Căpitanul de cursă lungă

A doua zi, tot Val fu acela care îl însoţi înapoi în oraş, de data aceasta el fiind acela care pilotă şalupa. Îl conduse până la hotel şi insistă ca să-l însoţească până în cameră, motivând că voia ca el, Ducu, să verifice şi să-i confirme, verbal bineînţeles, că, în lipsa sa, nimeni nu-i cotrobăise prin bagaje.

- V-aţi convins că bagajele dumneavoastră sunt intacte?

- Mda! Aşa se pare.

- Şi servieta?

- Şi!

- Recunoaşteţi că puteam fi curioşi?

- E chiar de mirare...

- Că nu am manifestat o asemenea curiozitate?

- Exact.

- Domnule Bădilă, "Trustul Nebel" e o casă mare. Să nu uitaţi lucrul acesta. Asta vă va da încredere şi vă va inspira în activitatea dumneavoastră viitoare. Dinspre partea mea, vă urez sincer numai şanse bune. Înainte de a ne despărţi, vă rog să-mi faceţi plăcerea de a vă putea oferi un pahar de coniac la barul hotelului.

La început, Ducu vru să-l refuze. Dar, până la urmă, acceptă. Se gândi că acuma, considerându-l mai mult sau mai puţin de-al lor, Val va fi mai puţin circumspect. Şi într-adevăr, nu se înşelă. Află şi alte lucruri despre activitatea "Trustului Nebel".

De la Monte Carlo, Ducu, spre a nu trezi bănuieli, continuă itinerarul pe care i-l comunicase, la plecare, şi Micăi. Din fiecare oraş nu uita să-i trimită câte o ilustrată. Patru zile mai târziu, se afla în trenul care îl aducea acasă. Şi iată că, la fel ca la plecare, şi tot în tren, îl întâlni pe Johan Ohlson.

Johan Ohlson jucă de minune scena surprinderii şi a bucuriei cauzate de revederea "întâmplătoare".

La rândul său, Ducu nu se lăsă nici el mai prejos.

- Ce întâmplare extraordinară, domnule Bădilă!

- Şi ce fericită! Cel puţin în ceea ce mă priveşte, domnule Ohlson.

- Evident, şi fericită. La orice m-aş fi putut aştepta, dar ca să ne revedem, şi tot în tren, nu.

"Pe naiba, întâmplare! îşi spuse Ducu. N-au trecut decât puţine zile de când m-au debarcat de pe Nebel. Oare de ce l-o fi trimis Şuncărică? Şi, mai ales, de ce Ohlson vrea să mă convingă cum că întâlnirea e întâmplătoare? După ce Şuncărică m-a "racolat", purtarea acestuia mi se pare de neînţeles. În orice caz, deocamdată, până îmi dau seama ce urmăreşte, am să-i cânt în strună".

- ...Şi încotro vă duceţi, domnule Ohlson?

- Închipuiţi-vă, tot la Viena. Dar dumneavoastră?

- Mă întorc acasă. Ştiţi, la Paris nu v-am mai căutat la Ritz, fiindcă n-am rămas decât patruzeci şi opt de ore.

- Chiar dacă ne-aţi fi căutat, tot nu ne găseaţi. N-am mai trecut pe acolo. Chiar în ziua următoare, după ce ne-am despărţit, de la Viena am plecat cu avionul în Danemarca.

Şi-i îndrugă o întreagă poveste în care era vorba de o călătorie pe care o făcuse într-un sat din ţara aceea, unde găsise "mărturii concludente", că prin secolul al XIV-lea, trăise şi murise acolo.

- Poate sunt indiscret - şi în acest caz vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău - dar cum se face, domnule Ohlson, că doamna Malla nu vă însoţeşte în călătorie?

- Malla este şi ea în tren, dar în alt vagon. Suntem certaţi. Pot să vă spun şi motivul. Ne-am certat din cauza unui vis. Ştiţi, visele mele. Ei, dar ce sunt eu de vină, dacă am asemenea vise revelatorii? Mi s-a dezvăluit într-o noapte, în vis, ca Malla a mai trăit o altă viaţă şi că în această altă viaţă a fost Lucreţia Borgia. Când i-am povestit, visul, s-a amuzat copios şi a stăruit, prostuţa de ea, să consult neapărat un medic psihanalist. Bineînţeles că nici n-am vrut să aud de aşa ceva. În schimb, am convins-o eu pe ea să zburăm cu avionul în Italia, ca să verificăm la faţa locului.

- Cum adică, să verificaţi la faţa locului? Va rog să nu vă supăraţi că v-am întrerupt, se scuză Ducu.

- Oh, domnul meu, foarte simplu. Voiam să-i arăt portretul Lucreţiei Borgia.

- Va să zică, dumneavoastră văzuserăţi, cândva, portretul.

- Vă înşelaţi. Nu-l mai văzusem. De altfel, eu personal nici nu aveam nevoie de dovadă. Eu ştiam precis, fiindcă visasem lucrul acesta. Vreau să spun că în vis o văzusem pe Lucreţia Borgia şi că în vis mi-am dat seama imediat cât de mult seamănă Malla cu fiica papei Alexandru al VI-lea. Am dus-o la Roma şi, draga de ea, s-a convins. S-a convins nu numai de uluitoarea asemănare. S-a convins că este reîncarnarea frumoasei Lucreţia, căreia cronicile timpului îi atribuie o mulţime de fapte infamante. Din păcate, această descoperire a avut o influenţă cu totul neplăcută pentru mine. Închipuiţi-vă, Malla e acum convinsă că nu numai fiziceşte seamănă cu Lucreţia, dar că şi sufletul îi este acelaşi sau aproape acelaşi. Ea crede - şi oricât am încercat să i-o scot din cap n-am izbutit - că îi place să trăiască periculos, fiindcă a moştenit şi firea acelei Lucreţii despre care detractorii ei afirmă că mânuia cu aceeaşi dibăcie pumnalul şi otrava. Mai mult, ea a început să susţină că, de când a descoperit adevărul, tentaţia de a ucide a devenit irezistibilă şi că va sfârşi, în scurt timp, prin a comite o crimă. Dar lucrul cel mai grav nu acesta a fost. Lucrul cel mai grav a fost că a început să creadă, şi să se teamă, că atunci când nu va mai putea rezista tentaţiei, pe mine mă va omorî.

- Şi de ce neapărat pe dumneavoastră? întrebă Ducu care, la rândul său, continua să joace rolul naivului dispus să înghită toate braşoavele.

- De ce? Foarte simplu. Fiind tot timpul împreună, nu ar mai fi nevoită să-şi caute victima. Şi atunci a hotărât să ne despărţim. Să ne despărţim dintr-un motiv, dacă vreţi profilactic. "Johan, iubitul meu - mi-a spus ea - tocmai pentru că te iubesc nespus de mult, trebuie să ne despărţim. Simt că într-o zi va trebui să ucid pe cineva. Dar mai simt ceva: că, dacă nu ne vom despărţi, dacă vom rămâne unul lângă altul, tocmai pe tine te voi ucide. Şi te voi ucide pe tine, deoarece tu, fiind lângă mine, va fi cel mai simplu, cel mai puţin complicat".

Dacă aţi şti cât am luptat ca să-i scot din cap gărgăunii ăştia. Zadarnic!.. Zadarnic am încercat s-o conving că istoriografia mai nouă contestă toate crimele pe care unii contemporani răuvoitori le-au pus pe seama frumoasei Lucreţia. Zadarnic i-am demonstrat că tocmai dragostea pe care mi-o poartă o va feri să ucidă. Ea nici n-a vrut să audă. În faţa acestei situaţii, a trebuit să mă prefac, domnule Bădilă, că accept să ne despărţim. Ne-am luat rămas bun, ca şi când nu ne-am mai vedea niciodată, dar eu am continuat să rămân în preajma ei. De pildă, dacă ea călătoreşte, plec şi eu cu acelaşi tren. Dar în alt vagon. La fel se întâmplă şi când poposim într-un oraş. Locuim la acelaşi hotel, dar fiecare la alt etaj. Este un compromis pe care Malla l-a acceptat numai cu mare greutate. Şi iată că s-a mai liniştit puţin. A început să creadă că, trăind parţial despărţiţi, nu mai sunt eu, primul, în pericol. Dar vreţi să-mi faceţi un serviciu, domnule Bădilă?

- Dacă îmi stă în putinţă, desigur.

- V-aş ruga să vă duceţi s-o vedeţi. O găsiţi în vagonul alăturat. Vreau să ştiu dacă s-a instalat bine, dacă nu cumva îi lipseşte ceva. De altfel, cred că îi va face plăcere să vă vadă. Dacă, eventual, e singură în compartiment, m-aţi îndatora mult dacă i-aţi ţine puţin de urât.

Ducu înţelese că e o manevră. Mai mult, bănui chiar ce urmărea Johan Ohlson.

Se duse fără grijă să ţină companie frumoasei Malla, reîncarnarea Lucreţiei Borgia.

O găsi pe culoar. Fuma şi privea absentă şi plictisită peisajul. Jucă perfect scena surprinderii, atât de perfect, încât ai fi putut jura că nu se aştepta să-l revadă. Malla îl invită în compartiment, îl trată cu coniac şi, timp de o oră aproape, pălăvrăgiră despre toate şi despre nimic.

Ducu se retrase când trenul se apropia de Viena. Revenind în vagonul său, îl găsi pe Johan Ohlson pregătindu-se să coboare. Se despărţiră, urându-şi reciproc o cât mai grabnică reîntâlnire întâmplătoare.

După ce Ohlson coborî, Ducu intră la el să verifice bagajele. Totul era intact. Numai că, sub aceeaşi încuietoare de valiză, un cilindru, tot de material plastic, luase locul aceluia pe care Johan Ohlson i-l sfeterisise cu prilejul primei lor întâlniri.

"Pesemne, instrucţiuni suplimentare faţă de cele pe care le trimite Şuncărică rezidentului şi pe care le-a ascuns în stiloul ce mi l-a dăruit", îşi spuse Ducu, lăsând cilindrul acolo unde îl găsise.

***

A doua zi dimineaţa, Ducu se prezentă la raport. (Colonelul Joldiş îl chemă şi pe Bogdan). Se prezentă la raport la orele opt dimineaţa. Patru ore mai târziu, se afla tot acolo. Între timp, specialiştii developaseră cele două microfilme. Unul din stiloul primit "cadou" de la Şuncărică, iar celălalt din cilindrul de material plastic ascuns de Johan Ohlson în încuietoarea geamantanului. Conţinutul microfilmelor fu revelator. Întreaga afacere le apăru acuma într-o lumină cu totul nouă. Într-o lumină cu totul nouă, dar nu întrutotul elucidată. Mai existau câteva puncte neclare, ce rămâneau neclare nu fiindcă lipseau răspunsurile, ci tocmai fiindcă ele erau mai multe, toate cu acelaşi sau aproape cu acelaşi coeficient de probabilitate.

De pildă, misteriosul Bernhard continua să nu-şi trădeze în nici un fel prezenţa. Nici unul din firele pe care le aveau acuma în mână nu duceau la acest enigmatic personaj.

Pe de altă parte, Mica juca mai departe teatru. Parcă nu ea i-ar fi pus, la plecare, microfilmul în geamantan, parcă nu ea l-ar fi şterpelit pe celălalt, acela pe care îl ascunsese Ohlson atunci când, pentru a doua oară, îl întâlnise în tren.

Mica intrase în posesia microfilmului, mai precis a copiei de pe care specialiştii făcuseră un nou negativ, într-un mod foarte simplu. Nu în ziua următoare aceleia când se înapoiase Ducu - şi nu atunci, fiindcă, în ajun, el o anunţase că o rudă "săracă" va veni să-i cureţe parchetul şi să-i deretice - ci abia a doua zi Mica pătrunse în garsonieră, cu o cheie falsă, confecţionată în lipsa lui, şi sfeterisi microfilmul. (Ducu îi cârpise minciuna cu "ruda săracă" dinadins, ca nu cumva ei să-i vină în minte să caute microfilmul tocmai în timpul când acesta se afla la specialişti).

