Căpitanul de cursă lungă

THEODOR CONSTANTIN

CĂPITANUL DE CURSĂ LUNGĂ

ROMAN

EDITURA TINERETULUI

COPERTA COLECŢIEI: DONE STAN

Redactor responsabil: NICOLAE SORIN

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Nici unul din eroii cărţii nu reprezintă vreo persoană reală. De asemenea, toate întâmplările descrise sunt absolut închipuite de autor.

Th. C.

CAPITOLUL I

Acum se numea Nicolae Stamate şi locuia în garsoniera "fratelui" său Petre Stamate, inginer, detaşat pentru câteva luni la un şantier din Oltenia, deschis de curând.

Era într-o după-amiază cu cer ca un cearceaf murdar de ambulanţă şi cu străzile într-atâta de înnoroiate, încât refuzai pur şi simplu să crezi că sunt totuşi pavate. În ceea ce îl privea - cel puţin aşa credea el - nu avea motiv să fie mulţumit de sine. Cu toate că trecuseră zece zile, situaţia continua să rămână aceeaşi. Purtarea de fiecare zi a lui Lucian Fuiorescu părea a fi şi pe mai departe ireproşabilă. Să juri, nu alta, că în toată republica nu exista un cetăţean mai de treabă decât el. Dacă nu ar fi ştiut ceea ce ştia despre el, ar fi putut crede că, în realitate, avea de-a face cu un ins cumva original. Atât şi nimic mai mult.

Cu toate acestea, în ciuda comportamentului său ireproşabil, Lucian Fuiorescu fusese şi continua să rămână în atenţia grupei operative în general, şi în special în atenţia lui.

Lucian Fuiorescu lucra la serviciul administrativ al unei importante organizaţii comerciale. Datorită meritelor sale era apreciat de către şefii săi şi simpatizat de ceilalţi salariaţi. Aptitudinile de care dădea dovadă - fapt pentru care lună de lună era evidenţiat la Gazeta de perete şi niciodată uitat cu prilejul împărţirii primelor - pot fi astfel concretizate: disciplină în muncă, pregătire profesională şi, mai ales, o deosebită pricepere în a se descurca în împrejurări când altcineva sigur s-ar fi rătăcit printre arbitrarele şi capricioasele hăţişuri ale birocraţiei. Apreciat pentru aceste foarte de preţ calităţi, ori de câte ori era nevoie de obţinut vreo aprobare de la un for superior sau de descurcat vreo treabă încâlcită cu vreun furnizor care nu-şi respecta angajamentele, totdeauna era trimis Lucian Fuiorescu. Şi de fiecare dată, acesta izbutea să se achite prompt şi totdeauna în favoarea intereselor întreprinderii pe care o reprezenta. Aceasta nu numai spre satisfacţia şefului său ierarhic, dar chiar a directorului general.

- E dat naibii Fuiorescu ăsta!

Era aceasta o laudă care, pe de o parte, îi măgulea orgoliul, iar pe de alta, îi asigura prima trimestrială.

Ar fi greşit dacă s-ar crede că din cauză că era bine văzut de şefi şi niciodată uitat la primă colegii săi îl invidiau. Dimpotrivă, îl simpatizau cu toţii, şi mai ales femeile, faţă de care se arăta nici că se putea mai curtenitor. Dar nu numai acesta era motivul pentru care mai ales colegele lui îl simpatizau. După opinia acestora - fără exagerare unanimă - în ciuda celor cincizeci de ani ai săi, Lucian Fuiorescu era un bărbat bine şi infinit mai politicos decât toţi ceilalţi colegi luaţi la un loc. Căci, din păcate, ziceau ele, chiar cele mai tinere, bărbaţii "de azi" încă nu au descoperit că o femeie apreciază frumuseţea şi manierele aproape în egală măsură.

Dacă nu din alte motive, măcar pentru acesta şi tot ar fi trebuit ca Lucian Fuiorescu - răsfăţatul tuturor funcţionarelor din direcţia generală - să fie invidiat de colegii săi. Cu toate acestea, nu era. Şi nu era fiindcă aceştia apreciau la el o altă calitate: modestia. La şedinţe şi în orice alte împrejurări, nimeni ca el nu se pricepea să scoată în evidenţă meritele celorlalţi, ignorându-le pe ale sale. Un alt motiv pentru, care izbutise să cumuleze simpatiile era acela că la nevoie ştia să se arate săritor ca nimeni altul. De fiecare dată când unul dintre ei avea de descurcat vreo "problemă personală", care necesita alergături şi intervenţii, prompt şi entuziast, Lucian Fuiorescu se oferea să dea "o mână de ajutor".

Fără îndoială, o oarecare portretizare se impune. Deşi trecut de cincizeci, nu arăta mai mult de patruzeci şi doi, patruzeci şi trei de ani. Era înalt, cu umerii largi şi puternici. Un cap de dolicocefal, cu părul blond, mai curând arămiu, uşor încărunţit pe la tâmple. Culoarea ochilor bătea un pic în albastru. Vocea groasă avea un timbru plăcut care te silea s-o asculţi, mai ales că el se pricepea să se exprime într-un limbaj ales, dar nu pretenţios. Statura atletică, chipul său frumos, părul blond şi cu vălurele, hainele cu care era îmbrăcat, confecţionate nu din stofa cea mai bună - dimpotrivă, dintre cele mai ieftine - dar impecabil lucrate, îi dădeau un aer de distincţie care impunea mai ales "sexului slab". (Se întâmplase de câteva ori, pe stradă, să observ cum femeile, chiar cele foarte tinere, se întorceau să privească după el cu acea privire caracteristică lor, al cărei tâlc nu trebuia să fii cine ştie ce mare psiholog ca să-l înţelegi). Costumele sale, în ciuda ieftinătăţii stofei, erau nu numai ireproşabil lucrate, dar şi foarte moderne. Dintr-un anumit punct de vedere, în ciuda vârstei, Lucian Fuiorescu era un avangardist. Dacă ar fi să dăm crezare colegilor săi, a fost, de pildă, primul care a renunţat la manşetele de la pantaloni, după cum - folosind aceeaşi sursă de informaţie - Fuiorescu avea dreptul să revendice meritul de a fi primul care folosise cravate în tonuri închise. Şi fiindcă a venit vorba de cravate, trebuie să vă spun că avea o mulţime, toate foarte frumoase. Dar Fuiorescu uimea nu numai cu cravatele sale - variate şi fanteziste - dar şi cu butonii de manşetă. Să nu vă închipuiţi că erau cine ştie ce butoni de valoare. Erau ieftini, dar foarte moderni şi foarte frumoşi. Erau moderni încă mai înainte ca cei ce îi admirau să ştie lucrul acesta. Fiindcă, aidoma soarelui care nu luminează la fel la aceeaşi oră pe toate meridianele pământului, la fel nici o modă nu se impune simultan, pretutindenea. Colegii săi descopereau că butonii de manşetă ai colegului lor sunt moderni abia atunci când exemplare asemănătoare apăreau în vitrinele magazinelor care vindeau astfel de obiecte. Pentru unii era motiv de mare mirare cum izbutea Fuiorescu să se informeze, anticipând moda, atât în ceea ce priveşte tăietura hainelor, cât şi în ceea ce priveşte desenele, culoarea cravatelor sau modelul butonilor de manşetă. Un obiect de podoabă care dezminţea însă preferinţa lui Lucian Fuiorescu pentru tot ceea ce este modern era inelul pe care îl purta în degetul cel mic al mâinii sale stingi. Un inel din aur roşcat, având ca piatră un matostat hexagonal. Fără nici un dubiu, un inel vechi, cu desăvârşire demodat, care - de vreme ce Lucian Fuiorescu nu renunţa la el - reprezenta un suvenir de familie.

De fiecare dată când avea de întocmit vreo lucrare, Fuiorescu sugea piatra inelului, a cărei culoare imita atât de bine pe aceea a sângelui. Glumind, unii dintre colegii lui îşi şopteau că piatra sângerie îl "inspira", fiindcă referatele sale - şi în general toate lucrările întocmite de el - erau clare, concise şi foarte convingătoare.

În ciuda faptului că femeile îl răsfăţau, iar colegii săi îl simpatizau, relaţiile dintre aceştia şi Lucian Fuiorescu încetau la poarta întreprinderii. Cu alte cuvinte, Lucian Fuiorescu nu avea nici prieteni şi nici prietene la locul de muncă. Omul acesta, care împrăştia în jurul său optimism, care se pricepea să întreţină o conversaţie agreabilă, pigmentată cu glume şi "bancuri", care, pe scurt, făcea dovada unui om deosebit de sociabil, ducea o viaţă foarte singulară.

Locuia într-o garsonieră, de pe strada Albastră. Nu era însurat. La serviciu se ştia - o recunoştea şi el atunci când era cazul - fusese căsătorit mai de mult cu o modistă ucisă în timpul războiului, cu prilejul primului bombardament al Capitalei. De atunci nu se mai recăsătorise. Acasă nu primea femei. Avea totuşi o prietenă, pe care se ducea s-o viziteze de două ori pe săptămână. O femeie la patruzeci de ani, frumoasă, al cărei trup, în ciuda vârstei, îşi păstrase zvelteţea şi formele graţioase. Din când în când, erau văzuţi la teatru sau la vreun restaurant. Amândoi cam de aceeaşi înălţime, formau o pereche potrivită şi atunci când intrau într-un local erau urmăriţi cu simpatie sau numai admirativ de multe priviri. Prietena lui, Ana Andreescu, "era farmacistă şi celibatară convinsă, fiindcă până acum nu fusese niciodată căsătorită, în schimb, prin viaţa ei trecuseră mulţi bărbaţi. De altfel, legătura cu Lucian Fuiorescu - ce dura numai de vreun an - nu era singura, în afară de acesta, o mai vizitau - şi relaţiile păreau a nu fi mai puţin intime - un ziarist foarte tânăr şi un inginer de asemenea mai tânăr decât ea. În orice caz, cu excepţia frivolităţii, altceva mai grav nu i se putea imputa Anei Andreescu. Cu alte cuvinte, nu exista nici un motiv de suspiciune. De asemenea, nici în ceea ce priveşte pe ceilalţi doi amanţi, ziaristul şi inginerul.

După-amiezile când nu se ducea să-fi vadă prietena, Lucian Fuiorescu şi le petrecea într-un mod destul de original. Pleca la Băneasa să viziteze colţul zoologic. Nu trebuie înţeles că asta se întâmpla absolut în fiecare din după-amiezile sale libere. Dar în ultimele zece zile, în patru după-amiezi acolo s-a dus. La prânz, masa o lua la cantină. De acolo se întorcea acasă. Se odihnea o oră, două, apoi, cu autobuzul, se ducea la Băneasa. După ce plătea taxa de intrare, grăbea spre cuştile maimuţelor. Celelalte animale nu-l interesau. Nici leii, nici tigrii, nici giumbuşlucurile ursuleţilor şi nici somnolenţa pithonului. Parcă în toată grădina nu ar fi existat decât maimuţele.

Dacă în faţa cuştilor maimuţelor era multă lume - şi de obicei era - îşi făcea loc, dârz, cu coatele, până ajungea în primele rânduri, lângă grilaj. Odată ajuns, nu se mai dădea plecat de acolo, până aproape de închidere. Se amuza copios da grimasele, saltimbancăriile şi tumbele neastâmpăratelor maimuţe, de-a valma cu copiii. Nu se întâlnea cu nimeni, nu adresa nimănui un cuvânt. Abia dacă se îndupleca să răspundă la cine ştie ce întrebare naivă a vreunui ţânc. După câteva ore, dezlipindu-se cu părere de rău parcă din faţa cuştilor, pleca. Câteodată făcea haltă la restaurantul din apropiere. Singur la masă, golea o sticlă de bere privind distrat lumea de la celelalte mese sau răsfoind vreun ziar. După aceea, pleca. Nu lua autobuzul decât după ce mergea câteva staţii pe jos. De cele mai multe ori cina în oraş, după care se reîntorcea acasă, totdeauna foarte devreme.

Pe scurt, o existenţă singulară şi inofensivă.

...Şi cu toate acestea!

Ei, dar a venit timpul ca cititorii să afle de ce organele de securitate îl suspicionau pe Lucian Fuiorescu.

Trecuseră exact unsprezece zile de când un individ, care nu putuse fi identificat, introdusese într-o "cutie oarbă de scrisori" un mesaj care nu conţinea decât următoarele cuvinte:

Nu găsesc blacheul. Pune-ţi galoşul!

Bineînţeles, "cutia poştală oarbă" fu pusă imediat sub observaţie. Trecură mai multe zile, însă fără ca cineva să pice în capcană. Cel căruia îi fusese adresat mesajul se lăsa aşteptat. Absenţa era interpretată diferit de cei doi prieteni. Căpitanul Bogdan era de părere că celălalt individ nu venea să ridice poşta fiindcă mirosise că "cutia poştală" era supravegheată, iar prietenul său susţinea că destinatarul nu se prezentase să ridice poşta deoarece lipsea din oraş.

Faptul că erau buni prieteni nu constituia, un motiv ca să fie amândoi, totdeauna, de aceeaşi părere. Dimpotrivă. Şi când se întâmpla aşa, îşi susţinea fiecare punctul său de vedere cu înverşunare. Ulterior, când evenimentele dădeau dreptate unuia dintre ei, cel victorios se adresa celuilalt: - Îţi scoţi pălăria?

- Mi-o scot! accepta acesta, fără nici un fel de părere de rău.

Într-o zi, un individ se apropie de "cutia de scrisori". Se opri în dreptul acesteia, o clipă păru gata să vâre mâna după scrisoare, dar în ultima clipă se răzgândi. Îşi continuă drumul nu însă fără a privi din când în când în urmă, spre a se convinge dacă nu cumva este urmărit. Deşi nu descoperi nimic suspect, spre mai mare siguranţă, reveni în centrul oraşului, schimbând de mai multe ori tramvaiele şi autobuzele. Către orele cinci după-amiază, fu văzut intrând într-o cofetărie de pe Bulevardul Magheru. În local se afla multă lume. Mesele erau toate ocupate. Dar la câteva existau câte un loc sau două libere. Câteva clipe individul, care semăna cu un iepure şi pentru care motiv fu poreclit Iepurele, păru că nu se poate hotărî unde să se aşeze. Până la urmă, optă pentru masa din fundul localului, unde un bărbat foarte "distins" citea ziarul, absent cu desăvârşire la ceea ce se întâmpla în jurul său. Părea atât de absorbit de lectură, încât atunci când Iepurele ceru voie să se aşeze la masa lui, acesta acceptă fără să-şi întrerupă lectura.

Iepurele comandă o cafea şi după ce fata care servea i-o aduse, se puse să scrie nişte ilustrate, vreo patru la număr. Când termină, scoase din buzunar mai multe timbre şi începu să le lipească. Timbrele aveau valori mici, fiindcă pe fiecare ilustrată lipi câte trei dintre ele. Dar în timp ce era ocupat cu această operaţie, la un moment dat, manevrând cu o dibăcie de scamator, împinse cu unghia degetului mic al mâinii sale drepte unul din timbre tocmai sub unul din ziarele de pe masă care aparţinea bărbatului distins, şi acum în aceeaşi măsură absorbit de lectură. Scurt timp după aceea, Iepurele chemă fata, plăti şi părăsi localul.

Abia după vreo zece minute domnul distins, terminând lectura, se hotărî să plece şi el. Împături tacticos ziarul şi îl puse pe masă deasupra celorlalte. Dar, ca şi când abia acum ar fi descoperit o informaţie care îi scăpase, trase mai aproape teancul de ziare ca să poată citi. Şi în timp ce din nou păru absorbit de lectură, bâjbâi pe dedesubt cu degetele, căutând timbrul. Când îl găsi, îl strecură pe nesimţite în palmă şi din palmă într-unul din buzunăraşele vestei.

Individul acesta nu era altcineva decât Lucian Fuiorescu.

Din păcate, sublocotenentul Picioruş, care până atunci nu-l pierduse o clipă din ochi pe Iepure, curând după ce acesta părăsi cofetăria, îi pierdu urma. Iepurele intră la I.S.E. şi oricât se strădui Picioruş să-i dea de urmă nu izbuti. Probabil că Iepurele se simţise urmărit şi spălase putina eclipsându-se prin cealaltă uşă. Sau poate, pur şi simplu, dintr-un exces de prudenţă, fără să ştie că e urmărit, căutase să-şi piardă urma. În orice caz acuma Picioruş nu mai avu nici o îndoială că Iepurele se dusese să ridice "corespondenţa" din "cutia oarbă de scrisori", dar că se răzgândise în ultimul moment, probabil sub impulsul acelui instinct care, la indivizii obişnuiţi să trăiască în afara legii, funcţionează fără greş întocmai ca la fiare. Un om care foloseşte toate trucurile ca să nu ducă după sine o "coadă", numai om cinstit nu putea fi.

Nici a doua zi şi nici în zilele următoare grupă lor operativă nu izbuti să dea de urma Iepurelui. Acesta intrase parcă în pământ.

La toate acestea se gândea maiorul Mănăilă stând în faţa ferestrei şi privind jos, în strada pustie la ora aceea. Doar spre colţul străzii o fetiţă juca, de una singură, şotron. Ceva mai încoace, la câţiva paşi de bloc, o maşină neagră şi demodată aştepta. Maiorul reţinu, maşinal, numărul: 8379.

Căută cu privirea din nou fetiţa. Era blondă, bondoacă şi nu părea de fel că se plictiseşte. Oftă şi întoarse spatele ferestrei. Fetiţa ce juca şotron îi aminti de Ingrid, pe care n-o mai văzuse de o lună de zile.

"Am să-i dau deseară telefon!" îşi spuse, luând de pe birou fotografia Ingridei.

"Fetiţa tatei cea cuminte!"

Şi cât timp privi fotografia, ochii lui trişti se luminară.

Ceva mai târziu, ducându-se să-şi facă o cafea, îşi întâlni chipul în oglindă. Şi aşa cum se întâmpla ori de câte ori îşi vedea brusc chipul în oglindă, tresări. Fu mai curând o tresărire interioară. De ani de zile se întâmpla la fel. Era un fel de tic pe care îl căpătase cu ani în urmă, în ziua când el, Ducu, băiatul de cincisprezece ani, descoperise în oglinda vitrinei magazinului "La Balon" chipul unui băiat care semăna cu el dar care în nici un caz nu putea fi el însuşi. Şi nu putea fi el însuşi fiindcă băiatul din oglindă avea părul alb, iar al lui - ştia precis - era castaniu. Instinctiv, se oprise atunci să privească, să se dumirească. Şi abia după aceea a înţeles că băiatul cu părul alb era el însuşi. Şi a mai înţeles că albise de groază în clipa când descoperise că omul pe care credea că-l omorâse era tatăl său.⁽¹⁾

În noaptea când îi albise părul împlinise de curând cincisprezece ani. Acuma, cu toate că avea patruzeci şi doi, părul nu era mai alb decât cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. Pe de altă parte, nu arăta nici mai bătrân decât vârsta pe care o avea, deşi poate că ar fi trebuit să arate fiindcă era înalt şi slab. Din acest ultim motiv, în jurul ochilor apăruseră riduri timpurii.

Despre maiorul Radu Mănăilă⁽²⁾ femeile spuneau că este un bărbat frumos, care însă intrigă. Intrigă - afirmau ele - din două motive. Întâi, din cauza unei voite, dar discrete inaccesibilităţi, iar în al doilea, din cauza tristeţii ochilor săi. Mai ales; acesta era un motiv ca unele dintre ele - acele, cu puternice şi poate nesatisfăcute pe deplin instincte materne - să-şi dorească a-l lua sub aripa lor ocrotitoare şi să-l copleşească, exasperant, cu o mie de atenţii mărunte ca pe un biet copil neajutorat. Fără să fie singura, şi în nici un caz esenţială, era şi aceasta o cauză pentru care Ducu apărea femeilor inaccesibil.

Ca de obicei, şi de data asta Ducu procedă la fel, întoarse spatele oglinzii. Pe urmă, după ce îşi pregăti cafeaua, începu să se gândească la Bogdan. Tare mult îi plăcea să lucreze cu el. În primul rând, pentru că îl iubea ca pe un frate mai tânăr. În al doilea, fiindcă Bogdan era un colaborator preţios. Foarte inteligent, se pricepea să orânduiască faptele cele mai aparent disparate într-o succesiune logică atât de stringentă, încât te lăsa câteodată - cum spunea Ducu uneori - cu gura căscată.

- Fiule - se dădea bătut Ducu - îmi scot pălăria.

- Scoate-o, bătrâne, că şi eu am scos-o de atâtea ori.

Firi mai deosebite nici că se putea să existe. Şi cu toate acestea îi lega o prietenie pe care munca în comun o cimentase. Ducu aprecia la Bogdan tocmai acele trăsături care lui îi lipseau. Spontaneitatea, optimismul contagios, însuşirea de a câştiga încrederea oamenilor din primele clipe, capacitatea de a se entuziasma chiar de lucrurile mărunte, umorul.

Datorită firii sale, în primul rând, Bogdan arăta la treizeci de ani ca un tânăr de douăzeci şi cinci. Ducu, a cărui copilărie înţărcase la o vârstă când alţi băieţi din mahalaua Mascaralei încă mai înălţau zmeie şi se fugăreau prin port jucându-se "de-a hoţii şi vardiştii", mai în glumă, mai în serios, îi spunea fiule. Şi se simţea tare mulţumit că "fiul" său făcea parte din grupa lui operativă şi că erau prieteni.

"Cazul Fuiorescu" - deocamdată era doar un "caz" - începuse să-i intereseze pe amândoi în mod deosebit, deoarece, cu flerul lor - rezultat al unei experienţe de mai mulţi ani - întrevedeau că avea să se transforme într-o bătălie înverşunată. Şi-au împărţit rolurile şi Ducu a devenit Nicolae Stamate, fratele inginerului Petre Stamate, mutându-se totodată în garsoniera acestuia din urmă, vecină cu aceea ocupată de aparent inofensivul şi oarecum originalul Lucian Fuiorescu.

Unui lucrător cu oarecare experienţă din cadrul securităţii statului dacă i se oferă prilejul să arunce o privire prin locuinţa unui spion, îşi poate face o imagine - aproximativ exactă - despre firea acestuia. Nu este de loc o figură de stil, dar un apartament poate fi pentru un securist ceva asemănător cu o fişă psihologică. Ceea ce i se cere este să ştie s-o citească. Altfel spus, şi mai exact, adică trebuie să fie un bun psiholog. Psihologia, nefiind o artă ci o ştiinţă, se poate învăţa. Iar dacă mai există, cât de cât, şi aptitudini, ea se poate învăţa temeinic.

Când Ducu a avut prilejul să viziteze garsoniera lui Lucian Fuiorescu, ceea ce l-a izbit de la început a fost ordinea perfectă ce domnea pretutindeni, din vestibul şi până în camera de baie. Pe birou, de pildă, sau pe policioara de deasupra chiuvetei, obiectele erau aranjate într-o perfectă aliniere şi după mărime, ca soldaţii după înălţime. (Ulterior, cu alte prilejuri, avea să constate că ele se găseau totdeauna absolut în acelaşi loc;) Atunci când ai de-a face cu un individ ordonat până la pedanterie, desigur este o naivitate să speri că, datorită neglijenţei acestuia, vei descoperi vreo dovadă a vinovăţiei lui. Asta nu înseamnă că trebuie renunţat la cercetări. Nici Ducu nu renunţă să investigheze. O făcu atent, cu meticulozitatea care îl caracteriza, dar fără vreun rezultat. O clipă sperase - în definitiv speranţa e ceva subiectiv şi nu prea are legătură cu convingerea raţională - că va găsi dacă nu o instalaţie completă pentru developat microfilmele, măcar o sticluţă cu soluţie necesară, hârtie fotografică sau altceva. Căci, fără îndoială, timbrul pe care Iepurele i-l strecurase sub ziar în cofetărie nu fusese decât o microfotografie.

Dar speranţa lui - aşa cum am mai spus-o - se dovedi efemeră. Negăsind însă nimic din ceea ce este necesar pentru a developa un film - dacă ar fi existat Ducu sigur că ar fi găsit, fiindcă se pricepea să caute - nu-i rămânea decât să tragă concluzia că nu lui Fuiorescu îi fusese adresat timbrul - microfotografia - ci altcuiva, el, Fuiorescu, având doar sarcina de a transmite mai departe mesajul.

Trecuseră zece zile de când Ducu devenise Nicolae Stamate, şi Lucian Fuiorescu continua să se comporte în aşa fel, încât ei să nu poată înainta măcar cu un singur pas. La slujbă era cel de totdeauna, acasă nu venea nimeni să-l caute şi, la rândul său, nu vizita pe nimeni. Făcea excepţie cu prietena sa - farmacista - pe la care trecea din când în când.

"Joacă tare, ticălosul!" îşi spuse Ducu ridicându-se ca să-şi pregătească altă cafea. Trebuie să avem răbdare.

Răbdare!.. Răbdarea e una din calităţile de bază ale unui lucrător de securitate. Răbdare avea Ducu destulă.

"Asta dovedeşte cât de periculos este".

Şi tocmai când ajunse la o asemenea concluzie, telefonul a început să sune. O dată... de două ori... de trei ori, de mai multe ori. Faptul că suna nu era un motiv suficient să se grăbească a ridica receptorul. Ştia sigur că nu-l caută nici "şeful", nici Bogdan şi nici altcineva din grupa operativă. Dacă l-ar fi căutat vreunul dintre ei, telefonul ar fi sunat altfel, conform unui cod ştiut numai de ei.

Când telefonul începea să sune, de cele mai multe ori nu ridica receptorul. Ştia - se convinsese în primele două zile - că la capătul celălalt al firului era o prietenă sau o cunoştinţă, a "fratelui" său, inginerul Petre Stamate. Inginerul acesta avea atâtea prietene şi atâtea cunoştinţe, încât Ducu răguşise explicând fiecăreia că "fratele" său fusese detaşat pentru câteva luni la un şantier din Oltenia. Câteodată, atunci când se plictisea sau pur şi simplu ca să se convingă, răspundea la telefon. Din acest ultim motiv ridică şi acum receptorul.

- Casa inginerului Petre Stamate? auzi întrebând o voce de bărbat.

- Da, casa inginerului Petre Stamate. Numai că dânsul e plecat, detaşat pentru mai multe luni în provincie, repetă Ducu ceea ce numea el "poezia".

- Dumneavoastră cine sunteţi?

- Fratele lui.

Ducu auzi în receptor un hohot batjocoritor de râs.

- Sunteţi, într-adevăr, fratele inginerului?

