Urzeala tronurilor

JON

Întreaga curte răsuna de cântecul săbiilor.

Sub lâna neagră, pielea întărită şi zalele de fier, transpiraţia luneca rece pe pieptul lui Jon, când se repezi la atac. Grenn se trase înapoi, apărându-se cu stângăcie. Când îşi ridică sabia, Jon trecu pe sub ea, cosindu-l cu o lovitură care-l izbi în partea din spate a piciorului, făcându-l să se clatine. Manevra de sus în jos a lui Grenn tu întâmpinată cu una pe sus, care-i ciobi coiful. Când încercă o lovitură laterală, Jon îi dădu sabia la o parte şi-şi înfipse antebraţul înzăuat în pieptul lui. Grenn îşi pierdu echilibrul şi ateriza dur în zăpadă. Jon îi zbură sabia din mână cu o izbitură care-i smulse un ţipăt de durere.

— Destul!

Ser Alliser Thorne avea un glas cu ascuţimi de oţel Valyrian.

Grenn îşi duse mâna la piept.

— Bastardul mi-a rupt încheietura.

— Bastardul te-a schilodit, ţi-a despicat scăfârlia goală şi ţi-a tăiat mâna. Sau aşa s-ar fi întâmplat dacă aceste săbii ar fi fost ascuţite. Ai noroc că Rondul are la fel de multă nevoie de băieţi de grajd ca şi de cercetaşi. Ser Alliser făcu un gest spre Jeren şi Toad. Ridicaţi-l pe Bizon pe picioarele lui, are de pregătit o înmormântare.

Jon îşi scoase coiful în timp ce băieţii îl ridicau pe Grenn. Aerul îngheţat al dimineţii îi atinse faţa în mod plăcut. Se sprijini de sabie, inspiră adânc şi-şi permise un moment pentru a savura victoria.

— Asta este o sabie, nu bastonul unui bătrân, spuse cu asprime Ser Alliser. Te dor picioarele, Lord Snow?

Jon ura acest nume, o batjocură pe care Ser Alliser i-o aruncase din prima zi de antrenament. Băieţii o adoptaseră imediat, iar acum o auzea mereu. Îşi puse sabia înapoi în teacă.

— Nu, răspunse el.

Thorne o luă întins spre el, pielea neagră şi ţeapănă foşnind uşor în timp ce mergea. Era un bărbat îndesat, de cincizeci de ani, liber şi dur, cu urme colilii prin părul negru şi ochi precum pietrele de onix.

— Spune adevărul acum, porunci el.

— Sunt obosit, admise Jon. Braţul îl durea de la greutatea sabiei, şi începea să-şi simtă şi vânătăile, acum că lupta se terminase.

— Eşti slab!

— Am învins.

— Nu. Bizonul a pierdut.

Unul dintre băieţi chicoti. Jon ştia că era mai bine să nu răspundă. Îi bătuse pe toţi cei trimişi împotriva sa de Ser Alliser, dar asta nu-i folosise la nimic. Maestrul de arme îl trata doar cu dispreţ. Thorne îl ura, hotărâse Jon; bineînţeles, îi ura şi pe ceilalţi băieţi, încă şi mai tare.

— Asta-i tot, le spuse Thorne. Nu pot să rabd mai multă prostie într-o singură zi. Dacă vreodată vin Ceilalţi după noi, măr rog să aducă arcaşi, pentru că nu sunteţi buni de altceva decât să fiţi ţinte pentru săgeţi.

Jon se luă după ceilalţi, spre armurărie, mergând singur. Era adesea singur aici. În grup erau aproape două-zeci de tineri cu care se antrena, dar nu exista nici unul pe care să-l poată numi prieten. Majoritatea erau cu doi sau trei ani mai mari ca el, dar nici unul nu era un luptător aşa cum fusese Robb la paisprezece ani. Dareon era rapid, dar se temea să nu fie lovit. Pyp îşi folosea sabia ca pe un pumnal, Jeren era moale ca o fată, Grenn, lent şi neîndemânatic. Loviturile lui Halder erau năprasnic de dure, însă intra mereu în sabia adversarului. Cu cât petrecea mai mult timp împreună cu ei, cu atât mai mult îi dispreţuia.

Înăuntru, îşi agăţă sabia şi teaca de un cârlig din peretele de piatră, ignorându-i pe cei din jurul lui. Metodic, începu să-şi dea jos cămaşa de zale şi hainele de piele şi lână, îmbibate de transpiraţie. Bucăţi de cărbune ardeau în cazane de fier, la fiecare capăt al încăperii lungi, însă Jon se trezi tremurând. Frigul îl însoţea mereu aici. În câţiva ani, va uita cum este să-i fie cald.

