doar să vă aduc la el şi să am grijă să fiţi bine tratată.

Catelyn dădu din cap.

— Trebuie să aşteptaţi afară până ce mă îmbrac.

Îşi spălă mâinile în vasul cu apă şi le înveli în fese curate. Degetele ei erau ţepene şi neîndemânatice când trebui să-şi lege corsajul şi să-şi înnoade în jurul gâtului capetele unei mantii maro. Cum putuse afla Degeţel că era aici? Ser Rodrik nu i-ar fi spus niciodată. Indiferent cât era de bătrân, era încăpăţânat şi devotat până la moarte. Să fi ajuns ei prea târziu, după ce Lannisterii sosiseră deja la Debarcaderul Regelui? Nu, dacă s-ar fi întâmplat asta, Ned ar fi şi el aici, şi în mod sigur ar fi venit la ea. Cum, deci?…

Apoi se gândi la Moreo. Tyroshianul ştia cine erau şi unde trăseseră, blestematul. Spera ca măcar să fi obţinut un preţ bun pentru informaţiile lui.

Aduseseră un cal pentru ea. Când o luară din loc, lămpile începuseră să fie aprinse pe străzi, iar Catelyn simţea toţi ochii oraşului aţintiţi asupra ei pe când călărea înconjurată de gărzi în mantiile lor aurite. Când ajunseră la Fortăreaţa Roşie, podul era coborât, iar porţile mari închise pentru noapte, însă ferestrele castelului erau înviorate de lumini pâlpâitoare. Străjerii descălecară în afara zidurilor şi o escortară printr-o uşă secretă, îngustă, apoi pe scările nesfârşite spre unul dintre turnuri.

Era singur în încăpere, aşezat la o masă grea, din lemn, cu o lampă cu ulei lângă el şi scria. Când o conduseră înăuntru, el lăsă tocul jos şi privi spre ea.

— Cat, zise el încet.

— De ce am fost adusă aici în felul acesta? El se ridică şi făcu un gest brusc spre gardă.

— Plecaţi! Bărbaţii plecară. Cred că nu ai fost bruscată, nu? zise el după ce rămaseră singuri. Am dat instrucţiuni precise. Îi observă bandajele. Mâinile tale…

Catelyn ignoră întrebarea subînţeleasă.

— Nu sunt obişnuită să fiu chemată ca o servitoare, spuse ea cu răceală. Când erai mic, ştiai ce înseamnă curtoazia.

— Te-am supărat, doamna mea. Nu am avut niciodată intenţia asta.

Părea cuprins de remuşcări. Lui Catelyn asta-i readuse amintiri cât se poate de vii. Fusese un copil viclean, dar după isprăvile sale, întotdeauna părea spăşit; ăsta era talentul său. Anii nu-l schimbaseră prea mult. Petyr fusese un băiat pricăjit şi devenise un bărbat mic de statură, cu o palmă, două, mai scund decât Catelyn, zvelt şi agil, cu trăsăturile ascuţite pe care şi le amintea şi cu aceiaşi ochi verzi, veseli. Acum purta o barbă mică, ascuţită, şi avea şuviţe argintii în părul negru, deşi nu împlinise încă treizeci de ani. Toate se potriveau cu mierla argintie care îi împodobea mantia. Întotdeauna, chiar copil fiind, îi plăcuse argintul.

— De unde ai aflat că sunt în oraş? îl întrebă ea.

— Lordul Varys ştie tot, zise Petyr cu un zâmbet viclean. Ni se va alătura nu peste mult timp, dar am vrut să te văd întâi eu singur. A trecut mult de atunci, Cat. Câţi ani?

Catelyn nu dădu atenţie acestei familiarităţi. Erau întrebări mult mai importante de pus.

— Deci Păianjenul Regelui a fost cel care m-a găsit!

Degeţel tresări.

— Nu trebuie să-i spui aşa. E foarte sensibil. Îmi închipui că aşa se întâmplă când eşti eunuc. În oraş nu se petrece nimic fără ca Varys să ştie. Uneori, ştie chiar înainte să se petreacă ceva. Are informatori peste tot. Păsărelele lui, cum le spune el. Una dintre aceste păsărele a auzit de vizita ta. Din fericire, Varys a venit prima dată la mine.

