Căpitanul de cursă lungă

Era toamnă, soarele încălzea încă pământul, dar soarele, la rândul lui, era trist, fiindcă pământul se îndepărta mereu mai mult, şi oamenilor avea să le fie dor de el şi aveau să-l regrete. Pe strada Fregatei, pe celelalte străzi, la ora aceea din preajma prânzului, nici ţipenie de om. Doar frunze, multe frunze uscate, roşcate sau galbene, pe care o măturătoare cu "tumbălău" nu prididea să le măture pe toate, şi nu izbutea, fiindcă din castanii pletoşi, din salcâmii rotaţi şi din duzii pitici cădeau mereu alte şi alte frunze, galbene, ruginii, uscate.

În partea aceasta a oraşului străzile erau pustii, liniştea era la ea acasă, în ciuda faptului că în ultimii ani populaţia oraşului depăşise suta de mii. În această parte, oraşul rămăsese acelaşi. Aici era oraşul vechi, îmbătrânit, gârbovit, oraşul copilăriei lui triste, trist şi el, fiindcă îmbătrânea iremediabil, ca şi oamenii. Da, bătrânul oraş - mai exact partea bătrână a oraşului - arăta întocmai ca un veritabil lup de mare la vârsta de o sută de ani, despre a cărui cerbicie şi aprigă sete de viaţă nu-ţi mai amintesc decât sprâncenele stufoase şi albe, vocea încă puternică şi aspră, spinarea încă dreaptă.

Încă!.. Dar până când? Într-o zi, îşi vor face apariţia şi în această parte a oraşului excavatoarele şi buldozerele. Într-o zi, toate casele cu epiderma zidurilor crăpată, scorojită, muşcată de vânturi, roasă de pecinginea umezelii, vlăguită de ploi şi zăpezi aveau să fie dărâmate. În locul lor aveau să se ridice blocuri. Aceasta era soarta acestei părţi a oraşului, care îmbătrânea, se gârbovea, se năruia.

Deocamdată, oraşul nou se ridica mai departe. Deocamdată, pe unul din cele două bulevarde, în stânga, până la Dunăre. Deocamdată, înspre strada Sf. Constantin. Deocamdată, de-a lungul străzii care purta numele oraşului vecin, ceva mai încolo de fosta moară Radacovici, "măcinată" de incendiu în anii de criză, când "focul" aranjat devenise un mijloc de a salva pe negustorii şi industriaşii faliţi de bancrută frauduloasă.

Către oraşul nou se îndreptă maiorul Mănăilă după ce, înhăţat de amintiri, rătăcise prin oraşul vechi. Acolo, într-unul din blocurile noi, locuia fetiţa lui, Ingrid. Parcurgea bulevardul Republicii. Rămăsese în urmă bulevardul Cuza, în stânga, chiar pe colţ, fusese "Hotel Metropol". Privise din stradă şi văzuse cele trei ferestre ale "apartamentului" ocupat de Rocambole şi băieţii lui: Băţ, Sugiuc, Gorila; inimosul Gorila, pe care Walther îl ucisese.

Trecuse şi de strada Unirii. Iată oraşul nou. Blocuri semeţe, de o parte şi de alta. Aşa cum, mai adineauri, când trecuse prin oraşul vechi, îl năpădiseră amintirile, acum, când păşea prin oraşul nou, prezentul îl înhaţă cu aceeaşi brutală şi imperativă necesitate. Îşi aminti de declaraţia lui Sava Şutelcă. Categoric, omul nu minţea.

Nu, Sava Şutelcă fusese, într-adevăr, răpit. Răpit şi drogat. Dar de ce îl mai drogaseră? Simţind în coastă ţeava revolverului, Şutelcă nu s-ar fi opus. De ce această măsură extremă de precauţie din partea răpitorilor? Nu exista decât o singură explicaţie: Ei îşi luaseră asemenea măsuri de precauţie ca nu cumva Şutelcă, chiar dacă l-ar fi legat la ochi, să poată reconstitui ulterior, fie şi numai parţial, itinerarul, parcurs de maşină. (Scafandrul nu era în stare să dea vreo informaţie, nici în ceea ce priveşte itinerarul şi nici cât timp durase călătoria). Dar cine erau răpitorii? Faptul că bătrâna nu vorbise doar în numele ei putea să însemne că aceştia erau cel puţin doi. Dar mai important era altceva. În ce scop îl răpiseră? Vocea îi vorbise de o propunere foarte avantajoasă, care urma să-i fie făcută. Dar de ce, până la urmă, renunţaseră să-l mai utilizeze? Fiindcă era clar, răpitorii săi avuseseră nevoie de el. Dar avuseseră nevoie de scafandrul sau de gravorul Şutelcă? Şi de ce renunţaseră până la urmă la serviciile lui? Se petrecuse ceva deosebit sau se convinseseră din comportamentul dârz al acestuia că nu el era omul de care aveau nevoie?

"Fir-ar al naibii - îşi spuse Ducu - de atâtea întrebări, simt că începe să mă doară capul. Noroc că am ajuns".

Şi într-adevăr, Ducu ajunsese în faţa blocului unde locuia Ingrid. Bucuria îi năpădi sufletul: avea să-şi vadă copila. Urcă treptele tot câte două, trei. Sună prelung, plin de nerăbdare. Îi deschise chiar Ingrid. Micuţa, blonda şi încântătoarea Ingrid.

- Ah, tăticule, chiar în noaptea asta am visat că ne plimbam, noi doi, cu barca prin baltă!..

Şi îi sări în braţe, fericită că-l vede.

În fiecare primăvară, când Dunărea vine mare şi se revarsă până hăt, departe, Ducu se urca într-o barcă, împreună cu micuţa Ingrid şi o pornea într-acolo. Dar acum nu era primăvară. Acuma era toamnă, o toamnă cuminte, ca o bătrâneţe prelungită, şi nici balta nu era inundată. Dar şi lui, şi Ingridei le plăcea să meargă acolo chiar şi atunci când Dunărea nu era revărsată. Fane le dăduse o barcă şi acuma Ducu, având-o pe Ingrid la pupă, tăia pieziş curentul, îndreptându-se către malul celălalt. Soarele mai era încă sus, dar razele lui împuţinate nu mai ardeau, ci doar încălzeau şi mângâiau. Apa era vânătă. Acolo însă unde o bătea soarele, avea solzi de aur, de parcă, ar fi fost o şopârlă uriaşă. Departe, înspre docuri, ancorat la una din dane, un cargou cu pavilion sirian încărca traverse de cale ferată. Şi întocmai ca o săgeată, "Săgeata", vaporaşul care te transporta de la un oraş la altul în numai douăzeci de minute, trecu prin faţa lor, târând după ea, aidoma unei mirese a apelor, o trenă de spumă albă.

Curând ajunseră "dincolo". Intrară pe un canal. Aici apa curgea tot atât de repede, dar perfid, pe dedesubt. Sălciile îşi plecau coroanele deasupra apei, formând un fel de boltă, în care verdele începea să fie înlocuit de ruginiul frunzelor pe jumătate uscate, apatice, de parcă ele, dându-şi seama că altfel nu se poate, se resemnaseră să moară.

Ingrid, micuţa Ingrid, stătea la pupă şi privea în dreapta, în stânga, în sus, în jos, fermecată de frumuseţea sălbatică şi tresărind de spaimă, o spaimă mică, la fel ca ea, atunci când numai ceva mai departe de barcă un peşte, sărind în sus, făcea să clipocească apa. Ducu închise ochii. Şi în locul micuţei Ingrid o văzu pe cealaltă Ingrid, în uniforma ei pepită, stând tot acolo la pupă, cu mâinile în poală, mâini care, cu ani şi ani în urmă, când le lua în palmele sale, i se păreau că zvâcnesc speriate, asemenea unor păsăruici.

Pe urmă, o auzi parcă:

"- Ducule, oare împărăţia asta a apelor o fi având vreo crăiasă?"

"- Poate că da, Ingrid. O zână mică, mică doar cât degetul tău cel mic".

"- Strig-o, Ducule!"

Şi în gând o strigă:

"- Crăiaso!"

"- ...iaso!" îi răspunse ecoul apelor.

Şi iarăşi auzi vocea Ingridei:

"- Crăiasă a apelor! Primeşte jurământul meu: îţi jur că am să-l iubesc, atâta cât voi trăi, numai pe Ducu. Dacă îmi voi călca jurământul, să fiu blestemată, zână a apelor!"

Şi dintr-o dată vocea micuţei Ingrid:

- Dar ce auzi tu, tăticule, de asculţi aşa?

Vraja se risipi. Micuţa Ingrid se uita la el cu o uimire de om mare.

- Ascultam pe crăiasa apelor, fetiţa mea.

- Există o crăiasă a apelor?

- De bună seamă că există.

- Ce-ţi place ţie, tăticule, să glumeşti cu mine. Pe urmă, acceptând ceea ce considera ea joacă: Şi cum o cheamă pe crăiasa apelor?

- O cheamă ca pe tine, Ingrid!

- Dar eu n-o aud de loc, tăticule.

- Când ai să te faci mare şi ai să vii aici, poate că ai s-o auzi... Atunci tăticul tău are să fie bătrân.

- Atunci cine are să mă aducă?

- Ei, s-o găsi cine să te aducă, n-ai tu grijă. Şi în gând: "S-o găsi şi pentru tine, de bună seamă..."

- Tăticule, eu nu vreau să îmbătrâneşti niciodată!

- Bine, Ingrid, fetiţa mea. Dacă tu nu vrei, tăticu' n-are să îmbătrânească. Dar acuma, acuma trebuie să ne întoarcem. Ascultă sălciile! Le auzi? Foşnesc tainic, altfel ca până acuma. Ascultă, fetiţa mea, apele. Le auzi? Se înfioară. Şi sălciile, şi apele presimt seara care a început să coboare, târându-se de acolo, de pe dealurile Dobrogei. Trebuie să ne întoarcem. Trebuie să mai trecem pe la nenea Fane şi pe la tanti Maria, să-ţi iei rămas bun de la ei.

- Ştii, tăticule, după tine, cel mai mult şi mai mult îl iubesc pe nenea Fane.

- Şi eu, fetiţa mea, după tine, cel mai mult şi mai mult tot pe nenea Fane îl iubesc.

Manevră bărcuţa şi porniră înapoi. În împărăţia dintre sălcii era linişte ca la începutul lumii. Numai din când în când se auzea câte un pleoscăit, atunci când uita şi lăsa fără grijă ramele în apă. Fiindcă el vâslea dinadins uşurel, ca să nu facă zgomot. Pe urmă, când ieşiră în Dunărea mare, oraşul drept în faţa lor, învăluit de razele soarelui care asfinţea, le apărea ca o cetate cu ziduri şi creneluri de aramă.

CAPITOLUL VII

Ducu, la volanul "Rekord"-ului, o avea în dreapta sa pe Mica. Mica stătea picior peste picior, fuma şi fredona un cântec, înregistrat pe benzile de magnetofon ale tuturor posesorilor de magnetofoane de la şaptesprezece la douăzeci şi cinci de ani:

Nici o dragoste nu e ca a noastră

Ştii la fel ca mine, c-altfel ar fi trist.

Dar cum vorba zboară,

Eu ţi-am scris un twist.

- Îţi place cântecul?

- Mă omor după melodia asta, dragă! îi răspunse el, foarte serios şi cu atât de prefăcut entuziasm, încât Mica îl crezu. În realitate, Ducu găsea - mai ales cuvintele - de-a dreptul stupide.

Era trecut de miezul nopţii şi se întorceau de la Băneasa. Luaseră masa acolo la restaurant şi Ducu avusese prilejul să se mire de apetitul extraordinar al partenerei sale.

În gând chiar se întrebase:

"Dacă mănâncă mereu atât de mult, cum naiba izbuteşte să-şi păstreze silueta?" În schimb, se arătase foarte rezervată în ceea ce priveşte băutura. Din felul cum apuca paharul, sau cum îi luceau ochii atunci când se desfundau sticlele la mesele vecine, Ducu îşi dăduse seama că, de fapt, Micăi îi plăcea să bea, dar că în mod deliberat îşi impunea să-şi înmoaie numai buzele în pahar. Desigur, abstinenţa aceasta putea să însemne că Mica nu voia să facă asupra Iui o "impresie proastă". Dar tot aşa de bine putea să însemne şi altceva: că îi era teamă să nu se îmbete şi să spună lucruri care nu trebuiau spuse. Optând pentru această a doua ipoteză, Ducu încercase, folosind toate şiretlicurile posibile, s-o determine să bea. Dar Mica se ţinuse tare, de loc ostentativ, ci într-un mod foarte abil, ceea ce dovedea luciditate şi de loc prostie.

Insuccesul îl înciudase şi, până la urmă, chiar se întrebase dacă nu cumva făcuse rău că-şi "scosese pălăria" în faţa ideii lui Bogdan.

"Teamă mi-e că până la urmă n-are să iasă nimic din povestea asta", îşi spusese el.

- Îţi place vocea mea? întrebă Mica după câtva timp.

- Asta zic şi eu voce. Timbru, volum, nu ca pisicile alea miorlăite, cărora dacă le iei microfonul de la gură nu se mai aud dincolo de primele patru rânduri ale stalului. De ce nu iei lecţii de canto, dragă?

- Crezi că mă tentează să ajung cântăreaţă de muzică uşoară? Că altfel de voce n-am. Nici măcar de operetă. În general nu mă tentează cariera de cântăreaţă.

- Da' ce ţi-ar plăcea?

- Cel mai mult?

- Da! Cel mai mult.

- Să joc în filme. Dar n-am talent.

O recunoscu simplu şi parcă fără părere de rău.

- De unde ştii că n-ai talent?

- Ştiu! veni răspunsul ei scurt, convingător.

- Când o fată e frumoasă ca tine, nu se poate să nu aibă măcar atâta har, încât spectatorii, admirându-i frumuseţea, să nu bage de seamă puţinătatea talentului. Vrei să-ţi dau exemple de actriţe celebre, foarte frumoase, dar lipsite complet de talent sau cu unul de cinci parale?

- Şi ce dacă există! Treaba lor. Şi apoi, în occident, chiar dacă n-au talent, în schimb, îşi pot pune în valoare frumuseţea fără ca cineva să se scandalizeze. Pe când la noi... Eu, de pildă, dacă aş juca într-un film, ca să nu se observe că n-am talent, ar trebui să apar mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. Îţi dai seama că la noi aşa ceva nu merge. Dar să admitem că mi se încredinţează un rol. Ştii ce ar zice spectatorul văzând că n-am talent? Ăsteia şi-a făcut pomană regizorul de a băgat-o în film, fiindcă s-a culcat cu el. Pe când dacă aş apărea dezbrăcată, spectatorul, tulburat, ar gândi că regizorul ar fi făcut un mare păcat neîncredinţându-mi rolul mie, femeie cu un corp atât de frumos. Şi dacă vrei să ştii, numai într-un singur rol m-aş încumeta să apar în film, fără să am complexe.

- În ce fel de rol?

- În rol de "strip-tease".

- Un rol pe măsura frumuseţii tale. Numai că...

- Ştiu. Slabă nădejde să se facă un film în care să existe şi un asemenea rol.

- Te asigur că n-aş lipsi de la nici un spectacol.

- Te cred! Ai avea ce vedea, uriciosule. Dar nu cumva ai de gând să mă duci acasă atât de devreme? Du-mă undeva.

- Ai vreo preferinţă?

- Cum stai cu banii? Dar ce te întreb! Dacă ai "Rekord", nu se poate să n-ai de-un coniac.

- Am!

- Atunci, du-mă la un bar.

- În regulă!

Avură noroc şi găsiră o masă liberă. Când trecură printre mese, asemenea unui magnet, Mica atrase privirile tuturor bărbaţilor.

- I-ai dat gata pe toţi!

- Nu mă interesează nici unul. În seara asta îmi placi tu.

- Îţi mulţumesc. Mă simt măgulit.

- Dacă vine vreunul să mă invite la dans, să nu-mi dai voie. Tu ştii să dansezi?

- Nu ca tipii ăia de colo, dar mă descurc. În orice caz, n-am să te calc pe picioare.

- Atunci am să dansez numai cu tine.

La dansul următor o invită. În timp ce dansau, Mica îl întrebă:

- Uite că am uitat să te întreb până acuma: "Rekord"-ul e chiar al tău?

- Al meu! minţi el fără să clipească.

- Şi cum naiba ad făcut rost de el? Că marca asta nu se găseşte în comerţ.

- O întreagă poveste!

- Serios? Spune-mi-o! M-ai făcut tare curioasă.

- Am un unchi în străinătate. În R.F.G. Astă-vară a venit să ne vadă, adică pe mama şi pe mine, şi, la plecare, ne-a lăsat maşina. Am plătit eu ceva vamă. Dar zău că face. E aproape nouă. Dacă vreau s-o vând, iau pe ea bani buni.

- Spuneai că-i o întreagă poveste. Dar nu văd nici o poveste.

Ducu se uita la ea ca omul pe care îl mănâncă limba să spună ceva, dar nu se poate hotărî.

- E totuşi o poveste, dar...

Şi continuă jocul.

- Ce? întrebă ea, dar cu un asemenea ton, încât să pară că nu ţinea neapărat să afle.

- Lasă că-ţi spun mai târziu, după ce se termină dansul ăsta.

Până la urmă, orchestra tăcu şi perechile se îndreptară către mesele lor. La câtva timp după ce se aşezară şi ei, Mica întrebă, ca şi când numai din întâmplare şi-ar fi adus aminte.

- Ce ziceai că vrei să-mi spui? întrebă ea.

- Deşi am încredere în tine, totuşi... înţelegi... abia ne-am cunoscut.

- Nu fi prost. Eu ştiu să păstrez un secret.

- Îţi spun, dar făgăduieşte-mi că rămâne strict între noi.

- Ai cuvântul meu de onoare.

- Uite despre ce-i vorba. De fapt, maşina nu figurează pe numele meu, ci pe al prietenului meu, pe care l-ai cunoscut. Deşi unchiul din R.F.G. este unchiul meu, în actele care mi s-au cerut a apărut că unchiul este al lui şi că lui i-a lăsat maşina. Înţelegi?

- Simplu! N-ai vrut să se ştie că ai un unchi în R.F.G.

- Exact!

- Şi de ce? Ce-i rău în asta? Un om poate să-şi aleagă prietenii, nu şi rudele. Unde n-am şi eu un unchi în R.F.G., să vină să mă vadă şi, la plecare, să-mi lase un "Rekord".

- Cu tine e altceva. Dacă ai lucra unde lucrez eu, n-ai mai zice aşa.

- Şi, mă rog, unde lucrezi mătăluţă?

- Îmi făgăduieşti că ai să fii mormânt?

- Haide, n-o mai făcea pe misteriosul.

- Lucrez la "Externe". Înţelegi? Când lucrezi acolo, nu e recomandabil să ai un unchi în străinătate, care, pe deasupra, îţi face cadou un "Rekord".

- Dacă lucrezi la Ministerul de Externe, îmi închipui că până acuma ai fost trimis la vreo ambasadă sau legaţie. De ce nu ţi-ai cumpărat acolo maşină?

- Eu nu fac parte din personalul diplomatic. Lucrez la arhiva ministerului, ca şef de serviciu.

- Aşa! se dumeri ea. Va să zică în străinătate nu te trimit.

- Aşa, pentru o săptămână, două, se întâmpla destul de des să plec. Ştii, ca curier diplomatic. Te conjur, însă, Mica, fii mormânt. Nu ştiu de ce a trebuit să-ţi spun toate acestea. Îmi inspiri însă încredere! Nu-ţi îndrug braşoave, însă te rog să mă crezi că, deşi abia ne-am cunoscut, mă simt foarte legat de tine. Totuşi, n-ar fi trebuit...

- Să ştii că mă supăr dacă mai continui să vorbeşti aşa. Mai târziu, când ai să mă cunoşti mai bine, ai să-ţi dai seama că sunt o fată în care poţi avea deplină încredere.

- Probabil că instinctiv am simţit lucrul acesta. Altfel, nu ţi-aş fi spus nimic. Să ştii că nu-mi stă în fire să fac, oricând şi oricui, confidenţe.

Ducu făcu semn ospătarului şi când acesta se prezentă - cam după vreo zece minute - ceru încă un rând de coniacuri şi cafele. La o masă din apropiere o blondă platinată râdea în hohote, cu accente isterice. În local era fum să-l tai cu cuţitul.

Deodată, având aerul că întreabă mai mult ca să spună ceva, Mica vorbi:

- Pe nenea Florică îl cunoşteai de mult timp?

Ducu fusese aproape convins că Mica îi va pune o asemenea întrebare. Se miră numai că întârziase atâta.

Răspunse, intenţionat, evaziv.

- Mda! Ţi-am mai spus că l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, în timpul războiului. Am făcut împreună nişte afaceri.

- Ce fel de afaceri, dacă nu sunt indiscretă? întrebă Mica, dar fără să lase impresia că o interesa să afle răspunsul. Îl cunoşti deci înainte de a damblagi? insistă ea.

- Mda! Înainte. Pe atunci, mă mai duceam pe la el. Afaceri cu carne. Tăiam câte o vită şi vindeam carnea la negru.

- Serios? Crede-mă, nu mi-ar fi trecut prin minte că răposatul nea Florică s-a ocupat în viaţa lui cu afaceri de-astea. Şi nici tu.

Şi Mica făcu o mină de dispreţ.

- Cum, adică, de-astea?

- Nu vreau să te jignesc, dar asta nu-i o afacere ca lumea, ci mai curând o mică găinărie.

- De unde ştii tu prin ce se deosebea în anii aceia o afacere propriu-zisă de o găinărie? Pe atunci nici nu te născuseşi.

- Mare greutate să-mi închipui! Nea Florică - cel puţin aşa mi-a părut mie - a fost un om subţire... profesor. Mă rog, om cu carte. Când mi-ai spus că s-a ocupat de afaceri, mi-am închipuit că a învârtit altfel de afaceri. Mai fine... mai subtile... şi cu câştiguri mai substanţiale. Ştii, el nu se prea uita la bani. De obicei, numai cei care au sau care au avut mulţi bani la viaţa lor nu ştiu să preţuiască adevărata valoare a banului.

- Asta nu dovedeşte nimic, dragă fată. Ce îţi închipui că vânzarea clandestină de carne nu ne renta? Te înşeli. Nici nu-ţi poţi închipui câţi bani am câştigat noi cu afacerea asta..

- Da, dar era totuşi o afacere murdară. La propriu, nu la figurat.

- Se poate. De altfel, nu este exclus ca nen-tu Florică să fi învârtit şi alte afaceri, despre care eu nu am cunoştinţă. Era, cel puţin pe atunci, un om ascuns. Spuneai adineaori că nu se uita la bani. Mă rog, nu te contrazic. Dar pe vremea când am lucrat eu cu el ştiu că-i plăceau al dracului de mult banii. Şi oricât de mulţi câştiga, tot mai mult ar fi vrut să câştige.

Ducu cârpea la minciuni fără să clipească măcar, fiindcă ştia că Mica nu avea posibilitatea să controleze,

- Dacă aţi făcut cândva afaceri, înseamnă că eraţi oleacă şi prieteni.

- Să ştii de la mine, doi oameni care fac afaceri împreună nu înseamnă neapărat că sunt şi prieteni.

- Dar nici nu se duşmănesc.

- Câteodată se întâmpla şi asta. Nu a fost însă cazul între mine şi Florică.

- Şi pe urmă ce s-a întâmplat? De ce v-aţi despărţit? V-aţi certat cumva?

- Nu noi ne-am despărţit, ci împrejurările. Evenimentele. După ce s-a schimbat regimul, afacerile n-au mai rentat. Din prudenţă, a trebuit să ne mulţumim doar cu câştigurile licite.

- ...Şi pe urmă?

- Ce?

- Nu v-aţi mai întâlnit? Nu v-aţi mai văzut? insistă ea.

- Câţi ani sunt de când s-a mutat la voi în bloc Florică? întrebă prudent Ducu.

- După ştiinţa mea, numai de vreo opt ani.

- Stai!.. Pot să-ţi spun exact câţi ani au trecut de când ne-am văzut ultima dată. Da!.. Da!.. Exact paisprezece ani. Prin patruzeci şi şase am desfăcut tovărăşia. În patruzeci şi şapte ne-am mai văzut de câteva ori. Ulterior, nici el nu mai m-a căutat şi nici eu pe el. Pe urmă anticipând o eventuală întrebare: Dacă nu mi-ar fi scris, habar nu aveam de noua lui adresă.

- Mă întreb însă prin cine o fi trimis scrisoarea. Poate prin portăreasă că mai venea şi ea la el câteodată.

- Probabil. |

- Ce-a vrut de la tine?

- N-ai să mă crezi, dar n-a apucat să-mi spună. De câteva ori m-a lăsat să înţeleg că vrea să-mi încredinţeze un secret, dar tot de atâtea ori a schimbat discuţia. Nu se putea hotărî.

- Uite, Dane. Tu nu eşti sincer cu mine. Nu vrei să-mi spui, fiindcă nu ai încredere. Dar nu te condamn, în definitiv, e şi normal. Abia ne-am cunoscut. Astăzi, pentru prima dată, am ieşit împreună, înţeleg, îţi repet, rezervele şi nu te condamn. Mai târziu, după ce vom deveni prieteni buni, te vei convinge că sunt o fată în care poţi avea deplină încredere. În ceea ce mă priveşte, nu mă îndoiesc o clipă că aşa se va întâmpla. Fiindcă eu încă de pe acuma ştiu că voi ţine mult la tine.

Ducu se uită la ea galeş şi o apostrofă în gând: "Ce vorbeşti, frumoaso! Ia spune-mi, de ce te interesează persoana mea? Fiindcă ai auzit că l-am cunoscut mai de mult pe nen-tu Florică? Pentru că am maşină? Pentru că lucrez la arhiva Ministerului Afacerilor Externe? Sau pentru toate trei motivele la un loc?" Apoi, tare: - Draga mea, sunt mâhnit că poţi gândi astfel despre mine. Îţi jur că nu am nici un fel de reticenţe faţă de tine. Şi te rog să-ţi aminteşti, ţi-am şi dovedit-o atunci când ţi-am vorbit de unchiul meu şi de maşină. Dacă am fost sincer cu tine într-o problemă care mă privea pe mine personal, de ce n-aş mai avea încredere în tine ca să-ţi împărtăşesc un "secret" încredinţat mie de cineva care nu mai există?

Argumentul părea convingător. Totuşi, el mai adăugă:

- Dacă anii nu l-au schimbat, atunci îmi explic de ce nu s-a putut hotărî să vorbească până în ultima lui clipă.

- De ce? se grăbi să întrebe Mica, pentru prima dată cu un interes nedisimulat.