Oboseala îl toropi dintr-odată, pe când îmbrăca hainele negre, ţesute grosolan, de fiecare zi. Se aşeză pe o bancă, iar degetele-i bâjbâiau după şiretul mantiei. Atât de frig, se gândi, amintindu-şi sălile încălzite de la Winterfell, unde apa fierbinte curgea prin pereţi precum sângele prin trupul unui om. Aici, la Castelul Negru, abia dacă era o urmă de căldură, pereţii erau reci, iar oamenii şi mai reci.

Nimeni nu-i spusese că Rondul de Noapte va fi aşa; cu excepţia lui Tyrion Lannister. Piticul îi spusese adevărul pe drumul spre nord, însă atunci era deja prea târziu. Jon se întrebă dacă tatăl său ştia cum va fi la Zid. Trebuie că ştia, se gândi, iar asta îl făcu să-l doară şi mai mult.

Chiar şi unchiul său îl abandonase în acest loc îngheţat, la capătul lumii. Aici, amabilul Benjen Stark pe care-l ştia el devenise o altă persoană. Era Primul Cercetaş şi-şi petrecea zilele şi nopţile împreună cu Lordul Comandant Mormont, cu Maester Aemon şi alţi ofiţeri de rang înalt, în vreme ce Jon fusese dat în grija mai mult decât aspră a lui Ser Alliser Thorne.

La trei zile de la sosire, Jon auzise că Benjen Stark urma să conducă şase oameni într-o incursiune prin pădurea bântuită. În noaptea aceea îl căutase pe unchiul său în marea sală de mese lambrisată şi-l rugase să-l ia şi pe el. Benjen îl refuzase brutal.

— Aici nu suntem la Winterfell, îi spusese pe când îşi tăia friptura ajutându-se de pumnal şi furculiţă. Pe Zid, oamenii primesc numai ceea ce dobândesc. Nu eşti cercetaş, Jon, eşti doar un băiat care mai are încă în el mirosul verii.

Jon se apucase să se târguiască prosteşte:

— Voi avea cincisprezece ani de onomastica mea, spusese el, sunt aproape un bărbat.

Benjen Stark se încruntase.

— Eşti un băiat şi aşa vei rămâne până când Ser Alliser spune că eşti potrivit să fii un bărbat în Rondul de Noapte. Dacă ţi-ai închipuit că sângele tău de Stark îţi va aduce lesne favoruri, ai greşit. Aici ne abandonăm vechile familii când depunem jurământul. Tatăl tău va avea întotdeauna un loc în inima mea, dar aceştia sunt acum fraţii mei.

Gesticulase cu pumnalul spre cei din jurul său, cu toţii bărbaţi aspri, reci, îmbrăcaţi în negru.

Jon se trezise a doua zi în zori ca să-l vadă pe unchiul său plecând. Unul dintre cercetaşii săi, un bărbat masiv şi pocit, cânta un cântec deocheat pe când îşi înşeua trăpaşul mărunt, respiraţia sa împrăştiind aburi în aerul rece al dimineţii. Ben Stark zâmbise la vederea lui, însă nu avea nici o urmă de zâmbet şi pentru nepotul său.

— De câte ori trebuie să-ţi spun că nu, Jon? Vorbim când mă întorc.

Pe când îl privise pe unchiul său conducându-şi calul prin tunel, Jon îşi amintise lucrurile spuse de Tyrion Lanniser pe drumul regelui, iar cu ochii minţii îl văzu pe Ben Stark zăcând mort, sângele lui înroşind zăpada. Gândul îl făcuse să-i vină rău. Oare ce devenea?

După aceea îl căutase pe Nălucă în singurătatea chiliei lui şi-şi îngropase faţa în blana deasă şi albă.

Dacă trebuia să fie singur, va face din singurătate platoşa sa. Castelul Negru nu avea nici o pădure a zeilor, numai un mic templu şi un septon veşnic beat, însă Jon nu putuse găsi nimic în el care să-l facă să se roage vreunui zeu, nou sau vechi. Dacă zeii existau, se gândea el, erau la fel de cruzi şi neînduplecaţi ca iarna.