Dacă a fost uşor pentru lucrătorii din grupa operativă să afle în ce fel procedase ea ca să intre în posesia microfilmului, în schimb, le-a fost imposibil să descopere ce destinaţie i-a dat acestuia după aceea. De acasă Mica nu pleca decât ca să-l întâlnească pe Ducu, iar pe ea nimeni nu venea s-o caute. Se scurseră aşa o zi, două, cinci. Se mai afla oare filmul în posesia ei? În acest caz, însemna că aştepta pe cineva ca să i-l predea. Dar oare de ce acela întârzia să se arate? Sau, poate, îl developase singură, acasă? O asemenea presupunere părea exclusă din mai multe motive. În primul rând, fiindcă o asemenea operaţie era mult prea importantă ca ea să fie încredinţată cuiva care, după părerea lui Ducu, nu putea să aibă în reţea decât un rol de mai mică importanţă. (În favoarea acestui argument pleda şi faptul că microfilmul pe care el îl transportase peste graniţă fusese lucrat de altcineva, rolul Micăi mărginindu-se doar în a-l introduce în ascunzătoare). În al doilea rând, acasă la Mica nu exista nici măcar un rudiment de laborator.

- Ce crezi, bătrâne, că a făcut păpuşica ta cu microfilmul?

- Nu ştiu!

- Nu cumva l-a plasat mai departe, fără ca noi să prindem de veste?

- Ştii bine că aşa ceva nu s-a întâmplat.

- Atunci ce naiba are de gând? Că doar nu l-a şterpelit ca să facă din el amuletă.

- Exclus!

- Da, exclus. Fiindcă instrucţiunile pe care i le-a trimis, prin mine, Şuncărică, sunt adresate rezidentului, şi nu ei.

- După toate probabilităţile, microfilmul e tot la ea. De ce însă nu-l dă mai departe? A descoperit că are coadă? Nu cred. Nu are ordin să-l ducă şi aşteaptă să vină cineva după el? Asta ar fi o explicaţie. Dar mă întreb: Racolarea mea prezintă pentru ei o importanţă deosebită?

- Cum să nu, bătrâne! Dacă nu puneau bază pe tine, nu cheltuia Şuncărică bani cu "filmuleţul" lui.

- Au ei posibilităţi de comunicare mult mai eficace decât aceea pe care au stabilit-o prin mine?

- Au pe naiba! De când ai plecat, n-au mai ieşit o dată în eter.

- Atunci de ce nu se grăbeşte rezidentul să ia cunoştinţă de instrucţiunile din stilou transmise "prin mine" de Şuncărică? Ştie sau nu ştie rezidentul că m-am întors?

- Deşi "Informaţia" a avut neruşinarea să nu anunţe înapoierea ta în ţară, presupun totuşi că rezidentul a luat cunoştinţă de acest eveniment.

- Atunci de ce nu se grăbeşte să afle ce dispoziţii îi transmite Şuncărică?

- Văd că am ajuns de unde am plecat, bătrâne.

- Păi, da! Dacă el nu se grăbeşte, atunci te întreb: de ce s-a grăbit Mica să pună mâna pe microfilm? Şi apoi, de ce era nevoie să potrivească o cheie. Dacă nu chiar din prima sau a doua zi, dar în următoarele zile putea găsi uşor un pretext ca să rămână singură în casă câteva minute. Că doar mai mult nu-i trebuia. De pildă, putea să-mi spună: Du-te şi cumpără ceva de mâncare, că mi s-a făcut tare foame. Cât timp aş fi lipsit, putea să opereze.

- Clar, bătrâne!

- Ce-i clar?

- E clar unde baţi.

- Adică.

- Vrei să spui că a avut motive speciale să pună mâna urgent pe microfilm. E o chestie, bătrâne.

- Adică, ce chestie, mă sugarule?

- S-a grăbit să pună mâna pe microfilm, ca să nu i-o ia altul înainte. Dacă se dovedeşte că ai avut dreptate, gata: jos pălăria!

- Mergem mai departe?

- Mergem!

- Ştie Mica sau nu ştie că am fost racolat?

- Ba bine că nu!

- Atunci de ce o face pe îndrăgostita, de ce se poartă ca şi când habar nu ar avea că acum sunt şi eu unul dintre "ai lor"? Înainte rolul pe care îl juca îşi avea explicaţia. Dar acuma?

- Poate că aşteaptă ca să-ţi dai tu mai întâi drumul la gură.

- Nu se poate, băiete. Fiindcă eu nu am de unde să ştiu rolul pe care ea l-a jucat. Mi-a spus mie ceva Şuncărică despre ea, sau despre altcineva? Nu, mi-a spus. Şi atunci, de unde "să ştiu" eu? Pricepi?

- Pricep. Pe de altă parte, nu ţine nici dacă, din proprie iniţiativă, i-ai povesti ce ţi s-a întâmplat în străinătate. Nu ţine, din punct de vedere psihologic.

- Da, nu ţine. S-ar întreba imediat - şi pe bună dreptate - de ce mă dau legat ei, de mâini şi de picioare, destăinuindu-i un asemenea secret. Nu mi-e nici măcar iubită.

- Va să zică, bătrâne, pe de o parte, şterpeleşte microfilmul, ca s-o ia altuia înainte, iar pe de alta, se preface ca şi când habar n-ar avea că tu ai fost recrutat în străinătate. Ciudat, tare ciudat, bunicule.

- ...Şi nu este singura ciudăţenie. Am fost, mai adineauri, amândoi de acord că nu se poate ca rezidentul să nu fi aflat că m-am întors. Dar dumnealui nu se grăbeşte să ia cunoştinţă de instrucţiunile trimise de Şuncărică. Nici de cele ascunse în stilou şi nici de celelalte - cele suplimentare - camuflate de Johan Ohlson în încuietoarea geamantanului. Mai mult, dacă ţinem seama de recomandările pe care i le face Şuncărică, ar fi trebuit să ia imediat legătura cu mine. Şi cu toate acestea, stă deoparte. De ce? Este şi aceasta o altă... ciudăţenie, cum spuneai tu. Ciudăţeniile astea ne încurcă. În instrucţiunile din stilou, Şuncărică recomandă rezidentului să treacă la acţiune. Dar până nu ia cunoştinţă de aceste instrucţiuni, necunoscând ordinul, va sta, ca şi până acuma, cuminte. Şi noi nu-l putem grăbi, fiindcă, de fapt, noi încă nu ştim despre ce fel de acţiune este vorba.

- Hotărât, nu ştim!

Ducu se lovi cu palma peste frunte de se auzi până în camera cealaltă, unde mătuşa Sabina cosea nişte nasturi.

- Fiule, mi-a venit o idee pentru care va trebui să-ţi scoţi pălăria.

- Dacă merită, mi-o scot, ce mai!

- Băiete, am presupus noi că Mica s-a grăbit să pună mâna pe microfilm, ca s-o ia altuia înainte?

- Am presupus. Şi?

- Dar dacă acela vine să caute microfilmul şi nu-l găseşte?

- Bătrâne, am prins mişcarea. Dacă vine, trebuie să-l găsească. Este?

- Trebuie.

- Gata, bătrâne! Am scos pălăria.

În următoarele douăzeci şi patru de ore se întâmplară unele evenimente care îl făcură pe Ducu să spere că deznodământul mult nu avea să mai întârzie. Întorcându-se "acasă", la cea de-a două casă - garsoniera - observă că, în lipsa sa, cineva mai fusese pe acolo.

"Te pomeneşti că au venit după microfilm", îşi spuse grăbindu-se să-l caute sub încuietoarea geamantanului.

La cererea sa, specialiştii pregătiseră un alt microfilm, identic primului. Şi, într-adevăr, nu se înşela. În ascunzătoarea de sub încuietoarea geamantanului nu mai găsi acest al doilea microfilm. Dispăruse. Cineva, care ştia unde trebuie să-l caute, venise în lipsa sa şi îl şterpelise. Acuma era clar. Era clar de ce Mica se grăbise să şterpelească originalul. Fiindcă fusese informată că şi altcineva va veni să-l caute. Desigur, acuma era important de ştiut, cui fusese iniţial destinat microfilmul: Micăi sau celuilalt? După toate probabilităţile, nu Micăi. Dar atunci de ce şi-l însuşise Mica? Microfilmul destinat lui Şuncărică ajunsese în valiza lui, prin intermediul Micăi. Asta era clar. De ce nu însă şi răspunsul acestuia către rezident? De ce rezidentul, prin alt intermediar, îşi însuşise microfilmul şi de ce Mica se grăbise să i-o ia înainte? Sau poate că lucrurile nu se întâmplaseră aşa? Poate că Mica sfeterisise microfilmul tot pentru rezident? Dar atunci cine era celălalt care, după Mica, venise să-l ia, şi de unde cunoştea ascunzătoarea din geamantan? Această a doua explicaţie i se părea mai puţin probabilă. Şi i se părea mai puţin probabilă, fiindcă altcineva, din afara reţelei, nu avea cum să cunoască ascunzătoarea microfilmului. Dar dacă excludea a asemenea eventualitate, se putea deduce că Mica începuse sa lucreze în ultimul timp pe cont propriu? Exclus nu era. Totuşi, n-o vedea în stare să meargă pe propriile ei picioare. Era o foarte bună actriţă, era inteligentă, dar nu în suficientă măsură pentru o asemenea treabă dificilă.

"Degeaba îmi sparg capul, se necăji Ducu. Nu găsesc de fel o explicaţie care să mă mulţumească măcar cât de cât".

Formă un alt număr şi ceru să i se trimită un expert care să ridice eventualele amprente, deşi era convins că rezidentul - sau emisarul acestuia - se ferise să-şi lase pe undeva "cartea de vizită". De altfel, presupunerea sa se şi adeveri. Cu toată strădania sa, expertul nu descoperi nici o urmă. Era o dovadă în plus că individul nu era un ageamiu.

"Ei, acum să vedem cum va proceda ca să intre în posesia celorlalte instrucţiuni ale lui Şuncărică".

Mult nu trebui să aştepte. Chiar în după-amiaza aceleiaşi zile, constată că îi lipsea stiloul din buzunar. Era sigur că nu-l uitase pe undeva. Mai ales că nu-l folosea. Îl păstra la el, numai ca să-l aibă totdeauna la îndemână. Or, dacă nu-l mai avea, era clar că-i fusese şterpelit din buzunar.

Dar când, şi unde? Reconstituind drumurile făcute în ziua aceea, ajunse la concluzia că numai în autobuz. Putea chiar preciza când anume. Curând după ce se urcase, în timp ce căuta să-şi facă loc până la taxatoare. Ca de obicei, autobuzul 34 venise încărcat. Dintre cei aflaţi în staţie, numai puţini izbutiseră să se urce. Printre aceştia, fusese şi un individ care, din spate, ba împingându-se, ba strecurându-se ca o zvârlugă, ajunsese înaintea lui să scoată bilet. Impertinent şi băgăreţ, tot el fusese cu gura mare: - Ce te împingi, tovarăşe. Nu vezi că e şi cocoane pe-acilea?

"Să ştii că secătura aia m-a operat!", îşi spuse el, amintindu-şi de scena din autobuz.

Şi fiindcă nu uitase "mutra" individului, se duse să-l caute pe colonelul Păsculescu de la Miliţia Capitalei.

- Tovarăşe colonel, am o rugăminte la dumneavoastră. Presupun că aveţi nişte poze drăguţe cu cei care mai au obiceiul să opereze prin tramvaie, autobuze şi aşa mai departe.

- Adică hoţi de buzunare. Spune-le, frate, pe nume. Din păcate, sămânţa încă nu le-a dispărut. Dar de ce te interesează?

- Închipuiţi-vă, unul dintre ei mi-a şterpelit stiloul în autobuzul 34.

Colonelul râse cu poftă.

- Dacă ar fi ştiut el!.. Şi crezi că ai să-l recunoşti?

- Sper, tovarăşe colonel.

Câteva minute mai târziu, Ducu examina fotografiile de pe fişele care îi fuseseră aduse. Prea mult nu trebui să caute.

- Ăsta-i!

- Păi ăsta-i Gagiul, îl lămuri căpitanul care îl condusese. Şi zicea că se face "uşă de biserică".

- De ce i-au zis aşa?

