Căpitanul de cursă lungă

"Ce naiba m-a găsit?", se întrebă făcând eforturi să nu caşte.

- Ţi s-a făcut somn, Dane. Nu vrei să te întinzi puţin?

- Nu, de loc! Are să-mi treacă. Sau dacă mă fură somnul, în fotoliul ăsta se poate dormi destul de comod.

- Somnorosule!

Mica se uita la el cu un fel de curiozitate detaşată. Şi abia acum înţelese.

"Ticăloasa, trebuie că mi-a pus ceva în cafea".

O clipă intră în panică. Dacă adormea - şi sigur că avea să adoarmă - şi îl scotocea prin buzunare?.. Răsuflă însă imediat uşurat. Chiar dacă îl scotocea, nu avea să găsească nimic compromiţător. Bine, dar în ce scop îl drogase? Nu avu timp să-şi mai răspundă fiindcă în clipa următoare adormi buştean.

Mica mai rămase locului, privindu-l cu un aer batjocoritor, pe urmă se ridică şi începu să-l caute prin buzunare. Controla din nou legitimaţia, scotoci prin portvizit, dar în mare grabă. Altceva căuta. Cheia de contact de la maşină. În sfârşit, o găsi. Petrecând lănţucul în jurul arătătorului, se duse să se îmbrace. Câteva minute mai târziu, după ce privi în treacăt la Ducu, care dormea dus, părăsi apartamentul.

Când ajunse în stradă, urcă în maşină, porni motorul şi curând "Rekord"-ul se făcu nevăzut după colţ.

"Rekord"-ul străbătu bulevardul Magheru, condus cu multă competenţă de Mica, apoi bulevardul Ana Ipătescu, pe urmă, din Piaţa Victoriei, o porni pe şoseaua Kiseleff, până la Bufet. De acolo, o coti la stânga pe strada Arhitect Mincu, pe urmă, prin spatele Pieţii 1 Mai, traversând mai multe străzi, ajunse pe Sandu Aldea. Acuma Mica micşoră de tot viteza. Pe la jumătatea străzii aştepta un bărbat, care se urcă în maşină, lângă Mica, din mers. "Rekord"-ul reveni la viteza normală. Se întunecase, în Piaţa Scânteii. Mica opri maşina. Coborî şi locul la volan îl luă individul pe care îl luase din drum. "Rekord"-ul pornea mai departe pe şosea. Mica intră în parc, unde, datorită sezonului înaintat şi norilor care ameninţau cu ploaie, era pustiu.

...Şi în timp ce ea se plimba pe malul lacului, complicele ei părea a fi rămas în pană de cauciuc pe un drum de ţară dincolo de Snagov. Ridicase cu cricul roata stânga din spate şi pe o bucată de pânză cauciucată înşirase câteva chei. După aceasta, scoase din buzunarele pardesiului două paralelipipede din material plastic, pe care, cuplându-le, încropi o staţie de radio. Puse postul pe lungimea de undă cuvenită şi ieşi în eter, semnalizând mai întâi indicativul de apel. După ce se convinse că fusese primit, transmise un text cifrat dinainte.

Totul nu dură mai mult de opt-zece minute. Decupla staţia, vârî paralelipipedele în buzunarul pardesiului, privi încă o dată atent împrejur şi, după ce se convinse că nu e nimeni pe aproape, porni motorul, făcând calea întoarsă.

Pe bulevardul Expoziţiei aştepta Mica. Maşina opri în dreptul ei. Complicele Micăi coborî. Privi în dreapta, în stânga. Pe bulevard, nici ţipenie de om.

- Totul e în regulă. Urcă!

Mica urcă la volan şi în clipa următoare "Rekord"-ul porni cu viteză.

Complicele ei privi după maşină până n-o mai văzu, apoi, ridicându-şi gulerul pardesiului, fiindcă începuse să se facă frig, şi vârându-şi mâinile în buzunare, traversă bulevardul şi se afundă pe una din străzile care dădeau în bulevardul 1 Mai.

Când Mica opri maşina în locul de unde o luase, se uită la ceas. Trecuseră exact patruzeci şi cinci de minute. După ce intră în casa, primul lucru pe care îl făcu fu să se convingă dacă Ducu mai doarme. Dormea, bineînţeles. Pe buze i se ivi o clipă un zâmbet de satisfacţie. Se apropie de el şi-i vârî în buzunar cheia de contact. Trecu apoi în camera cealaltă, se dezbrăcă şi după ce îşi puse un halat se duse să deschidă fereastra.

"Aerul rece îl va trezi mai repede", îşi spuse.

Dar după ce se trezi mai trecură zece minute până când Ducu să fie conştient că nu mai doarme. Deşi treaz, ţinea ochii închişi. Nu se simţea prea bine.. Urechile îi cam vâjâiau şi-i era o sete cumplită.

În sfârşit, izbuti să deschidă ochii. Mica stătea culcată pe un divan şi citea, la lumina veiozei, o carte.

- Te-ai trezit? Măi, măi, dar ştii că ai dormit, nu glumă!

- Cât e ceasul?

- Aproape opt.

- Înseamnă că am dormit mai mult de o oră! Mai mare ruşinea. Cred că mă găseşti caraghios.

- De ce caraghios? Ai fost obosit. N-ai spus tu că ai dormit în noaptea asta numai trei ore?

- Va să zică, nu mă găseşti caraghios?

- Nu fi prost, Dane!

- Bine, nu mai sunt. Dar acum o iau din loc.

Mica îl conduse până în vestibul.

- Sigur că te duci acasă, Dane?

- Unde naiba m-aş putea duce! Ai văzut cât de obosit sunt, dacă am fost în stare să dorm în fotoliu, ca moşnegii.

În clipa când tocmai voia să se urce în maşină, cineva se desprinse din umbră şi se apropie de el.

- Nu aveţi cumva un foc?

Ducu îl recunoscu. Era un lucrător din echipa operativă. Prefăcându-se că-şi caută chibriturile, întrebă:

- S-a întâmplat ceva?

- Totul e în regulă, tovarăşe maior.

- Hm! Nu prea e totul în regulă.

- La mine, tovarăşe maior...

- Bine!.. Bine!.. Acum depărtează-te, fiindcă s-ar putea ca maimuţa să spioneze de la fereastră.

"S-a întâmplat exact cum mi-am închipuit, îşi spuse Ducu înciudat. Nacu a crezut că eu i-am dat, maşina şi n-a anunţat mai departe ca să fie urmărită".

Ducu se urcă la volan şi porni motorul. O clipă mai apoi "Rekord"-ul dispăru după colţ.

Dacă cineva ar fi văzut cum ţine Ducu volanul cu mâna, ar fi fost foarte mirat de acest mod original de a conduce. Nu era acesta un capriciu. Conducea aşa ca nu cumva să şteargă amprentele de pe volan.

Ducu nu se duse acasă, aşa cum îi promisese Micăi, ci la sediu, ca să-i raporteze colonelului Joldiş ceea ce se întâmplase.

"Are să-mi tragă o praftură, dar n-am ce face. De unde naiba să prevăd eu că, afurisita, mă va droga? În definitiv, într-un meci de box, oricât de bună gardă ai avea, nu se poate să termini fără să încasezi şi tu măcar una. N-am ce face, am încasat-o".

Colonelul Joldiş încă nu plecase. Îl primi imediat.

- Ei, ce s-a mai întâmplat?

Ducu raportă colonelului ce i se întâmplase. La rândul său, află de la acesta că fusese interceptată o ieşire în eter.

- Şi ce spune radiograma, tovarăşe colonel?

- Textul e încă la descifrat. Se pare că sunt - la prima lor ieşire în eter.

-Probabil, n-au vrut să rişte. Sau poate nu i-am recepţionat noi.

- Asta nu se poate, ştii prea bine.

- Atunci musai să presupunem, tovarăşe colonel, că au trebuit să transmită ceva important şi urgent.

- După toate aparenţele, da! Când vom cunoaşte însă textul mesajului, ne vom putea face o părere exactă.

În biroul colonelului intră un lucrător de la serviciul de cifru.

- Tovarăşe colonel, v-am adus textul descifrat.

- Ei, bravo! Dă-l încoace. Mesajul suna aşa:

"16-51 lichidat. Iniţiativă nefericită. Nimic deocamdată în legătură cu Bernhard. Două tentative eşuate. Perspective de racolare a unui funcţionar de la Ministerul Afacerilor Externe. Ocazia excelentă şi de imediată perspectivă de a comunica prin el. Peste zece zile urmează să plece curier diplomatic. Ies din nou peste şase zile la aceeaşi oră.

REZIDENT".

Colonelul citi mesajul, pe urmă i-l întinse lui Ducu.

- Acuma e clar de ce i-a trebuit Micăi "Rekord"-ul.

- E clar, tovarăşe colonel.

- Bogdan Tudoraşcu este aici?

- Nu ştiu, tovarăşe colonel. Am venit direct la dumneavoastră, fără a mai trece prin birou.

Colonelul sună.

- Să vină la mine căpitanul Tudoraşcu.

Bogdan intră în biroul colonelului când Ducu terminase de citit pentru a treia oară textul mesajului.

- Citeşte şi dumneata.

Bogdan luă hârtia pe care i-o întindea colonelul şi o citi atent, boţindu-şi fruntea.

- Ce părere ai, Tudoraşcule?

- Tovarăşe colonel, cred că lucrurile au început să se mai limpezească.

- Ei, poate că nu ar trebui să te grăbeşti să tragi o asemenea concluzie. Dumneata, Mănăilă, eşti de părerea lui Bogdan?

- Nu, tovarăşe colonel. Cred, dimpotrivă, că au devenit şi mai încurcate ca până acum. Cel puţin pentru mine.

- De ce crezi, Bogdane, că lucrurile au început să se limpezească? insistă colonelul.

- Fiindcă au început să lucreze, tovarăşe colonel. Au ieşit în eter, vor să-l racoleze pe Radu ca să-l poată folosi drept curier de fiecare dată când e trimis în străinătate. Ceea ce ne încurca până acum era că nu ştiam ce vor. Din cauza aceasta, Radu susţinea că reţeaua asta de agenţi este de un fel deosebit, tocmai fiindcă nu acţiona aşa cum ne-au obişnuit toate celelalte reţele, cărora le-am venit de hac. Acuma însă ne-am edificat. Nu avem de-a face cu o reţea de "un fel deosebit", ci cu una obişnuită, care umblă să racoleze naivi şi elemente descompuse, pe care să-i folosească la culegerea de informaţii privind secrete de stat. Să-i mai lăsăm până îl "racolează" pe Radu, ca să vedem şi noi ce materiale doresc ei să ajungă afară şi pe urmă să-i înhăţăm.

- Acesta e punctul dumitale de vedere, Bogdan?

- Da, tovarăşe colonel.

- Dar dumneata, Mănăilă, de ce consideri că lucrurile s-au încurcat şi mai mult?

- Mai întâi, o precizare, tovarăşe colonel. Am spus că eu nu izbutesc - acuma după ce ne-a picat în mână radiograma - să văd mai limpede decât înainte. Bogdan spunea că de vreme ce, prin Mica, ei intenţionează să mă racoleze, ne-am lămurit. Nu avem de-a face cu o reţea de un fel deosebit, ci cu una obişnuită, care, folosind metode obişnuite, urmăreşte obiective obişnuite. Lucrurile însă nu stau de loc aşa. De altfel, noi am mai discutat acest aspect şi am susţinut atunci acelaşi lucru. Acuma am şi alte argumente, pe care mi le furnizează însăşi radiograma. De pildă, ar trebui să ne întrebăm cine este individul care semnează rezident. Este unul dintre aceia pe care îi cunoaştem?

- Crezi că are o importanţă deosebită? întrebă Bogdan

- Desigur că da.

- Din cei pe care îi cunoaştem, poate Fuiorescu.

- Altcineva?

- Tanti Aspasia a ta, sau poate Fredi.

- Poate Koruz? întrebă Ducu.

- Nu cred. Poate Lotte Dankner.

-Mica, în nici un caz, aşa-i?

- În nici un caz, maimuţa aia.

- Bun! Întrucât afirmi că unul din cei patru - Fuiorescu, Fredi, Lotte Dankner sau Aspasia - ar putea fi rezidentul, să presupunem că-i Lotte Dankner. De ce ea? Fiindcă Pensiunea este un paravan excelent şi totodată o sursă de a culege informaţii. Indirectă, trăgând cu urechea la cele ce vorbesc clienţii ei; sursă directă - racolând pe aceia dintre ei care ar putea furniza informaţii. Am aici - iat-o - o listă cu numele tuturor clienţilor Pensiunii. În mod permanent, iau masa la Pensiune un număr de douăsprezece persoane, fără Picioruş. Picioruş este al treisprezecelea, dar el nu-i de loc superstiţios. Din aceste douăsprezece persoane, şapte sunt pensionari. Cornelia Melinte e profesoară, doi sunt contabili, unul decorator la o cooperativă de firme şi ultimul, vânzător la un magazin de încălţăminte de pe Lipscani. Deci, cei şapte pensionari, nefiind în producţie, nu pot fi, direct, legaţi de o "sursă" de informaţie: o fabrică, o instituţie etc. Să vedem cum stăm cu cei doi contabili. Unul e contabil la fabrica de jucării, iar celălalt, la cooperativa de dopuri de plută. Trebuie să fii de acord, Bogdane, că o fabrică de jucării şi o cooperativă de dopuri nu reprezintă surse de informaţii de prima mână şi nici măcar de a treia mână. Acelaşi lucru se poate spune atât despre locul de muncă al pictorului de la cooperativa de firme, cât şi de al vânzătorului de la magazinul de încălţăminte. Aş vrea să mai adaug că informaţiile pe care le-au obţinut oamenii noştri, şi care privesc pe toţi cei doisprezece, nu ne dau motive să înscriem nici unul din ei pe lista celor suspecţi. Singura excepţie este Cornelia Melinte, din cauza încurcăturii cu bărbatul ei, a cărui moarte nu este nici astăzi pe deplin lămurită. Ce concluzie trebuie să tragem de aici? O primă concluzie: că nici unul dintre cei doisprezece, prin natura muncii lor, nu au acces direct la o sursă de informaţii. Cea de-a doua concluzie: că, de fapt, "Pensiunea Dankner" este doar un paravan, Frau Dankner trebuind să aibă, de ochii lumii, o sursă de existenţă.

Desigur, s-ar putea obiecta că deşi cei doisprezece nu au acces direct la surse de informaţii, indirect pot ajunge la ele, prin oamenii pe care îi cunosc, rude sau prieteni. De asemenea, s-ar putea obiecta că unii dintre ei să fie folosiţi de Lotte Dankner ca agenţi recrutori sau ca simpli curieri pentru ridicarea materialelor din "cutiile poştale oarbe".

- Bineînţeles că s-ar putea obiecta, insistă Bogdan.

- Vezi doar că am ţinut seama de această eventuală obiecţie. Dar nici în această privinţă verificările de până acuma nu ne îndrituiesc să bănuim pe careva din cei doisprezece de aşa ceva. (Singura rezervă pe care o fac se referă la Cornelia Melinte).

Dar să mergem mai departe. Deci, am convenit că pentru Lotte Dankner Pensiunea nu-i decât un paravan care îi camuflează adevărata activitate. Dar în ce constă această activitate? Bogdan spune: aceea de spionaj obişnuit. Recrutarea unei reţele, culegerea de informaţii şi transmiterea lor pe căile posibile afară. Dovada cea mai bună este că ei, luându-mă drept altul, şi-au pus în gând să mă racoleze. Mie nu mi se pare un argument care se susţine. Nu spun că ei nu urmăresc recrutarea de agenţi pentru reţeaua lor. Dar susţin că nu aceasta în primul rând.

- E o afirmaţie. Dovedeşte! se încăpăţână Bogdan.

- Asta şi fac. În primul rând, avem noi vreo dovadă că Fuiorescu, Lotte Dankner sau Aspasia au mai racolat pe cineva? (Mă refer la perioada aceasta de când am început să ne ocupăm de ei).

- Pe Mica, de pildă!

- Pe Mica au racolat-o mai înainte. Mă întreb însă: De ce să uităm de servieta maiorului S.S. Arnold Weisenfels, de ce să uităm de Champignon, de Bernhard, de ce să uităm de lada care urma să fie substituită în cazul când Koruz nu ar fi avut ghinionul să tamponeze celălalt camion? Dacă în lada aceea ar fi fost ceasuri, blănuri sau mai ştiu eu ce alte articole ce se pot uşor desface pe piaţă, am fi putut spune că avem de-a face cu o bandă de contrabandişti. Dar nu. În ladă erau piese de la o maşină de filat. Am mai discutat o dată dacă a fost o tentativă de sabotaj şi am ajuns la concluzia că nu. Dacă ţineţi minte, nici eu şi nici Bogdan nu am acordat importanţă conţinutului celor două lăzi. Dumneavoastră ne-aţi atras atenţia asupra acestui lucru, cerându-ne să reflectăm, cu alte cuvinte să găsim explicaţia unui fapt în aparenţă absurd. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, am reflectat şi tocmai imposibilitatea de a găsi o explicaţie raţională substituirii celor două lăzi mă face să cred că avem de a face cu o reţea de un fel deosebit. Vreau să precizez însă. Nu găsesc o explicaţie raţională substituirii lăzilor numai în cazul când nu fac abstracţie de conţinutul lor. Dacă însă fac abstracţie de acest lucru, atunci ar putea să existe o explicaţie.

- De pildă, vru să ştie Bogdan.

- De pildă, că la mijloc e vorba de o greşeală.

- Greşeală! se miră Bogdan..

- Da, greşeală. Aş înclina să cred că lada umplută cu pietre n-a fost pregătită pentru a înlocui pe aceea cu piese de maşină, ci pe o alta, care numai din greşeală nu a ajuns în remorca lui Nae Voicu şi apoi în camionul condus de Koruz.

- Stai, că ai încurcat-o! se repezi Bogdan.

- Să vedem. Eu cred că n-am încurcat-o de fel.

- Ai spus că lada pregătită dinainte trebuia să substituie o altă ladă, nu aceea cu care efectiv a fost înlocuită. În acest caz, lada cealaltă, cea adevărată, a nimerit într-unul din celelalte camioane. Câteva zile după aceea, toate lăzile au fost deschise şi în toate s-au găsit numai piese de maşini. Deci în ce constă greşeala de care vorbeai? Dacă s-ar fi găsit într-o altă ladă altceva decât piese de maşini, atunci aveai dreptate, şi-mi scoteam pălăria. Aşa însă...

- Eu m-am gândit la greşeală de altă natură! Eu presupun că printre lăzile care transportau maşini şi utilaje pentru "Textila" trebuia să fie una care să conţină cu totul altceva. Dar, din anumite motive, pe care noi nu le cunoaştem, lada aceea n-a mai fost expediată. Dar să mergem mai departe. Iată mesajul acesta pe care noi l-am interceptat. E un mesaj descifrat. Dar mie îmi sună la urechi aproape ca o şaradă. În primul rând, cine-i acest 16-51 care a fost lichidat?

- Poate, Catina.

- Poate Dar dacă nu-i Catina, ci Paulian, dentistul?

- Păi ăla n-a fost lichidat.

- N-a fost lichidat direct. Dar oare sinuciderea n-ar putea fi interpretată ca o lichidare indirectă?

- Cred că o asemenea interpretare este puţin cam forţată, observă Bogdan.

- Bine! 16-51 nu-i Paulian. E altcineva. Să-i spunem X. Dar cine l-a lichidat? Prin lichidare, am mai putea presupune că ei înţeleg arestarea unuia dintre ei. Nu e cazul, deoarece noi încă nu am arestat pe nimeni. Deci, de vreme ce o asemenea interpretare este exclusă, nu ne rămâne decât să acceptăm pe cealaltă. Că pe 16-51 l-au lichidat ei înşişi, să zicem pentru că începuse să-i stânjenească. În acest caz, iată că suntem nevoiţi să constatăm că ne găsim în faţa a două lichidări probabile. Catina şi dentistul Paulian. Mie mi se pare toată treaba asta de neînţeles. Oare acest domn care semnează rezident are o reţea atât de vastă, încât îşi poate permite luxul să lichideze doi dintre oamenii săi în numai cincisprezece zile? (Atâta doar a trecut de când am început să ne ocupăm de Tanti Aspasia). Mie mi se pare lucrul acesta de neînţeles. Să ne amintim de cazurile din ultimii ani. Nici un serviciu de spionaj n-a izbutit să recruteze o adevărată reţea, fiindcă am avut noi grijă să le tăiem ghearele la timp. Iată însă că de data asta ne găsim - într-adevăr sau numai aparent - în faţa unei reţele, în frunte cu un rezident, şi care rezident îşi permite să lichideze în numai cincisprezece zile nici mai mult, nici mai puţin decât doi dintre agenţii săi. Ei bine, când a izbutit domnul rezident acesta să recruteze atâţia agenţi? Şi cum se face că deşi există o reţea - dacă există - ea nu se mişcă, nu acţionează, ci, deocamdată, îşi propune un scop atât de modest: să mă racoleze?

- Tovarăşe colonel, dacă îmi permiteţi, am o nelămurire şi aş vrea ca Radu să mă lămurească.

- Poftim!

- Ai spus mai adineauri: "...cum se face că deşi există o reţea", şi ai adăugat imediat: "dacă ea există". Pe urmă, ai mai spus că reţeaua "nu se mişcă, nu acţionează". Nu înţeleg!.. După părerea ta, există sau nu o reţea? Dacă nu există, atunci de ce ne pierdem vremea de pomană? Iar dacă există, nu se poate să nu se mişte, să nu acţioneze.

- Stai puţin. Eu am afirmat nu că n-ar exista o reţea, ci că eu personal am îndoieli că există o reţea puternică. Pe de altă parte, atunci când am afirmat că reţeaua nu se mişcă, nu acţionează, am înţeles nu că ei stau cu mâinile la sân, ci că nu acţionează în direcţia în care am fost obişnuiţi până acuma să acţioneze spionii. Şi ţin să mai adaug un lucru, deşi are să pară paradoxal. Deşi nu acţionează vizând obiectivele pe care în mod obişnuit le vizau toţi agenţii, nu înseamnă că obiectivul sau obiectivele pe care rezidentul le urmăreşte sunt mai puţin importante şi că, deci, pericolul ar fi mai mic. Dimpotrivă, eu cred că el este cu atât mai mare, cu cât noi încă nu suntem în măsură să întrevedem obiectivul sau obiectivele pe care le urmăresc. Am fost clar, Bogdane?

- De data asta, da.

Colonelul Joldiş, care ascultase tot timpul fără să-l întrerupă, mărginindu-se doar să scrie câte un cuvânt pe foaia de hârtie din faţa sa, interveni în discuţie.

- Punctul dumitale de vedere, Mănăilă, mi se pare deosebit de interesant. Teoretic vorbind, el se susţine. Nu vreau să spun că n-ai ţinut seama de fapte. Dimpotrivă. Totuşi, nu trebuie să devii, ca să spun aşa, robul acestui punct de vedere personal. Există unele întrebări la care ipoteza dumitale nu dă răspuns. Dumneata ai spus: Contest că avem de-a face cu o reţea atât de puternică, încât să-şi poată permite luxul să lichideze doi agenţi în numai cincisprezece zile, o reţea de care până acuma noi să nu fi avut habar, când ştim foarte bine că toate încercările serviciilor de spionaj de a-şi încropi o reţea la noi a eşuat, datorită vigilenţei lucrătorilor noştri. Totuşi, dacă nu doi - în cazul când îl excludem pe dentist - în orice caz unul a fost lichidat. O ştim chiar din mesaj. Propoziţiunea: "Iniţiativa nefericită" nu lasă nici un dubiu în privinţa înţelesului. Eşti de acord?

- Da, tovarăşe colonel.

- Mai mult, putem trage concluzia că rezidentul nu a fost de acord cu lichidarea. Altfel spus, cam acesta ar fi înţelesul: M-am executat şi 16-51 a fost lichidat. Dacă vrei să ştii, însă, părerea mea personală, află că iniţiativa a fost nefericită. Cu alte cuvinte, rezidentul îşi permite să nu fie de acord cu acela care i-a dat ordinul, şi nu se sfieşte să i-o spună. Bine, 16-51 ştim precis că a fost lichidat de ai lui. Dar despre Paulian ce trebuie să credem? Indirect, chiar dumneata spui că am putea-o considera tot un fel de lichidare. Şi atunci cum rămâne? Ne găsim sau nu în faţa unei reţele care îşi poate permite luxul să lichideze doi din agenţii săi?

- Chiar şi în acest caz eu susţin, tovarăşe colonel, că nu este posibil să avem de a face cu o reţea puternică.

- Demonstrează! îi ceru Bogdan.

- Tovarăşe colonel, trebuie să recunosc, deocamdată, nu sunt în măsură s-o fac. În lumina discuţiei şi a precizărilor dumneavoastră va trebui să reexaminez întreaga problemă. Punctul meu de vedere - acela pe care vi l-am expus - îmi convine numai ca premiză. Caut o verigă de legătură care să constituie cea de a doua premiză. Dacă o găsesc, atunci poate că voi izbuti să trag şi concluzia. Vreau să spun că poate voi izbuti să înţeleg care este adevăratul obiectiv pe care ei îl urmăresc, din pricina căruia mie mi se pare reţeaua aceasta de un fel deosebit.

- Ei, iată o precizare care, de fapt, înseamnă un alt punct de vedere.

- Care însă, tovarăşe colonel, nu anulează pe cel dinainte.

- Nu-l anulează, dar îl modifică, poate chiar substanţial.

- Mie ceva nu mi-e clar. Despre ce fel de verigă de legătură este vorba? întrebă Bogdan.

- O verigă de legătură între lada cu piese de maşină şi cele două tentative eşuate ale rezidentului de a afla ceva în legătură cu misteriosul Bernhard sau de a da de urma lui.

- Iată o observaţie deosebit de interesantă. Cred că e foarte, foarte important lucrul acesta... Şi crezi că vei găsi veriga?

- Tovarăşe colonel, îmi pun mare speranţă în Mica.

- Cum vine asta? întrebă colonelul.

- Dacă mă racolează.

- Atunci am să ţin pumnii strânşi, glumi Bogdan. Şi dumneavoastră, tovarăşe colonel.