- Cred că nu s-a putut hotărî până în ultima clipă să vorbească fiindcă era vorba de aur. Trebuie că undeva ascunsese aur. Cocoşei. Pe vremea când se specula cu cocoşeii, a avut cu ce să-i cumpere. Pe urmă, când s-a schimbat "calimera"⁽⁵⁾, nea Florică al tău i-o fi pitit pe undeva şi probabil că şi acuma tot acolo s-or fi aflând. Zgârcitul - fiindcă eu aşa îl ştiu, şi nu mână largă, cum pretinzi tu a fi fost - nu s-a putut hotărî să-mi dezvăluie ascunzătoarea. A murit, luând taina cu el. Şi e păcat, tare păcat. Dacă nu mă înşel în presupunerea mea, atunci sigur că e vorba de cel puţin o sută de bucăţi. Poate chiar şi mai mult.

Mica nu făcea impresia că cele ce aflase o interesau în mod deosebit.

- La ce ţi-ar fi folosit? Să te uiţi la ei? Că de schimbat, nici dacă ai fi dracul gol nu-mi închipui că ai izbuti fără să te dibuiască ăia de la miliţia economică. Parcă aşa îi spune.

- Unde nu-i am eu! Te asigur că i-aş schimba fără să pună ei mâna pe mine.

- Dragă, eşti adorabil când te chercheleşti. Te rog însă nu mai bea. N-aş vrea să te îmbeţi de-a binelea. Nu ar fi frumos. E doar pentru prima dată când ieşim împreună.

- Va să zică nu mă crezi, fiindcă îţi închipui că m-am îmbătat. Află, dragă fată, că eu nu mă îmbăt uşor. Ţin la tăvăleală, asta s-o ştii. Şi uite, ca să-ţi dovedesc, fată dragă, întâi, că nu m-am îmbătat şi în al doilea, că am încredere în tine, am să-ţi spun cum m-aş fi scăpat eu de cocoşei, dacă zgârcitul ăla de nen-tu Florică s-ar fi hotărât să vorbească. Ţi-am spus că, din când în când, sunt trimis în străinătate. Acuma pricepi?

- Nu! răspunse Mica.

Ochii ei exprimau nedumerire. Dar Ducu nu era omul care să se lase uşor păcălit. Înaintea ei, când avea doar cincisprezece ani, cunoscuse o actriţă mult mai bună decât Mica, pe Catina. Învăţase să descifreze, observând-o atent, arta prefăcătoriei. Se aplecă spre urechea ei şi-i şopti: - I-aş schimba în străinătate. Cel mult în două ieşiri, şi aş scăpa de toţi. Este?

- Ei, da! Asta ar fi fost o soluţie. Cum de ţi-a venit în minte?

- Mare filozofie!

- Dar ce rost are să discutăm despre ceea ce nu există? În orice caz, eu te rog, încă o dată, să nu mai bei. Şi te mai rog ceva. Dacă, de acum încolo, se întâmpla să mă invite cineva la dans, nu-l refuza. Mi-a venit chef să dansez, iar tu, îmi dau seama, după cum îţi sticlesc ochii, nu mai eşti bun de aşa ceva.

- Pardon! Nu sunt beat şi, ca să te convingi, haidem să dansăm.

- Nu! Nu vreau să mă fac de râs. Te rog, promite-mi că ai să mă laşi să dansez. Ai văzut: Cât ai fost treaz, eu ţi-am cerut să nu dai voie altcuiva să mă danseze. Acuma, însă, n-am nici o vină că te-ai cherchelit.

- Bine! Dacă tu vrei să dansezi cu altcineva, nu mă opun. Eu însă am să mă uit în jurul meu atât de urât, încât sunt sigur că nimeni nu va îndrăzni să te invite.

Ca s-o convingă că nu glumeşte, începu să privească încruntat, în dreapta şi în stânga, într-adevăr ca un om ce caută cearta cu lumânarea.

Şi deodată îl descoperi pe Fuiorescu. Stătea la o masă, tocmai în capătul celălalt al localului. Împreună cu el mai erau doi inşi, oameni între două vârste, care beau vin din nişte pahare cu picior. După culoarea stacojie a frunţilor şi după felul cum râdeau, se vedea că nu erau la primele pahare. Râdeau amuzaţi de cele ce le spunea Fuiorescu, cu toate că acesta povestea calm, serios, fără să schiţeze măcar un zâmbet. Deşi stăteau la aceeaşi masă toţi trei şi păreau prieteni de când lumea, Ducu era convins că nu veniseră împreună. Îşi amintea precis că, un sfert de oră mai devreme, la masa aceea fuseseră numai indivizii cu feţele stacojii. Fuiorescu îşi făcuse între timp apariţia în local şi, probabil, văzând că la masa lor sunt două locuri libere, îşi ceruse permisiunea să stea şi el.

Ceea ce regreta Ducu era că, atent la cele mai neînsemnate reacţii ale Micăi, nu observase dacă Fuiorescu fusese acela care intrase în vorbă cu partenerii săi de masă sau invers. În orice caz, acuma când îi observa, păreau buni prieteni şi, cel puţin după desele hohote de râs ale chefliilor, aceştia doi se amuzau copios.

Experienţa îl învăţase pe Ducu să observe fără ca cei din jurul lui să bage de seamă că dintr-o dată pe el începe să-l intereseze masa unde Fuiorescu debita probabil anecdote. În schimb, nu-i scăpă lui faptul că Mica privea cam prea des tocmai într-acolo. Un gând îi trecu prin minte, un gând atât de revelator, încât numai cu greu îşi stăpâni pornirea de a-şi freca mâinile de satisfacţie.

"Dacă nu mă înşel, atunci Bogdan sigur că-şi va scoate pălăria!" îşi spuse.

Orchestra, care se odihnise mai mult decât era necesar, începu să cânte. Parchetul de dans începu să se populeze. Cei trei - după cât îşi putu da seama Ducu - la propunerea lui Fuiorescu- se ridicară în picioare şi porniră fiecare să-şi caute partenere pe la celelalte mese. Şi existau, slavă Domnului, destule, fiindcă nu puţine erau mesele la care femeile covârşeau numărul bărbaţilor.

Până să ajungă la masa unde se afla Ducu şi Mica, Fuiorescu ar fi putut să-şi găsească nu una, ci mai multe partenere de dans. Cu toate acestea el veni întins la masa lor şi, politicos, ceru permisiunea să danseze cu Mica. Fuiorescu avea o asemenea prestanţă, impunea în asemenea măsură, prin ţinuta, prin croiala hainelor, prin întreaga sa atitudine, încât era aproape imposibil ca cineva să nu-i acorde permisiunea de a dansa cu soţia, iubita, prietena sau simpla cunoştinţă eu care venise în local. Cu atât mai puţin, nu-l refuză Ducu. Avea doar motive speciale să n-o facă. Dimpotrivă.

După ce rămase singur la masă, Ducu începu să se joace cu paharul, ţinând ochii pe jumătate închişi, de a-i fi putut jura că din cauza coniacului băut nu mai era în stare să-i ţină complet deschişi. Deşi singura lui preocupare părea a fi doar aceea de a învârti între degete paharul gol, în realitate nu-i pierdea din ochi. Fuiorescu dansa impecabil. La fel şi Mica. Dacă în locul lui Fuiorescu ar fi fost altcineva, din cauza diferenţei de vârstă dintre ei ar fi fost penibil să-i priveşti. Aşa însă nu se putea să nu recunoşti că amândoi formau o pereche potrivită. Ducu observă că şi alte femei se uitau cu interes la Fuiorescu şi probabil că le-ar fi făcut plăcere să danseze cu un domn atât de distins.

La început, dansară fără să-şi vorbească. Deschise vorba Fuiorescu. Ai fi zis că, din politeţe, se simte obligat să debiteze partenerei lui câteva banalităţi de rigoare.

- Te-ai turtit rău de tot, îl mustră Mica după ce Fuiorescu o readuse la masă.

- Aşa crezi tu!.. Dacă beau acum o cafea, am să mă simt exact ca şi când aş fi dormit o noapte întreagă. Tu ce bei? Încă un coniac sau tot o cafea?

- În nici un caz coniac. O cafea.

- Halal de el!

- Halal de cine?

- De partenerul tău. N-are complexe. Eu când oi ajunge la anii lui, nici n-am să îndrăznesc să mă uit în ochii unei fete de vârsta ta, necum s-o invit la dans.

Mica însă nu-i răspunse. Acum îl asculta numai cu o ureche. Oricât se străduia ea să nu se cunoască, Ducu îşi dădu seama că era preocupată de ceva.

Pentru Ducu acuma era clar. Îi ceruse s-o lase să danseze cu altcineva nu fiindcă fusese convinsă că el se "cherchelise", ci fiindcă îl descoperise în local pe Fuiorescu. Ştiind că el va veni s-o invite la dans, pregătise terenul. Va să zică, Mica era în legătură cu Fuiorescu. Era şi ea o verigă din lanţ. Ehei, când avea să afle Bogdan, sigur că va fi obligat să-şi scoată pălăria. Dar, întrucât ideea cu "Rekord"-ul a fost a lui Bogdan, de fapt el este obligat să-şi scoată pălăria în faţa acestuia.

Ceva ar fi vrut să ştie - cu certitudine Ducu: dacă Fuiorescu şi Mica îşi dăduseră întâlnire la bar, sau Fuiorescu venise s-o caute din proprie iniţiativă. Îi venea greu să creadă că Mica îi ceruse s-o ducă la local, fiindcă aici urma să-l întâlnească pe Fuiorescu. Mai întâi, fiindcă nu ea propusese barul acela, ci el. Al doilea, până a nu-şi face apariţia Fuiorescu, Mica aproape că nu privise la celelalte mese. Pe de altă parte, dacă cei doi s-ar fi înţeles în prealabil să se vadă la bar, nu i-ar fi cerut, tocmai ea, să nu permită altcuiva s-o invite la dans.

Fusese o întâlnire întâmplătoare? Dar nici această presupunere nu se susţinea în întregime. Fuiorescu nu era un obişnuit al barurilor. Intrase pentru prima dată în noaptea aceasta, din simplă curiozitate? Foarte bine. Dar descoperind-o pe Mica acolo în compania altuia, în mod normal n-ar fi trebuit s-o invite la dans. Chiar dacă nu ştia precis, dar în orice caz trebuia să presupună că ea se găsea acolo probabil din ordinul altcuiva, de care asculta şi Fuiorescu, în cazul când nu el era "şeful". Şi dacă, totuşi, cunoscând acest lucru, o invitase la dans, ce altceva putea să însemne decât că avusese să-i facă o comunicare importantă, de care ea trebuia neapărat şi urgent să ia cunoştinţă? Pe urmă, dacă ei se cunoşteau, dacă Mica primea dispoziţii de la Fuiorescu - sau poate Fuiorescu de la ea? - atunci cum se face că Fuiorescu nu se mai întâlnise niciodată până acuma cu Mica?

Gândurile acestea îi treceau prin minte, în timp ce îşi bea cafeaua. Între timp, Fuiorescu plecase.

- Ce-ar fi să plecăm? propuse Mica.

- Să mergem, măi fată, dacă nu-ţi mai place aici. Te conduc acasă.

***

Mătuşa Sabina le umpluse farfuriile cu jumări de ouă Şi încărcase masa cu alte farfurii şi farfurioare cu unt, brânză, măsline, dulceaţă şi gem făcute de mâna ei.

Ducu şi Bogdan începură să înfulece de zor. Aveau amândoi ochii cârpiţi de somn, fiindcă abia apucaseră să fure câteva ore de somn în noaptea ce abia se sfârşise. Bogdan se întorsese din provincie târziu, după miezul nopţii, şi călătoria cu maşina îl obosise din cale afară. Cât priveşte pe Ducu, acesta ajunsese acasă şi mai târziu, fiindcă Micăi, după ce o condusese până în faţa casei cu maşina, îi venise chef să se plimbe pe jos, pentru că, motivase ea, noaptea era splendidă.

După ce Ducu îi povesti lui Bogdan în ce fel îşi petrecuse seara cu Mica, acesta, trosnindu-şi degetele, după obicei, se bucură ca un copil.

- Va să zică, dacă nu-i spuneam povestea cu "Rekord"-ul, nu ieşea nimic.

- Mda! Se pare că din clipa aceea a început s-o intereseze persoana mea. Ai avut o idee grozavă.

- Înseamnă că are nevoie de un tip cu maşină. La ce i-o fi trebuind?

- Nu cred că numai acesta a fost motivul. Cum e dată dracului de frumoasă, nimic mai uşor pentru ea decât să găsească unul care are maşină. Măcar o râşniţă de "Trabant".

- Dar atunci?

- Nu i-ai spus că numai eu l-am cunoscut pe Florea Bombonică, cu mulţi ani înainte?

- I-am spus.

- Ăsta-i al doilea motiv pentru care am început s-o interesez. Dar mai este un motiv care a determinat-o să-i devin agreabil. I-am spus că lucrez la Ministerul Afacerilor Externe şi că sunt şeful arhivei. Ei, ce zici? Îţi scoţi sau nu pălăria?

- Mi-o scot, Ducule. Ai avut un fler grozav.

- Zi mai bine inspiraţie. Să ştii, măi băiete, că are dreptate şeful când spune că nu numai poeţii au nevoie de inspiraţie, dar şi lucrătorii Securităţii statului.

- Bătrâne, eu cred că asta a fost nada cu care ai dat-o gata. Ce şi-o fi zis ea? Ce mai pleaşcă! Dacă îl recrutez pe ăsta, prin el avem acces la arhiva Ministerului de Externe. Mină de aur, nu alta. Şi cum e ea frumoasă - ce mai: Brigitte Bardot de pe malul Dâmboviţei! - iar tu un craidon trecut de prima tinereţe, floare la ureche pentru ea, să te facă să joci cum îţi va cânta.

- Va să zică, după părerea ta, are de gând să mă racoleze?

- De ce nu? Cum e ea frumoasă, în cazul când nu ne înşelăm, şi lucrează într-adevăr pentru Fuiorescu, nu ar fi de loc de mirare dacă în cadrul reţelei ea are rolul de agentă de recrutare.

- În cazul acesta, măi băiete, află că am mai avut o idee inspirată.

Şi îi istorisi discuţia pe care o avusese în legătură cu cocoşeii.

- Tăticule, gata! Cum de ţi-a dat prin minte să-i spui că dacă puneai mâna pe cocoşei i-ai fi schimbat în străinătate? A fost o idee grozavă!..

- Nu zic nu! Am avut o bună inspiraţie. Dar nu e vorba numai despre Mica. Toată povestea asta - cel puţin pentru mine - mi se pare cumva deosebită.

- Ce naiba găseşti deosebit, bătrâne?

- Până la proba contrarie, cu alte cuvinte până se vor limpezi cât de cât apele ca să putem măcar întrezări şi pietrele de la fund, hai să-i băgăm pe toţi în aceeaşi oală. Mai întâi, pe Fuiorescu. Pe urmă, pe aşa-zisul Chivu Boraş, pe Marcel Koruz surdomutul, pe răposatul Reinhardt Klausner, alias Florea Bombonică, pe Aspasia, pe Mica.

- Exact! Şase.

- Sunt două săptămâni de când avem aceste fire în mână. Ei bine, ai putea să-mi spui ce urmăresc în definitiv lepădăturile astea?

- Deocamdată e destul de greu să-ţi faci o părere.

- În alte împrejurări, chiar şi atunci când dăm numai de un singur fir, ştim sau bănuim ce urmăresc, fie că e vorba de un secret care priveşte industria noastră, apărarea ţării şi aşa mai departe. Dar ăştia ce urmăresc? Cunoaştem şase indivizi care presupunem că nu stau cu mâinile în sân, dar până acuma nu ştim ce obiectiv urmăresc. Am sau n-am dreptate?

- Ai!

- Atunci, dacă tu nu eşti în stare, nici eu şi, pe cât se pare, nici şeful, nu înseamnă că afacerea aceasta este puţin altfel?

- Că urmăresc un altfel de obiectiv decât cele urmărite în mod obişnuit de agenţi.

- Vezi, nici asta nu aş putea afirma sută la sută. Sau, dacă vrei, aş putea spune: Da, şi asta urmăresc. Adică, un obiectiv mai puţin obişnuit.

- E cam nebulos raţionamentul ăsta al tău, bunicule.

- De acord! Dar tocmai în aceasta constă partea ciudată. Cu toate că am sucit şi pe o parte şi pe alta cunoscutele problemei, nu izbutesc, fir-ar al dracului, ca ea să devină mai puţin nebuloasă, să-i găsesc dezlegarea.

- Ce-ar fi, măi Ducule, dacă i-am lua la întrebări?

- Am face o greşeală, Bogdane. Cine ne-ar ajuta să dezlegăm şarada? Koruz? Poate Mica? Ăştia sunt, sigur, a cincea roată la căruţă.

- Dar Fuiorescu?

- Ăsta, da! Ăsta e un ţip mai mult decât suspect din punctul de vedere care ne interesează. Ăsta sigur că ştie ceva mai mult decât toţi ceilalţi la un loc. Mă întreb însă: Ce ştie, cât ştie? Şi dacă ştie ceva, e dispus să vorbească? Noi nu trebuie să pierdem din vedere că habar nu avem unde a dispărut Aspasia şi nici cine este şi ce învârteşte Chivu Boraş, care nu trebuie să ne intereseze în mai mică măsură decât cucoana aceasta. Nu ştim dacă vreunul dintre aceştia este amestecat în răpirea lui Sava Şutelcă, după cum, de asemenea, nu ştim nimic despre Champignon şi, cu atât mai puţin, despre acel Bernhard, de care a pomenit Reinhardt Klausner în ultimele sale clipe. Cu alte cuvinte, nu ştim nimic tocmai despre acela sau aceia care, după toate aparenţele, trage sau trag de sforile ce fac să se mişte marionetele: Fuiorescu, Mica, Koruz şi ceilalţi. Şi dacă aşa stau lucrurile, într-adevăr am proceda greşit dacă ne-am grăbi să-i arestăm tocmai pe aceia pe care îi vedem agitându-se, îndeplinind voinţa altora.

Bogdan oftă.

- N-avem încotro. Trebuie să mai aşteptăm.

Telefonul sună. Era colonelul Joldiş.

- Noutăţi sunt?

- Sunt, tovarăşe colonel.

- Bine! Ai să-mi raportezi mai târziu. Ţi-am trimis maşina. Într-un sfert de oră să fii la Comitetul Geologic. Ne întâlnim acolo. A dispărut o geologă.

- Căpitanul Tudoraşcu e la mine, tovarăşe colonel.

- Poţi să-l iei şi pe el.

Şi închise.

- Ce s-a mai întâmplat? întrebă Bogdan.

- A dispărut o geologă şi trebuie s-o găsim.

- Şi de ce noi? Miliţia atunci ce treabă are?

- Ce tot faci pe prostul, băiete! Dacă şeful a spus că trebuie s-o găsim noi, înseamnă că e o afacere care intră în competenţa noastră.

Îi primi profesorul Bîtlan, care părea tare mirat de vizita matinală.

- Tovarăşe profesor, suntem de la Miliţie şi vă deranjăm pentru a vă pune câteva întrebări.

- Cu ce vă pot fi de folos, tovarăşi?

- O echipă de geologi se află, în prezent, în munţii Vrancei. Am vrea să ne daţi câteva informaţii, mai întâi, în legătură cu scopul acelei "expediţii" - probabil că termenul nu este cel corespunzător - şi, în al doilea rând, ce ne puteţi spune despre geologa Tina Păduraru?

- Tovarăşe colonel, nu cred că informaţiile pe care le pot da vă vor putea fi de prea mare folos. Într-adevăr, în prezent, în Vrancea se efectuează unele prospecţiuni geologice, prevăzute în planul general de prospecţiuni pe anul în curs. Ele ne-reprezentând interes republican, sunt efectuate cu forţe locale, mai precis regionale. Tocmai de aceea despre geologa Tina Păduraru nu vă pot spune absolut nimic. Am auzit pentru prima dată de la dumneavoastră numele acesta.

În maşină, colonelul hotărî:

- N-am încotro, Mănăilă. Va trebui să te repezi până acolo.

- Tovarăşe colonel, trimiteţi-mă pe mine. Ducu a prins un fir şi lăsaţi-l să tragă de el.

Şi fără să mai aştepte încuviinţarea, Bogdan începu să raporteze colonelului cele ce cititorii au aflat din paginile anterioare.

- Ai avut o bună inspiraţie, Mănăilă, te felicit! Unde nu dă Dumnezeu să te racoleze! Dacă se va întâmpla aşa, înseamnă că vom pescui nu cu undiţa, ci cu năvodul cel mare. În cazul acesta va trebui să pleci dumneata, Tudoraşcule.

- Am înţeles, tovarăşe colonel. Dar, dacă îmi permiteţi, aş pune o întrebare! Dacă ne vom ocupa noi ori de câte ori dispare un cetăţean, ce naiba mai face atunci miliţia?

- În primul rând, nu ne ocupăm de toate dispariţiile, asta o ştii prea bine. Pe de altă parte, s-ar putea să faci un drum de pomană. Cu alte cuvinte, dispariţia geologei să nu prezinte nici un interes pentru noi. Dar, de când cu răpirea lui Şutelcă, scafandrul, trebuie să fim foarte atenţi atunci când se întâmpla să dispară cetăţeni cu meserii mai puţin obişnuite.

- Într-adevăr, tovarăşe colonel, afacerea va deveni palpitantă dacă voi constata că e cazul să ne ocupăm de dispariţia Tinei Păduraru. Un scafandru!.. O geologă!.. Zău că ar fi a-ntâia!

De la regiune, Bogdan îşi continuă drumul până la Vizantea, în Vrancea. Acolo îşi stabilise tabăra permanentă echipa de geologi condusă de geologul Dobre. Bogdan stătu de vorbă mai Întâi cu acesta.

- Când a dispărut tovarăşa Păduraru? fu prima întrebare pe care i-o puse.

- Sunt zece zile de atunci.

- Şi de ce aţi anunţat miliţia abia ieri?

- Fiindcă nu am avut motiv să mă alarmez. Să vă explic. Acum şapte sau opt zile Tina a primit o telegramă prin care era vestită că o rudă de a ei, soră sau verişoară, nu mai ţin bine minte, se căsătoreşte. Nu a manifestat dorinţa să se ducă la nuntă. Dacă mi-ar fi cerut, aş fi învoit-o, deşi ne-ar fi lipsit mult. Trebuie să ştiţi că tovarăşa Păduraru nu este geologă. A fost angajată ca secretară. Fiindcă se cere scriptologie, chiar într-o treabă ca a noastră. Pe urmă, mai e nevoie de multă alergătură, privind aprovizionarea, diferite aprobări şi aşa mai departe. De toate acestea s-a ocupat tovarăşa Păduraru. Vreau să mai adaug că am folosit-o şi în munca de prospectare, deşi nu are pregătirea necesară. Bineînţeles, într-unele treburi auxiliare. Dar să revin la cele ce spuneam. Primind telegrama, nu şi-a manifestat dorinţa să se ducă la nuntă. Vă închipuiţi mirarea mea când, două zile mai târziu, adică sâmbătă dimineaţa, mi s-a adus la cunoştinţă că a plecat în timpul nopţii.

- V-a lăsat vorbă prin cineva că pleacă la nuntă? întrebă Bogdan.

- Nu!

- Atunci ce v-a făcut să credeţi că s-a dus acolo?

- Dar era foarte normal să cred aşa ceva. Ce altceva aş fi putut crede?

- Nu pricep, tovarăşe geolog. Dumneavoastră numiţi "normal" un comportament cu totul... ireverenţios, ca să nu-l calific altfel. Tina Păduraru era angajată pe baza unui contract de muncă. Primea un salariu şi pentru salariul pe care îl primea era obligată să presteze muncă, un anumit număr de ore. Avea un şef, faţă de care răspundea. Şi deodată aşa, pe nepusă masă, îi vine chef să plece la nunta soră-si. Pleacă, în puterea nopţii, fără să ceară învoire, fără să anunţe pe cineva... Şi toate astea numiţi dumneavoastră comportament normal.

Geologul părea oarecum încurcat.

- Să vedeţi, tovarăşe căpitan. Tina Păduraru este o fire originală, o fire voluntară, cam prea voluntară.

- Ce legătură au toate acestea cu obligaţiile elementare ale fiecărui salariat, chiar şi ale acelora foarte, foarte originali?

Geologul se foi un pic pe scaunul său pliant înainte de a răspunde.

- Aveţi perfectă dreptate. Dar vă rog să mă credeţi. Plecarea inopinată şi ireverenţioasă a Tinei Păduraru nu a constituit motiv de nelinişte tocmai fiindcă îi cunoşteam firea voluntară.

- Îmi pare rău că trebuie să insist, dar este absolut necesar. De aceea, vă întreb. Purtarea... ireverenţioasă a Tinei Păduraru se datoreşte numai firii sale voluntare? Îmi permit să vă atrag atenţia că, în interesul dumneavoastră, sunteţi obligat să-mi daţi un răspuns cinstit.

Întrebarea îl puse pe geolog în mare încurcătură. Trecură câteva minute până să răspundă.

- Aş fi preferat să nu-mi fi fost pusă o asemenea întrebare, fiindcă ea nu are nici o legătură cu... dispariţia Tinei Păduraru. Dar fiindcă dumneavoastră aţi insistat, n-am încotro. N-o fac însă cu plăcere. Vă rog să luaţi notă.

- În orice caz - ţinu să precizeze Bogdan,- am insistat nu din pură curiozitate.

- Ştiu!.. Ştiu!.. În interesul cercetărilor. E părerea dumneavoastră. Eu sunt de altă părere. Dar, bineînţeles, nefiind în specialitatea mea, s-ar putea să greşesc. Acuma, iată care este răspunsul meu la întrebarea pe care mi-aţi pus-o: Dacă Tina Păduraru şi-a luat libertatea să plece neînvoită, aceasta se datoreşte faptului că între noi există unele relaţii de prietenie. Vă rog să nu vă închipuiţi cine ştie ce. Eu, după cum puteţi observa, nu mai sunt tânăr. Am cincizeci şi opt de ani. Colaboratorii mei sunt toţi foarte tineri. Nici unul nu are mai mult de douăzeci şi trei, douăzeci şi patru de ani. Există un fel de destin al generaţiilor. Cei în vârstă nu se pricep să-i înţeleagă pe tineri, iar tinerii, cu suficienţa caracteristică vârstei, sunt convinşi că bătrânii sunt plicticoşi. Deci, şi dintr-o parte, şi din alta, lipsa vaselor comunicante. Tina Păduraru nu mai este o femeie foarte tânără. Probabil, datorită acestui fapt, în primul rând, am putut întinde, reciproc, punţi de înţelegere între noi. Dar, vă repet, nimic reprobabil, nici un fel de relaţii intime. Nu ascund că am o mare simpatie pentru ea şi că prezenţa ei îmi devenise necesară. Dar, vă repet, nu am depăşit niciodată limitele unei prietenii decente, fie numai pentru faptul că nu voiam să dau un exemplu prost colaboratorilor şi colaboratoarelor mele. Plecarea, fuga ei - nu vă ascund - m-a dezamăgit. Nu vă ascund nici faptul că am căutat şi am găsit o mulţime de justificări. Din păcate, aşa ni se întâmpla nouă, bărbaţilor. Atunci când o femeie ne dezamăgeşte, ca s-o justificăm şi să ne justificăm, agăţăm luciditatea în cui, precum şcolarii leneşi ghiozdanele. Mai mult, nu atât din considerente de prestigiu, ci ca s-o feresc pe ea de criticile - de altfel justificate - ale colectivului, am anunţat că eu o învoisem pentru trei zile. Fiindcă eram convins că până în trei zile avea să se reîntoarcă.