Îi era dor de adevăraţii săi fraţi: micul Rickon, cu ochii lui strălucitori scânteind pe când cerşea dulciuri; Robb, adversarul său şi cel mai bun prieten, companion constant; Bran, încăpăţânat şi curios, mereu doritor să îi urmeze şi să li se alăture, indiferent ce făceau Jon şi Robb. Îi era dor şi de fete, chiar şi de Sansa, care nu-i spunea niciodată decât „fratele meu vitreg”, asta de când era suficient de mare ca să înţeleagă ce însemna cuvântul bastard. Şi de Arya… Îi era dor de ea mai mult chiar de* cât de Robb, micuţa slăbănoagă, toată julită la genunchi şi cu părul încurcat şi hainele rupte, atât de sălbatică şi de entuziastă. Arya nu părea să se potrivească niciodată undeva, nu mai mult decât el… Cu toate astea, ea reuşea întotdeauna să-l facă să zâmbească. Ar fi dat orice să fie cu ea acum, să-i ciufulească încă o dată părul şi s-o vadă bosumflându-se, să o audă terminând o propoziţie împreună cu el.

— Mi-ai rupt încheietura, bastardule!Jon îşi ridică privirile spre vocea mohorâtă.

Grenn se înălţa deasupra sa, cu gâtul gros şi faţa roşie, cu trei dintre prietenii lui în spate. Îl ştia pe Todder, un băiat scund şi urât, cu o voce neplăcută. Toţi recruţii îi spuneau Broască Râioasă. Ceilalţi doi erau cei pe care Yoren îi adusese cu ei în nord, violatorii luaţi de la Degete. Le ui-tase numele. Nici nu prea vorbea cu ei, decât dacă nu avea de ales. Erau nişte bătăuşi brutali, fără nici o urmă de demnitate în ei. Jon se ridică.

— Ţi-o rup şi pe cealaltă, dacă mă rogi frumos.

Grenn avea şaisprezece ani şi era cu un cap mai înalt decât el. Toţi patru erau mai înalţi decât el, însă asta nu-l speria. Îi bătuse pe fiecare dintre ei în curte.

— Poate că am să ţi-o rup eu pe a ta, făcu unul dintre violatori.

— Încearcă.

Jon se repezi spre sabia sa, însă unul dintre ei îl apucă de braţ şi i-l răsuci la spate.

— Ne-ai făcut să cădem de proşti, se plânse Broscoiul.

— Eraţi proşti şi înainte de a vă fi întâlnit eu, îi spuse Jon.

Băiatul care-l apucase de braţ i-l smuci în sus, tare. Durerea îl săgeta, însă Jon nu ţipă. Broscoiul păşi mai aproape.

— Micul boiernaş are gura cam mare, zise el. Avea ochi porcini, mici şi lucioşi. Asta o fi gura maică-tii, bastardule? Cum era, vreo curviştină? Spune-ne cum o chema. Poate că am avut-o şi eu de vreo două ori.

Jon se răsuci ca un tipar şi plasă un călcâi în glezna celui care-l ţinea. Izbucni un strigăt de durere şi se văzu liber. Se repezi la Broscoi, îl aruncă cu spatele dincolo de o bancă şi ateriza pe pieptul lui, înşfăcându-l de gât cu ambele mâini şi izbindu-l cu capul de pământul bătătorit.

Cei doi de la Degete îl traseră înapoi, aruncându-l jos. Grenn începu să-l lovească. Jon se rostogolea evitând loviturile, când o voce tunătoare se ridică în armurărie:

— OPRIŢI-VĂ! ACUM!

Jon se ridică în picioare. Donai Noye se uita la ei fierbând de mânie.

— Pentru bătăi, aveţi curtea, spuse armurierul. Ţineţi-vă ciorovăielile departe de armurăria mea, ori am să le includ între problemele mele. N-o să vă placă asta.

Broscoiul zăcea la pământ, pipăindu-şi cu grijă spatele capului. Degetele îi erau pline de sânge.

— A încercat să mă omoare.

— E adevărat. Am văzut şi eu, spuse unul dintre violatori.

— Mi-a rupt încheietura, zise din nou Grenn, ridicând-o ca s-o vadă şi Noye.

Armurierul aruncă încheieturii doar o căutătură scurtă.

— E doar o julitură. Poate ai scrântit-o. Maester Aemon îţi va da o alifie. Du-te cu el, Todder, căpăţâna aia a ta trebuie oblojită. Restul, întoarceţi-vă în chiliile voastre. Nu şi tu, Snow. Tu rămâi.

Jon se lăsă greoi pe una dintre băncile lungi de lemn, indiferent la privirile pe care ceilalţi i le aruncau, promisiuni tăcute ale unor răzbunări viitoare. Braţul îl durea.

— Rondul are nevoie de fiecare om al său, zise Donal Noye când rămaseră singuri. Chiar şi de oameni precum Broscoiul. Nu te vei acoperi de onoruri dacă-l omori.