A doua zi, fu interceptată 0 nouă ieşire în eter. Conţinutul era aproape identic:

"Fericită şi certă perspectivă de racolare a unui funcţionar de la Ministerul Afacerilor Externe. Deţine o funcţie deosebit de importantă din punctul nostru de vedere. Peste zece zile - probabil - va pleca, pentru două săptămâni, curier diplomatic. Aşteptaţi în fiecare zi, la aceeaşi oră, spre a vă putea comunica data exactă a plecării.

Rezident".

Această a doua ieşire în eter nu trezi multe nedumeriri şi nici nu i se dădu o importanţă prea mare.

- Probabil - fu de părere Bogdan - a repetat mesajul ca să fie convins că va fi recepţionat.

Ducu nu făcu nici o obiecţie.

CAPITOLUL XIII

- Tovarăşe colonel trebuie, musai să-mi, "repartizaţi" o locuinţă. Adică, o garsonieră.

- Păi, n-ai locuinţă?

- Dacă o aduc acasă pe Mica, mătuşa Sabina e în stare să pună mătura pe ea. E născută şi crescută, tovarăşe colonel, în mahalaua Mascaralei şi nu-i plac de fel maimuţe ca de-alde ea.

- Şi de ce trebuie să vină Mica la dumneata?

- Se apropie - ziua plecării şi vrea să-mi pregătească geamantanul. Ştiţi, am tot purtat-o cu vorba că azi-mâine voi şti precis data plecării. Ea susţine că e mai bine să fiu pregătit din timp.

- Vezi ce mult ţine la dumneata? glumi colonelul.

- Mai ales de când i-am spus că plec. Ştiţi, insistenţa cu făcutul, bagajelor îmi, spune, ceva. Trebuie să-mi "repartizaţi" musai o garsonieră. Să fie însă în centru, fiindcă am apucat de i-am spus că locuiesc în inima oraşului. Asta la început, când încă nu ştiam că am să devin "curier diplomatic".

- Bine! Am să discut cu Ionescu. Să vedem care din băieţi poate să-ţi împrumute garsoniera lui. Şi ştii ceva? Fixează data plecării. Când vrei dumneata. Dacă şi-au pus în gând să te racoleze, o vor face înaintea plecării. Adică a aşa-zisei plecări.

Discuţia de mai sus avusese loc în biroul colonelului Joldiş cu patru zile în urmă. Acuma, în noua sa garsonieră; Ducu îl avea în faţă pe Bogdan. Între ei, pe o măsuţă joasă se afla un geamantan din material plastic de mărime mijlocie. Îl priveau şi tăceau. Numai din când în când, privirile lor se întâlneau pe deasupra geamantanului. Nu-l atingeau de parcă ar fi conţinut o maşină infernală, gata să explodeze la cea mai mică atingere. În realitate, străduindu-se să înţeleagă prin ce se deosebea acest geamantan de celălalt, pe care îl cumpărase împreună cu Mica. Lucrurile se petrecuseră în felul următor: A doua zi după ce se "mutase" în garsoniera care aparţinea unui coleg, Mica venise să-l vadă.

- Va să zică e sigur că pleci joia viitoare? îl întrebase ea.

- Sigur!

- Mai sunt exact şase zile. Bagajele ţi le-ai făcut?

- Mai am timp.

- Nu e bine, dragă, să laşi totul în ultima zi. Te trezeşti, pe urmă, că uiţi tocmai de ce ai mai mult nevoie. De altfel, voi, bărbaţii, nici nu vă pricepeţi în treburi de-astea. Mi-ai promis că ai să mă laşi pe mine să te pregătesc de drum.

- Dacă nu te plictiseşte, poftim!

- Mai întâi, cu câte geamantane pleci?

- Cu unul singur. Dacă voi avea nevoie la întoarcere, şi probabil că voi avea, de încă unul, am să cumpăr de acolo. Nu crezi că-i mai bine aşa?

- Ba da! Dar ia să văd geamantanul cu care vrei să pleci.

- Să vedem pe unde naiba l-am pus.

Într-o debara, sus, pe un raft, găsi un geamantan, care însă nu se găsea într-o stare prea bună.

- Cum? Cu vechitura asta vrei să pleci?

- Dar ce are, dragă? E bun.

- Să fim serioşi! Vrei să-ţi faci ţara de râs? Unde mai pui că nu călătoreşti ca un turist oarecare. Trebuie neapărat să-ţi cumperi un alt geamantan.

- Bine, aşa am să fac.

- Ce rost are să mai amâni. Maşina e jos. Haidem să-ţi cumperi chiar acuma.

- Bine, dragă!

Au plecat împreună şi au cumpărat geamantanul pe care ea l-a ales. Când s-au înapoiat, Mica a luat un creion şi o foaie de hârtie şi a notat tot ceea ce, după părerea ei, trebuia să ia el în călătorie.

La plecare, i-a spus:

- Lasă-mi mie o cheie a apartamentului, ca, în lipsa ta, să încep să-ţi pun lucrurile în geamantan. Trebuie să mai dau câte ceva la spălat, la călcat. Tot n-am eu altceva mai bun de făcut.

- Fată dragă, eşti o comoară la casa omului. Nu mi-aş fi închipuit, atunci când te-am cunoscut, că ai asemenea aptitudini domestice. Nici acuma nu mi te închipui cu o mătură în mână.

- Până a nu te întâlni pe tine, nesuferitule, n-aş spune că îmi făcea plăcere deosebită să apuc o mătură de coadă.

I-a dat cheia apartamentului. A doua zi nu, dar în ziua următoare, în timp ce Ducu lipsea de acasă, Mica avenit la el, aducând un geamantan identic aceluia pe care îl cumpăraseră împreună. Şi cum şi la plecare avea un geamantan în mână, explicaţia nu a fost greu de găsit, Mica substituise geamantanele. Două geamantane identice fuseseră schimbate unul în locul celuilalt. De ce? Bineînţeles, nu dintr-un simplu capriciu. Cu toate că erau la fel, prin ceva se deosebeau. Problema tocmai aceasta era. Prin ce anume sau, mai precis, ce avea în plus geamantanul adus de Mica?

...Şi cei doi prieteni, care stăteau şi priveau geamantanul de pe masă, tocmai aceasta se întrebau.

- Măi Ducule, ce naiba o fi ascuns în el?

- În orice caz ceva cu volum foarte mic. Poate un microfilm. Dar unde naiba?

- Hai să mai căutăm o dată.

- Ce rost are să mai pierdem timpul. Am încercat şi n-am izbutit. Au să descopere ei, tovarăşii de la laborator.

- Dar până atuncea, bătrâne, de curiozitate îmi năpârleşte mustaţa.

- Bine! Atunci haidem să mai căutăm o dată.

Scoaseră cu multă grijă lucrurile puse de Mica în geamantan, străduindu-se să ţină minte unde şi cum erau aşezate, după care începură să-l întoarcă pe toate părţile şi să-l examineze cu multă atenţie. Ducu se folosea şi de o lupă.

- Nimic, fir-ar al naibii să fie de geamantan, bodogăni Bogdan.

- Şi totuşi Mica nu l-a schimbat doar aşa, ca să ne dea nouă dureri de cap.

- Nu, bătrâne, nu. Probabil că au ascuns ceva între pereţii geamantanului.

- Doar n-avem să ne punem acuma să-l jupuim. În noaptea asta experţii au să lămurească misterul, în orice caz, ce vor descoperi trebuie să rămână acolo.

- De ce?

- Eu urmează să "plec" joia viitoare, nu-i aşa?

- Şi ce-i cu asta?

- Crezi că nu-i posibil ca Micăi să-i vină în minte să verifice, mâine sau într-una din zilele următoare, dacă lucrul pe care l-a ascuns nu ştiu unde, se mai află tot acolo? Ce s-ar întâmpla dacă descoperă că a dispărut? Nu s-ar duce dracului tot planul nostru?

- Ba da, bătrâne. Numai că eu cred că ea nu se va putea convinge dacă obiectul acela mai este sau nu acolo unde a fost ascuns decât numai dacă, de pildă, ar tăia în bucăţele geamantanul. Altfel, l-am fi descoperit şi noi până acuma. Ce Dumnezeu! Nu suntem de ieri, de alaltăieri şi doar ne pricepem să căutăm. În orice caz ai noştri, trebuie să afle ce a ascuns maimuţa în geamantan. Din o mie de motive, dar mai ales dintr-un motiv, cel mai important.

- Care-i acela?

- Trebuie să ştim, fiindcă de asta depinde dacă pleci de-adevăratelea în cele străinătăţuri sau numai aşa de formă.

- Ce tot bâigui, Bogdane. Să plec de-adevăratelea?

- Mie mi se pare, bătrâne, că va trebui să pleci. Altfel, cred că tot planul cade în baltă.

- Crezi?

- Ascultă! Ai sau nu doar şase zile până la plecare?

- Şase zile!

- Scrie în radiogramă că vor să te racoleze?

- Scrie.

- Ei bine, de ce n-au făcut-o până acuma? Ce aşteaptă?

- Tu de ce crezi că n-au făcut-o?

- Nu ştiu!

- Mersi!

- Nu te pripi, bătrâne. Eu te întreb. Dacă şi-au pus în gând să te racoleze, de ce au pitit, în geamantan - ce naiba or fi pitit! - fără ştirea ta? De vreme ce ai devenit unul de-al lor, de ce să se ascundă de tine. Mai normal ar fi să-ţi spună: Ai aici un microfilm. (Să zicem). Îl vei preda în cutare oraş, cutărui ins care îţi va spune cutare parolă. De ce nat procedează aşa şi: de ce se feresc de tine?

- De ce! Probabil că ceea ce au ascuns ei prezintă o foarte mare importanţă şi nu au suficientă încredere fia mine. De altfel e şi normal. Încă nu m-au recrutat. Gândeşte-te şi te. Un obiect foarte important nu încredinţează unui agent recrutat abia de câteva zile.

- Mda! Asta ar fi o explicaţie. Dar, în definitiv, de ce nu te racolează? De ce tot amână? Bătrâne, e ceva la mijloc..

- Şi cum vom afla?

- Datorită experţilor. Ascultă, bătrâne, ce-ţi spun. Îmi tai mustaţa dacă tu n-are să trebuiască să-ţi scoţi pălăria.

- Şi de ce, mă rog? Fiindcă are să trebuiască, de-adevăratelea să plec în străinătate, şi eu nu cred că se va întâmpla aşa?

- Dar dacă are să trebuiască să pleci, ai să-ţi scoţi pălăria?

- Am să mi-a scot.

- Bunicule, dinspre partea mea e ca şi când ţi-ai fi scos-o de pe acum.

Expresul Balt-Orient 301 de mult fusese tras la peron. La ora nouăsprezece şi douăzeci şi şase de minute, adică numai cu zece minute înainte de plecarea trenului, îşi făcu apariţia pe peron şi Ducu. Ducu era însoţit, de Mica şi de Bogdan. Înaintea lor, la câţiva paşi, mergea hamalul care ducea geamantanul. Ducu avea pe braţul stâng pardesiul, iar în dreapta ţinea o geantă de piele, "geanta diplomatică"

- De ce ai întârziat atâta? Am crezut că s-a amânat plecarea, se interesă Mica. Ea împreună cu Bogdan îl aşteptaseră la intrarea pe peron.

- Am întârziat la minister. Crede-mă că am stat ca pe ghimpi. Sper că nu te-ai plictisit prea mult, aşteptându-mă. Vasile sunt sigur că s-a priceput să te distreze. (Vasile era numele de împrumut al lui Bogdan).

- Vasile, prietenul tău, a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă ca să treacă timpul mai repede, dar nu prea a izbutit. Eram îngrijorată. Nu ştiam de ce întârzii.

În sfârşit, ajunseră la vagonul de dormit. Urcară cu toţii. Valiza încăpea tocmai bine în plasa de bagaje.

- Să ştii că ţi-am pus şi papucii.

- Bine, îngerule păzitor! Mai lipsea să pui aţă şi ace.

- Ba să ştii că şi asta ţi-am pus.

- Ei, ce zici, Vasile? Ai mai întâlnit o fată ca ea?

- Când te întorci, însoară-te! îi replică Bogdan.

- Parcă e numai după el. Trebuie să vreau şi eu.

- Lasă că ai să vrei tu. Eşti prea deşteaptă, ca să nu-ţi dai seama că dumnealui, cu toate că face pe grozavul, e mai docil ca un pechinez. Abia aşteaptă să găsească pe cineva care să-i pună zgardă şi de zgardă să-i agaţe lesa.

- Deşi ştiu că glumeşti, află că nu l-aş lua. Este exact, genul de bărbat care nu-mi place. Vai, mai sunt numai două minute. Ai să-mi scrii, Dane?

- Sper că voi avea măcar timp atâta ca să-ţi trimit o ilustrată din fiecare oraş unde mă voi opri. Acuma cred că e timpul să coborâţi.

Mai schimbară câteva cuvinte, Ducu de la fereastra vagonului, Bogdan şi Mica de pe peron, până când expresul se puse în mişcare.

- Drum bun, Dane!

- Pa, Mica! Vasile, dacă ai timp, plimb-o cu maşina, din când în când. N-am să fiu gelos, să ştii!

- Bine!.. Bine!.. Succes!.. Mult succes!..

Ducu pleca în străinătate de-adevăratelea. Şi lucrul acesta fusese hotărât ca urmare a evenimentelor întâmplate în ultimele zile.

Geamantanul, supus unui examen serios din partea experţilor, până la urmă, îşi dezvălui secretul. Sub una din încuietorile metalice, experţii descoperiră un mic cilindru din material plastic, înăuntrul căruia găsiră un microfilm, cu următorul conţinut:

"Bernhard rămâne obiectivul numărul unu. Genealogia odată pierdută, expectativa provizorie şi activă rămâne singura soluţie. Champignon nu mai constituie o problemă. Consecinţe fericite. Rezultate excelente prin aplicarea metodei şiretului Ulysse. Transmiteţi, prin acelaşi curier, instrucţiuni detaliate, suplimentare, mai ales în legătură cu următoarele probleme: a. Bernhard; b. Pe ce linie trebui să-l folosesc pe R.B. Posibilităţi extraordinare, deoarece lucrează la arhiva Ministerului de Externe"

După ce fu cunoscut conţinutul raportului rezidentului, experţii se puseră pe treabă, de data ăsta în sens invers. Pe o peliculă specială - identică aceleia developate - pozitivul fu refotografiat cu un aparat special şi negativul obţinut fu închis în cilindrul din material plastic, care, la rândul lui, fu introdus în lăcaşul de sub încuietoare. Încă nu se luminase de ziuă, când geamantanul ajunse înapoi în garsoniera lui Ducu. În cazul când Mica voia să verifice dacă filmul se mai afla în ascunzătoarea lui, nu avea decât. Nimic nu lăsa să se observe că cineva mai umblase acolo.

În ajunul zilei când Ducu urma să plece în străinătate, radiştii de la postul de ascultare recepţionară două noi ieşiri în eter, la intervale de două ore una de alta.

Textul celor două radiograme era foarte concis şi aproape identic.

"Diplomatul pleacă mâine, douăzeci şi şapte noiembrie a.c. Călătoreşte în vagonul şapte - vagonul de dormit - şi ocupă cuşeta numărul doisprezece.

Rezident".

În cea de a doua radiogramă erau adăugate cuvintele: "Lacătul din stânga".

Conţinutul raportului rezidentului fusese analizat într-o şedinţă la colonelul Joldiş. Bogdan fusese acela care susţinuse cu ardoare şi cu argumente puternice necesitatea plecării efective a lui Ducu în străinătate.

- Dacă Radu nu pleacă, stricăm totul, tovarăşe colonel. Desigur, alta ar fi fost situaţia dacă rezidentul, prin Mica sau prin altcineva, l-ar fi racolat aici în ţară. Dar vedeţi că el s-a gândit s-o facă alţii în străinătate. De fapt, n-am avansat cu un pas. Dacă nu-l trimitem, nu ne-ar rămâne decât să-i arestăm. Ştiţi că eu am fost acela care am propus măsura aceasta. Lucrurile însă s-au complicat între timp. Dacă îi arestăm, vom afla câte ceva. Dar vom afla ce ne interesează? De fapt, ar putea întreba careva dintre noi: ce anume ne interesează să ştim? Pe urmă, arestându-i, nu suntem de loc siguri că, vom pune mâna şi pe rezident. Desigur, s-ar putea să-l aflăm prin ei. Fiindcă, dacă nu toţi, măcar unul trebuie că-l cunoaşte. Dar până să-l facem pe acela să vorbească, rezidentul prinzând de veste că i-am capturat reţeaua, ar putea să se dea la fund. Pe de altă parte, ce ştim noi despre Bernhard? Nimic! Despre acest Bernhard, până şi rezidentul vorbeşte: cu multă discreţie şi, aş zice, cu un oarecare respect. Dacă ne amintim de prima radiogramă interceptată, avem motive să presupunem că nici el nu ştie prea multe despre acest misterios Bernhardt. Dar despre Champignon ştim ceva? Nimic. În schimb, pentru rezident Champignon nu mai constituie a problemă. Ce poate să însemne aceasta? Că i-a dat de urmă. Că, în sfârşit, i-a dat de urmă recent, adică după, lichidarea Catinei de la care zadarnic aşteptase informaţii. Deci, dacă acuma Champignon nu mai constituie o problemă pentru rezident, avem şansa ca prin acesta să ajungem la domnul sau doamna Ciupercă: - Bine, dar nici pe rezident nu-l cunoaştem, obiectă colonelul.

- Da, tovarăşe colonei nu-l cunoaştem, dar îl vom putea cunoaşte prin Radu. Vreau să spun, după reîntoarcerea lui Radu din străinătate. E clar că Radu va aduce instrucţiuni pentru rezident. Chiar el cere instrucţiuni suplimentare.

- Nu e de toc sigur că aceste instrucţiuni îi vor fi date lui Mănăilă ca să le înmâneze personal rezidentului. Mai curând ele vor ajunge la acesta printr-o terţă persoană.

- E posibil. Dar e posibil să se întâmple şi altfel. Vorbind de Radu, de "munca" lui la arhiva Ministerului de Externe, în radiogramă se spune: "Posibilităţi extraordinare, deoarece lucrează la arhiva Ministerului de Externe". Nu e de loc exclus ca rezidentul să vrea să lucreze el direct cu cineva care are acces la arhiva Externelor. Dar chiar dacă nu se va întâmpla aşa, Ducu, odată "racolat" în străinătate, va putea să acţioneze dinăuntrul cetăţii şi nu dinafară ei, ca până acuma. Şi este imposibil ca, acţionând dinăuntru, să nu le venim de hac ticăloşilor. Nu trebuie să neglijăm şi un alt aspect. Anume, că s-ar putea ca Ducu să afle lucruri revelatoare de la acela care are să-l "racoleze", sau de la acela de la care rezidentul cere instrucţiuni, de pildă în legătură cu Champignon sau cu Bernhard.

- Înseamnă să-l trimitem în bârlogul lupilor, observă colonelul.

- Dacă îmi permiteţi, tovarăşe colonel, ăsta nu ar fi un argument ca să nu mă trimiteţi. Eu cred că mă voi putea descurca în aşa fel ca să nu m-atingă colţii dihăniilor.

- De asta nu mă îndoiesc. Trebuie să cântărim însă bine avantajele şi dezavantajele.

- Îmi permiteţi, tovarăşe colonel?

- Te ascult, Mănăilă.

- Nu avem nici am motiv să credem că Mica sau rezidentul bănuiesc cumva cine sunt în realitate.

- Nu, asta în nici un caz.

- Ei mă cred un om descompus, gata la orice compromisuri, numai să iasă bani. Probabil că ei se felicită pentru achiziţia... în perspectivă. Recrutarea unei reţele este o treabă deosebit de grea. Nu-i uşor nici să culeagă informaţii. Şi în această privinţă, ştim cât ajutor primim de la omul simplu, cinstit, care a încetat să fie un "gură-cască". Dar cea mai mare greutate sau aproape cea mai mare greutate pentru ei este ca în puţinele cazuri când izbutesc să obţină unele informaţii să le treacă dincolo, la stăpânii lor. Ei bine, gândiţi-vă ce pleaşcă pentru ei. Un funcţionar al Ministerului Afacerilor Externe, care lucrează la arhivă şi care, din când în când, este trimis curier diplomatic. Păi, o asemenea achiziţie merită bani grei, şi probabil ticălosul de rezident se aşteaptă, în afară de laude, şi la o recompensă substanţială. Şi dacă judecăm lucrurile din punctul lor de vedere, zău că ar merita-o în cazul când totul ar fi adevărat. Păi, există o altă cale mai ideală de a trimite afară informaţii decât geanta diplomatică a unui curier? Unde mai punem că omul, având acces la arhiva ministerului, le mai poate procura, la cerere, materiale de care aceştia au nevoie. Acestea ar fi "avantajele" pentru ei. Dar din "avantajele" lor decurge câştigul nu de mică importanţă pentru noi, dacă mă trimiteţi în bîrlogul lupilor. Las la o parte faptul că e interesant să cunoaştem metoda pe care o vor folosi pentru a recruta un "curier diplomatic". Pe de altă parte, vom şti ce hram poartă stăpânii pe care îi slujeşte rezidentul.

- Nu-i sigur că vom afla lucrul acesta, observă colonelul.

- Sigur nu-i evident! Dar am putea deduce după metoda de racolare pe care o vor folosi, din condiţiile care mi se vor pune sau, eventual, din preţul cu care sunt dispuşi să-mi plătească "trădarea". Dar chiar dacă nu am afla despre care anume servicii de spionaj este vorba, totuşi vom putea intra, de pildă, în posesia instrucţiunilor adresate rezidentului. În privinţa aceasta Bogdan are perfectă dreptate. Trebuie să ne gândim că un "curier", persoană oficială, ale cărui bagaje nu sunt controlate, pentru ei va însemna o ocazie extraordinară, de care, fără îndoială că vor căuta să profite copios. Instrucţiunile nu numai că vor fi ample, dar probabil că îmi vor da să aduc în ţară şi alte materiale. Nu mai e, cred, nevoie să subliniez cât de mult ne interesează să cunoaştem conţinutul instrucţiunilor, pentru a nu mai vorbi de interesul pe care îl prezintă pentru noi eventualele alte materiale. Desigur, toate acestea sunt numai presupuneri. S-ar putea să nu se întâmple chiar aşa. Dar avem cele mai multe şanse ca lucrurile să se desfăşoare întocmai. Şi în cazul acesta, de ce să dăm cu piciorul la o asemenea şansă?

Pe urmă, Bogdan avea dreptate şi în alte privinţe. De pildă, atunci când spunea că, din proprie iniţiativă sau la sugestia stăpânilor săi, rezidentul va căuta să ţină direct legătura cu un agent care are acces la arhiva unei instituţii de stat de importanţa aceleia unde eu "lucrez". De asemenea, cred că a gândit bine atunci când a afirmat că prin rezident am putea ajunge să dăm de urma lui Champignon şi a lui Bernhard.

...Şi cu acestea cred că nu am epuizat toate argumentele care pledează pentru trimiterea mea, tovarăşe colonel.

Colonelul Joldiş privi, câtva timp, gânditor pe fereastră.

- Cred că va trebui să încercăm, vorbi el după câteva minute. Dar, bineînţeles, nu eu hotărăsc singur. Am să raportez tovarăşului general şi voi căuta să-l conving.

- Ce mai cacialma avem să le tragem! se bucură Bogdan, de data asta nu trosnindu-şi degetele, ci frecându-şi mâinile. Tare mai sunt curios să ştiu cum vor încerca să-l racoleze în străinătate pe Radu.

- Am să văd eu atunci. Eu, unul, nu mor de curiozitate să aflu.

Mica, în dreapta lui, privea prin parbriz, dar sigur că nu vedea nimic. Se gândea la ceva şi părea frământată de gânduri. Alături, Bogdan conducea atent, fiindcă se lăsase o ceaţă care îl obliga să meargă cu viteză redusă.

- Te las acasă? o întrebă el, fără s-o privească.

Mica nu răspunse decât după vreo câteva minute, dar tot printr-o întrebare.

- Ce-ai spus?

- Am întrebat unde să te las. Acasă?

- Acasă! Mai ţii minte unde stau?

- Desigur!

- N-ai uitat?

- Nu! Apoi, după câteva clipe: Afurisită ceaţă!

- Mda! Nu e de loc plăcut. Dar dumneata nu ai de ce să te temi.

Mica, parcă acuma trezită din somn, avea chef de vorbă.

- Să mă tem? De ce să mă tem?

- De ceaţă. Când e ceaţă, se pot întâmpla accidente. Nu însă şi dumitale. Eşti un om prudent, deosebit de prudent.

- Serios? Şi de unde ştii?

- Şi calm! continuă ea, ca şi când n-ar fi auzit întrebarea.

- Eşti foarte convinsă că sunt şi prudent, şi calm?

- Desigur! Spune-mi, dumitale ţi s-a întâmplat vreodată să-ţi pierzi capul? Eu nu cred. Aşa-i că nu?

- Dacă eşti atât de sigură, de ce mă întrebi? Chiar dacă aş afirma contrariul, tot nu m-ai crede. Totuşi, dacă te-ai referit cumva la relaţiile cu femeile, află că mi-am pierdut capul, şi nu o dată.

- Asta mă interesează mai puţin. Nu există bărbat care măcar o singură dată în viaţă să nu-şi piardă capul din cauza unei femei.

- E un destin al nostru, al bărbaţilor?

- Cam aşa ceva.

- Va să zică, trebuie să înţeleg că aşa, în general, nu-mi pierd capul.

- Da, în general nu-ţi pierzi capul. Mă uit cum conduci, cum ţii volanul în mână... Ai mult sânge rece... Ai prezenţă de spirit. Îmi închipui că aceste calităţi sunt rezultatul unor încercări dificile prin care ai trecut în viaţa dumitale de până acum.

- Da' de unde! Până la vârsta asta, am avut o viaţă neinteresantă, banală, nespectaculoasă. Dacă am calităţile pe care le-ai amintit, nu le-am dobândit datorită unor întâmplări dramatice prin care aş fi trecut, ci m-am născut pur şi simplu cu ele.

- Serios? Interesant! Până mai adineaori eram convinsă că ai trecut prin multe în viaţă.

- N-am fost măcar o singură dată grav bolnav, n-am suferit un accident şi... nici măcar nu am avut şansa să trăiesc o dramă adevărată cu o femeie!