- Şi când aţi început să vă alarmaţi?

- Alaltăieri! Adică, alaltăieri, mai serios. De fapt, când am văzut că trec cele trei zile, fără să dea vreun semn de viaţă.

- Miliţiei v-aţi adresat abia ieri. Adică, după nouă zile.

- Da, după nouă zile.

- Şi de ce v-aţi adresat miliţiei? Aveţi vreun motiv să credeţi că i s-a întâmplat o nenorocire?

- Nimic precis. Poate că m-am înşelat, dar îmi place să cred că prietenia dintre noi a fost reciprocă. Or, presupunând că ea s-a hotărât să nu mai revină aici - ştiu eu din ce motive? - mi-e greu să cred că nu m-ar fi vestit. Acesta este singurul motiv care m-a determinat să mă adresez miliţiei.

Raţionamentul geologului nu era greşit. Dacă ea se plictisise de teren, măcar din simplă politeţe şi tot ar fi trebuit să-l anunţe pe geolog că nu se mai întoarce. Dacă n-o făcuse, însemna că ori i se întâmplase ceva, ori că eventual avea de gând să revină.

- Spuneţi-mi, tovarăşe Dobre, obiectivele pe care le urmăriţi sunt foarte importante?

- Importante, deşi nu pe plan republican. Dar în munca noastră există şi surprize nesperate. Mă refer la cele plăcute.

- ...Şi până acuma aţi avut vreo asemenea surpriză?

- Din păcate, nu.

- Tovarăşa Păduraru era la curent cu rezultatul cercetărilor dumneavoastră?

- Bineînţeles. Ea prelucra datele de teren la indicaţiile colaboratorilor mei. Pe de altă parte, cunoştea stenografia. Seara, obişnuiam să-i dictez observaţiile mele personale în legătură cu rezultatele obţinute în timpul zilei.

- Un motiv în plus ca să-i simţiţi lipsa.

Geologul se uită la Bogdan pătrunzător. Voia să se convingă dacă acesta nu fusese pur şi simplu ironic.

- Da! Este şi acesta un motiv în plus ca să-i simt lipsa.

- Cum a ajuns în echipă?

-Eu am angajat-o.

- Ca secretară a "expediţiei"?

- Exact!

- Din nou sunt obligat să vă pun o întrebare care probabil să vă pară cam indiscretă.

- Puteţi s-o puneţi. Nefiind prima... Cum s-ar spune, m-am obişnuit să răspund şi la asemenea întrebări.

"Fir-ai să fii al naibii de găgăuţă! îl apostrofă în gând Bogdan. Fiindcă, după toate probabilităţile, asta eşti. Un găgăuţă şi un gură-cască. Dacă mă înşel, cumva, sunt gata să-mi tai pe loc mustaţa!" (Bogdan nu avea mustaţă).

Pe urmă, tare:

- În ce împrejurare aţi cunoscut-o pe Tina Păduraru?

- Am cunoscut-o astă-vară, la Tuşnad.

- Îşi petrecea şi ea acolo concediul?

- Da! De fapt, era numai în trecere. Călătorea cu un bilet circular. Deşi n-a stat la Tuşnad decât patru zile, ne-am împrietenit.

- Pe urmă, v-aţi reîntâlnit, unde?

- La Galaţi! Îmi dăduse adresa. Când am revenit din concediu, i-am scris câteva rânduri. I-am scris că mi-ar face mare plăcere dacă ar accepta să ieşim într-o seară împreună. A fost de acord. Ne-am mai văzut apoi de câteva ori. Abia acuma ne-am împrietenit cu adevărat. Pe urmă, când a trebuit să plec pe teren, i-am cerut şi ei să vină. A primit fără să fie prea încântată. Dar după aceea, munca de geolog începuse s-o intereseze: o găsea pasionantă.

- Cred şi eu!

Geologul din nou îl privi bănuitor, fiindcă din nou nu ştia dacă vorbise sau nu serios.

- Credeţi că avea motive speciale? întrebă cumva stânjenit.

- De ce neapărat motive speciale! Pur şi simplu, fiindcă, într-adevăr, munca dumneavoastră, a geologilor, este interesantă şi pasionantă. Spuneţi-mi cum de a putut să accepte propunerea? A demisionat de unde lucra sau nu are nici o ocupaţie?

- Este pensionată din motive de boală.

- Atunci se explică. Încă o întrebare. De fapt, două. Prima: Unde locuieşte în Galaţi?

- Strada Turtureanu 17.

- A doua şi ultima: Când a plecat atunci, noaptea, şi-a luat tot bagajul?

- Nu!

- În cazul acesta, îmi veţi permite să-i cercetez bagajele.

- Mă rog! Dacă socotiţi că e necesar...

- Tovarăşe geolog, nu sunt obişnuit să fac decât numai ceea ce este absolut necesar.

Dar cercetarea geamantanului Tinei Păduraru nu-i fu de nici un folos.

- Dă-i bătaie! Ne întoarcem la Galaţi, îi spuse Bogdan şoferului.

Se ghemui într-un colţ şi îşi aprinse o ţigară. Bogdan nu era fumător. Se putea întâmpla să treacă şi săptămâni întregi fără să pună în gură măcar o ţigară. Erau însă împrejurări cu totul neobişnuite, când simţea nevoia să fumeze. Ţigara - zicea el - îl ajuta să pună ordine în încâlceala gândurilor, în asemenea împrejurări totdeauna năvalnice. De data asta ţigările nu-i fură de nici un folos, deşi până la Galaţi dădu gata un pachet întreg.

Curând după ce ajunse în oraş, un lucrător de la miliţia regională se prezentă la casa cu numărul 17, de pe strada Turtureanu. Poarta era încuiată. Un câine lup, cu ochi răi şi injectaţi, începu să-l latre cu o voce răguşită, smucindu-se în lanţ.

- Pe cine cauţi matale, tovarăşe? întrebă proprietăreasa casei, o femeie bătrână, fostă profesoară.

- Aicea locuieşte tovarăşa Tina Păduraru?

- Aicea, dar acuma nu-i acasă.

- La ce oră o pot găsi?

- N-aş putea să-ţi spun nici ora şi nici ziua, tovarăşe. Dumneaei este plecată din oraş.

- Da? Ce păcat! Şi de mult timp lipseşte?

- Păi, să fie vreo trei săptămâni. Da' matale ce treabă ai cu ea?

- Eu sunt de la telefoane. Are un aviz pentru deseară la ora douăzeci.

- Dacă nu-i în oraş!..

- Şi de întors, nu ştiţi când se întoarce?

- Nu aşa curând. Peste vreo două luni. A plecat cu nişte geologi pe teren.

- Şi de atunci n-a mai dat pe acasă?

- Nu! Şi nici măcar nu mi-a trimis o ilustrată de pe acolo pe unde umblă. Şi doar mi-a promis.

- Dacă v-a promis, are să vă trimită. Atunci cu avizul... Am să anunţ că lipseşte din localitate. Bună ziua!

Peste o jumătate de oră, sună la sonerie Bogdan, întrebarea fu aceeaşi.

- Pe cine cauţi matale, tovarăşe?

- Pe dumneavoastră. Vreţi să deschideţi?

- Dar ce treabă ai matale cu mine?

- Deschideţi şi am să vă explic. Sunt de la miliţie.

Abia acum se hotărî bătrâna să deschidă.

- Poftiţi în casă.

Înăuntru, Bogdan explică scopul vizitei sale. Se primise de la şeful echipei de geologi o reclamaţie precum că Tina Păduraru dispăruse cu vreo zece zile, în urmă.

- Doamne, numai să nu i se fi întâmplat vreo nenorocire.

- Nu credem să se fi întâmplat aşa ceva. Dar noi suntem datori, de vreme ce am fost sesizaţi, să cercetăm. De cât timp lipseşte?

- De trei săptămâni. Mi-a spus că însoţeşte o echipă de geologi, în munţi.

- Şi de atunci n-a mai fost pe acasă?

- Nu!

- Sunteţi sigură? Poate în lipsa dumneavoastră...

- Eu nu lipsesc niciodată de acasă, tovarăşe.

- Cine vă face cumpărăturile'?

- Mi le fac singură.

- Vedeţi! Poate că în lipsa dumneavoastră.

- În maximum o oră, dimineaţa? Nu, tovarăşe, nu cred. Dacă în lipsa mea ar fi dat pe acasă, oricât de grăbită era, tot m-ar fi anunţat măcar prin câteva rânduri. Ţine mult la mine.

- Atunci, probabil că n-a mai dat pe acasă. Aş vrea să arunc o privire prin odaia chiriaşei dumneavoastră.

Bătrâna îl conduse. Camera Tinei Păduraru era la capătul celălalt al unui vestibul, destul de lung şi de îngust. Cum deschideai uşa, ceea ce îţi atrăgea de la început atenţia era ordinea şi curăţenia care domneau pretutindeni.

Percheziţia dură mult. Dar într-o asemenea treabă graba este păgubitoare. Aproape de prânz, dezamăgit, Bogdan îşi spuse, trosnindu-şi degetele plictisit şi obosit.

"Acuma chiar că nu mai am unde să mai caut. Madam Tina probabil că nu a ascuns nimic aici, nimic din ceea ce ar putea-o compromite".

Bătrâna îi aduse pe o tăviţă o ceşcuţă cu cafea şi un pahar cu apă.

- Nădăjduiesc, tovarăşe, că nu mă veţi refuza.

Cafeaua era bine venită.

- Stă la dumneata de mult? întrebă Bogdan în timp ce-şi bea cafeaua.

- De vreo două luni. Am înscris-o ca flotantă, fiindcă e din Bucureşti.

- Aşa! Şi în aceste luni ce fel de viaţă a dus?

- Dacă vă referiţi la bărbaţi, vă spun cu mâna pe inimă că n-am avut motiv să mă plâng de ea. E o femeie foarte aşezată. De altfel, nici nu mai e chiar atât de tânără.

- N-o vizita nimeni?

- Nimeni.

- Vreo prietenă, vreo cunoştinţă?

- Nimeni. Absolut nimeni.

Ducându-se să pună ceşcuţa pe tăviţa de pe o măsuţă, ochii lui întâlniră nu ştiu pentru a câta oară cutia cu piesele de şah.

- Cutia de şah este a dumneavoastră?

- Nu, a domnişoarei.

- Şi ce nevoie are de ea domnişoara, de vreme ce n-o vizitează nimeni?

- Juca singură şah.

Bogdan ciuli urechile imediat.

- Spuneţi că juca singură şah?

- Singură. De ce vă miraţi? Unii nu fac ore întregi pasienţe? Fiecare om cu ciudăţeniile lui. Şi apoi, asta era, ca să zic aşa, meseria ei. Ticluia probleme, pe care le trimitea la o revistă de şah din Bucureşti.

- Trebuie că e tare inteligentă chiriaşă dumneavoastră. Cu toate că sunt un foarte bun jucător de şah, nu mă pricep la o asemenea treabă.

- Într-adevăr, dumneaei e foarte deşteaptă.

- Aş avea o rugăminte la dumneavoastră.

- Spuneţi, tovarăşe!

- Să-mi împrumutaţi, contra chitanţă, pentru douăzeci şi patru de ore cutia asta de şah.

- În regulă, tovarăşe.

Pasiunea Tinei Păduraru pentru problemele de şah îl intriga.

CAPITOLUL VIII

Bogdan examina cu o lupă puternică, una câte una, figurile de şah. Se ocupa cu această treabă de mai multă vreme şi, cu toate acestea, cuta dintre sprâncene, care se săpa acolo numai atunci când era nemulţumit, nu dispăruse, ceea ce însemna că examinarea îndelungă a pieselor de şah încă nu dăduse rezultatul scontat. Piese asemănătoare puteai cumpăra şi o duzină de la oricare din magazinele ce vindeau asemenea articole. Erau noi, parcă abia ar fi fost cumpărate. Dacă, într-adevăr, Tina Păduraru se îndeletnicea cu elaborarea de probleme, de ce piesele arătau de parcă abia fuseseră cumpărate de la magazin?

Bogdan tocmai examina, la lupă, pentru a patra oară, unul din "ofiţeri". Şi în timp ce sucea la dreapta şi la stânga fiecare din părţile scobite ale piesei, deodată rămase în mână cu sferuţa, cu care ea se sfârşea.

"Na, că am rupt-o!" se mustră înciudat.

Dar se înşela. De fapt, dezlipise numai sferuţa. Înăuntru, de-a lungul axului ei, piesa era străbătută de un canal minuscul. Cu vârful unui ac, Bogdan scoase de acolo un peticuţ de hârtie făcut sul, ca mărime de jumătatea unui timbru poştal, mai subţire ca o foiţă de ţigară şi lucios pe ambele părţi. Privită cu ochiul liber, hârtia avea nişte punctuleţe, ai fi zis nişte impurităţi ce făceau parte din compoziţia ei. Examinând-o însă cu lupa, Bogdan descoperi că aparentele impurităţi erau, de fapt, cifre şi litere.

Încă de la prima citire a lor, Bogdan înţelese semnificaţia lor. Era o cheie, prin intermediul căreia se putea citi un text cifrat. De pildă, turnul în poziţia a4 reprezenta litera f; calul în poziţia f7, litera p. Şi aşa mai departe.

"Bătrâne - îi vorbi Bogdan prietenului său de departe - mi se pare că iarăşi are să trebuiască să-ţi scoţi pălăria".

Copie cheia, vârî la locul ei hârtiuţa, lipi cu pelicanol sferuţa - examenul unei firimituri de lipitură indica tot pelicanol - şi pe urmă, cu cutia de şah sub braţ, se duse s-o restituie bătrânei.

- Aţi aflat ceva, tovarăşe? îl luă ea, în primire de la poartă.

- Încă nimic. Dar, n-aveţi grijă, aflăm noi.

- Eu nu ştiu de ce vă trebuie atâta timp ca să-i daţi de urmă. Eu dacă aş fi în locul dumneavoastră... Păi dacă n-aţi găsit-o încă, de ce nu daţi sfoară în ţară?

- Cum, adică, să dăm sfoară în ţară?

- Simplu! Făgăduiţi o recompensă.

- Lăsaţi, o găsim noi şi fără să făgăduim recompensă. Poftim, v-am adus înapoi cutia de şah.

- Nu trebuia să te grăbeşti, tovarăşe. Se afla doar în mâini bune.

Bătrâna îl conduse până la poartă.

- Mai aveţi numărul de telefon pe care vi l-am dat?

- Se poate, tovarăşe, să-mi pui asemenea întrebare! Ce, sunt copil?

Un biciclist tocmai oprea în faţa casei.

- O telegramă pentru tovarăşa Păduraru.

- Nu-i acasă! îl informă gazda.

- Nu vreţi să i-o predaţi dumneavoastră?

Bătrâna ezită şi se uită întrebător la Bogdan.

- Bineînţeles că are să i-o predea. Dumneaei e gazda.

- Atunci semnaţi aici, tovarăşă!

După plecarea factorului, Bogdan luă telegrama din mâna bătrânei.

- Trebuie s-o deschidem. Nu avem încotro. E în interesul chiriaşei dumneavoastră.

- Desigur!.. Desigur!..

Telegrama conţinea următorul text:

Problema trimisă este parţial greşită. Verificaţi mutările:

Ra3;. Pa8; Nd5;. Cf7; Db5; Th4; Ra3; Pd5

Profesor Nedelcu

Bogdan băgă telegrama în buzunar.

- Ce spune? se interesă bătrâna.

- O problemă de şah trimisă de la Bucureşti de un profesor pe nume Nedelcu. Numele acesta vă spune ceva?

- Profesor Nedelcu? Nu! Aud acum, pentru, prima dată, numele acesta.

- Spuneţi-mi, chiriaşa dumneavoastră primea des telegrame?

- De când s-a mutat, una singură.

- Dar scrisori?

- Nici una.

- Telegrama, deocamdată, rămâne la mine. Am să v-o restitui mai târziu. Dacă se înapoiază domnişoara, sau dacă o caută cineva, anunţaţi-mă la telefonul pe care vi l-am lăsat.

- Nici o grijă, tovarăşe.

În camera ce-i fusese destinată, Bogdan stătea pe, un fotoliu larg şi moale. În faţa sa, pe o măsuţă joasă, se afla textul descifrat al telegramei:

Ra3; Pa8; Nd5; Cf7; Db5; Th4; Ra3; Pd5

C iuper că

Privea textul descifrat şi se străduia să înţeleagă care era adevărata sa semnificaţie. Ipoteze se puteau face multe, nu una. De pildă, nu era exclus că "profesorul Nedelcu" îi reproşa inexactitatea unei informaţii de care acesta avea neapărat nevoie. Sau că, de fapt, cuvântul ciupercă reprezenta o supra-cifrare. Dar în acest caz, cu ce fel de cheie se putea citi cuvântul supracifrat?

Ciupercă!

"Lua-le-ar naiba de ciuperci. Deşi nu-mi plac în nici un fel, nici măcar "á la grec", într-una numai de ele am parte!"

...Şi dintr-o dată îşi aminti de Reinhardt Klausner, de ultimele lui cuvinte. Nu pomenise el de Champignon?

"Oare "profesorul" nu se referă la acelaşi Champignon⁽⁶⁾ la care îi trimisese Reinhardt Klausner? Oare nu trebuie să înţeleg că "profesorul" îi cere Tinei Păduraru să obţină noi informaţii despre Champignon - Ciupercă - întrucât cele anterioare fuseseră total sau parţial eronate? De la Reinhardt Klausner ştia că Champignon este un agent. Şi încă un adevărat tartor. Atunci despre "profesor" şi Tina Păduraru ce trebuie să credem? Că sunt oameni cinstiţi, eventual că sunt terorizaţi de acel oberspion şi, ca să scape de sub teroarea acestuia, încearcă să obţină despre el unele informaţii cu care, la rândul lor, să-l aibă la mână? Şi apoi, de ce "profesorul" îi cerea Tinei Păduraru să obţină noi informaţii despre Ciupercă, în timp ce o credea pe aceasta la Galaţi? Nu cumva reşedinţa Ciupercii este Galaţiul? Mai departe. Cine este acest "profesor" Nedelcu şi cum se face că el n-a aflat încă - deşi au trecut trei săptămâni - că Tina Păduraru nu mai este în oraş? De ce nu i-a comunicat ea că pleacă în munţi cu geologii? L-a urmat ea pe găgăuţul de geolog numai din slăbiciune pur femeiască, sau n-a făcut decât să se supună unui ordin? Pe urmă, cum a izbutit Tina asta să obţină despre Champignon unele informaţii - chiar eronate - în timp ce noi nu ştim despre el nimic altceva decât a binevoit să ne spună ticălosul de Reinhardt Klausner?

Fir-ar ale dracului de ciuperci! Când eram mic, puţin a lipsit să mor din cauza lor. Acuma nu mai am mult ca să înnebunesc din cauza durerilor de cap pe care mi le cauzează blestematul de Champignon. În orice caz, cel puţin deocamdată, înapoi la Bucureşti. Să văd ce pot afla la oficiul poştal despre "profesorul" Nedelcu. E el profesor cum sunt eu cosmonaut".

Se urcă în maşină şi se întoarse în capitală.

Primul drum îl făcu la oficiul poştal de unde fusese expediată telegrama. Se prezentă dirigintelui şi, declinându-şi calitatea de "miliţian", îşi exprimă dorinţa să stea de vorbă cu funcţionara căreia îi fusese prezentată telegrama. Întâmplarea făcu ca să fie de serviciu.

În biroul dirigintelui intră o fetişcană tânără, frumoasă şi foarte dezgheţată.

- M-aţi chemat, tovarăşe diriginte?

- Tovarăşul e de la miliţie şi ar vrea să-iţi pună unele întrebări în legătură cu o telegramă.

- Întrebaţi-mă, tovarăşe.

Bogdan îi puse dinainte blancheta.

- Textul acestei telegrame a fost prezentat la ghişeu în timp ce dumneavoastră eraţi de serviciu. Vă amintiţi?

- Din întâmplare, da!

- De ce numai din întâmplare?

- Fiindcă noi nu citim textele ce ne sunt prezentate. Numărăm în mod automat cuvintele, ca să socotim cât are de plată expeditorul.

- Şi ce anume v-a determinat să-l citiţi pe acesta?

- Expeditorul avea o cravată foarte frumoasă.

- Şi acesta poate fi un motiv?

- Staţi să vă explic. Avea o cravată foarte frumoasă, care s-ar fi potrivit de minune la costumul pe care şi-l face acum logodnicul meu. L-am întrebat de unde şi-a cumpărat-o şi el a fost atât de amabil să mă informeze. Zicea că a umblat mult până s-o găsească şi m-a sfătuit să mă grăbesc dacă vreau să cumpăr una la fel, fiindcă, după ştiinţa lui, stocul a fost epuizat şi nu mai există decât la un singur magazin, pe Magheru. În timp ce el îmi explica am citit, distrată, textul. Vă spun, dacă n-ar fi avut o cravată aşa de frumoasă, n-as fi fost în măsură să vă dau nici un fel de lămuriri.

"Să ştii, băiete, că e vorba de Fuiorescu", îşi spuse Bogdan. Apoi, tare:

- Cravata era cumva fistichie, excentrică?

- Nu! Dimpotrivă, o cravată foarte cuminte. Un fel de argintiu pe negru.

- Vreţi să mi-l descrieţi puţin? Sper că vă mai amintiţi cum arăta.

- Desigur. Era un bărbat cam la patruzeci de ani...

- Scuzaţi-mă! Poate vă înşelaţi asupra vârstei. Nu era mai în vârstă?

- Tovarăşe, dar cum vă închipuiţi că m-aş putea înşela asupra vârstei unui bărbat? protestă ea indignată.

- Scuzaţi-mă! Vă rog să continuaţi.

Şi în gând:

"Nu, nu-i Fuiorescu. Dar dacă nu-i el, atunci cine naiba e?"

În schimb, portretul schiţat de oficianta P.T.T. îi aminti de acela făcut de Cornel Baciu atunci când i se ceruse să-l descrie pe Chivu Boraş.

Când fata tăcu, Bogdan, în parte dezamăgit, întrebă mai mult din obişnuinţă.

- Altceva nu mai poţi spune, tovarăşă?

- Nimic. În afară de faptul că era un tip foarte insinuant. Vreau să spun că era tipul ce se pricepe să ţi se vâre sub piele. Dar cu mine nu i-a mers.

- Desigur! Dumneavoastră sunteţi logodită şi vă iubiţi logodnicul, de vreme ce vă preocupaţi până şi de alegerea celei mai potrivite cravate la costumul pe care şi-l face.

- Sper că nu vreţi să râdeţi de mine, tovarăşe.

- Se poate? Dimpotrivă, îl invidiez pe logodnicul dumneavoastră. Nevastă-mea o singură dată mi-a făcut cadou o cravată şi aceea nu se potrivea la nici unul din costume. Vă mulţumesc pentru informaţie. Cred că vă puteţi întoarce la lucru.

Şi în gând, în timp ce se depărta, privind după ea, nu se putu stăpâni să n-o apostrofeze în gând: "Gâscă!"

Pe Ducu îl găsi la sediu.

- Ei, făcuşi ceva, băiete?

- Cred, bunicule, că nici nu m-am dus şi nici nu m-am întors cu degetul în gură.

- Atunci dă-i drumul. Ard de nerăbdare să aflu ce mare scofală ai făcut.

- Ascultă aici, bătrâne.

Şi Bogdan îi povesti tot ceea ce cititorii au şi aflat.

***

Trecuseră douăzeci de zile de când Tina Păduraru dispăruse din tabăra geologilor de la Vizantea şi cu toate că era căutată pretutindeni nu fusese chip să i se dea de urmă.

- Parcă a înghiţit-o pământul, lua-o-ar naiba! blestema Bogdan care dirija toate cercetările ce se efectuau în vederea descoperirii bârlogului unde se ascundea.

În cea de-a douăzeci şi una zi, le parveni o comunicare telefonică din partea secţiei de miliţie a raionului B..., prin care erau vestiţi ca nişte băietani din comuna Movilele descoperiseră într-o vale de la poalele unui munte, numit "Pieptenele", cadavrul unei femei intrat în putrefacţie. Victima, după datele cuprinse în buletinul de identitate găsit asupra ei, se numea Tina Păduraru, cu domiciliul stabil în Bucureşti, strada Panselelor nr. 15.

- Bobocule - îi spuse Ducu lui Bogdan - te duci tu acolo. Ai să te descurci tot atât de bine ca şi mine. Eu nu pot pleca. Trebuie să mă ocup de Mica. Povestea începe să devină din ce în ce mai interesantă.

- Ce vorbeşti!.. Dă-i drumul, te ascult!

- Lasă că am să-ţi povestesc după ce te vei reîntoarce.

- Bătrâne, te-am lăsat.

Înainte de a părăsi oraşul, Bogdan trecu pe la adresa indicată în raportul telefonic. Dar pe strada Panselelor, la nr. 15, nu locuia şi nici nu locuise niciodată cineva cu numele de Tina Păduraru. Asta însemna că datele cuprinse în buletinul de identitate, de altfel ca şi acesta erau false. Era exact ceea ce prevăzuse şi Bogdan.

În după-amiaza aceleiaşi zile, Bogdan ajunse în satul Movilele. Şeful postului de miliţie din sat era un plutonier. Acesta, deşi îşi cunoştea meseria, totuşi cazul îi depăşise competenţa. Nici sublocotenentul care continuase cercetările începute de plutonier - şi cu care stătu mai târziu de vorbă, la secţia de miliţie a raionului - lui Bogdan nu i se păru deosebit de perspicace.

După ce citi procesul-verbal, îl întrebă:

- Aţi dispus să se facă autopsia?

- Desigur, tovarăşe căpitan.

- Şi ce a constatat medicul?

- Că moartea a survenit de pe urma rănilor cauzate în cădere.