- Vă arde de glume, domnule? Dacă vă arde de glume închid imediat. Aveţi cumva de făcut o comunicare pentru fratele meu?

- Nu, nu închideţi! Ascultaţi! Ştiu precis că nu sunteţi fratele inginerului Petre Stamate. Dar asta este altă mâncare de peşte, mult mai puţin gustoasă decât aceea pe care sunt gata să v-o ofer eu. Luaţi seama! Peste un minut - poate ceva mai mult - o doamnă va coborî pe scări. O doamnă blondă, trecută de prima tinereţe. Doamna aceasta va avea în mână un geamantănaş de culoare neagră. Ei bine, sunt în măsură să vă informez că, pe dumneavoastră, conţinutul geamantănaşului vă interesează în mod deosebit. Sper că nu veţi lăsa să vă scape o asemenea ocazie, fără exagerare extraordinară. Mult succes, domnule securist.

Şi îi închise telefonul.

Nu o dată Ducu se găsise în împrejurări neobişnuite când salvarea propriei sale vieţi sau reuşita unei acţiuni depinsese de o hotărâre luată pe moment. Cu toate acestea, niciodată nu i se păruse atât de greu să ia o hotărâre ca în clipa când necunoscutul de la celălalt capăt al firului întrerupse convorbirea. Fulgerător, un noian de gânduri îl invadară. Iată, exista cineva care cunoştea adevărata sa identitate. Mai mult decât atât, era cineva care - dacă nu se lăudase - cunoştea şi motivul pentru care luase ipostaza lui Nicolae Stamate. Asta era grav. Dacă necunoscutul acela era un duşman, toată acţiunea însemna că e compromisă. Pe urmă povestea cu doamna cea blondă care dintr-un moment într-altul trebuia să coboare pe scări. Dar oare avea într-adevăr să coboare? Nu cumva era o cursă? Nu cumva acela care îi telefonase încerca să-l determine să se deconspire singur? Nu cumva cel care îi telefonase era chiar Lucian Fuiorescu?

"Probabil că e o cursă!" îşi spuse privind, în panică mereu crescândă, secundarul ceasornicului care se grăbea, se grăbea...

Dar mai vertiginos galopau gândurile. Dacă totuşi era adevărat? Dacă informatorul, din motive pe care nu le cunoştea şi, deocamdată cel puţin, nici nu le putea bănui, îi vânduse un "pont"? Dacă în geamantănaşul acelei doamne exista tocmai ceea ce le lipsea ca să poată fi demascat Lucian Fuiorescu? Nu afirmase informatorul că ştia de ce împrumutase o identitate străină? Ce, nu se mai văzuseră cazuri de "vânzare" din motive de răzbunare? Ducu nu se afla la prima lui misiune şi ştia din experienţa de până acum că în materie de activitate subversivă totul este posibil. "Cu toate acestea..."

Cu toate acestea, misiunea lui era clară. Ca s-o poată duce până Ia capăt, înainte de toate trebuia să nu se deconspire. Asupra acestui lucru îi atrăsese atenţia şi şeful său.

Neputând rezista tentaţiei, deschise uşurel uşa şi ascultă. Auzi paşi... Cineva cobora... Toc-tocul ce se auzea nu lăsa nici o îndoială că pe scări cobora o femeie. În clipa următoare o şi văzu şi o recunoscu. Era persoana indicată de către anonimul informator. O femeie plinuţă, blondă, trecută de prima tinereţe, dar încă frumoasă. Era la vârsta când o femeie izbuteşte să mai tenteze doar băieţii foarte tineri... Dar parcă nu-i era cu desăvârşire necunoscută. Parcă o mai văzuse cândva. Dar acum nu avea timp să-şi amintească dacă o cunoscuse şi cine anume era. Acuma trebuia să se hotărască. Informaţia fusese deci exactă. Doamna blondă ţinea în mână un geamantănaş din piele de culoare neagră. Un singur amănunt informatorul uitase să i-l comunice la telefon: că doamna blondă va avea în gură un ţigaret de chihlimbar. Şi nu unul subţirel şi delicat - ca pentru o doamnă - ci coşcogeamite ţigaretul, gros şi lung.

Ca să ajungă în dreptul uşii dinapoia căreia se afla el ascuns, doamna blondă mai trebuia să coboare şase trepte. Deci în şase secunde trebuia să se hotărască. "De unde naiba o cunosc?" îşi spuse, hotărât să acţioneze. Atunci când avea să coboare şi ultima treaptă, îi va ieşi în întâmpinare şi-i va spune: - Vă cer iertare, doamnă, că vă... acostez, dar n-am încotro. Trebuie neapărat să vă aduc la cunoştinţă ceva care are să vă intereseze în gradul cel mai înalt, întrucât se referă la persoana dumneavoastră. Vreţi să intraţi numai pentru câteva minute? E în interesul dumneavoastră, doamnă.

Iat-o coborând şi ultima treaptă. Gata, trebuia să se hotărască. Trebuia să afle ce conţine geamantănaşul de piele. Dar tocmai când fu pe punctul de a deschide uşa, dintr-o dată ştiu cine este femeia blondă.

"Cum de n-am recunoscut-o imediat pe tanti Aspasia!" îşi spuse cu ciudă.

Acum chiar că ar fi fost o prostie să se descopere. Dacă îl recunoştea? Desigur, era puţin probabil. Totuşi, de ce să rişte?

Tanti Aspasia trecu prin faţa apartamentului dinapoia uşii căruia pândea Ducu. O auzi coborând scările spre parter. Aşteptă puţin, după aceea deschise uşa, hotărât s-o urmărească. Începu să coboare treptele. Când ajunse în holul blocului, tanti Aspasia se afla acum în stradă. Ieşi după ea, dar abia mai apucă s-o vadă urcându-se în limuzina neagră. Limuzina,cu numărul 8379, pe care o zărise de la fereastră, limuzina în preajma căreia se jucase fetiţa ce avea vârsta Ingridei.

Şi o clipă mai târziu, maşina dispăru după colţul străzii.

CAPITOLUL II

Câţi ani trecuseră? Douăzeci şi şapte!.. Da, trecuseră douăzeci şi şapte de ani de când el, un băiat de cincisprezece ani, păcălit de perfidia ei uricioasă, a "tantei Aspasia", oprise acceleratul de la miezul nopţii.

Şi-o amintea cum arătase cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. Tare mai fusese frumoasă pe atunci. Frumoşi ochii bruni cu sprâncenele groase şi potolit arcuite, frumoasă gura cu buze puţin cam prea pline, dar roşii, frumos părul de culoarea grâielor coapte, frumoase gropiţele care îi apăreau în obraji când râdea. Fusese frumoasă şi, ciudat, la prima vedere frumuseţea ei părea rurală. Cu ani în urmă, acelora ce o vedeau pentru prima dată, le venea în minte imediat că ia şi fota i-ar fi scos şi mai mult în evidenţă frumuseţea. Pe urmă însă, la o mai atentă privire, descopereau că farmecul chipului ei se datora unui anumit fel de nobleţe care se degaja din întreaga ei făptură. Ducu, de câte ori se gândise la ea, fusese convins că dacă ei, copiii, o strigaseră "tanti Aspasia", iar femeile din mahala "madam Aspasia", aceasta se datorase tocmai acestei particularităţi a frumuseţii ei.

Douăzeci şi şapte de ani trecuseră din noaptea când, la îndemnul ei, păcălindu-l pe cantonier, oprise acceleratul în plin câmp. Băiatul de cincisprezece ani care fusese nu-şi dăduse atunci seama că "tanti Aspasia" îl dusese de nas. Atunci, băiatul de cincisprezece ani crezuse că, ajutând-o, îi dă posibilitatea să dovedească nevinovăţia lui nea Şuncărică.

O ajutase fără să ştie că, de fapt, ea ştersese putina ca să nu fie arestată. Ceva mai târziu, nea Şuncărică, evadat din închisoare, de asemenea îl dusese de nas, speculând naivitatea şi buna lui credinţă. Îl ajutase aducându-i-l pe Gheorghiţă, chelnerul, ca să-i oblojească rana din umăr şi mai ales îl ajutase să ajungă pe vasul cu pavilion străin. Şi-l amintea cum arăta în noaptea evadării, acolo, în ascunzătoarea din lutăria părăsită. Palid, cu trăsăturile crispate de durere, cu hainele murdare şi mânjite de sânge, arăta fioros, atât de înspăimântător de fioros, încât s-a cutremurat atunci fără voie. Aşa cum arătase nea Şuncărică acolo, în lutărie, nu semăna de fel cu celălalt nea Şuncărică, as al zmeielor şi neîntrecut meşter al puşcoacelor, sfârlezelor şi altor asemenea năzdrăvane jucării. Niciodată nu fusese frumos nea Şuncărică. Dar în noaptea aceea, mânjit de sânge şi plin de noroi, arăta hidos.

...Şi parcă îl şi auzea spunându-i o jumătate de oră mai târziu, după ce Gheorghiţă, chelnerul, îi oblojise rana:

"Dragă Răducule, iată-mă cu umărul bandajat şi ceva mai în putere decât acum o jumătate de oră. Şi această datorită numai ţie. Ai făcut mult pentru mine, şi un alt băiat mai inimos decât tine nu cred să mai existe. Îţi datorez viaţa şi n-am s-o uit niciodată".

Minţise! Şi el îl crezuse. Şi-a dat seama de adevărata fire a lui nea Şuncărică abia în clipa când acesta, înainte de a se căţăra pe scara de frânghie care îi fusese azvârlită de pe vas, îl ameninţase:

"...Un singur lucru vreau să-ţi mai spun. Dacă, la întoarcere, grănicerii pun mâna pe tine şi scapi vreo vorbă despre mine, să ştii că bine n-are să-ţi fie, măi băiete".

Tâlcul ameninţării fusese, de fapt, acesta: "Dacă pun mâna grănicerii pe tine şi mă torni, Gheorghiţă, chelnerul, are să-ţi facă de petrecanie".

Încaltea, tanti Aspasia nu-l ameninţase.

Câte nu se întâmplaseră de atunci. Fane... Rocambole... Gorila... Ingrid... Walther... Ani de zile destinul Im fusese împletit cu al acestora.

Tanti Aspasia! Trecuseră douăzeci şi şapte de ani de când o văzuse urcându-se în acceleratul de la miezul nopţii şi în tot acest timp n-a mai ştiut nimic despre ea, ca şi când noaptea aceea o înghiţise. Şi iată că după atâţia ani revenise.

...Şi cu nea Şuncărică ce se mai întâmplase? Vasul pe care se refugiase în noaptea aceea fără îndoială că îl scosese clandestin din ţară. Dar după aceea pe unde îşi făcuse veleatul? În toţi anii care trecuseră nu se mai gândise la el. Cum nu se mai gândise nici la tanti Aspasia. După ce Walther, asasinul tatălui său, plătise pentru toate crimele lui, sfârşind în faţa plutonului de execuţie, şi după ce zadarnic se străduise să dea de urma Catinei, încet, încet uitarea - binecuvântata uitare - a estompat unele chipuri. Şi dacă nu printre cele dintâi, în nici un caz ale lui nea Şuncărică şi tantei Aspasia n-au fost ultimele.

Şi iată, după douăzeci şi şapte de ani, din bezna uitării şi de pe tărâmul unui trecut pe care îl crezuse ireversibil, tanti Aspasia reînvia, ca din nou, şi Dumnezeu ştia doar în ce fel, destinele să li se împletească.

Dar oare numai ea reînviase? Nu cumva anonimul lui informator era un alt strigoi al trecutului, care, asemenea tantei Aspasia, se încumeta să-şi încrucişeze, la lumina zilei, cărările cu ale sale?

Îşi puse o asemenea întrebare, dar o alungă imediat. Şi o alungă, fiindcă informatorul nu-i spusese că-l va interesa "doamna blondă", ci conţinutul geamantănaşului. Era - sau cel puţin i se părea lui - o dovadă că necunoscutul care îi telefonase habar nu avea că el o cunoscuse pe "doamna blondă", respectiv pe tanti Aspasia. Or dacă aşa-stăteau lucrurile, atunci însemna că individul "indiscret" nu aparţinea trecutului. Însemna că nu ştia nici cine este în realitate tanti Aspasia şi nici nu cunoştea ce rol jucase aceasta în viaţa lui, în viaţa lui Ducu, băiatul de cincisprezece ani.

În schimb, aflase adevărata lui identitate. Aflase că nu era Nicolae Stamate, ci maiorul de securitate Radu Mănăilă. Mai mult, cunoştea şi scopul pentru care împrumutase o identitate falsă. Şi în, acest caz ce trebuia să creadă? Că era un complice al lui Fuiorescu? Dacă da, ce motive avusese să-l avertizeze că-i aflase jocul? Nu era nevoie să fie cineva foarte deştept ca să-şi dea seama că Fuiorescu sau un complice al acestuia nu avea nici un interes să-l pună în gardă. Dimpotrivă, cunoscându-i intenţiile, şi supraveghindu-l din umbră, putea să-i dejoace toate acţiunile.

Dar dacă nu era Fuiorescu sau un om al lui, atunci cine era? Un duşman al acestuia? Sau poate că toată povestea nu avea nici o legătură cu Fuiorescu. Dacă cel care îl chemase la telefon i-ar fi spus numai atât: domnule, dumneata nu eşti Nicolae Stamate, ci cutare şi cutare, o asemenea ipoteză ar fi fost posibilă. Dar acela telefonase cu un anumit scop: ca să-i atragă atenţia asupra conţinutului geamantanului. Îl interesa în aşa măsură, încât a preferat să atragă mai curând atenţia unui ofiţer de securitate, decât ca tanti Aspasia să rămână în posesia geamantanului.

Tanti Aspasia!..

Deşi se păstra frumoasă - nu ştiu prin ce secret cunoscut numai de femei - era mult schimbată. Fiziceşte schimbată. Nu însă şi în ceea ce priveşte meseria. După aparenţe cel puţin, nu şi în ceea ce priveşte meseria. Oare ce conţinea geamantănaşul? Şi oare ţigaretul de chihlimbar, lung cum nu mai văzuse altul, avea vreo anumită semnificaţie? Era doar atât de puţin obişnuit, atât de suspect de puţin obişnuit să vezi o femeie în ţinută de stradă, cu un geamantănaş în mână şi în gură cu un ţigaret lung, ridicol de lung chiar pentru un bărbat.

Cu părere de rău, Ducu fu nevoit să admită că tanti Aspasia câştigase prima rundă.

La ora raportului, Ducu se prezentă şefului. Cu Bogdan încă nu apucase să vorbească. Abia în biroul secretarei, înainte de a fi introduşi, acesta apucase să-i spună:

- Te-ai comportat ca un nătărău, unchiule.

- Şi, mă rog, de ce, nepoate?

- Lasă că discutăm noi.

Şeful, care vorbea la telefon, le făcu semn să ia loc. Privindu-l, amândoi erau preocupaţi de acelaşi lucru: să-şi dea seama cam ce gândea şeful despre cele întâmplate. Dar, ca de obicei, nu izbutiră. În ceea ce îl privea, Ducu nu era neliniştit. O trăsătură a firii colonelului Joldiş mult apreciată era aceea că un subordonat al său nu se pierdea cu firea când era chemat la raport nici măcar atunci când ştia precis că nu prea avea motive să fie mulţumit de felul cum îşi îndeplinise o misiune încredinţată. Colonelul avea mult tact şi, chiar atunci când îşi exprima deschis nemulţumirea, o făcea în aşa fel, cu asemenea cuvinte, încât cel vinovat era convins că merită cu prisosinţă critica. Pe de altă parte, colonelul nu judeca o situaţie dată - respectiv rezultatele unei anumite însărcinări - doar din punctul de vedere al aceluia care ordonă, ci şi în raport cu condiţiile obiective, adică nefăcând abstracţie de împrejurarea concretă - de cele mai multe ori alta decât cea prevăzută. De aceea, oamenii lui îl iubeau pur şi simplu cu toţii.

Era în uniformă - asta nu se întâmpla în fiecare zi - şi de fiecare dată când îl vedea aşa îmbrăcat Ducu se mira cât de puţin îl prindea haina militară. Sau, mai exact spus, cât de civil arăta tocmai când îmbrăca uniforma. Probabil că o ştia şi el, fiindcă de obicei îi plăcea să umble ca un "particular".

Şi atunci când îmbrăca uniforma, dar mai ales când era în civil, şeful semăna mult cu scriitorul englez John Galsworthy. Înalt, cu umerii largi, cu ochii lui pătrunzători, care îţi păreau aşa şi datorită celor două cute de la rădăcina nasului, cu fruntea excesiv înaltă sau numai aparent aşa din cauza pleşuviei. Ochii, gura mare, cu buzele subţiri şi bărbia uşor despicată, mai ales acestea îl făceau să semene atât de mult cu amintitul scriitor. Avea un chip atât de "exotic", încât până şi aceia care în nici un caz nu avuseseră prilejul să vadă vreo fotografie a lui Galsworthy îl porecliseră "englezul". Iar Ana - una din dactilografele secţiei - pe care sublocotenentul Picioruş o botezase Ana Lugojana - pretindea că şeful seamănă cu un pianist. De ce neapărat cu un pianist, nu putea să explice. Afirma doar că un adevărat pianist nu poate să arate altfel decât colonelul Joldiş. O oarecare apropiere între colonel şi un pianist se putea face numai în ceea ce priveşte mâinile. Colonelul avea mâini frumoase, cu degete prelungi, aşa cum au pianiştii. Dar Ana nici măcar acest amănunt nu observase. Pentru ea, colonelul semăna cu un pianist fiindcă avea un "aer distins". Or un asemenea aer distins nu putea avea decât un... pianist, adică un artist.

Părerea lui Ducu era că cei care îl porecliseră pe şef "englezul" o brodiseră mai bine decât Ana. De altfel, avusese de mai multe ori prilejul să constate cât de "étranger" le apărea unora colonelul Joldiş. De pildă, la un cocteil în cinstea unei savante engleze, aceasta adresase colonelului, în limba ei maternă, următoarea întrebare: - Sunteţi amabil, domnule, să-mi reamintiţi în ce împrejurare ne-am cunoscut la Londra?

Bineînţeles că şefului, care nu fusese niciodată Ia Londra, nu i-a stat în putinţă să-i reîmprospăteze memoria.

- Raportează, maior Mănăilă! îi ceru colonelul, punând receptorul în furcă.

Ştiind că, în linii mari, şeful luase cunoştinţă de ceea ce i se întâmplase, Ducu se strădui ca, relatând faptele, pe de o parte, să nu neglijeze amănuntele - şeful le acorda o mare importanţă - iar pe de alta, să explice de ce nu dăduse curs îndemnului informatorului anonim, lăsând-o pe tanti Aspasia să dispară cu geamantănaşul. Ducu ştia că una din marile calităţi ale colonelului era aceea că ştia să sesizeze imboldurile cele mai ascunse, care stăteau la baza acţiunilor subordonaţilor săi.

De aceea, era convins că şeful va înţelege ceea ce era esenţial.

Una din recomandările pe care acesta le făcea mai ales tinerilor săi subordonaţi era şi aceasta: în nici o împrejurare, oricât de neprevăzută şi oricât de plină de riscuri, un lucrător al securităţii statului nu trebuie să uite că fiind o fiinţă raţională, raţiunea trebuie să stea la baza tuturor acţiunilor, chiar şi a acelora aşa-zise spontane.

Ducu era convins că acţionase just, adică raţional, încât dacă, prin absurd, şeful ar fi de altă părere, l-ar dezaproba, mâhnit că el, cu uimitoarea sa putere de pătrundere, greşea tocmai într-un caz atât de important.

Colonelul însă nu se grăbi să le aducă la cunoştinţă punctul său de vedere. Cu vocea lui obişnuită, îi puse lui Ducu următoarea întrebare:

- Ştiai că maşina cu numărul 8379 aparţine unui minister şi că de două săptămâni se află în reparaţie capitală?

Punând o asemenea întrebare, Ducu nu avu impresia că şeful abordează problema din unghiul de vedere cel mai important.

- Nu, tovarăşe colonel. Dar ar fi fost de mirare dacă numărul maşinii cu care a spălat putina tanti Aspasia - mă iertaţi, Aspasia - nu ar fi fost fals.

Următoarea întrebare de asemenea nu i se păru deosebit de importantă. Colonelul avea însă o metodă personală de a asedia cazurile dificile.

- Ce părere ai dumneata de faptul că informatorul dumitale cunoştea: unu: adevărata dumitale identitate; doi: ora şi minutul când "doamna blondă"' avea să părăsească clădirea; trei: conţinutul geamantanului, dar, în schimb, nu era informat că o limuzină cu numărul 8379 o aştepta în stradă?

- Tovarăşe colonel, explicaţii pot fi multe.

- De pildă.

- De pildă, putem presupune că deşi a ştiut de existenţa maşinii, totuşi nu a considerat necesar să-mi aducă la cunoştinţă acest fapt.

- De ce?

- Era sigur, presupun, că nu voi lăsa, să-mi scape tanti Aspasia.

- Vrei să spui că individul acela a fost atât de convins că nu vei rezista tentaţiei de a afla ce conţine geamantănaşul, încât nu a mai considerat necesar să te avertizeze că în stradă o aşteaptă maşina?

- Da, tovarăşe colonel. Concluzia cam aceasta ar fi.

- Îmi permiteţi, tovarăşe colonel?

Cel care vorbise era Bogdan.

- Poftim!

- Tovarăşe colonel, mie nu mi se pare că individul care i-a telefonat lui Mănăilă a fost chiar atât de bine informat, cum pare la prima vedere.

(Ştiind cât de buni prieteni erau, colonelul le îngăduia să se tutuiască).

- Fii mai explicit, omule! îl luă pe Ducu gura pe dinainte.

- Asta şi încerc să fac. Să recapitulăm puţin. Primeşti un telefon de la cineva care cunoaşte adevărata ta identitate. Individul acesta te informează că peste câteva minute va coborî pe scări o femeie blondă şi că va avea în mână un geamantănaş al cărui conţinut te va interesa în mod deosebit. Ce e sigur din aceste informaţii? În primul rând, că într-adevăr o femeie blondă a coborât scările, că, într-adevăr, avea o valiză în mână. În toată povestea asta, ceva nu ţine, tovarăşe colonel. Să ne gândim, de pildă, la valiză. Ştim noi ce conţinea? Sau dacă măcar conţinea ceva? De ce binevoitorul informator nu ţi-a spus ce anume conţine? De ce s-a mărginit doar să-ţi spună că avea să te intereseze conţinutul ei "în mod deosebit". Mie această "precizare" mi se pare destul de vagă. Dacă ştia că are să te intereseze, însemna că dumnealui cunoştea conţinutul geamantănaşului. De ce, repet, nu ţi l-a comunicat şi ţie? Ca să te determine să acţionezi - şi doar el avea tot interesul - mi se pare că existau mai multe şanse să te convingă dacă ţi-ar fi spus ce conţinea blestemata aia de valiză. Pe urmă, cum se face că el, atât de bine informat, habar nu avea că... o aştepta limuzina la scară? Tu spui: ştia, dar nu a considerat necesar să ţi-o spună şi ţie. Explicaţia nu ţine. Dimpotrivă, cred că informaţia cu maşina ar fi constituit argumentul hotărâtor care să te determine să acţionezi. Pe de altă parte, chiar din punctul lui de vedere trebuia neapărat să te informeze, în cazul când, într-adevăr, ţinea ca tanti-ta Aspasia să nu-ţi scape. Din analiza faptelor, eu trag altă concluzie, tovarăşe colonel. Aceea că toată chestia a fost montată cu unicul scop de a-l sili pe Ducu să se deconspire. Acum ei ştiu precis că presupusul frate al inginerului Petre Stamate este de fapt un ofiţer de securitate, şi mai ştiu că Fuiorescu a fost luat în filaj. Nu este exclus ca acela care ţi-a telefonat să fie chiar Fuiorescu.

În concluzie, tovarăşe colonel, cred că Radu a făcut o greşeală că nu s-a deconspirat.

- Deci, după părerea dumitale, Aspasia, Lucian Fuiorescu şi anonimul informator - în cazul când nu este una şi aceeaşi persoană cu Fuiorescu - sunt complici.

- Da, tovarăşe colonel.

Colonelul Joldiş începu să bată cu frumoasele lui degete de pianist darabana în birou, privind scrumiera în aşa fel, de parcă abia acum o vedea pentru prima dată. Ducu îi cunoştea obiceiul. Ştia că după ce va înceta să mai privească scrumiera, le va face cunoscut punctul lui de vedere. Ducu aştepta să-l afle cu nerăbdare. Deşi nu era convins că Bogdan avea întrutotul dreptate, totuşi nu putea să nu recunoască, în mod obiectiv, că unele din părerile exprimate conţineau măcar un dram de adevăr. Cu toate acestea, nu era neliniştit. Era convins că şeful, sesizând lacunele din ambele argumentaţii, va aduce elemente noi care să arunce o lumină nouă asupra întregii probleme.

Numai că, ceva mai târziu, în loc să le comunice punctul său de vedere, aşa cum ar fi fost normal, colonelul întrebă:

- Ce crezi, Mănăilă: Aspasia te-ar fi recunoscut? Gândeşte-te bine înainte de a răspunde.

- Tovarăşe colonel, absolut sigur nu sunt, dar nu cred că m-ar fi recunoscut.

- Aveai, atunci când ai ajutat-o să fugă, cincisprezece ani?

- Exact, tovarăşe colonel.

- Au avut Aspasia şi bărbatul ei - cum spuneai că-l chema?

- Şuncărică, tovarăşe colonel. O poreclă. Dar numele lui adevărat nu-l cunosc.

- ...Au avut Aspasia şi Şuncărică vreun amestec în asasinarea tatălui dumitale?

- După câte am putut afla, nu!

- În cazul acesta, e foarte probabil să nu te fi recunoscut.

- Sunt sigur, sau aproape sigur că nu mă mai ţine minte.

- Dar nu cumva numele de Radu Mănăilă i-ar fi putut spune ceva Aspasiei?

- Nu mi-e clară întrebarea, tovarăşe colonel.

- Vreau să spun, aflând numele dumitale, ar fi putut ea să ajungă la concluzia că eşti una şi aceeaşi persoană cu băiatul care o salvase, oprind pentru ea acceleratul de la miezul nopţii?

- Greu de presupus, tovarăşe colonel. Au trecut de atunci douăzeci şi şapte de ani. Totuşi, nu este exclus. Asasinarea tatălui meu, a lui Andrei Mănăilă, a făcut, pe vremuri, mare vâlvă în mahalaua noastră. Adică, într-o vreme când Aspasia trăia pe strada Mascaralei. Pe urmă, faptul că băiatul acestuia o salvase de poliţie, ar putea constitui un argument ca, în ciuda anilor, numele de Mănăilă să-i fi spus totuşi ceva.

