Urzeala tronurilor

JON

Jon urca încet treptele, încercând să nu se gândească la faptul că s-ar putea să fie pentru ultima dată când face asta. Nălucă mergea neauzit lângă el. Afară, vârtejurile de zăpadă se izbeau de porţile castelului, iar curtea era toată numai gălăgie şi haos, însă înlăuntrul pereţilor groşi de piatră era cald şi linişte. Mult prea multă linişte Ca să fie pe placul lui Jon.

Ajunse în prag şi rămase acolo mult timp, temător. Nălucă îşi frecă nasul de palma lui. Asta îi dădu curaj. Se ridică şi intră în încăpere.

Lady Stark era lângă patul lui Bran. Stătuse acolo, zi şi noapte, timp de aproape două săptămâni. Nu plecase de la căpătâiul lui nici măcar o clipă. Mâncarea i se aducea acolo, la fel şi oalele de noapte şi un mic pat tare, pe care să doarmă, deşi se spunea că nu dormise aproape deloc. Îl hrănea chiar ea, cu miere şi apă şi un amestec de ierburi care prelungeau viaţa. Nu părăsise încăperea nici măcar o dată. Aşa că Jon se ţinuse deoparte.

Însă acum nu mai era vreme. Rămase o clipă în pragul uşii, fiindu-i teamă să vorbească, să se apropie. Fereastra era deschisă. Jos, un lup urlă. Nălucă auzi şi-şi înălţă capul. Lady Stark se uită spre el. Pentru o clipă, păru că nu-l recunoaşte. În cele din urmă, clipi.

— Ce faci tu aici? întrebă ea cu o voce ciudat de neutră şi lipsită de emoţii.

— Am venit să-l văd pe Bran, zise Jon. Să-mi iau rămas-bun.

Chipul ei nu se schimbă deloc. Părul lung, roşcat, era murdar şi încâlcit. Părea că îmbătrânise cu douăzeci de ani.

— L-ai văzut, acum pleacă.

O părticică din el voia să o ia la goană, dar ştia că, dacă făcea asta, s-ar fi putut să nu-l mai vadă niciodată pe Bran. Făcu un pas repezit în încăpere.

— Vă rog, spuse el.

O răceală apăru în ochii ei.

— Ţi-am spus să pleci. Nu te vrem aici.

Cândva, aceste vorbe l-ar fi făcut să plece în fuga mare. Cândva, l-ar fi făcut poate să plângă. Acum îl înfuriară doar. Va fi, curând, un Frate Jurat al Rondului de Noapte şi se va confrunta cu pericole mai mari decât Catelyn Tully Stark.

— E fratele meu, rosti el.

— Să chem gărzile?

— Chemaţi-le, zise Jon sfidător. Nu mă puteţi opri să-l văd.

Traversă încăperea, ajungând de cealaltă parte a patului şi privi în jos, acolo unde zăcea Bran. Îi ţinea una din mâini. Arăta ca o gheară. Ăsta nu era Bran pe care şi-l amintea. Carnea pierise de pe el. Pielea era întinsă pe oasele ca nişte beţe. Sub pătură, picioarele-i erau îndoite într-un fel care-l îngrozi pe Jon. Ochii-i erau afundaţi în cap ca două găuri negre; deschişi, dar fără să vadă nimic. Căderea parcă îl micşorase. Arăta ca o momâie, de parcă prima pală de vânt l-ar fi aruncat direct în mormânt. Totuşi, pieptul cu coastele fărâmate se ridica şi cobora cu fiecare respiraţie întretăiată.

— Bran, spuse el. Îmi pare rău că nu am ajuns mai devreme. Mi-era teamă. Simţi lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji, dar nu-i mai păsa. Nu muri, Bran! Te rog! Te aşteptăm cu toţii să te trezeşti. Eu, Robb şi fetele, toată lumea…

Lady Stark privea. Nu scosese nici un ţipăt şi Jon lua asta drept acceptare. Afară, lupul străvechi urlă din nou. Lupul căruia Bran nu avusese timp să-i dea un nume.

— Trebuie să plec acum, zise Jon. Mă aşteaptă unchiul Benjen. Sunt pe cale să plec în nord, la Zid. Trebuie să plecăm astăzi, înainte de venirea zăpezilor.

Îşi aminti cât de entuziasmat fusese Bran la gândul călătoriei. Era mai mult decât putea îndura, gândul că-l lăsa în urmă în felul ăsta. Jon îşi şterse lacrimile, se aplecă şi-şi sărută uşor fratele, pe buze.

— Voiam să rămână aici, cu mine, zise Lady Stark încet.