- Să ştii că eşti un tip reconfortant.

"Oare ce urmăreşte? se întrebă Bogdan. Nu cumva mă suspectează? În cazul acesta, şi pe Ducu". Deşi vag neliniştit, întrebă vădit ironic:

- Ca un tonic?

- Aproape!

- Zău că nu-mi dau seama din ce punct de vedere sunt... reconfortant?

- Eşti un exemplu vrednic de urmat.

- Te referi - la ce te referi? La calmul meu? La faptul că nu-mi pierd niciodată capul, aşa cum ai afirmat?

Mica vorbise fără să se uite la el. Şi acum continua să privească drept înainte, de parcă ar fi avut facultatea excepţională să vadă prin întuneric şi prin ceaţă. Răspunsul ei veni de data asta cu oarecare întârziere.

- Da, la prudenţa ta... La calmul tău... La stăpânirea de sine. Sunt însuşiri pe care nu le poate avea orice om.

- ...Şi? Ce are omul nevoie de ele?

- Dar dumneata ai nevoie?

- Crede-mă, dacă nu le-aş avea, în meseria mea de fiecare zi nu le-aş simţi lipsa.

- În definitiv, cu ce te ocupi?

- Sunt planificator la o întreprindere, minţi el.

- Nu le simţi nevoia, fiindcă ele nu-ţi lipsesc. Dar ele îţi sunt de mare folos în viaţă, deşi nu eşti conştient de acest lucru. Dacă nu le-ai avea şi dacă ai întâlni pe cineva cu însuşirile pe care le ai, ţi-ai da seama că ele îţi lipsesc şi, fără să vrei, l-ai invidia pe acela care le are.

"Frumoasă eschivă! îşi vorbi el. Dar, în definitiv, ce urmăreşte? Nu cumva încearcă, în lipsa lui Ducu, să mă prindă şi pe mine în plasă?"

- Dacă te-am înţeles bine, după părerea dumitale, oamenii care lucrează undeva au nevoie de calităţile enumerate mai adineauri. Or, după cât ştiu eu de la Dan, deocamdată nu lucrezi nicăieri.

- Cu toate acestea, asta-i părerea mea. Că oamenii au mare nevoie de ele.

- Şi eu îţi afirm că nu-mi dă de loc prin minte la ce ţi-ar folosi ele dumitale, de pildă. Doar dacă...

Şi se opri intenţionat.

- Doar dacă, ce? întrebă ea prompt, privindu-l pentru prima dată de când începuseră discuţia.

- Doar dacă le simţi lipsa în raporturile dintre dumneata şi Dan. Bunăoară, poate regreţi că-ţi lipseşte facultatea de a nu-ţi pierde capul?

Mica schiţă un zâmbet care putea să însemne dispreţ, dar tot aşa de bine compătimire.

- În privinţa asta acuma e prea târziu.

- Vrei să spui că ţi-ai şi pierdut capul.

- Trebuie s-o recunosc, n-am încotro. Şi, să ştii, regret.

- N-ar trebui. Doar e o bomboană de băiat. Nu-i el comunicativ, e cam prea interiorizat, dar e un om de caracter, un suflet de aur. În orice caz, n-ai de ce să regreţi, fiindcă, să ştii, dumneata ai asupra lui o mare influenţă.

- Şi el asupra mea. Ţi-am spus că mi-am pierdut capul.

- Îl iubeşti, deci.

- Mult. Partea proastă este că el nu mă iubeşte.

- Cred că te înşeli...

- În privinţa asta o femeie nu se înşeală. El mă place. Poate că nu chiar aşa de mult, fiindcă până acuma nici nu mi-a cerut să mă culc cu el - îi place să mă vadă, să danseze cu mine, să-i fiu parteneră de distracţii. Am impresia că mă consideră un fel de camaradă, de prietenă. Şi eu, proasta, îl iubesc.

"Prost mă mai consideri dacă îţi închipui că am să te cred", o apostrofă el în gând. Continuă tot ea:

- Mai curios este că, la început, nu mi-a plăcut. De fapt, nu că nu mi-a plăcut. Nici nu se poate să nu placă unei femei. E un bărbat frumos, distins. Părul cărunt îl face şi mai interesant. Iar ochii, ei bine, ochii, tristeţea lor, te tulbură şi te atrag în acelaşi timp. Totuşi, nu e genul meu.

- Bine că nu-i aici să te audă. Şi mă rog, care-i genul dumitale?

- Genul meu? De pildă, îmi place un bărbat cu firea dumitale.

- Prudent... Calm... Stăpân pe sine... Care nu-şi pierde capul, parodie el cuvintele ei.

- Da, da, nu râde de mine. Un bărbat stăpân pe sine, care nu-şi pierde capul în nici o împrejurare. Dar în acelaşi timp, un bărbat vesel, comunicativ, optimist, pe scurt, un bărbat reconfortant. Ştii de ce îţi spun toate acestea? Fiindcă acuma nu mai e nici o primejdie. Deşi nu e genul meu, totuşi sunt îndrăgostită de Dan. Serios îndrăgostită. Adică îl iubesc. Asta nu mă împiedică însă să constat că voi, bărbaţii, sunteţi tare proşti. Îţi aminteşti cum ne-am cunoscut?

- Desigur.

- Adică, v-am cunoscut pe amândoi odată. Dacă voi, bărbaţii, nu aţi fi proşti şi v-aţi da seama când vă place o femeie, ar fi trebuit să înţelegi că pe tine te preferam. Nu ţi-ai dat seama, sau nu m-ai plăcut, fiindcă te-ai grăbit să mi-l "cedezi" imediat. Îţi aduci aminte?

- Îţi spun sincer, o clipă nu mi-a trecut prin minte că te interesam cât de cât. De când suntem noi doi prieteni, totdeauna, dar absolut totdeauna, femeile care mie mi-au plăcut l-au preferat pe el.

- Serios? Şi din cauza asta nu-i porţi pică?

- Nu prea! N-ai spus că sunt o fire optimistă? Sunt, într-adevăr. De fiecare dată când se întâmplă aşa, mă consolez. Se iveşte totdeauna o altă fată care să nu-mi displacă şi care să-mi ajute s-o uit pe cealaltă.

- Dar eu ţi-am plăcut? Spune drept!

- Ar putea să existe cineva care să nu te placă? Nu cred!

- Şi după ce ai constatat că-l prefer pe Dan, ai găsit fata care să te consoleze?

Bogdan se eschivă să răspundă.

- Uite că am şi ajuns acasă la dumneata.

- Da, am ajuns. Mulţumesc mult că m-ai condus.

- Bună seara! Ştii, aş vrea să-ţi dau un fel de răspuns la ultima dumitale întrebare. Despre prietenie am nişte idei demodate, cel puţin din punctul de vedere al unuia de vârsta mea sau chiar mai tânăr. De vreme ce eşti prietena prietenului meu, chiar dacă aş dori altceva, nu pot să te consider decât prietena lui.

- Cu toate acestea, poate, din când în când, îţi vei face timp să plimbi cu maşina pe "prietena prietenului tău".

- Cu mare plăcere!

- Atunci, noapte bună, şi încă o dată mersi că m-ai condus.

- Noapte bună!

Când ajunse acasă, începu să se dezbrace chiar din vestibul. Era obosit şi voia să se lungească în pat, nu ca să doarmă, ci să citească. În ultima săptămână, dormise pe apucate, târziu de tot, şi, nu-şi putuse îngădui plăcerea de a citi culcat la lumina veiozei o carte care îi plăcea. Se dezbrăcă şi se vârî în pat. Abia apucă să deschidă cartea, şi telefonul începu să sune.

Era colonelul Joldiş.

- Te-ai întors? Ei, cum a fost "despărţirea"? Mititica lui Radu a vărsat ceva lacrimi?

- De loc! În schimb, a fost foarte "emoţionată". Asta n-a împiedicat-o ca, pe drum, în maşină, să-mi spună că, de fapt, eu sunt genul de bărbat care îi place şi să-mi reproşeze că, la timpul potrivit, n-am băgat de seamă către cine se îndreaptă preferinţa ei.

- Probabil urmăreşte să te "dea" gata şi pe dumneata în lipsa lui Radu. Ştii de ce te-am sunat? M-a anunţat Picioruş că s-a sinucis Cornelia Melinte.

- Cornelia Melinte s-a sinucis! repetă Bogdan maşinal.

- Da, s-a sinucis, şi de aceea te-am sunat. Fă un drum până acolo. Îl găseşti pe Picioruş. Când termini, treci pe la mine. Mă găseşti aici. În noaptea asta am să lucrez până târziu. A plecat o maşină după dumneata. Bună!

- Să trăiţi!

Când coborî în stradă, maşina tocmai oprea în faţa casei.

- Ştii unde trebuie să mă duci?

- Ştiu!

- Atunci, dă-i bătaie!

Pe strada Lascaris, la numărul 14, era un bloc mic, format din parter şi doar un singur etaj. În total, opt apartamente, dintre care două garsoniere minuscule, parcă dinadins construite aşa ea să adăpostească pitici şi nu oameni de statură obişnuită. Una din aceste două garsoniere era locuinţa Corneliei Melinte.

Aşa cum se întâmplă în asemenea împrejurări, un grup de curioşi, majoritatea vecine, se strânseseră_: în stradă şi comentau evenimentul, neîndurându-se să dea ascultare îndemnului miliţianului de a se împrăştia. Colocatarii aşteptând să li se pună întrebările de rigoare, stăteau cu: uşile întredeschise ca să nu scape nimic, din tot ceea ce se întâmpla pe scară sau "spionau" prin "vasisdasuri".

Bogdan urcă tot câte două treptele. Cu puţin înainte de a sosi el venise medicul legist, căruia nu-i rămăsese altceva de făcut decât să constate decesul. Cornelia Melinte îşi pusese capăt zilelor într-un mod mai puţin obişnuit. Se vârâse în baie şi îşi tăiasevenele de la mâini cu o lamă. Dacă n-ai fi ştiut ce se întâmplase şi dacă apa înroşit nu te-ar fi lămurit, ai fi putut crede că adormise în timp ce se îmbăia. Capul şi-l plecase pe umărul drept şi, poate datorită surâsului abia schiţat din colţul gurii, trăsăturile feţei păreau destinse. Parcă moartea, care venise lent, i-ar fi produs o mare satisfacţie. Surâsul acela, te făcea să crezi că se dăruise morţii cu aceeaşi totală, abandonare cu care s-ar fi dăruit bărbatului drag. Nici un fel de părere de rău nu i se citea pe figură şi nici teamă.

- Ăsteia i-a făcut mare plăcere să moară!

Remarca era a medicului. Doctorul Raţiu era un om ciudat în felul său. În îndelungata sa carieră văzuse atâtea cazuri, care mai de care mai neobişnuite, încât ajunsese să nu se mai mire de nimic. Când începea să examineze un cadavru, în colţul stâng al gurii apărea un fel de zâmbet, care neiniţiaţilor le putea părea ironic: în realitate, era un zâmbet de om blazat. Din cauza acestei blazări, sau poate din cauza firii sale, era un om cum nici că se putea mai tăcut. Careva spusese odată, în glumă: când doctorul Raţiu deschide gura şi rosteşte un cuvânt, apare soarele. Bogdan îl poreclise "doctorul Mucles" şi pretindea că învăţase cuvântul "mucles" de la nepotul său. Tocmai de aceea observaţia lui uimi peste măsură pe cei care îl cunoşteau şi se aflau în clipa aceea de faţă.

- Credeţi? întrebă sceptic ofiţerul de miliţie. Şi adăugă imediat, cu emfază: nici. unui om nu-i face plăcere să moară, tovarăşe doctor.

Doctorul Raţiu se uită la el ironic, pe deasupra ochelarilor, vru să spună ceva, dar până la, urmă se răzgândi. Miliţianul era tânăr, plesnea, de sănătate şi, pe deasupra, numai de o săptămână se însurase cu o fată, pe care o iubea, foarte mult.

- Tovarăşe locotenent - întrebă Bogdan - cine v-a sesizat pe dumneavoastră?

- Dumneaei.

Şi arătă pe aceea care telefonase la secţia de miliţie.

- Dumneavoastră?

- Da, eu, tovarăşe.

- Vă rog, să repetaţi ceea ce mi-aţi declarat şi mie, îi ceru ofiţerul de miliţie.

- Păi, da! Aşa s-a întâmplat cum v-am povestit. Eram la bucătărie, unde preparam ceva pentru cină. Făceam nişte clătite şi eram cu mâinile pline de făină. La un moment dat am constatat că nu am zahăr suficient. Ca să mă, duc la "Alimentara", ar fi însemnat să las totul baltă şi, pe deasupra, să întârzii şi cu cina. M-am gândit atunci să împrumut de la o vecină, până mâine. Am preferat pe Cornelia Melinte.

- De ce? se interesă Bogdan.

- Deşi n-o cunoşteam nici mai mult nici mai puţin decât pe celelalte, îmi era mai simpatică. Când am vrut să sun, am observat că uşa e întredeschisă. Am sunat, totuşi. Nu mi-a răspuns nimeni. Atunci am intrat în casă. Aici, în cameră, nu era nimeni. Am văzut însă uşa de la baie întredeschisă. "Tovarăşă Melinte!", am strigat-o. Dar fiindcă nu mi-a răspuns am împins uşa cu piciorul. Şi atunci am văzut-o... în baie... moartă.

Femeia se opri o clipă ca să-şi şteargă lacrimile. Povestind, retrăi întâmplarea şi emoţia o împiedica să vorbească.

- Continuaţi, vă rog! o îndemnă ofiţerul de miliţie.

- Pe urmă... Pe urmă m-a cuprins frica. Am ieşit afară pe palier şi am sunat la soneriile vecinilor, pe rând. La familiile Ionescu, Dumitriu, Brănescu. "Deschideţi, s-a întâmplat o nenorocire cu tovarăşa Melinte". Dar acasă nu era decât tovarăşa Brănescu. Ea mi-a reamintit că trebuie anunţată miliţia. Atunci am telefonat tovarăşului sectorist. Şi pe urmă, aţi venit dumneavoastră, cu toţii.

Colocatara Ecaterina Prodan tăcu. Spusese tot ceea ce avea de spus. În schimb, Bogdan mai avea de pus întrebări.

- Ce oră era când aţi venit încoace? Vă mai amintiţi?

- Desigur. Chiar foarte precis. Ştiţi, eu sunt o femeie puţintel distrată. Din cauza aceasta, nu prea am spor la treabă. Cunoscându-mi meteahna, atunci când am ceva de făcut, pun ceasul în faţa mea, pe masă, ca să ştiu permanent cum stau cu timpul. Îmi amintesc, puţin înainte de a constata că n-am zahăr suficient, poate cu vreo cinci minute, m-am uitat la ceas. Arăta orele şapte şi jumătate. Mi-am zis că trebuie să mă grăbesc, fiindcă la orele opt urma să se întoarcă soţul meu. Ştiţi, noi cinăm totdeauna la aceeaşi oră.

Bogdan îşi consultă ceasul brăţară. Erau orele opt şi jumătate seara.

- Tovarăşe Raţiu - îl întrebă pe medic - după părerea dumitale la ce oră credeţi că a survenit decesul?

- Exact sau, aproape exact, am să ştiu după autopsie. Până atunci, dacă am în vedere unele particularităţi, cred că nu mai devreme de o oră şi jumătate, poate chiar două.

Bogdan se adresă din nou Ecaterinei Prodan:

- În altă ordine de idei, aţi putea să-mi spuneţi dacă aici, în bloc, Cornelia Melinte avea vreo prietenă sau vreo cunoscută? Cu dumneavoastră, de pildă, în ce relaţii se afla?

- În relaţii de colocatare, tovarăşe. Dacă ne întâlneam pe scară, ne salutam. Atâta tot. După ştiinţa mea, relaţiile Corneliei Melinte cu celelalte femei din bloc au fost identice. Răposata era o fiinţă foarte simpatică, foarte la locul ei, dar tare retrasă. Dar s-ar putea ca eu să mă înşel: Ar fi bine să staţi de vorbă şi cu ele. Poate că vreuna a fost totuşi prietenă cu răposata Cornelia.

- Dumneavoastră, ca vecină, aveţi vreo părere în legătură cu sinuciderea Corneliei Melinte?

Ecaterina Prodan, ridică din umeri.

- E o întrebare la care nu v-aş putea răspunde. Am cunoscut-o atât de puţin... Ba aş putea spune că n-am cunoscut-o de loc. Dar dacă singurătatea este un motiv să ţi se facă lehamite de viaţă, atunci sigur că răposata a avut un motiv serios să termine cu viaţa.

- Trăia chiar atât de singură? N-o vizita nimeni, vreo prietenă, vreun prieten?

- După ştiinţa mea, nu! Trebuie că şi-a iubit mult bărbatul, de vreme ce nu s-a mai remăritat.

- Mulţumesc, tovarăşă.

- De mine mai aveţi nevoie? întrebă ea pe ofiţerul de miliţie care întocmise procesul-verbal.

- Deocamdată, nu!

După plecarea Ecaterinei Prodan, Bogdan îl întrebă:

- Până acuma aţi găsit ceva?

- Nimic! răspunse Picioruş în locul acestuia.

Ofiţerul de miliţie îi întinse o foaie de caiet cu pătrăţele, pe care Bogdan citi:

Nimeni nu este vinovat de moartea mea. Îmi pun capăt zilelor din proprie iniţiativă şi fără aavea vreun alt motiv decât acela că m-am plictisit şi că am obosit să trăiesc.

Cornelia Melinte

"Că s-a sinucis "din proprie iniţiativă" - îşi vorbi Bogdan - asta poate să fie adevărat. Dar e greu de crezut că a făcut-o numai fiindcă s-a plictisit şi fiindcă a obosit să trăiască".

- Ce părere aveţi, tovarăşe căpitan? întrebă ofiţerul de miliţie.

- E puţin cam prematur - nu crezi? - ca să ne putem face o părere.

CAPITOLUL XIV

Ducu privi prin fereastra vagonului, până când în mulţimea de pe peron nu-i mai putu deosebi pe cei doi: pe Bogdan şi pe Mica. Până când Mica dispăru vederii sale, o văzu fluturând degetele mâinii, în semn de rămas bun. Părea atât de sincer emoţionată, atât de tristă din cauza despărţirii, încât Ducu, care, la rândul său, luase o mină de circumstanţă; nu se putu abţine să n-o invectiveze de departe, ca şi când l-ar fi putut auzi: "Dacă n-aş şti ceea ce ştiu despre tine, cu talentul ăsta al tău de a juca teatru, ce mai m-ai duce de nas!.. Ca pe un prost şi ca pe un papă-lapte m-ai duce de nas!.."

Şi în timp ce-i adresa asemenea amabile cuvinte, flutura la rândul său, degetele, în semn de rămas bun, şi îi surâdea trist; aproape îndurerat. Pe urmă, când nu-i mai văzu, cu un oftat de uşurare, îşi aprinse o ţigară. Pe culoarul vagonului de dormit, aproape la fiecare fereastră erau călători care nu voiau să piardă prilejul de a asista la spectacolul atât de obişnuit - şi cu toate acestea de fiecare dată parcă inedit - al plecării unui tren din gară. Un spectacol pitoresc-inedit, specific plecării trenurilor din Gara de Nord.

Cei mai mulţi erau cetăţeni români care plecau peste graniţă, cu diferite treburi. Ducu nu era la prima sa călătorie peste graniţă. Mai fusese în Cehoslovacia, în Polonia, în Republica Democrată Germană. Dar nu mai departe. La fel ca toţi aceia care au prilejul să voiajeze, era şi el convins că nu există o satisfacţie mai mare decât aceea de a călători. Să vizitezi ţări şi oraşe, să cunoşti alte popoare, cu obiceiurile lor, cu tradiţiile şi moravurile lor, cu monumentele şi lăcaşurile lor de cultură, este ceva atât de plăcut, atât de minunat.

Călătorise puţin. Dar de fiecare dată când se găsise într-o altă ţară, constatase cu deosebită plăcere că îl bucura mai ales atunci când descoperea nu ceea ce deosebea, ci, mai ales, ceea ce era comun atât poporului din care făcea el parte, cât şi aceluia din ţara pe care o vizita. Cu alte cuvinte, descoperea, în specificitate, omenescul. Îi plăcea să se plimbe pe străzi, să intre în magazine, în localurile publice, să frecventeze stadioanele, să observe oamenii, comportamentul lor în diverse împrejurări, să stea de vorbă cu ei, fie în limba pe care o cunoştea - germana - sau când limba germană nu-i folosea, interlocutorii săi necunoscând-o, izbutea să se înţeleagă de minune prin gesturi, mimică şi desen. Reuşea în felul acesta să-şi facă o părere exactă despre ţara şi poporul respectiv, aproape tot atât de exactă ca în cazul când s-ar fi documentat consultând cărţi şi publicaţii.

Acum, în timp ce expresul gonea prin noaptea care biruise, străpungând întunericul compact, asemenea unui uriaş şi ciudat sfredel, bucuria că începuse o nouă călătorie era întunecată de neprevăzutul ce-l aştepta. Unde, nici el nu ştia. Poate la capătul călătoriei, poate chiar în primul oraş în care se va opri, din cele patru comunicate Micăi înainte de plecare.

Pe culoar, lumea începuse să se rărească. Unii se retrăseseră în cuşete, dar cei mai mulţi se duseseră la vagonul-restaurant. Însoţitorul vagonului lor explica unui turist, în germană, ora când trenul avea să ajungă la graniţă. Explica dând amănunte inutile şi Ducu înţelese că o făcea numai pentru plăcerea de a vorbi în limba lui maternă. Era o namilă de om, cu părul roşu, tuns scurt ca o perie, cu nişte ochi bovini şi spălăciţi. Avea o faţă rotundă, bucălată şi roşie, de parcă abia în clipa aceea ar fi ieşit de la o baie cu aburi. Asta, dacă făceai abstracţie de păr. Altfel, roşul aprins al părului şi culoarea de rac fiert a feţei te făceau să te gândeşti că omul acela, datorită cine ştie cărei împrejurări, îşi vârâse capul într-o căldare cu vopsea roşie.

Lui Ducu îi făcea mare plăcere să studieze fizionomia oamenilor, comportamentul lor în diferite împrejurări. Evident, nu toţi oamenii erau interesanţi din acest punct de vedere. Adesea însă i se întâmpla să cunoască oameni pe care, observându-i, să-l fascineze pur şi simplu. Nu era cazul cu însoţitorul de vagon. Era totuşi un "tip" interesant. Ascultând ce spune, Ducu avea impresia că fiecare cuvânt pe care acesta îl rostea, ieşea din gură uns. Uns, ca să alunece, ca să se rostogolească, la fel ca o bilă, şi să nu se oprească niciodată, şi nicăieri. Parcă undeva în el exista un depozit de cuvinte, un depozit inepuizabil şi că era suficient să deschidă gura ca ele să înceapă a curge şi a se rostogoli, minute şi ore în şir, fără ca aceasta să reprezinte vreun efort din partea lui. Însoţitorul vorbea, şi de fiecare dată când vreunul din călătorii din vagonul dat în grija sa trecea pe lângă el, în drum spre restaurant, îi zâmbea cu un zâmbet, la fel ca şi cuvintele, uns. Şi după fiecare zâmbet de acest fel, scotea batista din buzunar şi cu un gest scurt se ştergea în colţul stâng al gurii, exact acolo unde, o clipă mai înainte, se tivise zâmbetul, parcă spre a şterge locul devenit unsuros din cauza zâmbetului "uns". De câte ori ducea batista la gură, Ducu observa că şi mâna îi era roşie datorită părului des şi roşu care o acoperea până acolo unde începeau degetele. Şi fiindcă însoţitorul cu zâmbetul uns, cu vorba unsuroasă şi cu mâinile păroase şi roşii îi producea aproape o repulsie fizică, intră în cuşetă, încuindu-se pe dinăuntru. Se trânti pe pat cu mâinile sub cap şi, sforţându-se să alunge toate gândurile, se dărui plăcerii de a asculta ritmul monoton al roţilor. Locomotiva, ca un căpcăun, înghiţea depărtările şi el se afla în tren. Călătorea!.. Şi undeva, departe, erau ţări şi oraşe despre care citise numai, pe care şi le închipuise numai şi pe care avea să le vadă.

Şi se trezi vorbindu-şi tare:

"Bine e să călătoreşti, pur şi simplu să călătoreşti, fără să fii obsedat de gândul că undeva, într-un oraş pe care atâta doreşti să-l cunoşti, nişte ticăloşi te aşteaptă ca să te racoleze".

Se afla în tren de mai bine de douăzeci şi patru de ore. Pentru a doua oară soarele venise să se uite în cuşeta lui prin jumătatea de fereastră pe care storul nu o acoperea. Era un soare cam vlăguit şi ursuz din cauza unor zdrenţe de nori murdari pe care un vânt rece şi capricios le purta de colo-colo.

Ducu căscă, se întinse şi, odihnit cum nu se mai simţise de mult timp, se dădu jos din pat. Se bărbieri, se spălă şi, după ce se îmbrăcă, ieşi pe culoar. Fiindcă soarele tocmai fusese acoperit de o flenderiţă de nor, dimineaţa părea tulbure, mohorâtă. Era aproape frig. Dar aerul rece şi tare îl învioră. Îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze puţin cam în silă. Însoţitorul era acum altul. Acesta, cu un veritabil accent vienez, după ce îi ură bună-dimineaţa, se interesă dacă s-a odihnit bine şi îl întrebă dacă nu doreşte o cafea. Acceptă oftând, fiindcă îşi aminti de admirabilele cafele pe care le pregătea mătuşa Sabina şi pe care nu avea să le mai bea până la întoarcerea acasă.

Uşa cuşetei din dreapta lui, care până atunci fusese doar crăpată, se deschise, şi pe culoar îşi făcu apariţia un bărbat foarte înalt, foarte slab, foarte blond şi foarte palid, îmbrăcat într-un halat de culoarea purpurei. Curând îl urmă o femeie îmbrăcată şi ea într-un halat de aceeaşi culoare. Era şi ea înaltă, mult mai puţin înaltă decât bărbatul ei, în schimb tot atât de blondă şi cu ochi tot atât de albaştri. În ciuda înălţimii, a chipului slab şi palid ca de schimnic, bărbatul nu era urât. În schimb, femeia era foarte frumoasă.