- Chiar dacă nu de la început. Căpitanul Tudoraşcu afirmă că Aspasia este complice cu informatorul. Faptul că individul cunoştea adevărata dumitale identitate, presupune că el şi complicii săi sunt, într-adevăr, bine informaţi. Or, dacă au putut afla lucrul acesta, este de presupus că nu le-a fost imposibil să afle şi alte lucruri despre dumneata. Să zicem, date în legătură cu biografia dumitale. De pildă, oraşul dumitale natal. Ei bine, într-un asemenea caz, chiar dacă mai înainte numele de Mănăilă nu-i spunea nimic, Aspasia, aflând că ofiţerul de securitate care se ascunde sub numele de Nicolae Stamate se numeşte în realitate Radu Mănăilă şi este originar din oraşul în care ea pe vremuri a trăit mulţi ani, nu este de loc exclus - cel puţin mie nu mi se pare - ca, amintindu-şi că numele acesta cândva a jucat un anume rol în viaţa ei, să bănuiască sau cel puţin să se întrebe dacă nu cumva ofiţerul de securitate este una şi aceeaşi persoană cu băiatul pe care îl dusese de nas, profitând de naivitatea şi spiritul său de dreptate. Şi asta cu atât mai mult cu cât vârsta corespunde. Ce părere ai, Mănăilă?

- Tovarăşe colonel, mi se pare foarte posibil. Şi dacă ea şi-ar fi pus o asemenea întrebare, ca să se convingă, ar fi fost suficient să mă vadă. Atunci, avizată, cred că, în ciuda anilor, tot ar fi putut să recunoască în mine pe băiatul de cincisprezece ani.

- Sunt şi eu de aceeaşi părere. Acuma, încă o întrebare, apropo de ipoteza lui Bogdan. Crezi că Aspasia, acceptând să joace rolul de nadă - ca să te deconspiri - avea motive să creadă că n-o vei recunoaşte?

- Dimpotrivă, tovarăşe colonel, avea toate motivele să creadă contrariul. Ceea ce mi-a cerut să fac în noaptea aceea însemna, pentru un băiat de cincisprezece ani, o aventură extraordinară. Nu este posibil ca el să fi putut uita, o viaţă întreagă, chipul aceleia care i-a oferit prilejul unei asemenea aventuri. Unde mai puneţi la socoteală că eu vedeam în ea pe soţia aceluia care pe nedrept era acuzat că-mi omorâse tatăl.

- Aş vrea să te mai întreb dacă ştii de ce a fost arestat Şuncărică şi de ce s-a încercat arestarea şi a Aspasiei?

- Nu, tovarăşe colonel. Ziarele vremii, care erau legate prin anumite interese şi care făceau din ţânţar armăsar, n-au suflat o vorbă nici atunci când Şuncărică a fost arestat şi nici când a izbutit să evadeze. Faptul că ziarele au tăcut, dacă ţinem seama de moravurile presei de pe atunci, înseamnă că Şuncărică n-a fost atunci arestat pentru vreo crimă făptuită sau pentru niscai furtişaguri. O secătură care, din vânzător de ziare a ajuns până la urmă patron de gazetă, pe numele lui adevărat Marius Dunăreanu, poreclit Rocambole, referindu-se la dispariţia lui Şuncărică, spunea că atunci când ziarele tac e mai bine să n-ai nici o părere. Rocambole îmi da astfel să înţeleg că tăcerea acelor ziare era dictată de interese "superioare". Impresia mea este că nu poliţia îl arestase pe Şuncărică, şi intenţionase s-o aresteze pe Aspasia, ci Siguranţa.

- Vrei să spui că "soţii" făceau spionaj?

- O asemenea presupunere mi se pare foarte plauzibilă, tovarăşe colonel.

- Mda! fu de acord colonelul. Apoi, adresându-se lui Bogdan: Va să zică, ce trebuie să reţinem din cele discutate până acum? Întâi, că Aspasia nu avea nici un motiv să spere că maiorul Mănăilă nu o va recunoaşte. Al doilea, că, după toate probabilităţile, Aspasia şi Şuncărică făceau oleacă de spionaj. Ei bine, în lumina acestor două concluzii parţiale ar trebui să te gândeşti ce anume din argumentaţia dumitale nu se mai susţine.

- Tovarăşe colonel, reanalizând faptele în lumina acestor două concluzii parţiale, mi se pare îndoielnic acum că informaţia cu geamantănaşul a fost doar o poveste ticluită dinadins ca Radu să se deconspire. Nu mai cred în complicitatea dintre informator şi Aspasia.

- De ce? insistă colonelul.

- Fiindcă Aspasia nu ar fi riscat să servească tocmai ea drept nadă.

- Just. Dar de ce ai folosit termenul riscat?

- Pentru că Aspasia nu avea nici un interes să fie recunoscută de Radu, dacă, într-adevăr, în urmă cu douăzeci şi şapte de ani, făcea spionaj. Şi o asemenea concluzie pare cu atât mai probabilă dacă se are în vedere că băiatul de cincisprezece ani de altădată nu este acuma un cetăţean oarecare, ci maior de securitate. Şi întrucât ar însemna să fiu un mare prost dacă aş presupune că ea, o spioană, trecută prin ciur şi prin sită, o spioană deci cu mare experienţă, de vreme ce se mai află în viaţă, a scontat pe faptul că nu va fi recunoscută; nu-mi rămâne decât să accept, tovarăşe colonel, că m-am pripit, trăgând o concluzie eronată. Raţional, deci, nu se susţine ideea complicităţii dintre Aspasia şi informatorul lui Ducu.

- Dacă îmi permiteţi, tovarăşe colonel - interveni Ducu - aş duce mai departe argumentaţia lui Bogdan. Să presupunem că toată povestea cu telefonul nu a fost decât o manevră - aşa cum susţinea la început Bogdan - prin care să mă deconspir. Dar ca să se convingă dacă sunt sau nu lucrător al Securităţii, trebuiau să rişte atâta? Să rişte ca Aspasia să fie recunoscută? Să rişte, deconspirându-se la rândul ei, şi să aflu că s-a reîntors în ţară, desigur cu intenţia de a continua vechea meserie? Să rişte a fi arestată în cazul când eu aş fi fost mai puţin perspicace? Oare nu ar fi fost mult mai simplu şi cu mai puţine riscuri pentru ei dacă altcineva ar fi jucat rolul femeii blonde? Să presupunem că aş fi oprit-o. Ce s-ar fi întâmplat dacă posesoarea geamantănaşului negru ar fi dat curs invitaţiei mele de a mă urma în casă, de pildă? Aş fi deschis valiza şi aş fi constatat că nu conţinea ceva care să mă intereseze. (Fiind vorba de o simplă nadă, nici nu trebuia să conţină ceva deosebit). Ce altceva mi-ar fi rămas de făcut decât să-i dau drumul, convins că fusesem tras pe sfoară şi că biata femeie nu avea nici un amestec. Sau, în cazul când nu aş fi fost convins de lucrul acesta, tot nu aş fi arestat-o, neavând vreo probă materială de vinovăţie. Cel mult, m-aş fi hotărât s-o urmăresc. Dar ea, având maşina în stradă, mi-ar fi scăpat. Tocmai faptul că individul nu mi-a dezvăluit existenţa maşinii infirmă ideea complicităţii.

- Atunci cine naiba este tipul ăla care ştie tot şi vede tot, şi ce scopuri urmăreşte? exclamă, fără voie, Bogdan.

- Asta e altă problemă, ţinu să precizeze colonelul. Deocamdată, rezumând concluziile, mi se pare că trebuie să reţinem următoarele jaloane de reper:

1. Ideea complicităţii dintre Aspasia şi informator se exclude din capul locului.

2. În geamantănaşul Aspasiei a existat totuşi ceva care, într-adevăr, ne-ar fi interesat. De altfel, nici nu este de mirare dacă ţinem seama de vechea ei meserie.

3. Aspasia a venit în casa aceea special ca să ia geamantănaşul.

4. Conţinutul geamantănaşului a intrat în posesia Aspasiei, despre care ştim, mai mult sau mai puţin precis, că în urmă cu douăzeci şi şapte de ani făcea spionaj.

5. După toate probabilităţile, în acelaşi bloc cu Fuiorescu locuieşte unul din complicii posibili ai Aspasiei.

6. Există cineva care, din motive încă necunoscute, ne-a furnizat o informaţie de a cărei adevărată valoare şi importanţă urmează să ne convingem într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.

7. Individul acesta pare a fi destul de abil, de vreme ce a putut afla adevărata identitate a maiorului.

8. În fine, un fapt de mai mică importanţă: maşina cu care s-a deplasat Aspasia avea un număr fals.

- Acestea - continuă şeful - sunt datele cunoscute ale problemei. Să vedem care sunt necunoscutele ei:

1. Cine este în realitate această Aspasia?

2. Pe cine din bloc a vizitat, de la care, sigur, a primit geamantănaşul sau numai ceea ce el conţinea?

3. Există vreo legătură, nu între Aspasia şi Fuiorescu, ci între Fuiorescu şi un alt locatar din bloc, prin intermediul căruia agenţii stabilesc legătura?

4. Cine este în realitate informatorul şi ce motive are să ne ajute păstrându-şi, totuşi, anonimatul?

5. Cui aparţine maşina care a transportat-o pe Aspasia?

6. Ce a fost în realitate ţigaretul atât de nepotrivit pentru o... doamnă.

Deocamdată, cred că acestea sunt obiectivele pe care trebuie să ni le propunem. Mai vede şi altele careva dintre dumneavoastră?

- Nu, tovarăşe colonel.

- În cazul acesta porniţi la treabă. Împărţiţi-vă sarcinile. Cât priveşte maşina, l-am şi însărcinat pe sublocotenentul Rîureanu să-i dea de urmă. Maior Mănăilă - i se adresă colonelul tocmai când erau pe punctul să iasă din birou - cred că, de vreme ce adevărata dumitale identitate este cunoscută, nu mai are rost să joci rolul fratelui inginerului Stamate. Pe de altă parte, întrucât eşti singurul care o cunoşti pe "doamna blondă", trebuie să ai mai multă libertate de mişcare. În prealabil, caută de află de la ce locatar din bloc a ridicat Aspasia geamantănaşul negru.

***

Sarcina aceasta a fost foarte uşor de îndeplinit şi, la drept vorbind, Ducu aproape că n-a avut vreun merit. Totul i-a picat de-a gata, câteva ore după şedinţa de la colonel.

Abia se întorsese acasă - acasă la presupusul său frate, inginerul - când a auzit sunând la intrare. Se duse să deschidă. În faţa uşii aştepta un tânăr, să tot fi avut douăzeci, douăzeci şi unu de ani. Când tânărul acesta dădu cu ochii de el, i se citi în priviri dezamăgirea.

- Tovarăşul inginer nu-i acasă? întrebă.

- Nu, nu-i acasă.

- Şi la ce oră se întoarce, mă rog?

- E transferat cu serviciul în Oltenia şi nu cred să se întoarcă prea curând.

- Dar dumneavoastră cine sunteţi?

- Sunt fratele lui.

De data asta, tânărul se mai însenină puţin.

- Aş putea să intru?

- Da, poftim!

Ducu îl invită să ia loc şi tânărul făcu întocmai. Dar nici după aceea nu se putu hotărî să vorbească. Ducu îl lăsă în pace. Ştia, din experienţă, că e mult mai bine să aştepte.

- Va să zică, dumneavoastră sunteţi fratele tovarăşului inginer? întrebă tânărul ceva mai târziu, ca să lege vorba.

- Da, sunt fratele iui.

- Ştiţi, eu locuiesc tot aici în bloc. La etajul trei.

- Da? Îmi pare bine.

- Şi are să lipsească mult din Bucureşti tovarăşul inginer?

- Câteva luni. L-au mutat provizoriu la un şantier în Oltenia.

- În cazul acesta nu pot aştepta atâta. Poate m-aţi putea ajuta dumneavoastră.

- Dacă îmi va sta în putinţă, o voi face cu dragă inimă. Mai întâi, însă, ar trebui să ştiu despre ce-i vorba.

- Dumneavoastră cunoaşteţi pe cineva mai mare de la miliţie?

Ducu ciuli urechile.

- Cunosc. Din întâmplare, un văr de-al meu lucrează chiar la Direcţia generală a miliţiei. Dar de ce mă întrebi? Ai vreun necaz?

Vizitatorul se frământă câtva timp pe scaun fără să răspundă.

- Dumneavoastră nu mi-e tocmai uşor să vă vorbesc. Dacă era tovarăşul inginer... Ştiţi, ne-am cam împrietenit în ultimul timp. Mereu mă lua la meci. Ţinem amândoi cu "Rapid". Când se întâmplă să piardă "băieţii" suntem amândoi ca bolnavi. Ce mai, microbişti, nu alta!

- ...Şi cum de v-aţi împrietenit? l-a întrebat Ducu, fiindcă între inginerul Stamate şi tânărul din faţa lui era o diferenţă de vârstă de cel puţin cincisprezece ani.

- Păi ne-am cunoscut la Sanatoriu la Scăuleni. Ne-au repartizat pe amândoi în acelaşi salon. Acolo ara descoperit că locuim în acelaşi bloc. Dumneavoastră staţi tot în bloc? Nu-i aşa că-i a-ntâia să stai în bloc? Habar n-ai cine sunt ceilalţi locatari. Nu-i vezi, nu te văd. Nu mai departe noi doi. Adică, eu şi tovarăşul inginer. Dacă nu ne cunoşteam la sanatoriu, puteau să mai treacă ani fără să avem habar că locuim în hardughia asta de casă. Tânărul conteni o clipă, pe urmă îl întrebă: - ...Aţi fost şi dumneavoastră bolnav de plămâni?

- Eu? Nu! protestă Ducu.

- Credeam... Ştiţi, de obicei într-o familie, dacă unul se îmbolnăveşte... Noi, de pildă! Soră-mea a mare din boala asta i s-a tras moartea. Eu m-am îmbolnăvit la vârsta de şaisprezece ani.

- Va să zică nu eşti bucureştean?

- Aş, din Brăila. Adică, dintr-o suburbie. Acuma îi spune "1 Mai". Dar mai înainte îi zicea "Nedelcu Chercea". Părinţii mei s-au despărţit când aveam zece ani. Tata a luat-o pe soră-mea, aia de s-a prăpădit, şi pe mine. Mama, pe Ionuţ, adică pe ăl mic! Mai târziu, când Ionuţ a crescut, n-a mai vrut să stea cu mama. A fugit şi a venit pe capul tatei. Atunci bătrânu', fiindcă îl îndrăgea mai mult pe Ionuţ decât pe mine, n-a mai vrut să mă ţină. I-a scris mamei să mă ia la ea, fiindcă se hotărâse la divorţ ca ei să-i rămână un copil. A ameninţat-o că dacă nu mă ia, o dă în judecată şi o face şi de panoramă la întreprinderea unde lucrează. Mama n-a avut încotro, şi m-a luat. Eu am fost bucuros fiindcă e mai a-ntâia să locuieşti la Bucureşti decât în provincie. Şi apoi trăgeam nădejdea că după terminarea şcolii medii are să fie mai uşor ca să urmez o facultate.

- Va să zică eşti student?

- Draci! Ar fi trebuit să fiu. Dar nici şcoala medie n-am izbutit să termin. Să nu credeţi că nu mi-a plăcut să învăţ. Dar, cum vă spuneam, m-am îmbolnăvit de plămâni. De atunci, zac mai mult prin sanatorii. Dumnezeu ştie ce fel de constituţie am eu! Cu antibioticele mulţi se înzdrăvenesc, de nici nu-ţi vine să crezi că au fost cândva bolnavi. Nu mai departe, fratele dumneavoastră. Când a venit la sanatoriu, avea la amândoi plămânii nişte caverne de toată frumuseţea. După opt luni a plecat sănătos tun. Pe când eu... O dată am stat în sanatoriu şi doi ani. Dar am plecat de acolo doar "ameliorat". De câte ori ies din sanatoriu, de fiecare dată pe fişa mea scrie: ameliorat. Revin în lume, dar după câteva luni, maximum un an, tot acolo mă întorc. Mă cunosc medicii, surorile ca pe un cal breaz. Ce să fac!.. Asta mi-e soarta. Ştiu că n-am să mă vindec niciodată. Barem dacă aş avea norocul s-o duc aşa, târâş-grăpiş, cât mai mulţi ani. N-am decât douăzeci de ani, şi tare mi-e milă de mine să mor atât de tânăr. Spuneţi şi dumneavoastră: dacă aţi fi în locul meu, ce-aţi face?

- Cu progresele pe care le-a făcut medicina, nu se mai moare aşa de uşor de tuberculoză, căută să-l consoleze Ducu, fără prea multă convingere.

- Mie îmi spuneţi!.. În boala asta, tovarăşe, eu sunt mai doctor decât toţi doctorii. De altfel, asta este şi consolarea mea. Că poate am să am noroc s-o mai duc aşa încă vreo câţiva ani. Când îmi dau drumul din sanatoriu, mă apucă un dor de viaţă cum nici nu vă puteţi închipui. Mi-e foame şi mi-e sete de viaţă. Puteţi să înţelegeţi asta, tovarăşe?

- Pot, desigur!

- Mda! Cumva puteţi. Dar exact, exact nu puteţi. Aţi putea numai dacă aţi avea plămânii mei. Da, da, abia atunci aţi înţelege de ce mi-e atâta foame şi sete de viaţă. Când ies din sanatoriu şi până mă întorc acolo sunt tot timpul în agitaţie, trepidaţie. Ce să fac! Aşa mi-e firea. Salariul, aşa şi-aşa. Dacă aş fi mai cumpătat, n-ar fi nici o problemă.

- Va să zică lucrezi undeva!

- Bineînţeles.

- Unde?

- Registrator la centrala cooperativei "Viitorul". Numai că, după, cum vă spuneam, în trei zile topesc toată chenzina. Pe urmă, o mai tapez pe mama, când are şi ea, mai împrumut de la colegi, mai vând câte ceva din casă, fără ştirea mamei. După aceea, când descoperă lipsa, bătrâna, săraca, mă blestemă să mor cât mai curând, ca să scape de mine. Nu-i port pică. Ea are plămâni sănătoşi. De unde să ştie ea ce înseamnă foamea şi setea de viaţă a unuia cu caverne în plămâni. Mi se pare însă că vă plictisesc, tovarăşe, cu necazurile mele.

Nu, Ducu nu se plictisea. Meseria îl învăţase să aibă răbdare. Ştia din experienţă că dacă un om s-a pornit să povestească, afli până la urmă de la el mult mai multe decât dacă i-ai pune întrebări.

- De loc! Mă interesează tot ceea ce îmi spui, tinere.

- Atunci e bine. Ştiţi, când n-am un leu în buzunar, mă apucă disperarea. Căci îmi place să mă distrez cu o fată într-un local. Să mâncăm câte o friptură, să bem un şpriţ, să dansăm. Dacă aş avea bani, în fiecare seară m-aş duce Ia local, tot cu altă fată. Al naibii de mult îmi place să dansez! Îmi place, deşi n-am voie. Mă paşte primejdia unei hemoragii, şi atunci gata: m-am curăţat. Din punctul ăsta de vedere bine că n-am bani. Şi mult îmi mai lipsesc. Câteodată mă bate gândul să dau o lovitură. Să fur. Dar n-am curaj. Eu, tovarăşe, nu sunt de felul meu fricos. Pot să spun că nici de moarte nu mi-e frică. De vreme ce ştiu că am să mor, de ce să-mi fie frică? La sanatoriu este o doctoriţă care face şi autopsii. Are statura ceva, ceva mai mare decât o şchioapă. De altfel, bună şi miloasă. De mine îi este milă - mi-am dat seama - tare milă. Ştie că în câţiva ani s-a zis cu mine. Îi e milă, adică, de tinereţile mele. Într-o zi, am intrat din întâmplare în sala de autopsie. Doctoriţa de care v-am vorbit tocmai se căznea să taie nişte coaste cu un fel de foarfecă. Puţintică la trup cum este ea şi cu putere puţină, se căznea rău de tot. Mi s-a făcut milă de ea. "Ia lasă-mă pe mine, tovarăşă doctor", i-am zis. M-a lăsat şi îndată am terminat treaba.

Când i-am povestit fratelui dumneavoastră, inginerului, nu-i venea să creadă. "Nu ţi-a fost frică, Baciule, că la noapte ai să visezi mortul?" m-a întrebat el. "Nu, tovarăşe inginer! i-am răspuns. Auzi, să-mi fie frică de morţi". Mie, tovarăşe, de nimic nu mi-e frică. Nu mi-e frică decât de miliţie. Puteţi să râdeţi de mine, cât veţi voi. N-am omorât pe nimeni, n-am furat un capăt de aţă. Şi cu toate astea, atunci când un miliţian se uită la mine, nu mă simt bine de loc. Da, tovarăşe, mi-e frică. Altfel credeţi că aş fi venit să-l caut pe tovarăşul inginer? Draci! De ce să-l deranjez de pomană. Dar fiindcă mi-e frică, m-am gândit că ar putea să mă sfătuiască. Păcat că-i plecat!

- Un sfat ţi-aş putea da şi eu, se oferi Ducu.

- Atunci să vă spun ce mi s-a întâmplat. Să tot fie cincisprezece zile? Da! Cam atâta. Eram într-o seară pe bulevard. Lume ca de obicei multă. Mai ales gagici. Şi eu n-aveam în buzunar decât cinci lei, fir-ar al dracului! La un moment dat, văd una... ce să vă spun? Să rămâi cu gura căscată. De rămas n-am rămas, dar de oprit locului m-am oprit să mă uit după ea. Şi numai ce aud pe unul lingă mine: "Babană, nu-i aşa?" "A-ntâia", i-am răspuns. Tipul era mai în vârstă ca mine. Era cred trecut de treizeci de ani. Un bărbat frumos, simpatic. Nu ştiu cum s-a făcut, dar, din vorbă în vorbă, când am ajuns cam în dreptul Cişmigiului, ne şi împrietenisem. M-a invitat la o bere. Spunea că face el cinste. Am acceptat. Era al naibii de simpatic. Ce să mai lungesc vorba, ne-am despărţit abia după miezul nopţii, dându-ne întâlnire pe a doua zi. O săptămână ne-am văzut seară de seară, şi de fiecare dată plătea el. Avea o mulţime de bani. Zicea că e inovator şi că tocmai primise un premiu pentru o inovaţie. Ba chiar mă şi împrumuta când îi ceream. Dacă aş face socoteala banilor pe care mi i-a dat, s-ar strânge ca la două mii de lei. Bani, nu glumă, nu-i aşa?

- Da, este o sumă, recunoscu Ducu.

- Într-o seară, mă anunţă că va trebui să plece în delegaţie la Reşiţa şi mi-a cerut să-i fac un serviciu cât va lipsi. Ei bine, ce serviciu credeţi că mi-a cerut? Să fiu de acord să primească pe numele meu un pachet cu nişte lucruri pe care urma să i le trimită fosta lui nevastă de care se despărţise. Nu voia să-i parvină coletul acasă în lipsă, fiindcă, mi-a explicat el, proprietarul i-ar fi reţinut lucrurile. "De ce?" l-am întrebat, fiindcă mi s-a părut lucru de mirare că el, care se juca nu alta cu banii se zgârcise la o amărâtă de chirie. "Chiria - mi-a explicat - o plătesc regulat. Dar ticălosul de proprietar nu e mulţumit cu chiria legală şi pretinde să-i mai dau ceva pe deasupra. Ştii, nu-i vorba de bani. E o chestie de principiu". Eu ce puteam să fac? Să-l refuz? Mă simţeam obligat faţă de el şi eram bucuros că mă pot revanşa făcându-i ia acolo un fleac de serviciu. Pe urmă, nici nu-mi trecea prin minte că la mijloc nu e lucru curat.

Dar să vedeţi ce s-a mai întâmplat. Acu' vreo trei zile primesc o scrisoare de la el. Mă vestea că fosta lui nevastă, având drum prin Bucureşti, nu mai trimisese pachetul prin poştă, ci îl adusese personal. Mă căutase acasă la adresa pe care el i-o dăduse şi fiindcă nu mă găsise şi nici pe maică-mea, ca să nu se întoarcă acasă cu lucrurile, depusese pachetul în Gara de Nord la ghişeul bagaje de mână. Mă ruga să scot eu pachetul şi să-l păstrez până când avea el să se reîntoarcă. De un colţ al scrisorii era lipită recipisa.

- Scuză-mă că te întrerup. Scrisoarea din ce oraş era expediată?

- Habar n-am! Nu mi-a venit în minte să mă uit. Probabil de la Reşiţa, fiindcă acolo îmi spusese că pleacă.

- O mai ai? insistă Ducu.

- Nu!

- Dar ce ai făcut cu ea?

- I-am dat-o înapoi!

- Şi de ce?

- Păi mi-a cerut-o, când s-a întors din delegaţie.

- Şi cu pachetul cum a fost? L-ai ridicat?

- L-am ridicat. Dar nu era un pachet, ci un geamantănaş din piele neagră.

- L-ai deschis cumva? se interesă Ducu.

- Da' de unde. De altfel, era încuiat. Am scos geamantanul alaltăieri, după-amiază. Ieri după-amiază, aud că sună cineva. Eram acasă singur. Deschid, în prag, o doamnă. Blondă şi cam trecută. Dar frumoasă. "Dumneata eşti Cornel Baciu?" mă întrebă ea. "Eu!" "Vin din partea lui Chivu". (Aşa se numeşte el, Chivu Boraş). "Da? Poftiţi în casă", am îmbiat-o. A intrat, dar n-a vrut să ia loc. "Sunt grăbită. M-a trimis Chivu să-mi dai geamantănaşul". Aveam vreun motiv să nu i-l dau? I l-am dat. L-a luat şi a plecat.

Azi-dimineaţă, în staţie la troleibuz, pe cine văd? Pe Chivu. Cred că mă aştepta. "Ei, mă întreabă el, ai scos geamantănaşul?" Când l-am auzit punându-mi întrebarea, am avut o primă bănuială. "L-am scos - i-am răspuns - şi l-am predat doamnei blonde pe care ai trimis-o după el". Ce să vă spun, tovarăşe, în viaţa mea nu s-a uitat la mine cineva atât de urât. Zău că m-a cuprins teama. "Ţi-a spus că am trimis-o eu?" m-a întrebat. "Aşa mi-a spus!" i-am răspuns. "Idiotule!" mi-a strigat. Pe urmă, a făcut semn unui taxi care tocmai trecea, s-a urcat în el şi s-a dus.