- Şi care-i opinia dumitale, tovarăşe sublocotenent?

- Mi-am spus-o în raport. Părerea mea este, tovarăşe căpitan, că avem de-a face cu un accident, din păcate mortal. Victima, încercând să scurteze drumul, a alunecat de pe potecă şi s-a rostogolit până jos, în vale.

- Va să zică, după părerea dumitale, nu avem de-a face cu o crimă. Aşa-i?

- Tovarăşe căpitan, dacă ţinem seama de raportul expertizei medico-judiciare, cred că nu.

- Cu toate acestea, tovarăşe sublocotenent, nu este cu desăvârşire exclus ca Tina Păduraru să fi fost ucisă.

Sublocotenentul nu păru de loc convins.

- Aveţi motive să credeţi că e vorba de o crimă, tovarăşe căpitan?

- Numai nişte raţionamente. Şi raţionamentele nu sunt dovezi. Dar să lăsăm asta. Eu dau o fugă până la Movilele. Vii şi dumneata?

- Dacă ordonaţi...

- Nu-ţi ordon. Te invit. Şi numai în cazul când eşti curios să afli dacă Tina Păduraru a fost sau nu ucisă.

Movilele era un sat răsfirat pe o suprafaţă de câţiva zeci de kilometri pătraţi. Ici o casă, şi tocmai hăt departe o alta. "Inima satului" era alcătuită de câteva case mai răsărite, de sfatul popular, de cooperativă şi de şcoală. Ca să ajungă aici, la şcoală, copiii trebuiau să meargă pe jos, la ducere şi la întoarcere, kilometri întregi, la deal şi la vale. Iarna mai ales, nu era de loc o treabă uşoară. Cei mari, bărbaţi şi femei, se deplasau când aveau de mers mai mult călare. Caii lor erau mici, dar vânjoşi. Nu ştiau să meargă decât la pas.

În timpul verii, duminica mai ales, se hazardau vilegiaturiştii până la Movilele, ca să admire frumoasele costume naţionale, pe care, femeile îndeosebi, le îmbrăcau numai în zile de sărbătoare. Aceia dintre orăşeni cu oarecare experienţă alpinistică nu se opreau în sat, ci mergeau mai departe, până la o sălbatică şi originală depresiune numită "Prăpăstiile". Ca să ajungi însă la "Prăpăstii", trebuia să cobori pe nişte poteci înguste şi periculoase până jos, în vale, un adevărat defileu de o frumuseţe nemaiîntâlnită.

Dar Tina Păduraru dispăruse din tabăra geologilor în a doua jumătate a lunii octombrie, când orice fel de activitate turistică prin părţile acelea înceta, practic, încă din prima jumătate a lunii octombrie. Bazat pe acest fapt, Bogdan sconta să afle mai mult decât aflase sublocotenentul de la miliţia raională care anchetase cazul. De vreme ce Tina vizitase locurile acelea în sezon mort, probabil că prezenţa ei nu trecuse neobservată. Îndreptându-şi ancheta tocmai pe această pistă, nu era exclus să afle de la localnici unele amănunte care ar putea lumina, cât de cât, misterul ce plana asupra morţii ei. Raportul ofiţerului de miliţie; tocmai prin aceasta păcătuia. Acceptând ipoteza accidentului - ca singura posibilă - sublocotenentul nu cercetase terenul decât foarte superficial.

Maşina îi duse până la postul de miliţie din sat. De acolo, închiriind cai, o porniră iavaş-iavaş spre "Prăpăstiile". Făceau popas la fiecare casă, şi Bogdan, cu firea lui veselă, prietenoasă, izbutea să câştige imediat simpatia gospodarului. Dar pierdură aproape toată dimineaţa fără să afle ceva. Nimeni din cei cu care Bogdan stătu de vorbă n-o văzuse pe Tina. Abia spre prânz, când aproape pierduse orice speranţă, un bătrân care păzea nişte vaci le spuse că zărise, cu vreo două săptămâni în urmă, o "doamnă" urcând spre Movilele, exact pe drumul pe care acum căpitanul cobora şi care ducea la cariera de piatră aflată jos, în defileu.

- Eşti sigur, moşule? insistă Bogdan.

- Cum să nu, măi tovarăşe. Sunt eu bătrân, dar ochii îmi sunt încă tineri. Muierea, adică doamna - se corectă el imediat - avea nădragi cafenii şi o flanelă verde. Am văzut-o când urca. Eu eram, uite colo, lângă copacul cela. Stam şi mă odihneam. Mergea încet şi privea tot timpul în jos, parcă se gândea şi se tot gândea.

Va să zică urcase spre Movilele. Venise, probabil, cu trenul până la Vărzăreşti. Pe urmă o pornise pe jos, prin defileu, trecuse pe la carieră şi de acolo începuse să urce spinarea dealului pe o potecuţă. Potecuţa şerpuia în fel şi chip, dinadins ca urcuşul să fie cât mai puţin obositor.

- Şi unde crezi, moşule, că s-o fi dus?

- Păi, unde în altă parte decât la "Prăpăstiile". Acolo se duc toţi orăşenii. Eu, chiar m-am mirat când am văzut-o, fiindcă era o zi mohorâtă. Trăgea a ploaie, şi chiar a plouat înspre prânz. Dar n-ai întrebat matale la Pricop?

- Cine-i Pricop?

- Păi cine să fie! Un om de aici, de la noi, Ca mine de pildă. Te-am întrebat dacă ai stat de vorbă cu el, fiindcă, dintre toate, gospodăria lui e cea mai răzleţită, tocmai hăt acolo în dreapta dâmbului. De aici, casa nu se vede, dar dacă mai mergi puţin îţi apare înaintea ochilor. Acolo obişnuiesc să facă popas toţi câţi urcă până aici ca să vadă "Prăpăstiile".

Bogdan şi sublocotenentul trecuseră pe acolo, dar nu găsiseră acasă decât copiii, un băieţel de şase ani şi o fetiţă de patru.

- Ei, ce zici, tovarăşe sublocotenent? Mai facem o dată drumul până la casa lui nea Pricop?

- Dacă socotiţi necesar...

Pe Bogdan începuse să-l cam enerveze pasivitatea sublocotenentului, dar se abţinu.

- Ştii, moşule, noi am trecut pe acolo, dar nu erau acasă decât copiii.

- Atunci, musai să staţi de vorbă cu Gligore sau cu Profira, muierea lui. Ar fi de mirare dacă n-ar fi trecut pe acolo doamna de s-a prăpădit alunecând pe stânci.

Mulţumind bătrânului, cei doi ofiţeri făcură calea întoarsă. Când ajunseră, găsiră tot numai copiii. Abia după vreo oră se întoarse şi Pricop de la moară, cu un sac de mălai.

Bogdan nu avu de ce să regrete oboseala. Gazda confirmă că, într-adevăr, în ziua respectivă "răposata" poposise la locuinţa lor.

- A intrat în ogradă şi mi-a cerut o cană cu apă. Aşa fac toţi. Urcuşul îi oboseşte şi-i însetează. I-am dat o cană cu lapte. Toţi cer apă, dar dacă le dai lapte nu te refuză. Laptele li-i mai de folos decât apa, iar mie îmi prind bine cei câţiva lei pe care îi câştig din vânzarea lui. Cine n-are nevoie de bani! Săraca, era tare însetată şi tare obosită. A băut laptele, s-a odihnit cât s-a odihnit şi a plecat mai departe cu celălalt.

- Cu care "celălalt"?

- Am uitat să vă spun că înaintea ei, cam cu vreo jumătate de oră, picase un domn. Un domn de la Bucureşti. Unul care vorbea, vorbea de te ameţea. Dar simpatic şi glumeţ. Am râs într-o jumătate de oră cât nu râd într-un an întreg. Cu domnul acesta vesel şi glumeţ răposata se cunoştea dinainte, deşi se prefăceau amândoi că nu s-au văzut în viaţa lor.

- Eşti sigur? întrebă Bogdan.

- În foc n-aş putea pune mâna. Dar mie aşa mi s-a părut.

- Vrei să spui că s-au ferit ca dumneata să observi că ei se cunosc dinainte?

- Poate că de aceea. Dar poate că erau certaţi dumnealor.

Presupunerea lui Pricop îl făcu pe Bogdan să ciulească urechile.

- Certaţi? Ce te face să crezi că erau certaţi? Te bazezi pe ceva când spui lucrul acesta sau ţi-ai dat aşa, cu presupusul.

- Ştiu eu ce să spun!.. Poate că s-au purtat aşa, nu neapărat ca eu să nu-mi dau seama că se cunosc dinainte. Dar poate că erau certaţi...

- Certaţi? se miră iarăşi căpitanul.

- Tovarăşe, că ei se cunoşteau dinainte, asta e pentru mine clar ca lumina zilei. Dar dacă s-au prefăcut că nu se cunosc sau dacă erau certaţi, asta nu mai ştiu. Însă ori una, ori alta sigur că a fost.

- Care-i părerea dumitale, tovarăşe Pricop? Au nimerit oare întâmplător la dumneata cam în acelaşi timp?

- Ce întâmplător, tovarăşe! Sigur că el a aşteptat-o. Altfel de ce mi-ar fi îndrugat atâtea verzi şi uscate? Dacă n-ar fi aşteptat-o, şi-ar fi văzut de drum, aşa cum fac toţi ceilalţi.

- Păi, ziceai că erau certaţi. Cum e posibil să-şi fi dat întâlnire, de vreme ce erau certaţi?

- Uite, măi tovarăşe. Eu sunt ţăran şi nu prea umblat prin lume. Dacă mă iei la întrebări ce şi cum a fost cu cei doi, multe nu ţi-aş putea spune. Ascultă însă la mine ce-ţi spun. Şi dacă mi-ai tăia capul, eu tot aş crede că se cunoşteau dinainte. Gândeşte-te şi matale. Pe aici nu vin orăşeni decât în iulie, în august şi până pe la jumătatea lui septembrie, însă de când mă ştiu, unul nu mi-a trecut pragul în octombrie. Şi atunci te întreb pe matale: nu-i de mirare că anul ăsta, au picat amândoi, în aceeaşi zi şi cam în aceeaşi oră?

"Isteţ românul!" îşi spuse Bogdan.

Pe urmă, tare:

- Da, e de mirare, tovarăşe Pricop... Şi ce s-a mai întâmplat după aceea?

- Au stat ce-au stat şi au plecat.

- Împreună?

- Nu! Mai întâi ea, şi după vreo zece minute, un sfert de oră, el. Cred că ea l-a aşteptat ceva mai departe.

- Ce te face să crezi că l-a aşteptat?

- Îmi dau şi eu cu presupusu'. Că de la o vreme începură să şuşotească, Dumnezeu ştie ce. Scurt timp după aceea, ea a plecat.

- Poţi să-mi descrii cum arăta bărbatul?

- Păi, eu zic, tovarăşe, că avea ceva mai mult de patruzeci de ani. Voinic şi bine legat. Purta ochelari. Avea mustaţă. Când vorbea, cam mânca pe r.

- Şi cum era îmbrăcat? întrebă apoi.

- Purta canadiană din foaie de cort şi pantaloni "bleomarin" de schi. Era încălţat cu bocanci, în cap purta o caschetă tot "bleomarin", cu cozorocul lat.

- Când s-a întors de la "Prăpăstiile" n-a mai trecut pe la dumneata?

- Ce, era el prost? Eu, tovarăşe, nu-s de la miliţie. Dar mă gândesc aşa cu mintea mea că ăla, dacă a voit, a putut să-i facă de petrecanie.

- Serios? se miră Bogdan prefăcut. Cum?

- Cum? Simplu, tovarăşe. I-a făcut vânt în prăpastie.

Aceasta era şi opinia lui Bogdan.

Începuse să burniţeze. Sufla în acelaşi timp şi un vânt rece, prevestitor de vreme proastă. Şoseaua asfaltată strălucea ca o oglindă. Bogdan conducea cu prudenţă şi sub optzeci de kilometri, cu toate că dorea să ajungă cât mai repede ca să-l pună la curent şi pe Ducu.

Pe Ducu îl găsi la sediu.

- În sfârşit, bine că ai venit!

- În sfârşit, bine că te-am găsit!

- Ei?

- Exact ce-am prevăzut, bătrâne. Tina Păduraru a fost asasinată.

- Asasinată? După cum îmi amintesc, rezultatul expertizei medico-judiciare...

- Exact!.. Expertiza medico-judiciară nu trage concluzia că este vorba de o crimă. Dar ştii de ce? Pentru că asasinul n-a înjunghiat-o, n-a împuşcat-o şi nici n-a otrăvit-o. S-a scăpat de ea mult mai uşor. A împins-o, pur şi simplu, în prăpastie. Poftim şi fotografia victimei.

Fotografia nu spunea mare lucru, deoarece, în cădere, chipul ei fusese mutilat. Cu toate acestea, Ducu o examina cu multă atenţie.

- Asta-i, Bogdane? întrebă el după câtva timp.

- Da, bătrâne. Dar de ce faci mutra asta?

- Măi băiete, Tina Păduraru ar putea să fie...

- Cine, mă?

- Tanti Aspasia.

Bogdan fluieră a mare mirare.

- Ea, mă?

- Dar ar putea să fie şi Catina. Ţi-am povestit de Catina. Ticăloasa aia, care...

- Ducule, mi se pare că tu te-ai stricat la cap.

Ducu nu-i răspunse. Îl năpădiră amintirile. De atunci trecuseră nişte ani buni. Vreo nouăsprezece. Era în iulie o mie nouă sute patruzeci şi cinci. Abia sosise de pe front, din Cehoslovacia cu unitatea. De la gară, s-a dus direct în mahalaua Mascaralei să-l îmbrăţişeze pe Fane; Fane, prietenul său, singurul său prieten. Rude nu avea. Mamă-sa murise. Murise şi unchiul Iancu.

Prima care l-a zărit atunci când a apărut în capul străzii a fost mătuşa Brânduşa.

- Uite că s-a întors de pe front Ducu a' lu' răposatu' Andrei, viu şi nevătămat.

- Sărut mâna, mătuşă Brânduşa, şi bine te-am găsit.

- Bine ai venit, Ducule. Haide, vino la mătuşa să te îmbrăţişeze.

L-a îmbrăţişat. Ochii îi lăcrimară. Lăcrimară şi ochii celorlalte femei din mahala când îl îmbrăţişară.

- Unde-i maică-ta, fie-i ţărâna uşoară, să te vadă cogeamite ofiţerul, se căina ţaţa Lisaveta, impresionată de tresele lui de locotenent.

Numai ţaţa Leonora, mama lui Fane, îl îmbrăţişa fără să lăcrimeze. Şi nu lăcrima, fiindcă ţaţa Leonora avea inima bărbată.

- E acasă Fane, ţaţă Leonora?

- Nu-i, Ducule. Îl găseşti la Judeţeană. Acuma Fane e acasă doar musafir.

L-a căutat la Judeţeană. Fane era în şedinţă. Multe şi lungi mai erau pe atunci şedinţele. L-a aşteptat până s-a plictisit. A plecat de acolo la cimitir, la mormântul părinţilor săi. În drum, a cumpărat flori. Multe flori, fiindcă maică-si mult îi mai plăcuseră florile.

Şi cum trecea pe aleea principală, o cruce mare, de marmură albă, care înainte nu fusese acolo, îi atrase atenţia. Se apropie să citească inscripţia de pe monument.

CATINA SACHELARIE

15 iunie 1920 - 10 octombrie 1944

Dar încă mai înainte de a citi inscripţia, privirile îi fură atrase de fotografia mare, ovală, emailată. Chipul din fotografie era al Catinei. Va să zică, în timp ce el se afla pe front, Catina murise. Mai târziu, interesându-se, aflase că se sinucisese. Lumea zicea că din dragoste. "Decepţie sentimentală", explicase o gazetă locală, curând după aceea autodizolvată.

Frumosul monument fusese comandat la Atelierul de sculptură funerară al domnului Sotir Sotirescu, naivul pietrar căruia Rocambole îi vârâse în cap că este "artist", de către acela din pricina căruia ea îşi pusese capăt zilelor. (Cel puţin aşa se zvonise în mahala). Ducu însă fusese convins că ea îşi pusese capăt zilelor, fiindcă se temuse să nu se afle legătura ei cu Walther, mai ales se temuse de el, Ducu.

Vrând să ştie dacă acela care ridicase cu bani grei monumentul pentru Catina, tocmai acolo la vedere, pe aleea principală, cunoştea adevăratul ei trecut, îl căutase, fără însă a-i da de urmă. Până la urmă, află că plecase în ţara lui, Turcia, pe un vas.

Trecuseră de atunci nouăsprezece ani, în care timp el fusese convins că Catina îşi pusese capăt zilelor ca să nu fie nevoită să dea socoteală într-o zi pentru ticăloşiile şi trădările ei.

Şi iată, după atâţia ani, afla că se înşelase amar. Catina se numea acum Tina Păduraru. Totul fusese o înscenare pusă la cale dinadins ca să i se piardă urma. Mormântul din cimitirul oraşului său natal, străjuit de impunătorul monument de marmură albă, era gol sau poate odihnea osemintele cine ştie cărei biete necunoscute. Catina "murise" şi în locul ei apăruse Tina Păduraru. La adăpostul noii sale identităţi Catina continua să desfăşoare vechea, ticăloasa şi criminala ei meserie.

- Ducule, nu cumva te înşeli?

- Aş vrea să ştiu şi eu dacă mă înşel sau nu. În mod normal, monumentul funerar ar trebui să constituie o dovadă certă că Tina Păduraru nu-i Catina. Dar din partea uneia ca ea nu este de loc exclus să se fi "înmormântat" ca să i se piardă orice urmă. Dar dacă totuşi mă înşel, şi e Aspasia?

- Asemănarea e atât de mare?

- Foarte mare.

- Totuşi, diferenţa de vârstă...

- Poftim! Stabileşte tu vârsta - se supără Ducu - după chipul ăsta tumefiat.

- Ai dreptate, bătrâne. Nu te aprinde. Dacă există măcar un procent de bănuială că Tina Păduraru este de fapt Catina, hai să ne gândim: când crezi că a ieşit din nou vipera în drum?

- Măi băiete, deocamdată nu sunt în stare să trag vreo concluzie şi cu atât mai puţin să răspund întrebărilor tale. Firele atâta s-au încâlcit, încât nu mai ştii de care să tragi. Dacă e Catina, trebuie să tragem de un anumit fir, dacă e Aspasia, de altul. Şi dacă nu tragem de acele care trebuie, riscăm ca firele să se încurce şi mai rău. Ba, riscăm să stricăm totul. E Catina? Ce ştim despre ea? Ştim că şarpele a ieşit din nou la drum. Dar unde? În ce scop? E din Bucureşti, dar a stat trei luni la Galaţi. În ce scop? Pleacă în munţi cu geologii, şi în lipsa ei "profesorul" o caută cu o telegramă. De ce a plecat cu geologii, de vreme ce expediţia nu prezenta un interes prea mare? Cine a trimis-o acolo? S-a dus de capul ei? Ce legături există între ea şi "profesor"? Ce interes are ea sau au ea şi "profesorul" să culeagă informaţii despre Champignon, în cazul când la el se referă telegrama? Mai vrei şi alte întrebări? Pot să-ţi mai torn încă o sută de întrebări. De răspuns însă nu sunt în stare să-ţi răspund la nici una. E Aspasia? Gândeşte-te numai câte alte întrebări se pot naşte dacă acceptăm această ipoteză.

- Tocmai de aceea nici nu vreau să mă gândesc. Eu, Ducule, sunt hotărât să încep prin a căuta acul în carul cu fân.

- Ceac?

- Pe individul cu mustaţă. Pe acela care a ucis-o. Pe Aspasia? Pe Catina? Mă gândesc la Fuiorescu. Nu cumva individul cu mustaţă e tocmai el? E drept, vârsta nu se potriveşte. Totuşi...

- Imposibil. Fuiorescu nu s-a mişcat din Bucureşti. De altfel, acuma, pe mine mă preocupă mai mult de ce a fost ucisă, şi nu cine i-a făcut de petrecanie.

- Bătrâne, nu pune carul înaintea boilor.

- Nu-l pun de loc. După părerea mea, ca să nu batem pasul pe loc, ar trebui să ştim, în prealabil, de ce a omorât-o. Sau, cel puţin, să emitem o ipoteză care să reziste măcar la treizeci de "de ce"-uri care îmi vin numai acuma în minte.

- O explicaţie destul de plauzibilă pot să ţi-o furnizez chiar eu.

- Dă-i drumul!

- Mustăciosul a lichidat-o ca să scape de ea. Ce, parcă o singură dată s-a întâmplat ca spionii să se lichideze ei între ei?

- Măi băiete, în cazul acesta este altceva.

- Ce înţelegi prin "altceva"?

- Altceva!

- A fost sau n-a fost curăţată? insistă Bogdan.

- A fost!

- Atunci? Măi Ducule, mi se pare că tu ai început să visezi cai verzi pe pereţi.

- Visez, pe naiba! Mi se pare, mânzule, că de la o vreme tu gândeşti cu încetinitorul. Măi, pe tine nu te încurcă cele două telegrame?

Bogdan se încruntă şi din nou începu să-şi trosnească degetele.

- Parcă ar fi ceva cu telegramele acelea. Dar nu ştiu de care fir să apuc. Tu tragi de vreunul?

- Trag, dar încet, fiindcă mi-e teamă să nu se rupă.

- Ei?!

- Uite, eu am să-ţi pun întrebări, şi tu încearcă să-mi răspunzi. Poate că, la sfârşit, vom izbuti să facem un pas înainte. De acord?

- Dă-i bătaie, bătrâne!

- De ce crezi tu că a acceptat - să zicem - Catina propunerea găgăuţului de geolog?

- Pentru una ca ea nici că se putea o mai mare pleaşcă. Ştii doar că agenţilor le lasă gura apă atunci când aud de prospecţiuni geologice.

- Bun! Dar din cele ce am aflat reiese că echipa condusă de geologul Dobre îşi propunea nişte obiective modeste. În acest caz, de ce s-a mai angajat Catina?

- De ce? Din mai multe motive. Nu voi aminti decât două. Primul: fiindcă, atunci când porneşti să cauţi, să zicem, caolin, dacă, din întâmplare, descoperi platină, nu-i întorci spatele întrucât, sarcina ta este să descoperi caolin. Al doilea: geologii din echipă, în frunte cu găgăuţul lor de şef, desigur că nu se aflau la prima lor ieşire pe teren. Ei bine, ziua, în timpul lucrului, dar mai ales seara, în tabără, stând la o şuetă, o spioană abilă, aşa cum zici că a fost Catina, câte informaţii preţioase nu poate căpăta dacă se pricepe să tragă oamenii de limbă. Este?

- Este!

- Va să zică, am răspuns bine şi la această întrebare.

- Stai că n-am terminat. Deci, concluzia aceasta ar fi: că ea, Catina, avea interes să participe la expediţie.

- Şi încă ce interes!

- Bun! Să mergem acuma mai departe: Crezi că ea s-a înhămat la treaba aceasta fără să aibă aprobarea aceluia de care ea asculta? Să zicem, a rezidentului, dacă o fi existând vreunul?

- Desigur că nu!

- În timp ce se afla cu geologii a primit o telegramă?

- A primit!

- Prin care era poftită la nunta unei verişoare?

- Exact. Adică o telegramă prin care, de fapt, i se ordona să-i părăsească pe geologi.

- Trebuie oare să înţelegem că era desărcinată de o misiune ca să i se încredinţeze alta, mai importantă?

- După toate probabilităţile, da!

- Putea da o asemenea dispoziţie altcineva decât şeful ei?

- Nu! E clar.

- Asta înseamnă că telegrama primită pe când se afla în tabăra geologilor de acesta a fost expediată.

- Nu neapărat! Telegrama putea fi trimisă de altcineva, din dispoziţia rezidentului.

- Dar atunci cum rămâne cu cealaltă telegramă?

- Aceea trimisă pe adresa gazdei de la Galaţi?

- Aceea!

Bogdan iarăşi îşi trosni degetele.

- Ei, da! recunoscu el. Încep să se cam încurce lucrurile. Şeful ei ar fi trebuit să ştie nu numai că ea lipseşte din oraş, dar că, între timp, nu se mai afla nici în tabăra de la Vizantea. Doar dacă...

- Ce te-ai oprit? Doar dacă, ce? insistă Ducu.

- Doar dacă cea de-a doua telegramă a fost expediată de către altcineva, şi nu de şeful ei.

- De ce crezi că a doua telegramă n-a fost expediată de şeful ei, şi de ce nu prima? Textul acestei telegrame e mai mult decât elocvent: mi-ai transmis o informaţie care numai în parte este exactă. Verifică încă o dată ce-i cu Ciupercă. Sună aceasta ca un ordin?

- Sună!

- Şi nu crezi că de vreme ce tocmai în această telegramă corespondentul Catinei foloseşte cifrul - a cărui cheie ai descoperit-o în piesa de şah - este tocmai acela de care ea asculta?

- Dar în acest caz cine i-a telegrafiat prima dată?

- Va să zică, ne întoarcem de unde am plecat. Să fie oare un cerc vicios? Eu cred că nu.

- Ai găsit explicaţia, Ducule?

- Ţi-am spus că nu. Dar ne-am înţeles, mi se pare, că eu sunt acela care pune întrebări.

- Poftim! Pune-le!

- Ei bine, ia să-mi răspunzi! Acuma, tot crezi că ambele telegrame au fost scrise de una şi aceeaşi persoană?

- Nu!

- ...Şi cine crezi că e şeful? Acel care a trimis prima sau acela care a trimis a doua telegramă?

- M-aş asocia părerii tale că cel care a trimis-o pe a doua.

- Bun! Dar dacă aşa se prezintă lucrurile, nu înseamnă că rezidentul, şeful ei, habar nu a avut că ea plecase cu geologii?

- Cam asta s-ar deduce. Altfel i-ar fi expediat telegrama în tabără.

- În acest caz ce motive trebuie să fi avut să plece cu geologii?

- Poate o iniţiativă personală.

- De ce nu l-a anunţat pe acela de la care primeşte ordin?

- Ştiu eu! Să zicem că nu a apucat s-o facă. Să zicem că ocazia i s-a ivit pe neaşteptate şi, dându-şi seama că-i picase o adevărată pleaşcă, n-a vrut să piardă eventual ocazia, aşteptând aprobarea rezidentului.

- Să zicem că a fost o iniţiativă personală. Să zicem că a avut de gând să anunţe mai sus ceva mai târziu şi că, din anumite motive, nu apucase s-o facă. Dar eu te întreb: Cum se explică, Bogdane, că n-a avut timp să-l anunţe pe rezident, dar, în schimb, şi-a găsit timp să vestească pe altcineva?

- Te referi la acela care i-a trimis prima telegramă?

- La el.