— De ce la tine?

El dădu din umeri.

— De ce nu? Eu sunt trezorierul şi sfetnicul personal al regelui. Selmy şi Lord Renly au plecat în nord, să se întâlnească cu Robert, Lordul Stannis e la Piatra Dragonului, iar aici am rămas numai Maester Pycelle şi cu mine. Eram omul cel mai potrivit. Am fost prieten cu sora ta, Lysa, Varys ştie şi asta.

— Ştie şi despre…

— Lordul Varys ştie tot… În afară de motivul pentru care te afli aici. Îşi ridică o sprânceană. De ce eşti aici?

— Unei soţii i se permite să-i fie dor de soţul ei, iar dacă o mamă are trebuinţă ca fiica să-i fie aproape, cine i-ar putea spune nu?

Degeţel râse.

— Oh, foarte bine, doamna mea, dar, te rog, nu te aştepta să cred asta. Te cunosc prea bine. Deci, care erau vorbele familiei Tully?

Îşi simţea gâtul uscat.

— Familie, Datorie, Onoare, recită ea încordată.

— Familie, Datorie, Onoare, repetă el. Iar toate astea-ţi cereau să rămâi la Winterfell, acolo unde te-a lăsat Mâna. Nu, doamna mea, ceva s-a întâmplat. Această călătorie bruscă a ta dezvăluie o anumită chestiune urgentă. Te implor, lasă-mă să te ajut. Prietenii buni şi vechi nu ar trebui să ezite să se bazeze unul pe celălalt. Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Intră, strigă Degeţel.

Bărbatul care intră era durduliu, parfumat, pudrat şi chel ca un ou. Pună o vestă ţesută cu fir de aur, peste o robă de mătase purpurie, iar în picioare avea papuci cu vârful ascuţit, din catifea moale.

— Lady Stark, zise el, luându-i mâna în ambele palme, să vă văd din nou, după atâţia ani, este o mare bucurie. Pielea sa era moale şi umedă, iar respiraţia îi mirosea a liliac. Oh, bietele dumneavoastră mânuţe! V-aţi ars, cumva, scumpă doamnă? Degetele vă sunt atât de delicate…Bunul nostru Maester Pycelle prepară o pomadă minunată, să vă trimit un borcan?

Catelyn îşi trase degetele din strânsoarea sa.

— Vă mulţumesc, domnul meu, dar Maester Luwin mi-a oblojit deja rănile.

Varys dădu repede din cap.

— M-a mâhnit să aud despre fiul dumneavoastră. E atât de mic! Zeii sunt cruzi.

— Oh, cu asta sunt de acord, Lord Varys, zise ea. Titlul nu era decât o formă de curtoazie, pentru că era membru al consiliului; Varys nu era stăpân peste nici un domeniu în afară de plasa lui de păianjen, stăpân peste nimic altceva decât zvonuri.

Eunucul îşi întinse palmele moi.

— Sper că suntem de acord şi în alte privinţe, scumpă doamnă. Am o mare preţuire pentru soţul dumneavoastră, noua noastră Mână, şi ştiu că amândoi îl iubim pe Regele Robert.

— Da, fu ea obligată să spună. Desigur.

— Niciodată nu a existat un rege mai iubit decât Robert al nostru, ciripi Degeţel. Zâmbea cu viclenie. Cel puţin aşa aude Lord Varys.

— Bună doamnă, zise Varys cu mare solicitudine, există oameni în Oraşele Libere care au puteri vindecătoare uluitoare. Spuneţi doar un cuvânt şi vi-l trimit pe unul dintre ei pentru dumneavoastră şi pentru scumpul Bran.

— Maester Luwin face tot ceea ce poate fi făcut pentru Bran, îi spuse ea. Nu avea de gând să discute despre fiul ei, nu aici, nu cu aceşti oameni. În Degeţel avea doar un dram de încredere, iar în Varys, deloc. Nu-i va lăsa să-i citească durerea. Lord Baelish mi-a spus că trebuie sa vă mulţumesc pentru că m-aţi adus aici.

Varys chicoti ca o fetiţă.