- N-ai reţinut ce număr avea taxiul?

- Nu mi-a trecut prin minte.

- Păcat!

- O fi, nu zic nu! Dar eram prea necăjit ca să-mi vină în minte aşa ceva. Adică eram furios că mă făcuse idiot. Ca şi când aveam vreo vină. L-am înjurat în gând şi m-am urcat în troleibuz. Mai târziu, însă, la serviciu, tot gândindu-mă la întâmplarea cu geamantănaşul, am început să intru la griji. Mi-am zis: Dacă Chivu nu crede că am dat geamantănaşul şi mă reclamă la miliţie? Pe urmă, tot eu mi-am făcut curaj. Dacă m-ar fi bănuit că mi l-am oprit, nu m-ar fi făcut idiot. Dacă m-a făcut idiot, însemna că pur şi simplu mă lăsasem trombonit de doamna blondă. Până la urmă, tot gândindu-mă la treaba asta, prinse să mă doară capul. În loc să mă liniştesc, dimpotrivă, a început să mi se facă frică. Nu cumva geamantănaşul fusese furat şi eu picasem, naivul de mine, ca musca în lapte? V-am spus că nu mă tem de moarte, că de nimic nu mă tem decât numai de miliţie. Şi dacă mă temeam de miliţie când nu aveam nici un motiv să mă tem, închipuiţi-vă ce teamă îmi este de când cu blestematul cela de geamantănaş. De aceea am venit la tovarăşul inginer. Să-mi dea un sfat. Am fost doar tovarăşi de suferinţă la sanatoriu. Dar dacă el este plecat, spuneţi-mi dumneavoastră. Aş putea da de vreun bucluc, deşi n-am nici o vină?

- Nu cred!..

- Ziceaţi că averi un văr la miliţie...

- Am!

- N-ar fi oare mai bine să mă duceţi la el ca să-i povestesc şi lui cum s-a întâmplat? Nu de alta, dar dacă iese vreun bucluc, să nu se spună că am ascuns.

- Ştiu eu? Am să-l întreb pe vărul meu şi dacă are să considere că trebuie să stea de vorbă cu dumneata, te duc la el.

- Aşa-i că nu pare să fie o treabă prea curată?

- S-ar putea să nu fie tocmai curată.

- Fir-ar a dracului! Dacă aş fi bănuit în ce încurcătură am să intru, nu mă mai duceam să scot geamantănaşul.

- Spune-mi, te rog, ai citit ce scria pe recipisă?

- Nu!

- Şi nu te-ai întrebat cum de ţi-a eliberat funcţionarul de la bagaje de mână, dumitale, un străin, geamantănaşul?

Baciu se plesni cu palma peste frunte.

- Acum înţeleg. Vreţi să spuneţi că pe recipisă era trecut numele meu?

- Exact! Ţi-a cerut funcţionarul buletinul?

- Mi l-a cerut.

- Păi vezi? Ţi l-a cerut să verifice numele, dar şi numărul buletinului.

- Vreţi să spuneţi că pe recipisă era trecut şi numărul buletinului meu.

- Fără îndoială că era.

- Dar de unde naiba îl ştia Chivu?

- Poate i-ai dat vreodată buletinul.

- Nu i l-am dat.

- Ştii precis că niciodată nu l-a avut în mână?

Baciu se gândi.

- Ei, aşa, în mână, l-a avut. Într-o seară, într-un local. Îmi căzuse din buzunar. El a observat. L-a ridicat de jos şi mi l-a dat.

- Pesemne că atunci a reţinut numărul. Sunt unii oameni care reţin cu uşurinţă numerele. Poate îţi aminteşti când s-a întâmplat... să-ţi pice din buzunar buletinul?

- Cred că în seara când m-a anunţat că pleacă în delegaţie.

- Ştii poate unde lucrează Chivu Boraş?

- Zicea că la Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor.

- Nu ti-a spus la ce direcţie?

- Nu!

- Dar vreun număr de telefon ţi-a dat?

- Nu!

- Atunci cum vă întâlneaţi?

- Păi totdeauna mă căuta el.

- Asta-i tot, nu-i aşa?

- Tot, tovarăşe Stamate. Sunteţi poate şi dumneavoastră inginer ca şi fratele?

- Nu! Eu sunt... profesor de educaţie fizică.

- Atunci sigur că vă place şi dumneavoastră fotbalul. Cu ce echipă ţineţi?

- Nu, fotbalul nu-mi place. Nu-mi place decât jocul de popice.

- Popice!.. Ce, ăsta-i sport?!

- Uite ce este, tovarăşe Baciu, căută Ducu să pună capăt discuţiei, care pentru el nu mai prezenta interes. Sunt tare obosit şi aş vrea să mă odihnesc puţin. Îţi promit că după aceea mă duc să-l văd pe vărul meu. Şi dacă el va considera necesar, am să te duc la el. Cred că în ceea ce te priveşte nu ai motive să te nelinişteşti. Uite, îţi dau un număr de telefon. Dacă se întâmplă cumva să te caute Chivu - deşi eu nu cred - anunţă la numărul acesta, indiferent de oră.

CAPITOLUL III

Pentru a treia oară consecutiv viziona filmul care consemna drumul parcurs de Lucian Fuiorescu de acasă de la el şi până la grădina zoologică de la Băneasa. Bogdan se mirase că, în loc să caute să dea de urma Aspasiei, nu se îndura să părăsească pista Lucian Fuiorescu. După părerea lui, pista aceasta nu avea vreo legătură cu cealaltă: Aspasia - Chivu Boraş. Erau, pretindea el, două, dacă nu chiar trei piste paralele. De unde, la început, susţinuse că Lucian Fuiorescu şi Aspasia erau complici, acuma căzuse în extrema cealaltă.

În ceea ce îl privea, Ducu - fără a fi foarte convins că va izbuti - înainte de a abandona pista Lucian Fuiorescu - mai bine zis înainte de a o preda lui Bogdan - voia să încerce, pentru ultima dată, să găsească explicaţia deselor vizite ale lui Fuiorescu la grădina zoologică. Itinerarul parcurs de acesta fusese filmat şi vizionat de mai multe ori de întreaga echipă operativă. Că Lucian Fuiorescu nu se ducea doar să se amuze, era clar. Dar ce anume căuta acolo nu mai era de fel clar. Presupuneri se puteau face destule. Dar nu de presupuneri avea nevoie, ci de certitudini.

Când şi cea de-a treia vizionare luă sfârşit, tocmai când se pregătea să părăsească sala de proiecţie, deodată avu intuiţia deficienţei filmului. Lacuna de bază a filmului consta în faptul că nu reda decât printr-un singur cadru timpul pe care Fuiorescu şi-l petrecea în faţa cuştilor maimuţelor.

Ducu îşi puse atunci următoarea întrebare: "Dacă până ajunge la maimuţe Fuiorescu nu comunică absolut cu nimeni, nu cumva tocmai acolo când, chipurile, se amuză copios, de-a valma cu copiii, izbuteşte, pe o cale sau alta, să stabilească vreo legătură?"

Fără să fie foarte sigur că ar putea avea ceva sorţi de reuşită, ceru operatorilor să completeze filmul cu ceea ce lipsea. N-a fost o treabă prea uşoară, fiindcă totul a trebuit să fie făcut într-un mod cât mai discret, dar, până la urmă, izbutiră să se achite conştiincios de sarcina primită.

Două zile mai târziu, Ducu şi Bogdan vizionau din nou filmul, acuma completat. Şi iată că de data aceasta pelicula le dezvălui un Fuiorescu într-o altă ipostază. La un moment dat, când lângă el nu rămăseseră decât vreo câţiva copii, Fuiorescu începu să vorbească. Vorbea parcă maimuţelor. Curios însă, copiii nu-i dădeau nici o atenţie. Nici unul dintre puşti nu-l învrednicea măcar cu o privire. Oricât interes prezentau maimuţele pentru ţâncii aceia, era totuşi de mirare că nu-i interesa absolut defel cele ce spunea omul mare de lângă ei.

- Nu ţi se pare curios cum vorbeşte? îi atrase atenţia Ducu lui Bogdan.

- Ba bine că nu. Ştii ce, Ducule? Parcă n-ar vorbi cu adevărat, ci numai ar mima cuvintele.

Observaţia lui Bogdan fu pentru Ducu ca o revelaţie.

- Nepoate, îmi scot pălăria!

- De ce, unchiule?

- Ai să înţelegi îndată. Haide să vedem şi noi maimuţele.

S-au urcat într-o maşină, care i-a dus la grădina zoologică. Au căutat locul de unde Fuiorescu obişnuia să privească maimuţele. Drept în faţa lor - clădirea care adăpostea iarna animalele. În afară de deschiderea propriu-zisă, pe unde puteau intra şi ieşi maimuţele, mai exista încă una, mai mică, un fel de ferestruică.

S-au uitat unul Ia altul, pe urmă, pe deplin edificaţi, s-au dus să-l caute pe directorul grădinii zoologice.

- Tovarăşi, cu ce vă pot fi de folos? îi întrebă după ce ofiţerii îşi declinară calitatea.

- Vrem să ne spuneţi cine îngrijeşte de maimuţe.

- Să vedeţi, nu avem îngrijitori chiar atât de specializaţi.

- Îi cunoaşteţi, personal, pe toţi?

- Bineînţeles,

- Este vreunul care are o anumită particularitate?

- Vreţi poate să spuneţi infirmitate?

- Da, infirmitate.

- În cazul acesta trebuie să vă aduc la cunoştinţă că avem un rândaş surdomut.

- De când lucrează la dumneavoastră?

- De aproape un an.

- Cum se numeşte?

- Marcel Koruz.

- Cum am putea face să-l vedem şi noi?

- Păi să trimit pe cineva după el!

- Nu trebuie să ştie că ne interesăm de el. Spuneţi-ne unde lucrează şi îl găsim noi.

- Cunoaşteţi pavilionul reptilelor?

- Desigur.

- Atunci îl găsiţi sigur acolo.

- Vă mulţumim, tovarăşe director, şi vă rugăm să consideraţi discuţia absolut confidenţială.

- Nici o grijă, tovarăşi.

Pe Marcel Koruz l-au găsit într-adevăr la pavilionul reptilelor. Stătea pe un scaun, într-un colţ, şi supraveghea să nu treacă vreun copil de partea cealaltă a balustradei. Cu mâinile încrucişate peste pântec, privea indiferent, somnolent mulţimea vizitatorilor.

- Ducule, tu ştii cine-i jupân Koruz ăsta? întrebă Bogdan.

- Nu, băiete! Am mai avut cândva de a face cu el?

- Bătrâne, e Iepurele!

- Iepurele!

- Iepurele, bătrâne, Iepurele! Am răscolit tot oraşul să-i dăm de urmă, şi dumnealui, ia uite ce liniştit este. Nici nu-i pasă că bietul de Picioruş nici nu doarme, nici nu mai mănâncă de supărare că l-a scăpat. Ia contemplă, unchiule, ce mai mutră de bandit. Mare minune dacă ticălosul ăsta nu are până acuma câteva vieţi pe conştiinţă.

- Ingenioasă idee la Fuiorescu. Să te foloseşti de un surdomut, care poate recepţiona o informaţie de spionaj, în afara sferei perceptibilităţii auzului, numai după mişcarea buzelor, nu-i rău. Prevăd că ticălosul ăsta are să ne dea de furcă.

- Şcoală înaltă, Ducule. Şcoala oberspionului Canaris.⁽³⁾

- Ei, nu ne speriem noi de atâta.

- Ce să ne speriem! Suntem bătrâni în meserie? Suntem!

- Mă rog, se cheamă că oleacă suntem, acceptă Ducu. Marcel Koruz e un fir care ne poate duce foarte departe.

- Ce mai, bătrâne! Ţi-a venit o idee la ţanc.

- Ideea mi-ai sugerat-o tu, când ai spus că ticălosul de Fuiorescu parcă nu ar vorbi, ci numai ar mima cuvintele.

- Crezi că mutu' de la Manutanţă a apucat să transmită mai departe ceea ce a recepţionat de la Fuiorescu? întrebă Bogdan după câtva timp.

- N-ar fi exclus. Au trecut doar douăzeci şi patru de ore.

- Mă întreb, Ducule, ce fel de verigi sunt în lanţ ăştia doi; şi cât de lung e lanţul. Din cele ce ştim noi, Fuiorescu se duce la grădina zoologică cam o dată pe săptămână. Asta înseamnă că cel puţin o dată pe săptămână primeşte şi transmite prin Koruz informaţii sau ordine. De la cine le primeşte? Nu cumva Fuiorescu e şeful, rezidentul, cum denumesc ei pe acela care conduce o reţea?

- N-aş crede, Bogdane. Faptul că noi n-am putut descoperi de la cine primeşte ordine şi pe ce cale, asta poate să însemne că până acuma nu ne-am priceput să vedem cum trebuie. De altfel, ceva tot am descoperit. Gândeşte-te la întâlnirea Fuiorescu - Iepurele sau Koruz din cofetărie.

- Ascultă, bătrâne. Acuma când ştim pe ce cale stabilesc legătura între ei, cum îţi explici întâlnirea din cofetărie?

- Vrei să spui că de vreme ce au acest sistem ingenios de comunicare, aici în grădina zoologică, de ce a mai fost nevoie să se întâlnească şi în cofetărie?

- Da, asta am înţeles.

- Explicaţii pot fi mai multe. De pildă, e posibil că aveau să-şi comunice ceva foarte urgent. Dar cea mai probabilă explicaţie pare aceasta: Aici, ei pot comunica numai de la distanţă. Când au însă să-şi paseze ceva materiale, stabilesc altfel de legături. Dovadă că şi atunci în cofetărie Koruz i-a pasat lui Fuiorescu timbrul acela.

Trecu o săptămână. În tot acest timp, Fuiorescu nu mai calcă prin grădina zoologică. Cât priveşte pe Marcel Koruz, acesta îşi vedea liniştit de treaba lui. De la slujbă venea acasă, de acasă se ducea direct la slujbă. Nu se întâlnea cu nimeni, nimeni nu venea să-l caute.

Între timp, fuseseră obţinute unele date în legătură cu el. Avea patruzeci şi cinci de ani şi până a nu ajunge rândaş la grădina zoologică încercase mai multe meserii. Fusese, de mult, zugrav, tocilar ambulant, grăjdar la Circul de stat şi vânduse covoare furate în talcioc. Pentru treaba asta primise câţiva ani de închisoare. Abia după aceea s-a angajat rândaş la grădina zoologică.

Locuia în Bucureştii Noi într-o casă frumuşică, proprietatea neveste-si. I-o lăsase prin testament o moaşă, pentru că o îngrijise până la moarte. Nevasta lui Koruz era şi ea surdomută. Deoarece nu aveau copii, casa lor era cea mai liniştită din întreg cartierul. Nevasta lui Koruz nu avea o meserie. Era angajată trei zile pe săptămână la o familie în care ambii soţi erau în producţie.

Cu câştigul ei, cu salariul lui, plus ce-i mai pica în timpul liber, ba îndreptând un gard la vreun vecin, ba meşterind vreun coteţ sau vreo cocină pentru porci, cum nu aveau copii, se descurcau, după spusele vecinilor, destul de bine. Duminica, cei doi soţi se duceau la cinematograf, mai ales iarna, iar vara, plecau de cu noapte, cu rucsacurile în spate, în vreo excursie prin împrejurimi. Nu supărau pe nimeni şi fiindcă vecinele, la nevoie, puteau împrumuta ba un pahar de untdelemn, ba de făină sau un ciur de mălai, iar bărbaţii un pol de parale până la salariu, soţii Koruz se bucurau de simpatia întregii străzi. Cât priveşte faptul că fusese închis, purtarea lui corectă în mahala izbutise să înlăture suspiciunile şi să câştige încrederea vecinilor.

Cu toate acestea, existau pe strada Doagei - aşa se numea strada pe care locuia Marcel Koruz - câţiva care nu aveau o părere chiar atât de bună despre perechea Koruz. Ceea ce îi făcea pe scepticii aceştia să nu creadă, de pildă, în transformarea morală a lui Koruz, era faptul că, după părerea lor, muţii cheltuiau mai mult decât câştigau.

De fapt, afirmaţia era lipsită de temei, cu toate că neîncrederea lor era pe deplin justificată. În realitate, familia Koruz nu cheltuia mai mult decât modestul lor venit (salariile plus micile câştiguri pe care le realiza lucrând tâmplărie pentru mahala). Scepticii credeau însă contrariul, numai datorită faptului că muţii, de două sau trei ori pe lună, totdeauna într-o zi de lucru - şi tocmai aceasta trezea mirare şi stârnea chiar invidie - obişnuiau să se ducă la local.

Ca să ajungă în bulevard, trebuiau să parcurgă aproape toată strada Doagei - o stradă destul de lungă. Braţ la braţ, îmbrăcaţi cu hainele de duminică, ea mică, subţirică, plăcută la vedere, el masiv şi bondoc, dizgraţios, mai ales din cauza căutăturii aspre a ochilor bulbucaţi. Salutau ei primii pe toţi pe care îi întâlneau. Ea, printr-o înclinare a capului aproape graţioasă, el, scoţându-şi pălăria cu un gest larg, emfatic.

Plecau totdeauna pe jos. Nu luau nici tramvaiul, nici troleibuzul. Până la gară este o distanţă bună, dar se părea că lor le plăcea tare mult să meargă pe jos. Când ajungeau în piaţa gării, intrau în primul bufet şi se aşezau la o masă, faţă în faţă. Koruz comanda prin semne o sticlă de vin. După ce ospătarul le umplea paharele, amândoi soţii le duceau la gură, le deşertau în acelaşi timp şi tot în acelaşi timp le depuneau pe masă, fără ca măcar să se privească. După aceea, ea se punea să contemple fundul paharului gol, iar el, clipind, contrar obiceiului, des, nefiresc de des, să fixeze peretele din faţa lui, parcă spre a descifra nu ştiu ce inscripţie nevăzută. Treceau aşa câteva minute. Pe urmă, Koruz tresărea deodată şi se grăbea să umple paharele. Ritualul se desfăşura ca şi mai înainte, după care femeia iarăşi începea să contemple fundul paharului ei, iar Koruz inscripţia nevăzută de pe perete.

Când sticla se golea, se ridicau, Koruz lăsa banii pe masă şi părăseau localul. Afară, ea se agăţa iarăşi de braţul lui şi plecau mai departe, până dădeau de un alt bufet sau restaurant. Intrau, beau o nouă sticlă de vin şi iarăşi îşi vedeau de drum.

Târziu, după miezul nopţii, se întorceau acasă, tot pe jos, mai ales acum ea străduindu-se, fără să izbutească, să-şi potrivească paşii după ai lui.

După o săptămână, Fuiorescu iarăşi se duse să privească maimuţele şi, bineînţeles, să comunice cu Koruz.

...În seara aceleiaşi zile, ciudata pereche, gătită cu hainele de duminică, plecă din nou să colinde cârciumile.

În primul local în care intrară, nu se întâmplă nimic deosebit. Nici într-al doilea. Al treilea în care făcură haltă era un bufet de mâna a treia. Clientelă pestriţă. Unii aveau chiar mutre dubioase. Fum, să-l tai cu cuţitul şi o gălăgie de nu te puteai înţelege decât numai dacă vorbeai foarte tare.

La un moment dat, intră în local un individ care, după aparenţă, părea a fi beat. Era congestionat la faţă şi nu prea stăpân pe picioarele sale. După toate probabilităţile, un client obişnuit, fiindcă dând bineţe barmanului şi ospătarilor le spunea la fiecare pe nume.

Făcându-şi loc printre mese, ca din întâmplare, beţivul se opri la una din mesele din imediata apropiere a aceleia unde stătea Koruz şi nevastă-sa. În stânga, nu prea departe, găsise un loc Ducu, iar Bogdan, intenţionat, tocmai lângă uşă.

Masa în dreptul căreia se oprise beţivanul era ocupată de trei indivizi care, după strălucirea ochilor şi roşeaţa din pomeţii obrajilor, se cunoştea că nu erau la prima lor sticlă de vin. Beţivanul se adresă unuia dintre ei:

- Domnule, dumneata crezi că eu sunt tatăl lui d'Artagnan?

- Cum se poate, nene, să nu te cred? Dacă o spui că eşti, eşti.

Şi râseră toţi trei.

- Va să zică nu mă crezi! se supără beţivul.

- Cum să nu te cred? Ba te cred!..

- Crezi, domnule? Într-adevăr, mă crezi?

- Ţi-am spus doar! Ce mai atâta discuţie.

- Atunci află, dom!le, că te-am păcălit

- Nu-i nimic. Să fii dumneata sănătos!

- Ba nu te-am păcălit. Eu sunt tatăl lui d'Artagnan. Să mor eu dacă, te mint cu o iotă. Mă crezi?

- Dacă te juri, cum să nu te cred. Mai bine bea un pahar şi cu noi. Hai noroc pe chestia asta.

- Pă cuvânt de onoare că mă crezi?

- Desigur!

- Nu aşa! Zi: Pă cuvânt de onoare că eşti tatăl lui d'Artagnan. Zici?

- Pe cuvânt de onoare că eşti tatăl, lui D'Artagnan. Acuma eşti mulţumit?

- Fugi, mă, că nu mă crezi, deşi ţi-ai dat cuvântul. Mai mare ruşinea, că n-ai cuvânt! Da, da, n-ai cuvânt. Dar eu am să-ţi dovedesc că, într-adevăr, sunt tatăl lui d'Artagnan.

Şi cumpănindu-se greu pe picioare; vârî mâna în buzunarul de la spate; scoase de acolo un buletin de identitate soios pe care începui să-l răsfoiască.

- Ia citeşte 'mneata ce-scrie aici!.. Scrie sau nu? Şi începu să silabisească: D... a... r... t... a... g... n... a... n? Scrie! Şi mai scrie: fiu, născut la 4t septembrie anul 1956? Scrie!.. Ei, acuma mă crezi?

Buletinul de identitate trecu, din mână în mână, pe la toţi trei.

- Scrie! Eşti extraordinar, domnule!

Ducu trase cu coada ochiului. Într-adevăr, chefliul nu minţise. Numele celebrului personaj al lui Dumas era scris pe buletin aşa: DARTAGNAN.

- Atunci să bem pentru d'Artagnan. Noroc şi să-ţi trăiască băiatul!

Individul dădu peste cap paharul, după care râse cu mare poftă:

- Aşa că v-am făcut pe toţi marţ?

- Ne-ai făcut! Dar cum de ţi-a dat prin minte să-i dai copilului un astfel de nume?

- Am văzut filmul la cinema. Mi-a plăcut tipul. Aşa un bărbat mai zic şi eu. Dar, ia staţi!.. Dacă am să vă spun că sunt rudă cu "Lagardier" aveţi să mă credeţi?

- Acuma, gata!.. Credem orice.

- Şi dacă vă mai spun că sunt rudă şi cu Cartuş?⁽⁴⁾

- Dar câţi copii ai, nene?

- Nu, ăştia nu-mi sunt fii. Ăştia îmi sunt fini. Şi dacă le-am fost naş, le-am dat numele care mi-au plăcut. Că eu, dom'le, mă-nnebunesc după filme. Dacă văd unul pă cinste, şi-mi place ăl de joacă rolul principal, gata: cum naşte o femeie în mahala, mă ofer să-i fiu naş şi pac! pun numele tipului din film care mi-a plăcut. Ce, nu fac bine? Spune şi dumneata, care de la început asculţi şi nu zici nici pâs.

Întrebarea era adresată lui Koruz. Şi după ce o formulă, chefliul veni să se proţăpească în faţa acestuia clătinându-se pe picioare.

- Sau te pomeneşti că nu-ţi place de mine? adăugă el, gata de gâlceavă.

Koruz duse degetul la gură şi la urechi ca să-l facă să înţeleagă că nici nu aude şi nici nu poate vorbi.

- Cum, bre, este şi surd şi mut? întrebă beţivul ducând, la rândul său, degetul la gură şi la ureche.

Koruz dădu din cap.

Chefliul se întoarse către cei cu care stătuse de vorbă până mai adineaori.

- Săracu'! Şi surd, şi mut. Apoi către nevasta lui Koruz: Şi matale te înţelegi greu cu el?

La rândul ei, îl făcu să înţeleagă că şi ea e surdomută.

- Uite-te, dom'le, ce întâmplare!.. Amândoi surdomuţi. Or fi soţi? Sunteţi soţi? întrebă, şi cu mâna închipui în jurul capului o cunună.

Koruz înţelese întrebarea şi confirmă, dând din cap.

- Ei, ce să faci, mutule şi muto!.. Aşa-i viaţa: parşivă, cristelniţa ei de viaţă! Dar asta nu-i un motiv să nu ciocnim împreună un pahar de vin.

Koruz şi nevastă-sa care se uitaseră la el nedumeriţi, fiindcă nu înţelegeau ce spune, înţeleseră abia când chefliul reveni de la masa vecină cu paharul plin.

- Hai noroc, mutule şi muto!

"Muţii" ciocniră, pe rând, paharele cu tatăl lui Dartagnan, zâmbind cu acel zâmbet de îngăduitoare bunăvoinţă, cu care în mod obişnuit sunt acceptate într-o cârciumă fanteziile unui beţiv. Punând paharul pe masă, chefliul începu să-şi pipăie buzunarele şi până la urmă scoase un pachet de "Carpaţi". Dar în pachet nu mai era nici o ţigară. Dezamăgit, îl mototoli şi îl azvârli pe jos. Atunci Koruz începu să caute el pachetul său de ţigări. În pachet era doar o singură ţigară, pe care, generos, i-o oferi. Acesta însă refuză s-o primească.

- Cum, mutule, să-ţi iau ultima ţigară? Nu se există.

Koruz însă insistă prin gesturi şi până la urmă tatăl lui D'Artagnan acceptă.

- Mersi, mutule! Eşti un tip pe cinste şi îmi pare rău că nu putem sta la o parolă cu un pahar plin dinainte.

Ducând două degete la tâmplă în semn de mulţumire, reveni la masa unde, între timp, cei trei goliseră sticla de vin. Unul îi oferi bricheta ca să-şi aprindă ţigara, dar chefliul refuză.

- Lasă, domnule, că am şi eu.

Şi începu să-şi pipăie buzunarele.

- Eu - începu tot el - sunt pâine caldă. Sunt?

- Eşti, nene!