- Poate că a fost la mijloc vreo complicaţie sufletistă.

- Complicaţii "sufletiste"? Ia mai slăbeşte-mă, fiule!

- Atunci?

- Iarăşi pui întrebări. Întrebările - ne-am înţeles - eu le pun. Tu n-ai dreptul decât să răspunzi. Deci, te întreb: Ce părere ai tu de iniţiativa Catinei? Adică, de a da curs invitaţiei găgăuţului de geolog?

- Ştiu la ce te gândeşti. Că a acceptat propunerea geologului fiindcă a primit ordin. Dar nu de la acela de la care primea ordine în mod obişnuit.

- În cazul acesta, revin la întrebarea de mai înainte: Cine i-a trimis prima telegramă care, după toate probabilităţile, era tot un ordin? Ordinul de a părăsi tabăra geologilor?

- Acela care îi ceruse să primească propunerea geologului şef Dobre.

- Şi în cazul acesta cine a asasinat-o?

Bogdan din nou îşi trosni degetele.

- Cine? Rezidentul personal sau printr-un complice.

- Şi de ce?

- Fiindcă, între timp, a descoperit că agenta lui, Catina, lucrează pe două fronturi. Pentru el şi pentru altcineva, direct interesat în expediţia geologilor.

- Imposibil, Bogdane!

- De ce?

- Fiindcă atunci când a fost expediată cea de-a doua telegramă Catina deja fusese lichidată. E absurd să credem că acela care a lichidat-o direct sau prin intermediar i-a trimis acasă o telegramă, şi încă una cifrată. De vreme ce o omorâse, putea să-şi dea seama că mai devreme sau mai târziu telegrama avea să ajungă în mâinile noastre. Nu ţine, băieţaş, nu ţine, vorba ta.

- Să mă ia dracu', Ducule, dacă n-a început să mă doară capul. Nu înţeleg şi pace de ce a fost suprimată Catina.

- Păi vezi? Ţi-am spus de la început că dacă am şti de ce a fost lichidată, nu ar mai fi nevoie să căutăm acul în carul cu fân. L-am găsi, în cel mai rău caz, într-o traistă. Şi, poate, cu această ocazie am ajunge să găsim răspuns şi la cealaltă întrebare, esenţială: Ce urmăresc, de fapt, celelalte lepădături, atât acelea pe care le cunoaştem cât, mai ales, acelea despre care încă nu ştim nimic. De pildă, Champignon, Bernhard.

- Ai dreptate. E mai logic să presupunem că toate firele sunt ţinute de una şi aceeaşi persoană. Dar, în acest caz, măi Ducule, cum dracu' aflăm de ce a fost ucisă Catina?

- Cum? Inductiv, băiatule, nu deductiv. Doar tu ai spus că va trebui să începem prin a căuta acul în cărui cu fân.

- În regulă, atunci. Să-i căutăm. În altă ordine de idei, nu mi-ai spus, bătrâne, cum merge amorul tău cu vampa.

- Merge!.. Merge!.. Merge ca pe roate.

CAPITOLUL IX

- Îţi scoţi, mă, pălăria?

- Gata, bătrâne, mi-o scot. Dar bine, diavole, de ce nu mi-ai spus de la început?

- Tu ştii cum sunt eu. Întâi cumpăr şi apoi vând.

- Şi cum a fost?

- Totul datorită Micăi. Zău că merită o masă la Capsa.

- Haide, dă-i drumul. Nu mă mai fierbe în zeama mea.

- Închipuie-ţi, Mica a încercat să mă verifice.

- Cum, adică?

- A vrut să verifice dacă, într-adevăr, lucrez la Externe.

- Ei, şi cum a încercat să te verifice?

- M-a căutat la minister, la numărul pe care i l-am dat. Şi când i s-a răspuns "un moment", a închis. Dar să vezi, nu s-a mulţumit numai cu atât. Alaltăieri, dumneaei se postează pe bulevardul 6 Martie, peste drum de clădirea Ministerului, cam cu vreo douăzeci de minute înainte de ora când funcţionarii lasă lucrul. Oprişan şi-a dat imediat seama ce caută acolo şi mi-a telefonat. Ce a urmat după aceea e uşor de înţeles.

- Ai ieşit şi tu o dată cu ceilalţi salariaţi.

- Exact. M-a zărit imediat. Eu însă m-am prefăcut că n-o observ. Acolo e şi staţia de troleibuze. S-a urcat în 85. M-am urcat şi eu. Am "descoperit-o" abia după câteva staţii. "Mica, tu? Ce bine îmi pare că te întâlnesc, m-am bucurat eu. De unde vii?". "De la o prietenă. Dar tu de unde vii?" "De la slujbă, de unde vrei să vin la ora asta?"

Ei, n-am să-ţi reproduc acum tot ce i-am spus şi ce mi-a răspuns. Am invitat-o la masă. În restaurant, ca s-o scutesc să mai continue verificarea, dintr-o dată mi-am amintit că trebuia să dau un telefon undeva. Ghinion însă. Nu găseam şi pace hârtia pe care îmi însemnasem numărul de telefon. Tot căutând-o şi scoţând din buzunar portofelul şi diverse alte carnete, la un moment dat am "scăpat" pe masă "legitimaţia" de intrare în minister. Bineînţeles n-am observat. M-am scuzat şi am dat fuga să telefonez. În lipsa mea, Mica nu a putut rezista tentaţiei. A luat legitimaţia, a deschis-o şi astfel s-a putut convinge că lucrez în cadrul ministerului.

Trebuie să-ţi spun că după aceea a devenit şi mai tandră. Atât de tandră, încât atunci când a trebuit să ne despărţim, m-a întrebat dacă ne vedem şi deseară. Ei bine, ce crezi că i-am răspuns?

- Habar n-am!

- I-am răspuns aşa, băieţaş: "Dragă fată, dacă te mulţumeşti cu o friptură şi o sticlă de bere, ne putem vedea şi deseară. Ţi-o mărturisesc cinstit: nu prea sunt în franci. Până mă achit de datorii - ştii, taxa vamală pentru maşină - o duc cam zgâriat. Prietenul meu - adică tu - e el băiat bun, dar vrea banii. El m-a împrumutat. Parcă ţi-am, spus. De altfel, îl înţeleg. Are şi el nevoie. E mai tânăr decât mine şi vrea şi el să trăiască. Naiba să-i ia de bani! Dacă nu ai atâţia câţi îţi trebuie, îţi vine să te întrebi de ce mai trăieşti". Da, Bogdane, aşa i-am vorbit şi, crede-mă, m-a ascultat cu multă atenţie. Prudentă, a căutat să schimbe vorba. Mi-a spus că la ea omul contează, nu banii. Seara, ne-am văzut din nou. A fost foarte tandră şi am petrecut amândoi o seară agreabilă. Ne-am jucat fiecare rolul admirabil. Pe-al meu l-am jucat atât de bine, încât îmi venea să-mi scot singur pălăria.

Asta s-a întâmplat alaltăieri. Ieri, nu ne-am văzut. I-am spus că voi avea de lucru la birou până târziu. Ne-am dat întâlnire pentru astăzi la prânz. Ne-am întâlnit la ceas, la Universitate. M-a întrebat dacă stau tot aşa de prost cu francii. I-am spus că am împrumutat ceva de la un coleg. Atunci - mi-a propus ea - hai să te duc să luăm masa la o pensiune ieftină. Se mănâncă excelent. Ai să te convingi. Am avut intuiţia că nu mă duce acolo doar ca să-mi cruţe buzunarul, "Şi e departe pensiunea asta a ta?" am întrebat-o. "Nu chiar departe. Pe Călăraşi". De fapt, nu-i pe Călăraşi, ci pe o stradelă care dă în Călăraşi. Îi spune "Apus de soare". Ai mai auzit de strada asta?

- Habar n-am avut că există o stradă cu numele ăsta.

- Există, băieţică. Şi pe strada aceea se află o pensiune. Pensiunea Dankner. Îi spun aşa după numele aceleia care ţine pensiunea. Onorabila cucoană se numeşte Lotte Dankner. Este o femeie de vreo cincizeci de ani, tip de nemţoaică, bine conservată şi destul de plăcută la vedere. Are un fel de a te privi foarte interesant. Şi ştii de ce? Fiindcă are o privire... dublă.

- Asta ce aiureală mai este?

- Nu-i nici o aiureala. Cum naiba să-ţi explic? Are o privire la suprafaţă, nici indiferentă şi nici amabilă. Aşa ca atunci când priveşti pe cineva care nu te interesează şi pe care probabil nu ai să-l mai vezi niciodată. Dar, dinapoia privirii acesteia de la suprafaţă, te sfredelesc ochii ei adevăraţi. Ca două bisturie ce încep să-ţi disece sufletul, dacă se poate spune aşa.

- Şi mă rog, după părerea ta, care a fost rezultatul "disecţiei"?

- Nu-mi place să mă laud, dar cred că n-a tăiat unde trebuia. Cred că am izbutit s-o fac să creadă exact ceea ce crede şi Mica despre mine.

- Iau multe persoane masa la "Pensiunea Dankner"?

- La masă cu noi mai erau trei persoane.

- Ce impresie ţi-au făcut?

- Nişte figuri şterse. Nu cred că vreuna din ele ne-ar putea interesa.

- Pesemne că mai iau şi alţii, masa acolo.

- Asta-i sigur. Mi-a spus-o Mica.

- Va trebui să vedem ce hram poartă toţi cei care iau masa la ea. Şefului i-ai raportat?

- Mai încape vorbă!

- Şi el ce spune?

- Zice să iau acolo masa mai des şi să câştig prietenia vreunuia din "pensionarii" mai vechi. Ştii cum sunt oamenii. Dacă le arăţi încredere, îşi dau drumul la limbă.

- Nu pricep de ce te-a introdus Mica la pensiune. Ce urmăreşte?

- Poate că are planuri mari cu mine. Poţi să ştii!..

***

I-a deschis chiar stăpâna casei.

- Sărut mina, doamnă Dankner!

- Bună seara, domnule.

- Serviţi şi cina, nu-i aşa?

Numai un moment de ezitare. Se părea că nu-i face plăcere că-l vede.

- Da, desigur!

- Atunci aveţi o porţie de mâncare şi pentru un biet hămesit ca de-alde mine? Ştiu, ar fi trebuit să vă anunţ de la prânz, dar n-am fost sigur. Credeam că voi cina în altă parte, la un prieten. Nu aveţi poate să mă credeţi, dar vă spun sincer, nu-mi pare rău. Ca la dumneavoastră n-am mai mâncat decât acasă, la mama, încercă Ducu să-i câştige bunăvoinţa.

Lauda însă nu-şi atinse ţinta.

- Mda! Frida, bucătăreasa mea, se pare că se pricepe destul de bine la gătit. Desigur, ceva de mâncare se va găsi şi pentru dumneata.

"Idiotule - se mustră Ducu - ar fi trebuit să-ţi dai seama, după mâini, că asta nu pune mâna să taie nici măcar un morcov".

- Bună seara! spuse el intrând în sufragerie. Şi adăugă imediat: Poftă bună!

- Mulţumim!

Răspunse doar una din cele patru persoane aşezate la masa lungă din sufragerie.

- Poftim, aşezaţi-vă aici! îl invită Lotte Dankner arătându-i scaunul din capătul celălalt al mesei, parcă dinadins ca să-l facă să se simtă cât mai stingher.

Aşteptând să i se aducă mâncarea, Ducu îşi fixă atenţia asupra comesenilor care înfulecau fără să-i acorde nici cea mai mică atenţie. De fapt, hăpăiau cu poftă numai doi dintre cei trei bărbaţi. În afară de aceştia, la masă se afla şi o femeie cu părul gri, încă tânără, care mai mult ciugulea decât mânca. Cel de-al patrulea comesean, de asemenea, nu făcea impresia că-i este cu adevărat foame. Dintre toţi, acesta suscită cel mai mult interesul lui Ducu. Stătea în capătul celălalt al mesei, cu trei perne sub el. Era un omuleţ cu un cap mare, disproporţionat faţă de puţinătatea trupului. De la tâmple spre creştet capul se îngusta, semn neîndoios că pentru ca pocitania din capul mesei să iasă la lumina zilei medicul trebuise să folosească forcepsul. Sprâncenele erau rare şi, ca defectul să nu se observe sau să se observe cât mai puţin, pocitania şi le îngroşase cu rimel.

Ca vârstă, nu avea mai mult de cincizeci, cincizeci şi doi de ani, cu toate că dacă te luai după nenumăratele încreţituri ce-i boţeau în fel şi chip faţa îl puteai crede mult mai bătrân. Aşezat în capul mesei, mânuia cuţitul şi furculiţa de parcă ar fi fost un preot sau un vrăjitor care oficia. (Comparaţia cu vrăjitorul ţi-o sugera negrul lucitor cu care erau date sprâncenele rare). Ceilalţi doi comeseni nu erau interesanţi. Mâncau cu atâta hămeseală, încât se cunoştea că, din anumite motive, nu avuseseră timp sa ia o masă ca lumea la prânz. Modest îmbrăcaţi, aveau nişte figuri obosite şi triste.

În sfârşit, Lotte Dankner îi aduse cina: şniţel vienez cu garnitură de cartofi prăjiţi şi salată de varză roşie.

- Nu te-am întrebat. Poate preferai "rosbrat"?

- Nu, nu! Prefer şniţel vienez! Mulţumesc.

- Să ştii, madam Lotte, că nu mi-a plăcut şniţelul tău. A fost puţin cam prea prăjit, anunţă omuleţul.

- Uf, totdeauna nemulţumit, domnule Fredi. Dacă n-ai fi cel mai vechi client al meu, zău că nu ţi-aş mai da mâncare. Să mănânci numai o săptămână la restaurant şi să vezi cum ai să începi să preţuieşti mâncările mele.

- Dar cum puteţi spune că şniţelul nu e bun, se amestecă în vorbă Ducu vrând să câştige bunăvoinţa gazdei. E excelent.

Omuleţul se uită pentru prima dată la el, circumflexându-şi sprâncenele vopsite a mirare şi dispreţ. Acuma când îl privea direct, Ducu îşi dădea seama că ochii spălăciţi ai lui Fredi se uitau la el cu o privire rea.

- Nu te-am mai văzut pe aicea, domnule.

- Astăzi am venit pentru prima dată. Mi-a recomandat pensiunea o prietenă, şi nu regret. Nu vă supăraţi, dar vă afirm că un şniţel atât de bun nici la Athenée şi nici la Capsa nu se poate mânca.

- Parcă ştii dumneata, domnule, ce înseamnă un adevărat şniţel vienez!

- Desigur. Dumneavoastră, care sunteţi mai în vârstă decât mine, e normal să cunoaşteţi mai bine gustul adevărat al şniţelului vienez.

Şi în gând:

"Trebuie să mă împrietenesc cu stârpitura asta ridicolă".

Fredi însă nu-i mai răspunse. Începu din nou să oficieze. Mânuia cuţitul şi furculiţa cu multă şi aleasă îndemânare, ceea ce putea să însemne că nu totdeauna mâncase doar la pensiuni. Pe de altă parte, în comparaţie cu ceilalţi doi, omuleţul era elegant îmbrăcat. Stofa de culoare maro părea a fi de calitate, iar sacoul, care ar fi fost desigur prea strâmt pentru un băiat de treisprezece ani, era impecabil lucrat. Cămaşă albă, cravată maro închis, cu rare stropituri de culoarea frunzei crude.

Unul din hămesiţi, terminând de înfulecat compotul, se ridică de la masă şi, grăbit, părăsi sufrageria, de parcă l-ar fi mânat cineva din urmă cu biciul. Din prag, dădu un "bună seara" tot atât de repezit şi de grăbit ca şi el.

Femeia cu părul gri privi după el, privi uşa ce se închise în urma lui şi abia pe urmă îşi plecă din nou privirea în farfurie, dar nu mai înainte de a ofta.

"Ce naiba! Doar n-o fi îndrăgostită de hămesitul ăla cu mutră de şobolan, îşi spuse Ducu şi adăugă imediat. E prea frumoasă pentru unul ca el".

Femeia cu părul gri era într-adevăr frumoasă, în ciuda chipului palid, cu trăsături obosite, în ciuda ochilor ei trişti, cu cearcăne.

"Ce-o fi cu ea? se întrebă el. N-are încă cincizeci de ani, şi ai zice că de acum încolo nu mai aşteaptă nimic de la viaţă".

Omuleţul, terminând de cinat, se ridică.

- Sărut mâna pentru masă, madam Lotte!

- Să-ţi fie de bine, domnule Fredi.

Câteva minute mai târziu terminau cu toţii masa. Celălalt client al pensiunii îşi aprinse o ţigară. Acuma, după ce mâncase şi, probabil, se, săturase, pe chipul său gras, unsuros se aşternuse un aer de mulţumire calmă. Femeia cu părul gri îi ajută gazdei să strângă masa. Nimeni nu vorbea. Parcă se vedeau acum pentru prima dată, şi datorită unei împrejurări de nimeni dorită. Ai fi zis că, ignorându-se reciproc, abia aşteptau clipa să se despartă, mai înainte de a fi obligaţi să se cunoască.

- Doamnă Dankner, nişte cafele s-ar putea comanda? întrebă Ducu.

- Dacă doriţi...

- Mulţumesc, doamnă Dankner. Apoi către ceilalţi: Sper că îmi veţi face plăcerea de a vă putea oferi câte o cafea. Şi fiindcă nu ne cunoaştem încă, îmi permiteţi să mă recomand.

Strânse mâna lui Fredi, a omului cu faţa unsuroasă şi o sărută pe a femeii cu părul gri.

- Mă numesc Ion Vasilescu, se prezentă pocitania, Madam Lotte mă strigă Fredi, fiindcă aşa mi se spunea în trecut, pe vremea când eram jocheu.

- Numele meu este Hanganu. Valeriu Hanganu, se recomandă cel cu faţa unsuroasă.

- Cornelia Melinte, îşi spuse numele femeia cu părul gri, dar atât de încet, încât abia o auzi.

- Dumneavoastră unde lucraţi, tovarăşe? se interesă Hanganu, care avea o voce joasă şi aspră de bas.

- La Ministerul Afacerilor Externe. Dar dumneavoastră?

- Eu am o muncă puţin interesantă. Sunt merceolog.

Şi zâmbi, înroşindu-se ca şi când s-ar fi ruşinat că are o meserie atât de neinteresantă.

Ca nu cumva unsurosul să se simtă prost, Ducu încercă să fie amabil:

- Aveţi o muncă foarte concretă. Şi interesantă.

- În nici un caz atât de interesantă ca a dumneavoastră, replică unsurosul. Dacă lucraţi la Externe, înseamnă că sunteţi în miezul problemelor. Şi apoi posibilitatea de a cunoaşte şi alte ţări...

- Într-adevăr, acesta e un avantaj, recunoscu Ducu cu o modestie făţarnică.

- Câţi ani aveţi, domnule Mănăilă? întrebă Lotte Dankner.

- Patruzeci şi trei, doamnă.

- Sunteţi încă tânăr. Aveţi tot viitorul în faţă.

- Dumneavoastră aţi călătorit în străinătate? întrebă Ducu pe Fredi.

Toţi vorbiseră, în afară de el. Acesta îşi bea tacticos cafeaua privind parcă absent fumul de ţigară. Din întreaga sa măruntă făptură se degaja un dispreţ evident, pe care nu se obosea să-l ascundă. Parcă toţi ceilalţi, inclusiv gazda, erau nişte larve care îi produceau pur şi simplu silă. Ducu nu-şi putea da seama dacă aceasta era poză sau într-adevăr Fredi li dispreţuia.

Fredi, înainte de a-i răspunde, îi învrednici cu o privire, distrată, neutrală.

- Până acuma n-am avut norocul acesta... Şi cred că pe viitor cu atât mai puţin.

După aceea, plimbă drojdia cafelei pe pereţii ceşcuţei şi, dintr-o dată, o întoarse cu faţa în jos pe farfurioară.

- Eu, madam Lotte - i se adresă ca şi când ceilalţi nu s-ar fi aflat în încăpere - mă duc să-mi ghicesc în cafea. Noapte bună!

Se pregătiră şi ei de plecare.

Lotte Dankner parcă atâta aşteptase. Le deschise grăbită uşa vestibulului.

Hanganu se despărţi de ei imediat ce ajunseră în stradă.

- Eu o iau încoace. Noapte bună!

- Noapte bună, domnule Hanganu.

- Dumneavoastră cu ce tramvai mergeţi acasă? o întrebă Ducu pe Cornelia Melinte.

- Merg pe jos. Stau foarte aproape.

- Îmi permiteţi să vă însoţesc?

- Dacă vă face plăcere. De altfel, prea mult nu veţi avea de mers.

- Ştiţi, îmi închipuiam cu totul altfel o pensiune.

- Serios? Adică, în ce fel v-o închipuiaţi?

- Cum să vă explic? Eram convins că cei ce locuiesc, sau numai iau masa într-o pensiune, sunt mai legaţi, ei între ei, mai comunicativi. Mă uitam la dumneavoastră şi aveam impresia că pentru prima dată vă găseaţi adunaţi în jurul acelei mese. Dumneavoastră de când frecventaţi Pensiunea Dankner?

- De vreun an şi ceva. Mai exact, de un an şi jumătate.

- Atunci înseamnă că-i cunoaşteţi pe toţi clienţii doamnei Dankner.

- Pe cei constanţi. Mulţi vin o dată, de două ori şi pe urmă nu-i mai vezi.

- Desigur, la cei constanţi m-am referit. Spuneţi-mi, sunt cu toţii tot atât de... puţin sociabili ca domnul Fredi?

- Nici unul nu e atât de ciudat ca el.

Corneliei Melinte nu-i făcea plăcere să vorbească despre omuleţ. Ducu înţelese din felul cum se încruntase. Dar nu se lăsă.

- Asta înseamnă că, într-o măsură mai mică, mai sunt şi alţii?

- Poate că, în felul său, fiecare dintre noi este un pic ciudat. O pensiune, dragă domnule, este un fel de "azil de noapte" gorkian. Nu credeţi?

- Nu ştiu!.. Nu m-am gândit niciodată. Fiţi amabilă şi explicaţi-mi şi mie pe ce vă bazaţi această părere?

- Să vă explic!.. Vedeţi, pentru mine nimic nu este mai greu decât să explic de ce un lucru mi se pare aşa şi nu altfel. Mai ales, când se întâmpla ca cealaltă lume să vadă acel "ceva" exact invers decât mine.

- Şi se întâmpla deseori să vă găsiţi într-o asemenea situaţie, doamnă?

- În ultimul timp, nu. Fiindcă m-am obişnuit, chiar atunci când am o altă părere, să tac. Oamenii sunt intoleranţi. Intoleranţi pe toate planurile. Împotriva intoleranţei nu pot lupta decât oameni foarte tari şi foarte nepăsători de ei înşişi. Eu, însă, nu sunt în stare să explic de ce în anumite situaţii văd altfel decât cei mai mulţi oameni.

- Va să zică, nu-mi puteţi explica de ce o pensiune vă pare asemenea unui "azil de noapte" gorkian. Comparaţia mi se pare foarte interesantă şi regret că, singur, nu izbutesc să-mi dau seama dacă aveţi sau nu dreptate.

- Atunci să încerc să vă explic. Ştiţi, m-am referit la pensiunile particulare. Multe, puţine, câte or fi existând. Acuma, marea majoritate a celor angajaţi în producţie iau masa la cantine, la, restaurante-pensiune, la restaurante. Dar la o pensiune particulară? O primă caracteristică a unei asemenea pensiuni o constituie vârsta acelora care o frecventează. Vă afirm, din proprie experienţă, că, în mare majoritate, clienţii sunt oameni care nu mai sunt sau care aproape nu mai sunt tineri. O a doua caracteristică este aceea că toţi sau aproape toţi sunt oameni fără familie, care nu doresc sau care chiar dacă o doresc, îşi dau seama că nu au altă posibilitate decât să rămână singuri până la sfârşitul vieţii. Să nu întrebaţi din ce motive. Ele sunt multe. Viaţa fiecăruia aproape constituie un "caz".

- Si a dumneavoastră, doamnă?

- Pe mine nu mă exclud. Şi, vă rog să credeţi, nu ca să-mi dau importanţă. Mă refer în general la toţi acei ce iau masa la Lotte Dankner. De pildă, chiar la dumneavoastră. Dumneavoastră veţi mai veni o dată, de două ori, poate de ceva mai multe ori, dar nu mai mult. Dumneavoastră nu puteţi deveni un credincios client al pensiunii.

- De ce credeţi asta, doamnă?

- Fiindcă nu sunteţi un om singur. Fiindcă urâţi singurătatea şi nu se poate decât să vă displacă nişte oameni mucegăiţi, ca de-alde noi, pensionarii şi pensionarele doamnei Dankner.

- Trebuie să înţeleg că vă place singurătatea, doamnă?

- Aţi întrebat dacă mie, personal, îmi place singurătatea sau, în general, nouă celorlalţi?

- M-am referit la toţi.

- Poate că nu ne place. Celor mai mulţi dintre noi sigur că nu ne place. Asta e sigur. Dar nu putem scăpa de ea. E destinul nostru. Fiecare dintre noi locuieşte într-o cameră. Puţini, într-un apartament. Când ne întoarcem acasă, la prânz, seara, nu ne aşteaptă nimeni. Nimeni nu ne calcă pragul. Când vorbim, vorbim cu noi înşine, vorbim gândurilor noastre. Sau poate gândurile ne vorbesc, şi noi ne mărginim să ascultăm. Nu ştiu. Precis nu ştiu. Cei ce au un radio, ascultă muzică. Dacă n-au, ascultă frânturile sonore care ajung până în camera lor de la radioul vecinului din dreapta, din stânga, sau de deasupra. Când nici vecinul n-are radio, asculţi zgomotele străzii. Huruitul tramvaielor, mârâiala maşinilor, paşii oamenilor, trecătorilor, crâmpeie de conversaţii, un hohot de râs vesel. Pe urmă, vine somnul. Binefăcătorul, alinatorul!.. Îngrozitor ar fi dacă oamenii n-ar trebui să şi doarmă!.. Dimineaţa, la slujbă. Pe urmă, prânzul la pensiune. În general, de fiecare dată cam aceiaşi vecini de masă. Pe unii parcă i-ar goni din urmă duhuri necurate. Vin grăbiţi, înfulecă pe nemestecate, atât de repede, încât te apucă ameţeala când îi priveşti, şi o şterg ca nişte bezmetici. Cei mai mulţi însă nu se grăbesc. Iarna, mai ales. Beau o cafea, fumează o ţigară, stau la o şuetă. Fiecare caută să pară altfel decât este în realitate. Dacă vreţi, fiecare caută ca celălalt să nu observe drama lui personală. Nu se pot hotărî să plece, fiindcă vor să amâne clipa când vor fi acasă şi când se vor simţi cu adevărat singuri. Pentru cei mai mulţi dintre noi, sufrageria Lottei Dankner joacă un important rol social. Oamenii simt nevoia să iasă în societate, să se distreze în societate. Ei bine, pentru noi, clienţii permanenţi ai pensiunii Dankner, sufrageria suplineşte atât de fireasca nevoie omenească ca măcar o jumătate de oră să ne simţim în "societate". Dacă vreţi, să ne distrăm în "societate". Nu ştiu dacă am izbutit să vă explic exact ceea ce simt. Dar poate că acum înţelegeţi de ce am spus la început că pensiunea este un fel de "azil de noapte" gorkian. Fiindcă, domnule, chiar dacă n-o recunoaştem, suntem totuşi un fel de epave.