Jon o privi precaut. Nici măcar nu-l privea. Vorbea cu el, dar numai o parte a ei, de parcă nici nu s-ar fi aflat în încăpere.

— M-am rugat pentru asta, spuse ea sec. Era băiatul meu deosebit. M-am dus la templu şi m-am rugat de şapte ori spre cele şapte feţe ale zeului ca Ned să se răzgândească şi să-l lase aici, cu mine. Uneori, rugăciunile sunt ascultate.

Jon nu ştia ce să spună.

— N-a fost greşeala dumneavoastră, reuşi el să îngaime după un moment de tăcere stânjenitoare.

Ochii ei îl găsiră. Erau plini de otravă.

— N-am nevoie de iertăciunile tale, bastardule. Jon îşi coborî privirile. Ea legăna una dintre mâinile lui Bran. El o luă pe cealaltă, o strânse. Degete ca nişte oase de pasăre.

— Adio, spuse el.

Ajunsese la uşă când ea-l strigă.

— Jon!

Ar fi trebuit să continue să meargă, dar ea nu-i spusese pe nume până acum. Se întoarse şi-o găsi privind direct spre faţa lui, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată.

— Da?

— Ar fi trebuit să fii tu, îi spuse ea.

Apoi se întoarse spre Bran şi începu să plângă, întregul ei trup scuturându-se de suspine. Jon n-o mai văzuse plângând până acum. Până în curte era drum lung.

Afară, totul era gălăgie şi zăpăceală. Se încărcau căruţe, bărbaţii strigau, caii erau înhămaţi şi înşeuaţi, scoşi din grajduri. Începuse să cadă o zăpadă uşoară şi fiecare era nerăbdător să plece.

Robb se afla în mijlocul lor şi răcnea ordine. Părea că se maturizase în ultima vreme, de parcă accidentul lui Bran şi prăbuşirea mamei sale îl făcuseră mai puternic. Vântul Cenuşiu era lângă el.

— Te caută unchiul Benjen, îi spuse lui Jon. Voia să plecaţi acum o oră.

Ştiu, zise Jon. Imediat. Privi de jur împrejur la toată gălăgia şi zăpăceala. Să pleci este mai greu decât am crezut eu.

— Şi pentru mine, spuse Robb. Avea zăpadă pe păr, topindu-se din cauza căldurii trupului său. L-ai văzut?

Jon dădu din cap, neîndrăznind să vorbească.

— Nu va muri, glăsui Robb. O ştiu.

— Voi, cei din familia Stark, sunteţi greu de ucis, se învoi Jon.

Avea o voce plată şi obosită. Vizita îi luase toată forţa. Robb ştiu că se întâmplase ceva rău.

— Mama mea…

— A fost… foarte blândă, îi spuse Jon, iar Robb păru uşurat.

— Bine. Data viitoare când ne vom vedea vei fi tot în negru…

Jon se strădui să zâmbească la rândul său.

— A fost întotdeauna culoarea mea preferată. Cât timp crezi că mai durează?

— Destul de puţin, promise Robb. Îl trase pe Jon spre el şi-l îmbrăţişa strâns. Adio, Snow.

Jon îl strânse şi el în braţe.

— Iar tu, Stark, ai grijă de Bran.

— Voi avea. Se despărţiră şi se priviră stânjeniţi. Unchiul Benjen a spus să te trimit la grajduri dacă te văd, zise Robb în cele din urmă.

— Mai am să-mi iau rămas-bun de la cineva, zise Jon.

— Atunci, nici nu te-am văzut, răspunse Robb.

Jon îl lăsă stând acolo, în zăpadă, înconjurat de căruţe şi lupi şi cai. Nu era mult de mers până la armurărie. Îşi luă pachetul şi traversă podul acoperit spre Fortăreaţă.

Arya era în camera ei, pregătind un cufăr din lemn de carpen, mai mare decât ea. Nymeria o ajuta. Arya nu trebuia decât să arate, iar lupoaica o lua la fugă şi înşfăca ghemotocul de mătase în bot, aducându-l la ea. Dar când îl adulmecă pe Nălucă, se aşeză pe labele din spate şi scheună.

Arya se uită în spatele ei şi-l văzu pe Jon şi sări în picioare, îşi strânse braţele ei slăbănoage în jurul gâtului lui.

— Mă temeam că ai plecat, spuse ea cu respiraţia între-tăiată. Nu m-au lăsat să-mi iau rămas-bun.

— Ce făceai acum?

Jon era amuzat. Arya se desprinse de el şi se schimbă la faţă.