- Dacă n-aş fi, nu vă luam eu acuma banii? Vă luam: Dacă vă spuneam: Punem, domnule, rămăşag, pe un pol, că sunt tatăl lui D'Artagnan, nu vă prindeaţi? Vă prindeaţi. Cum v-ar fi trecut prin minte că eu, Nae - că Nae mă cheamă - am un băiat pe care l-am botezat D'Artagnan? Vă umflam, domnule, polidorii cât ai zice peşte. Da' nu se făcea. Oameni suntem, obraz avem.

Între timp, renunţase să mai caute bricheta şi, din pură distracţie parcă, vârâse în buzunarul de la piept ţigara oferită de Koruz. Curând după aceea, plecă.

Ducu şi Bogdan, la rândul lor, făcură la fel. În stradă îi aştepta maşina. Se urcară şi cerură şoferului să-l urmărească de departe pe beţivan. Acesta merse, cumpănindu-se numai până la colţul străzii.

Mai departe mersul lui redeveni normal, la fel cu al unui om care n-a pus în gură un strop de vin.

- Vezi cum l-a trezit aerul răcoros al nopţii? glumi Bogdan.

- Bine că s-a întâmplat aşa, i-o întoarse Ducu. Săracu', dacă nu-şi revenea, putea să cadă şi să-şi spargă capul sau să-l calce vreo maşină.

Ca să ajungă acasă, beţivanul schimbă două tramvaie. Stătea pe Făinari. După ce l-au văzut intrând, şi după ce au luat toate măsurile de supraveghere a casei, Ducu ceru şoferului să-i ducă acasă.

Înainte de a se despărţi, Bogdan întrebă:

- Oare ce-o fi conţinând comunicarea din ţigara oferită de Koruz?

- Probabil vom afla mâine.

***

A doua zi dimineaţă, Nae Voicu - acesta era numele lui - plecă de acasă când abia începuse să se lumineze. Se urcă în tramvaiul 17 şi coborî la o staţie dincolo de cimitirul Şerban Vodă. De acolo, mai merse pe jos numai zece minute, până la o autobază. Curând după aceea, patru autocamioane părăsiră autobaza. La volanul unuia se afla şi Nae Voicu. Toate cele patru camioane aveau remorcă şi toate patru se îndreptară spre antrepozite. Acolo încărcară nişte lăzi cu maşini pentru o întreprindere textilă, după care, în aceeaşi ordine în care veniseră - camionul lui Voicu, ultimul - plecară.

La vreun sfert de oră după ce camioanele ieşiseră pe poarta antrepozitelor, Voicu avu o pană de motor. Pana dură doar până când celelalte trei camioane se pierdură în depărtare. Atunci Voicu se urcă din nou la volan, numai că în loc să continue ruta urmată de celelalte maşini, o coti la dreapta şi, ocolind pe mai multe străzi, ieşi în plin câmp, la marginea oraşului. Acolo aştepta un alt camion, dar fără remorcă, condus de Marcel Koruz, în care se afla o ladă de mărimea şi forma aceleia din remorca lui Voicu. După ce schimbară câteva cuvinte între ei, cei doi şoferi manevrară în aşa fel ca maşinile lor să se apropie spate în spate. După aceea, transbordarea fu făcută într-un timp record. Lada din remorca lui Voicu ajunse în camionul lui Koruz, iar aceea din camionul acestuia în remorca lui Voicu. Pe urmă, cele două maşini porniră, fiecare în altă direcţie.

Voicu ajunse la întreprindere cu o întârziere de jumătate de oră. Pretextă că avusese o pană.

Ducu şi Bogdan îşi împărţiseră sarcinile. Ducu urmări camionul lui Voicu, iar Bogdan pe celălalt. Curând după ce maşina porni, Bogdan îşi dădu seama că Marcel Koruz nu prea era stăpân pe volan. Trecea pe la intersecţii fără să încetinească, ignorând cele mai elementare reguli de circulaţie. Norocul lui era că evita străzile principale, preferându-le pe cele lăturalnice, unde la intersecţii nu erau miliţieni. O dată, era gata, gata să calce un copil, iar a doua oară, luând virajul prea scurt, puţin a lipsit să intre într-un stâlp de telegraf.

Dar până la urmă tot o păţi. La o încrucişare, în loc să dea întâietatea vehiculului care venea din dreapta, voi să i-o ia el înainte şi, neputând frâna, atunci când şi-a dat seama de pericol, a intrat cu viteză în aripa celuilalt camion.

Şoferii coborâră, vina era, evident, a lui Koruz. Şoferul de pe celălalt camion începu să-l învinuiască. Koruz tăcea. Se căută prin buzunare, până găsi o monedă de douăzeci şi cinci de bani. Arătă cu moneda în direcţia unui bufet care avea telefon.

- Vrei să anunţi pe şeful garajului? Anunţă-l, poftim! acceptă celălalt şofer, dezarmat de atitudinea lui Koruz. Îl credea atât de afectat din pricina accidentului, încât nici să vorbească nu mai era în stare. Şi întrucât nu avea motiv să se teamă de consecinţe, dintr-un fel de solidaritate profesională, acum îşi compătimea colegul, care, cel puţin, un talon, sigur, avea să piardă.

- Ce să-i faci! Ceasul rău. Dar şi el prea mergea cu capul între urechi.

- O fi beat, îşi dădu cu părerea un gură-cască.

- Nu cred. Dacă ar fi abţiguit, ar arăta altfel.

Bogdan aşteptă să vadă cum va ieşi din încurcătură Koruz. De altfel, se întâmplă exact ceea ce prevăzu. Bufetul fiind pe colţ, avea două intrări. Koruz intră pe o uşă, ieşi pe cealaltă şi se făcu nevăzut. După vreo zece minute veniră şi cei de la circulaţie. Procesul-verbal care constata vina celui dispărut fu încheiat, dar nu putu - fi semnat decât numai de păgubaş. De altfel, nici în cabină nu fură găsite actele maşinii.

O oră mai târziu, Ducu dăduse dispoziţii să fie deschise cele două lăzi. Lada pe care Koruz o primise de la Voicu conţinea nişte piese pentru o maşină, în cealaltă, aceea pe care Voicu o schimbase, fură găsiţi doar bolovani.

Ducu, deşi nu avea obiceiul acesta, se scarpină în cap.

"Asta le întrece pe toate"! îşi vorbi furios şi dezamăgit totodată.

CAPITOLUL IV

Colonelul Joldiş îi chemase la raport pentru orele opt seara. Acum era abia şapte şi, în biroul lor, Ducu şi Bogdan discutau despre cele întâmplate.

- Crezi că trebuie să-l includem în reţea şi pe Nae Voicu? întrebă Bogdan.

- După toate probabilităţile, nu.

- Mda! Mă gândesc şi eu că nu prea avem motive să credem că face şi el parte din reţea. Totuşi, deoarece transportul a eşuat, n-ar fi exclus ca ei, spre a se pune la adăpost de vreo surpriză, să-i facă de petrecanie.

- Nu cred că au motiv să-l suprime pe Voicu. Şi iată de ce. În primul rând, fiindcă pare puţin probabil ca el să ştie cui anume era destinată lada scoasă din antrepozite. În al doilea, riscul în ceea ce priveşte pe Voicu nu s-a mărit şi nici nu s-a micşorat din cauza accidentului. Ia să analizăm puţin situaţia: Faptul că ghinionistul de Koruz a suferit un accident a împiedicat în vreun fel ca Voicu să se achite de însărcinarea primită? De fel. El a rămas în pană când a fost necesar, a schimbat lăzile, aşa cum fusese prevăzut, şi a adus în incinta întreprinderii textile exact lada pe care trebuia s-o aducă. Adică o ladă plină cu pietre. Delegatul întreprinderii a asistat la încărcarea lăzilor la antrepozite şi aş vrea să văd şi eu pe acela de la "Textila" căruia i-ar da prin minte să-l bănuiască pe tatăl lui d'Artagnan că a substituit pe drum o ladă. Că într-una s-au găsit pietre, de asta vinovată nu putea fi decât întreprinderea producătoare. Să fim sinceri. Dacă nu am fi ştiut ceea ce ştim despre Voicu, ne-ar fi dat prin minte să-l bănuim de substituire?

- Mie unuia, nu.

- Păi vezi! În schimb, situaţia se prezintă puţin altfel, dacă ne gândim la celălalt şofer.

- La Koruz?

- Ei, la Koruz. La şoferul de la care a împrumutat Koruz camionul pe care l-a condus. Fiindcă fără îndoială l-a "împrumutat" de la cineva, pentru un anumit timp. Probabil, pentru atâta timp cât ar fi fost necesar ca lada să ajungă la destinaţie. Dar întrucât Koruz nu a putut restitui camionul, este de presupus că şoferul care are în primire camionul la ora actuală a şi intrat în panică.

- Şi dacă a intrat în panică, ce crezi că se va întâmpla?

- Exact, nu ştiu. Dacă află de accident, ca o primă reacţie, va căuta să se dea la fund.

- O măsură de precauţie inutilă, cu toate că numărul de circulaţie e fals.

- Evident! Dar ştii cum se întâmpla în asemenea cazuri. Când unii ca de-alde ăsta intră în panică, devin ca struţii: îşi vâră capul în nisip.

- Picioruş îl caută.

- Şi îl va găsi. Dar n-ar fi exclus ca după o primă reacţie de struţism, să dea singur semne de viaţă!

Telefonul sună. Ducu ridică receptorul.

- Raportează locotenentul-major Dorobanţu.

- Ce s-a întâmplat, Dorobanţule?

- Tovarăşe maior, Nae Voicu s-a prezentat de bună voie la Miliţie. Zice că are de făcut o comunicare.

- Acuma, unde-i?

- Acolo, în Calea Victoriei.

- Bine. În zece minute va fi acolo căpitanul Tudoraşcu.

Puse receptorul în furcă, pe urmă, după ce îl puse la curent pe Bogdan cu cele ce aflase de la Dorobanţu, îl trimise la Miliţia Capitalei.

Bogdan era aşteptat.

- Ce comunicare ai de făcut, Voicule?

- Adică, vreau să dau o declaraţie...

- Te ascultăm.

- Tovarăşe căpitan, am făcut o prostie. Dar aşa e omul. Se lăcomeşte la un pol de parale. Şi când îşi dă seama, atunci e prea târziu. În ceea ce mă priveşte, dacă vin să spun că am făcut o prostie, poate că nu e prea târziu. Sau poate că da?

- Ca să-ţi răspund, ar trebui să ştiu despre ce prostie e vorba. Aşa că nu mai pierde vremea şi spune ce ai pe suflet.

- Păi să vedeţi. Eu nu sunt om rău. Am căsuţa mea. O nevastă gospodină, un băiat, pe d'Artagnan. Că aşa l-am botezat. Leafa o dau toată nevestei. Câteodată mă mai încearcă păcatul. Adică mă scap la băutură. Dar numai câteodată, la vreo trei-patru luni. Acum vreo patru zile, iarăşi m-a apucat. Atunci l-am cunoscut pe mut, într-o bodegă pe Dorobanţi.

Şi Voicu povesti cum "mutu"', adică Marcel Koruz, după ce îi dădu să bea vreo trei zile, îi propuse, ca în schimbul sumei de cinci mii de lei, să participe la substituirea lăzilor. Ispitit de sumă, a acceptat, conştient fiind că face un lucru nepermis de lege. Dar motivă - încercând să-şi uşureze întrucâtva vina - că nu şi-a dat seama de gravitatea faptei sale decât atunci când a aflat că lada conţinea pietre. Şi atunci a venit la Miliţie să mărturisească totul. Încheie cerând, spăşit, clemenţa.

- Poate ai aflat ce s-a întâmplat cu celălalt camion? întrebă Bogdan.

- Am aflat! recunoscu Voicu, nu fără o oarecare ezitare.

- Ia spune drept! Nu-i aşa că abia când ai aflat ce s-a întâmplat celuilalt camion te-ai hotărât să vii aici la noi? Ce ţi-ai zis? Cu ăştia de la Miliţie nu-i de glumă. Dacă au intrat pe fir şi merg pe el, ajung până la urmă şi la mine. Ia mai bine să mă duc eu singur şi să spun tot. Aşa ai gândit, nu?

- M-am gândit şi la asta. Dar mai târziu, după ce mă hotărâsem să vin încoace.

- Bine... Bine... Dar cu mutu' cum te-ai înţeles?

- Muteşte! Că eu vorbesc muteşte, întocmai ca un mut. Am fost opt ani şofer la o şcoală de surdomuţi, şi le-am deprins... graiul.

La orele opt fix, Ducu şi Bogdan erau introduşi în cabinetul colonelului Joldiş.

În paginile ce urmează nu va fi redată prima parte a întrevederii. Ducu şi Bogdan raportară fiecare ceea ce îl privea pe el, pe urmă colonelul, evitând să tragă vreo concluzie, le puse dinainte o hârtie umplută pe ambele părţi cu un scris mărunt, nervos şi greu de descifrat.

- Citeşte tare, Mănăilă! îi ordonă.

Dar tocmai în clipa aceea sună telefonul. Colonelul ridică receptorul. Ceea ce i se raporta părea a fi deosebit de important, fiindcă între sprâncenele lui stufoase se ivi binecunoscuta cută.

Ordinul pe care îl dădu după aceea fu categoric, concis.

- Nu!.. Deocamdată, nu! Băgaţi de seamă să nu-l pierdeţi din vedere. Când termini, vino şi raportează.

Puse receptorul în furcă, apoi, cu o voce care nu trăda de fel satisfacţia, îi informă şi pe ei:

- Picioruş a dat de urma şoferului care a împrumutat camionul lui Koruz.

Bogdan aproape sări de pe scaun:

- L-a arestat, tovarăşe colonel?

- Din ordinul meu, nu! E mult mai bine ca el să se creadă în siguranţă. Nu eşti de părere, căpitane?

- Desigur, tovarăşe colonel.

- Până vine Picioruş, citeşte, Mănăilă, scrisoarea!

Ducu începu lectura, poticnindu-se destul de des, fiindcă scrisul era mărunt şi neciteţ:

Stimaţi domni de la Securitate,

După datele din buletinul de identitate, mă numesc Florea Bombonică, de profesiune profesor, în prezent, profesor pensionar. De şase ani sunt ţintuit în pat de paralizie şi de aproape un an o boală care nu iartă mi s-a cuibărit în viscere. Sunt un om al morţii, în chip iremediabil. E chiar de mirare că mai trăiesc. Se miră până şi medicul care mă îngrijeşte. Ieri, în sfârşit, l-am auzit spunând unei copile că mai mult de două, trei zile n-am să mai trăiesc. Moartea nu mă înspăimântă. Dimpotrivă, o aştept şi mă rog ei - cum mă rugam, când eram copil, lui Dumnezeu - să se milostivească de mine, să-mi ia mai repede sufletul, ca să scap de dureri. De îngrozitoarele, înspăimântătoarele şi de neîndurat dureri. Acuma, când scriu, boala îmi ciopârţeşte viscerele cu briciul, centimetru cu centimetru, mă înţeapă cu miliarde de ace în fiecare moleculă, mi le pârjoleşte într-un foc uriaş.

...Şi eu scriu. Scriu, fiindcă ştiu că voi muri. Şi tocmai fiindcă ştiu că voi muri, că nu mai aveţi ce să-mi faceţi, am curajul să mărturisesc, şi încă sub proprie semnătură, ceea ce n-am avut curajul să fac până acum. Ceea ce vreau să aflaţi este legat de ceea ce s-a întâmplat cu ani în urmă, mai precis în ziua de douăzeci şi patru august, a anului una mie nouă sute patruzeci şi patru. Pe atunci mă aflam într-un oraş de pe malul Dunării. În dimineaţa acelei zile, un detaşament german, format din gărzi şi formaţiuni de serviciu, încercase să-şi croiască drum spre port în speranţa că se va putea îmbarca pe nişte vase. Drumul spre port i-a fost însă barat de o companie de infanterie română şi de câteva grupe de muncitori înarmaţi.

Văzând că nu poate pătrunde în port, comandantul detaşamentului german ordonă retragerea şi până la urmă izbuti să se baricadeze cu oamenii lui - câţi mai rămăseseră în viaţă - într-o clădire care purta numele de Pavilion, fiindcă mai demult fusese acolo o secţie a spitalului de contagioşi.

Vadul pe care urcase detaşamentul era presărat cu cadavre. Printre ele, lângă două Horsch-uri incendiate, şase ofiţeri în uniformă S.S. Cel mai mare în grad era maior. Cu abdomenul ciuruit de o rafală de mitralieră, răsturnat pe spate, strângea în braţe o servietă neagră. Când moartea îl prăbuşise, chipiul îi alunecase de pe cap. În lumina soarelui care apunea, părul neobişnuit de blond părea aproape alb.

Comandantul formaţiunii patriotice care, alături de compania de infanterie, participa la acţiunea de lichidare a detaşamentului german, era un sudor de la Şantierul naval, pe nume Manole Crăiuţ.

De la postul său de observaţie, nu-şi lua ochii de pe cadavrul maiorului S.S. I-am ghicit gândul: voia să pună mina pe servietă. Nu se putea hotărî să trimită pe cineva, fiindcă strada era sub tirul urmelor automate şi al aruncătoarelor germane.

- Mă duc eu după servietă, m-am oferit din motivele pe care le veţi afla din cele ce urmează.

- Du-te, dacă vrei să te duci. Numai, păzeşte-te, să nu te pălească vreo schijă.

Am părăsit adăpostul şi, strecurându-mă pe lângă ziduri, mai de-a buşilea, mai târându-mă, am ajuns până la cadavru. Am luat servieta, dar, în loc să mă reîntorc la punctul de comandă, unde mă aştepta Manole Crăiuţ, am intrat într-o curte, am sărit peste un gard pe o altă stradă şi mi-am pierdut urma.

...Şi acum a sosit timpul să aflaţi de ce eram interesat să intru în posesia servietei maiorului ucis. Trebuie să spun mai întâi că numele meu adevărat nu este Florea Bombonică, ci Reinhardt Klausner, născut în comuna Cristianul Mare, regiunea Braşov, în 1900. În 1944, aveam patruzeci şi patru de ani şi o vechime de optsprezece ani ca spion, mai întâi la "Abwehr-Ausland" ("contraspionaj în străinătate"), condus de amiralul Canaris, iar din 1940, la Gestapo. Cât timp am lucrat la "Abwehr-Ausland", şeful filialei "P" pentru întreaga Dunăre de Jos a fost un oarecare Horace Richter, cunoscut şi apreciat cerealist în oraş. După ce am trecut la Gestapo, ordinele şi dispoziţiile mi-au parvenit direct prin maiorul S.S. Nikolaus Stummel, formal şeful secţiei de aprovizionare a misiunii germane, în realitate şeful Gestapoului "zona P", adică zona PORTURI.

Numele meu conspirativ era Winter, iar cel din buletinul de identitate (fals, bineînţeles), Ion Zagan, născut la Timişoara, profesor de educaţie fizică la liceul comercial.

Maiorul S.S. ucis în pieţişoara din faţa "Pavilionului" se numea Arnold Weisenfels şi venise în ţară de puţină vreme, cu o misiune specială. Acuma cred că aţi înţeles de ce eram atât de interesat să pun eu mâna pe servietă, şi nu Manole Crăiuţ. Intrând în posesia servietei, am părăsit cu primul tren oraşul şi am venit aici, în Capitală. Acum aveam în buzunar un alt buletin, pe numele de Florea Bombonică, iar în bagajele mele, puţine de altfel, un act de naştere fals, din care reieşea că mă numesc Josef Müller, născut în München, Schwindstrasse nr. 6. Atât buletinul, cât şi actul de naştere fals îmi fuseseră procurate de către maiorul Weisenfels, ultimul pentru a-l folosi în cazul când urma să primesc ordin să plec în Germania. Din păcate, evenimentele legate de momentul 23 August au venit atât de pe neaşteptate, încât, pe de o parte, n-am mai primit un astfel de ordin, iar pe de alta, nici eu n-am avut posibilitatea să plec fără a-l mai aştepta.

Probabil, sunteţi nerăbdători să aflaţi ce am făcut cu servieta. Mai precis, cu conţinutul ei. La început, nu m-am putut hotărî să-l distrug. Pe urmă, când tocmai mă decisesem, am primit ordin să păstrez totul. Ordinul mi-a parvenit printr-un necunoscut, care, după ce mi-a şoptit parola de recunoaştere, mi-a întins cutia lui de chibrituri ca să-mi aprind ţigara. Cutia de chibrituri avea fundul dublu. Acolo am găsit dispoziţia scrisă prin care mi se cerea să nu distrug nimic şi să păstrez servieta până în ziua când avea să se prezinte cineva ca s-o preia.

În ciuda evenimentelor - toate defavorabile nouă - în ciuda faptului că nu speram să mai vină cineva după servietă, mărturisesc, nu m-a lăsat inima s-o distrug. Nu m-a lăsat inima, cu toate că eram conştient de primejdia pe care mi-o asumam, păstrând-o. Asta nu înseamnă că nu mi-am luat unele măsuri de siguranţă. Ca să fiu sigur că nu veţi da peste ea, în cazul când, descoperind adevărata mea identitate, aţi fi venit să mă arestaţi, am ascuns-o într-o cutie de tablă pe care am îngropat-o într-un loc sigur.

Au trecut ani, aproape uitasem de servietă, când, într-o după-amiază, primesc vizita unui necunoscut. Necunoscutul, care cunoştea numele meu conspirativ de pe vremuri, mi-a cerut să-i predau servieta în cazul când o mai păstrez. Din tonul cu care m-a întrebat, mi-am dat seama că era aproape sigur de contrariu. I-am răspuns că o mai am, dar, întrucât sunt paralizat în pat, nu i-o pot înmâna personal, ci va trebui să se ducă să şi-o ia singur de acolo unde o ascunsesem. M-a felicitat şi la plecare mi-a lăsat pe noptieră cinci mii de lei, pe care i-a scos dintr-un geamantănaş negru.

La numai câteva zile, iată că primesc vizita unei persoane pe care îmi era dat s-o revăd după mai bine de douăzeci şi şapte de ani. Este vorba de o femeie, cred că una din cele mai dibace spioane ale lui Canaris. (Prin 1937, această excepţională agentă era, chipurile, căsătorită cu un personaj deosebit de popular într-un oraş de pe malul Dunării. Ca şi nevastă-sa, era şi el agent şi lucra tot pentru "Abwehr-Ausland". A fost arestat de Siguranţă tot prin 1937. Pe atunci aveam o cunoştinţă la penitenciar şi l-am ajutat să evadeze. Nu vreau să mă laud, dar am dat o lovitură straşnică). Dar să revin. Cum vă spuneam, la numai câteva zile după vizita celuilalt, vine să mă vadă tocmai fosta agentă a lui Canaris. Ghiciţi în ce scop? Ca să-i predau servieta. Când a aflat că o dădusem altcuiva, a fost de-a dreptul deznădăjduită. Mi-a cerut să i-l descriu pe acela, apoi a plecat fără ca măcar să-mi dea bună ziua.

După rândurile de mai sus, urmau mai multe pete de cerneală. Se părea că Reinhardt Klausner scăpase din mână tocul, şi acesta, căzând pe hârtie, o pătase în mai multe locuri.

De altfel, cele ce scria mai departe fostul agent confirmau presupunerea.

Nu mai pot ţine tocul în mână. Durerile, cumplitele dureri, m-au istovit cu desăvârşire. Aş fi vrut să vă spun care este părerea mea în legătură cu cei doi care au venit după servietă. Aş vrea să vă spun ce conţinea servieta şi de ce este absolut necesar, nu atât pentru dumneavoastră, ci pentru alţii, ca să daţi de urma ei. Dar nu mai pot scrie. Nu mai pot!

Reinhardt Klausner, alias Florea Bombonică.

Când Ducu sfârşi de citit scrisoarea, Bogdan izbucni fără voie:

- Tovarăşe colonel, e o scrisoare senzaţională!

- Edificatoare, ţinu să rectifice şeful. Pe urmă, către Ducu: Rezumă, te rog, concluziile ce se desprind din scrisoarea lui Reinhardt Klausner.

- Tovarăşe colonel, ca să fiu sincer, scrisoarea lui Klausner mi se pare uluitoare. Uluitoare, nu atât prin cele ce mărturiseşte, ci prin ceea ce nu spune. E ca o fereastră nu deschisă, dar care se poate deschide spre un necunoscut, pe care, deocamdată, abia dacă îl putem bănui. Singura concluzie pe care sunt în stare s-o trag este că, după toate probabilităţile, Chivu Boraş este acela care s-a prezentat la Klausner ca să ridice servieta. Altceva...

- Ai dreptate. Să nu ne grăbim cu concluziile mai înainte de a sta de vorbă cu Klausner. Fiindcă unul dintre noi va trebui să se ducă să stea de vorbă cu el, ca să afle ceea ce el n-a mai fost în stare să scrie. Poate că şi altele.

În clipa aceea, colonelul fu anunţat de secretar că se întorsese sublocotenentul Picioruş.

- Lasă-l să intre!

- Raportează, Picioruş! îi ordonă colonelul.

- Tovarăşe colonel, i-am dat de urmă.

- Cum ai procedat?

- Păi să vedeţi. Numărul camionului era, după cum v-am raportat, fals. Motorul însă are un număr. Pe baza acestui număr am aflat cărei întreprinderi aparţine. Aşa am aflat numele şi adresa şoferului. L-am căutat la cazier.

- Aşa! Şi ce te-a determinat să începi prin a-l căuta la cazier?

- Infractorul, tovarăşe colonel, are o mutră care nu mi-a plăcut.

Picioruş avea o calitate vrednică de invidiat. Se uita la un om sau la o fotografie şi, de cele mai multe ori, ghicea dacă avea sau nu de a face cu cineva certat cu legea.

- A suferit o condamnare pentru ticluire de acte false, continuă să raporteze Picioruş. Sunt şase ani de când i-au dat drumul. Îl cheamă Stan Andriesei şi locuieşte pe strada Tămâioarei, la numărul doisprezece. În prezent, lucrează ca şofer la cooperativa "Victoria". S-a recalificat în meseria asta.

- Şi înainte de a fi condamnat?

- La un centru de răcoritoare. Dar ce câştiga era mizilic pentru el. Venituri grase realiza ticluind diverse acte false, de pildă, dovezi de vechime în câmpul muncii eliberate de diferite întreprinderi care nu mai există. E un om cu carte.

- Era acasă?

- Acasă, tovarăşe colonel. Dacă aţi fi ordonat să-l arestez, îl luam ca din oală.

- Lasă că avem timp pentru asta. Va să zică stă acasă.

- Stă tot timpul acasă. Vecinii din curte îl cred bolnav.

- Ce părere au despre el cei de la întreprinderea unde lucrează?