- Dumneavoastră lucraţi undeva? Prestaţi zilnic o muncă?

- Ce importanţă are asta? Pot să vă asigur că acolo unde lucrez munca nu suferă din cauza caracterului meu dificil. Dimpotrivă, sunt apreciată pentru conştiinciozitatea şi simţul de răspundere cu care muncesc. Aşa am fost caracterizată recent cu prilejul unei şedinţe de producţie.

Cornelia Melinte tăcu.

Discuţia alunecase totuşi pe alt făgaş decât acela dorit de el. Deşi o însoţise ca să afle câte ceva despre Lotte Dankner sau despre ciudatul Fredi, până acuma nu aflase nimic. Înnodă firul conversaţiei.

- Sper că nu vă supăraţi dacă am să vă spun că n-am putut constata nimic din cele ce aţi afirmat în seara asta.

- Nu vă înţeleg! La ce vă referiţi?

- Spuneţi că dumneavoastră, "permanenţii", simţiţi nevoia să vă distraţi o jumătate de oră în "societate". Oare înţelegeţi să vă distraţi tăcând?

- În seara asta a fost altceva...

- Altceva? Din ce cauză? Din cauza mea?

- În nici un caz. Din cauza lui Fredi. E un om...

- Ce fel de om? insistă Ducu.

- Un om imposibil.

- Vreţi să spuneţi că nu e sociabil?

- E un om groaznic. Cred că are sufletul schilodit.

- Bine, dar ce aveţi să-i reproşaţi?

Cornelia deschise gura să spună ceva. Dar când vorbi, Ducu avu impresia că ea spune cu totul altceva decât gândeşte.

- Din nou îmi cereţi să explic. V-am mai spus că nu mă pricep şi că de fiecare dată când încerc spun exact pe dos decât ceea ce doresc să spun.

- Adineauri aţi izbutit foarte bine să vă exprimaţi gândurile.

- Prezenţa lui mă inhibă. Ne inhibă pe toţi. Dacă cineva încearcă să lege o conversaţie cu vecinii lui, imediat Fredi plasează o ironie. Ironiile lui sunt strivitoare. Şi apoi, e atât de irascibil. Se înfurie din nimic. Ne temem toţi să nu-l supărăm.

- Nu înţeleg cum puteţi să vă temeţi de o stârpitură ca el. Când se înfurie e şi mai ridicol decât înainte.

- Nu aveţi dreptate. Aţi observat ce fel de ochi are? Când se uită la tine cu ochii lui spălăciţi, aproape fără gene şi cu dunga de fard a sprâncenelor care nu există, simţi cum îţi îngheaţă sângele în tine.

Ducu avu impresia că şi de data asta Cornelia Melinte spune altceva sau, în orice caz, mai puţin decât gândeşte.

Riscă întrebarea:

- Şi numai din cauza ochilor simţiţi că vă îngheaţă sângele în vine?

- Altceva ce ar mai putea să fie?

Vocea îi era însă vag nesigură.

- Doamna Dankner se lasă şi ea terorizată de Fredi?

- Ah, cu ea este altceva. În orice caz, ea nu se teme de el. Ei...

Cornelia Melinte tăcu, stânjenită cumva.

- De ce nu continuaţi, doamnă? Ei, ce?

- Se pare că între ei... Înţelegeţi... Se pare, că ei trăiesc împreună.

Ducu numai cu greutate se putu abţine să nu fluiere a mirare, aşa cum îi era obiceiul.

- Va să zică, Fredi şi Lotte Dankner sunt soţi.

- N-am afirmat asta.

- Mă rog, e acelaşi sau cam acelaşi lucru. Hotărât, noi, bărbaţii, suntem incapabili să înţelegem femeile. Cum poate Lotte Dankner să simtă ceva pentru o stârpitură ca Fredi, zău că nu pot să înţeleg. O femeie care în tinereţe a fost foarte frumoasă şi acum, în pragul bătrâneţii, mai este încă.

- De ce trebuie să credeţi, neapărat, că a făcut o pasiune pentru el?

Ducu ciuli urechile.

"Ia să vedem. Poate că s-a hotărât să-şi dea un pic drumul la gură", îşi spuse el.

- Atunci, ce trebuie să cred? insistă el.

- Orice altceva!

- Ajutaţi-mă.

- Îmi pare rău că nu vă pot fi de vreun folos.

- De ce, doamnă? Fiindcă vă temeţi de el?

- Tuturora ne este frică de el. O frică instinctivă. Poate şi puţin... superstiţioasă.

- Ei asta-i bună! Frică superstiţioasă!.. Ce Dumnezeu, doar nu trăim în Evul Mediu, dragă doamnă Cornelia.

- Fără îndoială. Dar un om care de ani de zile n-a ieşit din casă, care doarme ziua, iar noaptea se plimbă pe acoperiş.

"Uite că totuşi vorbeşte. Sunt convins că doreşte să-şi descarce sufletul, dar nu îndrăzneşte, de frica lui Fredi".

Pe urmă, tare:

- Doamnă, eu cred că glumiţi. Umblă pe acoperiş? Ce, e somnambul?

- Nu-i de loc. Dar eu sunt de vină. Ar fi trebuit să precizez imediat că pe acoperişul casei există o terasă. N-aţi observat?

- Nu! Şi ziceţi că se plimbă toată noaptea pe terasă...

- Da!.. Dacă ar sta numai în casă, fără să ia aer, n-ar arăta aşa cum arată.

- Plesneşte de sănătate. Şi de ce nu iese din casă?

- Lotte spune că atunci când i-a murit soţia, Fredi s-a jurat să nu mai pună piciorul în stradă.

- Şi când i s-a întâmplat această nenorocire lui Fredi?

- Nu ştiu!.. Se pare că sunt câţiva ani.

- Va să zică, doamnă Melinte, din cauză că Fredi obişnuieşte să se plimbe noaptea pe terasa de pe acoperiş, dumneavoastră sunteţi stăpânită de o frică superstiţioasă.

Cornelia nu mai răspunse. Oftă abia auzit şi privi în pământ, parcă dintr-o dată atentă să vadă unde calcă.

- Mai avem puţin şi ajungem. Uite, în casa aceea din colţ locuiesc.

Când ajunseră în faţa porţii, ea îi întinse mâna.

- Noapte bună, domnule Mănăilă. Vă mulţumesc că m-aţi condus până acasă.

Ducu îi ţinu mâna într-ale lui şi nu-i dădu drumul.

- Doamnă Melinte, eu sper că vom deveni prieteni. Şi atunci, când vă veţi convinge că vă sunt într-adevăr prieten, nu mă îndoiesc de fel că-mi veţi acorda încrederea ce se cuvine unui prieten.

- Noapte bună, domnule Mănăilă!

- Noapte bună, doamnă Melinte.

Şi se depărta. Dar abia apucă să facă vreo câţiva paşi şi se auzi strigat.

- Domnule Mănăilă!

- Da, doamnă.

- Domnule Mănăilă, mai aveţi de gând sa luaţi masa la Pensiune?

- Bineînţeles. V-am spus că vreau să devenim prieteni.

- Nu, domnule Mănăilă. Să nu mai veniţi.

- De ce?

- Fiindcă e periculos pentru dumneavoastră. E sfatul pe care vi-l dă cineva care de pe acum se consideră prietena dumneavoastră.

Şi până să mai apuce să spună ceva, Cornelia dispăru în casă.

CAPITOLUL X

Ducu citea ultimele rapoarte primite. Ele, împreună cu alte hârtii, se aflau prinse într-un dosar încă de pe acum destul de voluminos, pe coperta căruia Bogdan, cu peniţă rondă şi cu o caligrafie vrednică de invidiat, scrisese: DOSARUL TANTI ASPASIA.

Titulatura era puţin obişnuită - Ducu protestase la început, calificând-o drept neserioasă. Dar întrucât Şeful, colonelul Joldiş - care în nici un caz nu avea fobia umorului - o acceptase, Ducu nu mai avu încotro. Drept consecinţă, dosarul deveni prilej de descreţire a frunţilor: - Unde ai pus-o pe Tanti Aspasia? sau:

- Se îngroaşă Tanti Aspasia, sau:

- M-a dat gata Tanti Aspasia, sau, în fine:

- Măi, eu îţi pun în braţe pe Tanti Aspasia, şi tu descurcă-te cum vei şti.

Acum, răsfoind ultimele file ataşate la dosar, Ducu se opri să citească o hârtie proaspăt sosită. Era o notă informativă privind pe Cornelia Melinte.

CORNELIA MELINTE (Ciobanu), născută în anul 1920, luna mai, ziua 18, fiica lui Vasile Ciobanu, de profesiune institutor, şi a Elenei Ciobanu, de asemenea, institutoare. Domiciliul părinţilor, pe strada Griviţei. Casa a fost distrusă de bombardament în 1944. Ambii părinţi şi-au pierdut viaţa îngropaţi sub ruine.

Între anii 1927-1931, Cornelia Melinte urmează şcoala primară. În 1932, dă examen şi reuşeşte la Şcoala normală "Elena Doamna". În 1938, obţine diploma de învăţătoare şi este numită la şcoala primară din comuna C. În 1944, este transferată ca institutoare, în Bucureşti. În anul 1955, se căsătoreşte cu Mihai Melinte, cercetător la Institutul de Mecanică al Academiei R.P.R. În 1960, luna mai, Cornelia Melinte anunţă circăi de miliţie dispariţia soţului ei. Cercetările începute de Direcţia Miliţiei Capitalei, preluate ulterior de către noi, întrucât cercetătorul Melinte se ocupa de o invenţie deosebit de importantă, n-au dus la nici un rezultat. Două săptămâni mai târziu, a fost pescuit în lacul Snagov cadavrul, groaznic mutilat, al unui bărbat, în care Corneliei Melinte i s-a părui a recunoaşte pe soţul ei.

Nici cercetările ulterioare n-au fost mai fructuoase. Nu s-a putut stabili dacă, într-adevăr, cadavrul găsit în laculSnagov era Mihai Melinte şi dacă a fost crimă sau sinucidere.

În prezent, Cornelia Melinte este profesoară de ştiinţele naturii. Referinţele de la dosarul ei personal sunt, atât sub aspect profesional, cât şi moral foarte bune.

Locuieşte într-o garsonieră de pe strada Lascaris nr. 14. Referinţele colocatarilor din bloc sunt, de asemenea, bune.

Bogdan intră pe uşă când Ducu sfârşea de citit nota informativă.

- Bună, Ducule!

- Bună, fiule!

- Ei, ce zici? Aşa că Tanti Aspasia devine din zi în zi mai pasionantă?

- Devine, afurisita, devine!

- Ai citit nota informativă? Ce părere ai?

- N-ar fi exclus ca atunci când vom fi în măsură s-o ducem pe Tanti Aspasia la arhivă, să putem elucida şi "Cazul Mihai Melinte".

- Până atunci însă...

- Până atunci, cred că va trebui să-ţi mai scoţi o dată pălăria.

- O voi face cu plăcere, bătrâne. Ai dibăcit ceva?

- Am găsit nişte ovăz, dar mai întâi trebuie să-l ronţăi bine.

- Unde? În nota informativă?

- Deocamdată nu spun nimic.

- Degeaba o faci tu pe misteriosul. Sunt sigur că ai găsit ovăzul după ce ai citit nota informativă. Eu, bunicule, dacă aş fi în locul tău, n-aş mai pierde timpul. M-aş duce la prietena Cornelia Melinte şi i-aş spune: Doamnă Melinte, vrei să-mi spui ce amestec a avut Fredi sau Frau Dankner în dispariţia soţului dumitale?

- Şi?

- Cum şi? Îmi va spune, sigur. Şi crezi că asta n-ar avea importanţă?

- Atâta doar: că-ţi va confirma ceea ce presupunem amândoi. De pildă, ţi-ar putea spune: soţul meu a fost ucis de Fredi, după ce i-a furnizat nişte informaţii cu caracter secret. Sau: soţul meu s-a sinucis, fiindcă nu a vrut să-i furnizeze lui Fredi - care îl avea la mână - nişte documente secrete de la Institut. Şi ce ţi-ar mai putea răspunde? Că soţul ei, ajutat de Fredi, a întins-o peste graniţă, iar în ceea ce priveşte cadavrul pescuit în lacul Snagov, ea l-a recunoscut ca să ne inducă în eroare şi ca să sisteze cercetările. Sigur, unul dintre aceste răspunsuri ai primi. Bineînţeles, numai în cazul când s-ar hotărî să vorbească.

- Va vorbi!

- Nu e chiar atât de sigur. Dacă ea a tăcut la timpul potrivit, înseamnă că a avut motive foarte puternice. Crezi că astăzi ele au încetat să existe?

- Unul din motive ar putea fi acela că a vrut să apere numele soţului ei.

- Ei, da! Ăsta ar fi un motiv. Şi altul?

- Să zicem că n-a vorbit fiind terorizată de Fredi. Nu mi-ai spus chiar tu că faţă de stârpitura asta şi astăzi are o frică bolnăvicioasă?

- Şi cum aş putea-o determina să nu-i mai fie frică de Fredi?

- Declinându-ţi calitatea, bătrâne.

- Crezi că aş proceda bine?

- Şi de ce nu?

- Poate că nu trebuie, încă nu trebuie ca ea să cunoască adevărata mea identitate.

- Vrei să spui că i-ar fi frică să vorbească de teama consecinţelor?

- Şi din cauza aceasta.

- Numai într-un singur caz, Ducule, numai într-un singur caz: dacă trebuie s-o includem şi pe ea pe lista suspecţilor.

- În definitiv, e un lucru chiar imposibil?

- Dar e absurd. Sau aproape absurd, Ducule!

- Măi băiete, eu nu ştiu încă ce a urmărit Mica ducându-mă la Pensiune. Nu ştiu sigur ce se ascunde înapoia fricii "superstiţioase" a Corneliei. Nu ştiu dacă nu mi s-a întins cumva o cursă. Tocmai de aceea, atâta vreme cât nu am toate atu-urile în mână, trebuie să fiu cât se poate de circumspect cu prietena mea Cornelia Melinte...Şi acum să trecem la altceva. Am adunat nişte informaţii despre Fredi.

- Interesante?

- După ce ai să iei cunoştinţă de ele, vom vedea dacă este sau nu cazul să-ţi scoţi pălăria.

- Dă-i bătaie, bătrâne!

...Şi Ducu îi relată cele ce cititorii vor afla din paginile imediat următoare.

***

Leonte Schiligiu - fostul jocheu Leonte Schiligiu - locuia tocmai în Bucureştii Noi, pe o străduţă, ale cărei case păreau a fi căsuţe pentru cei şapte pitici din poveste. Atunci când Ducu apăsă pe butonul soneriei de la poartă, Leonte Schiligiu se îndeletnicea cu jumulirea unei gâşte, pe care numai de puţin timp o sacrificase. (Nefiind însurat, Leonte Schiligiu se ocupa singur de treburile gospodăriei). - Pe mine mă căutaţi? întrebă cu o voce morocănoasă, ceea ce dovedea că nu-i prea plăcea să aibă de-a face cu oameni străini.

- Da, pe dumneavoastră. Vă rog să mă poftiţi în casă ca să putem sta de vorbă pe îndelete.

Leonte Schiligiu nu se hotărî uşor.

- Dar cine sunteţi? Nu vă cunosc şi nu-mi place să stau de vorbă cu dumneavoastră.

- Sunt de la miliţie.

Omul se întunecă mai întâi la faţă, pe urmă se lumină fals şi spuse, din vârful buzelor:

- Dacă sunteţi de la miliţie, atunci se schimbă socoteala.

Îl conduse în casă. Mobilă veche, dar de bună calitate. O sufragerie în stil florentin. În vitrină, veselă şi argintărie. Pe jos, un covor de Buhara veritabil.

- Am fost şi eu cineva, cu ani în urmă, explică el parcă în chip de scuză.

- Mda! Aşa se pare.

Replica vizitatorului îl linişti întrucâtva. Dacă spusese "aşa se pare", însemna că miliţianul nu ştia prea multe despre el sau, în orice caz, nu ştia cum de izbutise el, cu ani în urmă, să fie "cineva".

În realitate, Ducu ştia despre acela al cărui prag tocmai îl trecuse mult mai mult decât îşi putea acesta închipui. Ştia că Leonte Schiligiu începuse prin a fi jocheu şi în această calitate fusese neîntrecut în a "aranja" unele curse, de pe urma căror aranjamente atât el, cât şi oamenii cu care lucra se alegeau cu câştiguri grase. Cu banii câştigaţi de pe urma acestor lovituri "lucrate curat" îşi cumpărase două apartamente în plin centrul Capitalei şi pe deasupra îşi putuse permite luxul să întreţină o metresă foarte costisitoare, o vedetă la teatrul lui Tănase. Cum însă ulciorul nu merge de multe ori la apă, până la urmă, Leonte Schiligiu fu prins. I se interzise să mai alerge şi puţin a lipsit s-o păţească şi mai rău.

Ocupaţia prezentă a lui Leonte Schiligiu era aceea de portar la unul din marile restaurante. Dar sursa principală de venituri continua să fie tot cursele de cai. Cunoştea pe toţi jocheii, cu care se împrietenise la un pahar de vin, şi afla de la ei ce cai urmau să alerge, cum se prezentau la antrenamente, şansele fiecăruia. Cu ce afla de la alţii şi cu ce mai ştia el, izbutea dacă nu să câştige totdeauna, în orice caz să nu piardă sume importante. Din acest motiv, Leonte Schiligiu, pe care avatarul vieţii lui îl învăţaseră să fie mai puţin pretenţios, obişnuia să spună: "Mulţumesc lui Dumnezeu, dacă nu plouă, pică!"

- Dumneata ai fost jocheu pe vremuri, nu-i aşa? începu vorba Ducu.

- Am fost! Dar sunt mulţi ani de când m-am lăsat de meserie.

- Vrei să spui că sunt mulţi ani de când ai fost obligat să te laşi de meserie.

Leonte Schiligiu se încruntă fără voie:

- Dacă ştiţi, ce rost are să neg!..

- Sunt informat că şi după ce ţi s-a interzis să mai alergi ai continuat să ai legături cu jocheii. Mi se pare chiar că şi astăzi ai multe cunoştinţe printre ei. Este adevărat?

- Am!.. Ce vreţi!.. Unii joacă la loterie, alţii, "foiţe", alţii îşi cheltuiesc banii pe băutură sau cu femeile. Patima mea e cursele. Cum am un ban, acolo mă duc să-l spânzur. Dar e banul meu şi nu cred că-mi puteţi dovedi că cheltui bani necuveniţi.

- Nu te învinuieşte nimeni de nimic, fii liniştit. Vreau numai să-mi spui dacă cunoşti un jocheu cu numele de Ion Vasilescu.

- Ion Vasilescu... Ion Vasilescu!.. Desigur că l-am cunoscut. Vă referiţi la Ion Vasilescu nebunul, nu-i aşa?

- De ce îi spui "nebunul"? E o poreclă?

- Nu-i nici o poreclă. Îi spun aşa, fiindcă bietul om a înnebunit. L-au internat la Central. Dacă n-o fi murit, e şi acuma acolo.

- Când s-a întâmplat asta?

- Să fie vreo zece ani.

- Eşti sigur?

- Cum să nu fiu sigur. L-am cunoscut bine, deşi n-am lucrat cu el niciodată. Om fără noroc, săracu'! Aşa-i în viaţă. Într-o zi l-a trântit un cal şi i s-a întâmplat ceva la şira spinării. Abia l-au primit pe urmă ca grăjdar. De inimă rea, a început să tragă la măsea. Din asta i s-a tras nebuneala.

Ducu scoase din buzunar fotografia lui Fredi.

- Îl recunoşti?

Leonte Schiligiu luă în mână fotografia, o privi câtva timp, după care i-o restitui.

- Pe ăsta nu l-am văzut în viaţa mea.

- Nu-i Ion Vasilescu?

- Ăsta Ion Vasilescu? Da' de unde!

- Bine!.. Asta e tot. Cred că nu mai e nevoie să-ţi atrag în mod special atenţia că ceea ce am discutat rămâne între noi.

Ducu fu introdus la directorul adjunct al Spitalului Central.

- Tovarăşe director, am venit să vă cer o informaţie. Aş vrea să ştiu dacă a fost internat la dumneavoastră un pacient pe numele Ion Vasilescu, fost jocheu.

- Când a fost adus la noi?

- Nu ştiu exact. După informaţiile pe care le deţinem, se pare că acum vreo zece ani.

- Putem afla imediat.

Şi apăsă pe butonul soneriei. În birou intră o soră ceva mai în vârstă, cu ochelari şi cu un chip urât, urâţit şi, de o asprime, care era a sufletului.

- Tovarăşă Ioana, te rog să cercetezi dacă prin anul 1954 a fost internat la noi un pacient cu numele Ion Vasilescu, jocheu de meserie.

Sora părăsi biroul ţeapănă şi mută, aşa cum venise.

Se întoarse după aproape un sfert de oră.

- Tovarăşe director, am găsit. Ion Vasilescu a fost internat, într-adevăr, în 1954, în luna octombrie. Diagnosticul: delirium tremens. A părăsit spitalul în 1959, restabilit,

- Mulţumesc, soră!

- Pot pleca?

- Un moment, o opri Ducu. Puteţi să-mi spuneţi adresa pacientului?

Sora se uită în fişa cu care venise.

- Strada Morilor, numărul 23.

Ducu îşi însemnă adresa şi, după ce mulţumi directorului, plecă.

Înainte de a trece pe la adresa indicată, Ducu se abătu pe la secţia de miliţie în raza căreia se afla strada Morilor. Acolo obţinu de la un lucrător care se ocupa cu evidenţa populaţiei o fotografie a lui Ion Vasilescu. Între acesta şi Fredi nu exista nici cea mai vagă asemănare. În evidenţa de la secţia de miliţie, Ion Vasilescu figura ca mutat din strada Morilor în strada Apus de Soare, la numărul 8.

De la secţia de miliţie, Ducu se duse pe la vechea adresă a lui Ion Vasilescu de pe strada Morilor. Casa cu numărul 23 era o casă vagon, lungă, cam dărăpănată, din paiantă. Din întâmplare, femeia care ieşi din casă să-l întâmpine era tocmai aceea la care stătuse în gazdă Ion Vasilescu.

- Nu mai stă la mine, tovarăşe, de vreo trei ani.

- Adică, s-a mutat în 1962?

- Da, cam atunci trebuie că s-a mutat. E trecut şi în "cartea de imobil". Să v-o arăt, fiindcă sectoristul mie mi-a dat-o în păstrare.

- Lăsaţi, nu e nevoie! refuză Ducu, deoarece ştia lucrul acesta din fişa de evidenţă de la miliţie.

- Nu era om rău, tovarăşe. Băutura însă l-a făcut din om neom. După ce a ieşit din balamuc, câtva timp s-a stăpânit, n-a mai băut. Pe urmă, din nou a început. Puţin înainte de a se muta, iarăşi da semne că se zăneşte. Dacă ruda care l-a luat la ea n-o fi izbutit să-l mai înfrâneze de la băutură, apoi sigur, tot la balamuc s-a întors.

- O rudă? Nu ştiţi cumva unde locuieşte?

- Nu mi-a spus. Era... cucoană după cum se purta şi după cum arăta.

- Şi cum arăta?

Din descrierea sumară şi aproximativă a femeii, Ducu înţelese că ruda lui Ion Vasilescu era Lotte Dankner.

- Nu cumva e aceasta?

Şi îi puse dinainte fotografia.

- Ea! Zicea că-i este mătuşă şi că locuieşte la Galaţi. Când a venit să-l mute, mi-a spus că acolo îl duce, ca să aibă grijă de el şi să-l vindece de patima beţiei.

- Aş vrea să vă mai întreb ceva: Spuneaţi, mai adineauri, că înainte de a se duce la mătuşă-sa, Ion Vasilescu din nou începuse să dea semne de nebunie. Sunteţi absolut sigură?

- Dar ce veţi fi crezând dumneavoastră despre mine, tovarăşe? Sunt femeie serioasă, şi nu vorbesc numai aşa, ca să mă aflu în treabă. Dacă v-am spus că începuse din nou să se zănească, apăi nu v-am spus decât adevărul. Odată a încercat să se spânzure, şi a fost norocul lui că tocmai atunci a intrat în magazie alde bărbatu-meu. Altădată a ieşit gol în stradă şi a început să se lege de femei şi să spună măscării. Bietul de el, îi trecea repede şi atunci începea să plângă de ruşine. Astea nu sunt semne că din nou începuse să i se întunece mintea?

Ducu se ridică.

- Da, desigur! Vă mulţumesc pentru informaţiile date.

- N-aveţi pentru ce, tovarăşe!

Din strada Morilor, Ducu se duse la secţia de miliţie de care aparţinea strada Apus de Soare. Acolo, în fişa de evidenţă, aşa cum se aştepta, figura presupusul Ion Vasilescu, adică Fredi. Substituirea era evidentă şi ingenios "lucrată". Ce se întâmplase însă cu Ion Vasilescu?

"Nu ar fi exclus să-i fi făcut de petrecanie Fredi şi cu Lotte Dankner", îşi spuse.

O porni pe jos spre sediu. Simţea nevoia să se gândească şi nimic nu-i stimula mai mult gândurile decât mersul pe jos. Descoperirea făcută era deosebit de importantă. Va să zică, în anul 1954, adevăratul Ion Vasilescu fusese internat la Spitalul Central, bolnav de delirium tremens. În 1959, i s-a dat drumul vindecat sau, mai probabil, ameliorat. Din 1959 până în 1961, a locuit la vechea adresă. În primele luni a dus o viaţă normală, se ferise să mai bea. Dar încet, încet, vechea patimă a pus iarăşi stăpânire pe el. "Spirtul", cum spunea inimoasa lui gazdă, din nou a început să-i întunece mintea: tentativă de sinucidere, manifestări de erotomanie. În luna iulie, Lotte Dankner şi-a "descoperit" nepotul şi l-a luat cu ea la... Galaţi, Dar începând cu luna iulie, Ion Vasilescu figurează în evidenţa de la miliţie ca mutat în strada Apus de Soare, la numărul 8, adică la Pensiunea Dankner.