- Fiindcă şi-l dispută toate vagaboandele din Tei. Bănuiam noi că nu s-a cuminţit, dar până acuma n-am putut să dovedim.

- Aş vrea să stau un pic de vorbă cu el.

- Trimit pe cineva să-l aducă.

- Foarte bine! Când îl găsiţi, daţi-mi şi mie un telefon.

Nu mai târziu de o oră primi telefonul, dar nu-şi putu face timp decât peste vreo trei.

- I-aţi spus despre ce-i vorba? întrebă Ducu pe ofiţerul de miliţie cu care vorbise la telefon.

- Se putea, tovarăşe maior!

- ...Şi ce face acum Gagiul?

- Fierbe în zeama lui.

- Aş vrea să-l văd înainte de a sta de vorbă cu el. Se poate?

- Se poate, bineînţeles.

Printr-un vizor Ducu putu să-l vadă fără să fie văzut. Gagiul era omul pe care îl căuta. Băgăreţul cu gura mare din autobuz care, după ce îl buzunărise, îi mai făcuse pe deasupra şi morală:

- Ce te împingi, tovarăşe? Nu vezi că e şi cocoane pe-acilea?

Gagiul stătea pe scaun şi fuma. Cu toate că umpluse scrumiera cu mucuri, nu izbutise să-şi astâmpere nervozitatea. Dimpotrivă, aşteptarea cu cât se prelungea, cu atât îl făcea să devină mai nervos. Ori de câte ori se deschidea uşa - şi se deschidea des, fiindcă încăperea era o cameră de trecere - se ridica în picioare. Dar cei care intrau şi ieşeau nu-i dădeau nici o atenţie. Cu un oftat de resemnare, se lăsa să cadă în scaun şi chiar când avea ţigara în gură, începea să caute prin buzunare pachetul de ţigări.

Ofiţerul de miliţie trimise pe cineva să-l aducă.

- Ei, Gagiule, cum stăm?

- Stăm bine. Am promis s-o termin cu şuteala şi până acuma, să nu zic într-un ceas rău, am fost fer. (Şi bătu cu degetul în masă, superstiţios). Ori poate dumneavoastră credeţi că încerc să vă duc? întrebă, sfredelindu-l pe ofiţer cu ochii lui de şobolan, arzând de nerăbdare să afle ce ştie ofiţerul despre el.

- De ce minţi, Gagiule? Ştii doar că la noi nu se prinde minciuna.

- Să n-am noroc dacă vă mint!

- Lasă că şi aşa ai avut până acuma prea mult noroc. Ştii însă proverbul cu ulciorul.

- Cetăţene anchetator, cine a ciripit despre mine, minte. Să-mi sară ochii, dacă nu minte. Îs curat ca lacrima. Dacă mă ţineam de-alea, ce, nu mă dibăceaţi până acuma? M-aţi dibăcit? Nu! De ce? Fiindcă am zis pas! Ce, asta-i drept să mă arestaţi numai fiindcă a ciripit despre mine "Plăcintă cu poalele-n brâu"? Păi are oftică mare pe mine, cetăţene anchetator.

- Nu-l cunosc! Cine-i "Plăcintă cu poalele-n brâu"?

- Îl ştiţi. Puiu, frizerul. Ăl de fură rufele întinse la uscat prin curţi.

- Zi aşa! Va să zică lui Puiu, frizerul, îi zice şi "Plăcintă cu poalele-n brâu".

- Lui! Manglitorului ăla prost ca noaptea-n Tei.

- Şi de ce are oftică pe tine, Gagiule?

- Fiindcă Frosei, fata lui nea Cărămidă, îi place de mine. Fir-ar ale dracului de gagici. Se ţin de mine toate, de parcă numai eu aş fi bărbat în Tei la noi. Dar ce vreţi! Au prins şpilul că am inimă bună. Ele ştiu că atunci când pică un ban, nu-mi mănânc de sub unghie. Nu e mulţi ca Gagiul galanton, zic ele.

- Nu-i mai da cu gura, Gagiule, că nu se prinde. Spune mai bine, acuma pe unde operezi? În gară? În Obor? Unde?

- Cetăţene anchetator, vă rog să nu-mi atârnaţi tinichea de coadă, că mă nenorociţi de pomană. V-am spus că mă las de şuteală, şi m-am lăsat. Iaca, dacă mă jur ca ţiganii: să dea Dumnezeu să intru mesa şi să nu mai ies niciodată, dacă vă mint, tot nu mă credeţi?

- Cu ce autobuz te-ai plimbat azi-dimineaţă, Gagiule? întrebă Ducu. Nu cumva cu 34?

Stătuse până atunci de o parte, cu spatele la Gagiu, privind pe fereastră, ca şi când toată povestea nu l-ar fi interesat de fel.

Punând întrebarea, se întoarse cu faţa spre hoţ. Şi Ducu observă, spre marea lui satisfacţie, că atunci când dădu cu ochii de el pungaşul tresări.

"M-a recunoscut. Dacă şi-a amintit de mine, s-ar putea să iasă ceva".

- În 34? Ce să caut eu în 34! Mă confundaţi cu altcineva.

- Ascultă, Gagiule! Te sfătuiesc să nu-l iei pe nu în braţe, fiindcă are să fie şi mai rău de tine. Să ştii că de data asta te-ai vârât într-o treabă tare urâtă şi tare periculoasă pentru tine. Dacă vrei să scapi mai uşor, atunci te sfătuiesc să răspunzi la întrebările pe care am să ţi le pun.

- Gagiule, noi ne cunoaştem mai de mult, aşa-i? interveni şi ofiţerul de miliţie.

- Ne cunoaştem, cetăţene anchetator.

- Ai vreun motiv să-mi porţi pică?

- Nu, cetăţene anchetator. N-aţi căutat să mă îngropaţi. V-aţi purtat cu mine pă cinste.

- Atunci ascultă sfatul pe care ţi-l dau. Dacă iei pe nu în braţe, intri rău la apă.

Gagiul făcu feţe-feţe. Scoase batista şi îşi şterse gâtul şi fruntea transpirate.

- Cetăţene anchetator, cam simt şi eu că e groasă.

- E groasă de tot, Gagiule.

- Atunci scuip tot, cetăţene anchetator.

- Mă recunoşti? întrebă Ducu.

- Vă recunosc.

- Din autobuzul 34?

- Din autobuzul 34.

- Ce mi-ai furat?

- V-am şutit stiloul, recunoscu el după o clipă de ezitare.

- Tu îi ţii minte şi ai putea să-i recunoşti pe toţi aceia de la care şuteşti, cum spui tu, câte ceva?

- Am ţinere de minte.

Minţea. Încă încerca să mintă.

- Bine! Ai, va să zică, ţinere de minte. Mă rog, să zicem. Cu stiloul ce-ai făcut?

- Nu-l mai am.

- Eram convins că nu-l mai ai. Dar cui l-ai dat?

- L-am vândut!

Din nou minţea.

- Ziceai că spui tot. Văd însă că iarăşi umbli cu minciuna. Bine!.. Ai să te căieşti, Gagiule, dar atunci are să fie prea târziu.

Gagiul oftă şi din nou îşi şterse fruntea transpirată.

- Să n-am noroc dacă mai încerc să vă duc cu preşul!

- Te-ai mai jurat o dată.

- Acuma, gata! Văd că n-am încotro. M-aţi înghesuit rău de tot. Să vedeţi cum a fost. După ce am ieşit, vreo două luni am fost catapeteasmă, deşi îmi era greu de tot. Parcă dracu' mi-i scotea în faţă pe toţi fleţii. Am ochi buni. De, meseria! Cere nu numai deşte de artist, dar şi ochi ageri. Deştele umbla prin buzunare, după ce ochii pipăie locul. Şi cum vă spuneam, parcă dracu îmi scotea numai fleţi în faţă. Fleţi e ăia de le poţi întoarce şi pe dos buzunarele fără să prindă de veste. Azi aşa, mâine aşa... până într-o zi când nu m-am mai putut stăpâni. Nici nu mi-am dat seama când i-am şutit unuia portofelul. Pă ochii mei că i l-am şutit doar aşa, de "pamplezir".

- Ce înseamnă, Gagiule, de "pamplezir"?

- Aşa, de plăcere, cetăţene anchetator. Mă furnica prin deşte. Mi-am zis: "Ia să vedem dacă n-am uitat meseria". Fleţu' era atât de fleţ şi eu eram atât de amărât, că iarăşi m-am spurcat, încât de necaz i-am tăiat buzunarul cu lama, deşi n-am avut nevoie. Că eu am mare oftică pe fleţi. Numai fiindcă e fleţi mulţi, am ajuns eu şuţ.

- Spune cum a fost cu stiloul, îi ceru Ducu.

- Ajung şi acolo. Dar trebuie să ştiţi cum a fost mai înainte. Atunci când am încercat numai aşa, de "pamplezir", am găsit în portofelul fleţului trei sutici. Mi-am zis: "Pe ăştia îi păstrez pentru un mic, pentru o fleică". Şi aşa a fost. Mi-a ajuns vreo săptămână. Pe urmă, când i-am terminat, iarăşi am văzut un fleţ şi din nou m-am trezit cu mâna în buzunarul lui. Aşa am făcut rost de alţi bănuţi. Cât mi-au ajuns, am fost cinstit. Spun adevărul, cetăţene anchetator. Dam câte o lovitură, la o săptămână, două, adică numai la ananghie. Nici tu chefuri, nici gagici. Modest. Un mic, doi, o sticlă de bere, o friptură. Aşa au trecut vreo şase luni. Dar fiecare om cu soarta şi norocul său. Într-o zi, ceas rău. Să vedeţi ce mi s-a-ntîmplat. Mă urc eu în "32", de la gară spre oraş. Văd unul mai ştab. Mă uit la el. Părea fleţ. Mă dau pe lângă el, vâr mâna şi când s-o scot cu portofelul, pac mă apucă de cot şi mă strânge, de parcă avea menghine, şi nu deşte de om. Nu ţipă, nu face scandal. Îmi face numai semn să stau liniştit. Dar cotul nu mi-l slăbeşte de fel. Îmi zic: "Ăsta dacă m-a simţit, trebuie că-i şi el şuţ". Mă uit la el. Nu-l văzusem niciodată, şi nici la pârnaie. Când autobuzul se apropie de staţie, mă împinge înainte. "Coborâm, drăguţule", zice el. Îmi zic eu: "Hait, că m-am ars. Ăsta mă duce şi mă predă la secţie". Că secţia nu era departe. Dar eu trăgeam nădejdea să mă smulg din mâna lui cum oi ajunge jos. Coborâm. Ce să mă smulg! Menghine, nu degete, ce mai încolo şi-ncoace. El rânjeşte la mine: "Nu te teme, drăguţule, că nu te dau pe mâna miliţiei". "Atunci dă-mi drumul", zic eu. El: "Nu prea eşti tare în meserie, drăguţule". Mereu îmi zicea "drăguţule", dar-ar benga în el! Eu: "Te-am luat drept fleţ. De-aia n-am lucrat cu grijă. Altfel, sunt artist". "Ce vorbeşti!" râde el de mine. Eu când îl aud, încep să fierb. Zic: "Îl vezi pe ăla de vine? Ăla cu ţigara aprinsă? Îi cer să aprind de la el ţigara şi-i manglesc teşchereaua". El: "Lasă că te pun eu altfel la încercare. Ia să văd ce acte ai!" El citeşte, îşi înseamnă adresa, pe urmă îmi zice: "Drăguţule, vrei o bătrână pe un stilou?" "N-am stilou acuma", zic eu. "Nu aşa, drăguţule. Eu îţi arăt omul. Tu îi şuteşti stiloul. Mi-l dai şi primeşti pe loc o bătrână. Ce zici? Facem târgul?", "Facem, cum să nu facem", i-am răspuns. "Atunci, haide să-ţi arăt omul". M-a dus pe o stradă...

- Pe ce stradă? întrebă Ducu.

- Pe Dorobanţi.

Într-un bloc, pe Dorobanţi, se găsea garsoniera unde se mutase provizoriu Ducu.