- Tovarăşe colonel, bună. La cadre i se cunoaşte trecutul. Şeful cadrelor îl consideră reeducat. Mi-a arătat şi referinţele luate în cartier. Toate sunt bune.

- Însurat?

- Nu! Adică, oficial, nu. Trăieşte însă cu o plasatoare de la cinematograful "Lira", mai tânără decât el şi de o moralitate dubioasă. Vecinele din cartier - care, bineînţeles, ştiu totul - îl compătimesc pe Andriesei. Spun că-i păcat, că un om aşa de treabă şi gospodar pe deasupra, să aibă parte de o asemenea nevastă. Cam asta-i tot, tovarăşe colonel.

- Bine; vom vedea noi dacă e chiar atâta de treabă cum îl cred vecinii.

- Ce ordonaţi, tovarăşe colonel?

- Ceea ce ţi-am spus şi la telefon. Deocamdată, atâta.

- Am înţeles, tovarăşe colonel!

- Te poţi duce. Dacă se întâmpla ceva deosebit, telefonează tovarăşului maior Mănăilă. Cu el ţii legătura.

După ce sublocotenentul Picioruş părăsi biroul colonelului, acesta se adresă celor doi ofiţeri:

- Am impresia că Andriesei nu prezintă un interes prea mare pentru noi. În orice caz, să vedem ce se mai întâmpla într-o zi, două cu el. Sper că nu o va face pe mortul în păpuşoi încă mult timp. Un lucru însă mă miră la voi. Că nu prea aţi dat importanţă conţinutului celor două lăzi.

Bogdan aruncă lui Ducu o privire întrebătoare. Acesta însă nu observă, preocupat să ghicească gândul colonelului.

- Mai precis - adăugă şeful - nu mi-a făcut impresia că vă frământaţi să găsiţi explicaţia substituirii lăzilor.

- Dar e clar, tovarăşe colonel, se hazarda Bogdan.

- Să auzim! Mie nu prea mi se pare clar. Mai precis, în ce scop crezi că au fost schimbate lăzile?

- Tovarăşe colonel, cred că avem de-a face cu un caz tipic de sabotaj.

- Şi părerea dumitale, Mănăilă?

- Eu n-aş fi chiar atât de categoric, tovarăşe colonel.

- De ce?

- Fiindcă... fiindcă în treaba aceasta s-ar potrivi proverbul: mai mare daraua decât ocaua.

- Dezvoltă mai departe ideea, îl încuraja colonelul.

Ducu se gândi câteva clipe.

- Tovarăşe colonel, să presupunem că avem de-a face cu un sabotaj. Să presupunem că Marcel Koruz nu ar fi avut ghinion şi lada cu utilaje ar fi ajuns la destinaţie. Ce s-ar fi întâmplat? S-ar fi întârziat punerea în funcţiune a uneia din maşini, o maşină de filat. Mă rog, şi ce mare nenorocire ar fi fost pentru industria textilă dacă o maşină ar fi început să producă, să zicem, cu câteva luni mai târziu? Nu trebuie să pierdem din vedere că nu suntem nici în 1945 şi nici în 1947. Asemenea procedee sunt perimate. Pe de altă parte, diversioniştii ştiu bine ce-i aşteaptă pe sabotori. Cu alte cuvinte, un risc mare pentru un rezultat minim.

- Şi atunci? întrebă Bogdan, trosnindu-şi degetele, aşa cum obişnuia el când ceva nu pricepea. Era o meteahnă de care nu se putea dezbăra şi pe care colonelul, de loc formalist, i-o tolera.

- Atunci!.. Naiba ştie ce este în realitate acest atunci. Nu sunt Mafalda ca să găsesc imediat răspunsuri la toate enigmele.

- Şi crezi că avem de-a face cu o nouă enigmă? stărui Bogdan.

- Nu ştiu dacă avem de-a face neapărat cu o nouă enigmă, dar ceva nu "ţine", cum spui tu. Nu ţine din punct de vedere logic. Lada umplută cu pietre are aceeaşi dimensiune ca şi aceea veritabilă. Pe ea a fost scris, cu un şablon identic, numele fabricii producătoare, greutatea, conţinutul. Deci toate acestea s-au ştiut şi s-au pregătit dinainte. Dinainte a trebuit pregătit planul de substituire a lăzilor în care au fost implicaţi Koruz şi Voicu. Acuma e clar. Voicu s-a angajat la o asemenea treabă numai fiindcă a fost plătit. Dar Koruz n-a făcut-o pentru bani. Koruz a riscat, şi încă mult de tot. Mă întreb: de ce şi-a asumat riscul? De ce toate acele minuţioase pregătiri în vederea substituirii lăzilor? Ca să pună mâna pe piesele unei maşini! Dar în ce scop? Sabotaj? Dacă treaba tot trebuia făcută, de ce n-au încercat să intre în posesia unei alte lăzi. Încărcate cu materiale mai de preţ? De pildă, aceea în care se găsea motorul, care costă multe parale. Sustragerea motorului ar fi justificat eforturile, riscurile. Şi apoi, mai trebuie ţinut seama de un fapt, de loc lipsit de importanţă. Toate celelalte lăzi au aceeaşi mărime. Una singură - aceea sustrasă - este mai mică. De fapt, cea mai mică. Deci, dacă a fost confecţionată una identică, înseamnă că pe ei i-a interesat aceasta şi nu altă ladă. Deci tocmai lada care, atât ca valoare în sine, cât şi ca utilitate, pentru întreprinderea "Textila" prezintă cea mai mică importanţă. Ei bine, trebuie să fim cu toţii de acord că, logic, toată povestea asta nu se susţine.

Colonelul, care ascultase cu vizibil interes, insistă:

- Păi vezi? Ceva nu e în regulă. Şi o explicaţie trebuie neapărat să existe. Nu crezi, Mănăilă? Cred că nici dumneata şi nici Bogdan nu v-aţi gândit la posibila explicaţie.

- Tovarăşe colonel, încă nu îndrăznesc să formulez o explicaţie. E mult prea prematur. Nu ştiu în ce fel priviţi problema dumneavoastră. Dar acuma, după ce ne-aţi atras atenţia asupra ei, mi se pare deosebit de interesantă.

- Esenţială, Mănăilă. În ceea ce mă priveşte, voi reflecta asupra ei. Vă sugerez să faceţi şi voi la fel. Şi acuma, în altă ordine de idei: care dintre voi doi se duce la Reinhardt Klausner?

- Tovarăşe colonel - propuse Ducu - v-aş ruga să aprobaţi ca să mergem amândoi.

- De acord. Vă duceţi amândoi. După aceea, îmi raportaţi neîntârziat.

- Ei, ce zici de şef, Bogdane? întrebă Ducu reintrând în biroul lor.

- Nu ştiu la ce anume te referi.

- La sugestia pe care ne-a dat-o. Vezi, ăsta-i şeful, şi de aceea îl preţuiesc atâta. Altul în locul lui, descoperind veriga principală, nu s-ar fi mărginit, poate, numai să ne-o sugereze, ci ne-ar fi prezentat-o în aşa fel, încât să ne fie foarte clar că el de-aia e şef, fiindcă ştie să gândească mult mai departe decât noi. Şeful însă s-a limitat să ne pună pe direcţie, ca să zic aşa, sesizând problema esenţială, în treacăt parcă, mărginindu-se să ne recomande doar să reflectăm asupra ei.

- Şi crezi, bătrâne, că, într-adevăr, conţinutul celor două lăzi constituie problema esenţială?

- Sunt convins, măi băiete. Dacă am găsi răspuns la întrebarea: de ce lăzii cu piese i-a fost substituită una cu pietre, am dezlega enigma "tanti Aspasia-Fuiorescu" şi, eventual, compania.

- Eu, bătrâne, deocamdată nu văd că şeful ne-a pus, cum ai spus tu, pe direcţie. Dar zău că s-ar putea să ai dreptate.

- Adică, şeful.

- Mă rog, şeful. În ultimă instanţă, el. Am să mă gândesc şi, dacă şi de data asta a văzut mai departe decât noi, zău că am să mă duc să-i spun: tovarăşe colonel, îmi scot pălăria!

CAPITOLUL V

Strada Pălămidei se află în plin centrul Capitalei, în apropierea cheiului Dâmboviţei. O stradă liniştită, nu prea lungă şi reprezentând o liliputană monstruozitate urbanistică. La un capăt al străzii, un bloc de cinci etaje. Peste drum, una lângă alta, trei căsuţe, dintre care două pe jumătate scufundate în pământ, cu acoperişurile de şindrilă, neagră ca tăciunele de bătrâne ce sunt; cealaltă - cu carton gudronat, care, în loc să fie bătut în cuie, este prins pe cele patru laturi cu bolovani de toate mărimile. Urmează apoi câteva case numai cu parter, case vagon. Cam pe la mijlocul străzii, stau faţă în faţă două clădiri mai arătoase, cu un singur etaj. Pe frontispiciul uneia scrie: Vila Georgeta. Pe frontispiciul celeilalte: Vila Paraschiva. (Ambele vile aparţinuseră la doi fraţi gemeni, amândoi măcelari în Piaţa Matache. Fraţii Tătulea se însuraseră în acelaşi an, începuseră să-şi clădească locuinţe în aceeaşi lună şi le terminară cam în acelaşi timp. La numai cinci ani de la însurătoare, înnebuniră amândoi fraţii, iar un an mai târziu, îşi sfârşeau zilele la spitalul Central, unde fuseseră internaţi). La celălalt capăt al străzii, se înălţa un alt bloc şi, la ultimul etaj, al patrulea, într-o garsonieră mansardată, locuia Reinhardt Klausner, pe numele său de împrumut Florea Bombonică.

Cei doi ofiţeri urcară pe scară, deoarece liftul era defect. Pe uşa apartamentului era prinsă o carte de vizită decolorată, pe care citiră:

FLOREA BOMBONICĂ

Profesor pensionar

Sunară, dar nimeni nu le răspunse.

- Dacă e bolnav în pat, şi singur, cine are să ne deschidă? întrebă Bogdan.

- Ai dreptate. Să încercăm. Poate că uşa nu e încuiată.

Ducu apăsă clanţa şi uşa se deschise. Vestibulul era atât de mic, încât cei doi abia încăpură. Ducu bătu în uşă.

- Intră! se auzi de dinapoia uşii o voce slabă şi răguşită.

Păşiră în încăpere unul după altul.

- Bună ziua!

- Cine sunteţi dumneavoastră?

- Ne-aţi trimis o scrisoare şi...

- Ei, da! Ar fi trebuit să bănuiesc imediat.

Camera era destul de încăpătoare. Despărţită printr-un fel de arcadă, avea mobilă pentru două odăi. În fund, dormitorul. Un divan studio, un şifonier, o măsuţă cu un radio vechi, marca "Tefag". Din vestibul intrai imediat în ceea ce s-ar numi living-room: o bibliotecă minusculă, o măsuţă, scaune, un fotoliu cu legănătoare. Stăruia un miros închis de lucruri vechi, de praf, cu toate că în casă totul strălucea de curăţenie.

- Domnule Klausner, ne-a parvenit scrisoarea dumitale, încercă să lege conversaţia Ducu, trăgându-şi un scaun lângă pat. Acelaşi lucru făcu şi Bogdan.

- Din păcate! replică bătrânul oftând.

- Aţi fi preferat să se piardă? întrebă Ducu.

Bătrânul nu răspunse. Îşi culcă obrazul stâng pe pernă, ca să-i poată privi. Făcură şi ei acelaşi lucru. Nu arăta anii pe care îi avea. În schimb, era slab, slab, numai pielea, întinsă să plesnească deasupra oaselor. O piele galbenă şi parcă un pic străvezie. Pielea de pe frunte era cea mai iluzoriu cadaverică şi totodată cea mai puţin lucioasă. De fapt cadavericul era de mai multe nuanţe. Pomeţii obrazului erau albi, aidoma pieii degerate. Bărbia, ascuţită, avea culoarea oului de raţă. Era lucioasă şi întinsă. Fruntea, de culoarea şofranului, iar chelia, care se întindea aproape pe tot craniul, puţin cam ţuguiat, de un alb care bătea numai puţin în galben. Buzele, vinete şi subţiri. Vii, cu adevărat vii erau numai ochii, care încă mai ştiau să observe, să cântărească oamenii după înfăţişarea lor.

După ce sfârşi examenul, vorbi cu ton neprietenos şi privind în altă parte.

- Regret că am trimis scrisoarea.

- Dimpotrivă...

- Am făcut o prostie..O mare prostie. Eram însă în criză. Aveam dureri îngrozitoare aici, în pântece. Când încep durerile, mi se întunecă şi mintea. Asta mă necăjeşte cel mai mult. Faptul că am să mor, nu are importanţă. Dar mi-aş fi dorit ca până în ultima clipă a vieţii mele capul să-mi rămână limpede. Dacă am fost mândru vreodată de ceva, a fost de ceea ce mi-a dat Dumnezeu sub frunte. Din păcate, lucrul acesta nu este cu putinţă. Capul a început să moară chiar înaintea pântecelui, unde s-a cuibărit boala. Din această cauză, adesea, se întâmpla să gândesc,la fel de nătâng ca un copil arierat. Nu, nu exagerez. Faptul că vă găsiţi aici constituie cea mai bună dovadă. Dar, în definitiv, ce doriţi de la mine?

Schimbarea de atitudine a bătrânului cumva îi derută. Ei se aşteptaseră să găsească un om pe patul de moarte, dispus la confesiuni. Şi când colo, bătrânul îşi făcea reproşuri că expediase scrisoarea. Prudent, în speranţa că fostul spion se va mai îmblânzi, Ducu începu să tatoneze terenul.

- Am citit scrisoarea şi am avut impresia că nu e terminată...

- Am şi scris lucrul acesta.

- Da, spuneaţi în scrisoare că din cauza durerilor nu mai puteţi continua. Şi fiindcă ne-aţi trimis o scrisoare neterminată...

Agresiv, bătrânul din nou îl întrerupse.

- ...Şi aţi venit să aflaţi urmarea?

- Da! Pentru asta am venit. E normal ca atunci când o scrisoare se sfârşeşte tocmai când începe să fie mai interesantă, să vrei să afli urmarea.

- Tot ce e posibil. Numai că astăzi nu mai doresc să satisfac nesăţioasa voastră curiozitate.

- Am venit încoace - insistă Ducu - fiindcă am fost convinşi că vei voi să ne ajuţi. Cel puţin aceasta a fost impresia pe care ne-a lăsat-o scrisoarea.

- Să vă ajute dracu'! Eu în nici un caz nu am de gând.

Ducu schimbă tactica.

- Nu ştim ce anume te-a determinat să-ţi modifici atitudinea în mai puţin de douăzeci şi patru de ore...

- V-am spus, îl întrerupse el din nou.

- Noi presupunem altceva.

- Altceva? Ce?

- Ştii foarte bine. Nu vrei să vorbeşti, fiindcă ţi-e teamă ca nu cumva să aibă de suferit acela care - aşa crezi - a intrat în posesia servietei.

- Nu cred, ci sunt convins că acuma servieta este în mâna lui.

- Şi dacă noi îţi spunem că te înşeli, ai să ne crezi? riscă Bogdan care sesizase intenţiile lui Ducu.

- Să nu încerci să mă duci pe mine, tinere, cu asemenea roşcove, că nu se prinde.

- Mă crezi naiv, nene, dacă îţi închipui aşa ceva. Eşti prea bătrân pentru roşcove. Roşcovele sunt pentru ploduri, nu pentru unul ca tine, trecut prin ciur şi prin sită.

Lui Bogdan nu-i plăcea să umble cu mănuşi atunci când avea de a face cu infractori. Cunoştea şi folosea expresiile tari, fiindcă se convinsese că procedând aşa limbile unora se dezlegau mai uşor decât atunci când "umbla la diplomaţie", cum obişnuia el să se exprime.

- Ce-ai zice dacă ţi-aş spune numele ipochimenilor ălora?

- Care ipochimeni? se prinse bătrânul.

- Care!.. Ăla de ţi-a spus parola şi i-ai dezvăluit locul unde ai ascuns servieta? Ailaltă - femeia - care a venit plasată?

- Iar încerci să mă duci de nas. Simt eu că încerci să mă duci de nas, se ţinu tare bătrânul spion.

- Ascultă! Perechea de confraţi, faţă de care, în scrisoare, ai toată admiraţia, se numea pe vremuri: el - Şuncărică şi ea - Aspasia? Ei, ce zici? Aşa că ţi-am cam luat piuitul?

- Se pare că, totuşi, ceva ştiţi. Hm! N-aş putea spune că nu sunteţi pricepuţi... chiar surprinzător de pricepuţi! I-aţi... arestat?

- I-am!

Asta a fost greşeala lui Bogdan. Şi ghiontul pe care Ducu i l-a tras pe sub coaste a venit prea târziu. Bătrânul şi înrăitul spion nu se lăsă păcălit.

- Dacă i-aţi arestat, ce mai căutaţi la mine? De la ea puteţi afla chiar mai multe decât de la mine.

Acuma iarăşi interveni Ducu, după ce, în prealabil, făcu semn lui Bogdan să nu se mai amestece.

- De fapt, nu i-am arestat pe amândoi. Numai pe acela căruia i-ai predat servieta. El pretinde însă că n-o mai are. Că i-a dispărut. Pretinde că i-a fost sustrasă de Aspasia. Ei bine, ce părere ai de treaba asta?

- Nu am nici o părere.

- Atunci poate vrei să ne spui ce conţinea servieta?

- Domnilor, vedeţi în ce hal sunt. Nu înţeleg!.. De ce veniţi să chinuiţi cu întrebări pe un muribund, întrebări la care nu vrea şi nu poate să vă răspundă. De vreme ce pretindeţi că l-aţi arestat, întrebaţi-l pe el.

- Individul acela susţine că nu a apucat să deschidă servieta, aşa că nu ştie ce se afla înăuntru. I-a dispărut înainte de a se hotărî s-o deschidă.

- N-am deschis-o nici eu. Nu era servieta mea şi nu aveam dreptul s-o fac.

- E foarte greu să te credem.

- Aţi fi nişte proşti dacă m-aţi crede. Pur şi simplu, nu vreau să vă spun. Nu, domnilor, ce se află sub frunte încă n-a murit. Când v-am scris scrisoarea, a fost un moment de slăbiciune. Binecuvântez durerile, blestematele de dureri, fiindcă ele m-au împiedicat să scriu tocmai ceea ce v-ar interesa cel mai mult să aflaţi. Ele au venit la timp. Pricepeţi odată! Refuz să vorbesc. Parcă ce puteţi să-mi faceţi?

- Nu-i vorba de asta...

- Ba da! Pentru mine este. Este o mare satisfacţie pentru mine de a putea constata că nu puteţi să-mi faceţi nimic, absolut nimic. Fiindcă unui muribund nu-i puteţi face nimic. Între mine şi voi stă de strajă moartea. Şi moartea e mai puternică decât voi. Ei nu-i puteţi porunci: "Du-te, cucoană, mai vezi de alţii, până când ticălosul ăsta de Reinhardt Klausner se hotărăşte să vorbească". Morţii puţin îi pasă de voi, de interesele voastre. Moartea nu cunoaşte noţiunea de amânare. Ea nu cunoaşte decât o singură noţiune. Aceea de scadenţă. Şi scadenţa mea s-a împlinit. Vedeţi? Deşi pe poziţii diametral opuse, datorită neputinţei noastre, ceva ne uneşte. Neputinţa noastră în faţa morţii. Nici eu şi nici voi nu-i putem cere o amânare.

- Ascultă, Reinhardt Klausner! Te-ai născut în această ţară şi foarte de tânăr numai rău i-ai făcut. Şi cât rău i-ai făcut în toţi anii care au trecut, exercitându-ţi odioasa meserie, o ştii mai bine decât noi.

- Să nu exagerăm, tinere. Eu pot să-ţi înşir cel puţin zece meserii mai odioase decât aceea pe care am practicat-o în trecut. Precizez şi, te rog, să reţii: în trecut! Sub regimul vostru am stat deoparte.

- Asta nu schimbă mare lucru. Sau poate tocmai fiindcă ai stat deoparte, ar trebui ca măcar acuma, în pragul morţii, să-ţi dai seama cât de ticăloasă ţi-a fost viaţa şi cât ai greşit faţă de ţara unde ai văzut lumina soarelui.

- Află că mi-a plăcut meseria şi am exercitat-o cu plăcere, în ciuda riscurilor. Sub voi am stat deoparte, fiindcă nu am avut pentru cine lucra. Cei care mă plăteau nu m-au mai solicitat, fiindcă erau la pământ. Şi eu, de unul singur, nu avea nici un haz să mă agit. Nu am ce să regret, fiindcă trecutul nu mi se pare de loc odios. Şi chiar dacă mi s-ar părea, tot nu aţi scoate nimic de la mine, fiindcă am detestat mai mult decât orice târfele, care, la bătrâneţe, iau calea bisericii.

În timp ce Reinhardt Klausner vărsa veninul urii sale neîmpăcate, Ducu se apropie de uşă, ferindu-se să facă vreun zgomot. Când ajunse acolo, brusc o dădu de perete. Şi atunci văzură, în prag, o fată care stătea aplecată ca să tragă cu urechea la cele ce se vorbeau în cameră.

Fata nu păru de loc stânjenită. Se uită, pe rând, la cei doi vizitatori - ofiţerii amândoi erau în civil - surâzându-le cu un aer nevinovat.

- M-aţi prins!

Şi râse.

- Asta-i Mica. Ce, asculţi la uşă, proastă ce eşti!

Mica nu era de loc mică. Dimpotrivă, era o fată înaltă, dăltuită de natură într-un moment de maximă inspiraţie. Bogdan, deosebit de sensibil la frumuseţea feminină, se stăpâni cu greu să nu plescăiască din limbă de satisfacţie.

- Cine e fata asta? întrebă Ducu.

- E Mica, fata coanei Leduncă. Apoi, către fată: Haide, şterge-o! Ce mai stai? Dumnealor ar putea crede că n-ai un pic de creştere.

Mica nu aşteptă să i se spună a doua oară. O tuli în jos, pe scări.

Ducu vru s-o cheme înapoi, dar se răzgândi.

- Cam curioasă fata. Crezi că va mai veni să tragă cu urechea?

- Gata! Nu mai vine.

- Aşa obişnuieşte ea să asculte pe la uşi?

- Da' de unde!.. Pesemne v-a văzut urcând încoace. Eu nu primesc vizite şi, desigur, a fost curioasă să afle cine şi-a adus aminte de mine.

- Vine des pe la dumneata?

- În fiecare zi. Ea face curat aici, ea îmi aduce de mâncare. Aşa am convenit cu maică-sa. Eu le dau, în schimb, pensia.

- Şi de ce ea, şi nu maică-sa?

- Maică-sa n-are timp. Pleacă dimineaţa şi se întoarce seara. E foarte ocupată, săraca.

- Ce muncă are de-i atâta de ocupată?

- Pe la casele oamenilor, ba cu una, ba cu alta, ce se iveşte.

- Şi Mica? Trăieşte pe spinarea maică-si? Ea nu lucrează nicăieri?

- Să lucreze?! se miră bătrânul. Păi, nu-i păcat? Ce, asta-i fată să lucreze? Lasă că-şi găseşte ea, azi-mâine, un bărbat cu o situaţie frumoasă, care s-o ia de nevastă şi s-o ţină ca pe o cucoană.

- Eu aş fi de părere ca, deocamdată, să nu ne mai ocupăm de duduia aceea - propuse Bogdan - şi să revenim la discuţia de mai înainte.

Klausner ridică din umeri şi îşi duse palmele la pântece schimonosindu-se de durere.

- Parcă discutam despre ceva! replică el pronunţând cu greutate cuvintele.

- Desigur, nu discutam. Spuneam bancuri, răbufni Bogdan, care începuse să-şi piardă răbdarea.

- Bancuri nu spuneam, dar nici nu discutam, tinere. Voi încercaţi să mă trageţi de limbă, şi eu mă apăram. Asta e tot. Până acuma v-am rezistat. Şi am de gând să nu mă dau bătut nici de acum încolo. Şi asta îmi produce o mare plăcere.

Încercă să zâmbească. Nu izbuti. În schimb, se schimonosi de durere şi printre buzele întredeschise şi livide scăpă un geamăt profund de durere. Asemenea gemete reveneau din ce în ce mai des. Din ce în ce mai des, îşi ducea palmele descărnate la pântece. Pe chipul slab şi hidoşit din cauza slăbiciunii moartea pusese implacabila ei pecete.

- Spune-mi, Klausner, în servietă erau documente?

- Şi documente. Asta pot să vă spun, fiindcă nu mă angajează în nici un fel.

- Desigur, foarte importante, nu-i aşa?

- Pentru voi nu prezintă un interes direct.

- Atunci pentru cine?

- Voi aţi zice pentru întreaga omenire. Voi nu aveţi simţul măsurii, nici al ridicolului.

Imperturbabil, maiorul replică:

- Bine, noi am zice că documentele acelea ar interesa întreaga omenire. Dar, după dumneata, pe cine ar interesa?

- Ştiţi, eu sunt german.

- Şvab din Cristianul Mare. Ne-ai scris. Are aceasta vreo legătură cu întrebarea pe care ţi-am pus-o?

- Are. Bineînţeles că are.

Din ce în ce masca morţii devenea mai vizibilă. Din ce în ce mai des, palmele cu degetele descărnate şi livide, cu unghiile albe, crescute prea mult şi încovoiate, se plimbau pe deasupra pântecului, parcă spre a potoli durerile.

Bogdan, lăsându-l pe Ducu să conducă interogatoriul, îşi spunea în gând:

"L-au apucat durerile. Cumplit trebuie că mai suferă nenorocitul. Dar dacă este adevărat ce spunea, că atunci când îl apucă durerile i se întunecă mintea, poate că şi voinţa îi va slăbi şi va vorbi. Numai să nu se sfârşească mai înainte".

- Explică-ne şi nouă legătura, insistă Ducu.

- Fiind german, mă interesează tot ceea ce priveşte destinul Germaniei.

- Care dintre ele? Există două state germane.

- Am zis: Germania!..

- Vrei să ne faci şi pe noi să înţelegem în ce măsură conţinutul servietei maiorului S.S. Arnold Weisenfels ar putea să intereseze nu ştiu care Germanie?

- Germania!..

Reinhardt Klausner răsufla greu, din când în când horcăia. Abia mai putea vorbi. Germania, repetă. Germania cea adevărată, marea Germanie, cu graniţele la capătul lumii... În interesul acestei Germanii, conţinutul servietei lui Arnold Weisenfels nu trebuie să ajungă în mâinile voastre... Şi deie Domnul să nu ajungă!