"Întrebarea e - îşi spuse Ducu - când a apărut Fredi sub numele de Ion Vasilescu la Pensiune? Cornelia Melinte afirmă că este "pensionarul" Lottei Dankner numai de un an şi jumătate". Deci, el a apărut la Pensiune pe la jumătatea anului 1962. Asta presupune că adevăratul Ion Vasilescu a locuit efectiv acolo circa un an de zile. Pe urmă ce s-a întâmplat cu el?"

Ducu, fără voie, grăbi pasul. Ei, da, ce se întâmplase după aceea cu adevăratul Ion Vasilescu? Probabil, Lotte Dankner, în complicitate cu Fredi, îi făcuseră de petrecanie abia atunci când Fredi a trebuit să-şi schimbe identitatea. Dar, în definitiv, cine era acest Fredi? Faptul că Lotte Dankner îi pregătise din timp o nouă stare civilă, înseamnă că stârpitura era un individ periculos care juca sau urma să joace un rol important.

Eşafodajul acesta de presupuneri rămânea în picioare doar dacă afirmaţia Corneliei Melinte - că Fredi îşi făcuse apariţia la Pensiune numai de un an şi jumătate - era adevărată. Altfel, nu era exclus ca substituirea să fi avut loc imediat după ce Lotte Dankner îl mutase pe adevăratul Ion Vasilescu, prin "mutare" trebuind să se înţeleagă lichidarea lui.

"Dar dacă l-au lichidat, i s-ar fi găsit pe undeva cadavrul". Dar tot el îşi răspunse: "Nu-i absolut obligatoriu".

Ducu, în loc să se întoarcă la sediu, se duse la Direcţia Generală a Miliţiei. Ceru să fie introdus la colonelul Păsculescu. Voia să afle dacă în cursul anului 1962 fusese descoperit un cadavru a cărui identitate nu putuse fi stabilită.

- Dacă treci mâine pe la prânz sau îmi telefonezi, am să fiu în măsură să-ţi dau un răspuns precis.

Ducu avusese un somn bântuit de coşmare. Se făcea, în vis, că Ion Vasilescu atârna spânzurat de o grindă în magazia ţaţei Leonora, mama lui Fane, că el, Ducu, se afla la numai doi paşi de spânzurat şi, cu toate că făcea eforturi disperate, nu izbutea să schiţeze măcar un singur gest, de parcă ar fi fost o stană de piatră.

Dimineaţa, când se trezi, se simţi frânt de oboseală. După ce bău două cafele tari, aşa cum numai mătuşa Sabina se pricepea să facă, se mai învioră. Când ajunse la sediu, colonelul Joldiş îl chemă la el. Voia să-i cunoască planul operativ în legătură cu "Pensiunea Dankner". Ducu i-l expuse verbal, în linii mari, şi ceru răgaz douăzeci şi patru de ore ca să-l definitiveze.

- Mai înspre prânz voi avea răspunsul tovarăşului colonel Păsculescu de la Direcţia Generală a Miliţiei.

- Are mare importanţă răspunsul pe care îl vei primi. Sesizezi, Mănăilă?

- Oarecum, tovarăşe colonel. Dacă vom afla că a fost găsit cadavrul lui Ion Vasilescu, am putea, studiind dosarul, să tragem unele concluzii în legătură cu mobilul crimei.

- Da, şi aceasta. Dar mai important este să ştim când a fost lichidat. Imediat după ce a fost luat de "mătuşa" sa, sau mai târziu, atunci când, după afirmaţiile Corneliei Melinte, Fredi a apărut la Pensiune.

- Acuma mi-e clar, tovarăşe colonel.

- Adică? insistă colonelul.

- Tovarăşe colonel, dacă Ion Vasilescu a fost lichidat abia după un an de zile, aceasta are o importanţă deosebită. Înseamnă că Fredi este un personaj foarte important, de vreme ce Lotte Dankner i-a pregătit o nouă identitate încă înainte cu un an ca acesta să aibă nevoie de ea. Desigur, noi nu ştim nimic încă, vreau să spun, nu avem încă nici o dovadă concretă că personajele de la Pensiune - cel puţin Lotte Dankner şi Fredi - au o legătură cu Tanti Aspasia. Presupunerea noastră că există o asemenea legătură se bazează doar pe faptul că Mica m-a dus la Pensiune. Dar nici despre Mica nu ştim încă ceva foarte precis. Totuşi, dacă nu ne înşelăm în presupunerea noastră, atunci n-ar fi exclus ca tocmai Fredi să fie rezidentul, "capul" lor. Ştiu eu? Poate chiar Champignon.

- Am sentimentul, Mănăilă, că deşi avem câteva fire la mână, totuşi încă nu izbutim să vedem miezul problemei. Ceva ne scapă, ceva ne încurcă, ne întunecă câmpul vizual, perspectiva. Nu ai această impresie?

- Ba da, tovarăşe colonel. Suntem încă în faza ipotezelor, şi nu a ipotezei probabile. Ne încurcă aparenta sau reala inactivitate a diversioniştilor. Aceasta ne obligă şi pe noi la expectativă.

- Să nu greşim, Mănăilă. La o aparentă expectativă. Mereu se ivesc elemente noi, care ne solicită o muncă de investigaţie. Numai ultimele evenimente câtă bătaie de cap ne dau. Trebuie să aflăm ceva mai mult despre Cornelia Melinte. L-am însărcinat pe Bogdan să cerceteze concluziile anchetei cu privire la dispariţia soţului ei. Trebuie să aflăm cine-i această Lotte Dankner, despre care, la ora actuală, nu ştim mai nimic. Dumneata trebuie să continui cercetările în legătură cu Fredi şi cu dispariţia adevăratului Ion Vasilescu. Pe urmă... ei, dar ce rost are să înşir tot ceea ce avem de făcut. Mai bine să trecem la treabă.

O jumătate de oră după întrevederea cu colonelul Joldiş, Ducu sună pe colonelul Păsculescu.

- Mănăilă dragă - îl informă acesta - află că în perioada ce te interesează nu a fost descoperit nici un cadavru care n-a putut fi identificat. Spune-mi, faptul acesta luminează întrucâtva cazul de care te ocupi?

- De loc, tovarăşe colonel. Dimpotrivă, bezna devine şi mai de nepătruns.

- Regret, dar aceasta este situaţia.

- Vă mulţumesc, tovarăşe colonel.

Ducu duse receptorul în furcă încet, de parcă s-ar fi temut să nu se spargă. Era de-a dreptul dezamăgit. Că Fredi şi Lotte Dankner îl lichidaseră pe Ion Vasilescu, era sigur. Dar ce se întâmplase cu cadavrul acestuia? Unde îl ascunseseră?

"Dar dacă, totuşi, nu l-au lichidat?" îi trecu prin minte o bănuială.

Şi dintr-o dată, ca o străfulgerare, intui adevărul. Sună după maşină şi, după ce vârî în buzunar fotografia adevăratului Ion Vasilescu, coborî scările în fugă.

-La Spitalul Central! ceru şoferului. Dă-i bătaie cât poţi de repede!

Fu introdus din nou la directorul adjunct.

- Tovarăşe director, din nou vă deranjez.

- La dispoziţia dumneavoastră, tovarăşe maior.

- Tovarăşe director, aş vrea să ştiu dacă nu cumva se află internat aici la dumneavoastră omul din fotografia aceasta.

- Cum se numeşte?

- Nu cunosc numele sub care a fost internat.

- Am să-l chem pe Dohotaru. El are să vă poată spune.

Ridică receptorul şi ceru să-i fie trimis infirmierul-şef.

Ca să intre pe uşă, infirmierul-şef trebui să, se aplece puţin. Era înalt şi voinic, să sfărâme piatra în palmă.

- M-aţi chemat, tovarăşe director?

- Spune-mi, Dohotarule, se află internat la noi insul acesta?

Dohotaru numai ce privi fotografia, şi spuse:

- Ăsta-i Nudistul, tovarăşe director.

- De când se află aici la dumneavoastră? se informă Ducu.

- Păi să fie vreo doi ani. Data exactă v-o puteţi afla la canţelarie.

- Tovarăşe director, se întrevede vreo posibilitate de vindecare la acest pacient?

- N-aş putea să vă spun nimic precis, fiindcă nici nu cunosc cazul. Dar iată-l pe doctorul Cristinescu. E cel mai în măsură să vă răspundă: Doctor Cristinescu, tovarăşul vrea să ştie dacă întrevezi vreo posibilitate de vindecare la Nudist.

- Îi sunteţi rudă?

- Nu! Vreau să ştiu acest lucru în interes de serviciu.

- Înţeleg!.. În acest caz, vă pot vorbi deschis. După părerea mea, nu există nici o şansă.

Zece minute mai târziu, Ducu afla la "canţelarie" că Ion Vasilescu fusese adus la Spitalul Central la 4 august 1962 şi înregistrat sub numele de Victor Olaru.

- Aţi fost poate dumneavoastră de serviciu în ziua internării lui Victor Olaru? o întrebă Ducu pe funcţionară.

- Da, eu am fost. Ce doriţi să ştiţi?

- Vă amintiţi poate cine l-a adus pe bolnav?

- Desigur! O doamnă. Spunea că-i este rudă, dar nu-mi amintesc ce fel de rudă.

- Mătuşă! o ajută Ducu să-şi amintească.

- Exact! Spunea că-i este mătuşă.

- Vă mulţumesc, soră!

- Va să zică, Victor Olaru a fost internat de la început la secţia dumneavoastră? îl întrebă Ducu pe doctorul Cristinescu.

Acesta, amabil, îl însoţise la "canţelarie".

- Dacă mi-ar fi fost adus de la o altă secţie, aş fi ştiut. În mod obişnuit, atunci când se întâmpla aşa ceva, sunt informat.

- Tovarăşe doctor, acuma sunt edificat şi vă mulţumesc. Tovarăşe, v-aş mai pune o întrebare.

- Sunt gata să vă răspund.

- Aş vrea să-mi spune-ţi dacă Victor Olaru a fost internat de la început la secţia furioşi.

- A fost internat acolo de la început.

- Bine, dacă el se găsea într-o asemenea stare care să necesite internarea în secţia unde sunt duşi bolnavii periculoşi, cum de s-a lăsat el adus aici?

- Am neglijat să vă spun că, deşi era legat cu mâinile la spate, a dat mult de furcă celor doi miliţieni care l-au adus aici.

- Va să zică, doamna - mătuşa - era însoţită de doi miliţieni.

- Altfel cum credeţi că l-ar fi putut aduce!..

CAPITOLUL XI

- Tovarăşul profesor Damian?

- Da, eu sunt profesorul pensionar Damian. Cu cine am onoarea?

- Mă numesc Mănăilă şi sunt ofiţer de securitate. Mi-am îngăduit să vă deranjez pentru a vă cere unele informaţii.

- Cu dragă inimă vă stau la dispoziţie. Cu ce vă pot fi de folos?

- Dumneavoastră luaţi masa la Pensiunea Dankner?

- Da. Acolo iau masa la prânz. De mai mulţi ani.

- De câţi ani?

- Dacă ţin bine minte, cred că din 1960.

- Deci, de circa patru ani. De când luaţi masa acolo, aţi legat ceva cunoştinţe?

- Nu prea multe, deşi, în general, sunt un om foarte sociabil.

- De ce? Aţi avut sau aveţi motive speciale?

- În nici un caz motive speciale. Cred că ceilalţi, cu care mă întâlnesc acolo, sunt firi mai puţin sociabile. Mă refer la cei vechi.

- Spuneţi-mi. Doamna Lotte are "credincioşi" mai vechi decât dumneavoastră?

- Vreo doi, trei poate sunt mai vechi decât mine.

- De pildă!

- De pildă, Rădulescu, pensionar ca şi mine. A lucrat în petrol. Un tip cam ursuz. De loc sociabil. Pe urmă, Stamatescu de la Telefoane. Cred că Stamatescu e cel mai vechi dintre noi toţi.

- Şi, desigur, Ion Vasilescu, adăugă Ducu.

- Domnul Fredi? Da' de unde! Caraghiosul ăla a apărut la Pensiune abia cu vreo doi, trei ani în urmă. Cred că prin 1962.

- Îl găsiţi caraghios?

- Caraghios, fiindcă e tare afectat. Pe deasupra, şi ridicol, fiindcă atunci când catadicseşte să-ţi vorbească, ai zice că-ţi face o favoare.

- Interesant! Sunt unii însă, care, pur şi simplu, se tem de el.

- De Fredi? De pocitania aia? Tare aş vrea să ştiu şi eu cine a putut să vă spună o asemenea enormitate.

- De pildă, colega dumneavoastră, Cornelia Melinte. O cunoaşteţi?

- Cum să nu! Ea v-a spus că se teme de Fredi? N-aş crede. În orice caz, nu trebuie să puneţi prea multă bază pe ce spune. E o fire cam ciudată.

- Şi găsiţi că pe afirmaţiile unui om cu o fire ciudată nu merită să se pună bază?

- Nu ca regulă generală. Dar în cazul acesta, da! Nu ştiu dacă sunteţi informat. Dar a avut, săraca, un mare necaz cu soţul ei. A dispărut la un moment dat. După câtva timp, a fost găsit în lacul Snagov un cadavru, mi se pare mutilat, în care ea şi-a recunoscut bărbatul. De atunci a rămas cu o anumită... sensibilitate. De aceea, nu e de mirare că ea se teme de Fredi. Apoi, după câteva clipe, cu o oarecare ezitare: Dar s-ar putea să fie şi altceva.

- Ce anume?

- Ce anume exact, n-aş putea spune. Dar o dată i-am văzut împreună într-o cofetărie de pe Calea Moşilor. Nu mi-a făcut atunci de loc impresia că s-ar teme de el. Ba, dimpotrivă.

- Când s-a întâmplat aceasta?

- E drept, mai de mult. Cred că anul trecut.

- Curios! Mi s-a spus că de când i-a murit soţia - şi sunt câţiva ani de atunci - n-a mai ieşit din casă. Cică a jurat. Dumneavoastră aţi auzit de un asemenea jurământ?

- N-am auzit. Dar chiar dacă Fredi a făcut un asemenea jurământ, în orice caz cel puţin o dată, atunci când l-am văzut cu Cornelia Melinte, şi l-a călcat.

Ducu scoase din buzunar fotografia adevăratului Ion Vasilescu:

- O ultimă întrebare, tovarăşe profesor: L-aţi întâlnit vreodată la Pensiune pe omul acesta din fotografie?

- Niciodată, tovarăşe.

- Ţi-am spus, Bogdane, că în raporturile cu noua mea prietenă Cornelia trebuie să fiu circumspect.

- Adică, s-o trecem şi pe ea pe lista suspecţilor?

- Nu am pretins chiar acest lucru. Dar cele aflate de la profesor contrazic total cele ce mi-a spus ea despre Fredi.

- Şi de ce te-o fi sfătuit să nu mai dai pe la Pensiune?

- Nu ştiu.

- Ar trebui să te mai duci pe acolo. Nu de alta, dar ca să-i cultivi prietenia.

- Am să mă duc. Dar deocamdată sunt ocupat cu Mica. Numai tu mi-ai dat-o pe cap şi pe asta. S-a "îndrăgostit" de mine şi nu mă mai slăbeşte. Îmi acaparează tot timpul. Aoleu, să ştii că am să întârzii. I-am promis s-o duc la cinema.

- Atunci şterge-o repede!

***

Marcel Koruz, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele unui balonseide puţin cam decolorat, mergea fără să se grăbească. Nu era îmbrăcat în hainele de duminică, fiindcă de o săptămână se afla în concediu. De o săptămână nu mai dăduse pe la colţul zoologic şi în tot acest timp stătuse mereu pe acasă.

Acum era pentru prima dată când ieşea în oraş. Troleibuzul 87 îl lăsase în Piaţa Mihai Eminescu şi de acolo o pornise pe jos, agale, ca omul fără nici o treabă. Era destul de rece şi începuse să se lase o ceaţă perfidă şi umedă. Când ajunse la Ambasador, intră la microbarul hotelului. Comandă coniac şi cafea - comanda o scrise cu creionul pe marginea albă a unui ziar - pe urmă, după ce ospătarul îl servi, începu să răsfoiască ziarele.

După vreun sfert de oră de lectură, ceru încă un coniac, apoi se adânci iarăşi în citirea ziarelor. Era evident că nu aştepta pe nimeni, ci îşi omora pur şi simplu timpul. Probabil că pentru vizitatorii grădinii zoologice de la Băneasa ar fi fost o adevărată surpriză dacă ar fi recunoscut în cetăţeanul singuratic din microbarul Hotelului Ambasador pe rândaşul ursuz şi cu privire urâtă, pe care îl văzuseră de atâtea ori în pavilionul unde leneveau aligatorii şi şarpele boa.

Pe la patru şi jumătate împături ziarele, le vârî în buzunar, plăti consumaţia şi plecă. Se urcă în autobuzul 31, cu care merse până în Piaţa 1848. De acolo o porni pe jos, până ajunse pe Magistrală. Dacă până în Piaţă nu-l interesase dacă este sau nu urmărit, de aici încolo mereu îşi verifica spatele.

O dată ajuns pe Magistrală, Marcel Koruz deveni şi mai circumspect. Totuşi, urmărirea era uşurată de faptul că pe stradă era multă lume - oamenii plecau după cumpărături - fără a mai pune la socoteală armata de copii care se zbenguiau în toate părţile. Când ajunse în dreptul unuia din blocuri, Marcel Koruz îşi verifică pentru ultima dată spatele, pe urmă dispăru înăuntru. La rândul său, Oprişan, care îl fila pe Koruz, ajunse în hol în clipa când Koruz pornea liftul. Cu ochii pe cadranul ceasului, numără secundele. Cunoscând câte secunde merge liftul de la un etaj la altul, atunci când acesta se opri, lucrătorul de securitate ştiu că Marcel Koruz urcase până la etajul cinci. Acuma se punea problema pentru Oprişan să afle la care din cele patru apartamente - atâtea erau pe un etaj - intrase spionul. Chemă liftul şi urcă până la etajul şase. Aşteptă circa o jumătate de oră. Auzi o uşă deschizându-se la etajul de dedesubt. Aplecându-se peste balustradă, îl văzu pe Koruz ieşind din apartamentul optsprezece. Coborând la rândul său, Oprişan citi pe o tăbliţă de alamă:

VASILE GEORGESCU, Inginer

Oprişan, bucuros că, în sfârşit, spionii începuseră să se mişte, telefonă lui Ducu. Acesta, în mai puţin de o jumătate de oră, se afla în posesia datelor necesare privind pe Vasile Georgescu. Inginerul lucra la un institut al Academiei şi făcea parte dintr-un colectiv restrâns care era pe punctul de a descoperi un nou aliaj, numit Petragerman, cu aplicaţii noi şi extraordinare în special în tehnica aeronautică.

"Ei, ei - îşi vorbi Ducu - văd că lucrurile încep să se îndrepte pe făgaşul obişnuit".

Era aceasta o constatare care cumva îl dezamăgea. Ceea ce i se păruse lui - în parte, şi colonelului Joldiş - că ar constitui caracterul deosebit al Tantei Aspasia fusese constatarea că până acum, spre deosebire de toate celelalte cazuri rezolvate cu succes de ei, spionii nu acţionaseră pe linia culegerii de informaţii, fie ei direct, fie recrutând elemente şovăielnice sau descompuse.

Se părea însă că se înşelaseră. Dacă Marcel Koruz îl vizitase pe inginerul Vasile Georgescu acasă la el, o făcuse, după toate probabilităţile, în scopul de a obţine date sau planuri sustrase de inginer de la institut. Sau, invers, să ceară inginerului să-i procure anumite date. Dar, şi într-un caz, şi în celălalt, însemna că Vasile Georgescu lucra pentru reţeaua de spionaj din care făcea parte şi Koruz.

Aceasta fu concluzia provizorie la care ajunse Ducu după ce fu în posesia datelor privind pe inginer. Tocmai se pregătea să se ducă la colonel ca să-i raporteze, când telefonul sună din nou. Era locotenentul-major Oprişan care îl anunţa că cineva se aruncase prin una din ferestrele apartamentului ocupat de inginerul Vasile Georgescu.

- Cine? întrebă Ducu.

- Încă nu ştiu, tovarăşe maior. Am dat fuga să vă anunţ pe dumneavoastră. Ce-mi ordonaţi să fac?

- Aşteaptă acolo. În câteva minute va veni şi căpitanul Tudoraşcu. Miliţia a fost anunţată?

- Cred că au anunţat-o.

- Bogdane, du-te tu. Fir-ar al naibii! Din cauza Micăi trebuie să fiu mai prudent şi multe treburi să le las numai pe seama ta.

- Foarte bine, bătrâne. În orice caz, nu am să mă cocoşez de prea multe sarcini.

Bogdan urcă la etajul cinci cu liftul. După ce se legitimă, miliţianul de la uşa apartamentului îl lăsă să intre. Înăuntru, un căpitan de miliţie completa procesul-verbal, punând întrebări membrilor familiei. Acuma abia află Bogdan că sinucigaşul era socrul lui Vasile Georgescu. Când se întâmplase nenorocirea, inginerul era la institut. Fusese anunţat telefonic de soţia sa şi venise cu maşina instituţiei. Era un bărbat frumos, numai în vârstă de treizeci de ani, cu o privire deschisă, sinceră. Un om care, de la început, îţi prezenta încredere. Soţia lui, în schimb, mai puţină. Grija deosebită pe care o punea în a-şi evidenţia frumuseţea naturală, prin fard şi prin îmbrăcăminte, denotă mult egoism şi evidentă afectare. Privind-o, Bogdan, fără voia lui, făcu următoarea reflecţie: "Asta nu se iubeşte decât pe sine, frumuseţea ei!"

Tălăzuită de o puternică şi sinceră durere părea a fi Sofia Paulian, soţia sinucigaşului şi soacra inginerului. Stătea prăbuşită într-un fotoliu, palidă ca un cadavru, şi plângea. Plângea fără să se vaite, fără să i se audă măcar un singur suspin. Dacă n-ar fi fost potopul de lacrimi, nici nu ai fi ştiut că plânge. Era atât de zdrobită, încât nu era în stare să-şi şteargă lacrimile. I le ştergea nepoata ei, o fetiţă de doisprezece ani, foarte firavă, dar care moştenise trăsăturile frumoase ale mamei sale.

Căpitanul de miliţie punea întrebări cu mult tact şi lui Bogdan nu-i rămânea altceva decât să asculte răspunsurile şi, eventual, să noteze în carnetul său ceea ce i se părea mai interesant. Îşi rezerva dreptul ca, la sfârşit, să pună şi el întrebări. Deocamdată, ascultând răspunsurile pe care le dădea inginerul, află că socrul se numea Liviu Paulian, că fusese dentist şi că de opt ani ieşise la pensie. Mai află că nu suferise de nici o boală incurabilă, care eventual ar fi putut explica o asemenea hotărâre disperată.

- Mă simt obligat să adaug, tovarăşe căpitan, că socrul meu manifesta un optimism robust. Ne spunea, adesea, că are de gând să trăiască mai mult decât tatăl său, care a decedat la vârsta de nouăzeci şi doi de ani.

- Atunci cum vă explicaţi că s-a sinucis?

- Nu mi-o pot explica în nici un fel, tovarăşe căpitan.

- Cu toate acestea, trebuie să existe o explicaţie.

- Evident. Numai că nu sunt în stare s-o găsesc. Pentru mine rămâne o enigmă de nedezlegat.

- Poate că din punct de vedere familial să fi avut unele nemulţumiri, sugeră căpitanul.

- Vai de mine, dar cum vă puteţi închipui aşa ceva, tovarăşe, interveni în discuţie soţia inginerului.

- Am întrebat. În familiile cele mai unite se întâmpla câteodată mici neînţelegeri, certuri neînsemnate, care însă...

- Tovarăşe căpitan, nu a fost cazul în familia noastră, îl întrerupse inginerul.

- Şi pentru dumneavoastră sinuciderea soţului este de neînţeles? întrebă căpitanul pe văduva Paulian.

Ea dădu din pap fără să răspundă. Doar lacrimile curseră mai abundent...

- Nu aţi observat dacă în ultimul timp era cumva abătut? Sau preocupat de ceva? Nu v-a împărtăşit cumva vreo anume frământare a lui?

- Nu!

Bogdan şopti căpitanului că vrea să pună şi el câteva întrebări.

- Aş dori să aflu, tovarăşe inginer, dacă în ultimele zile n-a sosit vreo scrisoare pe numele socrului dumneavoastră.

- După cât ştiu eu, nu! Poate în lipsa mea. Pe urmă, întorcându-se spre soţia sa: Violeta, a primit tata-socru vreo scrisoare zilele acestea?

- Nu! De obicei nu soseau scrisori pe numele tatei.

- ...Şi nici nu l-a vizitat cineva în ultimele zile?

- Nu! Adică, da. Chiar astăzi, confirmă soţia inginerului.

- Cum, Violeta, a venit cineva la tata, astăzi?

- Da! Cu vreo oră înainte de a se... de a se omorî.

- Şi de ce n-ai spus-o de la început? se indignă inginerul.

- Pur şi simplu, fiindcă nu mi-a trecut prin minte că asta ar putea să-i intereseze pe dumnealor. De altfel, nici nu cred că are vreo legătură cu...

- Asta rămâne să apreciem noi, i-o tăie Bogdan. Va să zică, spuneţi că mai înainte cu o oră, două a venit cineva să-l vadă pe tatăl dumneavoastră. Îl cunoşteaţi?

- Nu! Nu l-am mai văzut niciodată.

- Cine i-a deschis?

- Eu! Mă aflam în vestibul, fiindcă mă pregăteam să ies în oraş.

- Vreţi să-mi relataţi şi mie cum v-aţi înţeles cu el?

- Cum m-am înţeles? întrebă ea sincer mirată. Nu pricep ce vreţi să spuneţi... ce vreţi să insinuaţi.

Bogdan nu fu mai puţin mirat auzind acest răspuns.

"Vrea să mă prostească. De vreme ce Koruz e surdomut, e normal s-o fi întrebat cum s-a înţeles cu el".

Pe urmă, tare:

- Va să zică cetăţeanul acela a sunat la sonerie. Dumneavoastră vă aflaţi în vestibul şi i-aţi deschis. Pe urmă, ce s-a mai întâmplat?

- M-a întrebat dacă tata este acasă.

"Koruz a întrebat-o dacă taică-su e acasă. Mă crede idiot?"

- Şi dumneavoastră ce i-aţi răspuns?