Furia lui Jon se aprinse imediat.

— A spus că mama mea a fost…

— …o curviştină. L-am auzit. Şi ce-i cu asta?

— Lordul Eddard Stark nu este omul care să se culce cu curvele, spuse Jon cu răceală. Onoarea lui…

— …nu l-a împiedicat să zămislească un bastard, nu-i aşa?

Jon era înţepenit de furie.

— Pot să plec?

— Pleci când am să-ţi spun eu să pleci.

Jon se uită îmbufnat la fumul care se ridica din cazan, până când Noye îl apucă de bărbie, degetele sale groase răsucindu-i capul spre el.

— Uită-te la mine când vorbesc cu tine, băiete.

Jon privi. Armurierul avea un piept ca un butoi de bere şi o burtă pe potrivă. Nasul îi era turtit şi lat, şi obrazul părea întotdeauna că avea nevoie de un bărbierit. Mâneca stângă a tunicii sale din lână neagră era prinsă de umăr cu un ac de argint, de forma unei săbii.

— Nu cuvintele o fac pe maică-ta curvă. A fost ceea ce a fost şi nimic din ce spune acum Broscoiul nu poate schimba asta. Ştii, avem aici, la Zid, bărbaţi ale căror mame au fost într-adevăr târfe.

Nu şi mama mea, se gândi Jon cu încăpăţânare. Nu ştia nimic despre mama lui; Eddard Stark nu vorbea despre ea. Totuşi, o visa din când în când, atât de des, încât aproape că-i putea vedea chipul. În visele sale, era frumoasă şi de viţă nobilă, iar ochii ei erau blânzi.

— Crezi că eşti un năpăstuit, fiind bastardul unui lord de rang înalt? continuă armurierul. Băiatul acela, Jeren, este odrasla abandonată a unui septon, iar Cotter Pyke este copilul unei târfe de tavernă. Acum comandă Rondul de Est de lângă Mare.

— Nu-mi pasă, spuse Jon. Nu-mi pasă de ei şi nu-mi pasă nici de tine sau de Thorne, ori de Benjen Stark, de nici unul dintre ei. Mi-e silă că mă aflu aici. Este prea… rece.

— Da. Rece, dur şi ameninţător, ăsta-i Zidul, la fel şi cei care îl păzesc. Nu este ca în poveştile pe care ţi le spunea dădaca ta. Ei, uşurează-te pe toate poveştile astea şi pe dădaca aia a ta. Aşa stau lucrurile aici. Iar tu vei rămâne aici pe viaţă, la fel ca noi toţi.

— Viaţă, repetă Jon cu amărăciune. Armurierul putea vorbi despre viaţă. El avusese una. Se îmbrăcase în negru numai după ce-şi pierduse un braţ la asediul de la Sfârşitul Furtunii. Înainte de asta, servise sub Stannis Baratheon, fratele regelui. Văzuse cele Şapte Regate de la un capăt la celălalt; chefuise şi luptase în sute de bătălii. Se spunea că Donai Noye făurise ghioaga de război a Regelui Robert, cea care-i luase viaţa lui Rhaegar Targaryen la Trident. Făcuse toate lucrurile pe care Jon nu le va face niciodată, iar când îmbătrânise, adică după ce trecuse de treizeci de ani, încasase o lovitură năprasnică de secure şi rana se inflamase până ce tot braţul trebuise amputat. Numai atunci, ologit, Donai Noye venise la Zid, când viaţa lui se terminase.

— Da, viaţa, zise Noye. O viaţă lungă sau una scurtă, depinde de tine, Snow. Dar pe calea pe care ai apucat-o, unul dintre fraţii tăi îţi va tăia beregata într-o noapte.

— Nu-mi sunt fraţi, izbucni Jon. Mă urăsc pentru că sunt mai bun decât ei.

— Nu. Te urăsc pentru că te porţi de parcă ai fi mai bun decât ei. Te privesc şi văd un bastard de la castel, care se crede vreun boiernaş. Armurierul se aplecă spre el. Nu eşti nici un fel de boiernaş. Să ţii minte asta. Eşti un Snow, nu un Stark. Eşti un bastard şi un bătăuş.

— Un bătăuş? Jon aproape că se înecase cu acel cuvânt. Acuzaţia era atât de nedreaptă, încât i se tăiase respiraţia. Ei au fost cei care au venit la mine. Toţi patru.