- E acolo un restaurant. Am intrat înăuntru. El a căutat o masă lângă fereastră să vadă ce se petrece în stradă. Mi-a dat să mănânc şi să beau. De băut, mai puţin. Zicea să nu mă ameţesc şi să-mi tremure mâna. Am stat două ore. Mie îmi convenea. Spre prânz, zice: "Astăzi nu mai e nimic de făcut. S-o lăsăm pe mâine. Vrei?" "Tot aici?" întreb. El: "Tot". "Atunci vin". A doua zi, după vreo oră, deodată se ridică şi-mi spune: "Să mergem!" 'Oţ, tipu'! Cum comanda ceva, pe loc plătea. Am ieşit în stradă. V-a arătat pe dumneavoastră şi mi-a spus: "E un amic. Am pus rămăşag că-i şparlesc stiloul. Dacă am să i-l arăt deseară când ne întâlnim la un şpriţ, chiar are să creadă că eu i l-am şterpelit". Ne-am luat după dumneavoastră. Eu mai înainte, el ceva mai în urmă şi pe celălalt trotal. Mă uit, vă pun pe cântar şi-mi zic: "Cu ăsta n-are să meargă greu. E - pardon! - fleţ. Să nu vă supăraţi, dar... experienţa. Câteodată mai greşeşti, şi atunci ţi se înfundă. Doar nu poţi merge totdeauna sută-n sută la sigur. Îi fac semn tipului să se apropie. "Ce-i?", mă întreabă. "Jupâne - zic eu - ăsta nu e fleţ. N-are să meargă uşor. Mai dă ceva pe deasupra". "Bine. Cât vrei?" se învoieşte. Dacă am văzut aşa, m-am aruncat şi eu: "Încă o bătrână, şi-l las orfan de stilou". N-a mai zis nimic. A dat numai din cap că se învoieşte. V-am ajuns din urmă în staţie. Eu chiar lângă dumneavoastră. Tipul mai încolo. Când a venit autobuzul, ne-am urcat toţi trei.

- A stat celălalt lângă mine? întrebă Ducu.

- Nu, că tipu' s-a urcat prin faţă. Ce să vă mai spun! V-am şutit stiloul, pe urmă mi-am făcut loc de-am avansat "înainte" şi la prima staţie am coborât. I l-am dat, mi-a dat două bătrâne, şi gata. El a apucat-o la dreapta, eu la stânga.

- Asta-i tot?

- Tot!

- Ascultă, Gagiule! Cum ţi-am mai spus, te-ai vârât într-o afacere tare, tare urâtă. Dacă vrei însă să scapi de o mare belea, trebuie să-l găseşti pe individul căruia i-ai dat stiloul.

- Da' cum ciorile să-l găsesc, cetăţene anchetator? Ce, Bucureştiul e Gheboaia?

- Am să-ţi dau un om şi de azi înainte, altceva nu ai de făcut decât să circuli pe străzile centrale, să intri prin localuri şi să-l cauţi. Ne-am înţeles?

- Şi dacă nu dau de el? Ce aveţi să-mi faceţi?

- Vedem noi. Să ne mai gândim.

- N-am să-l întâlnesc. Că aşa sunt eu dinspre partea norocului; că maică-mea m-a înţărcat de baftă, nu de lapte, se căină hoţul, ştergându-şi mereu gâtul transpirat cu o batistă murdară.

Era în timpul prânzului când Ducu primi telefon de la Fane.

- Ducule, poţi să te repezi până la noi?

- S-a întâmplat ceva Ingridei?

- Nimic, absolut nimic.

- Atunci, acasă la tine?

- Nu, băiete. Suntem cu toţii sănătoşi. La Şantier s-a întâmplat ceva. Dacă nu poţi veni tu, mă reped eu cu maşina. În trei ore sunt la tine.

- Lasă că vin eu.

Cu aprobarea colonelului Joldiş, Ducu plecă. Drumul cu maşina nu dură mai mult de două ore şi jumătate.

- Ce s-a întâmplat, Fane? întrebă Ducu îmbrăţişându-l.

- Mi-ai recomandat rândul trecut grijă ca să nu dispară vreunul din cele două costume de scafandru.

- Ţi-am spus. Şi? Au dispărut?

- A dispărut numai unul.

- Povesteşte cum s-a întâmplat.

- Ce să povestesc! A dispărut, pur şi simplu, din magazie. A intrat cineva pe gaura cheii, l-a luat şi a ieşit tot pe acolo, cu costum cu tot.

- Vrei să spui că hoţul s-a introdus în magazie eu chei potrivite. Cine păstrează cheile de la magazie?

- Bîrzu are în primire magazia aceea. Magazie e un fel de a spune. Că în afară de costume, altceva nu păstrăm în baraca aceea.

- Şi de ce le păstraţi acolo şi nu în altă parte?

- Baraca aceea e mai aproape de apă. La doi paşi de docul unde intră vasele ce ne sunt trimise la reparat.

- Şi Bîrzu al tău ce fel de om e?

- Pentru el pun mâna în foc. E om cinstit.

- Dacă nu-i el hoţul, atunci e tot cineva de aici, de la tine, Fane. E mai greu de presupus că cineva din afară, fără complicitatea cuiva de la Şantier, a putut face isprava asta. N-ai ceva bănuieli?

- Nici eu şi nici ceilalţi.

- Şi Şutelcă ce face?

- Ce să facă! Îşi vede de lucrul lui.

- Va să zică, n-a dispărut.

- Până acuma, nu.

- Dacă n-a dispărut el, atunci probabil că din altă pare o fi dispărut vreun scafandru. Sau în cel mai bun caz va dispărea de acuma încolo.

- Ducule, nu poţi să mă lămureşti şi pe mine? Ce trebuie să înţeleg din povestea asta?

- Dragă Fane, nu te supăra, dar nu-ţi pot spune nimic. De altfel, ceva foarte precis încă nici eu nu ştiu.

- Dacă nu poţi, nu poţi! Să ştii că tovarăşii de la Regiune anchetează şi ei.

- Am fost informat. Mi se pare că ceva au şi lămurit. Acuma, Fane, am plecat.

- Să ştii că Ingrid e la noi. Dacă mi-ai spus că vii, Maria s-a dus şi a adus-o.

Un căpitan de la regiune ancheta pe un oarecare Ion Bucurescu, angajat la Şantier, ca muncitor necalificat, numai de câteva luni. Era originar dintr-o suburbană a Bucureştiului şi suferise o condamnare de doi ani de zile pentru furt. Încurcându-se în propriile lui minciuni, până la urmă Bucurescu recunoscu.

- Spune cum s-a întâmplat!

- Acuma, dacă m-aţi dovedit, spun. Beam o ţuică la Guriţă.

- Care Guriţă?

- Adică la bufetul "Focşani". Lumea îi zice însă ca înainte: "La Guriţă". Că pe vremuri acolo a fost tot cârciumă, zic oamenii. Eu nu ştiu, că nu-s de prin partea locului. Cârciuma o ţinea unul Guriţă. Spun că i se mai zicea şi "Guriţă-mizilic". Cică dacă beai o juma' de rachiu, îţi da pe gratis, ca mizilic, două pifteluţe, muştar şi o felie de pâine. Şi cum vă zisei. Beam o ţuică la Guriţă. Beam de unul singur. Că nu prea era lume. Mai încolo, vine unul şi se aşază la o altă masă, alături. Îmi cere foc. Îi dau. Îmi dă o ţigară. Zic mersi. El intră în vorbă. Curăţel omu'!.. Şi filotim. Dă o ţuică. Mai dă una. Se mută la masa mea. Comandă mici. Pe urmă, două fleici şi-o baterie. Mai comandă una. Şi încă una. Când am ieşit din cârciumă, îmi era bine.

- Beat, adică!

- Cum beat? Nu v-am spus? Îmi era bine. Adică, eram bine dispus. Că acuma aşa se zice. Pe drum, tipu' mă ia la braţetă şi dă cărţile pe faţă. Cinci mii de lei, dacă scot din Şantier costumu'. Eu zic: Pentru cinci mii, m-aş prinde, da' nu mă pricep cum să fac treaba. A spus că mă şcoleşte el, ce şi cum să fac. Mi-a dat o bucată de ceară şi m-a învăţat să iau tiparul cheii de la magazie.

- Ştiai unde sunt costumele?

- Nu ştiam. Dar tot el şi-a dat cu presupusul că trebuie să fie undeva pe aproape de apă. A doua zi, am tras eu de limbă pe unul, pe altul şi aflai că-s încuiate într-o baracă lângă mal. Iau tiparul cheii şi la prânz i-l dau. Ne întâlneam la "Guriţă". Adică la bufetul "Focşani". A doua zi la prânz, n-am mai plecat de la Şantier. Tot tipu' m-a învăţat. M-am ascuns în cala unui cargou în lucru. Am stat acolo până după miezul nopţii. Ploua. Începuse să plouă cam de pe la zece. Mamă, mamă, ce ploaie! Turna, nu alta, cu găleata. Până la magazie nu erau nici o sută de metri. Am descuiat cu cheia pe care mi-o dăduse tipu', am intrat şi am luat costumul. Era greu al dracului. Până la apă, adică până la Dunăre, l-am dus târându-l, şi în două rânduri. L-am urcat într-o barcă a Şantierului. Că tot planu' al lui a fost. Mă urc şi eu în barcă şi pun mâna pe vâsle. Frică mi-a fost până am ieşit din doc. Dar nu prea tare. Ploua şi era întuneric să nu-ţi vezi degetele dinaintea ochilor. Am trecut Dunărea. Am priponit barca unde ne-am înţeles. Mi-am tras peste cap o foaie de cort şi am adormit. Dus am dormit. Habar n-am avut când s-a făcut ziuă. Adică, nu prea era încă ziuă de tot, când m-a trezit tipu'. Am cărat amândoi costumul până la camion. Că aştepta un camion în pădurice. El s-a urcat lângă şofer, eu în spate. M-a dus până am dat de şosea. Atunci camionul a oprit şi tipu' mi-a spus să mă descurc singur, cum oi putea. Banii mi-i dăduse înainte, până a nu căra costumul în camion, că uitai să vă spun. Ei au plecat spre Măcin. Eu, pe jos, spre Ghecet. Iaca aşa s-a întâmplat.

- Nu ştii ce număr avea camionul?

- Parcă m-am uitat la număr!..

Lăsând în seama organelor locale să dea de urma camionului şi a şoferului, Ducu se întoarse la Bucureşti. Acolo îl aştepta altă veste. În urma ordinului transmis tuturor organelor raionale ale Securităţii, Turnu-Severin raporta că un oarecare Spiru Tofan, fost scafandru, dispăruse de două zile din oraş. Cu toate că era un client obişnuit al cîrciumilor, în ultimele zile înaintea dispariţiei sale risipise mai mulţi bani decât era în stare să câştige pe cale cinstită. Mai mult, unul dintre amicii lui într-ale băuturii îl auzise lăudându-se, beat fiind, că nu peste multă vreme va avea bani să-i mănânce cu lingura.

Până în urmă cu doi ani, Spiru Tofan fusese scafandru. Şi încă unul dintre cei mai buni. Băutura şi nopţile pierdute la barbut îi ruinară în aşa măsură sănătatea, încât medicii fură nevoiţi să-i interzică de a se mai scufunda. Din cauza presiunii apei, risca să nu mai revină viu la suprafaţă. Întreprinderea îi dădu atunci posibilitatea să se recalifice într-o altă meserie, lucru pe care Spiru Tofan îl şi făcu, fiindcă avea minte ageră. De băutură însă nu se lăsă. Nu se lăsă nici de barbut. Din cauza aceasta starea sănătăţii sale, în loc să se îmbunătăţească, se înrăutăţi. Cum însă inima, deşi bolnavă, nu-l ţintuia în pat, Tofan continua să ignore primejdia, cu nepăsarea specifică alcoolicului.

Faptul că Spiru Tofan dispăruse, în nici un caz nu se putea interpreta că murise subit.