- I-am răspuns ce trebuia să-i răspund: că este. Mi-a spus că vrea să-i vorbească. L-am întrebat atunci pe cine să anunţ. Mi-a spus că îl cheamă... un nume puţin obişnuit. O clipă şi am să-mi amintesc. Da, mi-a spus că-l cheamă Hărsulean. "Tata vă cunoaşte?" l-am întrebat. "Nu, doamnă. Vin din partea unui bun prieten de-al dumnealui". Tata, aflând de la Mia - Mia este fetiţa mea - că îl caută cineva, a venit în vestibul. "Pe mine mă căutaţi?"' l-a întrebat. "Dacă sunteţi domnul Paulian, pe dumneavoastră vă caut", a spus domnul acela. "Eu sunt. Ce doriţi?" "Domnule Paulian, prietenul dumneavoastră Ovidiu vă transmite salutări". "Prietenul meu Ovidiu?", parcă s-a mirat tata. Dar pe urmă a adăugat imediat: "A, da! Nu l-am mai văzut de atâţia ani şi uitasem de el. Poftiţi, intraţi!" Şi l-a condus în camera lui. Pe urmă, eu am plecat în oraş, la croitoreasă.

- Aţi asistat la întrevederea dintre soţul dumneavoastră şi străinul acela? întrebă Ducu pe văduvă.

- Nu, tovarăşe. Eu îi ajutam Miei să-şi facă lecţiile.

- La plecare cine î-a deschis uşă? Soţul sau dumneavoastră?

- Soţul meu. Eu, v-am...spus, eram ocupată cu fetiţa. Când a revenit, l-am întrebat cine era şi ce-a vrut. Mi-a spus că venise din partea unui coleg din provincie, pe care îl cunoscuse la armată, în timpul războiului.

- Altceva nu v-a mai spus?

- Nu!

- N-aţi observat nici o schimbare la el după vizita acelui necunoscut?

- Nu! De altfel, eram întoarsă cu spatele la el, fiindcă mă aflăm la masa aceea cu Mia.

- Dar vocea, vocea nu vi s-a părut schimbată?

- Nu! Eram atentă la ce spune Mia. Repeta lecţia la Geografie.

- Şi pe urmă ce s-â întâmplat?.

- După vreo zece minute, poate un sfert de oră, mi-a spus că se duce să-şi ia nişte ţigări. L-am rugat să cumpere şi nişte chibrituri de menaj, că le terminasem. S-a întors repede. "Ţi-am luat chibrituri", mi-a spus. "Le-am pus în bucătărie". "Bine", i-am răspuns. El a venit lângă noi la masă, a ascultat câteva clipe la ce spunea Mia, pe urmă a ieşit din cameră. S-a dus la el. Mai târziu, când s-a întors de la croitoreasă Violeta, a continuat ea lecţiile cu Mia, iar eu m-am dus în bucătărie să pregătesc ceva pentru cină. Nici eu, nici Violeta n-am ştiut când s-a întâmplat nenorocirea. Am aflat de la o vecină, care a venit să ne anunţe că jos, în stradă...

Hohotul de plâns aproape o înecă. Se mai linişti abia după vreo zece minute.

- Tovarăşă, respect durerea dumneavoastră, dar aş mai avea să vă pun câteva întrebări. Sunteţi în stare să-mi răspundeţi? Dacă nu, putem amâna pentru altă dată.

- Voi încerca, tovarăşe.

- Dumneavoastră l-aţi văzut la faţă pe acel domn Hărsulean? Vă pun această întrebare, fiindcă, dacă stăteaţi Ia masa aceea, eraţi întoarsă cu spatele.

- M-am uitat peste umăr la el, şi când a intrat, şi când a ieşit.

- Vi s-a părut o figură cunoscută?

- Nu!

- Sunteţi sigură că nu l-aţi mai văzut niciodată?

- Cred că nu l-am mai văzut niciodată.

Bogdan se întoarse către inginer.

- Dumneavoastră unde vă aflaţi, tovarăşe inginer, când s-a întâmplat nenorocirea?

- La institut. Am luat masa la cantină şi m-am reîntors la lucru. Suntem într-o perioadă de vârf.

- Încă o singură întrebare, tovarăşe inginer. Socrul dumneavoastră era cumva la curent cu, hai să-i spunem, cu natura muncii dumneavoastră, la institut?

- Nu! Categoric, nu!

- Raportează, Lucian!

Lucian era un lucrător din echipa operativă.

- Tovarăşe maior, am făcut întocmai cum mi-aţi ordonat.

- Şi?

- E surd, tovarăşe maior. Nici n-a tresărit când Mişu, băiatul meu, a făcut să explodeze o "boamba" chiar în spatele lui.

- Dar de vorbit?

- Tovarăşe maior, e mut. Acasă la el se înţelege prin semne cu nevastă-sa.

- Bine verificat?

- Tovarăşe maior, îmi iau toată răspunderea.

- Bine! Te poţi duce. Stai pe aproape fiindcă, probabil, am să am nevoie de dumneata ceva mai târziu. Apoi, către Bogdan:

- Ei, ce părere ai, Bogdane?

- Toată povestea asta, Ducule, pute al dracului.

- Toate treburile de care ne ocupăm noi, măi băiete, put. N-ai ce-i face! Cineva tot trebuie să le vină de hac ticăloşilor ăstora împuţiţi. Dar, spunând că toată povestea cu dentistul pute, cu asta nu mi-ai răspuns la întrebare.

Bogdan începu să-şi trosnească degetele.

- Măi, nu-ţi mai trosni atâta degetele, că la bătrâneţe au să-ţi tremure atâta, încât n-ai să mai poţi duce lingura la gură. Are să fie nevoie să te hrănească nepoţii.

- Ce să fac!.. Bătrâneţea mea e încă hăt departe, pe când tu acuma îmi pui sula în coastă, ca să-ţi spun părerea mea în legătură cu dentistul şi cu surdomutul Koruz, care, după afirmaţiile familiei inginerului, nu e nici surd, nici mut. Ca să-ţi răspund la asemenea întrebări grele, trebuie să-mi mobilizez substanţa cenuşie. Or tu ştii foarte bine că ea nu se mobilizează decât numai dacă îmi trosnesc degetele.

- Atunci trosneşte-le cât pofteşti.

- Bătrâne, vrei un răspuns la întrebarea dacă Marcel Koruz este sau nu surdomut? În toate actele sale, băieţaş, Koruz figurează ca surdomut. Pe Lucian l-ai auzit: acasă la el Koruz vorbeşte cu nevastă-sa muteşte.

- Atunci e simplu. Dacă avem certitudinea că e surdomut, înseamnă că atât frumoasa Violeta, cât şi văduva răposatului ne-au ascuns adevărul, înseamnă că secătura de Koruz nu pentru prima dată le-a trecut pragul şi mai înseamnă că ele cunosc foarte bine motivul adevărat pentru care dentistul a aterizat fără aripi pe trotuar.

- Stai, măi băiete, că nu-i chiar aşa de simplu.

- Parcă eu am zis că-i simplu! Dar, măi domnule, vorba latinului: Tertium non datur! Pre limba ciobanilor noştri: ori laie, ori bălaie. Ori Koruz e surdomut şi atunci soţia şi fiica mint de îngheaţă apele, ori ne-au spus adevărul şi atunci noi ne înşelăm şi ticălosul de Koruz este tot atât de surd şi de mut pe cât suntem noi amândoi. O a treia posibilitate nu există.

- De acord cu tine că o a treia posibilitate nu există. Dar dintre acestea două tu pe care o crezi mai plauzibilă?

- Dacă acceptăm ipoteza că Marcel Koruz nu este surdomut, înseamnă că avem de-a face cu un tip extraordinar. Să joci o viaţă întreagă rolul surdomutului, fără să te trădezi măcar o singură dată, nici cel puţin faţă de femeia cu care trăieşti!.. Eu, Ducule, nu cred. Nici eu şi nici tu nu suntem de ieri, de alaltăieri. În meseria noastră am trecut prin multe clipe de primejdie. Tu ai fost şi pe front. Dar să mă ia dracu dacă nu tresar atunci când, mergând pe stradă, se întâmplă să plesnească un cauciuc. Lucian ne-a spus că ticălosul de Koruz nici n-a tresărit atunci când băiatul lui a făcut să plesnească o "boambă" chiar la spatele lui. Oare în aşa măsură să-şi fi educat omul ăsta voinţa, încât să fie în stare să-şi stăpânească până şi reflexele? Eu, Ducule, refuz să cred nu că n-ar putea să existe un asemenea om, dar refuz să cred că omul acela este tocmai Koruz...

- Atunci înseamnă că nevasta inginerului şi maică-sa te-au dus de nas.

- Da! Mi se pare mai plauzibil.

- Măi, Bogdane, nu ţine. Zău că nu ţine!

- Şi de ce, mă rog, nu ţine?

- Haide să judecăm problema şi din acest punct de vedere. Sunt gata să accept că Marcel Koruz este cu adevărat surdomut. Tu accepţi că sinuciderea lui Paulian este urmarea vizitei pe care Koruz i-a făcut-o?

- Da! Foarte posibil, ca acesta să fie motivul.

- Trebuie să înţeleg prin aceasta că tu întrevezi şi o altă cauză a sinuciderii?

- N-o întrevăd, dar asta nu mă opreşte să admit că s-ar putea să existe şi o altă explicaţie.

- Teoretic, admit şi eu. Dar întrucât nici tu şi nici eu n-o întrevedem, aşa cum te-ai exprimat, înclin să cred că s-a sinucis ca urmare a vizitei lui Koruz. Dar cu asta n-am avansat de loc. Fiindcă tot nu ştim de ce s-a sinucis dentistul.

- Nu e chiar imposibil să emitem unele ipoteze.

- De pildă?

- Stai puţin. Înainte de a răspunde la întrebarea aceasta, ar trebui să ne punem o altă întrebare: Marcel Koruz l-a mai vizitat vreodată pe dentist?

Lui Ducu îi plăcu logica lui Bogdan.

- Asta-i just. Şi tu ce răspunzi?.

- La întrebarea ta sau la a mea?

- La care vrei tu.

- Eu aş zice că trebuie să găsesc răspunsuri atât pentru cazul când Koruz l-a mai vizitat pe dentist, cât şi pentru cazul când nu l-a mai vizitat. Dacă l-a mai vizitat, atunci lucrurile se prezintă cam aşa: Probabil că dentistul a lucrat pentru Koruz, căruia i-a furnizat informaţii privind activitatea institutului unde munceşte ginerele său.

- Scuză-mă că te întrerup. Cu, sau fără ştirea inginerului?

- Să zicem fără ştirea inginerului.

- Dar cum de şi-a putut procura dentistul informaţiile cerute de Koruz, de vreme ce afirmi ca inginerul este străin de toata povestea asta?

- Probabil că, totuşi, dentistul s-a priceput să-l tragă de limbă pe ginerele său. Fiind vorba de o discuţie în familie, e posibil că inginerul, n-a mai considerat că este necesar să-şi ţină gura. Sau, poate că inginerul îşi aducea de lucru acasă, şi noaptea, în timp ce toţi dormeau, dentistul se furişa în biroul ginerelui său şi-şi vâra nasul prin hârtiile acestuia. Eventualele fotografia. Nu s-a găsit nimic la percheziţie?

- Nimic. Nici măcar aparatul de fotografiat, îl ironiza Ducu.

- Nici nu-i de mirare. Dacă este adevărat că, după vizita lui Koruz, dentistul a plecat de acasă, chipurile ca să-şi ia nişte ţigări, atunci putem presupune că a plecat ca să facă să dispară tot ceea ce, după moartea sa, i-ar fi putut compromite familia, inclusiv aparatul de fotografiat.

- Bine, dar atunci de ce s-a mai sinucis? Dacă ar fi refuzat să-i furnizeze informaţii lui Koruz, atunci da, aş înţelege. A preferat să se sinucidă decât să-şi compromită ginerele. S-a sinucis, cu alte cuvinte, ca să salveze onoarea şi liniştea familiei. Tu afirmi însă că dentistul a furnizat informaţii lui Koruz. Or dacă aşa s-a întâmplat, de ce s-a mai sinucis? De ce n-a continuat să-l alimenteze pe Koruz cu informaţiile de care acesta avea nevoie? De ce, cu alte cuvinte, aşa, dintr-o dată, a recurs la sinucidere?

Bogdan, care continua să-şi trosnească degetele cu atâta înverşunare încât te mirai că nu şi le rupe, nu întârzie cu răspunsul şi nici nu păru încurcat.

- Simplu, bădiţă. Probabil Koruz i-a cerut să-i furnizeze niscai date pe care el nu şi le putea procura decât, sau asociindu-l pe ginerele său, sau compromiţându-l în aşa măsură, încât aceasta să ducă la arestarea inginerului. Şi într-un caz, şi în celălalt, nevrând să-şi compromită familia, a preferat să se sinucidă.

- Bun!.. Asta-i ipoteza ta, în cazul când Koruz l-a mai vizitat pe dentist.

- Stai puţin! Când am spus că l-a mai vizitat pe dentist, nu trebuie înţeles că a trebuit ca Marcel Koruz să se ducă neapărat acasă la dentist. Nimic nu-i împiedica să se întâlnească în altă parte. Şi dacă stai să te gândeşti bine, pare mai probabil că aşa s-a întâmplat. Esenţialul este nu unde s-au mai văzut, ci dacă s-au mai văzut, adică dacă dentistul a lucrat pentru Koruz.

- Bineînţeles că asta am înţeles şi eu, măi băiete. Acuma nu mai rămâne decât să analizăm varianta în cazul când dentistul n-a mai lucrat pentru Koruz.

- În cazul acesta, lucrurile se complică. Fiindcă mi-e greu să cred că tocmai Koruz, surdomutul Koruz, a fost trimis să trateze cu dentistul. Asta, pe de o parte. Pe de alta, nu înţeleg rostul vizitei în sine. Dacă dentistul nu a lucrat pentru Koruz şi nici pentru altcineva din reţea, de ce Koruz s-a adresat tocmai dentistului? Cu intenţia de a-l racola? De ce tocmai pe el, un bătrân de şaizeci şi doi de ani, şi de ce nu direct pe inginer, care avea acces direct la documente? Eu, dacă vrei să ştii, nu găsesc răspuns la aceste întrebări şi tocmai de aceea exclud posibilitatea că Marcel Koruz abia ieri, pentru prima dată, a făcut cunoştinţa dentistului.

- Dar în acest caz, sigur că soţia inginerului şi mamă-sa nu sunt străine de toată povestea asta.

- Păi nu ţi-am mai spus-o? Nu ţi-am spus că m-au minţit? Să mă slăbească "frumoasa din pădurea adormită", adică Violeta.

- Ziceai că-i tare frumoasă...

- Şi este. Dar aşa o nevastă, zău că nu mi-aş dori. Şi cum îţi spuneam, să mă slăbească dumneaei că a conversat cu un surdomut, cu Koruz. Şi mă rog, de ce până n-am întrebat-o, n-a suflat un cuvânt de vizita lui Koruz?

- Te pomeneşti că te-i fi gândit că toţi trei, tatăl, mama şi fiica, s-au unit ca să-i smulgă inginerului cât mai multe secrete? râse de el Ducu.

- Eu n-am spus că Violeta are vreo legătură cu Marcel Koruz. Şi nici bătrâna.

- Măi zăbăucule, tu nu poţi vorbi mai clar? N-ai spus tu că ele au ascuns de tine dinadins vizita lui Koruz?

- Ţi-am spus. Nu mi-au vorbit de vizită, fiindcă au voit să spele rufele în familie.

- Adică?

- Ele ştiu de ce dentistul s-a aruncat pe fereastră. Dar nu vor s-o spună, ca să nu pericliteze prezentul şi viitorul inginerului. Adică, exact ceea ce-ţi spuneam: au făcut tot posibilul ca să spele rufele în familie. Măi Ducule, eu îmi tai mustaţa că dentistul a lăsat o scrisoare prin care explică ce l-a determinat să întoarcă spatele vieţii... Şi cu asta, basta. Acum cunoşti părerea mea. Câteva minute birui liniştea. Ducu se duse să privească afară pe fereastră. Bogdan, plictisit să-şi tot trosnească degetele, îşi vârî mâinile adânc în buzunare. Se gândeau amândoi la cele ce discutaseră.

- Mi se pare că nu te-am convins, Ducule.

- Nu, de loc, măi băiete.

- Lua-te-ar naiba, iconoclastule! Dacă dărâmi eşafodajul argumentelor mele, ridică tu altul în loc.

- Din păcate, Bogdane, deşi nu sunt de acord cu punctul tău de vedere, deocamdată, nu ţi-l pot împărtăşi pe al meu.

- De ce?

- Fiindcă veriga asta - sinuciderea dentistului - deocamdată, nu se leagă de celelalte.

Bogdan începu să-şi trosnească din nou degetele.

- Măi, mi-a venit o idee. Ce-ar fi dacă am invita-o pe Violeta aici şi dovedindu-i că mi-a ascuns adevărul în legătură cu Koruz, am lua-o la întrebări?

- Mda!

- Ce-am pierde?

- Nimic! Dar nici n-am câştiga ceva.

CAPITOLUL XII

Pentru prima dată Mica îl invitase pe Ducu acasă la ea. Luaseră masa împreună, pe urmă, la dorinţa ei, făcuseră o plimbare până la pădurea Băneasa:

- Acuma mă duci acasă! îi ceruse ea după aceea.

În maşină stătea totdeauna în dreapta lui şi părea de fiecare dată foarte mândră că se găseşte într-o maşină "superbă" şi alăturea de un bărbat "aşa de bine".

- Câte femei nu, mă invidiază! îi spusese ea la un moment dat.

- De ce? întrebase el, prefăcându-se că nu a înţeles.

- Fiindcă sunt aici, alături de tine.

- Exagerezi, fată dragă. Dacă e vorba de invidiat, apoi sigur ca, bărbaţii pe mine mă invidiază. Multe fete, frumoase ca tine, ai văzut tu în Bucureşti?

- Ascultă, Dane, dacă te prind vreodată că plimbi cu maşina, asta vreo altă femeie, să ştii că-ţi scot ochii.

Şi îşi lipise capul de umărul lui, alintându-se.

- Măi fată! Ai un instinct de proprietate, foarte dezvoltat. Dacă aş fi bărbatul tău, mai treacă-meargă. Dar, aşa? Află că am multe prietene. Dar cea mai apropiată de inima mea, să ştii că tu eşti.

- Asta nu-i o consolare pentru mine.

Curând după aceea stopase în faţa blocului.

- Eşti acasă, Mica.

- Aşa repede! Ştii ce? Haide să bei o cafea. Ai timp o jumătate de oră?

Invitaţia Micăi nu-i convenea. Era foarte obosit. Se despărţise de ea la orele trei dimineaţa, după ce ieşiseră de la bar. Patru ore mai târziu, se găsise la sediu. La prânz, luase masa din nou eu ca. Pe urmă, mai făcuseră şi o plimbare cu maşina la Băneasa. Dacă accepta invitaţia, nu era exclus ca ea să-i pretindă s-o scoată la un local şi seara. Şi doar el avea atâtea.,alte treburi.

-Tu, mai ţii minte la ce oră ne-am despărţit azi-noapte?

- Desigur! Cred că era trecut de trei.

- Ei bine, află că la şapte eram la minister. Am dormit exact trei ore. Acuma mi-e un somn de pic.

- O cafea are să te remonteze. Mi-e atât de greu să mă despart de tine...

Şi îşi lipi, tandră, capul de umărul lui.

"Ce urmăreşte"? se întrebă el.

- De altfel, dacă ţi-e tare somn, n-ai decât să te întinzi puţin la mine.

- Nu prea e o oră potrivită de vizite. Maică-ta ce are să spună?

- Mama nu-i acasă. Ea se întoarce târziu. De multe ori rămâne peste noapte acolo unde a fost chemată. Ştii, când se întâmplă un deces într-o familie, toţi ai casei se pierd cu firea. În asemenea împrejurare e nevoie totdeauna de cineva care să aibă capul, limpede.

Apartamentul lor era la demisol. Două camere pe hol, plus dependinţele. Ducu observă că pentru o femeie ce scălda morţii casa nu arăta de loc rău.

- E drăguţ aici la voi.

- Destul de modest. Ce vrei, după posibilităţi.

- Chiar atât de modest nu-i. Asta înseamnă că mama ta câştigă binişor cu meseria ei.

- Şi de pe urma morţii se poate mânca o pâine. În alte condiţii, chiar şi cozonac.

- Nu înţeleg! În ce fel de condiţii?

- Adică, aşa cum era înainte. Tata avea o întreprindere de pompe funebre. Îi mergea foarte bine. Uite, stai în fotoliul ăsta. E foarte odihnitor, nu-i aşa?

- Pot să şi adorm în el.

- Mă schimb şi pe urmă îţi fac o cafea. Cum îţi place să fie? Dulce?

- Potrivită,

O auzi schimbându-se în cealaltă cameră.

- Dane, când ai să mă înveţi să conduc şi eu? întrebă ea revenind în odaie.

- Chiar ai vrea să înveţi?

- De ce nu! Crezi că mi-ar sta rău la volan?

- Dimpotrivă, cred că mulţi au să-şi scrântească gâtul uitându-se după tine. Ba mi-e teamă că, din cauza ta, au să se întâmple chiar accidente.

- Sper că nu râzi de mine.

- Îţi jur că nu.

- Tu, Dane, eşti un om ciudat. Ţi-am mai spus-o?

- Nu până acuma.

- De multe ori, nu-mi dau seama dacă vorbeşti serios sau ironic. Şi de fiecare dată când se întâmplă aşa, te urăsc. Îţi spun foarte, foarte serios: nu-mi place ca cineva să-şi râdă de mine. Şi dacă o face, mă răzbun.

Ducu izbucni în râs.

- Şi acuma de ce râzi?

- Fii liniştită, râd de mine. Tare m-am mai prostit. Pe onoarea mea, că m-am prostit. Noi de cât timp ne cunoaştem, Mica?

- De zece zile.

- Ei bine, acum unsprezece zile, dacă o fată mi-ar fi vorbit aşa cum îmi vorbeşti tu, i-aş fi spus: Nu m-am însurat până acuma, fiindcă nu-mi place să fiu cicălit şi nici să port zgardă de care nevastă-mea să agate lesa şi să mă care după ea ca pe un căţel. Văd că tu încerci să te porţi ca o nevastă, fără însă să-mi fii. Vezi-ţi de altul, fetiţo! Ţie văd că nu-ţi pot spune aşa. Mie nu-mi place să spun anumite cuvinte care sună ca în cărţi. Dar, măi fată, ar trebui să simţi cât sunt eu în stare să fac pentru tine.

- Mincinosule!

- Ce trebuie să fac oare ca să te conving?

Mica veni să se,aşeze pe braţul fotoliului. Îmbrăţişându-l, îi spuse:

- Nimic! Adică, da! Învaţă-mă să conduc..

- Bine! Am să te învăţ după ce am să mă întorc!

- Pleci din Bucureşti? se nelinişti ea, vag.

- Plec! Ghici, unde?

- Nu ştiu,!.. Spune tu.

- În străinătate.

- Te trimit la vreo legaţie?

Vocea Micăi era uşor alterată. Oricât se străduia să nu se observe, Ducu îşi dădea seama că vestea făcuse asupra ei o mare impresie.

- Nu! Mă trimit curier diplomatic. Am să am prilejul să mă aerisesc puţin, să răsuflu puţin.

- Depinde unde te trimit.

- După câte am aflat, în Occident, şi nu într-o singură ţară.

- Te felicit şi te invidiez. Ce n-aş da să pot plecă şi eu măcar până în Cehoslovacia. Nu de alta dar ca să mă pot lăuda pe urmă că am fost în străinătate.

- Dacă ai să mă iubeşti puţin şi ai să fii fată cuminte, cât voi lipsi, îţi promit ca la vară să te duc la Praga.

- Degeaba, nu te cred. Costă o mulţime de bani şi pe tine nu te aude cineva decât văitându-te că eşti în pană.

- Până la vară scap eu de datoria cu maşina. Pe urmă; dacă plec, am să mă întorc de acolo cu ceva lucruri, pe care să le pot transforma în bani. Tu ce vrei să-ţi aduc?

- Mai întâi, să ştim sigur că pleci.

- Nouăzeci şi nouă de procente că da. Spune-mi, ce vrei să-ţi aduc?

- Parcă eu ştiu ce-i pe acolo! Vezi şi tu ceva frumos, care are să-ţi placă ţie. Şi când ar urma să pleci, ţi-au spus?

- După toate probabilităţile, în maximum zece zile. Am să lipsesc, dacă itinerarul rămâne acelaşi, vreo două săptămâni.

Mica se desprinse brusc de lângă el.

- Spuneam că-ţi fac o cafea. Vestea pe care mi-ai dat-o a fost însă atât de neaşteptată, încât am uitat. Ţi-o fac imediat.

Şi fugi în bucătărie. Ducu se cuibări mai bine în fotoliu. "Ce mi-a venit să-i spun că mă "trimit" în străinătate? Cred însă că rău n-am făcut".

- Probabil că ai să ştii cu câteva zile înainte data precisă a plecării? întrebă Mica din bucătărie.

- Fără îndoială. Dar de ce mă întrebi?

- Fiindcă are să trebuiască să-ţi ajut la bagaje. Un bărbat nu se pricepe la treaba asta. Sper că ai să-mi dai voie.

- Dacă are să-ţi facă plăcere, bineînţeles.

- Nu eşti tu băieţaşul meu scump?

- Serios! nu se putu el stăpâni să replice. Spre norocul său, din bucătărie, Mica nu putu să vadă zâmbetu-i ironic.

- Gata cafeaua, Dane!

Mica aduse cafelele. Puse tăviţa din material plastic pe o măsuţă. Ea se aşeză, cu picioarele strânse sub ea, pe celălalt fotoliu.

- Să vedem dacă are să-ţi placă.

Ducu sorbi o înghiţitură şi, bineînţeles, o găsi excelentă, deşi nu era de loc. Dimpotrivă, avea un gust aproape neplăcut.

- Dacă te duci şi în R.F.G., probabil ai să cauţi să-l vezi şi pe unchiul tău.

- Nu cred. Depinde.

- De ce?

- De împrejurări. Nu trebuie să uiţi că nu plec ca simplu turist.

- Vrei să spui că trebuie să fii prudent?

- Bineînţeles.

Ducu bău cafeaua repede, tocmai fiindcă nu-i plăcu. Mica, în schimb, nu se grăbea. Sorbea câte o picătură şi mereu îi venea în minte să întrebe câte ceva. Voia să ştie dacă va pleca singur sau însoţit, dacă bagajele diplomaţilor sunt controlate şi aşa mai departe. La un moment dat, tot răspunzând, Ducu simţi că i s-a făcut somn. Îşi acoperi cu palma un căscat, dar imediat îi veni din nou să caşte.