— Patru pe care i-ai umilit în curte. Patru care, probabil, se tem de tine. Te-am urmărit cum lupţi. Nu te antrenezi cu ei. Foloseşte sabia cum trebuie şi sunt morţi: o ştii tu, o ştiu eu, şi ei la fel. Nu le laşi nici o şansă. Îi faci de ruşine. Asta te face să te simţi mândru?

Jon ezită. Se simţea mândru atunci când învingea. De ce n-ar fi fost? Însă armurierul îi lua acum şi bucuria asta, făcând să pară ca şi cum ar fi săvârşit ceva rău.

— Toţi sunt mai mari decât mine, spuse el bătând în retragere.

— Mai mari, mai înalţi şi mai puternici, asta-i adevărat. Pun rămăşag că maestrul tău de arme te-a învăţat cum să te lupţi cu bărbaţi mai mari, la Winterfell. Cine e, vreun cavaler?

— Ser Rodrik Cassel, zise Jon prudent.

Era o capcană undeva. O simţea închizându-se în jurul său. Donai Noye se aplecă spre faţa lui.

— Acum gândeşte-te la asta, băiete. Nici unul dintre ceilalţi nu a avut un maestru de arme până la Ser Alliser. Taţii lor erau ţărani şi căruţaşi şi braconieri, fierari şi mineri, sau vâslaşi pe vreo galeră de negoţ. Ce ştiu ei despre luptă este ce au învăţat între punţi, pe cărăruile din Vechiul Oraş şi în Lannisport, prin bordelurile sau speluncile de pe drumul regelui. Poate că s-au bătut cu bâtele până să vină aici, dar îţi spun, nici măcar unul din douăzeci nu a fost suficient de bogat încât să aibă o sabie adevărată. Şi acum deci, cum ţi se par la gust victoriile tale, Lord Snow?

— Nu-mi mai spune aşa! zise Jon cu asprime, însă forţa dispăruse din furia sa. Dintr-odată, se simţi ruşinat şi vinovat. Eu niciodată… Nu m-am gândit…

— Cel mai bine este să începi să gândeşti, îl povăţui Noye. Ori aşa, ori dormi în pat cu un pumnal. Acum, du-te.

Când Jon părăsi armurăria, se făcuse aproape amiază. Soarele străpunsese norii. Îi întoarse spatele însă şi-şi ridică privirile spre Zid, care strălucea albastru şi cristalin în lumina soarelui. Chiar şi după atâtea săptămâni, vederea lui îi dădea încă fiori. Murdăria adusă de vânt veacuri la rând muşcase din el şi-l mânjise, acoperindu-l cu un strat ce părea uneori de un cenuşiu-deschis, culoarea cerului acoperit… Însă când soarele îl lumina din plin într-o zi senină, strălucea înviorat de lumină, un deal imens, alb-albastru, care umplea jumătate de cer.

Cea mai mare structură ridicată vreodată de mâna omului, îi spusese lui Jon Benjen Stark, pe drumul regelui, când zăriseră pentru prima dată Zidul, de la distanţă.

— Şi dincolo de orice îndoială, nefolositor, adăugase Tyrion Lannister rânjind, dar chiar şi Pezevenghiul de*venise tot mai tăcut când se apropiau. Îl puteai vedea de la kilometri distanţă, o linie de un albastru-palid, ocupând întreg orizontul, întinsă spre est şi vest, dispărând în depărtare, imensă şi neîntreruptă. Aici este capătul lumii, părea să spună.

Când, în cele din urmă, dădură cu ochii de Castelul Negru, fortăreţele sale de lemn şi turnurile din piatră nu păreau altceva decât o mână de cuburi de jucărie împrăştiate prin zăpadă, la poalele unui imens zid de gheaţă. Vechea fortăreaţă a fraţilor în negru nu era Winterfell, şi nici un castel adevărat. Fără metereze, nu putea fi apărat, nu dinspre sud, est sau vest; dar numai partea de nord preocupa Rondul de Noapte, iar spre nord se înălţa Zidul. Măsura aproape două sute de metri în înălţime, de trei ori mai mult decât cel mai înalt turn al fortăreţei pe care o apăra. Unchiul său spusese că sus era suficient de lat ca să permită unei duzini de cavaleri să călărească unul lângă altul. Conturul dezolant al catapultelor şi scripeţilor de lemn, rămaşi acolo de strajă, amintea de scheletul unor păsări gigantice, iar între ele, soldaţii în .armuri păreau nişte furnici negre.