"Ce nevastă frumoasă are cocostârcul ăsta!", îşi spuse Ducu privind-o pe furiş.

Cei doi vorbeau englezeşte. Necunoscând limba, habar nu avea ce-şi spun. Dar lui Ducu în general îi plăcea să asculte chiar atunci când se vorbea într-o limbă pe care n-o cunoştea. De fiecare dată avea sentimentul că, dacă ar putea asculta aşa ore întregi, până la urmă s-ar trezi că înţelege perfect limba în care se vorbeşte. Acuma exista un motiv în plus să asculte cu plăcere: femeia avea o voce deosebit de plăcută.

Privea pe fereastră, distrat, fuma şi trăgea cu urechea pur şi simplu ca s-o audă vorbind pe blonda cu halatul de culoarea purpurei.

"Are o voce foarte senzuală", îşi spuse. Şi fu încă o împrejurare - una din multele - când era nevoit să constate neconcordanţa ce exista între vocile oamenilor şi aspectul lor fizic. Blonda avea o voce "senzuală" - de fapt o voce care trăda firea ei senzuală, dar ochii, chipul, întreaga ei făptură nu dezvăluiau de loc tocmai această caracteristică a feminităţii ei.

Vocea soţului ei suna un pic dogită, un pic răguşită, fără a fi totuşi neplăcută. Ea vorbea repede, el, rar şi cu o anumită grijă pentru pronunţie, de parcă între cei doi nu ar fi avut loc un dialog banal, ci o lecţie de dicţiune, în care el era elevul, iar ea profesoara. Impresia mai era accentuată şi de faptul că bărbatul, după fiecare frază rostită, făcea o grimasă de silă, de greaţă parcă, asemenea unui băiat după ce a luat o doctorie neplăcută.

La un moment dat cocostârcul se întoarse spre el şi îl întrebă ceva în limba lui. Ducu îi răspunse, în germană, că nu cunoaşte limba engleză.

- Dacă vorbiţi limba germană, atunci ne putem înţelege în această limbă, păru că se bucură englezul. V-am întrebat dacă aveţi idee cam pe unde ne aflăm?

- Habar n-am! Ştiu doar că, spre prânz, va trebui să trecem graniţa elveţiană. Dar l-am putea întreba pe însoţitor.

- Lăsaţi, nu e absolut nevoie. Am întrebat într-o doară. Eu nu sunt niciodată grăbit, şi mi-e indiferent unde mă găsesc. Esenţialul e să nu stau locului.

În timp ce englezul îi vorbea, la un moment dat, soţia acestuia se întoarse cu faţa spre ei şi scoţând din buzunarul halatului o brichetă îşi aprinse o ţigară, mai înainte ca Ducu să aibă timp s-o aprindă pe a sa, ca s-o servească. Îi mulţumi, însoţind mulţumirea cu un surâs plin de amabilitate, după care, vârându-şi bricheta în buzunar, se întoarse ca să privească din nou prin fereastră peisajul pustiit de implacabila cruzime al toamnei.

Ducu avea sânge rece. O dovedise nu în puţine împrejurări. Cu toate acestea, a avut nevoie de un efort de voinţă excepţional ca să nu se trădeze. Mai precis, ca să nu se trădeze că le pricepuse jocul. Şi îl pricepuse, fiindcă în clipa când blonda şi angelica englezoaică şi-a aprins bricheta el şi-a dat seama că minuscula şi eleganta brichetă era, de fapt, un aparat fotografic.

De când îşi începuse cariera ca lucrător al Securităţii Statului, Ducu avusese prilejul să vadă multe asemenea "jucării", care mai de care mai ingenioase. "Jucăria" cu care îl fotografiase frumoasa blondă era aidoma cu aceea pe care o găsise în bagajul unui agent arestat cu vreo câteva luni în urmă.

- De unde veniţi? îl întrebă englezul.

- Din România.

- Sunteţi poate român?

- Da, sunt român.

Şi în gând:

"O faci tu pe şmecherul. Mă rog, n-ai decât!"

- Să ştiţi, ca român, vorbiţi foarte bine limba germană. Nu mi-aş fi închipuit.

- Şi dumneavoastră, ca englez, o vorbiţi destul de bine, i-o întoarse el.

- Cu mine e altceva. Eu vorbesc în mod curent engleza, germana, franceza, spaniola, italiana şi rusa.

- Şi care este limba dumneavoastră maternă? se interesă Ducu, nu fără intenţia de a fi ironic.

Acuma, când descoperise cu cine are de-a face, lunganul îi devenise dintr-o dată antipatic, la fel şi nevastă-sa.

- Limba mea maternă? Limba mea maternă e suedeza. Şi, paradoxal, tocmai pe aceasta aproape n-o ştiu vorbi. De aceea nici n-am enumerat-o printre limbile pe care le cunosc.

Ducu, prefăcându-se vădit interesat de cele ce auzea, întrebă cu voită naivitate:

- Foarte interesant!.. Şi cărei cauze se datoreşte faptul că aţi uitat limba dumneavoastră maternă?

- Adevărul e, domnule, nu că am uitat-o, ci că n-am vorbit-o în copilărie şi nici mai târziu. Părinţii mei au fost amândoi suedezi. Dar eu, din motive de ordin familial, bineînţeles, am fost crescut de o mătuşă de a mea, aflată în Noua Zeelandă, încă de la vârsta de trei ani. Din această cauză, adevărata mea limbă maternă a devenit engleza.

- Am fost convins că sunteţi englez.

- Multă lume crede la fel. Va să zică sunteţi din România. Am auzit că aveţi o ţară interesantă. E adevărat?

- Am impresia că dumneavoastră călătoriţi mult. De ce nu veniţi să ne vizitaţi ţara? La noi vin mulţi turişti din ţările apusene.

- De călătorit, într-adevăr, călătoresc mult. Dar nu mă duc acolo unde vreau, ci unde sunt nevoit să mă duc.

- Înţeleg!.. Sunteţi un om de afaceri şi călătoriţi numai în interes de afaceri.

- Sunt un om de afaceri, dar nu călătoresc pentru afacerile mele. Ele merg - şi încă bine - fără să fie nevoie ca eu să întreprind călătorii speciale. Probabil că are să vă pară ciudat ceea ce am să vă spun. Totuşi acesta este adevărul. Sunt un om - poate singurul pe faţa pământului - care păstrează unele amintiri - e drept vagi - din vieţile anterioare pe care le-a trăit. Dar probabil că acuma mă socotiţi nebun.

- De loc! Mi se pare chiar foarte interesant ceea ce spuneţi. Vă asigur că aştept, cu multă nerăbdare, să-mi daţi unele explicaţii.

Şi în gând:

"Nebun nu te consider, secătură, dar nu înţeleg ce naiba urmăreşti îndrugându-mi asemenea braşoave".

Complicea vlăjganului îi veni din nou poftă să fumeze. Numai că de data asta Ducu nu se mai repezi să-i ofere foc. O lăsă să folosească propria-i "brichetă". Mai mult, ca să-i uşureze munca, întoarse capul către ea şi surâse.

"Dacă vrei, îţi stau la dispoziţie şi pentru o poză din profil", îi vorbi el în gând.

- Bineînţeles că explicaţiile sunt absolut necesare, continuă individul care, între timp, se recomandase: Johan Ohlson, nume neaoş suedez. Spuneţi-mi, dumneavoastră nu vi s-a întâmplat niciodată să vizitaţi, pentru prima dată, un oraş şi să vi se pară anumite lucruri familiare? De pildă, o stradă, o anumită casă, un monument?

- Mărturisesc, domnule, că nu.

- Nici nu e de mirare. Aşa se întâmplă cu marea majoritate a oamenilor. Credeam însă, adică speram, că dumneavoastră sunteţi o excepţie. Sau poate că sunteţi chiar, dar fără să vă daţi seama. De pildă, e posibil că s-a întâmplat să vi se pară cunoscute unele lucruri, dar nu aţi fost conştient de aceasta, tocmai fiindcă ştiaţi precis că vă găsiţi pentru prima dată în acele meleaguri. De altfel, la început, aşa s-a întâmplat şi cu mine. Trebuie să vă povestesc cum am descoperit că posed o asemenea rară însuşire. De mulţi ani, aş zice încă din anii adolescenţei, foarte adesea mi se întâmplă să visez un vis, de fapt, un adevărat coşmar. Anume, că într-o anumită împrejurare, împreună cu alţi câţiva, am omorât un om, pe care l-am îngropat apoi pe ascuns într-un anumit loc. Locul, în vis, îmi este foarte familiar: Într-un parc public, mai precis într-un scuar, în spatele unei statui care reprezintă un bărbat în togă romană. Coşmarul constă în aceea că, în vis, mi-e o frică grozavă ca nu cumva să se descopere locul unde îngropasem cadavrul, fiindcă descoperirea lui ar duce implicit la arestarea făptaşilor.

Până aici nimic neobişnuit. Probabil că şi dumneavoastră vi s-a întâmplat să aveţi coşmare, şi nu unul singur. Factorul neobişnuit, de necrezut aproape, e însă altul, şi aveţi să-l aflaţi imediat. Acum şapte ani am făcut o călătorie în Italia. Pe atunci încă mai puteam călători numai pentru plăcerea de a cunoaşte lumea, care e frumoasă tocmai prin continua alternanţă a frumosului cu hidosul. Vizitând Italia, am ajuns şi la Brindisi. Într-o zi, plimbându-mă prin oraş, la un moment dat mi-am dat seama că strada pe care mergeam îmi este cunoscută. Am început să mă întreb cu ce stradă din alt oraş pe care îl vizitasem cândva semăna. Mergând mai departe pe acea stradă, am văzut o casă cu etaj, din piatră, veche, tare veche. Şi mai ales această casă mi se părea cunoscută. M-am oprit ca s-o privesc mai bine. Da, îmi era cunoscută. Cu cât o priveam mai mult, cu atât mi se părea mai familiară. Inima a început să-mi bată mai repede. Mă simţeam tare, tare mişcat, nici eu nu-mi dădeam seama de ce. Un băieţaş ieşi din casă şi veni să mă întrebe pe cine caut. M-am ruşinat şi am plecat mai departe.

Lunganul se întrerupse, fiindcă blonda lui complice începu să-i vorbească. Conversaţia dintre ei dură cam un minut, pe urmă ea intră în cabină. Prin uşa pe care o lăsase întredeschisă, Ducu o auzi fredonând.

- Probabil că soţia dumneavoastră o fi supărată pe mine.

De altfel, Ducu era intrigat că lunganul nu i-o prezentase.

- De ce?

- Fiindcă, din cauza mea, aţi lăsat-o singură. Probabil se plictiseşte.

- Cine, Malla? Ea nu se plictiseşte niciodată. De altfel, nu cunoaşte limba germană şi în nici un caz nu ar fi putut lua parte la conversaţia noastră. (Voit sau nu, lunganul ignora că aşa-zisa conversaţie se rezuma doar în a vorbi el tot timpul). În privinţa asta, vă rog să nu vă faceţi griji. Dar spuneam... ce?

- Spuneaţi că un copil a ieşit din casă să vă întrebe pe cine căutaţi şi că dumneavoastră, ruşinat, aţi plecat mai departe.

- Exact!.. Am plecat mai departe. Dar n-am ajuns decât până la colţul străzii. Acolo, am descoperit scuarul. Scuarul din vis, cu statuia care reprezenta nu ştiu care împărat roman, scuarul cu platanii lui bătrâni, cu liniştea lui, cu soarele nemilos al sudului. Da, era scuarul din vis, scuarul pe care îl visam adesea încă din anii adolescenţei. Dar oare era într-adevăr scuarul din vis sau numai o asemănare bazată pe una din acele extraordinare coincidenţe care se întâmplă nu de puţine ori în viaţa unui om? Înţelegeţi, era o întrebare la care trebuia să capăt neapărat un răspuns.

- Şi l-aţi căpătat? întrebă Ducu, deşi nu credea o boabă din cele ce-i îndruga lunganul.

- Desigur că da. Raţionamentul meu a fost următorul: Dacă scuarul este cel din vis, atunci trebuie că există îngropat în spatele statuii cadavrul omului pe care visul îmi spune că mai de mult, cândva, eu l-am ucis, împreună cu complicii mei. Fiindcă nu se poate să fie adevărat numai o parte din vis. Deci, răspunsul la întrebarea pe care mi-o puneam nu-l puteam căpăta decât numai dacă săpam în spatele statuii.

Ştiţi, probabil, că dacă eşti dispus să cheltuieşti ceva bani, poţi obţine orice. Aşa s-a întâmplat şi acum şapte ani la Brindisi. Oferindu-mă să suport cheltuielile de refacere, am obţinut aprobarea să sap în spatele statuii, unde, prevedeam eu, existau unele antichităţi, asupra cărora mă obligam să nu ridic nici un fel de pretenţie. Am primit autorizaţia să efectuez săpături pe o suprafaţă de paisprezece metri pătraţi. Dar, după ce am găsit lucrătorii, i-am pus să sape mai întâi o groapă, care nu avea diametrul mai mare de un metru. Am indicat locul cu atâta precizie - îl visasem doar de atâtea ori - încât, la o adâncime nu mai mare de un metru şi jumătate săpătorii au găsit cadavrul. Acuma nu mai aveam nici un dubiu. Scuarul era acela din vis, iar scheletul descoperit în groapă era al omului pe care, cândva, îl omorâsem. Şi întrucât acum şapte ani nu aveam decât douăzeci şi cinci de ani, iar în Italia nu mai fusesem niciodată până atunci, nu-mi rămânea decât să trag concluzia că săvârşisem crima într-o altă viaţă.

- Şi bineînţeles aţi fost curios să stabiliţi când aţi mai trecut prin această "vale a plângerii", cum o numeşte biserica, anticipă Ducu, care nu înceta să se întrebe care era explicaţia acelei risipe de fantezie.

- Exact! M-am adresat unui expert, cerându-i să precizeze "vârsta" scheletului. Părerea acestuia a fost că avea o vechime de cel puţin două sute de ani şi că acela căruia îi aparţinuse avusese parte de o moarte năprasnică: fusese omorât cu un topor care îi despicase ţeasta. Da, domnul meu. În faţa dumneavoastră se află un om care a mai trăit o viaţă acum două sute de ani, şi în care viaţă a ucis un om despicându-i ţeasta cu toporul.

Ultima frază o pronunţă cu mâhnire, după care, oftând, începu să caute prin buzunare pachetul de ţigări.

Ducu îl oferi pe al său.

- Poate vreţi o ţigară românească.

- Mulţumesc.

Luă din pachetul "Snagov" o ţigară, o aprinse la bricheta lui Ducu şi începu să fumeze privind gânditor pe fereastră, ca şi când uitase că doar întrerupsese povestirea.

- ...Şi în viaţa aceasta pe care o trăiţi acuma, nu aţi simţit vreodată nevoia să... să mai comiteţi vreo crimă? Sper că nu-mi veţi lua în nume de rău că vă pun o asemenea întrebare, începu Ducu să lege firul discuţiei, ca şi când subiectul în sine l-ar fi interesat.

- Nu! Dimpotrivă, ca un fel de compensaţie, de când am descoperit că într-o altă viaţă am fost un ucigaş, preocuparea de a nu comite ceva ilegal a devenit o adevărată obsesie. Apoi cu alt ton, înviorat dintr-o dată: Ei, dar nu v-am spus ce extraordinare consecinţe a avut asupra mea descoperirea făcută. O primă consecinţă a fost aceea că m-am convins că sunt înzestrat de către natură - sau poate datorită unei regretabile erori a acesteia - cu facultatea specială de a păstra aduceri aminte din existenţele anterioare. Vă rog să notaţi, am spus "existenţe" şi nu "existenţă", şi nu întâmplător. Convingerea că am trăit mai multe existenţe a însemnat cea de-a doua consecinţă. Veridicitatea - dovedită - a visului, m-a făcut să devin mult mai atent la ceea ce în general, mai înainte, nu dădusem o atenţie deosebită. De pildă, să răsfoiesc un album şi deodată să mi se pară că recunosc o stradă, un monument. Sau să-mi treacă prin minte nu ştiu ce întâmplări la care sigur nu fusesem de faţă. Să-mi apară chipul unor oameni pe care nu-mi aminteam să-i fi văzut cândva. Sau, în fine, să simt nevoia de a vizita un anumit oraş, un anumit colţ de ţară sau o anumită tavernă dintr-un anumit port, fără să am habar unde, pe care meridian al pământului le-aş putea găsi. Ele însă erau pentru mine realităţi posibile. Şi deveneau cu adevărat realităţi, pe măsură ce, cercetând, descopeream că ele există.

Şi iată cum, din dorinţa de a nu lăsa neexploatată această extraordinară facultate - pe care eu o consider, vă repet, o eroare a naturii - de şapte ani, nu fac altceva decât să călătoresc într-una, cu unicul scop, acela de a descoperi dovezile existenţelor mele anterioare.

- Şi până acuma v-aţi descoperit multe existenţe? întrebă Ducu, afectând acelaşi interes.

- Până în prezent, patru. Dar, întrucât mereu descopăr în mine reminiscenţe ale trecutului, probabil că am trăit mult mai multe vieţi. În cele patru vieţi anterioare am vieţuit în India, la Madras, în Corsica, la Bastia, în Cuzco, vechea capitală a imperiului Incaşilor, unde, după toate probabilităţile, am fost mare preot, acum vreo mie şi patru sute cincizeci de ani, şi, în fine, în Italia, la Brindisi, unde, după cum aţi aflat mai înainte, am ucis un om. Dar mi se pare că v-am plictisit destul.

- Dimpotrivă, a fost foarte palpitant tot ceea ce mi-aţi povestit, protestă Ducu.

- În acest caz, sper că nu mă veţi refuza, dacă voi face propunerea să bem câte un păhărel de coniac. Va fi acesta un prilej ca să v-o prezint pe Malla. Vă pot asigura că un coniac atât de bun ca al nostru nu veţi avea prilejul să beţi nicăieri pe unde veţi călători, pentru simplul motiv că o asemenea calitate nu există în comerţ.

- Ştiţi, n-aş vrea s-o stingheresc pe doamna. Poate că s-o fi culcat din nou, protestă el de formă.

- Cine, Malla? Exclus. Ea nu doarme ca lumea nici noaptea, necum în timpul zilei. Pe cuvânt de onoare, aş pune rămăşag că ne-a luat-o înainte şi acuma bea de una singură. Vă rog să veniţi.

Ducu îl urmă. Lunganul făcu prezentările:

- Ea e Malla. Dumnealui este domnul...

- Bădilă - îi veni în ajutor Ducu.

- Numele dumneavoastră e infernal de greu de pronunţat, domnule.

- Nu mai greu decât al dumneavoastră. Apoi către ea, în franţuzeşte: Soţul dumneavoastră a insistat. Dacă prezenţa mea este inoportună, vina mea constă în aceea că nu am avut destulă tărie să rezist insistenţelor dumisale.

- Oh, dar faceţi o mare confuzie, domnul meu, îl întrerupse ea vorbindu-i într-o franţuzească impecabilă, care contrasta izbitor cu franceza aproximativă pe care el o vorbea. Nu-i sunt soţie. Îi sunt metresă. Nu-i aşa, Johan?

- Eşti teribilă, Malla. Toată lumea trebuie neapărat să afle care sunt raporturile dintre noi!

- Dar, dragă Johan, tu ştii că mie nu-mi place ca oamenii să mă creadă mai onorabilă decât sunt în realitate.

"În ceea ce mă priveşte, pot să te asigur că nu se va întâmpla aşa", îi replică în gând Ducu.

- Draga mea, tu nu eşti nici bună şi nici rea. Eşti o femeie adevărată. Şi o astfel de femeie este dincolo de bine şi de rău. Ţi-am mai spus-o de atâtea ori. Dar, scumpo, n-ai vrea să ne dai şi nouă câte un păhăruţ de coniac?

- Cum să nu. Aşezaţi-vă cum puteţi, pe unde puteţi.

Lunganul se cocoţă în patul de deasupra. Ducu se aşeză pe patul blondei...

- Sper că are să vă placă, domnule, coniacul nostru.

Ducu urmări cu multă atenţie operaţia de umplere a celor trei păhăruţe din material plastic.

- Acesta e al dumneavoastră, domnule, i se adresă blonda întinzându-i paharul.

Ducu primi paharul, dar, amabil, i-l întinse lunganului. Faptul că blonda turnase în toate cele trei păhăruţe din aceeaşi sticlă, era o dovadă certă că invitaţia nu ascundea intenţii necurate. În sticlă era coniac probabil curat. Dar în păhăruţ, înainte de a-l umple, avusese posibilitatea şi timpul să pună eventual ceva care să-l adoarmă. Ştia că exista un narcotic sub formă de cristale foarte fine, aproape invizibile, care, dizolvate într-un lichid alcoolizat, provoca un somn profund, de câteva ore. Desigur, interesul lui era nu să împiedice, ci să faciliteze intenţiile lunganului şi ale complicei lui. Totuşi, nu voia să devină "victimă sigură", chiar de la începutul călătoriei sale. Acesta fusese motivul că pasase lunganului paharul pe care i-l oferise Malla.

Ohlson - lunganul - acceptă păhăruţul fără nici un fel de obiecţie, ceea ce însemna că temerea sa nu fusese întemeiată. Mai mult, se grăbi să ridice paharul pentru a-l închina:

- În sănătatea dumneavoastră, domnule.

- În sănătatea doamnei, a dumneavoastră.

- Pentru prietenie, domnule! ură Malla, privindu-l pe sub gene, dând cuvintelor un înţeles nu prea greu de priceput.

Coniacul era excelent şi Ducu îl degustă cu o plăcere deplină. Tocmai de aceea nu avu nimic de obiectat atunci când, pentru a doua oară, blonda îi turnă în pahar.

- Sper că vă place coniacul nostru? îl întrebă ea.

- Nu găsesc, doamnă, cuvinte ca să-l laud atâta cât merită.

- Auzi, Johan?.. Şi tu care nu voiai să-l cumperi.

- Nu voiam, dar cunoşti motivul, scumpa mea.

- Ştiţi, Johan e un băiat adorabil. Dar câteodată e exasperant de ridicol. Închipuiţi-vă, puţin a lipsit să-l refuze pe cel care i l-a oferit, fiindcă se temea că ar putea fi de furat.

- Dar, iubito, sigur că individul acela a furat sticlele dintr-o pivniţă particulară. Aş vrea să-mi spui tu dacă la Londra sau la Paris pot găsi de cumpărat un astfel de coniac.

- Mie mi se pare şi mai bun tocmai fiindcă este de furat.

- Dar bine, dragostea mea, ştii foarte bine că am oroare să fac - cu bună ştiinţă - ceva ce ştiu că este interzis. Pe când tu, nu eşti atrasă şi nu te pasionează decât ilicitul. Chiar aşa, domnule. Malla nu poate suferi ciupercile. Dar dacă i-aţi oferi nişte ciuperci şterpelite, chiar dacă ar fi preparate greceşte - mai ales gătite aşa nu le poate suferi - vă garantez că le-ar mânca pe toate cu aceeaşi plăcere cu care devorează stridiile. Aşa-i, scumpo?

- Sigur că da, iubitule. E plictisitor să faci numai ceea ce îţi este îngăduit prin lege. Ştiţi, eu am făcut în viaţa mea o mulţime de lucruri interzise, nu din convingere, ci pur şi simplu pentru plăcerea de a face tocmai ceea ce nu-mi este îngăduit. Am făcut, de pildă, contrabandă şi trebuie să vă spun că m-a amuzat teribil să-i păcălesc pe vameşi. Nu vreau să vă înşir toate încălcările de lege pe care le-am comis. Mi-e teamă că v-aş deveni nesuferită. Fiindcă, totuşi, îmi place să fiu sinceră, nu vă pot ascunde faptul că în vreo două rânduri am şi furat. Am avut pe deasupra satisfacţia de a constata că sistemul meu a fost foarte ingenios. Atât de ingenios, încât am şterpelit nişte lucruri chiar de sub nasul acelora puşi să le păzească. Sper că nu v-aţi scandalizat. Dar ce să fac? Asta sunt eu. Un singur lucru mi-a mai rămas să încerc. Să comit o crimă.

- Iubito, dar e odios ceea ce spui!.. Vrei ca în toate existenţele tale viitoare să fii chinuită de coşmarul faptei tale? Vrei să păţeşti ca mine? Să suferi ca mine?

- Dragul meu, dar nu e de loc sigur că natura va greşi şi cu mine, aşa cum a făcut cu tine, înzestrându-mă cu însuşirea de a păstra reminiscenţe din existenţele anterioare. Trebuie că e tare interesant, palpitant chiar, să comiţi o crimă, fie ea chiar perfectă, şi să-ţi fie frică să nu te descopere poliţia. În orice caz, scumpule, dacă mă hotărăsc, să ştii că nu va trebui să-mi caut prea departe victima. Dacă mă voi decide să comit o crimă, pe tine te voi ucide.

- Şi de ce, iubito, tocmai pe mine?

- Pentru că, prostule, te iubesc. Acesta ar fi primul motiv, şi cel mai important. Al doilea, aproape tot atât de important, fiindcă, nefiind scutită de bănuieli, m-ar ispiti mult să degust senzaţiile pricinuite de teama că s-ar putea descoperi adevărul.

- Scumpo, atunci când vorbeşti aşa eşti dezgustătoare: Norocul tău că nu te iau în serios.

- Să ştii, dragule, că dacă mă hotărăsc o dată să te ucid, n-am s-o fac fără ca în prealabil să te avertizez. Dar probabil că n-am să te ucid.

- Şi de ce nu, iubito? Dacă, într-o zi, nu vei mai putea rezista tentaţiei de a şti ce simţi atunci când omori un om, te rog să mă preferi. Ce Dumnezeu, doar ştii că toate dorinţele tale sunt pentru mine porunci.

- Ce banalităţi spui câteodată, scumpule! exclamă Malla strâmbându-se. Apoi către Ducu: Probabil că dumneata mă găseşti dezgustătoare, domnule. Dar aşa sunt. Îmi place să trăiesc periculos. Dacă vasele pescăreşti ale tatălui nu m-ar împiedica să am noţiunea exactă a ce înseamnă a fi sărac, cred că m-aş stabili în Statele Unite şi aş ajunge prima femeie-gangster. Şi zău că aş izbuti să întunec faima lui Al Capone sau Dillinger. Probabil nu mă credeţi. De multe ori însă mi-e tare ciudă că afacerile tatălui meu sunt deosebit de prospere. Averea lui mă împiedică să trăiesc atât de periculos pe cât mi-aş dori.