— Oh, da. Presupun că eu sunt vinovatul. Nădăjduiesc că o să mă iertaţi, blândă domniţă. Se aşeză pe un scaun şi-şi împreună mâinile. Mă întreb dacă v-am putea deranja cu rugămintea de a ne arăta şi nouă pumnalul?

Catelyn Stark se uită la eunuc fără să-i vină să creadă. Era un păianjen, se gândi ea alarmată, un vrăjitor, sau chiar mai rău. Cunoştea lucruri pe care nimeni nu le-ar fi putut şti, afară doar dacă nu cumva…

— Ce i-aţi făcut lui Ser Rodrik? întrebă ea.

Degeţel fu luat pe nepregătite.

— Mă simt ca un cavaler care se duce la luptă fără lance. Despre ce pumnal este vorba? Cine-i Ser Rodrik?

— Ser Rodrik Cassel este maestrul armurier de la Winterfell, îl informă Varys. Vă asigur, Lady Stark, că nu i s a întâmplat nimic bunului cavaler. Ne-a căutat aici pe la începutul amiezii. A vizitat, împreună cu Ser Aron Santagar, armureria şi au discutat despre un anume pumnal. Cam pe la apus, au plecat din castel împreună şi s-au dus la magherniţa aceea îngrozitoare unde aţi tras dumneavoastră. Sunt tot acolo, bând în sala de mese şi aşteptând să vă întoarceţi. Ser Rodrik a fost foarte nefericit să vadă că aţi plecat.

— Cum de ştiţi toate acestea?

— Din ciripitul păsărelelor, zise Varys zâmbind. Eu ştiu tot, scumpă doamnă. Aceasta este natura slujbei mele. Dădu apoi din umeri. Aveţi pumnalul la dumneavoastră, nu-i aşa?

Catelyn îl trase de sub mantie şi-l azvârli pe masă, în lata lui.

— Iată. Poate că păsărelele dumneavoastră vă vor ciripi şi numele celui căruia îi aparţine.

Varys ridică pumnalul cu o grijă exagerată şi-şi trecu un deget peste tăiş. Ţâşni sângele şi el scoase un ţipăt lăsând pumnalul să cadă înapoi pe masă.

— Aveţi grijă, îi spuse Catelyn, este ascuţit.

— Nimic nu-şi poate păstra ascuţişul mai bine decât oţelul Valyrian, zise Degeţel pe când Varys îşi sugea degetul însângerat, aruncându-i lui Catelyn o privire dojenitoare şi morocănoasă.

Degeţel strânse uşor pumnalul în pumn, încercându-i mânerul. Îl aruncă în sus şi îl prinse din nou cu cealaltă mână.

— Ce echilibru minunat! Vrei să-l găseşti pe proprietarul lui, acesta-i singurul motiv pentru care ai venit? Nu ai nevoie de Ser Aron pentru asta, doamna mea. Ar fi trebuit să vii direct la mine.

— Şi dacă aş fi făcut-o, zise ea, ce mi-ai fi spus?

— Ţi-aş fi spus că există un singur pumnal ca ăsta la Debarcaderul Regelui. Apucă lama între degetul mare şi arătător, aduse pumnalul peste umăr şi-l aruncă în aer cu o zvâcnire exersată a încheieturii. Cuţitul se înfipse în uşă şi se împlântă adânc în lemnul de stejar, vibrând. Este al meu.

— Al tău?

Nu avea nici un sens. Petyr nu fusese niciodată la Winterfell.

— A fost al meu până la turnirul de onomastica Prinţului Jeffrey, zise el traversând încăperea pentru a scoate pumnalul din uşă. L-am susţinut pe Ser Jaime la turnir, împreună cu jumătate din curte. Rânjetul şmecheros al lui Petyr îl făcea să pară din nou doar un băiat. Când Loras Tyrell l-a azvârlit de pe cal, mulţi dintre noi am devenit ceva mai săraci. Ser Jaime a pierdut o sută de dragoni din aur, regina un colier de smaralde, iar eu propriul meu pumnal. Înălţimea Sa şi-a recuperat colierul, însă câştigătorul a păstrat restul.

— Cine? întrebă Catelyn, cu gura uscată de frică.

— Pezevenghiul, spuse Degeţel, în vreme Lord Varys o privea atent. Tyrion Lannister.