Stând lângă armurărie şi privind în sus, Jon se simţea aproape copleşit, aşa cum fusese în ziua aceea, pe drumul regelui, când îl văzuse pentru prima oară. Aşa era Zidul. Uneori, aproape că uita că era acolo, în acelaşi fel în care uitai de cer sau de pământul de sub picioare, dar alteori părea că nu mai există nimic altceva pe lume. Era mai vechi decât cele Şapte Regate, iar când stătea la poalele lui şi privea în sus, îl lua ameţeala. Putea simţi uriaşa greutate a gheţii care îl strivea de pământ, de parcă ar fi fost pe cale să se surpe şi, într-un fel, Jon ştia că dacă s-ar fi dărâmat, întreaga lume ar fi simţit asta.

— Te face să te întrebi ce o fi dincolo, se auzi un glas familiar.

Jon se uită în jur.

— Lannister. Nu te-am văzut, adică am crezut că sunt singur.

Tyrion Lannister era înfofolit în blănuri şi arăta atât de dolofan, încât părea un urs mic.

— Auzi multe când îi iei pe oameni pe nepregătite. Niciodată nu ştii ce poţi să afli de la ei.

— De la mine nu vei afla nimic, îi spuse Jon. Îl văzuse destul de rar pe pitic de la sfârşitul călătoriei. În calitate de frate al reginei, Tyrion Lannister era oaspete de onoare al Rondului de Noapte. Lordul Comandant îi dăduse camerele sale din aşa-numitul Turn al Regelui, deşi nici un rege nu trecuse pe acolo de câteva sute de ani, iar Lannister se ospăta chiar la masa lui Mormont şi-şi petrecea timpul călărind pe Zid şi jucând zaruri şi bând cu Ser Alliser şi Bowen Marsh şi alţi ofiţeri de rang înalt.

— Oh, dar învăţ de toate oriunde merg. Omuleţul gesticulă spre Zid cu un baston negru, noduros. După cum spuneam… de ce atunci când un om ridică un zid, un , altul vrea să ştie imediat ce-i de partea cealaltă? Îşi înalţă capul şi-l privi pe Jon cu ochii săi ciudaţi, bicolori. Tu vrei să ştii ce-i de partea cealaltă, nu?

— Nu-i nimic deosebit, zise Jon. Ar fi vrut să călărească împreună cu Benjen Stark în raidurile de recunoaştere, în adâncul misterelor din pădurea bântuită, ar fi vrut să lupte cu sălbaticii lui Mance Rayder şi să păzească domeniul de Ceilalţi, dar era mai bine să nu vorbeşti despre lucrurile pe care ţi le doreai. Cercetaşii spun că nu-s decât păduri şi munţi şi lacuri îngheţate, cu multă zăpadă şi gheaţă.

— Şi grimkini şi snarci, făcu Tyrion. Să nu uităm de ei, Lord Snow, altfel pentru ce-ar fi aici lucrul acesta imens?

— Nu-mi mai spune Lord Snow.

Piticul îşi arcui o sprânceană.

— Ai prefera, mai degrabă, Pezevenghi? Dacă-i laşi să observe cum te rănesc cuvintele, nu vei mai scăpa niciodată de bătaia lor de joc. Dacă vor să-ţi dea un nume, lasă-i, adoptă-l. Nu te mai vor putea răni cu el niciodată, Gesticula cu bastonul. Hai, vino cu mine. Servesc acum o tocană greţoasă în sala de mese şi mie mi-ar trebui doar un castron cu ceva fierbinte.

Şi lui Jon îi era foame, aşa că trecu lângă Lannister şi-şi încetini pasul ca să fie pe potriva mersului dificil şi legănat al piticului. Începea să bată vântul şi puteau auzi bătrânele clădiri din lemn scârţâind în jurul lor, iar în depărtare un oblon greu de izbea iarăşi şi iarăşi, uitat. Deodată s-a auzit un bufnet înfundat, când un strat de zăpadă căzu de pe acoperiş, lângă ei.

— Nu-ţi văd lupul, spuse Lannister în timp ce mergeau.

— Îl leg în vechile grajduri când ne antrenăm. Acum au mutat toţi caii în grajdurile din est, aşa că nu-l deranjează nimeni. În restul timpului stă cu mine. Chilia mea pentru dormit este în Turnul Hardin.

— Acela cu meterezele sparte, nu? Cu piatră sfărâmată din curtea de jos şi o înclinare precum aceea a nobilului nostru rege Robert după o noapte de beţie? Credeam că toate clădirile alea au fost abandonate. Jon dădu din umeri.

— Nu-i pasă nimănui unde dormi. Majoritatea vechilor fortăreţe sunt goale, poţi să-ţi iei ce chilie vrei.