- Ştiţi ce vă propun eu la amândoi? îi întrebă lunganul. Să mergem la vagonul-restaurant şi să mâncăm ceva. Coniacul acesta mi-a făcut o foame de lup.

- Foarte bine, scumpule. Ideea este excelentă. Cred că şi dumneavoastră, domnule, o găsiţi la fel, nu-i aşa?

Ducu acceptă.

- În cazul acesta, nu ne rămâne decât să ne îmbrăcăm.

Ducu se retrase. Cum el era îmbrăcat, îi aşteptă pe culoar. Aşteptă cam douăzeci de minute. Acum, după ce se fardase, Malla era şi mai frumoasă, dar, mai ales, şi mai serafic frumoasă. Cine ar fi putut bănui că femeia cu un aer atât de naiv, de nevinovat, se pricepe să mânuiască un aparat de fotografiat camuflat într-o brichetă, să culeagă informaţii secrete şi, în caz de primejdie, să trimită cu sânge rece pe lumea cealaltă un om?

În vagonul-restaurant se aşezară la masă, în felul următor: la fereastră, faţă în faţă, blonda şi Ducu.

Lunganul, la margine.

- Domnule, noi nu vă cunoaştem preferinţele şi, în general, nu cunoaştem bucătăria dumneavoastră, fiindcă nu am fost niciodată în România. (Cel puţin până acuma, Johan nu are nici un motiv să creadă că a trăit într-o altă viaţă în ţara dumneavoastră). Aşa că alegerea rămâne să v-o faceţi singur.

Ea comandă pentru sine şi lungan ouă cu slănină, unt, marmeladă, cafea. Ducu ceru două ouă moi, şuncă şi cafea. Fură serviţi cu o promptitudine lăudabilă.

- Scumpule, cine ne-a spus nouă că România e o ţară drăguţă?

- Nu mai ţin minte. Parcă lordul Wilmot, nu?

- Da!.. Da!.. Cred că el. Dacă nu mă înşel, el v-a vizitat ţara. Cred că într-o zi îl voi convinge pe Johan să vizităm şi noi România.

"De venit, veţi putea eventual veni. Numai că nu ştiu dacă veţi mai reuşi să şi plecaţi înapoi", îi replică Ducu în gând.

Pe urmă tare:

- Dacă într-o zi vă veţi hotărî să ne vizitaţi ţara, vă asigur că nu are să vă pară rău.

- Dragule, nu găseşti că românii seamănă mult cu italienii?

- Da, scumpo, dacă toţi românii sunt ca dumnealui, răspunse lunganul distrat, pipăindu-şi, pe deasupra, buzunarele. Mi se pare că mi-am uitat ţigările în cuşetă. Dragostea mea, tu n-ai ţigări ia tine?

Blonda căută în poşetă.

- Le-am uitat şi eu, iubitule.

- În schimb, eu le am la mine. Vă rog să vă serviţi.

- Nu vă supăraţi că vă refuz. Sunt şi ale dumneavoastră excelente, dar, mai ales după ce mănânc, simt nevoia să fumez ţigara cu care m-am obişnuit.

Îşi ceru scuze şi plecă după ţigări.

"Desigur că e numai un pretext, ca să-mi scotocească prin bagaje", îşi spuse Ducu, în timp ce se prefăcea că este atent la cele ce-i vorbea Malla. Ca să-i descuie cuşeta şi să-i cotrobăiască prin bagaje, pretinsul Johan Ohlson avea nevoie de complicitatea însoţitorului de vagon, ceea ce nu era o imposibilitate.

"În orice caz, dacă va manifesta o atare curiozitate, am s-o aflu", îşi spuse.

Şi, într-adevăr, în privinţa aceasta nu-şi făcea griji. La una din încuietorile valizei legase un fir de păr, bine camuflat ca să nu se vadă. Dacă Ohlson deschidea valiza, avea să rupă neapărat firul.

- Ştiţi, sunteţi un tovarăş de călătorie foarte agreabil, domnule.

- Mulţumesc, doamnă. Îmi dau seama că o spuneţi numai din amabilitate. Dar trebuie să v-o mărturisesc, şi vă rog să mă credeţi că, în general, sunt o fire mai comunicativă. Dumneavoastră însă sunteţi atât de frumoasă, atât de altfel frumoasă decât femeile de la noi, încât, privindu-vă, admirându-vă, uit să mai şi vorbesc, o măguli.

- Ar trebui s-o spuneţi şi când va fi de faţă Johan.

- De ce? Ca să-l fac gelos?

- Vai, dar sunteţi naiv dacă vă închipuiţi că îi puteţi face gelos pe Johan.

- În locul lui...

- Ai fi gelos?

- Oricare alt bărbat în locul lui ar fi gelos.

- Prostii! Nu însă şi Johan, domnule, fiindcă el ştie că-l iubesc.

- Presupun că şi el vă iubeşte...

- Mă adoră.

- Tocmai. Un om care iubeşte totdeauna se teme ca nu cumva femeia pe care el o adoră să întâlnească un alt bărbat pe care să-l prefere. Gelosul e un om care se teme chiar şi atunci când ştie sigur că este iubit. Unii afirmă că asta înseamnă neîncredere şi consideră că este o jignire pe care o aduc femeii iubite. Dar eu sunt de altă părere. Eu cred că un gelos este un lucid. Şi un om lucid ştie că sentimentele nu numai că nu sunt veşnice, dar că ele n-au logică.

Nu erau convingerile lui. Voia doar s-o facă să creadă că o plăcea mult şi că ea putea face din el absolut tot ce voia.

- Nu cumva, justificându-i pe geloşi, vă pledaţi propria cauză, domnule?

- Doamnă, recunosc, gelozia nu mi-e străină. Şi cum v-am mai spus, dacă aş fi în locul domnului Johan, m-aş îmbolnăvi de atâta gelozie.

- De fapt, Johan nu e gelos, dar numai dintr-un anume motiv. Fiindcă este convins că, într-o anumită împrejurare nenorocită, ar putea din nou să ucidă, aşa cum a făcut într-o altă viaţă. A început să fie obsedat de această idee fixă în ziuă când a găsit cadavrul în scuarul din Brindisi. Dacă ar afla că iubesc un alt bărbat, ştiţi ce ar face? S-ar retrage discret, fără scene. Şi nu fiindcă n-ar suferi, fiindcă n-ar deveni atunci gelos. Dar s-ar retrage de teamă să nu se înfurie şi, într-un moment de rătăcire, să mă ucidă. Înţelegeţi? S-ar retrage numai din teama de a se repeta un destin de care n-a putut scăpa într-o altă viaţă. Ei, dar văd că nu vine cu ţigările.

- Până atunci, vă rog să serviţi o ţigară de la mine. Nu cred că are să vă displacă.

- Mulţumesc!

Aprinse ţigara la bricheta lui şi, după ce trase câteva fumuri, reluă discuţia.

- Dragul de el, e un mare zăpăcit! De ce credeţi că întârzie atâta? Fiindcă, în drum, sigur a intrat în vorbă cu cineva şi, discutând probabil aceleaşi lucruri ca şi cu dumneavoastră, a uitat pur şi simplu de noi.

- Dacă n-ar fi nepoliticos să vă las singură, m-aş duce să vă aduc eu ţigările.

- Sunteţi foarte amabil, dar nu e nevoie. Vedeţi, fumez. Şi apoi, nu mi-ar plăcea să rămân singură aici, după ce am venit însoţită de doi domni. De altfel, cred că trebuie să pice şi el dintr-un moment în altul.

Şi într-adevăr, nu după multă vreme, se întoarse şi el.

- Iubitule, de ce ai întârziat atâta?

- Am întârziat chiar atât de mult? întrebă lunganul cu naivitate, privindu-l pe Ducu întrebător ca şi când îi cerea lui să infirme afirmaţia metresei sale.

- Numai fiindcă simţea nevoia să fumeze i s-a părut doamnei că aţi lipsit mult, îl susţinu el.

- Chiar aşa, iubito. N-am stat de vorbă decât câteva minute cu un francez care m-a oprit să mă întrebe dacă nu cumva sunt monsieur Legrandin, cu care pretindea că a fost coleg de liceu. Partea nostimă este însă alta. Că acel monsieur Legrandin cu care am fost confundat este un matematician celebru. Nu-i aşa, iubito, că-i nostim să fiu confundat cu un matematician celebru, tocmai eu care abia ştiu tabla înmulţirii?

- Într-adevăr, dragule, e mai mult decât nostim. E caraghios.

Pe urmă, mai flecăriră de una, de alta cam vreun sfert de oră şi se întoarseră la vagonul lor. Lunganul, deşi în bună dispoziţie, părea totuşi distrat. Mai sporovăiră pe culoar şi atât el cât şi "prietena" lui ţinură de mai multe ori să-şi exprime regretul că vor trebui să se despartă, deoarece ei urmau să coboare la Viena.

În ceea ce priveşte pe Ducu, acesta ardea de curiozitate să afle dacă lunganul îi cotrobăise prin bagaje. Abia aştepta să rămână singur ca să verifice. Deocamdată, nu avea posibilitatea, deoarece nu putea scăpa de compania celor doi, care îl cultivau cu o amabilitate exagerată. Ducu era aproape convins că-l ţin de vorbă dinadins ca să nu-i dea posibilitatea să intre la el, în cuşetă.

În sfârşit, la Viena, lunganul şi complicea lui coborâră. Pentru ultima dată, de jos, de pe peron, îşi exprimară regretul că se despart când abia se cunoscuseră.

- Mergeţi şi la Paris?

- Cred că da.

- Atunci poate că ne vom mai vedea. Noi, într-o săptămână, vom fi acolo.Când vă duceţi la Paris, la ce hotel obişnuiţi să trageţi?

Lui Ducu i se păru că sesizează în tonul cu care îl întrebase lunganul o vagă ironie.

- Încă n-am fost la Paris, aşa că nu ştiu la ce hotel mă voi duce.

- Noi locuim totdeauna la Ritz. Ar fi minunat dacă am locui în acelaşi hotel. În orice caz, dacă vă instalaţi în altă parte, ne-am bucura dacă aţi veni să ne vedeţi, sau dacă ne-aţi lăsa vorbă unde puteţi fi de găsit, interveni şi blonda.

Trenul se puse în mişcare. Ducu îi salută fluturând degetele până nu-i mai văzu. După aceea, intră în cuşetă.

"Ce naiba au urmărit încă nu-mi pot da seama".

Verifică mai întâi geanta. Semnul era neatins. Examină şi valiza. Dar iată că aici găsi firul de păr rupt. Descuie şi deschise capacul. Curios însă, cele câteva fire de tutun împrăştiate, ca din întâmplare, pe deasupra lucrurilor, se aflau tot acolo.

"Ce naiba! Şi-a luat seama în ultima clipă?", se întrebă cumva dezamăgit. Era clar. Lunganul deschisese valiza, dar, în ultima clipă, renunţase să mai cotrobăiască prin lucruri. De ce? Poate din cauza însoţitorului de vagon? Sau poate descoperise, prea târziu, şmecheria cu firul de păr şi atunci, prudent, renunţase? Totuşi, o asemenea purtare i se părea inexplicabilă. În mod normal, dacă lunganul îi deschisese valiza ca să caute în ea, nu trebuia să renunţe, chiar dacă descoperise ulterior că rupsese firul de păr. De vreme ce nu-l putea pune la loc, nu mai avea rost să renunţe de a mai căuta.

Dintr-o dată bănui adevărul. Căută cilindrul din material plastic în care Mica ascunsese microfilmul, dar nu-l mai găsi. Va să zică, aceasta era explicaţia că nu-i cotrobăise prin lucruri. Lunganul urmărise un singur obiectiv. Sfeterisirea microfilmului. Şi izbutise. Totuşi, nu înţelegea de ce atâta grabă? Lunganul putea să intre în posesia microfilmului, de pildă, la Berna, unde Ducu îşi propusese să rămână câteva zile. La hotel, în timp ce el avea să lipsească din cameră, lunganul, direct sau printr-un complice, putea să pună mâna pe ceea ce îl interesa. Graba aceasta nu şi-o explica în nici un fel. Pe urmă, nu-şi putea explica nici de ce nu-l interesase pe lungan conţinutul "servietei diplomatice". Înăuntru se aflau nişte acte confecţionate de experţi dinadins ca să satisfacă eventuala curiozitate a unuia ca de-alde lunganul.

"Bogdane, măi băieţaş, dacă tu ai putea să găseşti explicaţia acestei grabe, sunt gata să-mi scot pălăria".

Dar prietenul său Bogdan se afla departe, în ţară, iar el, în trenul care gonea ca un bezmetic şi care mărea, cu fiecare minut ce trecea, distanţa dintre ei.

CAPITOLUL XV

Ducu stătu la Berna o săptămână. Se stabili la "Grand-Hotel" şi timp de o săptămână nu făcu altceva decât să se plimbe şi să aştepte ca cei care îi trimiseseră pe Johan Ohlson şi pe frumoasa şi serafica Malla să acţioneze în vreun fel. Continua să fie preocupat şi să caute o explicaţie la ceea ce se întâmplase. De ce fuseseră atât de grăbiţi să intre în posesia microfilmului? Până la urmă, nu găsi decât o singură explicaţie, oarecum plauzibilă. Anume, că voiseră să intre în posesia raportului trimis de rezident mai înainte de a-l racola. Aceasta, părându-i-se singura explicaţie posibilă, Ducu tot amâna de la o zi pe alta plecarea din Berna. Dar zilele treceau şi nu se întâmpla nimic. Ca să nu-şi risipească timpul în mod inutil, vizită muzeele şi monumentele importante, frecventă regulat localurile unde în mod obişnuit puteai întâlni numai străini.

Două zile mai târziu, părăsea oraşul, cu destinaţia Paris, intrigat, neliniştit. Stătuse, o săptămână încheiată în Elveţia şi nu se întâmplase nimic din ceea ce se aşteptase că avea să se întâmple. Asta însemna că presupunerea pe care o făcuse în legătură cu şterpelirea de către pretinsul Ohlson a microfilmului fusese greşită. Altul fusese deci motivul pentru care se grăbiseră să pună mâna pe raportul rezidentului. Dar care? Nici o altă explicaţie nu i se părea plauzibilă. Dezamăgit şi oarecum neliniştit, începu să se întrebe dacă nu cumva renunţaseră să-l racoleze. Poate că argumentele din raportul rezidentului nu li se păruseră suficient de puternice. Poate nu aveau suficientă încredere în el, sau poate că, imediat după plecarea sa, rezidentul aflase cine este el în realitate. Asta putea explica întrucâtva graba cu care căutaseră să pună mâna pe raport.

Acestea erau gândurile ce îl frământau în timp ce făcea călătoria spre capitala Franţei. Ajunse la Paris fără ca pe drum să aibă vreo surpriză. Şi, începând de a doua zi, porni să cunoască "oraşul luminii". Trecu o zi, apoi încă una. Nu se întâmplă nimic. A treia zi, plecă la Monte Carlo şi mai dezamăgit. Convins aproape că renunţaseră să-l mai racoleze, începu să se gândească serios dacă nu ar fi cazul să se reîntoarcă acasă.

Dar iată că acolo, la Monte Carlo, temerile sale se dovediră nejustificate.

Nu se poate să vii la Monte Carlo şi să nu vezi Cazinoul, unde în fiecare noapte se pierd şi se câştigă averi. (De fapt, mai mult se pierd decât se câştigă). Ducu privi, dar nu riscă nici un franc. Nu-i plăcea să ceară nimănui nimic, nici măcar hazardului.

Când plecă de acolo, intră într-un local de noapte. El, fluşturaticul, despre care raportul rezidentului scria că este în stare de orice compromis numai ca să facă rost de bani cu care să petreacă, putea trezi suspiciuni dacă ar fi ocolit cu desăvârşire localurile, mărginindu-se doar să viziteze muzeele, teatrele şi expoziţiile.

Plecă de acolo târziu, mult după miezul nopţii, cu gândul să facă drumul până la hotel pe jos. Într-o piaţetă din apropiere aşteptau clienţi câteva taxiuri. Şoferii somnoroşi nu-i acordară nici o atenţie.

E extraordinară intuiţia şoferilor de taxiuri din marile metropole. Dacă eşti hotărât să mergi pe jos, ei te simt şi nu-ţi acordă nici o atenţie. Dar este suficient să fii obosit şi să vrei să-ţi iasă în cale unul, ca primul ce te ajunge din urmă, mai înainte de a apuca tu să-i faci vreun semn, să oprească lângă bordură, chiar în dreptul tău. Cum de izbutesc şoferii de taxiuri să-ţi cunoască, de la distanţă dorinţa, e un mister pe care Ducu nu izbuti să-l dezlege.

Pornind în direcţia în care, după socoteala lui, se afla hotelul, Ducu se întreba dacă, într-adevăr, cât timp stătuse în local, doi indivizi - unul foarte tânăr, iar celălalt mai în vârstă - cam prea des se uitaseră la masa unde se afla el. Acuma, când o pornise pe jos spre hotel, era sigur că nimeni nu-l urmărea. Îşi mai verifică încă o dată spatele şi, liniştit, de fapt dezamăgit, după ce îşi aprinse o ţigară, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor, îşi continuă drumul spre hotel.

Îi plăcea să se plimbe noaptea. Mai ales într-un oraş străin. Îi plăcea să descopere străzi atât de deosebite una de alta, îi plăcea să-şi audă proprii săi paşi, îi plăcea liniştea nopţii atât de altfel într-un oraş în care atât de multă lume dormea atât de puţin.

Era o noapte întunecoasă. Luna o mâncaseră vârcolacii. Şi cu toate că marea era la doi paşi, un vânt uscat şi cald se stârni parcă din senin. I se făcu dintr-o dată sete şi, instinctiv, grăbi pasul. Voia să ajungă cât mai curând la hotel, să bea ceva rece.

...Şi cum mergea el aşa cu mâinile în buzunare, pufăind din ţigara pe care o plimba cu limba de la un colţ al gurii la celălalt, gândindu-se nici el nu ştia la ce, nici nu-şi dădu seama când o maşină stopă lângă bordura trotuarului, chiar în spatele său.

Din ea coborâră cei doi indivizi în haine de seară pe care îi remarcase în local.

Până să-şi dea bine seama ce se petrece cu el, se şi trezi încadrat.

- Sunteţi domnul Bădilă? întrebă cel mai în vârstă.

- Da, aşa mă numesc. Ce doriţi, domnilor?

- Să vă urcaţi în maşină fără să faceţi nazuri.

- Dar nici nu mă gândesc. Nu vă cunosc şi nici nu doresc să am de-a face cu dumneavoastră.

- De ce nu vreţi să fiţi rezonabil?

Şi pe loc se simţi împuns în coaste de ţevile a două revolvere.

În altă împrejurare Ducu ar fi reacţionat. Era voinic şi cu câteva figuri de jiu-jitsu s-ar fi descotorosit repede de agresorii săi. Înţelegând însă că se întâmpla - în sfârşit! - ceea ce aştepta de zece zile să se întâmple, nu reacţiona în nici un fel.

Întrebă cu o voce de om ce îşi teme viaţa şi care, pentru prima dată, se găseşte într-o situaţie primejdioasă:

- Ce aveţi cu mine? Unde vreţi să mă duceţi?

- Haide, urcaţi-vă. Nu vă fie teamă. Nu are să vi se întâmple nimic rău.

- Bine, dar ce aveţi cu mine?

Cel de-al doilea agresor, cel tânăr, care nu scoase o vorbă şi care, după cât îşi putea da seama Ducu, nu ştia româneşte, îşi pierdu răbdarea. Îl apucă de ceafă şi îl împinse în maşină.

Ducu, necunoscând oraşul, nu-şi putu da seama încotro se îndrepta maşina, gonind cu maximum de viteză permisă. Deşi o făcea pe speriatul, nu era de loc. La volanul maşinii luase loc cel tânăr. Celălalt, în spate, în dreapta lui.

"M-au răpit, îşi vorbi el privind cu coada ochiului la individul pe care îl avea în dreapta sa. Mare scofală! Credeam că vor fi mai inventivi. Răpirea face doar parte din metodele lor obişnuite. Cred că pot anticipa, punct cu punct, tot ceea ce are să se întâmple cu mine de acum încolo". (Mai târziu, Ducu avea să-şi schimbe părerea, lucrurile desfăşurându-se cu totul altfel decât îşi închipuise el). - Unde mă duceţi? întrebă din nou, ceva mai târziu, deşi îi era aproape indiferent.

Trebuia însă să se arate îngrijorat.

- Veţi vedea, când vom ajunge. Deocamdată, ca să treacă timpul mai uşor, fumaţi o ţigară.

Şi-i întinse pachetul.

- Mulţumesc! Prefer să fumez pe ale mele.

- Ţigări din ţară?

- Din ţară. "Snagov".

- "Snagov"? Înainte nu erau. Astea-s reperiste?

- Da, reperiste. Vrei una?

- Mă rog, ca să nu vă refuz.

Îi dădu o ţigară. I-o aprinse. Fumară câtva timp amândoi, în tăcere.

- E bună? întrebă Ducu ceva mai târziu, în speranţa că, legând o conversaţie, va putea afla câte ceva.

Celălalt, ghicindu-i parcă intenţia, îi replică:

- Nu e rea. Dar acuma gata. Vă rog, nu mai întrebaţi nimic, fiindcă n-am să vă răspund. Nu am voie.

Curând după aceea, Ducu îşi dădu seama că maşina îi ducea spre mare. Pe o şosea netedă ca o oglindă, maşina goni de-a lungul coastei presărată cu vile. După aproape o oră, opriră dinaintea uneia, scufundată cu desăvârşire în întuneric.

- Coborâţi, vă rog!

Coborî. Imediat fu încadrat de cei doi. Vila se afla în mijlocul unei grădini cu o floră luxuriantă. Ducu crezu că îl vor duce în casă, dar se înşela. Ocoliră clădirea şi, pe o alee asfaltată, începură să coboare până la mare. Acolo se afla un mic ponton, pe care apele mării îl săltau într-una. Era de mirare cum de nu-l aruncau pe mal. Lângă ponton era ancorată o şalupă aproape cât un remorcher de pe Dunăre. Urcară în ea toţi trei. Individul cel tânăr - şoferul - porni motorul şi îndreptând prora în pieptul valurilor o porni spre larg.

Ducu vru să rămână afară, pe covertă, dar individul care vorbea româneşte îi ceru politicos să coboare în cabină. Cabina era încăpătoare, capitonată cu pluş albastru, elegantă. Se găsea acolo şi un bar.

În lipsa barmanului, răpitorul său se servi singur. Îşi umplu un pahar de whisky, pe care îl bău fără sifon.

- Doriţi şi dumneavoastră un whisky?

- Aş prefera un coniac.

- Coniacul nostru e foarte bun.

Auzind aceasta, Ducu se întreba dacă îi va da să bea acelaşi coniac pe care îl băuse în tren. Era şi acesta foarte bun, dar nu la fel de bun ca acela cu care fusese tratat de presupusul Johan Ohlson şi de serafica Malla.

Abia apucă să golească paharul, şi motorul şalupei se opri.

- Gata! Am ajuns.

Ieşiră pe puntea şalupei, care oprise chiar lângă pasarela unui iaht.

- Urcă!

Începu să urce pasarela. Era primul. După el urmă individul care vorbea româneşte, apoi celălalt, care tot drumul nu scosese un singur cuvânt. Pe puntea iahtului, chiar lângă pasarelă, aştepta un individ cu favoriţi, îmbrăcat în livrea, exact ca într-un film de epocă. Se înclină în faţa lui şi cu tonul cel mai respectuos posibil îi ură bun sosit pe iaht, în limbile franceză, engleză, italiană şi spaniolă. După aceea, cu acelaşi ton respectuos, îl întrebă în care limbă preferă să i se adreseze. Optă pentru germana, pe care o vorbea cel mai bine.

- Am luat notă, domnule. Acum, vă rog să mă urmaţi.

Şi înclinându-se, cu o exagerată politeţe, o porni înainte.

Tânărul, o dată ajuns pe punte, dispăru. Rămase, şi acum venea în urma lui, la un pas, celălalt. Ducu încetini pasul, ca să fie ajuns din urmă, dar acela, dinadins, continua să păstreze distanţa. Privi peste umăr. Individul băgase acum pistolul în buzunar. (Cât timp urcase pasarela, îl tot simţise împungându-l în spate cu ţeava). Valetul se opri în faţa unei uşi de sub puntea de comandă. O deschise şi, înclinându-se, îl pofti să treacă pragul. Ducu se execută. Păşi într-o mică încăpere, un fel de vestibul. Drept în faţa lui era o uşă, care se deschise singură, încet şi fără zgomot. Ducu păşi mai departe. Îl urmară în încăpere valetul şi individul care vorbea româneşte. Uşa se închise, tot singură, imediat după ei.

- Acesta este apartamentul ce vi s-a rezervat, domnule, îl anunţă valetul.

Într-adevăr, era un apartament. Încăperea în care se aflau constituia ceea ce s-ar numi living-room. O bibliotecă, pe unul din pereţi, plină cu cărţi scrise în limbile franceză, engleză şi germană. Măsuţă şi două fotolii, toate trei piesele foarte joase. Un televizor cu ecran mare, pe unul din rafturile bibliotecii. Pe o altă măsuţă, un aparat de radio cu transistori. Câteva tablouri pe pereţi - acuarele. Într-un colţ, în cealaltă jumătate a încăperii, un bufet care, de fapt, era bar, cum avea să se convingă mai târziu. O masă, la care puteau prânzi comod două persoane. Pe un alt perete, opus aceluia unde se afla biblioteca, un ecran pentru proiecţii. În cealaltă încăpere era dormitorul propriu-zis. O altă uşă ducea în camera de baie. Totul - ca dimensiuni şi proporţii - era calculat în aşa fel ca spaţiul să fie folosit la maximum.

- Nu aveţi să vă simţiţi rău aici, îi spuse răpitorul său.

Ducu nu avu când să-i răspundă, fiindcă vorbi acum valetul.