Mica atât îl sâcâise să-i dea un număr de telefon direct, la care să-l poată chema dacă eventual avea să-i comunice un lucru important, încât, până la urmă, Ducu îi satisfăcu dorinţa. Şi i-o satisfăcu, nu atâta ca să scape de insistenţele ei, cât la gândul că sâcâiala ei ar putea ascunde cu totul altceva. Dar, ulterior, deseori avu motiv să se căiască, fiindcă în fiecare zi îl suna - şi nu o singură dată - ca să-i debiteze acele delicioase stupidităţi pe care numai o femeie le poate spune la telefon, mai ales când e îndrăgostită. Mica, bineînţeles, nu era îndrăgostită. Dar continua - şi acesta era un lucru de neînţeles - să simuleze că este.

Ducu tocmai terminase de citit comunicarea primită de la Turnu-Severin, când fu chemat la numărul direct - ad-hoc - de către Mica.

Ridică plictisit receptorul.

- Dane, tu eşti?

- Eu sunt!

- Bună, Dane. Trebuie neapărat să-ţi vorbesc.

- De unde telefonezi?

- De la un telefon public.

- Ţi s-a întâmplat ceva? Pari agitată.

- Nu sunt agitată, dar trebuie neapărat să-ţi vorbesc.

- Bine, dragă, dar acuma nu pot. În zece minute trebuie să mă duc la ministru. Aşteaptă să-i duc o lucrare. Ştii, s-ar putea ca în scurt timp să mă trimită din nou în străinătate.

- ...Şi cât ai să stai la ministrul tău?

Ducu se gândi cam cât timp i-ar trebui ca să ia unele măsuri în legătură cu raportul primit de la Turnu-Severin.

- Nu cred să pot pleca din minister mai curând de o oră.

- O oră! Bine, fie şi o oră. Cred că nu va fi prea târziu peste o oră. Vino la... Se auzi un strigăt. Pe urmă, un fel de zgomot sec, urmat de o pocnitură, ca şi când receptorul, scăpat din mână, s-ar fi lovit de perete, apoi nu se mai auzi nimic.

- Alo!.. Alo!.. Mica!.. Mă auzi, Mica?

Nu-i răspunse însă nimeni. În schimb, auzi o mică păcănitură. Cineva pusese receptorul în furcă într-un mod cât mai discret posibil.

Bogdan tocmai intra pe uşă.

- Acum ce naiba facem, băiete?

- Ce s-a întâmplat, tăicuţule?

Ducu îi povesti cum decursese convorbirea telefonică.

- Sunt un idiot, măi băiete. Cum nu m-am gândit că ar putea s-o păţească. După dispariţia celui de-al doilea microfilm, devenise clar că Mica se afla în primejdie. Teamă mi-e că a avut şi ea soarta Catinei.

- Ei şi? replică tăios Bogdan. Pe mine mă lasă rece că au început să se lichideze între ei.

- Băiete, văd că şi tu eşti idiot, nu numai eu.

- Fugi bătrâne, că eu n-am să îmbrac doliu după Mica ta.

- După Mica mea! Dar dacă au lichidat-o, nu te gândeşti că Mica "mea" a dus cu ea în mormânt partea de secret care o priveşte şi că în ziua când va trebui să tragem concluziile s-ar putea să nu fim în stare să reconstituim tocmai acel capitol legat de veriga pe care ea o reprezintă sau a reprezentat-o în reţea? La asta nu te-ai gândit?

- Îl vom putea deduce, bătrâne.

- Şi dacă nu?

- Nu există, bătrâne. Sau chiar dacă nu, nu asta mă preocupă acuma cel mai mult.

- Ce te preocupă?

- Cum naiba să facem ca să grăbim ziua când vom putea trage concluziile.

- Nu e nevoie, băiete, să ne grăbim. Acum ei se grăbesc. Nu vezi? Au început să acţioneze.

Şi-i arătă comunicarea primită de la Turnu-Severin. Bogdan o citi de două ori. Pe urmă, se înveseli.

- Drăguţii de ei! Dintr-un oraş, echipamentul. Dintr-altul, specialistul. Acuma rămâne se aflăm unde, între Orşova şi Sulina, s-a scufundat un vas în timpul războiului.

- Nu e nevoie, băiete! Vom afla despre ce e vorba, chiar de la ei.

- Mi se pare că ai pus punctul pe i, bătrâne.

- Acuma fug la şef să-i comunic ultimele noutăţi şi pe urmă să mergem să vedem dacă putem afla ceva în legătură cu Mica.

CAPITOLUL XVII

- Tovarăşe maior, a plecat de acasă pe la orele zece. N-a luat nici tramvai, nici autobuz. Nu se grăbea de loc. Pe bulevard, se oprea la toate vitrinele. Dar eu mi-am dat seama că face aşa, ca să verifice dacă nu i s-a agăţat cineva de coadă.

- Şi te-a văzut!..

- Se poate, tovarăşe maior! Am eu sistemul meu. Dacă mă agăţ unuia de coadă...

- Bine. Spune ce s-a mai întâmplat.

- M-a purtat pe Magheru, pe calea Victoriei, pe urmă, înapoi pe Magheru. La "Expres"-ul de lângă "Patria" a intrat şi a băut o bere. Pe urmă, a mai băut una. Să fi văzut cum bea. Parcă ar fi străbătut Sahara. M-am mirat de atâta sete, fiindcă nu era cald de loc. Apoi, după ce şi-a potolit setea, a intrat la "Leonida". N-a cumpărat nimic. A intrat pe o uşă şi a ieşit pe alta. După aceea la "Polar" şi la "Delta Dunării", tot fără să târguiască ceva. Apoi a trecut strada şi a intrat la Oficiul Poştal să telefoneze. În ultimul moment, s-a răzgândit. Iarăşi a început să mă tot poarte, şi numai pe jos, până în strada Merişor. La numărul unsprezece e un bloc mare. Credeam că trece mai departe. Când colo, intră grăbită. Blocul are o singură intrare, deşi se bifurcă în două aripi, deservite de două scări şi două lifturi. Nu cunoşteam acest amănunt. Când am intrat în hol după maimuţă, ambele lifturi urcau. Ce puteam să fac? De unde să ştiu cu care din lifturi urcase? M-am gândit că altă soluţie nu există decât să aştept până coboară. Şi am tot aşteptat, fiindcă de coborât n-a mai coborât. Şi acuma tot acolo se află.

- Pe naiba se află tot acolo! se supără Bogdan.

- Tovarăşe căpitan, dacă ar fi coborât, aş fi văzut-o.

- Tovarăşe Dorobanţu, cum s-a întâmplat nu ştiu, dar nu cred că fata se mai află acolo.

- Tovarăşe maior, doar dacă a trecut prin zid. Altfel, susţin că şi acuma este tot în bloc.

Ducu era convins că Dorobanţu nu minţea ca să ascundă o eventuală greşeală. În schimb, era tot atât de convins că o greşeală comisese. Dar nu-şi dădea încă seama prin ce anume greşise.

Căută să afle prin întrebări.

- Când ai intrat după ea, în hol mai era cineva?

- Nu, tovarăşe maior.

- Nu mai aştepta nimeni liftul?

- Nimeni!

- Portar are blocul?

- Nu. Există un singur administrator pentru mai multe blocuri. Dar nu stă cu casa acolo. Şi nici mecanicul, fiindcă au şi un mecanic.

- Când ai văzut că urcă ambele lifturi, zici că te-ai hotărât s-o aştepţi până coboară.

- Aşa m-am hotărât, tovarăşe maior.

- Ai ieşit în stradă imediat? Sau ai mai aşteptat un timp şi în hol?

- Cum era să plec aşa, cu degetul în gură. Ceva tot am făcut, tovarăşe maior. M-am uitat pe ceas să văd în cât timp urcă lifturile. Unul a urcat patruzeci şi două de secunde, celălalt douăzeci şi opt. Asta înseamnă că primul s-a oprit la etajul şase, iar celălalt la patru.

- Te-ai gândit că, în cazul când lifturile n-au pornit în acelaşi timp, socoteala dumitale devine foarte aproximativă?

- Tovarăşe maior, aproximaţia poate să fie de un etaj în plus sau în minus. În cazul acesta putem presupune că liftul din dreapta s-a oprit la etajele V-VI sau VI-VII, iar cel din stânga, la etajele IV-V sau V-VI. Vreau să vă informez că la fiecare etaj există câte trei apartamente.

- Dar dacă Mica n-a fost în nici unul din cele două lifturi? Dacă a urcat pe scară? Sau dacă a intrat într-un apartament de la parter?

- În cazul acesta calculul meu nu mai foloseşte la nimic.

Deşi convins că nu o va găsi, Ducu se duse s-o caute pe Mica acasă la ea. Şi bineînţeles n-o găsi. N-o găsi nici pe maică-sa.

"Poate că totuşi bătrână ar putea să ne dea unele indicaţii de folos", îşi spuse, hotărât să revină mai târziu.

Se întoarse pe la orele zece seara. Bătrână tot nu venise. Nu veni nici până la miezul nopţii şi nici până dimineaţa.

- O fi rămas la priveghi, presupuse Bogdan, nu fără intenţia de a fi ironic. Fiindcă nu-şi putea explica de ce Ducu acorda atâta importanţă faptului că bătrână nu se întorsese acasă.

- E posibil să fie şi ceea ce presupui tu, Bogdane.

- Ar putea să fie şi altceva?

- Mda!

- Te gândeşti poate că au curăţat-o şi pe ea?

- Crezi că e un lucru absolut imposibil, băiete?

- Absolut imposibil!.. În meseria noastră, ştii foarte bine că nimic nu e imposibil. Serviciile de informaţii au "savanţii" lor, care inventează mereu metode şi procedee noi ca să poată culege secrete de stat, contracarând metodele şi procedeele serviciilor de contrainformaţii. În acest război, altfel decât cel obişnuit, şi în care nu există nici un fel de oprelişte în ceea ce priveşte metodele folosite, nu e de loc de mirare dacă bătrâna spălătoreasă de cadavre a fost curăţată, împreună cu fiică-sa, din cine ştie ce motive. Asta în cazul când într-adevăr au curăţat-o pe Mica.

- Chiar dacă n-au curăţat-o, nici liberă nu-i.

- Înseamnă că-i stingherea?

- Sau mai curând că a început să-i stingherească.

- Era creatura lor.

- Şi ce dacă?

- Bătrâna tot îi stingherea?

- Asta nu mai ştiu. Rămâne s-o aflăm.

- Şi cum vom afla?

- Să vedem dacă va veni în noaptea asta să doarmă acasă.

- Şi dacă nu va veni?

- Va trebui s-o căutăm.

- Unde naiba, bătrâne? Cum?

- Depistând pe toţi aceia ce şi-au dat sfârşitul în ultimele patruzeci şi opt de ore.

- Ascultă, bătrâne! Tu ştii ce populaţie are capitala?

- Ştiu!

- Dar te-ai gândit, la o populaţie de un milion jumătate, câţi oameni mor într-o zi?

- Destui, băiete, destui! Ştii însă foarte bine că, de cele mai multe ori, treburi de-astea migăloase şi plictisitoare ne-au dus la nişte rezultate la care nici nu ne aşteptam. Trebuie numai să găsim omul cel mai potrivit, care să coordoneze treaba.

- Picioruş. Altul mai bun decât el nu există.

- De Picioruş avem nevoie. Deocamdată, e ocupat cu "Pensiunea Dankner". Ia în fiecare zi masa acolo.

- Să ştii că are să se îngraşă. Va trebui să vorbim cu medicul ca să-i prescrie un program special de educaţie fizică. Ştii ce? Pune-l pe Călin. Şi ăsta are un miros!..

Coana Leduncă, mama Micăi, nu veni acasă nici în noaptea următoare.

...Şi atunci locotenentul-major Călin primi ordin să depisteze toţi morţii din oraş.

În ziua următoare, colonelul Joldiş convoacă într-o şedinţă de lucru întreaga grupă operativă. Şedinţa dură patru ore, lucru ce nu se mai întâmplase de foarte multă vreme în cadrul direcţiei lor. Şedinţele operative erau într-adevăr şedinţe operative. Faptul că aceasta dură atât de mult constituia cea mai bună dovadă că problemele discutate fuseseră de o importanţă deosebită. De fapt, la această şedinţă fu elaborat planul operativ până la cele mai mici detalii, plan care, tot în cadrul şedinţei, fu defalcat pe oameni. Conducerea întregii acţiuni fu încredinţată lui Ducu. Ajutorul său direct fu numit - aşa cum de altfel era şi de aşteptat - Bogdan.