Cândva, Castelul Negru găzduia cinci mii de luptă-lori, cu toţi caii lor, cu servitori şi arme. Acum, era adăpost pentru o zecime din acest număr, iar porţiuni din el se părăgineau. Râsul lui Tyrion Lannister trimise aburi in aerul rece.

— Voi avea grijă să-i spun tatălui tău să mai aresteze nişte pietrari, înainte ca turnul tău să se prăbuşească.

Jon putea sesiza batjocura, însă nu avea cum să nege adevărul. Rondul construise nouăsprezece fortăreţe de-a lungul Zidului, dar acum doar trei mai erau ocupate: Rondul de Est, pe ţărmul cenuşiu, măturat de vânturi, Turnul Umbrei, întărit lângă munţii unde se termina Zidul, şi între ele Castelul Negru, la capătul drumului regelui. Celelalte fortăreţe, părăsite de mult, erau locuri pustii şi sinistre, unde vântul rece şuiera prin ferestrele întunecate, iar spiritele morţilor vegheau meterezele.

— E mai bine să stau singur, zise Jon cu îndârjire. Ceilalţi se tem de Nălucă.

— Băieţi isteţi, făcu Lannister. Apoi schimbă subiectul. Umblă vorba că unchiul tău e plecat de prea mult timp.

Jon îşi aminti dorinţa pe care i-o stârnise furia, viziunea lui Benjen Stark, zăcând mort în zăpadă, şi privi repede în altă parte. Piticul avea un mod de a simţi lucrurile şi Jon nu voia ca el să-i vadă vinovăţia din ochi.

— A spus că se va întoarce de onomastica mea, recunoscu el. Onomastica lui venise şi se dusese, neremarcată de nimeni, cu două săptămâni în urmă. Îl căutau pe Ser Waymar Royce, tatăl lui e stegarul Lordului Arryn. Unchiul Benjen spunea că s-ar putea să-l caute până la Turnul Umbrei. Asta-i sus, în munţi.

— Am auzit că mulţi cercetaşi au dispărut în ultima vreme, spuse Lannister pe când urcau treptele spre sala de mese. Rânji şi deschise uşa. Poate că grumkinii sunt cam flămânzi anul ăsta.

Sala era imensă şi îngheţată din cauza curentului, cu tot cu focul care duduia în căminul imens. Ciorile îşi făcuseră cuib pe grinzile tavanului înalt. Jon le auzi croncăniturile pe când primea un castron cu tocană şi un colţ de pâine neagră. Green şi Broscoiul şi alţi câţiva erau aşezaţi pe banca cea mai apropiată de foc, râzând şi înjurându-se unii pe alţii cu vocile lor aspre. Jon îi privi o clipă, gânditor. Apoi alese un loc la capătul celălalt al sălii, la distanţă de ceilalţi comeseni.

Tyrion Lannister se aşeză în faţa lui, mirosind suspicios tocana.

— Orz, ceapă şi morcovi, mormăi el. Cineva ar trebui să le spună bucătarilor că nici gulia nu-i carne.

— E tocană de berbec. Jon îşi scoase mănuşile şi-şi încălzi mâinile la aburii care se ridicau din castron. De la miros îi lăsa gura apă.

— Snow!

Jon cunoştea vocea lui Alliser Thorne, însă acum avea un ton ciudat, pe care nu-l mai auzise. Se întoarse.

— Lordul Comandant vrea să te vadă. Acum.

Pentru o clipă, lui Jon îi fu prea teamă ca să se ridice. De ce ar dori Lordul Comandant să-l vadă pe el? Au aflat ceva despre Benjen, se gândi el îngrijorat, era mort, viziunea lui se dovedise adevărată.

— E vorba despre unchiul meu? izbucni el. S-a întors cu bine?

— Lordul Comandant nu-i obişnuit să aştepte, fu replica lui Ser Alliser. Iar eu nu sunt obişnuit să-mi aud ordinele discutate de bastarzi.

Tyrion Lannister se smuci pe bancă şi se ridică.

— Opreşte-te, Thorne. Îl sperii pe băiat.

— Nu te băga în chestiuni care nu te privesc, Lannister. Nu aici e locul tău.

— Totuşi, locul meu este la curte, spuse piticul zâmbind. Un singur cuvânt spus unde trebuie şi vei crăpa ca un bătrân înăcrit, înainte să mai pui mâna pe vreun băiat pe care să-l antrenezi. Acum spune-i lui Snow de ce vrea Bătrânul Urs să-l vadă. Ceva veşti despre unchiul său?

— Nu, spuse Ser Alliser. Asta este cu totul şi cu totul altă chestiune. O pasăre a sosit azi-dimineaţă de la Winterfell, aducând un mesaj privitor la fratele lui. Se corectă: Fratele lui vitreg.