- Peste cât timp doreşte domnul să supeze?

- Să zicem peste o jumătate de oră, răspunse în locul lui celălalt.

- Prea bine, domnule.

Valetul se înclină şi se retrase de-a-ndăratelea, întocmai ca într-un film de epocă.

Privind după el, Ducu numai cu greu îşi putu ascunde zâmbetul. Era chel, dar purta favoriţi lungi, până mai jos de lobul urechilor, stufoşi şi cărunţi. Nasul borcănat şi lângă nara stângă un neg cât o alună, pe care crescuseră două fire de păr negre. Buzele, groase şi bărbia, ascuţită. Ochii îi erau pătrunzători, dar nu-ţi puteai da seama ce culoare aveau, din cauza sprâncenelor împreunate şi atât de stufoase, încât îi umbreau.

Dar ridicolul nu ţinea de fizic. Era ridicol prin îmbrăcăminte. Livrea de culoare albastru deschis. Pantaloni, numai până sub genunchi. Ciorapi albi şi pantofi de lac negru, cu catarame de argint.

- Ce-i cu caraghiosul ăsta? întrebă Ducu pe cel cu pistolul.

- Sugar v-a fost pus la dispoziţie.

- Aşa îl cheamă? Ce-i, englez?

- Sugar, chiar dacă a ştiut cândva ce naţie este, a uitat de mult. E un om foarte cultivat, să ştiţi. Cred că are să vă placă, bineînţeles după ce vă veţi obişnui cu el.

- Şi de ce umblă aşa de caraghios îmbrăcat?

- Pe Nebel oamenii nu fac totdeauna numai ceea ce le place. Şi acuma, daţi-mi voie să mă retrag. Să mă spăl şi să mă schimb. Vom mânca împreună, dacă vă face plăcere.

- Şi dacă nu-mi face plăcere?

- Tot vă voi ţine tovărăşie. Aşa am primit ordin. Dacă vreţi să vă schimbaţi, găsiţi în dulapul din perete tot ceea ce aveţi nevoie. Deocamdată, la revedere.

Se îndreptă spre uşă. Când ajunse acolo, ea se deschise în mod automat. Şi tot în mod automat se închise după el.

După ce rămase singur, Ducu începu să examineze cele două încăperi cu mai multă atenţie.

"În condiţii normale - îşi vorbi el - nu mi-ar displace să călătoresc pe un asemenea vas". Dar nu se afla într-o croazieră, ci pe un iaht particular, cu un nume puţin neobişnuit: NEBEL. Negură!.. Dintr-un anumit punct de vedere, chiar sinistru. Şi i se părea sinistru, fiindcă, prin asociaţie de idei, numele iahtului îi amintea de Nacht-und-Nehel-Erlass, adică de directiva cu această denumire convenţională - Noapte şi Ceaţă - prin care naziştii înţelegeau exterminarea în masă a populaţiei civile. Deocamdată, nu era neliniştit, cu toate că toate lucrurile începeau să se desfăşoare altfel decât îşi închipuise. Dar în viitor, în viitorul apropiat? Şi aproape fără voie privi spre uşa pe care dispăruse mai întâi caraghiosul Sugar, apoi răpitorul său. Se apropie de ea, dar de data asta nu se mai deschise în mod automat. Şi nici s-o deschidă el nu putu, fiindcă nu avea mâner. Dacă nu i-ar fi văzut pe cei doi dispărând pe acolo, s-ar fi putut crede într-o încăpere fără uşă. Privi spre hublouri. Prin hublou numai un copil poate că s-ar fi putut strecura. Era, cu alte cuvinte, prizonier.

"Au nevoie de mine şi până la urmă au să-mi dea drumul. Dacă ar şti ei că sunt dispus să-i "servesc", nu ar complica atâta lucrurile", îşi spuse, ducându-se să facă un duş.

Nu putu rezista ispitei şi făcu o baie fierbinte, care alungă toată oboseala. Şi a fost o ispită, fiindcă îşi spunea că altcuiva în locul său, răpit de pe stradă, în plin oraş, transportat mai întâi cu maşina, apoi cu o şalupă, pe un iaht particular, nu i-ar mai fi ars, poate, de baie.

Curând după ce ieşi din baie, odihnit, văzu pe Sugar venind să aştearnă masa. Păşea pe uşa care se deschisese singură, semeţ şi grav ca un mareşal atunci când trece în revistă garda.

- Domnul Val va veni imediat, îl anunţă,

- Cine-i domnul Val?

- Domnul care v-a adus pe Nebel, domnule.

- Ascultă, Sugar! Ai putea să-mi spui unde mă aflu?

- Pe iahtul Nebel, domnule.

- Asta o ştiu. Mi-a spus-o şi domnul... Val. Dar cui aparţine iahtul?

- Trustului NEBEL, domnule.

- Trustul Nebel? Ciudată denumire pentru un trust. Şi trustul ăsta cu ce se ocupă, Sugar?

- Cu cercetări discrete, domnule. Cercetări particulare discrete, domnule.

- Ascultă, Sugar! N-ai putea să precizezi ce trebuie înţeles prin "cercetări particulare discrete?"

- Îmi pare rău, domnule, dar nu eu sunt în măsură să vă satisfac, recunosc, legitima curiozitate. Poate că domnul Val, care trebuie să sosească dintr-un moment într-altul...

Şi într-adevăr, "domnul Val" nu mai întârzie. Uşa se deschise, şi acesta apăru în pragul ei.

- Am întârziat numai cinci minute. Vă rog să mă iertaţi. De obicei, sunt punctual. Sugar, poţi să serveşti masa.

Sugar se înclină şi dispăru pe uşa care se deschidea şi se închidea ori de câte ori Sugar sau Val se apropiau de ea.

- Ce beţi înainte de masă? Poate "highball"?, îl întrebă Val deschizând uşa bufetului care servea drept bar.

- Ce-i aia?

- O băutură care, atunci când îi dai drumul pe gât, încep să-ţi trosnească urechile.

- Mulţumesc! Aş bea o ţuică. Dar probabil că aşa ceva nu aveţi pe bord.

- N-aţi brodit-o. Avem. Căpitanul a prevăzut că veţi prefera această băutură... naţională. De altfel, şi lui îi place ţuica.

Şi îi turnă dintr-o sticlă o ţuică galbenă şi atât de aromată, încât lui Ducu îi lăsă gura apă.

- Cine spuneţi că a prevăzut?

- Căpitanul de Cursă Lungă.

- Proprietarul vasului?

- Nu v-a spus Sugar că iahtul aparţine Trustului Nebel?

- Şi cum se numeşte căpitanul?

- Căpitanul de Cursă Lungă.

- Ăsta nu e un nume.

- Acesta îi este numele.

- Vreţi să glumiţi?

- Dar de loc, dragă domnule. Acesta este numele sub care e cunoscut de toată lumea.

- Bine, dar aceasta e o poreclă.

- Se poate. Exact ca eroul lui Vasile Alecsandri din poezia "Peneş Curcanul", căpitanul şi-a preschimbat porecla în renume.

- Va să zică, domnul Căpitan de Cursă Lungă a prevăzut că voi prefera ţuica.

- El! Ridică paharul: Domnule Bădilă, vă urez bun venit pe vas!

- Domnule Val, nu vrei să mă lămureşti şi pe mine de ce m-aţi adus aici? Ce scop urmăriţi?

- Dragă domnule Bădilă, ţuica e excelentă, deşi n-am gustat-o şi nici nu am de gând s-o gust. Supeul va fi, vă asigur, de asemenea vrednic de toată lauda. Nu mai vorbesc de vinuri. Ce rost are să ne stricăm apetitul discutând afaceri. După ce vom mânca, cu câte un păhăruţ de coniac în faţă, vom sta altfel de vorbă. Eu vă propun ca, până după masă, să vă înfrânaţi curiozitatea. Sunteţi de acord?

- Parcă dacă v-aş spune că nu, mi-ar folosi la ceva?

- Iată un raţionament care îmi place. Asta dovedeşte că sunteţi un om rezonabil, domnule Bădilă. Şi este numai în interesul dumneavoastră să fiţi rezonabil. Dar uite-l pe Sugar. Încă puţin dacă mai întârziai, Sugar, muream de inaniţie. M-ai fi avut pe conştiinţă, Sugar.

- Şi nu ar fi fost de loc bine, domnule Val. Până acuma am conştiinţa curată, domnule.

- Curată, ca o lacrimă, Sugar?

- Ca o lacrimă, domnule Val.

Supeul fu copios, îmbelşugat stropit cu vin franţuzesc. Şampania, tot franţuzească. În timpul mesei, Val povesti fie anecdote, pe care însă Sugar nu le gustă, deşi unele fură destul de izbutite, fie întâmplări tragice, "drame", cum le numea el, care se petreceau destul de des la Cazinoul din Monte Carlo; şi dacă, povestind, Val manifestă o oarecare compasiune pentru bărbaţii, victime ale patimii jocului, în schimb, pentru femeile robite de acelaşi spiriduş al jocului manifestă un dispreţ profund, ceea ce dovedea că era un misogin inveterat.

În fine, când terminară masa şi când, instalaţi în câte un fotoliu, având dinainte câte un pahar de coniac, Val, care mâncase şi băuse cu un apetit pantagruelic, deschise discuţia:

- ...Şi acum aştept să-mi puneţi întrebări.

- Nu mi se pare procedeul cel mai firesc. Normal, ar trebui ca dumneavoastră să mă lămuriţi de ce m-aţi răpit. Dar fiindcă îmi cereţi s-o fac eu, vă întreb: de ce m-aţi adus aici?

- Să trecem peste această întrebare.

- Dar e esenţială pentru mine.

- Veţi primi răspunsul mai târziu, de la altcineva.

- De la cine?

- La întrebarea aceasta am căderea să vă răspund. De la Căpitanul de Cursă Lungă.

- Când?

- Nu în noaptea asta. Probabil mâine... poate poimâine.

- Dacă nu vreţi să-mi răspundeţi, atunci nu-mi rămâne decât să presupun că...

- Nu vă supăraţi, domnule Bădilă, dar presupunerile dumneavoastră pe mine personal nu mă interesează. Dacă aveţi întrebări să-mi puneţi - altele - sunt gata să vă răspund.

- Dacă nu-mi răspundeţi la singura întrebare esenţială, celelalte întrebări mă interesează mai puţin. Sau, dacă vreţi, nu direct. De pildă, una ca aceasta: ce produce Trustul NEBEL?

- Dragă domnule Bădilă, doar v-a spus Sugar.

- Mi-a spus?! Ce anume mi-a spus?

- Că Trustul se ocupă cu cercetări particulare discrete.

- Şi asta numiţi o explicaţie care să satisfacă?

- Îmi pare rău că nu înţelegeţi. Dar acesta este adevărul adevărat.

- Mă străduiesc să înţeleg. Te rog să mă ajuţi. Ce trebuie înţeles prin "cercetări particulare discrete"?

- Foarte, foarte multe lucruri. De la cele mai simple, până la cele mai complicate. De pildă, ceva foarte simplu: să furnizăm dovezi că domnul X sau doamna Y profanează sfânta instituţie a căsniciei.

- Poţi să-mi dai şi un exemplu de ceva foarte complicat?

- Să trecem peste această întrebare.

- Eu am fost răpit pentru o treabă simplă sau pentru una foarte complicată?

- Să trecem şi peste această întrebare. Spre consolarea dumneavoastră, am căderea să vă informez că la întrebările la care eu nu vă pot răspunde veţi primi răspuns de la Căpitanul de Cursă Lungă.

- Atunci altă întrebare. Trustul NEBEL ce naţionalitate are? După nume, pare să fie german.

- Nu are nici o naţionalitate. E un trust internaţional.

- Bine, dar trebuie că are undeva un sediu. Firma trebuie că e undeva înregistrată, într-o ţară.

- Firma, cum spui dumneata, nu e înregistrată nicăieri, în nici o ţară. Iar în ceea ce priveşte sediul Trustului... ei bine, sediul se află pe Nebel I.

- Iahtul pe care ne aflăm acum?

- Nu! Ăsta e Nebel II.

- Bine, dar Nebelii trebuie să navigheze neapărat sub un pavilion.

- Asta, da! Navighează sub pavilionul unei ţări care nu are, ca flotă proprie, decât vreo câteva vase, dar care îşi închiriază pavilionul proprietarilor de vase din toate ţările contra unei taxe. Şi fiindcă se pare că dumneavoastră nu sunteţi în problemă, ţin să vă informez că taxele pe care proprietarii de vase le plătesc acelei ţări sunt mai mici decât acelea pe care armatorii respectivi ar trebui să le plătească dacă vasele lor ar naviga sub pavilionul ţării lor.

- Şi care-i ţara aceea?

- Oh, sunt mai multe. Toate, nişte ţărişoare mici.

- Răpirile de persoane fac parte din metodele obişnuite de lucru ale Trustului?

- În realizarea obiectivelor pe care şi le propune, Trustul foloseşte toate mijloacele.

- Absolut de toate? De pildă, crima?

- În România se pare că oamenii sunt teribili de anacronici. Crimă! Oamenii pot dispărea. Dacă un om dispare, nu înseamnă neapărat că a fost ucis.

- Oare dispariţiei mele trebuie să-i dau înţelesul eufemistic de care aţi pomenit?

- Dumneavoastră n-aţi "dispărut". Dumneavoastră aţi plecat într-un voiaj de câteva zile în nordul Franţei. Dumneavoastră personal l-aţi anunţat telefonic pe directorul hotelului. De altfel, aţi reţinut camera până la întoarcerea dumneavoastră.

- Şi credeţi că el va da crezare unui simplu telefon? Dacă va bănui că nu eu am telefonat...

- Nu ar avea motiv, dragă domnule Bădilă. Aţi plătit camera înainte pe tot timpul cât veţi lipsi.

- Adică a plătit-o Trustul?

- Trustul nu se uită la cheltuieli, dragă domnule. Şi tocmai de aceea izbuteşte în tot ceea ce îşi propune.

În clipa aceea, uşa se deschise şi în pragul ei apăru o femeie îmbrăcată în costum de ofiţer de marină.

Val se ridică în picioare. Instinctiv, Ducu îl imită.

- Ce surpriză!.. Căpitanul iahtului "Nebel II" ne face cinstea să ne viziteze, se bucură Val. Faceţi cunoştinţă. Dragă Miss Holly, dumnealui este invitatul nostru, domnul Bădilă.

- Vă urez bun venit pe vasul meu, domnule.

Urarea fu făcută în limba franceză.

- Domnul Bădilă vorbeşte mai bine limba germană.

- Foarte bine! Atunci vom vorbi în germană. Mie mi-e absolut egal. Cum vă simţiţi pe vasul meu?

- Dumneavoastră, domnişoară, sunteţi... Căpitanul de Cursă Lungă?

- Eu? Nu!

Ducu se întoarse spre Val.

- Spuneaţi că...

- Faceţi o gravă confuzie, domnule Bădilă. Căpitanul de Cursă Lungă nu e comandantul vasului Nebel II, ci directorul general al Trustului.

- Ce nostim să fiu confundată cu El, râse amuzată miss Holly. Dar tot nu mi-aţi răspuns la întrebare: Cum vă simţiţi pe vasul meu?

- Dacă aş putea uita că mă aflu aici nu din proprie iniţiativă, v-aş răspunde: excelent, miss. Dar fiindcă nu pot uita că am fost adus aici cu forţa, nu vă pot spune decât că abia aştept să scap de ospitalitatea dumneavoastră.

- Înţeleg!.. Înţeleg! Dar după ce vă veţi obişnui, şederea pe vas vi se va părea deosebit de agreabilă.

Şi miss Holly râse, probabil ironic.

- Din păcate, miss Holly, dumnealui va părăsi vasul mai înainte de a avea timp să se obişnuiască.

Era clar că Val ţinuse să facă această precizare pentru a atenua remarca lui miss Holly.

- Vai, sunt dezolată! Mereu fac, domnule, gafe. Dumneavoastră aţi fi putut crede că veţi rămâne pe vas cine ştie cât timp. Şi în situaţia în care vă aflaţi... Vai, dar mi se pare că din nou am spus ceea ce nu trebuia. E adevărat, Val?

- Dragă miss Holly, acesta e destinul dumitale. Să spui mereu exact ceea ce nu trebuie. Eşti însă atât de încântătoare, încât nimeni nu se poate supăra pe dumneata.

- Serios? Şi dumneata, domnule, găseşti că sunt încântătoare? întrebă pe Ducu.

Ducu avusese timp s-o privească atâta cât fusese necesar ca să-şi dea seama că într-adevăr era încântătoare.

- Miss Holly, răspunse Ducu, vrând s-o flateze, nu cred că există multe femei frumoase ca dumneavoastră.

- Ce drăguţ din partea dumitale, domnule. Apoi, către Val: Mie nu-mi daţi nimic să beau?

- Ce doreşti, miss Holly?

- Voi ce beţi?

- Coniac!

- Eu aş bea un cocteil, pe care însă am să mi-l pregătesc singură.

Se duse la micul bar şi turnând din mai multe sticle pregăti băutura, amestecând-o cu o îndemânare de veritabil barman.

- Vai, ce plictiseală!.. Vouă muzică nu vă place? întrebă ea.

Şi fără să mai aştepte răspunsul, deschise aparatul de radio. Se transmitea muzică de dans.

- Domnule Bădilă, nu vrei să mă inviţi la dans?

- Miss Holly, într-o altă împrejurare mi-ar fi făcut o deosebită plăcere să dansez cu dumneavoastră. Dar în situaţia în care mă aflu, nu-mi arde de dans. Sunt prizonier pe acest vas, şi nu un invitat, miss Holly...

- Fie, prizonier!.. Dar un prizonier primit cu toate onorurile. Ar trebui să recunoşti că e foarte drăguţ din partea noastră.

- Atâta vreme cât nu ştiu care e preţul pe care va trebui să-l plătesc, nu pot aprecia în nici un fel ospitalitatea dumneavoastră.

- Ce rău eşti!.. Şi eu ce să fac? Cu cine să dansez? Val nu ştie nici să mişte picioarele. În materie de dans e îngrozitor de ignorant. Haide, te rog, dansează cu mine, măcar o singură dată.

Dansară. Val se uita la ei şi surâdea fericit. Ai fi zis, ca un tată care asistă la primul bal al fiicei sale. Desigur că surâdea din cu totul alte motive. Ei, nu avea decât să surâdă cât poftea. Cel păcălit tot el era. Probabil se felicita că totul decurgea conform planului. Fiindcă şi vizita lui miss Holly tot din plan făcea parte. Lui Ducu îi plăcea să danseze. Miss Holly era o dansatoare perfectă şi o femeie cu un trup pe care până şi un sfânt ar fi dorit să-l poată strânge în braţe.

- Să ştii, Val, că dansează excelent, îl lăudă ea, după ce nu mai dansară. Oare cine îmi spunea că în România tinerii nu au voie să danseze decât doar dansuri populare? Nu cumva tu, Val?

- Vai, miss Holly, sunt profund îndurerat când te aud vorbind astfel. Înseamnă că ai o părere foarte proastă despre mine dacă poţi crede că eu aş fi în stare să debitez asemenea enormităţi.

- Cineva totuşi mi-a spus. Domnule, drept răsplată, am să-ţi fac un cocteil. Dar, te rog, să nu mă refuzi decât numai într-un singur caz. Dacă ţi-e teamă că te vei îmbăta. Ştii, nu-mi plac oamenii beţi.

- Sper, miss Holly, că dacă îmi vei da să beau numai un singur pahar nu mă voi îmbăta.

Băutura pregătită de miss Holly Ducu o găsi extraordinară. Parcă lichidul, care era tare, călătorindu-se prin artere, îi dădea o senzaţie nemaicunoscută până în clipa aceea. Se simţea fericit, aşa cum nu mai fusese niciodată, atât de fericit, încât îi venea să cânte, să danseze, să-i spună lui miss Holly că o iubeşte. Mai mult, până şi Val nu-i mai era nesuferit.

- Miss Holly, vrei să mai dansezi?

- Cu mare plăcere.

În timp ce dansau, o întrebă:

- Miss Holly, după nume eşti englezoaică; dar eşti într-adevăr?

- Sunt ceea ce par, domnule. Ăsta e destinul oamenilor. Să fie nu ceea ce sunt, ci ceea ce par. Dar are vreo importanţă pentru dumneata dacă sunt sau nu englezoaică?

- Voiam să te întreb, miss Holly, dacă în Anglia mai există femei tot atât de frumoase ca dumneata.

- Nu numai în Anglia, dar în lumea asta mare există femei mult mai frumoase decât mine.

- Nu-i adevărat, miss Holly. Nu există o femeie mai frumoasă ca dumneata. Bărbatul pe care îl iubeşti îşi mai doreşte altceva în viaţa?

- E atât de caraghios ceea ce spui!.. Eu, domnule, nu iubesc pe nimeni, şi nici n-am iubit vreodată. Dragostea e un cuvânt pe care l-au scornit poeţii. Şi cel mai ridicol, cel mai caraghios dintre ei a fost Shakespeare, de vreme ce a putut născoci o poveste atât de idioată ca "Romeo şi Julieta".

- Nimic nu-i adevărat din ceea ce spui, miss Holly. Dumneata eşti numai dragoste. Dacă m-ar iubi pe mine o femeie, măcar pe jumătate cât iubeşti dumneata pe acela pe care îl iubeşti, aş fi fericit, miss Holly. Îţi jur că aş fi fericit. De altfel, şi acuma sunt fericit că dansez cu dumneata.

Nu minţea. Se simţea fericit, cum nu fusese niciodată. Şi simţea nevoia să vorbească, să spună orice, numai să nu tacă.

- Vai, domnule, dar este ridicol de caraghios!

Se desprinse din braţele lui şi se lăsă să cadă într-un fotoliu, râzând cu hohote.

- Miss Holly - propuse Val - eu aş zice să ne retragem. Dacă judec după mine, cred că domnul Bădilă e foarte obosit.

- Eşti obosit, domnule? întrebă miss Holly.

El nu protestă. Dintr-o dată nici să vorbească nu mai putea. Se mulţumi să dea doar din cap afirmativ.

Aşa cum şi starea de euforie îl cuprinsese dintr-o dată, la fel şi acum oboseala, deprimarea, amărăciunea puseseră stăpânire pe el. Dintr-o dată i se făcu silă de miss Holly, de Val, de Val care, cât timp dansase, zâmbise într-una, desigur bătându-şi joc de el, silă de propria lui persoană.

"Haide, căraţi-vă!.. Duceţi-vă amândoi la dracu' şi lăsaţi-mă singur", îi apostrofă. Dar numai în gând. Dar nu din prudenţă, ci fiindcă se simţea atât de obosit, încât nu era în stare să deschidă măcar gura.

- Bine, atunci ne ducem. Noapte bună! Sper că te vei odihni bine pe vasul meu.

Plecară. Uşa se deschise când se apropiară de ea.

Uşa se închise după ei.

"Trebuie să mă culc. Neapărat trebuie să mă culc. Scârba de Holly sigur mi-a turnat ceva în băutură".

Ce anume îi turnase nu-şi putea da seama. Beat nu era. Acuma era, dimpotrivă, foarte, foarte lucid, în schimb, se simţea atât de trist, atât de inexplicabil de deprimat, încât dacă ar fi avut o armă asupra lui şi-ar fi zburat creierii.

"Ce mi-a turnat scârba în băutură?"

Nu, beat nu era. Dar nici normal. Sila de viaţă, deprimarea care îl tălăzuia o datora tot băuturii lui miss Holly.

"Trebuie neapărat să mă culc şi să dorm. Altfel cine ştie ce prostie sunt în stare să fac".

Abia izbuti să se dezbrace. Câteva minute mai târziu, când se lungi în pat, observă că vedea, de acolo de unde se afla, prin uşa întredeschisă, ecranul de pe perete.

"Dacă ăştia vor proiecta filme, le voi putea viziona stând culcat în pat".

Se deşteptă târziu. Îi era capul greu şi se simţea obosit de parcă abia se vârâse în pat să doarmă.

"Hotărât, Holly mi-a pus ceva în cocteil", fură primele cuvinte pe care le rosti, vorbindu-şi lui însuşi.

Duşul rece îl mai învioră. Şi oboseala parcă se mai risipi. Cum ieşi din baie, Sugar se înfăţişă cu micul dejun.

- Bună dimineaţa! Se pare că v-aţi odihnit bine, domnule. Arătaţi splendid.

Ducu nu-i răspunse. Convins că valetul gândea exact invers, vru să-l expedieze în termeni nu tocmai politicoşi, dar nu izbuti. Parcă i se încleştaseră fălcile şi nu putea vorbi. Mâncă în tăcere, fără poftă. Când îşi aprinse o ţigară, îi fu şi mai clar ce se întâmpla cu el. Iată, era robul unei inexprimabile depresiuni sufleteşti. Se simţea tălăzuit de tristeţe, o tristeţe pe care o simţea aproape fizic. Începură să dea năvală o mulţime de amintiri dureroase. Sălceanu, tovarăşul său, ce fusese răpus de gloanţele unui diversionist încolţit într-o pădure... Îl văzu pe Sîrbulescu pornind la atac, viu şi sigur, pentru ca zece minute mai târziu o schijă de brand să-l decapiteze pur şi simplu, iar el, Sîrbulescu, să mai continue să alerge cu arma în cumpănire un pas, doi, trei - un om fără cap... Retrăi, după atâţia ani, clipa când la lumina puţină a lanternei şi-a dat seama că omul peste care se prăbuşise era tatăl său... I se perindară pe dinaintea ochilor chipurile unor oameni care avuseseră un sfârşit violent. Şi se trezi fluierând abia auzit "Marşul funebru" din Eroica, cea de-a treia Simfonie a titanului Ludwig van Beethoven.

"Îmi cânt singur prohodul!" îşi spuse oftând, copleşit de o şi mai mare tristeţe.

Era convins că are să moară. Cum avea s-o sfârşească, nu ştia, dar nici nu-l interesa. Îi era indiferent. Îi era indiferent că peste puţin timp nu va mai fi în viaţă. În afară de o vagă înduioşare faţă de propria lui persoană, nimic altceva nu simţea.

"Ce Dumnezeu se întâmplă cu mine?" se întrebă.