- Tovarăşi, acuma fiecare la treabă. În următoarele patruzeci şi opt de ore s-ar putea să avem cu toţii mult de lucru. Vă urez succes!

Părăsind biroul colonelului, Bogdan îi spuse lui Ducu:

- Bătrâne, era şi timpul. Prea se îngroşase Tanti Aspasia.

- Abia aştept să fac o baie de aburi.

- Facem, bătrâne, facem. Deocamdată, nu crezi că e cazul să mâncăm ceva? Mi-e o foame de lup.

- Haidem acasă. Mătuşa Sabina a cumpărat un iepure şi l-a gătit cu măsline. Zicea să te aduc neapărat. Susţinea că numai un găman ca tine este în stare să aprecieze talentul ei culinar.

- Ce vrei, aşa sunt eu. Când mă aşez la masă, mănânc, nu mă joc. Mai ales când mă hrăneşte mătuşa Sabina. Dacă ar fi menajera mea, nu m-aş mai însura niciodată, bătrâne.

- Lasă că n-ai să te însori tu doar ca să-ţi gătească nevasta.

- ...Şi zici, bunicule, că mătuşa Sabina a gătit iepure cu măsline?

- Da, mă!

- Şi crezi că a oprit o bucată şi pentru friptură?

- A făcut şi friptură, împănată cu slănină şi usturoi.

- Ducule, drăguţule, eu zic să luăm un taxi.

- Lasă că ne duce maşina de serviciu.

- Atunci s-o ştergem, Ducule! Dar ca desert, nu ştii ce-a pregătit mătuşa Sabina?

- Ce mai întrebi! Dacă i-am promis că te aduc la masă, ce crezi tu că a putut să pregătească?

- Te pomeneşti că baclava?

- Baclava, băiete. Prăjitura ta favorită.

- Bătrâne, când mănânc baclava, sunt gata să iert şi pe Baiazid, şi pe Soliman, şi Mahomed, şi pe toţi sultanii şi vizirii pentru tot răul pe care l-au făcut, în trecut, bietei noastre ţărişoare.

Maşina de serviciu îi duse acasă. Când Bogdan intră în vestibul, ameţit de aroma care venea din bucătărie, uită să se mai dezbrace.

- Nu te dezbraci, măi băiete? îl zori mătuşa Sabina.

- Mătuşă Sabina, matale ai auzit de buricari?

- Cine mai sunt şi ăştia?

- Nu mai sunt, au fost. Nişte sectanţi. Ăştia, cică, îşi contemplau buricul până când dintr-o dată începea să li se năzare că văd raiul. Să fiu al naibii, mătuşă Sabina, dacă n-am văzut raiul adineaori când mi-a mirosit a friptură de iepure.

- Haide, repede la masă! Că voi toate le faceţi pe sponci.

Ajunseseră la desert - la baclavale - când sună telefonul.

- Raportează sublocotenentul Picioruş, tovarăşe maior.

- Ce s-a întâmplat, Picioruş?

- Şi-a cumpărat bilet la acceleratul 201.

- Bun! Ştii vagonul?

- Ştiu.

- Atunci e în regulă La ce oră pleacă trenul?

- La 23,40.

- Fii cu ochii în patru.

Zece minute mai târziu, iarăşi sună telefonul.

- Măi, dar nici să mâncaţi nu vă lasă, ce Dumnezeu! se necăji mătuşa Sabina.

Ducu ridică receptorul.

- Raportează locotenentul-major Petrescu.

- Ce-i, Petrescule?

- Infractorul a luat bilete pentru acceleratul 201. Trenul pleacă...

- Ştiu. Pleacă la noapte, la ora 23,40. Eşti pregătit?

- Da, tovarăşe maior.

- Atunci e în regulă.

Nu trecură nici cinci minute, şi telefonul sună încă o dată. Până să ridice Ducu receptorul, Bogdan întrebă pe mătuşa Sabina:

- Mătuşă Sabina, pot să mai iau o baclava? Presimt că nu am să am timp să mai mănânc decât una. (Bogdan mâncase până atunci vreo cinci).

- Ce întrebi? Ca să mă superi? Pentru dumneata le-am făcut. Că Ducu... şi atunci când mănâncă atât cât două vrăbii, înseamnă că a mâncat mult.

La telefon era colonelul Joldiş.

- Vino imediat la sediu.

- Am înţeles, tovarăşe colonel.

- Nu ştii pe unde o fi Tudoraşcu? L-am sunat acasă şi n-a răspuns nimeni.

- E la mine, tovarăşe colonel. Tocmai se îndoapă cu baclavale.

- Să vină şi el.

- Ne cheamă, aşa-i? întrebă Bogdan cu gura plină.

- Şi încă imediat.

- Mătuşă Sabina, cafelele le bem altă dată. Sărut-mâna pentru masă. Baclavalele au fost a-ntâia!

- Bine, mă, că ne cheamă. Altfel, le topeai pe toate şi pe urmă te avea mătuşa Sabina pe conştiinţă.

***

Pe şoseaua care ducea spre Simeria, într-o dimineaţă mohorâtă cu cer ce ameninţa a ploaie, un camion de trei tone gonea cu viteza obişnuită. Un camion acoperit cu prelată, care avea numărul 173475. Litera B dinaintea numărului indica din care parte a ţării provenea maşina.

În cabină, alături de şofer, se mai aflau două persoane. În dreapta şoferului, cu alte cuvinte la mijloc, un individ îţi atrăgea imediat atenţia prin fruntea sa boltită. Din cauza frunţii şi a pomeţilor, orbitele păreau neobişnuit de adânci. Atât de adânci, încât, la o primă impresie, omul părea a nu avea ochi. Când se uita la tine, ochii, mici şi întunecaţi, te scrutau din fundul hrubelor lor pătrunzător, şi trădau şiretenie, perfidie. Omul acesta nu părea să aibă mai mult de patruzeci, patruzeci şi trei de ani, cel mult. Dar din cauza unui viţiu, pe care nasul stacojiu şi pomeţii străbătuţi de nenumărate vinişoare purpurii şi violacee îl trădau fără tăgadă, părea mult mai în vârstă.

Cel de-al treilea ins - nici el nu părea să aibă mai mult de patruzeci de ani - se deosebea cu totul de ceilalţi doi. Era un bărbat frumos, cu trăsături fine. Ochii, deşi cenuşii, erau foarte luminoşi. Aveau un anumit neastâmpăr, care trăda o permanentă curiozitate, ceea ce putea să însemne că se pricepeau să observe. Există oameni pe care nu e absolut necesar să-i auzi vorbind ca să-ţi dai seama că sunt inteligenţi. E suficient să-i priveşti. Li se citeşte aceasta pe figură. Era cazul acestui al doilea pasager din camion. Mai mult, bărbia, aşa cum era ea configurată, te făcea să presupui că, pe lângă inteligenţă, natura îl înzestrase şi cu voinţă. În schimb, buzele subţiri şi un fel anumit de a-şi boţi colţul gurii păreau a trăda că omul acela inteligent era capabil şi de multă cruzime.

Nici unul din cei trei aflaţi în cabina camionului nu vorbea. Şoferul conducea atent, puţin aplecat deasupra volanului. În colţul stâng al gurii avea o ţigară neaprinsă. Ăsta era obiceiul lui. Când pleca la drum lung, îşi vâra între buze o ţigară şi n-o aprindea decât atunci când ajungea la destinaţie.

Cel cu fruntea boltită, necunoscându-i obiceiul, de fiecare dată când îşi aprindea ţigara, întreba:

- Vrei un foc?

- Nu!

- Bine! se resemna oftând cel cu fruntea boltită.

Acesta avea şi el un obicei. Tot cam la un sfert de oră, scotea din buzunar o sticluţă plată, deşuruba căpăcelul, care îi servea şi ca pahar, îl umplea şi dădea peste cap conţinutul. Pe urmă, iarăşi întreba pe şofer:

- Vrei, mă, un coniac?

- Nu!

- Dar dumneavoastră, tovarăşe profesor?

- Nu!.. Nu!.. Mulţumesc.

- Păcat că nu vreţi. E divin!

Cuvântul acesta suna straniu în gura beţivanului. Erai ispitit să crezi că acesta nici nu cunoştea semnificaţia cuvântului. Probabil că aceasta era şi părerea profesorului, fiindcă, la un moment dat, după ce beţivanul folosise cam de vreo cincisprezece ori cuvântul "divin", îl întrebă, pe jumătate serios, pe jumătate în glumă: - Ascultă, Spirule! Vrei să mă lămureşti şi pe mine ce înseamnă divin?

Spiru se uită cu coada ochiului la profesor, pe urmă, amuzat ca de o glumă reuşită, izbucni într-un hohot de râs zgomotos.

Şoferul, prost dispus şi nervos din motive ştiute numai de el, îl apostrofă fără să ridice tonul:

- Ce râzi, mă, ca prostul în târg?

Spiru continuă să râdă. Când se potoli, răspunse mai întâi profesorului.

- Vreţi s-o faceţi pă şmecherul cu mine!

- De loc! protestă profesorul. Mă interesează să aflu dacă ştii ce înseamnă acest cuvânt.

- Ai dreptate, nu trebuia să râd, se adresă acum şoferului, întorcându-se cu faţa spre el. Credeam că tovarăşul profesor vrea s-o facă pe şmecherul cu mine. Dar m-am înşelat. Păi, cum vă închipuiţi, tovarăşe profesor, că eu, Spiru, vorbesc pă radical fără să ştiu ce înseamnă fiecare cuvânt? Să am pardon. N-oi fi având eu şcoală cât dumneavoastră, dar patru primare şi două de liceu comercial tot am. Eu am crezut că vreţi s-o faceţi pă şmecherul. Dar să mă ofensaţi... pentru un profesor ca dumneavoastră... zău că nu se face! Dar ca nu cumva să credeţi că-i dau numai cu gura, iaca vă spun că divin înseamnă dumnezeiesc. Este?

- Este, Spirule. Coniac dumnezeiesc!.. Straşnică împerechere de cuvinte!..

Spiru, care nu sesiză ironia, luând-o drept laudă, răspunse cu falsă modestie:

- Aşa sunt eu! Le brodesc. De multe ori mă mir singur cât de bine le brodesc.

După aceea, tăcură toţi trei. Dar numai pentru scurt timp. La un moment dat, Spiru începu să cânte încetişor, cu o voce răguşită şi neajutorată:

La moară la hârţa-pârţa

Und' se macină tărâţa...

- Taci, mă, dracului! Cânţi aşa de fals, încât am să intru cu camionul în şanţ!

- Aoleu! Atunci nu mai cânt. Încă nu vreau să mor, fiindcă pe lumea ailaltă nu-i coniac.

Şi amintindu-şi de sticluţă, o scoase din buzunar şi mai bău un "păhăruţ".

- N-ai să te îmbeţi, Spirule? întrebă profesorul.

- Numai dintr-atâta, tovarăşe profesor? Şi arătă spre sticlă. N-are nici trei sute de grame. Vedeţi că sunt cuminte? Beau numai câte un degetar de-ăsta. Când e vorba de treabă, ştiu să mă abţin.

Cititorii au înţeles desigur că individul care purta numele de Spiru era una şi aceeaşi persoană cu Spiru Tofan, fostul scafandru, dispărut din oraşul Turnu-Severin cu vreo patru zile în urmă. Cât priveşte pe profesor, despre acest individ nu putem spune, deocamdată, decât că era tot pe atâta profesor pe cât era Spiru Tofan sau şoferul, cu toate că în buletinul său de identitate, la rubrica "profesia" scria negru pe alb: profesor universitar. De altfel, în portofel mai avea alte diferite acte, care atestau că numitul Nicolae Nedelcu este profesor universitar la Universitatea C.I.Parhon.