— Bran, icni Jon, ridicându-se în picioare. S-a întâmplat ceva cu Bran.

Tyrion Lannister puse o mână pe braţul său.

— Jon, spuse el. Îmi pare foarte rău.

Jon de-abia dacă-l auzi. Dădu la o parte mâna lui Lannister şi traversă sala. Alerga când ajunsese la uşă. Fugi spre Fortăreaţa Comandantului, gonind prin zăpadă. După ce gărzile îl lăsară să treacă, urcă treptele câte două deodată. Când ajunse înaintea Lordului Comandant, cizmele sale erau ude, iar Jon avea ochii înroşiţi şi gâfâia.

— Bran, zise el. Ce ştiţi de Bran?

Jeor Mormont, Lordul Comandant al Rondului de Noapte, era un bătrân morocănos, cu un cap imens, pleşuv şi o barbă colilie, lăţoasă. Pe braţ ţinea un corb pe care-l hrănea cu boabe de porumb.

— Mi s-a spus că ştii să citeşti.

Se descotorosi de corb, iar acesta bătu din aripi şi zbură la fereastră, de unde îl urmări pe Mormont scoţând un sul de hârtie de la cingătoare şi întinzându-i-l lui Jon.

Porumb, croncăni gros corbul. Porumb, porumb.

Degetul lui Jon urmări conturul lupului străvechi de pe ceara albă a sigiliului rupt. Recunoscu scrisul lui Robb, însă literele păreau difuze şi şterse când încercă să le citească. Îşi dădu seama că plângea. Şi atunci, printre lacrimi, pricepu sensul cuvintelor şi-şi ridică privirile.

— S-a trezit, spuse el. Zeii l-au trimis înapoi.

— Ologit, zise Mormont. Îmi pare rău, băiete. Citeşte şi restul scrisorii.

Privea spre cuvinte, însă ele nu mai contau. Nu mai conta nimic. Bran va trăi.

— Fratele meu va trăi, îi spuse lui Mormont.

Lordul Comandant clătină din cap, luă un pumn de porumb şi fluieră. Corbul zbură pe umărul său, ţipând: Trăieşte! Trăieşte!

Jon alergă pe trepte cu un zâmbet pe faţă şi cu scrisoarea de la Robb în mână.

— Fratele meu va trăi, le spuse gărzilor.

Alergă înapoi în sala de mese, unde-l găsi pe Tyrion Lannister tocmai când sfârşea de mâncat. Îl apucă de subsuori, îl ridică în aer şi-l răsuci în cerc.

— Bran va trăi! strigă el.

Lannister părea uluit. Jon îl puse jos şi-i împinse hârtia în mâini.

— Uite, citeşte asta.

Ceilalţi se apropiară, privindu-l curioşi. Jon îl observă pe Grenn la câţiva paşi distanţă. Pe una dintre mâini avea un bandaj gros, de lână. Părea neliniştit şi stingherit, dar nu ameninţător. Jon se duse la el. Grenn se trase înapoi şi ridică mâinile.

— Stai departe de mine, bastardule.

Jon îi zâmbi.

— Îmi pare rău de încheietura ta. Şi Robb mi-a făcut, o dată, aceeaşi manevră, dar cu o sabie de lemn. Doare precum cele şapte iaduri, însă la tine a fost mult mai rău. Uite, dacă vrei, îţi pot arăta cum să te aperi de asta.

Alliser Thorne îi auzise.

— Lord Snow vrea acum să-mi ia locul, rânji el. Mi-ar J fi mie mai uşor să învăţ un lup să facă jonglerii, decât ţie să-i antrenezi pe bizonii ăştia.

— Accept rămăşagul, Ser Alliser, zise Jon. Mi-ar plăcea la nebunie să-l văd pe Nălucă făcând jonglerii.

Apoi îl auzi pe Grenn icnind, şocat. Se aşternu liniştea.

Tyrion Lannister hohoti. Trei dintre fraţii negri i se lăturară la masa de lângă el. Râsul se împrăştie de la bancă la bancă şi până şi bucătarii ajunseră să hohotească. Păsările se foiră pe grinzi şi, în cele din urmă, chiar şi Grenn începu să chicotească.

Ser Alliser nu-şi mai lua ochii de la Jon. Pe când hohotele se rostogoleau în jurul său, chipul i se întunecă, iar mâna i se strânse pumn.

— Asta a fost o greşeală nefericită, Lord Snow, spuse el cu tonul muşcător al unui duşman.