Dar să gândească mai departe, să-şi răspundă, nu izbuti. Se simţea atât de deprimat, atât de istovit fiziceşte, încât creierul său nu mai era în stare să gândească. Dimpotrivă, parcă ar fi vrut chiar să se termine totul mai repede. Nu se simţea în stare să reacţioneze în nici un fel. Da, da, se simţea atât de istovit, atât de deprimat, încât până şi mintea istovită renunţase să mai gândească.

Făcu o sforţare şi până la urmă izbuti să se ridice din fotoliu, hotărât să se plimbe prin cabină. Asta îi făcu întrucâtva bine. Parcă şi gândurile începură să i se dezmorţească. De undeva, din adâncul fiinţei lui, porni să urce spre straturile luminoase ale conştiinţei sentimentul primejdiei. Ce se întâmplă cu el, nu era ceva normal. Trebuia, neapărat trebuia să se scuture de apatia care pusese stăpânire pe el. Primejdia tocmai întrasta consta: în lipsa de voinţă. Şi a nu se smulge acestei stări însemna a face jocul duşmanilor săi. De unde şi până unde această stare abulică, tocmai la el, un om de acţiune, un om cu voinţă de cremene? Explicaţia nu era greu de găsit. Desigur, se datora unei cauze exterioare. Era o stare sufletească dirijată de factori externi. Poate că tocmai de aceea fusese adus pe vas. Poate că tocmai de aceea i se păruse lui că lucrurile se desfăşuraseră altfel decât după tipicul cunoscut. Era poate aceasta o metodă, sau un procedeu nou de racolare? Ei, da! Nu era de loc exclus. Mai întâi, cu ajutorul unui drog îi produseseră starea de abulie. Pe urmă? Ei, cine ştie ce avea să mai urmeze. În orice caz, tot ceva pe linia slăbirii, sau chiar anihilării totale a voinţei proprii. Poate că descoperiseră altceva mai bun decât "detectorul de minciuni". Se convinseră probabil că aparatul acela nu face doi bani dacă omul asupra căruia este încercat are voinţă, sânge rece şi, mai ales, crede în justeţea cauzei sale. Şi dacă nu se înşeală cumva, însemna că Val şi Holly nu-şi pierduseră timpul, ci acţionaseră chiar din prima seară.

"Probabil începutul l-a făcut Holly, cu cockteilul ei", îşi spuse, ducându-se să se aşeze din nou pe fotoliu, fiindcă nu mai putea sta în picioare de obosit ce se simţea. Numai că imediat ce se aşeză, se întâmplă ceva şi mai ciudat. Uită pur şi simplu la ce se gândise mai înainte. Şi o clipă mai târziu nu mai ştiu ce se întâmplă cu el. Pe urmă, când Sugar îi aduse masa de prânz, Ducu fu convins că dormise tot timpul şi dacă nu venea Sugar ar fi continuat să doarmă. Dovada că dormise o constituia visul. Visul pe care şi-l amintea perfect. Un vis în care personajele principale fuseseră el şi Holly. Ce mai pramatie şi Holly asta! Cel puţin în vis. În vis, Holly făcuse strip-tease. Pe urmă, tot în vis, el îşi pierduse cu desăvârşire capul. El şi cu Holly...

- Masa e servită, domnule!

- Ce-ai spus, Sugar?

- Am spus, domnule, că masa e servită.

- Bine, Sugar. Nu mi-e foame, dar am să încerc să mănânc ceva.

- Faceţi foarte bine, domnule. Şi eu, în locul dumneavoastră, aş face la fel.

- Mănânc singur, Sugar?

- Singur, domnule.

- Domnul Val nu vine să-mi ţină tovărăşie?

- Domnul Val nu se află pe vas.

- Trebuie neapărat să-i vorbesc.

- Când se va reîntoarce, am să-i aduc la cunoştinţă dorinţa dumneavoastră.

- Se va reîntoarce curând?

- Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc, domnule, dar până mâine nu cred că se va reîntoarce.

- Căpitanul de Cursă Lungă s-a reîntors?

- Sunt profund mâhnit, domnule, că şi de data asta nu vă pot da o veste îmbucurătoare. Domnul Căpitan de Cursă Lungă lipseşte şi el. Pe vas se află doar echipajul şi... miss Holly.

Sugar, cu manierele sale exagerat de afectate şi cu vorbirea sa preţioasă, era atât de ridicol, încât nu izbutea să-i fie antipatic, deşi era convins că, pe vas, atribuţiile lui adevărate erau altele decât acelea care incumbă meseriei de valet.

- Sugar, când are să se termine porcăria asta?

- Desigur, nu prea e plăcut să mănânci de unul singur, se prefăcu Sugar că nu înţelege sensul întrebării. Eu, domnule, prefer să nu mănânc deloc decât să iau masa singur. Vreţi, poate, s-o rog pe miss Holly...

- Să ştii, Sugar, că nu te prinde când încerci s-o faci pe prostul. Cât priveşte pe miss Holly, află Sugar, că nu doresc s-o văd. Spune-mi, Sugar, aici, pe vas, există măcar un singur om care să nu fie un mare ticălos?

Pe urmă nu-şi mai amintea nici ce spusese, nici ce se mai întâmplase cu el. Parcă la un moment dat uşa se deschisese şi în prag apăruse miss Holly. Miss Holly, şi mai frumoasă şi mai surâzătoare ca în ajun. Pe urmă... Pe urmă, tot ceea ce îşi mai amintea desigur că nu se întâmplase în realitate, ci doar în vis. Fiindcă era identic aceluia din ajun.

Când se trezi din somn, începea să se întunece. Umbrele înserării se întindeau ca nişte fâşii verticale pe ecranul pe care, şi de acolo din fotoliul unde se cuibărise, tot în faţă îl avea.

"Iată a trecut încă o zi", îşi spuse dând să se ridice din fotoliu, fără să izbutească însă.

Numai atâta fu lumină în clarul conştiinţei sale. Pe urmă, iarăşi adormi, dacă ceea ce lua el drept somn era şi în realitate. Nu era de loc sigur că Sugar venise să-l întrebe dacă nu doreşte să-i servească cina... Nu era de loc sigur dacă îl trimisese la toţi dracii... Nu era de loc sigur dacă aruncase după el cu scrumiera fiindcă insistase să mănânce... Nu era de loc sigur dacă, după aceea, miss Holly îl rugase să bea un cockteil şi el o refuzase. Nu era de loc sigur că ea, supărată, a băut trei pahare de cockteil unul după altul, nici dacă a pus apoi magnetofonul şi nici dacă a dansat, de una singură, un twist intitulat "Inima mea e un balon"... Nu era sigur dacă miss Holly făcuse iarăşi strip-tease. Nu, nu era de loc sigur că se întâmplaseră în realitate toate aceste lucruri. În schimb, era foarte sigur că visase din nou acelaşi vis, mereu acelaşi vis, cu numai două personaje: el şi miss Holly. Visase, sigur că visase, fiindcă luxuriantele imagini ale visului, chiar acuma când era treaz - de fapt nu era foarte sigur că dormise propriu-zis - continuau să ruleze pe dinaintea ochilor săi care priveau absenţi, parcă lipsiţi de viaţă, albul imaculat al ecranului din cealaltă cameră.

Totul era halucinant, de neînţeles pentru el. Realitatea părea răsturnată şi el nu-şi putea da seama dacă realitatea nu era vis şi ceea ce considera el vis nu era, de fapt, realitate. Timpul, de asemenea încetase să existe pentru el. Nu ştia dacă trecuse o zi, două sau o săptămână. Nu ştia, fiindcă însăşi noţiunea de timp dispăruse din conştiinţa sa. Crâmpeiele de luciditate, puţine câte erau, alternau când ziua, când noaptea, dinadins dirijate aşa, ca el să nu-şi mai poată da seama ce se petrecea cu el. În privinţa aceasta, bâjbâia într-o totală incertitudine. Singura certitudine: visul! Mereu acelaşi. El!.. Holly!.. Incertitudinea era dublată de o totală indiferenţă. Puţin îi păsa că pe Val parcă îl înghiţise pământul. Puţin îi păsa că nici Căpitanul de Cursă Lungă nu se arată. Puţin îi păsa că era ţinut prizonier. Puţin îi păsa că nu mai putea ţine socoteala trecerii timpului.

În cea de-a treia zi se ivi prilejul să-l vadă pe Căpitanul de Cursă Lungă. În cea de-a treia zi se trezi din somn sau din ceea ce credea el că este somn. Numai că de data aceasta lumina din clarul conştiinţei nu dură doar câteva minute. De data asta mintea îi era limpede şi nici nu se mai simţea istovit. Avu putere să se dea jos din pat imediat, să facă o baie şi, apoi, în timp ce se îmbrăca, să fredoneze chiar o melodie. Mai mult, constată că îi este tare foame. Aşteptându-l pe Sugar să-i aducă ceva de mâncare, deschise unul din hublouri şi respiră adânc aerul sărat al mării. Soarele se scufunda încet, departe la orizont, resemnat şi însângerat. Iahtul se legăna uşurel în tangaj. Şi abia acum Ducu îşi dădu seama că vasul se afla în largul mării şi se îndrepta cu o viteză mijlocie către o destinaţie necunoscută. Şi fiindcă acum era el treaz, lucid, se nelinişti. Unde îl duceau? Dacă în timp cât fusese în starea aceea de abulie, de inconştientă, se trădase?

"În cazul acesta sunt pierdut!", îşi spuse.

Dar nu mai avu timp să se gândească mai departe, fiindcă, deodată, auzi în spatele său o voce puţin obişnuită rostind:

- Bună seara, domnule Bădilă!

Ducu se întoarse brusc. Omul care se afla la câţiva paşi de el era un ins despre care puteai spune, fără teamă de a greşi, că nu mai exista un altul care, cât de cât, măcar să-i semene. Greu de spus ceea ce te uimea, copleşindu-te pur şi simplu. Poate înălţimea? Era înalt, foarte înalt şi mătăhălos. Poate urâţenia chipului? Nasul, ca un cioc de cucuvaie. Bărbia ascuţită. Obrajii supţi, scoţând în evidenţă proeminenţa pomeţilor. Ochi spălăciţi ce sclipeau continuu. Capul ca o pepenoaică, chel şi strălucitor ca o bilă de biliard. Părul, atât cât îi mai rămăsese, era alb cu desăvârşire, mătăsos şi la ceafă întors în afară ca o coadă de răţoi. Sprâncenele erau de asemenea albe, stufoase, la fel ca şi mustăţile.

Insul acesta urât era îmbrăcat într-un impecabil costum de seară. În ciuda urâţeniei sale, izbutea să impună prin forţa care se degaja din întreaga sa făptură mătăhăloasă. O forţă în primul rând fizică, în ciuda vârstei. (Nu părea să aibă mai puţin de şaizeci şi cinci de ani). Dar omul părea şi altfel puternic. Puternic tocmai prin lipsa lui de scrupule.

Ducu nu era omul care să-şi piardă capul şi nici să lase să i se citească pe figură ceea ce simte. Dar întrucât recunoscuse încă din prima clipă pe omul care trecuse pragul, numai cu greu izbuti să-şi ascundă surprinderea.

- Bună seara! vorbise după o oarecare întârziere.

- Sunt dezolat că a trebuit să vă plictisiţi pe vas trei zile. Dar vă rog să mă credeţi că am fost reţinut în altă parte de treburi urgente.

Şi, zâmbitor, se apropie cu mâna întinsă.

Ducu observă că namila avea picioarele curbate, că atunci când zâmbea semăna cu un câine gata să muşte.

Deoarece namila nu găsi de cuviinţă să se recomande, Ducu dinadins întrebă:

- Sunteţi Căpitanul de Cursă Lungă?

- Aşa mi se spune. Şi adăugă imediat: sper că nu v-aţi plictisit în aceste zile. Sau poate că da?

Se aşeză într-un fotoliu, cu multă grijă. Cu toate acestea Ducu crezu că acesta se va sfărâma sub greutatea lui. Rezistă totuşi.

- Dumneavoastră ce credeţi? M-am plictisit sau nu? i-o întoarse Ducu.

- Eu nu cred. După câte ştiu eu, şi după câte mi s-au spus, în compania lui miss Holly, un bărbat nu are timp să se plictisească. Cine sunteţi, domnule Bădilă?

- Vreţi să glumiţi poate? Îmi cunoaşteţi numele, îl pronunţaţi şi mă mai întrebaţi cine sunt. Sau poate creatura dumneavoastră Val, împreună cu un alt individ cu mutră de bandit, în ciuda tinereţii, din greşeală m-au răpit? Nu înţeleg. De vreme ce ştiţi precis că sunt Dan Bădilă, de ce mă mai întrebaţi cine sunt?

- Nu v-am cerut să-mi spuneţi numele. V-am întrebat, cine sunteţi?

"Ori am vorbit ce nu trebuia cât timp m-au ţinut sub starea aceea de prostaţie, ori au unele bănuieli pe care vrea să le verifice în ce măsură sunt justificate, se nelinişti el. Şi adăugă imediat: Dar dacă m-a recunoscut şi el?" îşi vorbi Ducu.

Şi ce dacă l-a recunoscut? Dacă nu fusese cumva informat din ţară, nu putea să-i treacă prin minte că Ducu, băiatul de cincisprezece ani pe care îl cunoscuse cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, era acum maior de Securitate.

- Dacă nu ştiţi cine sunt, de ce aţi pus indivizii aceia să mă răpească?

Şi imediat, în gând:

"Trebuie s-o fac pe prostul, atâta vreme cât nu-mi pot da seama ce ştie despre mine".

Pe urmă tare, din nou în ofensivă:

- Şi dacă, într-adevăr, nu ştiţi cine sunt, atunci de ce oamenii dumitale mi-au cotrobăit în tren prin bagaje?

Namila fuma şi nici nu se uita la el. Lui Ducu îi era imposibil să-şi dea seama ce gândeşte, şi în ce măsură dă crezare celor spuse de el.

- Şi de unde ştiţi că oamenii mei au avut curiozitatea să cunoască din ce se compune bagajul dumneavoastră? Nu-mi închipui că au lucrat chiar atât de prost.

- Eu nu ştiu dacă aşa cum au procedat înseamnă, în meseria lor, bine sau prost. Altcineva sigur că nu ar fi observat. Dar acel altcineva nici nu ar fi luat măsuri ca să-şi poată da seama în orice moment dacă nu cumva vreun curios i-a deschis valiza.

- Şi dumneavoastră aţi luat o asemenea măsură?

- Atunci când călătoreşti oficial, în calitate de curier diplomatic, se impune să iei asemenea măsuri.

- Aţi putea să-mi spuneţi în ce au constat acele măsuri?

- Nu văd rostul...

- Mă rog, nu insist. Atunci, poate îmi puteţi spune dacă v-a lipsit după aceea ceva.

Ducu îşi dădu seama că era o cursă.

- Nefiind decât salariat, lucrurile mele personale, modeste, nu puteau să prezinte vreo atracţie deosebită pentru nişte indivizi ca aceia pe care i-aţi trimis pe capul meu. Johan Ohlson şi pretinsa lui metresă Malla nu mi-au făcut impresia că se uită la bani. M-a surprins însă că i-au interesat lucrurile mele personale şi nu conţinutul servietei. E drept, nu aveam în ea hârtii deosebit de importante, dar asta ei nu aveau de unde s-o ştie.

- Şi sunteţi convins că nu v-au umblat şi în servietă?

- Absolut convins.

- Într-adevăr, nu au deschis şi servieta. Au procedat în conformitate cu instrucţiunile primite.

- Nu înţeleg, dar nici nu mă interesează. Cred însă că discuţia a deviat. Deşi scopul îl bănuiesc, vă cer totuşi să-mi spuneţi motivul pentru care mă aflu acuma pe acest vas.

- Domnule Bădilă, credeam că nu mă veţi pune în situaţia de a vă reaminti că acela care pune condiţii eu sunt, şi nu dumneavoastră.Nu sunt de loc de părerea dumneavoastră că discuţia a deviat. Mă interesează mult comportamentul oamenilor mei şi de aceea v-aş ruga să mă ajutaţi răspunzând cât mai detaliat întrebărilor pe care vi le voi pune. De acord?

- De acord! Şi oftă, făţarnic resemnat.

Namila de ceva nu era mulţumită în legătură cu felul cum se comportaseră perechea Johan-Malla, dar despre ce anume era vorba nu-şi putea da seama.

- Va să zică, el s-a recomandat Johan Ohlson. Şi ea?

- Malla.

- Malla şi mai cum?

- Atât: Malla.

- O găsiţi frumoasă?

- De ce mă întrebaţi? Oare ar putea să existe un bărbat care să n-o găsească excepţional de frumoasă?

- Aţi remarcat ceva deosebit la ea?

- În ciuda faptului că e o lepădătură, pare foarte serafică. Cred că izbuteşte foarte uşor să câştige încrederea naivilor.

- Dar el ce impresie v-a făcut?

- Ştiu eu ce să spun? În ciuda înălţimii sale de cocostârc, e totuşi un tip foarte prezentabil, foarte aristocratic. Bănuiesc - deşi nu-mi dau seama la ce le foloseşte - amândoi caută să pară cât mai bizari, mai excentrici.

- O ultimă întrebare, domnule Bădilă, care însă va necesita din partea dumneavoastră un răspuns cât se poate de detaliat. Vreau să-mi spuneţi cum aţi făcut cunoştinţă şi cum s-au desfăşurat lucrurile din prima clipă şi până când v-aţi despărţit. Fiindcă ei au coborât - aşa îmi închipui - înaintea dumneavoastră.

- Da, ei au coborât la Viena, şi eu la Berna.

- Vă ascult, domnule Bădilă. Vă rog însă să nu uitaţi recomandarea făcută. Cu amănunte, cu cât mai multe amănunte.

- Asta e tot? întrebă namila atunci când Ducu nu mai avu ce povesti.

- Tot! Şi acuma, îmi puteţi spune ce calificativ le-aţi da? Cum apreciaţi? Au lucrat bine sau foarte bine?

- Mediocru. Acesta e calificativul pe care îl merită.

- Cum aşa? întrebă Ducu din curiozitate mai mult profesională.

- Ce vă face să credeţi că ei v-au controlat valiza? De ce neapărat ei, şi nu altcineva?

- Fiindcă numai atunci când m-am dus cu ei în vagonul-restaurant bagajul meu a rămas singur.

- Vedeţi? De aceea nu merită decât calificativul mediocru. Fiindcă aţi putut ajunge la convingerea că în afară de ei, nimeni n-a putut să vă cotrobăiască prin bagaje.

- Domnule... vi se spune Căpitanul de Cursă Lungă?

- Da, aşa mi se spune. Mai precis, şi aşa mi se spunea. Am foarte multe nume. Sunt cunoscut în lumea întreagă sub patruzeci şi opt de nume.

- Şi le ţineţi minte pe toate?

- Pe toate. Chiar şi pe acelea la care am renunţat. De pildă, în ţară am fost cunoscut cândva sub numele de Şuncărică.

"Ştiu! Nea Şuncărică "prietenul" copiilor. Te-am recunoscut imediat... nea Şuncărică. Tu însă nu mă recunoşti. Ar fi şi de mirare, deşi într-un fel ţi-am salvat viaţa. Dar au trecut de atunci douăzeci şi şapte de ani. Eram pe atunci un băietan. Cum să mă mai ţii minte!.. Cu câtă lume nu ai avut tu de-a face în aceşti ani. Întâmplarea din lutărie, care pentru mine a însemnat un eveniment de neuitat, pentru tine, pesemne, că n-a fost decât un episod neplăcut, unul din multele prin care ai trecut în viaţa ta plină de fărădelegi".

Apoi, tare:

- Şuncărică? Ce nume mai e şi ăsta! Pare mai curând o poreclă.

- Nume, poreclă, ce parcă are vreo importanţă? Vine de la şuncă. Mi-am luat numele acesta, fiindcă nu pot suferi şunca. A fost ca un fel de deviză. Mi-am zis: Bagă de seamă, omule! Cum tu nu poţi suferi şunca, trebuie să te comporţi în aşa fel încât ceilalţi oameni, dimpotrivă, să te sufere pe tine, să le câştigi încrederea. Apoi, după o clipă, cu alt ton, plin de bunăvoinţă: Să ştiţi, aveţi mare noroc, domnule Bădilă, că sunteţi român.

- Şi de ce am noroc?

- V-am spus: pentru că sunteţi român. Trebuie să aflaţi că, în mod obişnuit, nu eu tratez cu oamenii care se găsesc în situaţia dumneavoastră. Am alte treburi mult mai importante.

- Vreţi să spuneţi că mi-aţi făcut o favoare?

- Exact.

- Aş putea să cunosc motivul?

- Fiindcă m-am născut în România. E o ţară în care pe vremuri m-am simţit foarte bine.

- Sunteţi transfug? întrebă Ducu, de parcă n-ar fi ştiut în ce împrejurare părăsise ţara Şuncărică,

- Am plecat din ţară când încă nu fusese inventat cuvântul "transfug".

- Nu ştiu dacă acest fapt, domnule...

- Puteţi să-mi spuneţi Şuncărică.

- Nu ştiu, domnule Şuncărică, dacă această favoare de care vorbeaţi va fi şi în alt fel avantajoasă pentru mine.

Şuncărică schiţă zâmbetul care îl făcea să semene cu un câine gata să muşte.

- Domnule Bădilă, sunt obişnuit să mi se plătească, într-un fel sau altul, chiar şi numai pentru faptul că onorez pe cineva cu prezenţa mea.

- Asta înseamnă că va trebui să plătesc şi eu?

- Mi-e teamă că da, domnule Bădilă.

- Mi-e teamă că am să vă dezamăgesc. Nu sunt dispus să plătesc în nici un fel, domnule Şuncărică.

- Bine, asta vom vedea noi. Sper că, măcar într-o oarecare măsură, bănuiţi de ce aţi fost adus pe vas.

- De vreme ce lucrez la Ministerul Afacerilor Externe, ar însemna să dau dovadă de mare imbecilitate dacă n-aş bănui motivul.

- Bănuielile dumneavoastră sunt întru totul justificate, domnule Bădilă. Avem nevoie de serviciile dumneavoastră.

- Lămuriţi-mă cine are nevoie de serviciile mele. Mai precis, serviciul de informaţii al cărei puteri are nevoie de mine?

- Nu e vorba de o putere, dacă prin putere înţelegi un stat.

- Un stat, bineînţeles.

- Trustul NEBEL are nevoie de serviciile dumneavoastră. Aţi fost, sper, informat că noi reprezentăm interesele "Trustului Nebel".

- Mi s-a spus că Trustul se ocupă cu "cercetări particulare discrete".

- Vi s-a spus purul adevăr.

- Aş vrea să ştiu ce trebuie înţeles prin "cercetări particulare discrete"?

- Sunteţi un om cu imaginaţie, domnule Bădilă?

- Presupun că nu sunt lipsit de imaginaţie.

- Atunci aflaţi că, oricât de bogată imaginaţie aţi avea, nu vă puteţi închipui o activitate care să nu intre în sfera "cercetărilor particulare discrete", de care trustul nostru să nu se ocupe.

- După cât am înţeles, înglobaţi în sfera cercetărilor particulare şi spionajul.

- Exact.

- Şi trebuie să înţeleg că m-aţi răpit - cred că acesta este termenul cel mai potrivit - ca să mă siliţi să fac spionaj pentru "Trustul Nebel"?

- Aţi ghicit, domnule Bădilă. Este o meserie ca oricare alta, domnule Bădilă. Cu multe riscuri, mai ales într-o ţară comunistă, în schimb, excelent plătită.

- Bine, dar acest trust trebuie că slujeşte interesele unei ţări. În fond, îmi cereţi să furnizez informaţii, pentru care anume ţară?

- Profund eronat. Interesele trustului sunt suprastatale. Trustul nostru urmăreşte un singur obiectiv. Profitul. Informaţiile particulare pe care le obţine le vinde aceluia care este dispus să plătească preţul cel mai mare. Informaţia, domnule Bădilă, este şi ea o marfă ca oricare alta. Cu singura deosebire că, la ora actuală, preţuieşte mai mult chiar decât aurul. Este, dacă vreţi, marfa cu cea mai mare valoare pe piaţa mondială. Ca întreprindere particulară, deşi nu suntem singura, suntem cea mai bine informată şi în acelaşi timp cea mai rentabilă. Fiindcă, în materie de informaţii, nu există rebuturi. Chiar şi informaţiile cele mai modeste au un anumit preţ. Trebuie numai să ştii pe cine interesează. Şi meritul trustului nostru tocmai în aceasta constă. Izbuteşte să afle cine are nevoie cel mai mult de informaţiile pe care izbuteşte să le obţină. Trustul nostru, domnule Bădilă, este o întreprindere formidabil organizată care realizează profituri formidabile. Aceasta ne permite să plătim regeşte pe cei ce acceptă să lucreze pentru trust. Dar uitasem să vă întreb: Dumneavoastră ce salariu lunar aveţi?

- Ceva mai mult de două mii de lei! răspunse Ducu într-o doară.

- Bine, dar aceasta e o sumă ridicolă. Dacă acceptaţi să lucraţi pentru noi, aţi putea câştiga lunar de trei ori pe atâta. Chiar şi mai mult.

Desigur, Ducu, formal, trebuia să se opună şi nu acceptă dintr-o dată, ca să nu trezească suspiciuni. Trebuia să accepte abia atunci când nu va mai avea încotro. Cu alte cuvinte, atunci când Şuncărică avea să pună pe masă cel mai mare atu: şantajul sau ceva asemănător.

Răspunse indignat:

- Domnule Şuncărică, vă anunţ că nu sunt de vânzare. Mai precis, conştiinţa mea nu e de vânzare.

- Nu trebuie să vă grăbiţi cu răspunsul. Încă nu ştiţi cu ce preţ suntem dispuşi să cumpărăm conştiinţa dumneavoastră. V-am spus că trustul nostru răsplăteşte regeşte pe cei ce-l slujesc. Dar, înainte de a vă spune ce preţ este dispus să plătească, trebuie să aflaţi ce anume cerem de la dumneavoastră. În fond, mai nimica toată, domnule Bădilă.

- În materie de trădare, nu cantitatea contează. Un trădător de patrie nu este mai mult sau mai puţin trădător în raport cu numărul şi gradul de confidenţialitate al informaţiilor pe care le furnizează. Un trădător, adică un spion, este pur şi simplu un trădător şi un spion.