În acceleratul 201, într-un compartiment de clasa întâi, Lucian Fuiorescu răsfoia distrat revista "Flacăra". Din când în când, arunca spre fereastră câte o privire nu mai puţin distrată. Până la Teiuş, un singur loc nu fusese liber. Acuma, în afară de Fuiorescu, în compartiment mai erau ocupate doar două locuri, de un tânăr şi o tânără, amândoi ingineri silvici. Aflase ascultând conversaţia dintre ei doi. Păreau a fi de curând căsătoriţi - poate se întorceau din voiaj de nuntă - fiindcă se întreceau în drăgălăşenii reciproce. Băiatul, mai ales, care, se cunoştea cât de colo, era îndrăgostit până peste urechi de aceea pe care şi-o alesese tovarăşă de viaţă, în cazul când ea nu-l alesese pe el, aşa cum de fapt se întâmplă de cele mai multe ori în viaţă.

Din când în când, Lucian Fuiorescu le arunca, pe furiş, câte o privire ironică. La vârsta lui, cei doi tineri i se păreau caraghioşi. Tandri, se maimuţăreau în fel şi chip, prin gesturi, prin priviri. Fuiorescu se felicita că întâmplarea făcuse să călătorească împreună cu tinerii, fiindcă se plictisea mai puţin. Regreta că vorbeau atât de încet, încât nu putea auzi decât ici-colo câte un cuvânt. Dar după mimică, după privirile împăienjenite de adoraţie cu care se contemplau, era convins că dialogul ar fi contribuit ca delectarea lui să fie deplină. Dar fiindcă nu auzea ce-şi spuneau, încercă să şi-i închipuie, tot în tren, dar exact peste douăzeci de ani. Imaginea pe care izbuti să şi-o aducă înaintea ochilor fu atât de diferită, încât nu se putu abţine să nu zâmbească. Zâmbetul strivitor de ironie, pe care numai fata îl observă, cumva o dezmetici. Stânjenită şi dintr-o dată lucidă, încercă să domolească efuziunea sentimentală a soţului ei. Acesta se supuse imediat, cuminte.

"Ăsta de pe acuma a început să asculte de consoarta lui!", îşi spuse Fuiorescu.

Cuvântul "consoartă" fu un nou prilej de amuzament. Cuvântul sintetiza - după părerea lui - tragicul şi absurdul destinului omenesc. De a adăuga la povara propriului său destin pe acela al femeii cu care se însoţeşte pentru o viaţă întreagă. Şi se felicită că el fusese în atâta măsură de lucid, încât se ferise să-şi ia o "consoartă".

Pe urmă, făcându-i-se cumva milă de cei doi tineri care, din cauza lui se inhibaseră, ieşi pe culoar, dispus să admită că oamenii, care în cele mai multe împrejurări ale vieţii se comportă în mod stupid, atunci când ajung să-şi dea seama de acest lucru - acei care ajung - stupiditatea din timpul cât au fost îndrăgostiţi e singura pe care nu şi-o impută.

Pe culoar nu era decât un singur călător. Stătea rezemat cu coatele de balustrada uneia din ferestre şi privea afară. Fuiorescu nu-i dădu nici o atenţie. Îşi aprinse o ţigară. O fumă în silă. Se plictisea. Ar fi vrut să ajungă mai curând la destinaţie. Şi atunci... Ei, de fapt, greul abia după aceea avea să înceapă. Totuşi, nu se îndoia o clipă de reuşită. Chibzuise totul foarte bine, prevăzuse totul foarte exact.

"De data asta, numai dacă dracul îşi va vârî coada".

Aruncă ţigara numai pe jumătate fumată, o strivi cu călcâiul, pe urmă o porni spre vagonul-restaurant.

Trecând din vagon în vagon, ajunse la unul de clasa a doua, unde, într-unul din compartimente, călătorea tot o veche cunoştinţă a cititorilor acestei cărţi: Marcel Koruz. În compartiment, toate locurile erau ocupate. Koruz avusese şansa să găsească unul lângă fereastră. Dar de avantajul acesta nu profitase aproape de fel. Mai tot timpul călătoriei dormise. Dar chiar atunci când se trezea, tot nu privea pe fereastră. Îl interesau mai curând cei ce se perindau pe culoar înspre sau dinspre vagonul-restaurant.

La începutul călătoriei, unii dintre călătorii din compartiment încercaseră să intre în vorbă cu el. Aflând însă că e surdomut, îl lăsară în pace. Câteva minute deveni subiect de conversaţie generală, tocmai pentru că se putea spune orice despre el. Unii îl compătimiră. Cineva aminti că şi Beethoven fusese surd. Un altul observă că are o privire rea, ceea ce putea să însemne că e un om hain. La această remarcă, o bătrânică de la ţară ţinu să-l apere spunând că un om care n-a auzit în viaţa lui un cântec sau un ciripit de pasăre, chiar dacă este rău, nu-i el de vină, ci soarta care l-a făcut un neom.

Atent la ceea ce se întâmplă pe culoar, îl văzu pe Fuiorescu trecând spre vagonul-restaurant. După câteva minute, ieşi şi el pe culoar. Îşi aprinse pe îndelete o ţigară şi, la rândul său, porni în aceiaşi direcţie.

La masa la care se aşezase Fuiorescu toate locurile erau libere. Locuri libere existau şi la alte mese. Dar Koruz preferă pe a lui Fuiorescu. Ocupă locul de vizavi. Când chelnerul îl întrebă cu ce să-l servească, Koruz scrise pe un căpeţel de ziar: rom. Fuiorescu bea cafea. La început, se ignorară reciproc. Parcă niciodată nu se văzuseră, iar acuma, când stăteau faţă în faţă, tot nu doreau să se cunoască. La un moment dat, Koruz întrebă pe Fuiorescu, prin semne, cât e ceasul. Acesta întinse mâna stângă peste masă. Dar nu se mulţumi numai cu atâta. Cu arătătorul indică cifra de pe cadran. Numai că cifra arătată era alta decât aceea în dreptul căreia se afla minutarul.

Koruz mulţumi dând din cap, îşi bău romul şi plecă. La rândul său, nici Fuiorescu nu mai rămase mult timp.

O oră mai târziu, Koruz se pregăti să coboare. Avea puţin bagaj. Doar un rucsac. Rucsacul completa echipamentul său alpin: un pulover de lână cu guler înalt, un vindiac din fâş-fâş, pantaloni de schi, bocanci cu ţinte, plus un alpenştoc. Deşi trecuse sezonul de ascensiuni, nu era totuşi chiar de mirare că surdomutul intenţiona să urce pe Retezat într-un sezon în care cel puţin jumătate din încântările pe care ţi le oferă Retezatul sunt anihilate de vremea nefavorabilă.

Koruz coborî în staţia Subcetate. În afară de el, mai coborâră câţiva călători. Din gară, se împrăştiară care încotro. Numai unul singur, ca şi Koruz de altfel, se urcă în autobuzul spre Haţeg. De la Haţeg, Koruz luă cursa "Irtei", care are ca punct terminus Sălaşul-de-Sus. În schimb, celălalt călător, care mergea în aceeaşi direcţie, preferă un autocamion de ocazie.

Fuiorescu, şi el echipat ca un veritabil alpinist, coborâse în gara Pui. Din acelaşi tren coborâră încă doi călători. Cum puseră piciorul pe peron, se îndreptară toţi trei spre biroul de mişcare, ca să afle când aveau legătură mai departe. Întrebările le puse Fuiorescu. După ce primiră lămuririle necesare, se duseră să scoată bilet. Fuiorescu luă bilet până la Ohaba-de-sub-Piatră. Tot până la aceeaşi staţie ceru bilet şi unul din ceilalţi doi călători. Ultimul mergea la Băieşti.

- Vreţi să urcaţi pe Retezat? intră în vorbă cu Fuiorescu călătorul care mergea la Băieşti.

- Da! Deşi nu e sezonul cel mai potrivit. Dar acuma am căpătat concediu. Şi dumneavoastră?

Punând întrebarea, Fuiorescu îl măsură din cap până în picioare, fiindcă interlocutorul său nu era echipat pentru ascensiuni.

- Da' de unde! Eu sunt sătul de munţii ăştia. De opt ani de când fac serviciu prin părţile astea mi-o fi şi mie destul.

- Unde lucraţi? întrebă Fuiorescu doar din politeţe, fiindcă omul care intrase în vorbă cu el nu-l interesa în nici un fel.

- Sunt învăţător într-o comună de munte. Tocmai la Mălăieşti. Poate aţi auzit?

- Nu! Vin pentru prima dată prin părţile astea. De vreme ce sunteţi din partea locului, vă rog să-mi spuneţi dacă nu ar fi fost bine să fi luat bilet până la Băieşti.

- E cam acelaşi lucru. Dar parcă tot mai bine e de la Ohaba-de-sub-Piatră. Dar de unde veniţi?

- De la Bucureşti.

- Păcat că n-aţi coborât la Subcetate. Mergeaţi cu autobuzul până la Haţeg şi de acolo vă ducea Irta până la Sălaşul-de-Sus. Dar puteţi lua cursa şi de la Ohaba-de-sub-Piatră. Vreţi musai să ajungeţi la cabana Pietrele?

- De ce mă întrebaţi? se interesă Fuiorescu, vag bănuitor.

- Fiindcă aţi putea urca chiar de aici din Pui. Marcajul începe din gară. Vedeţi acolo triunghiul albastru? Prin Hobiţa, în cinci ore, sunteţi la cabana Baleia. Dacă n-o prea duceţi la drum, puteţi ajunge acolo şi cu vreo maşină de ocazie, fiindcă şoseaua urcă până la Cabană.

- Prefer traseul ăstălalt. De fapt, mi-e indiferent pe unde urc. Dar aşa m-am hotărât încă înainte de a pleca de acasă şi acum parcă nu mai îmi vine să-l schimb.

- Desigur, dacă aşa aţi hotărât. Dar iacătă şi trenul nostru.

Camionul care purta numărul 173475 şi care avea drept pasageri pe Spiru Tofan şi pe profesorul Nicolae Nedelcu trecu prin comuna Subcetate pe la orele zece. La Haţeg făcură popas aproape o jumătate de oră ca să se ospăteze. Şoferul mâncă zdravăn, dovedi un apetit sănătos şi profesorul. Spiru Tofan ciuguli numai. În schimb, goli mai multe "degetare" de coniac din sticla lui plată, pe care, între timp, o umpluse turnând dintr-o canistră de material plastic cam de vreo trei kilograme.

După aceea, îşi continuară drumul. Trecură prin Ohaba-de-sub-Piatră cam la vreo douăzeci de minute după ce cursa "Irta" luase pe cei doi călători sosiţi acolo cu trenul de la Pui, adică pe Fuiorescu şi pe învăţătorul din Mălăieşti. În aceeaşi cursă se afla şi Marcel Koruz, urcat de la Haţeg. Pe toţi trei peisajul care prevesteşte frumuseţile de neasemuit ale Retezatului îi lăsa cu totul indiferenţi. Înşiruindu-se, ca într-un imens şi fantastic decor, se conturau Vârful Mare, Păpuşa, ca o piramidă aproape perfectă, colţii ca de rinocer ai Peleagăi - patru la număr - Gheba Bucurei... Dar nici unul dintre ei nu privi într-acolo.

La Sălaşul-de-Jos, camionul avu o pană de cauciuc, care însă nu-i întârzie prea mult, deoarece şoferul, prevăzător, luase cu el trei roţi de rezervă. Îşi continuaseră drumul prin Sălaşul-de-Sus, prin Mălăieşti, ca să ajungă apoi în satul Nucşoara. De acolo, camionul se hazardă pe un drum de căruţă până la un canton silvic, meşterit într-un luminiş, în plină pădure.

În Nucşoara întârziaseră cam aproape o oră. Profesorul făcuse popas la Sfatul popular şi, arătând nişte hârtii cu antetul diferitelor autorităţi din capitală, ceruse concursul preşedintelui sfatului, în vederea reuşitei expediţiei sale. De altfel, chiar hârtiile pe care i le vârâse profesorul sub nas, şi din care preşedintele citise pe sărite, ici-colo câte un rând, recomandau autorităţilor locale să acorde profesorului universitar Nicolae Nedelcu, membru corespondent al Academiei Republicii Populare Române, tot sprijinul lor, în cercetarea hidrologică pe care o întreprinde în Retezat.