— Nimic. Împachetam, lucruri din astea. Arătă spre cufărul uriaş, plin doar pe o treime, şi spre hainele împrăştiate în încăpere. Septa Mordane spune că trebuie să fac eu totul. Hainele mele nu erau împăturite corect. O domnişoară din sud nu-şi aruncă hainele în cufăr, că pe nişte zdrenţe, susţine ea.

— Iar tu ce ai făcut, surioară?

— Păi, oricum se vor amesteca, zise ea. Cui îi pasă cum sunt împăturite?

— Septa Mordane, răspunse Jon. Şi nu cred că i-ar plăcea să vadă că te ajută Nymeria. Lupoaica îl privi tăcută, cu ochii ei de un auriu-închis. E acelaşi lucru. Am ceva pentru tine, să iei acolo, şi trebuie împachetat cu foarte mare grijă.

Faţa ei se lumină.

— Un dar?

— I-ai putea spune şi aşa. Închide uşa.

Prudentă, dar bucuroasă, Arya verifică holul.

— Nymeria, aici. Păzeşte.

O lăsă pe lupoaică afară, să-i avertizeze de venirea oricărui intrus, şi închise uşa. Până atunci, Jon dăduse jos zdrenţele folosite la împachetat. Îi întinse obiectul. Ochii Aryei se măriră. Ochi întunecaţi, precum ai lui.

— O sabie, zise ea cu respiraţia tăiată.

Teaca era din piele moale, cenuşie, fină ca păcatul. Jon trase încet lama, ca ea să poată vedea strălucirea adâncă, albastră, a oţelului.

— Asta nu-i o jucărie, îi spuse. Ai grijă să nu te tai. Lama este suficient de ascuţită ca să te poţi bărbieri.

— Fetele nu se bărbieresc, zise Arya.

— Poate că ar trebui. Ai văzut vreodată picioarele septei?

Ea chicoti.

— E aşa o slăbănoagă!

— Şi tu eşti la fel, îi spuse Jon. I-am cerut lui Mikken s-o facă deosebită. Bandiţii folosesc asemenea săbii în Pentos şi Myr şi în alte Oraşe Libere. Nu va descăpăţâna un bărbat, dar îl poate găuri bine dacă eşti destul de rapidă.

— Pot fi rapidă, zise Arya.

— Va trebui să exersezi cu ea zilnic. Puse sabia în mâinile ei, îi arătă cum s-o ţină şi se dădu înapoi. Cum o simţi? Îţi place cât de echilibrată e?

— Cred că da, făcu Arya.

Prima lecţie, spuse Jon. Loveşte cu vârful ascuţit.

Arya îl lovi la braţ cu latul sabiei. Lovitura durea, însă Jon se trezi rânjind ca un idiot.

— Ştiu care capăt să-l folosesc, zise Arya. Pe figura ei se aşternu o expresie de nesiguranţă. Septa Mordane o să mi-o ia.

— Nu şi dacă nu ştie că o ai, făcu Jon.

— Cu cine am să mă antrenez?

— Vei găsi pe cineva, îi promise el. Debarcaderul Regelui este un oraş adevărat, de o mie de ori mai mare de-cât Winterfell. Până-ţi vei găsi un partener, uită-te la ei cum luptă, în curte. Aleargă şi călăreşte, întăreşte-te. Şi indiferent ce faci…

Arya ştia ce va urma, aşa că o spuseră împreună:

— …nu-i spune… Sansei! Jon îi ciufuli părul.

— Aş vrea ca şi tu să fi venit cu noi.

— Drumurile diferite duc, uneori, spre acelaşi caste!Cine ştie?

El se simţea mai bine acum. Nu avea de gând să se lase copleşit de întristare.

— Mai bine plec. Voi petrece primul meu an pe Zid golind oalele de noapte dacă-l mai fac pe unchiul Ben să mă mai aştepte mult.

Arya alergă la el pentru o ultimă îmbrăţişare.

— Pune sabia jos, o preveni Jon râzând.

Ea o puse deoparte, aproape cu sfiiciune, şi-l acoperi cu sărutări. Când el se întoarse de la uşă, ea ţinea din sabia în mână, încercându-i echilibrul.

— Aproape că uitasem, îi spuse el. Toate săbiile bune au nume.

— Cum ar fi Gheaţă, răspunse ea. Privi spre sabia din mâinile ei. Are şi asta un nume? Oh, spune-mi.

— Nu poţi să ghiceşti? o îmboldi Jon. Lucrul tău preferat.

Arya păru descumpănită la început. Apoi realiză. Mintea-i mergea repede. O spuseră împreună:

— Ac!

Amintirea râsului ei îi încălzi sufletul în timpul călătoriei lungi spre nord.