- Dragă domnule Bădilă, eu ştiu că în Est peroraţia se află la mare cinste. Eu sunt mai bătrân ca dumneata, am trecut în viaţă prin multe, de aceea vă sfătuiesc, prieteneşte, să lăsaţi deoparte peroraţia. E un procedeu teribil de anacronic, teribil de plictisitor. Pe de altă parte, dumneavoastră, comuniştii, folosiţi dialectica numai în teorie? De ce nu încercaţi să şi judecaţi dialectic? Dacă veţi încerca, vă veţi convinge cât de relativă este noţiunea de trădare. Dar nu am de gând să mă angajez cu dumneavoastră într-o discuţie dialectică pe tema a ceea ce numiţi trădare. Şi ştiţi de ce? Fiindcă nu obişnuiesc să schimb părerile oamenilor prin argumente teoretice, ci prin acele pecuniare. E o metodă care numai în foarte rare cazuri dă greş. Şi când spun aceasta, nu mă gândesc neapărat la dumneavoastră. S-ar putea să fiţi o excepţie. Dar, aşa cum prea bine ştiţi, omul este dator să încerce. Asta o spun referindu-mă la mine.

Şuncărică pronunţă ultimele cuvinte cu o ironie pe care nici nu se obosi s-o ascundă. După aceea, se duse la bar să-şi pregătească un cocteil, după o reţetă proprie.

- Dumneavoastră ce beţi?

- Nimic! refuză Ducu prudent.

- Atunci, în sănătatea dumneavoastră, domnule Bădilă.

- Mulţumesc!

- O întrebare, sau dacă vreţi o confirmare: Sunteţi deseori trimis în străinătate?

- Depinde. După necesităţi. În orice caz, nu eu hotărăsc dacă şi când trebuie să plec.

- Bineînţeles. Asta o ştim şi noi. Anul acesta, de pildă, aţi mai fost trimis undeva?

- Nu!

- Dar probabil că, până la sfârşitul anului, veţi mai fi trimis afară. Nu?

- Posibil.

- ...Şi acuma iată că a venit timpul să aflaţi ce dorim de la dumneavoastră. Dorim ca atunci când veţi mai fi trimis în străinătate să aduceţi un plic sau ceva asemănător, ce vă va fi înmânat de o anumită persoană. Sau, dacă aceasta vă va satisface mai bine, să vă prefaceţi că nu observaţi plicul sau un anumit material ce va fi strecurat în bagajele dumneavoastră în ajunul plecării. Asta e tot, domnule Bădilă. Nu vă cerem să ne furnizaţi copii după hârtiile pe care le veţi duce legaţiilor şi nici de pe acelea ale acestora către Centrală. De asemenea, nu vă cerem nici să ne procuraţi anumite documente din arhiva ministerului, la care dumneavoastră aveţi acces. Subliniez, în treacăt, că arhiva ministerului unde lucraţi ne interesează foarte mult. Cu toate acestea, noi ignorăm faptul că sunteţi şeful acestei arhive. Noi nu vrem de la dumneavoastră decât să acceptaţi ca, o singură dată, să fiţi şi curierul nostru. Drept onorariu, urmează să primiţi suma pe care o veţi fixa chiar dumneavoastră. Vă rog să reţineţi că nu este vorba de o colaborare, permanentă, ci de una cu totul accidentală. Desigur, dacă eventual vă surâde şi o altfel de colaborare, noi suntem foarte bucuroşi, în ceea ce priveşte condiţiile, vă asigur că nu vă vom oferi prilej de nemulţumire. Nu suntem de loc zgârciţi cu cei ce ne servesc, domnule Bădilă.

- Vă declar categoric, domnule, că nu mă interesează propunerea dumneavoastră. Protestez împotriva răpirii şi sechestrării mele şi vă cer să mă puneţi imediat în libertate. V-am spus-o şi vă repet: trădătorii îmi sunt odioşi şi nu doresc de fel să mă număr printre ei.

- Gata, iarăşi aţi început să peroraţi. Va să zică, nu am izbutit să vă conving.

- De loc!

- ...Şi vreţi să ne părăsiţi?

- Imediat.

- Foarte bine! Voi da dispoziţii în acest sens.

Apăsă pe butonul soneriei şi numaidecât îşi făcu apariţia Sugar.

- Sugar - i se adresă Şuncărică - domnul Val se află pe bord?

- Da, domnule.

- Spune-ţi că va trebui să-l conducă pe domnul Bădilă. Anunţ-o pe miss Holly să pregătească şalupa.

- Prea bine, domnule.

- Sunteţi mulţumit, domnule Bădilă? îl întrebă Şuncărică.

- Cum nu se poate mai mulţumit, răspunse Ducu, ascunzându-şi cu greutate dezamăgirea.

Dacă, într-adevăr, îi dădeau drumul? Tot planul cădea în apă. Singura lui speranţă era că, totuşi, Şuncărică nu va renunţa atât de uşor să-l recruteze. Trebuie că era la mijloc un truc!

- Atunci e foarte bine. Veţi pleca într-un sfert de oră. Val, care a avut onoarea să vă aducă pe vas, vă va conduce înapoi pe uscat. Cred însă că nu veţi avea nimic împotrivă, dacă, înainte de a părăsi bordul iahtului, îmi veţi face plăcerea să vizionăm împreună un filmuleţ. Nu durează mai mult de zece minute. Vă rog, faceţi-mi această plăcere!

- Fiind vorba de numai zece minute...

- Vă mulţumesc, domnule Bădilă.

Ironia era evidentă.

Puse paharul pe măsuţă şi se instală în fotoliu, care din nou gemu sub greutatea trupului său mătăhălos.

Imediat lumina se stinse şi filmul începu să ruleze. Un "scurt metraj" despre el şi miss Holly. El şi miss Holly în prim plan. Aparatul stăruia însă asupra lui. Parcă operatorul intenţionase să facă un inventar vizual al obiectelor cu care era îmbrăcat. De pildă, cravata, cu nodul strâmbat; batista, care ieşea exagerat de mult din buzunarul de la piept; butonii de manşetă reprezentând nişte dragoni; pantalonii cu dunga impecabilă săltaţi mult deasupra gleznelor. În mod deliberat aparatul stăruia asupra acestor detalii. Operatorul parcă voia ca spectatorii să le reţină, să nu le uite cumva. După aceea, Ducu se văzu pe ecran din cap până în picioare. O şuviţă de păr îi atârna pe frunte. Altele, la tâmpla dreaptă. E foarte bine dispus. Surâde prosteşte. În mâna dreaptă ţine paharul cu cockteil. De braţul stâng îl ţine miss Holly care, drăgăstoasă, îşi reazemă capul de umărul lui. Alt cadru: miss Holly stă în fotoliu într-o poziţie foarte puţin decentă. Ţine şi ea în mână un pahar. Cu paharul îi face semn să se apropie. Se apropie tot cu un pahar în mână. Ciocnesc paharele. Scena durează numai câteva secunde. După aceea, se vede din spate. Acuma aparatul din nou stăruie, de parcă intenţia operatorului fusese ca spectatorii să-l recunoască, de pildă, după umerii largi, după croiala hainei.

Secvenţele de până acuma Ducu avea să le numească, ulterior, "pregenericul" filmului. Fiindcă acţiunea propriu-zisă începea abia după aceea, şi consta în ceea ce crezuse el că fusese vis.

"Va să zică, n-a fost vis!", îşi spuse.

Va să zică, totul se petrecuse în realitate. Dar când? Când? În prima seară? Probabil că atunci. După ce băuse cockteilul, cuprins de starea aceea euforică, pesemne, începuse să surâdă atât de idiot E drept, nu-şi amintea să i se fi strâmbat nodul de la cravată. Nici că batista îi atârna pe trei sferturi din buzunar. În schimb, îşi amintea că, la un moment dat, miss Holly îşi lipise capul de umărul lui. Îşi amintea că, în timp ce ea stătea în fotoliu, într-o poziţie indecentă - exact ca în film - îl chemase să ciocnească paharul de al lui, şi el se dusese. Dar, din ceea ce considerase până mai adineauri că fusese doar vis, nu-şi amintea ca să se fi întâmplat şi în realitate. Astfel încă mai înainte ca "documentarul" să ia sfârşit înţelese că Şuncărică îi prezentase un film trucat. Îşi dădu seama de acest lucru, fiindcă în scenele "tari", în scenele cele mai scabroase, aparatul nu-l arăta niciodată din faţă şi în prim plan. Aparatul, mânuit cu iscusinţă, te obliga să-l recunoşti după detaliile asupra cărora stăruise în "pregeneric".

Ducu înţelese. Filmul era un "documentar" numai în secvenţele din pregeneric. În scenele tari, care ţineau de ceea ce crezuse el că fusese vis, altcineva îl înlocuise. De asemenea, puteau să fie "documentare" şi alte câteva scene lucrate probabil când el se afla sub efectul unui narcotic. De pildă, scena în care el stătea culcat în pat, dormind, iar miss Holly, de asemenea culcată lângă el, cu capul pe pieptul său. Aceasta şi alte câteva scene.

Acuma începea să înţeleagă ceea ce se întâmplase cu el. Acuma îşi explica de ce - cu excepţia visului - nu-şi amintea nimic din ceea ce făcuse în răstimpul de când fusese adus pe vas. Fiindcă fusese, zilnic, drogat. Drogul era introdus în mâncare sau în băutură. Un drog cu efecte abulice, amnezice, sau parţial amnezice. Şuncărică urmărise ca prin drogarea sistematică să facă să dispară din conştiinţa lui graniţa dintre realitate şi vis. Probabil că, în momentele când îşi revenea parţial, oamenii lui Şuncărică proiectau filmul pe ecranul pe care îl putea vedea chiar şi atunci când stătea culcat în pat. Drogul avea asupra sa un asemenea efect, încât el nu-şi putea da seama că, de fapt, ceea ce vedea nu era nici vis şi nici realitate, ci că viziona pur şi simplu o peliculă. O peliculă care, datorită unor filmări izbutite şi unui montaj ingenios, izbutea de fiecare dată să aibă asupra spiritului său turmentat de drogul necunoscut un efect durabil. Dar numai în atâta măsură cât era necesar ca memoria - incapabilă a reţine şi altceva - să-l înregistreze sub formă de vis.

Când încetaseră de a-l mai droga, singura amintire pe care memoria o reţinea era visul. Calculul lui Şuncărică fusese ingenios. El scontase pe efectul extraordinar pe care îl va avea asupra lui filmul. Pe uluiala lui, când va constata că visul nu fusese vis, ci realitate. Cu alte cuvinte, Şuncărică încercase să-i imprime o conştiinţă falsă.

Parcă îl auzea:

"Ei, domnule Bădilă, ce credeţi că vor gândi despre dumneavoastră cei de la minister dacă filmuleţul acesta va ajunge la ei. În douăzeci şi patru de ore vei fi scos şi trimis într-o muncă de jos. Eşti acuma dispus să faci ceea ce ţi-am cerut?"

Şi cu toate acestea nu-i putea spune:

"Domnule Şuncărică, filmul e bine trucat, dar pe mine n-ai izbutit să mă păcăleşti".

În faţa unui asemenea documentar "compromiţător", trebuia să "accepte" propunerea lui Şuncărică. Într-adevăr, acceptarea lui acuma, după vizionarea filmuleţului, nu trezea suspiciuni. Dimpotrivă, dacă ar continua să refuze, ar risca să strice totul. Mai mult chiar, îşi risca probabil viaţa. Şuncărică văzând că rămâne neînduplecat, furios, putea să-i facă de petrecanie. "Nebel" naviga în larg, şi marea, oricum, nu ar fi protestat dacă i s-ar fi aruncat un cadavru de pe bordul iahtului.

Abia apucă să se facă lumină, şi Şuncărică îl întrebă, pe buze cu acel zâmbet care îl făcea să semene cu un câine gata să muşte.

- V-a plăcut filmuleţul, domnule Bădilă?

Cu o mină distrusă, Ducu răspunse tot printr-o întrebare:

- Am fost eu în stare de asemenea murdării?

- De ce sunteţi ipocrit, domnule Bădilă? Ceea ce numiţi murdării nu este decât ceva foarte firesc, foarte omenesc şi foarte plăcut. Dovadă că v-aţi dăruit acestor "murdării" cu toată frenezia, după cum aţi putut să vă daţi singur seama. Dimpotrivă, dacă s-ar fi întâmplat altfel, nu ar fi fost firesc, şi v-aţi fi comportat nu ca un bărbat normal configurat de natură. Şi aceasta, cu atât mai mult, cu cât miss Holly este o femeie căreia nici sfântul Antoniu nu i-ar fi putut rezista. Sunt sigur că, mai târziu, când vă veţi aduce aminte de micul week-end de pe acest iaht, veţi regreta că nu v-am dat prilejul să rămâneţi aici mai mult timp.

- Dar ceea ce aţi făcut dumneavoastră e o ticăloşie. Aţi filmat, ca să mă puteţi şantaja.

- Dragă domnule Bădilă, cuvintele sforăitoare îmi produc greaţă şi-mi vine pur şi simplu să vomit atunci când le aud. Faceţi-mi plăcerea şi nu le mai folosiţi cât timp va mai dura agreabila noastră conversaţie. Vreau să vă spun că ceea ce numiţi "ticăloşie" este un act de umanitate. Dacă atunci când un om, datorită prejudecăţilor, nu-şi vede propriile sale interese şi este ajutat să le vadă şi asta constituie un act umanitar. Filmuleţul pe care l-aţi vizionat nu reprezintă altceva decât încercarea noastră de a vă determina să vedeţi şi propriile dumneavoastră interese... Şi sper că am izbutit. Mă îndoiesc, domnule Bădilă, că vă convine ca filmul să ajungă acolo unde lucraţi. Eu cred că pe "tovarăşii" de la Cadre îi vor interesa nu atât omeneasca petrecere cu miss Holly, ci, în mod deosebit, are să-i intereseze scena când semnaţi o chitanţă şi în faţa dumneavoastră se află un teanc de bancnote.

- Bine, dar asta e complet neadevărat. Nu am semnat nici o chitanţă, şi nu am primit nici un ban.

- Ba da, domnule Bădilă. Aţi primit cincisprezece mii de franci şi aţi semnat o chitanţă. Eu ştiu ce vă face să susţineţi că n-aţi semnat nimic: faptul că nu mai aveţi banii. Nu-i mai aveţi, într-adevăr. Dar ştiţi pentru ce? Pentru că i-aţi dăruit bucătarului nostru, într-un elan filantropic, stupid, atunci când aţi aflat că are o soţie cocoşată, bolnavă de plămâni şi doi copii paralitici.

Şuncărică minţea. Dacă îi cerea să-i arate chitanţa, sigur că-l înfunda. Minciună era şi afirmaţia că pretinşii bani îi dăruise bucătarului.

- Sunteţi, domnule Bădilă - continuă el - un om tare petrecăreţ. Mie îmi plac asemenea oameni, să ştiţi. Dar vă dau un sfat. Mai abţineţi-vă şi nu scăpaţi caii într-un asemenea hal. Într-o zi, s-ar putea să intraţi într-o încurcătură, din care să nu mai fie chip să ieşiţi.

- În mai mare încurcătură decât în aceasta în care am intrat acuma, nu ştiu dacă ar mai exista o alta, răspunse Ducu, continuând să mimeze teama.

- Vai de mine, domnule Bădilă, cum puteţi numi o asemenea afacere încurcătură. E un mare noroc pentru dumneavoastră. Şi dacă aţi putea judeca la rece, aţi fi recunoscător trustului că vă oferă o asemenea şansă. Fiindcă, domnule Bădilă, acceptaţi propunerea, nu-i aşa?

- Parcă îmi rămâne altceva de făcut!..

- Într-adevăr, altceva nu vă mai rămâne de făcut.

În ochii lui Şuncărică luci pentru o clipă o sclipire de triumf. Şi imediat după aceea buzele i se lăţiră nu în zâmbetul acela care îl făcea să semene atât de mult cu un câine gata să muşte, ci într-unul de dispreţ.

"Ei da - îşi spuse Ducu - acuma, probabil, mă dispreţuieşte fiindcă m-am dat bătut".

Cu umerii prăbuşiţi, privind în pământ şi frecându-şi mâinile ca un om disperat, Ducu făcea impresia unui om înspăimântat, lipsit de voinţă, dispus să execute, fără să crâcnească, orice i s-ar fi cerut.

- ...Şi ce trebuie să fac? întrebă cu o voce sfârşită.

- Instrucţiuni detaliate veţi primi ceva mai târziu. Deocamdată, va trebui să semnaţi un angajament. Mai mult o formalitate. Totuşi, trebuie să ne luăm măsurile noastre de securitate, precum şi posibilitatea de a acţiona în cazul când, ulterior, v-aţi răzgândit. Dar aş vrea să vă mai întreb. Optaţi pentru o colaborare permanentă, sau pentru una limitată?

"Totuna ar fi, frumosule! Parcă eu nu ştiu că atunci când mă vei avea cu adevărat la mână, îmi vei cere mereu şi mereu altceva".

- Pentru una limitată. Accept, adică, prima dumneavoastră propunere! Sper că, între timp, nu v-aţi răzgândit.

- Nu, domnule Bădilă. Noi respectăm voinţa dumneavoastră. Cel mult, câteodată, din motive parţial altruiste, influenţăm liberul arbitru al viitorilor noştri prieteni. Dar numai într-o foarte mică măsură, domnule Bădilă.

CAPITOLUL XVI

În gară îl aştepta doar Mica. Când îl văzu coborând din tren, alergă să-l îmbrăţişeze.

"Sărutul Iudei", îşi spuse, ironic, Ducu în gând.

- Bine ai venit, Dane! Dacă ai şti ce dor mi-a fost de tine.

- Şi tu mi-ai lipsit.

"Păcat că nu-i un juriu care să se pronunţe cine joacă mai bine", comentă, mintal, el.

Pe urmă, tare:

- Şi Vasile? Nu l-ai anunţat?

- Cine l-a mai văzut! E un tip urâcios prietenul tău Vasile. Nici măcar un telefon nu mi-a dat de când ai plecat.

- Nu trebuie să i-o iei în nume de rău. E un mare timid şi femeile, pur şi simplu, îl sperie.

- Mititelul!

Era ironie, şi nu compătimire.

Mica ţinu să-i ajute, neapărat, la despachetat. Fu nevoit să accepte. Dar numai după o jumătate de oră o expedie acasă sub pretext că trebuie să întocmească raportul pe care trebuia să-l prezinte şefului său chiar a doua zi.

Dintr-un anumit punct de vedere, nu minţea. Fiindcă, într-adevăr, intenţiona să-şi facă un punctaj care să constituie osatura viitorului său raport scris. În prealabil, punctajul avea să-i servească şi cu prilejul raportului verbal pe care trebuia să-l prezinte a doua zi colonelul Joldiş. Avea atâtea de adus la cunoştinţa şefului său, încât jalonarea ideilor se impunea cu necesitate, dacă voia ca expunerea să fie şi succintă, şi să nu omită nici ceea ce era foarte important.

Pe Nebel trebuise să mai rămână aproape douăzeci şi patru de ore. Şuncărică îi explicase, întrecându-se în amabilităţi, că era o "corvoadă" absolut necesară, întrucât trebuia să i se predea câteva instrucţiuni elementare. În realitate, aşa-zisele "instrucţiuni" se rezumară la nişte recomandări lipsite cu totul de importanţă. Cauza fusese alta, dar Ducu nu izbuti s-o afle. Poate fiindcă iahtul naviga departe în larg şi ca să ajungă în port erau necesare cel puţin şase ore.

Seara, Şuncărică dădu pe vas o "recepţie" în onoarea lui, cică pentru faptul că era român. Cu prilejul acestei recepţii, o revăzu pe miss Holly. Val era şi el prezent. Dar, în timp ce acesta se arătă tot atât de curtenitor ca şi şeful său Şuncărică, miss Holly, dimpotrivă, în afară de câteva cuvinte de politeţe pe care i le adresă, toată seara nu-i acordă nici un fel de atenţie. În schimb, se arătă foarte amabilă şi foarte îndrăgostită de un tânăr înalt şi foarte frumos, care nu vorbea decât limba spaniolă.

Puţin înainte de recepţie, Şuncărică îl invită, prin Sugar, în cabina sa.

- V-am chemat, domnule Bădilă, ca să vă dau unele "explicaţii" în legătură cu neînsemnatul serviciu pe care îl pretindem de la dumneavoastră.

"Explicaţiile" fură mai puţin revelatorii decât se aşteptase Ducu. În schimb, făgăduia a fi mult mai interesant cadoul pe care i-l făcu Şuncărică.

- Domnule Bădilă, aveţi un stilou? îl întrebă înainte de a lua sfârşit convorbirea lor.

- Desigur!

- Pot să-l văd?

Ducu i-l arătă. Era un "Mont-Blanc".

Şuncărică îl luă, îl examină cu un interes care în realitate îi lipsea, de parcă vedea acum, pentru prima dată, un asemenea obiect.

- Domnule Bădilă, aş vrea să vă cer o favoare. Vreţi să-mi dăruiţi, ca amintire, stiloul dumneavoastră?

"La ce dracu' i-o fi trebuind?" se întrebă el.

Pe urmă, tare:

- Dacă vă face plăcere...

- Va mulţumesc! În schimb, vă rog să primiţi, tot ca amintire, din partea mea, pe acesta.

Şi scoase dintr-un sertar un "Parker".

- Poate nu mă veţi crede, dar să ştiţi că am această manie. De fiecare dată când câştig un prieten pentru trustul nostru, ţin să am o amintire de la el: De obicei, un stilou.

- Probabil că aveţi o întreagă colecţie, ironiză Ducu, bănuindu-i intenţiile.

- Aţi ghicit. O întreagă colecţie. Poate vreţi să ştiţi de unde şi până unde această... pasiune?

- Vă mărturisesc, abia acuma când m-aţi întrebat am devenit curios.

- Fiindcă, fiecare obiect din colecţia mea valorează o adevărată avere. În cele mai multe cazuri numai oamenii foarte originali colecţionează obiecte lipsite de valoare. De pildă, cutii de chibrituri, ambalajele diverselor sorturi de ţigări etc. etc. Eu însă nu sunt decât un om foarte banal. Un om de o banalitate exasperantă. Din acest motiv, nu mă interesează decât acele obiecte care reprezintă sau care s-ar putea să reprezinte cândva o valoare.

Stilourile din colecţia mea aparţin unor persoane în felul lor celebre. Dar despre aceste persoane ziarele şi în special magazinele ilustrate nu scriu nimic, deoarece nu sunt cunoscute, anonimatul fiind singurul climat care le prieşte. Foarte rar, opinia publică mondială află de vreuna din aceste ilustre personalităţi. De pildă, abia atunci când respectivul, ieşit la pensie, îşi publică memoriile. Dar acestea sunt cazuri cu totul şi cu totul excepţionale. Dacă, în marea lor majoritate, celebrităţile acestea nu sunt cunoscute de omul de pe stradă, în schimb ele se bucură de un prestigiu incontestabil în lumea acelora care acţionează, ca şi ei, în anonimat. Dacă vreţi, în umbră. Fiindcă, aşa cum nu toţi care scriu muzică simfonică ajung celebri ca Beethoven, Rahmaninov sau Wagner, la fel nu toţi aceia care culeg informaţii se ridică la înălţimea lui Mata Hari, Fräulein Doktor, pentru a nu mai aminti, din discreţie, pe cei care şi-au dobândit mai recent, în lumea specialiştilor, o celebritate binecuvântată.

- Totuşi, nu înţeleg de ce stiloul meu trebuie să figureze în colecţia dumneavoastră "celebră", ironiză Ducu.

- Deocamdată numele dumneavoastră nu spune nici mie şi nici nimănui absolut nimic. În schimb, este o promisiune. Nimic nu mă împiedică să sper că, mâine, el va fi rostit cu admiraţie de către acei ce lucrează în meseria care, până vă veţi obişnui cu ea, încă vă repugnă. Desigur, dacă, după trecerea unui anumit timp, mă voi convinge că m-am înşelat în privinţa dumneavoastră, acest stilou nu va mai face parte din colecţia mea, pe care, o dată pe an, obişnuiesc s-o triez.

- Pot să vă asigur, încă de pe acuma, că mult timp el nu va mai face parte din colecţia dumneavoastră. Aşa că aţi putea încă de pe acum să renunţaţi la el. Numai fiindcă nu am încotro am acceptat să vă servesc, o singură dată, aşa cum ne-am înţeles.

- Obişnuiesc, domnule Bădilă, să nu iau nici cele mai neînsemnate hotărâri la sugestia altora... Şi acum, să mergem la recepţie. Cred că ceilalţi ne aşteaptă.

În timpul "recepţiei", Ducu se comportă exact ca un condamnat la moarte în ajunul zilei când urmează să fie executat. Val, tot timpul în preajma sa, ca şi când sincer l-ar fi compătimit, îi spuse:

- Aşa e la început, domnule Bădilă. Vă veţi obişnui, vă asigur. Trebuie, totuşi, să constat că sunteţi un om plin de prejudecăţi. Vă mărturisesc sincer, asta mă surprinde. Fiindcă, după cât am putut constata, nu vă lipseşte inteligenţa. Mă refer la o inteligenţă peste media obişnuită.

- Dragostea faţă de patrie, convingerile nu sunt prejudecăţi.

- Cu toţii suntem robii prejudecăţilor, domnule Bădilă. Cu toţii.

- Asta nu înseamnă că totul este prejudecată. Poate pentru dumneata.

- De ce numai pentru mine?

- Presupun, după felul cum vorbeşti, că, prin naştere, eşti român. Doar prin atâta.

- Domnule Bădilă, am uitat ce sunt prin naştere. Am, în schimb, "paşaport Nansen". Sunt apatrid. N-ai idee cât de bun antidot împotriva prejudecăţilor este "paşaportul Nansen". Dacă v-aţi putea sugestiona că sunteţi posesorul unui asemenea paşaport, criza aceasta de conştiinţă ar trece mult mai uşor.

- Te înşeli, domnule. Slujindu-vă de nevoie, nu voi înceta o clipă să cred despre mine că sunt un trădător.

Şi suferinţa care i se citi pe figură ar fi putut să înşele chiar pe un vulpoi mai perfid decât Val.

- În cazul acesta, sincer, sunteţi un om de compătimit.