Reinhardt Klausner începu să agonizeze.

- Se curăţă blestematul! şopti Bogdan la urechea lui Ducu.

Muribundul murmură ceva. Ducu îşi aplecă urechea să asculte.

- Mor!.. Dar m-am ţinut tare... De la mine n-aţi aflat nimic. Champignon, felicită-mă! O merit, nu-i aşa?

- Cine-i Champignon? întrebă Ducu.

- Champignon!

- Şi unde îl pot găsi?

- Caută-l!.. Dacă-l găseşti... să nu-i pomeneşti... numele meu... Ar fi în stare... să-mi dezgroape hoitul... ca să-l ardă... drept pedeapsă... că te-am trimis la el...

Klausner horcăia. Broboane de sudoare apăreau şi dispăreau pe fruntea lui de culoarea şofranului. Ţinea ochii închişi şi, după toate probabilităţile, nu avea să-i mai deschidă niciodată. Mişca într-una buzele. Parcă voia să spună ceva şi nu mai avea putere. Ducu îşi apropie urechea şi mai mult de buzele muribundului.

- Bernhard!.. Himmler

Fură ultimele cuvinte pe care le rosti.

- ...Şi cu asta - basta!

Remarca lui Bogdan era cam brutală, dar sintetiza cel mai bine o anumită situaţie.

Reinhardt Klausner murise, tăcut până în ultimele sale clipe. Taina legată de servietă o lua cu el în mormânt. Acum pista trebuia părăsită. Sau, poate mai precis spus, se ramifica. Una ducea la Chivu Boraş, în cazul când acesta era cel căruia Klausner îi predase servieta. Alta, la Aspasia, în mâna căreia trecuse după aceea servieta. Alta, la misteriosul Champignon, teribilul Champignon, care ar fi în stare să dezgroape cadavrul lui Klausner ca să-l ardă, dacă ar afla că acesta din urmă cutezase să-i pronunţe numele. În fine, o alta, la acel Bernhard, personaj tot atât de misterios ca şi Champignon, pe care spionul, în ultimele clipe ale vieţii sale, îl asociase de numele lui Himmler, fostul şef suprem al Direcţiei generale a siguranţei Reichului.

La toate acestea se gândea Ducu, privind trupul neînsufleţit al lui Reinhardt Klausner, care se răcea.

- Eu cobor să telefonez - propuse Bogdan - să vină doctorul Raţiu şi câţiva băieţi.

- Stai, măi băiete, să nu ne pripim. E oare bine să se ştie că noi am anunţat miliţia?

- Şi de ce ar fi rău?

- De ce, nu prea îmi dau acuma seama. Poate din cauza fetei aceleia. Nu-mi inspiră nici un fel de încredere.

- Şi ce propui?

- Mai întâi n-ar strica să cotrobăim puţin printre lucrurile ticălosului ăsta, deşi nu cred că ne va fi de vreun folos. Pe urmă...

Se auzi o bătaie în uşă şi, fără să mai aştepte invitaţia de a intra, Mica îşi făcu apariţia în prag. Nici unul din ei n-o auzise urcând treptele.

- Am venit, fiindcă e ora când nea Florică trebuie să ia medicamentul.

- Din păcate, nea Florică al dumitale nu mai are nevoie de medicamente.

- A murit? Săracu' nea Florică!.. Bine că l-a luat Dumnezeu. Dacă aţi şti cât mai suferea!..

Şi fiindcă pleoapele lui Klausner rămăseseră întredeschise, Mica se duse să i le închidă. Întredeschisă oribil îi era şi gura. Mica scoase dintr-un sertar o panglică roz şi, petrecând-o pe sub bărbia mortului, o înnodă în creştetul capului, într-o fundă bogată. Acuma, nemaiavând gura deschisă, Klausner nu mai rânjea şi nici nu mai părea atât de hidos. După aceea, fără nici o sfială, Mica se aşeză pe pat, la picioarele mortului. De acolo, se uită, cu un fel de curiozitate obraznică, ba la unul, ba la celălalt.

- N-aţi mai venit niciodată pe la nea Florică. Îl cunoaşteţi de mult?

- Câţi ani ai? întrebă Ducu ocolind răspunsul, ca Mica să creadă că întrebarea ei nu-i convenea.

- Optsprezece.

- Şi tu îl îngrijeai?

- Ia ascultă! De ce îmi spui tu. Încă nu suntem "per tu".

Dar nu păru de loc ofensată. Era mai curând o provocare.

- Dumneata îl îngrijeai?

- Eu!

- De mult?

- De vreo doi ani. Eu îl primeneam, eu îl spălam, eu îl bărbieream. Cu briciul. Mă pricep mai ceva ca un frizer de meserie. Dacă nu crezi, îţi fac pe loc dovada. Tot ai o barbă imposibilă.

Ducu îşi trecu dosul palmei peste obraz. Într-adevăr, avea barba cam mare.

- Nu, mulţumesc!

- Am să-l bărbieresc pe nea Florică. Aşa e datina. Săracu'!

- ...Şi nu-ţi va fi cumva urât... peste mână?

- De ce? Sunt obişnuită cu morţii. Am văzut atâţia, încât nu mai mă impresionează.

- Nu mai spune! Şi cu ce ocazie?

- Mama spală morţii. Asta e meseria ei. Când eram mică, îi era teamă să mă lase singură şi mă lua cu ea. M-am obişnuit.

În timp ce vorbea, dădea briciul pe curea, ca să-l ascută.

- Vrei să-l razi chiar acuma?

- Ce, nu trebuie? Adică... dacă a murit aşa, singur, fără rude, fără nimic... Credeţi că va trebui să anunţ - unde mama dracului trebuie să anunţ? Nu vreţi voi să anunţaţi, că eu nu mă pricep.

- Noi? N-are rost să ne amestecăm, se eschivă Bogdan, afectând stânjeneală, dinadins ca Mica să creadă că are motive speciale să nu se amestece.

Ducu, pricepându-i jocul, vrând ca Mica să nu aibă absolut nici un fel de îndoială în privinţa asta, îl calcă pe picior, chipurile pe ascuns, dar destul de vizibil că fata să observe.

- Dacă, totuşi, trebuie... Cred însă că maică-ta, fiind de meserie cum s-ar zice, se pricepe mai bine ce trebuie de făcut în asemenea împrejurări.

- Lăsaţi, mă descurc eu. Tare însă mai mi-e milă de nea Florică. Ce viaţă amărâtă a mai avut şi el. Nici tu nevastă, nici tu copii, nici tu rude sau prieteni.

- Chiar că nu are pe nimeni?

- Singur, cuc, săracu'!

- Un prieten, doi, totuşi trebuie că a avut.

- V-am spus că nimeni nu-i călca pragul.

- De necrezut.

- Până a nu cădea la pat, adică până nu l-a găsit damblaua, din când în când, mai picau colegi de la şcoală, adică profesori. Jucau o tablă, o piatră... Eu le făceam cafele. Cafegioaică asemenea mie, mai rar. Mă pricep eu la multe. Şi râse, făcând o piruetă prin faţa lor, ca un manechin la o paradă a modei.

- Va să zică singur, cuc. Dar ce Dumnezeu! Nevastă nu avea? Sau măcar o prietenă...

- Nici măcar o prietenă. Dar voi? Voi de unde aţi mai apărut? Nu v-am mai văzut niciodată până acuma.

- Pe mine, e o întâmplare că mă vezi astăzi, dădu răspunsul Bogdan, luând-o înaintea lui Ducu.

- Cum vine asta?

- Simplu, fată frumoasă ce eşti! Până acum o jumătate de oră, când m-a adus el aici, habar n-am avut că există - pardon, că a existat! - pe lume nen-tu Florică.

Aflând de la Bogdan că numai prietenul său îl cunoscuse pe răposat, dintr-o dată persoana acestuia începu s-o intereseze.

- L-ai cunoscut bine? îl chestiona ea.

- Pe vremuri, am fost şi oleacă prieteni. Am făcut şi unele combinaţii împreună.

- Ce fel de combinaţii?

- Ştii ce? Nu-mi plac de fel fetele curioase.

- Urâcios mai eşti!

- O fi el urâcios, dar are maşină.

- Serios? Ce marcă?

- Un "Rekord", de culoare bej. O frumuseţe! Ascultă, "Dane" - îl boteză cu primul nume care îi veni în minte - ce-ar fi s-o inviţi la o plimbare cu maşina, într-una din zilele următoare?

- De invitat aş invita-o eu, dar mi-e teamă că n-are să vrea să iasă în lume cu un urâcios ca mine.

- De urâcios eşti urâcios. Dar în acelaşi timp eşti şi un tip foarte aparte. Bărbaţi ca tine să ştii că plac femeilor.

Ducu înţelese că Mica descoperise la el asemenea calităţi abia din clipa când aflase că este posesorul unei maşini marca "Rekord".

- Nu vezi că am părul alb?

- Dar nu eşti bătrân. Aşa pari mai interesant. Să ştii, dacă mă inviţi la plimbare cu maşina, nu am să te refuz.

- Serios?

- Da! Şi să ştii că îmi va face plăcere să ies cu tine. Sincer!.. Sincer!

- Ai telefon?

Mica îi dădu numărul, şi Ducu îl înscrise într-un carneţel.

- Dracu' să te ia, Dane, pe tine şi norocul tău!

Auzindu-l vorbind aşa, Mica fu convinsă că Bogdan îl invidiază pe prietenul său pentru că ea îl preferase pe acesta.

Ducu se ridică.

- Fată dragă, noi plecăm. Mâine, cel mai târziu poimâine, te caut, sigur, la telefon. Sper că până atunci n-ai să uiţi promisiunea.

- Tu să nu uiţi invitaţia.

- În privinţa asta, nici o grijă. La revedere. Din prag, se întoarse şi-i spuse intenţionat cu penibile ezitări: Ştii, am avea o rugăminte. Noi nu am fost astăzi aici. Înţelegi ce vreau să spun.

- Înţeleg! Am şi uitat.

- Îţi mulţumim, deşi cred că nici nu va fi nevoie să uiţi. Încă o dată, la revedere!

În stradă, Ducu, luându-l de braţ pe Bogdan, îi spuse:.

- Băieţaşule, îmi scot pălăria! Probabil că ideea ta n-a fost rea. Cred însă că şeful se va apuca cu mâinile de păr când are să afle că va trebui să-mi pună la dispoziţie o maşină "Rekord" ca s-o plimb pe scârbiţa aia de Mica.

- Ce pramatie, scârbiţa aia a ta!

- Ba-i a ta, că tu mi-ai vârât-o pe gât.

- Ce să fac, tăticule! Eu n-am maşină.

- Naiba să te ia i Dar să lăsăm gluma. Mă duc acasă să mă întind puţin. Sunt frânt, nu alta. Tu aranjează ca Picioruş să fie gata. După ce Mica sau maică-sa anunţă decesul, să se ducă să-şi vâre nasul prin garsoniera lui Klausner. Ştii că băiatul se pricepe la treaba astă.

Despărţindu-se de Bogdan, Ducu luă troleibuzul, care îl lăsă la Academia Militară. Locuia într-un bloc din apropiere, unde avea un apartament mic de trei camere.

Ca de obicei, îi deschise mătuşa Sabina. De fapt, mătuşa Sabina nu-i era de loc rudă. Când se însurase, deoarece şi Mădălina, soţia lui, era în câmpul muncii, au adus-o pe mătuşa Sabina să le gătească şi să aibă grijă de gospodăria lor. Mătuşa Sabina se născuse, crescuse, se măritase şi văduvise în mahalaua Mascaralei din oraşul lui natal. Acuma era o femeie în jurul a şaizeci de ani, încă în putere şi iute la treabă de n-o întrecea nimeni.

Până când Ingrid, fetiţa lor, a împlinit patru ani, tot mătuşa Sabina a fost aceea care a crescut-o şi a corcolit-o. Tocmai de aceea i-a fost atât de greu să se despartă de Zgâtie: (Aşa o alinta mătuşa Sabina pe Ingrid). Dar mai greu i-a fost să-l lase pe el singur. A rămas cu Ducu, să-i ducă gospodăria, până când el avea să-şi întemeieze un alt cămin.

Divorţul el l-a pornit, după o înţelegere prealabilă cu Mădălina, bucuroasă că o scutise de a face ea primul pas.

După aceea, Mădălina a plecat în oraşul de la Dunăre, oraşul lui natal. Ingrid, fiindcă nu avea decât patru ani, a trebuit să se ducă împreună cu mama ei. Şi el a rămas singur. Adică a rămas cu mătuşa Sabina. De câte ori îi îngăduiau îndatoririle slujbei, se repezea s-o vadă pe Ingrid. Revederile acestea constituiau singurele bucurii ale vieţii sale singuratice.

Mătuşa Sabina, mai pe departe, mai de-a dreptul, mereu îl sfătuia "să-şi refacă viaţa". Dar el ori se prefăcea că nu înţelege unde bate, ori îi dădea speranţe. Mătuşa Sabina era o femeie simplă, bună ca pâinea lui Dumnezeu, căreia viaţa nu-i oferise multe bucurii. Pe bărbatul ei îl înecase Dunărea într-o primăvară cu ploi multe şi multe furtuni. Pe cei doi fii, unul după altul, îi pierduse pe front. Dacă n-ar fi luat-o Ducu să aibă grijă de gospodăria, abia întemeiată, de urât şi singurătate, şi-ar fi pus capăt zilelor. Dar a chemat-o Ducu la el acasă, şi biata femeie a revărsat asupra lui, şi ulterior asupra fetiţei, toată dragostea cu care îşi iubise feciorii.

Când Ducu nu era de faţă şi când, singură, se gândea la el şi la singurătatea lui, de multe ori se trezea vorbind tare:

"Ducule, dragule, de puţine bucurii ai avut parte şi tu în viaţa asta a ta!" Deşi îl căina aşa, totuşi mătuşa Sabina nu ştia decât puţine lucruri din viaţa lui Ducu.

Nici nu apucă să intre bine pe uşă, şi mătuşa Sabina îl vesti:

- Te-au căutat de la serviciu, Ducule.

- Cine?

- Nu ştiu. Mi-a spus că, atunci când vii acasă, să dai telefon.

Află, întrebând la telefon, că-l căutase colonelul Joldiş.

- Dă-mi, mătuşă Sabina, ceva să mănânc, dar repede. Sunt tare grăbit.

- Totdeauna eşti grăbit, măi băiete. Mai dă-o ciorilor de grabă, că doar n-au intrat zilele în sac.

Cu toate acestea, ca şi când într-adevăr zilele intraseră în sac, mătuşa Sabina se grăbi să-i dea de mâncare.

- Matale nu mănânci, mătuşă Sabina?

- Mie nu-mi prieşte mâncarea, aşa, pe înfulecatelea. Lasă, mănânc eu mai pe urmă, singură.

In timp ce el mâncă, ea îl informa de una, de alta, lucruri mărunte aflate de la vecini. El o asculta. Dacă şeful îl căutase, însemna că avea să-i dea vreo însărcinare care nu suferea nici un fel de amânare.

- Uite că a şi venit maşina! îl anunţă mătuşa Sabina, care tocmai privise pe fereastră.

Un sfert de oră mai târziu, Ducu se afla în faţa colonelului.

- Ai luat masa? îl întrebă acesta.

- Da, tovarăşe colonel.

- Bine că cel puţin dumneata ai mâncat. Eu încă n-am izbutit. Ai aflat de ce te-am chemat?

- Nu, tovarăşe colonel.

- Andriesei s-a prezentat şi el singur la Miliţie. Am fost anunţat acum o oră. A dat şi o declaraţie. Ce declară el pare să fie adevărat. Totuşi, trebuie să stai şi dumneata de vorbă cu el.

- Pot să plec, tovarăşe colonel?

- Te poţi duce. După aceea vii şi raportezi.

Ca să-l interogheze pe Stan Andriesei, Ducu se deplasă la circa de miliţie unde acesta se prezentase să dea declaraţie în legătură cu accidentul.

Stan Andriesei nu avea decât patruzeci şi patru de ani. Arăta însă mult mai în vârstă, nu numai din cauza părului bine încărunţit, cât mai ales din cauza numeroaselor riduri ce-i brăzdau faţa. Era de statură potrivită, cu umeri cam căzuţi, care păreau şi mai căzuţi din cauza gâtului lung, cu un nod al lui Adam proeminent. Ochii, în ciuda micimii lor, trădau inteligenţă şi, din felul cum priveau, îţi puteai da seama că ei aveau însuşirea de a sesiza amănuntele.

- Cum te numeşti? începu ancheta maiorul, cu întrebarea cea mai banală.

- Stan Andriesei, născut în anul una mie nouă sute douăzeci, luna iulie, în ziua de doisprezece. Am scris în declaraţie.

(Ducu aflase de la comandantul secţiei de miliţie că Andriesei se prezentase cu declaraţia scrisă de acasă).

- Ştiu! Ce-ai scris în declaraţie rămâne valabil bineînţeles. Eşti obligat să răspunzi şi la întrebările pe care ţi le pun. Ştii că trebuie întocmit un proces-verbal.

- Ştiu.

- Va să zică, ai venit să declari, din proprie iniţiativă, că maşina care a provocat accidentul de la încrucişarea străzilor Gazon şi Trifoiului îţi aparţine.

- Adică e a cooperativei. Eu sunt şoferul.

- Asta am înţeles şi eu. Ei, şi cum s-a întâmplat? După ce ai făcut accidentul, ai spălat putina? îl încercă Ducu.

- Când s-a întâmplat accidentul, nu eu conduceam. Am scris în declaraţie.

- Vorbeşte ca şi când n-ai fi scris nici un fel de declaraţie.

- Nu conduceam eu. O împrumutasem...

- Unui prieten?

- N-aş putea spune. Dar să vedeţi cum s-a întâmplat.

- Te ascult!

- Eram în jenă financiară.

- Te întrerup: Se întâmpla des să fii... în jenă financiară?

- Câteodată, deşi fac eforturi să nu mă întind mai mult decât mi-e plapuma. Dacă n-ar fi nevastă-mea, aş izbuti de fiecare dată.

- Eşti însurat?

- Nu oficial. Are vreo importanţă?

- Bineînţeles că nu.

- Eram în jenă financiară, cum v-am spus. Nevastă-mea zor-nevoie să-i fac rost de două mii de lei. La salariul meu, două mii de lei! Să înnebuneşti, nu alta.

- La ce-i trebuiau ei atâţia bani?

- Nu pentru ea avea nevoie, ci pentru o rudă de-a ei. Necazuri!.. Dar asta nu are nici o legătură cu accidentul. Vă rog să nu-mi cereţi amănunte. E ceva cu totul particular, familiar. Aş comite o indiscreţie. Vă rog!

- Să trecem deocamdată mai departe.

- Dar să vedeţi ce s-a întâmplat. Era duminică. Ca să scap de gura nevestei, am plecat la meci. N-aveam bani decât pentru un bilet la peluza a doua şi pentru o sticlă de bere. Nu mă duc prea des la stadion. Dar atunci m-am dus şi numai ca să scap de cicăleala nevestei, care mă tot toca la cap să-i fac rost de bani. Lângă mine era un suporter al "Progresului", care înjura echipa sa de mama focului, înjura, bietul om, cumplit, din cauză că "băieţii" jucau de parcă ar fi fost împiedicaţi la picioare. Îmi era pur şi simplu milă de el. Cu toate astea, n-am de lucru şi torn gaz peste foc: "Ce-i înjuri, domnule! Parcă au jucat vreodată mai bine? Asta-i echipă de murături!".

Atâta mi-a trebuit. Gata, gata să sară la bătaie. Abia am izbutit să-l îmbunez. Până la urmă, am devenit chiar amici. Am plecat împreună. M-a invitat la o bere. Am refuzat. Nu-mi place să-mi facă altul cinste. Eu să invit, da! Dar plăcerea asta în viaţa mea de mai înainte m-a costat mulţi bani şi... multe necazuri. Dar cetăţeanul acela atâta a insistat, încât, până la urmă, am acceptat.

Am început cu bere, am trecut apoi la fripturi şi şpriţuri, ca pe la unsprezece noaptea să fim amândoi într-o dispoziţie excelentă. Ideea a fost a lui, ca să mergem să bem câte un coniac la barul "Melody". Ne-am despărţit înspre dimineaţă. Ştiţi dictonul: In vino veritas! Când ai mereu paharul plin în faţă, îţi vine chef să trăncăneşti. Şi am trăncănit. Adică m-am confesat lui. I-am spus unde lucrez, cât câştig şi că o duc destul de zgâriat în raport cu ceea ce mi-aş dori. Ba la un moment dat i-am spus că am fost închis. Nu i-am dat amănunte şi nici el nu mi-a cerut. La rândul său, el mi-a spus că-i inginer zootehnist la o gospodărie de stat din regiunea Bucureşti, că în privinţa banilor o duce foarte bine, dar că se plictiseşte de moarte în satul unde este nevoit să trăiască. De aceea, măcar la două săptămâni o dată, face o escapadă la Bucureşti ca să se mai distreze. Cam asta aş putea să vă spun despre prima noastră întâlnire.

- Şi v-aţi revăzut, când?

- Peste o săptămână. M-a căutat la serviciu, fiindcă îmi ceruse numărul de telefon. Şi de data asta mi-a cerut să fiu invitatul lui. M-a dus la Athenée, la braserie. A comandat ce era mai bun pe listă. Ca băutură, am început întâi cu Riesling de Târnave, am trecut la Cotnari şi am sfârşit-o, la cafele, cu coniac. În timpul mesei, în vreo două rânduri, a adus vorba de "necazul" de care îi vorbisem, dar în aşa fel încât mi-am dat seama că între timp se informase şi cunoştea foarte, bine toate amănuntele. M-am cam mirat, dar n-am dat faptului prea mare importanţă, deoarece era o treabă care aparţinea trecutului, pentru care plătisem cu vârf şi îndesat. Când am ajuns la cafele, m-a întrebat dacă nu cunosc un şofer care, în schimbul unei sume de bani, ar fi dispus să-i împrumute camionul pentru trei ore.

- Te-a întrebat chiar aşa, direct? vru să ştie Ducu.

- Direct. I-am cerut amănunte. El, în loc să-mi răspundă, mi-a pus chestia de încredere. L-am asigurat că nu trebuie să se teamă de loc, fiindcă nu-mi place să mă amestec în treburile altora, şi cu atât mai puţin s-o fac pe turnătorul. "Sunt convins - mi-a răspuns - că dumneata, care ai scrântit-o cândva binişor, de vreme ce ţi-au dat zece ani, ai să mă înţelegi şi ai să-mi dai o mână de ajutor ca să ies dintr-o mare încurcătură". "Ca să te ajut - i-am spus - trebuie să ştiu despre ce-i vorba". Atunci mi-a explicat ce va trebui să facă şoferul pe care l-aş găsi eu. Într-o anumită zi, şi la o anumită oră, trebuia să se ducă undeva cu camionul. Să-l lase acolo şi să revină peste trei ore ca să-l ia înapoi. Poate unde mă aflam într-o dispoziţie excelentă - băusem fiecare câte o sticlă - ceea ce cerea inginerul nu mi s-a părut o treabă cu prea multe riscuri. L-am întrebat ce sumă e dispus să plătească şi mi-a răspuns că opt mii de lei. Două mii ca avans şi şase mii în clipa când treaba avea să fie făcută.

Am un salariu lunar de nouă sute de lei şi o nevastă căreia, dacă i-aş aduce de trei ori pe atâta, tot nu i-ar ajunge. Garderoba mea constă din costumul ăsta de pe mine, o pereche de pantofi, un palton uzat şi un balonseide decolorat şi cârpit la guler. Când mi se face poftă de un pahar de vin, în altfel de localuri decât bodegile de cartier nu-mi dă mâna să intru. Şi aceasta fiind situaţia, vă întreb pe dumneavoastră: e de mirare că opt mii de lei mi s-a părut o sumă enormă? Cândva mă jucam cu miile. Cândva! Dar atunci-când inginerul propunea târgul nu aveam decât cinci lei în buzunar şi acasă mă aştepta o nevastă care mă bârâia să-i fac rost de două mii de lei. M-am gândit atunci că, în definitiv, banii i-aş putea câştiga eu, de vreme ce aveam un camion în primire.

Când i-am spus inginerului că pentru atâta treabă nu e nevoie de un al treilea, s-a arătat foarte bucuros. "Poate n-ai să mă crezi, dar am avut presimţirea că ai să vrei să mă ajuţi dumneata personal", mi-a zis el. Mă gândesc acum că nici vorbă nu era de presimţire. El de la început scontase să scoată castanele din foc cu mâna mea. După ce am plecat de la Athenée, chiar acolo în stradă, mi-a dat avansul de două mii de lei. Şi joi s-a întâmplat ceea ce ştiţi că s-a întâmplat.

Ducu îl lăsase să vorbească, fără să-l întrerupă, dinadins, ca să-şi dea seama cu ce fel de om are de-a face. În mare măsură îşi atinsese scopul. Fostul falsificator de acte nu era un om prost. Se exprima cu uşurinţă, în fraze corecte şi gândea logic.

- Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări.

- Sunt gata să vă răspund cu toată sinceritatea.

- Şi bine faci. Ştii, din proprie experienţă, că la noi nu se prind minciunile.

- Ştiu.

Oftă neputincios, dar în acelaşi timp, pentru o clipă, în ochi îi ţâşni ceva ca o flacără.

"Ăsta e ca fiara, care ascultă de dresor numai de frică"', îşi spuse Ducu.

Apoi, tare:

- Nu mi-ai spus cum îl cheamă pe "inginer".

- Polcovnicu. Niţă Polcovnicu, mi s-a recomandat, inginer zootehnist la G.A.S. "Drum Nou", din comuna B. Ştiu eu însă dacă ăsta o fi numele lui adevărat?

Ducu scoase din buzunar fotografiile lui Lucian Fuiorescu şi Marcel Koruz şi le puse pe birou în faţa lui Andriesei.

- Care dintre ei este "inginerul"?

- Ăsta!

Şi arătă fotografia lui Fuiorescu.

- Unde ai lăsat camionul?

- Pe strada Nicoară. Este acolo un depozit de fiare vechi. Mai curând, un loc viran care a fost împrejmuit cu sârmă.

- Ţi l-a luat cineva în primire?

- Nu! L-am lăsat acolo şi mi-am văzut de drum. Am revenit peste trei ore, dar camionul încă nu venise. Am aşteptat o oră, două, până seara. A doua zi, am aflat din întâmplare de accident". Şi atunci...

- Cu "inginerul" când te-ai văzut ultima oară?

- Miercuri, pe la opt, seara. Mi-a dat întâlnire în Cişmigiu. M-a tratat cu o bere la "Buturugă".

- ...Şi nu "ai fost curios să ştii ce va face cu camionul?

- Ba da!

- Şi?

- Nimic! Am fost curios şi atâta tot.

- Nu l-ai întrebat pe "inginer"?

- Nu!

- De ce?

- Nu-mi place să-mi vâr nasul în treburile care nu mă privesc direct. Mi-a cerut să-i fac o treabă, şi pentru asta mă plătea. Restul nu mă mai privea. De altfel, chiar dacă l-aş fi întrebat, tot nu mi-ar fi spus adevărul adevărat.

- După câte mi-am dat seama, nu eşti un om prost. Ei bine, din faptul că-ţi oferea opt mii de lei ca să-i "împrumuţi" camionul pentru trei ore, nu ţi-ai dat seama că riscai să te vâri într-o încurcătură cu consecinţe din cele mai grave?

- La început, nu! Ulterior, da!.. Dar am căutat să mă mistific, să minimalizez eventualele consecinţe grave.

- Ai afirmat, şi o ştim şi noi, că prin mâna dumitale au trecut mulţi bani. Opt mii de lei nu-i totuşi o sumă chiar atât de mare, încât un om prudent ca dumneata să nu se mai gândească şi la riscuri.

- În prezent, este. A fost o vreme când mă jucam cu banii. Datorită lor am avut tot ce mi-am dorit. Pe urmă, s-a întâmplat ceea ce ştiţi că mi s-a întâmplat. Zece ani, nici mai mult, nici mai puţin. Când am ieşit, m-am jurat să nu fac nimic din ceea ce ar fi putut să mă ducă din nou acolo. Şi poate că aş fi rezistat tentaţiei, dacă inginerul nu mi-ar fi făcut propunerea tocmai la Athenée Palace. După atâţia ani, mă găseam din nou într-un local cu lista de bucate scrisă în două limbi, cu ospătari stilaţi, cu feluri de mâncare gătite de un bucătar care se pricepe în meseria lui. La mesele de alături auzeam vorbindu-se franţuzeşte, englezeşte. Vedeam femei frumoase şi elegante, bărbaţi din ţinuta cărora se degaja distincţie, subţietate. Adică, exact ceea ce mi-am dorit o viaţă întreagă. Mă credeam undeva în străinătate, într-un mare hotel internaţional. Eram mulţumit, tare mulţumit că mă aflam într-o lume din mijlocul căreia soarta tâmpită mă alungase. Eram mulţumit şi, în acelaşi timp, recunoscător inginerului, care îmi dăduse ocazia să gust din nou satisfacţii de care fusesem privat ani de zile şi care, cândva, îmi fuseseră foarte, foarte familiare. În acelaşi timp, eram conştient că filotimia inginerului avea să înceteze în clipa când nu-i voi mai fi de trebuinţă. De aceea, dacă voiam să-mi pot oferi eu însumi, pe viitor, asemenea seri plăcute, era necesar ca cei opt mii de lei să devină ai mei. Gândul că, devenind posesorul a opt mii de lei, voi avea posibilitatea, cel puţin pentru câtva timp, să-mi ofer satisfacţii aproape uitate, a minimalizat pericolul, consecinţele.

- Mobilul şi explicaţia îţi sunt pe măsura caracterului, Andriesei.

- Credeţi că se putea altfel? Mă întreb dacă nu cumva oamenii,.la fel ca astrele, au orbitele lor, de pe care nu se pot abate oricât de mult şi-ar dori-o.

- Nu e o constatare prea originală. Spune-mi mai bine ce te-a determinat să te denunţi singur.

- Mă gândeam că, mai curând sau mai târziu, tot aveaţi să-mi daţi de urmă.

- Serios? În cazul acesta concret, din zece inşi aflaţi în situaţia dumitale, nouă s-ar fi mistificat că ghinionul de a fi descoperiţi este minim. Nu eşti de aceeaşi părere, Andriesei?

- Cetăţene anchetator, am cântărit avantajele şi dezavantajele.

- Şi după o chibzuinţă matură, ai ajuns la concluzia că avantajele precumpănesc.

- Ca să fiu sincer, da!

- Vom mai vedea noi dacă ai chibzuit bine sau nu. Deocamdată, eşti liber. Spune-mi, nevasta cunoaşte ceva din toată povestea asta?

- Cum vă puteţi închipui aşa ceva?

- Bine! Nu sufli o vorbă nimănui, nici de acum încolo. În declaraţie ai scris tot ceea ce mi-ai spus mie?

- Totul.

- Atunci poţi pleca. Ne vom gândi mai târziu ce-i de făcut cu dumneata. Dacă se întâmpla să te mai caute "inginerul", anunţă-mă la telefonul pe "are am să ţi-l dau. E clar?

- Cum nici nu se poate mai clar.

- Şi ai grijă: fereşte-te, pe viitor, de localurile unde nu poţi rezista tentaţiei de a te mistifica.

CAPITOLUL VI

La fel ca de fiecare dată, cum păşi pragul, Fane ieşi de dinapoia biroului şi veni spre el cu braţele deschise.

- În sfârşit, bine că te văd, Ducule!

- Bun găsit, Fane.

- Ce faci, măi Ducule, băiete?

- Ce ştii, Fane. La tine cum merg treburile?

- Merg!.. Merg!.. Nu totdeauna ca pe roate, dar nici târâş-grăpiş. Oamenii nu sunt maşini electronice. Cu ei ai totdeauna probleme.

Fane era directorul şantierului. De doisprezece ani. La început, şantierul fusese un "atelier", cum îi plăcea lui să spună exagerând puţin. Acuma era o adevărată uzină, cu hale care se întindeau pe câteva zeci de hectare, cu maşini moderne şi cu perspectiva unei şi mai mari dezvoltări.

Anii care trecuseră cimentaseră prietenia dintre ei doi. Când Fane venea cu treburi la Bucureşti, trăgea la Ducu. Şi invers, când acesta se ducea s-o vadă pe Ingrid, era găzduit la Fane, fapt ce se întâmpla aproape în fiecare săptămână. Nu venea decât numai atunci când era reţinut de treburi ce nu sufereau amânare. De fiecare dată când se întâmpla să absenteze, Fane se posomora şi spunea soţiei sale: - Bietul Ducu, iarăşi n-a putut veni. Dă-i ei un telefon, poate o lasă pe Ingrid să vină să se joace cu Gabriela.

- Îi dau neapărat. Chiar îmi este dor de mititica.

De şaisprezece ani, Maria era tovarăşa de viaţă a lui Fane. Spre deosebire de Ducu, el avusese, cum se spune,- noroc în căsnicie. Când s-a căsătorit, Fane era îndrăgostit până peste urechi de nevastă-sa. După şaisprezece ani, continua s-o iubească tot atât de mult. În schimb, Maria, la început, n-a ştiut dacă ceea ce o atrăgea la Fane era dragoste sau numai admiraţie faţă de omul acela puternic fiziceşte, dar puternic şi prin energia molipsitoare pe care o răspândea în jurul său, prin extraordinarul său dar de a câştiga simpatia şi încrederea oamenilor cu care lucra. Mult nu i-a trebuit ca să-şi dea seama că este şi una, şi alta. Maria îşi iubea omul, dar în acelaşi timp era mândră de el.

Cu intuiţia aceea specifică numai femeii, Maria a înţeles cât de profund era sentimentul ce-i lega pe cei doi prieteni. Poate că undeva, într-un colţişor al sufletului ei, era geloasă, simţind că legătura sufletească dintre ei covârşea orice alt sentiment. Dar în acelaşi timp, impresionată şi mişcată de frumuseţea şi trăinicia prieteniei dintre ei, izbutise să-şi alunge egoismul şi să-l iubească şi ea pe Ducu ca pe un frate.

Ea, care îşi cunoştea aşa de bine soţul, îşi spunea adeseori: "Un singur lucru îi lipseşte lui Fane ca să fie cu adevărat fericit. Să trăiască în acelaşi oraş cu Ducu". Şi, în sinea ei, nutrea speranţa că într-o zi va fi posibil să se întâmple şi acest lucru. După ce Ducu se despărţise de Mădălina, familia lui Fane devenise ca şi propria lui familie. De aceea şi Ingrid se obişnuise să considere casa lui nenea Fane ca şi casa tăticului ei, iar pe copiii acestuia ca pe fraţii şi surorile ei, în special pe Gabriela, cu care era de aceeaşi vârstă.

După ce Fane îl conduse până la fotoliu, bucuros din cale afară că-l vede, îl întrebă:

- Ţi-ai luat concediu, Ducule?

- Da' de unde!..

- Păi azi nu-i sâmbătă. E joi.

De obicei sâmbăta se repezea Ducu s-o vadă pe Ingrid. Aceasta explica de ce Fane crezuse că prietenul său se afla în concediu.

- Sunt în interes de serviciu, Fane.

- Atunci, aş zice, să dea Dumnezeu ca să te-aducă cât mai des aici la noi interesele de serviciu.

- Ţin să te anunţ, măi băiete, că mă găsesc aici la tine, în birou, în interes de serviciu.

- Ai venit la mine în interes de serviciu?! se miră Fane. Ce naiba are Securitatea cu mine?

- Păi am venit în legătură cu scafandrul tău. Doar tu ai reclamat.

- Ce vorbeşti! Va să zică e o chestie serioasă, de vreme ce v-aţi sesizat voi, cei de la centru.

- Ia povesteşte-mi şi mie cum s-a întâmplat.

- Nu cunoşti amănunte?

- Ştiu doar ce am citit în nişte hârtii. Dar vreau amănunte.

- Probabil ai aflat că noi avem angajat un scafandru. Treabă în meseria lui nu are decât atunci când ne intră vreun vas pentru reparaţii. Îl cheamă Sava Şutelcă. Săracu', are un nume îngrozitor. Astăzi e joi, nu? Acum o săptămână, Sava nu vine la lucru. Nu vine nici a doua zi. A treia zi nevastă-sa se prezintă, plângând, ca să reclame că omul ei n-a mai dat pe acasă de patruzeci şi opt de ore. Am anunţat miliţia. L-a căutat peste tot, dar nimic. Pe Şutelcă parcă îl înghiţise pământul. Asta până ieri, când a apărut viu şi nevătămat.

- Ascultă, Fane, eu n-am trecut încă pe la miliţie. Am venit direct la tine. Tu ce părere ai despre Şutelcă ăsta?

- Uite ce-i, Ducule. Aici, la şantier, nu lucrează nici cincizeci şi nici o sută de oameni. Lucrează mult mai mulţi. N-ai să-mi pretinzi mie, director fiind, să-i cunosc pe toţi în aşa măsură încât să-ţi pot spune despre fiecare dacă e bun sau rău, dacă merită sau nu salariul pe care îl primeşte şi aşa mai departe. Întâmplarea face însă ca pe Şutelcă ăsta să-l cunosc ceva mai bine. Până anul trecut a făcut parte din comitetul sindical, ca responsabil cultural. Am avut astfel posibilitatea să-mi dau seama ce-i poate pielea. Mie mi-a făcut o impresie bună.

- Atunci de ce nu mai e în comitetul sindical?

- Fiindcă e student la fără frecvenţă. Trebuia să-i dăm posibilitatea să înveţe.

- E tânăr?

- Chiar aşa de tânăr nu este. Are aproape treizeci de ani.

- După părerea ta, merită crezare?

- Te referi la ceea ce povesteşte că i s-a întâmplat?

- Da!

- Ce să-ţi răspund!.. Sava nu e om prost. În comitetul sindical, dacă i-au dat "culturalul", au făcut-o fiindcă scrie poezii pe care i le publică gazeta şantierului. După cât ştiu, mai frecventează şi Cenaclul "Panait Cerna". După cum vezi, e posibil ca să aibă ceva imaginaţie. Însă ca să fi ticluit tot ceea ce povesteşte că i s-a întâmplat, nu-l cred capabil de atâta fantezie.

- Bine, Fane. Am venit să cunosc şi părerea ta. Dar ia spune-mi: Voi aveţi multe costume de scafandru?

- După cât ştiu eu, două. Mi se pare că unul e stricat.

- Uite ce-ţi recomand, Fane. Foarte multă grijă să nu dispară vreunul.

- Ce spui, Ducule! Ar putea să dispară?

- Ei, nu e sigur. Dar nu strică să fie bine păzite.

- Am să dau dispoziţii în acest sens. Şi acum, ce faci? Te duci s-o iei pe Ingrid?

- Mai târziu. Nu ştii, Şutelcă a venit astăzi la lucru?

- Cred că da.

- În fiecare zi se scufundă?

- Ţi-am spus că nu prea are mult de lucru în specialitatea lui.

- Şi când nu se scufundă, ce face?

- Lucrează la secţia de gravură. E un foarte bun gravor.

- Ştii ce, Fane? Aş vrea să-l văd.

- Să-l chem aici.

- Nu! Nu vreau să-l interoghez. Întrebări i-au pus cei de la miliţie, şi încă destule. Vreau numai să-l văd cum arată. Dă-mi pe cineva care să mă conducă prin şantier. Să spui că sunt gazetar de ia Bucureşti. Are să mă ducă şi la secţia de gravură şi am să-l văd şi pe Şutelcă.

- Foarte bine. Te va conduce Panait de la sindicat.

Fane sună şi ceru secretarei să trimită după "cultural". Zece minute mai târziu, acesta intra în biroul lui Fane.

- Tovarăşe Panait, dumnealui este gazetar de la Bucureşti. Vrea să viziteze şantierul, ca să scrie un reportaj. Te rog să-l conduci şi să-i dai explicaţiile necesare. Faceţi cunoştinţă.

Plecară. Vizitarea întregului şantier, mai pe îndelete, ar fi durat toată dimineaţa. Dar Ducu se pricepu să-l conducă el pe însoţitorul său în aşa fel, încât să termine în trei sferturi de oră, fără, ca acesta să aibă impresia că ziaristul de la Bucureşti este prea grăbit. Totuşi o părere prea bună nu-şi făcu despre "gazetar" pentru că acesta întârzie mai mult decât s-ar fi cuvenit, în raport cu importanţa ei, la secţia gravură, dar mai ales fiindcă stătu de vorbă tocmai cu "Scafandru", pe care tovarăşul Panait nu-l prea avea la inimă.

- Ei, ce părere ţi-a făcut Sava? întrebă Fane când Ducu reveni în birou.

- Fără să fie un om de calitatea întâi, nu face nici impresia unei secături. Dar acuma eu o şterg. Trebuie să trec şi pe la miliţie.

- Mariei i-am telefonat. S-a bucurat când a aflat că eşti în oraş. Măi Ducule, mă, ce bine îmi pare că ai venit. Du-te şi ia-o pe Ingrid. Vă aşteptăm la masă. Maria a făcut ieri rost de un crap de vreo şapte chile. Îi spuneam azi-dimineaţă: Ce păcat că nu e şi Ducu, el, care ar mânca de trei ori pe zi crap timp de treizeci şi trei de ani. Am şi un vin, măi băiatule, de la Niculiţelu, cum nu beţi voi acolo la Bucureşti.

- Atunci e fain. După-masă, Fane, îmi dai o barcă. Vreau să mă plimb pe Dunăre cu Ingrid.

- Îţi dau şalupa. Ne-am construit una nouă, pe cinste.

- Nu, o barcă. Ingridei nu-i place şalupa, ştii doar. Cică merge prea repede şi face zgomot.

- Bine, băiatule, îţi dau o barcă.

De "cazul Şutelcă" se ocupa căpitanul Oprişan. Cu el luă legătură Ducu.

- Tovarăşe maior, aici, în dosar, veţi găsi, cred, tot ceea ce vă interesează.

Ducu începu să frunzărească dosarul. Procesul-verbal încheiat atunci când se constatase dispariţia lui Sava Şutelcă; declaraţiile soţiei acestuia, ale unor cetăţeni din cartier şi de la şantier; un nou proces-verbal, încheiat după "reapariţia" scafandrului; alte declaraţii, printre care şi aceea a lui Sava Şutelcă.

Ducu se hotărî să înceapă cu aceasta:

Declaraţie

Subsemnatul Sava Şutelcă, născut în anul una mie nouă sute treizeci şi patru, luna ianuarie, ziua treizeci şi una, de profesiune scafandru la Şantierul naval, cu domiciliul pe strada Luminii, nr. 14, declar, pe a mea răspundere, cele ce urmează: În ziua de joi, cincisprezece octombrie a.c., pe la orele opt seara, adică pe la orele douăzeci, mă întorceam spre casă, pe jos. La un moment dat, în timp ce treceam prin faţa unui chioşc, am simţit o lovitură în moalele capului, după care mi-am pierdut cunoştinţa. Ce s-a întâmplat apoi cu mine, nu mai ştiu. Când mi-am revenit, era ziuă şi mă aflam într-o încăpere care nu avea decât o singură fereastră. Mi-am dat seama că e ziuă, fiindcă se vedea lumina soarelui printre crăpăturile obloanelor ce acopereau fereastra. În încăpere, ardea lumina electrică. Era o cameră cam de patru pe cinci, mobilată destul de modest: un divan studio cam hodorogit, un şifonier cu furnirul crăpat, un fotoliu şi o măsuţă joasă. Vreau să mai adaug că, atunci când mi-am revenit, mi-am dat seama că eram îmbrăcat în pijama. Hainele mele se aflau pe speteaza unui scaun.

M-am dat jos din pat, dar a trebuit să mă reazem de perete, ca să nu cad. Încăperea se învârtea cu mine şi îmi era tare greaţă. Când mi-a trecut ameţeala, m-am repezit la una din cele două uşi. Era încuiată. Am încercat-o pe cealaltă. Aceasta ducea în baie.

Vă rog să mă credeţi că abia acuma mi-am dat seama cu adevărat că eram prizonier. M-a cuprins frica. Am început să bat cu pumnii în uşă şi să strig:

- Este cineva pe aici? De ce mă ţineţi închis? De ce m-aţi răpit?

Am auzit paşi apropiindu-se de uşă, pe urmă o voce de femeie.

- Domnule Şutelcă, vă rog să nu faceţi gălăgie. E numai în folosul dumneavoastră să nu faceţi gălăgie. De altfel, nici nu aveţi motiv, deoarece nu are să vi se întâmple nimic neplăcut.

Părea a fi vocea unei femei în vârstă.

- Lămureşte-mă unde mă aflu?

- Din păcate, domnule Şutelcă, nu vă pot răspunde la întrebare.

- Atunci, spune-mi de ce m-aţi răpit.

- Din păcate, nici la această întrebare nu vă pot răspunde. Mai bine aţi face dacă aţi mânca puţin. Găsiţi totul pe masă.

Îmi era foame, trebuie s-o recunosc. Într-o tavă, pe masă, erau de toate. Şi ouă fierte, şi unt, şi gem. Plus cafea cu lapte. Am mâncat pe săturatelea. După aceea, mi-am aprins o ţigară.

- Şi cât timp aveţi de gând să mă mai ţineţi închis? am întrebat.

- Nu este exclus ca mâine să fim în măsură să stăm de vorbă cu dumneavoastră. Pot să vă spun încă de pe acum că vrem să vă facem o propunere deosebit de avantajoasă pentru dumneavoastră. Deci, încă o dată, nu aveţi absolut nici un motiv să vă alarmaţi.

- Să vă ia dracu'! mi-am ieşit eu din pepeni. Nu mă interesează propunerea voastră. Dacă ar fi o treabă cinstită, nu m-aţi fi răpit de pe stradă. Vă cer să-mi daţi imediat drumul.

Dar de data asta vocea nu mi-a mai răspuns. Am început să înjur şi am tot înjurat până am obosit. Am obosit şi să tot măsor camera, de la un capăt la celălalt. Atunci m-am trântit în pat să mă gândesc. Dar nu ştiu cum s-a făcut, că am adormit. Cât am dormit, nu ştiu, fiindcă în casă nu era nici un ceas, iar al meu stătuse. Cred că trecuse o zi. M-am dat jos din pat ca să mă conving dacă nu cumva există totuşi o posibilitate de a fugi. Am încercat din nou uşa. Era tot încuiată. Iarăşi am început să bat cu pumnii în ea.

- Domnule Şutelcă - am auzit vocea. Văd că din nou nu sunteţi cuminte. Cum puteţi fi atât de puţin rezonabil, zău că nu pricep.

- Ascultă, astăzi am să ştiu ce aveţi de gând cu mine?

- Probabil că da. Ştiţi ce vă propun? Să gustaţi coniacul. Sticla se află pe bufet. Nu e extra, dar nu-i nici rău.

- Să vă ia dracu pe toţi şi, împreună cu voi, coniacul!

Până la urmă am "gustat" coniacul. Şi am tot gustat, până mi s-a făcut somn. M-am culcat îmbrăcat. Ce s-a întâmplat după aceea cu mine, nu ştiu. Când m-am trezit, mi-am dat seama că mi-era tare frig, că deasupra capului meu străluceau stelele şi că stăteam culcat pe o bancă. M-am ridicat în capul oaselor. Am văzut nu departe "Castelul" şi am ştiut că mă aflu în Grădina publică, şi tot acum am ştiut că sunt liber. N-am mai stat o clipă pe gânduri şi am plecat spre casă.

Aceasta îmi este declaraţia, pe care o semnez cu mâna mea.

Sava Şutelcă

- Ce părere aveţi, tovarăşe maior? întrebă căpitanul Oprişan.

Ducu îşi formase o părere, dar nu consideră necesar s-o aducă la cunoştinţa căpitanului.

- Deocamdată, nici una. Dar dumneata, care ai anchetat cazul?

- Tovarăşe maior, toată povestea asta mi se pare atât de necrezut, încât mă întreb dacă ceea ce povesteşte Şutelcă s-a întâmplat şi în realitate.

- Socoti că minte?

- Nu ştiu dacă minte în mod deliberat. Mă gândesc, poate că...

- Poate că nu-i în toate minţile, vrei să spui?

- Tovarăşe maior, dar totul e atât de absurd! L-au răpit, ca până la urmă să-i dea drumul, fără ca cei ce l-au răpit să stea de vorbă cu el.

- Nu, tovarăşe căpitan. Şutelcă nu e nebun şi nici n-a inventat povestea asta, ca să ne dea, dumneavoastră şi nouă, de lucru. Ceea ce pot să te asigur este că tot ceea ce povesteşte i s-a întâmplat cu adevărat. În ce scop a fost însă răpit, asta e cu totul altceva. Şi ca să aflăm, cred că de treaba aceasta noi, şi nu voi, va trebui să ne ocupăm.

Plecând de la miliţie, Ducu se duse s-o ia pe Ingrid. Mergea pe jos, şi era în acea parte a oraşului de care îl legau cele mai multe amintiri. Cele mai multe, cele mai frumoase, cele mai triste şi cele mai tragice amintiri. Nu prea departe era strada Mascaralei, mahalaua unde copilărise, înconjurată de străzi cu case frumoase, locuite, cu ani în urmă, de protipendada oraşului. Strada Mascaralei, "peţindţina", cum o numise cândva domnul Spiros Spiratos, cel mai mare armator din oraş: "- Ama asta strada? Asta peţindţine. Ptiu! Asta mascara, nu strada".

Pe aproape era şi strada Fregatei, şi pe ea "casa cu ferestrele albastre". De fiecare dată când venea în oraş, Ducu îşi făcea timp să treacă pe acolo. După atâţia ani, "casa cu ferestrele albastre" nu mai semăna nici pe departe cu aceea pe care el o ştiuse atunci când avusese cincisprezece ani. Ferestrele albastre fuseseră înlocuite cu sticlă albă, zidul se coşcovise şi viţa sălbatică, altădată revărsându-se bogat înspre stradă, se uscase. Aleile care duceau la verandă erau şi acuma pietruite, dar gazonul se uscase şi nimeni nu se mai îngrijise să semene altul. Din stradă, se vedea o tăbliţă albastră care aducea la cunoştinţa celor interesaţi că acolo era "Clubul vânătorilor şi pescarilor amatori".

Pe Ducu, atunci când trecu prin faţa casei, ca de fiecare dată când paşii îl aduceau pe strada Fregatei, îl năpădiră amintirile. Iată, de pe trotuarul celălalt, în locul acela a stat şi a privit "casa cu ferestrele albastre", atunci când pentru prima dată, urmărind-o de departe şi timid, o văzuse pe fata cu ochi de aur intrând pe poarta acelei case, care îşi avea legenda ei, legendă în care era vorba de dragoste şi moarte şi din pricina căreia, mulţi ani, nimeni nu se mai încumetase s-o locuiască; iată portiţa şi zidul pe care l-a escaladat în noaptea când, urmărind-o pe Catina, a descoperit, cu oroare şi deznădejde, că ucigaşul tatălui său - sângerosul asasin şi spion Walther, despre care aflase descifrând scrisul dintre rândurile "Relicvei" - era una şi aceeaşi persoană cu Horace Richter, tatăl Ingridei; iată, pe strada aceea cotise, alergând ca un bezmetic, după ce făcuse dureroasa descoperire. Şi, retrăind prin amintire zbuciumul din noaptea aceea, grăbi, fără să-şi dea seama, paşii. Coborî malul abrupt, între magazii. Iată ruina "Hanul lui Agop"; iată vizuina lui barba Panaiotachi, în ciuda anilor încă în picioare; iată groapa din fosta lutărie, unde se refugiase Şuncărică după ce evadase şi de unde toţi trei, Şuncărică, Gheorghiţă, chelnerul, şi el porniseră să se furişeze până la dana unde aştepta o bărcuţă cu ramele înfăşurate în cârpe. Urcă înapoi dealul, spre oraş, pe unul din "vaduri". Iată, pe vadul acesta gonise în noaptea percheziţiei, când îl zărise din întâmplare pe Rocambole privind pe fereastră. Către vadul acesta se îndreptase Prejan, "diavolul în haine de seară", cum îl botezase maică-sa, misteriosul şi prolixul Prejan care, la plecare, îi spusese sinistra istorioară cu băiatul curios care a fost trimis, cu un bolovan legat de gât, să exploreze fundul Dunării tocmai fiindcă era prea curios.

Îl năpădiseră amintirile şi, grăbind pasul, reveni pe străzile pe care trecuse mai adineaori. Iată strada Pescăruşului, iată casa unde locuise Catina, după ce Rocambole se metamorfozase în domnul Marius Dunăreanu, directorul cotidianului "Scrutător", şi după ce gaşca de la "Hotel Metropol" se spărsese; iată scuarul de unde o pândise în atâtea rânduri, până în noaptea când, ţinându-se pe urma ei, descoperise adevărata identitate a lui Walther şi totodată legătura dintre acesta şi Catina.