De altfel, concursul pe care îl solicita profesorul şi academicianul Nicolae Nedelcu era destul de modest. Câţiva cai cu samare, pe care să poată transporta instrumentele şi aparatele aflate în camion, mai întâi până la cabana Pietrele şi de acolo, pe potecile şi grohotişurile ce urma a le străbate. Bineînţeles, preşedintele, care numai cu vreun sfert de oră primise în acelaşi sens instrucţiuni de la raion, se pusese imediat la dispoziţia profesorului. Îl asigurase - aşa cum, de altfel, dorea profesorul - că dimineaţa, în zori, vor fi la cantonul silvic patru cai cu samare şi doi conductori, care să poată fi folosiţi şi la alte treburi, după necesităţi. Profesorul şi cei ce-l însoţeau înnoptară la cantonul silvic. Agentul silvic le oferi mâncare caldă, dar profesorul refuză, invitându-l, pe el şi pe nevastă-sa, să guste din merindele cu care venise din Bucureşti, multe şi variate. Refuză de asemenea să doarmă în casă.

- Nu, tovarăşi. Sunt mişcat de ospitalitatea dumneavoastră. Dar vă asigur că în cort mă voi simţi tot atât de bine ca şi în casă. În cercetarea pe care o întreprind, şi care va dura multe zile, vom fi nevoiţi să dormim numai în cort. Vreau să încep aclimatizarea încă din noaptea aceasta. Adică să mă obişnuiesc, ţinu el să explice, închipuindu-şi că pădurarul nu avea de unde să ştie ce înseamnă cuvântul "aclimatizare".

Ridicară repede cortul, şi profesorul şi tehnicianul său - aşa îl recomandase pe Spiru Tofan - se vârâră imediat dedesubt. Cât priveşte pe şofer, acesta se culcă în camion sub prelată, înfăşurat într-o şubă de paznic.

Mai devreme cu vreo două ore, când încă nu se întunecase, şi în timp ce profesorul şi tehnicianul său se aflau în casă, iar şoferul meşterea ceva la motor, doi excursionişti trecură prin faţa cantonului, fără să se oprească.

La canton lua sfârşit drumul de căruţă. Mai departe urca o potecă pietruită care ducea până la cabana Pietrele.

După ce se depărtară puţin de canton, unul din cei doi excursionişti, cel înalt, se adresă celuilalt:

- Vor înnopta la canton.

- Mai bine.

- Desigur că e mai bine. Nu ştim, nu ne-am văzut.

- Tare tipul! murmură cel scund, grăbind pasul.

- Mie îmi spui!.. Nu-l cunoşti aşa cum îl cunosc eu. A lucrat straşnic. Preşedintele ăla îi va da tot ceea ce a cerut.

- Parcă tu, în locul primarului, n-ai fi făcut la fel dacă cineva ţi-ar fi vârât sub nas hârtii cu ştampile şi cu semnături?

- Ai dreptate. Mai poţi? N-ai obosit?

- Aşa de repede! Dar oare mai avem de mers mult până la cabană?

- De aici, de la cantonul silvic, vreo oră şi douăzeci de minute. Cam atâta.

- Ajungem pe întuneric. Numai să nu ne rătăcim.

- N-ai nici o grijă. Te duc eu.

- Păi, chiar că toată nădejdea numai în tine mi-o pun. În viaţa mea nu mi-a plăcut să umblu, ca năucu, prin munţi. Barem să avem noroc să nu fie multă lume la cabană.

- Sunt sigur că vom fi singurii.

Dar Fuiorescu se înşela. La cabană găsiră patru excursionişti.

- Bună seara! ură Fuiorescu.

- Bună seara! răspunseră toţi cei patru în cor.

- Bună seara! răspunse şi cabanierul, la urmă de tot.

- Aveţi ceva mâncare caldă?

- Se mai găseşte. O ciorbiţă... Mi-a mai rămas nişte tocăniţă. Pot să vă fac şi o mămăliguţă pripită. Am şi ouşoare proaspete.

Pesemne, cabanierul avea mania diminutivelor.

- Dă-ne de toate, că suntem lihniţi de foame.

- Ouşoarele le vreţi la pahar sau ochiuri?

- Fă-ne câte o omletă. Şi dacă ai ceva slănină, pune şi slănină.

Cei patru jucau cărţi şi nu acordau nici o atenţie noilor veniţi.

- De băut ce să vă dau?

- Dă-ne nişte coniac.

Cabanierul le puse dinainte o sticlă de jumătate de kilogram.

- Serviţi cât voiţi.

- Mai bine zis, cât putem.

- Lăsaţi, că nu vă cred. Doar nu sunteţi domnişoare.

Hăpăiră cu mare poftă şi "ciorbiţa", şi "tocăniţa", şi "mămăliguţă", şi omletele cu "slăninuţă".

Până să termine ei masa, cei patru se duseră să se culce. La rândul lor, Fuiorescu şi tovarăşul său se dezbrăcară în tăcere şi se culcară la celălalt capăt al patului comun, amândoi cu rucsacurile în loc de pernă, parcă temându-se ca nu cumva, în timpul somnului, să fie prădaţi de ceilalţi excursionişti. Ghiftuiţi de mâncare şi frânţi de oboseală adormiră curând. Dar tocmai fiindcă nu erau singuri la cabană, nici unul şi nici celălalt nu se dăruiră fără grijă somnului. Dormiră amândoi iepureşte. Şi aveau motiv să doarmă astfel, fiindcă ascundeau în rucsacuri câte un obiect care într-adevăr trebuia ascuns.

Dimineaţa, când Fuiorescu se trezi, cei patru nu se mai aflau la cabană.

Îşi împinse cu cotul tovarăşul.

- Scoală!

Celălalt se trezi. Întinzându-se şi căscând, întrebă:

- Gata? S-a făcut dimineaţă?

- S-a făcut. Nu e cazul să ne grăbim. Totuşi, e mai bine să fim pregătiţi.

Se spălară şi se bărbieriră pe îndelete.

- Ce ne dai să mâncăm, cabanierule? întrebă

Fuiorescu aşezându-se la masă, bine dispus.

- Ce doriţi dumneavoastră. Pentru început, poate poftiţi puţină slăninuţă cu o cepuşoară de apă?

- Ce zici, prietene, de propunerea tovarăşului cabanier?

- Valabilă! Altceva?

- Păi, ouşoare. Nişte brânzică grasă de burduf. Un ceaiuc... o cafeluţă...

Cei doi aveau merinde destule în rucsacuri.

Dar, neştiind cât va dura "expediţia", prevăzători, nu voiau să se atingă de ele.

După ce se ospătară, tot pe îndelete, cerură să li se facă socoteala. Plătiră şi, în timp ce-şi fumau ţigările, tot puneau întrebări cabanierului în legătură cu itinerarul. Cabanierul, binevoitor, le dădu lămuririle necesare şi, mai ales, ţinu să le recomande ca, după ce vor ajunge la stână, să se abată puţin de la marcaj ca să vadă Cascada Lolăii.

- Neapărat! Am auzit şi noi că priveliştea e minunată.

- Extraordinară, tovarăşi!.. Musai să vă abateţi pe acolo. N-are să vă pară rău.

- Dracu' să-l ia de prost! De cascade ne arde nouă acuma! se adresă Fuiorescu tovarăşului său când cabanierul nu-l mai putea auzi.

Prea mult nu se depărtară de cabană. Se căţărară pe nişte stânci, de unde se putea vedea poteca pietruită ce urca de la cantonul silvic spre cabană.

- Cred că locul ăsta e bun. Ce zici? ceru părerea Fuiorescu tovarăşului său.

- Destul de bun. N-are rost să mergem mai departe, până nu urcă şi el.

Îşi lepădară rucsacurile şi se tolăniră pe pietre. Soarele, mult timp nedecis, se hotărî, până la urmă, să iasă din nori, strălucitor, deşi parcă puţin cam somnoros.

Aşteptară cam o jumătate de oră.

- În sfârşit, soseşte şi profesorul.

Pe poteca de cal, care de la cantonul silvic ducea spre cabana Pietrele, urcau profesorul, tehnicianul şi şoferul. Urmau în şir indian cei patru căluţi vânjoşi, pe samarele cărora fuseseră îngrămădite toate bagajele expediţiei.

- Acuma, am putea să ne vedem liniştiţi de drum, propuse tovarăşul lui Fuiorescu.

- Crezi?

- Ştii să te orientezi după hartă, nu?

- Ştiu!

- Atunci?

- Da, dar nu ştim cu ce vor începe.

- Bine! Atunci să-i lăsăm s-o ia ei înainte, şi noi îi vom urma de aproape.

- Aşa e mult mai sănătos, conchise Fuiorescu.

Caravana profesorului se opri la cabană pentru un scurt popas, după care îşi continuă drumul, îndreptându-se spre est şi ocolind Culmea Stânişoarei, prin păduri şi poieni de o neasemuită frumuseţe, "expediţia" pătrunse în Valea Pietrele, acel splendid şi sălbatec jgheab pe unde şi-a făcut loc, în epoca glaciară, mâncând şi rupând ca un imens şi straniu buldozer, gheţarul. În stânga, Culmea Pietrele, în dreapta, Culmea Stânişoarei. Grohotişuri, stânci de forme diferite care stimulează imaginaţia ispitită să le asemuiască ba cu o spinare de berbec, ba cu nişte ciudate căpăţâni de zahăr, ba cu nişte lespezi frumos şlefuite care te invită parcă să le urci ca să ajungi la un castel ce s-ar afla sus pe muntele Bucura.

Dar nici profesorul şi nici însoţitorii săi nu aveau ochi pentru frumuseţea sălbatecului peisaj. Profesorul, mai ales, cu cât pătrundeau adânc în inima muntelui, cu atât părea mai absorbit de gânduri. Gânduri, probabil, de loc vesele, fiindcă mereu ba se încrunta, dialogând cu ele, ba gesticula. Nici Spiru Tofan şi nici şoferul nu păreau surprinşi de purtarea acestuia. Într-o oarecare măsură, erau şi ei frământaţi de gânduri. Nici pe cei trei ţărani din Nucşoara - doi conductori la cai, iar al treilea, călăuz - frumuseţea neasemuită a peisajului nu-i impresiona de fel. În ceea ce-i privea pe aceştia, exista totuşi o explicaţie: erau localnici şi nu pentru prima dată în viaţa lor urcau potecile acelea de munte.

În mod obişnuit, călăuzul ar fi trebuit să meargă în frunte. În realitate, cel care deschidea drumul era profesorul. Mergea înaintea grupului la o distanţă de circa treizeci de metri. Parcă multele şi de loc veselele lui gânduri îi dădeau ghes să se grăbească. Nu de puţine ori se îndepărta atâta de mult de grup, încât, atunci când îşi dădea seama, se oprea ca să-i aştepte şi pe ceilalţi.

- Nu se poate să mergem ceva mai repede? Întreba de fiecare dată pe călăuz.

- Nu se poate, tovarăşe profesor. Caii au pasul lor, şi pe drumul ăsta greu, încărcaţi cum sunt, nu-i putem mâna la trap. Ar însemna să-i obosim tare, şi doar mai aveţi nevoie de ei.

- Mda! Bine!

Şi se instala din nou în fruntea coloanei, mereu neobosit, de parcă toată viaţa lui nu ar fi făcut altceva decât să străbată cele mai pieptişe poteci de munte. Chiar şi atunci când ajunseră la Curmătura Bucurei şi când, la cererea călăuzului, trebuiră să facă un popas mai mare, profesorul tot în picioare rămase. Ba refuză să guste câte ceva, un "mizilic", cum spunea Spiru Tofan. Tot atât de întunecat şi tot atât de nerăbdător, profesorul se plimba de colo-colo, cu mâinile în buzunar. Din când în când, ducea binoclul la ochi şi privea complexul de căldări glaciare, dintre care cea mai minunat de frumoasă este Lacul Bucura. După aceea, se uita la ceas, privea oamenii care mâncau tacticos, fără să se grăbească, vorbind ei între ei, pe urmă întreba: - Nu se poate să vă grăbiţi puţin?

- Acuma terminăm, îi răspunse călăuzul vorbind cu gura plină. Să mă iertaţi, dumneavoastră sunteţi mai învăţat decât mine, profesor. La noi însă e o vorbă, rămasă din moşi-strămoşi. În munte să nu te grăbeşti niciodată.

Spiru Tofan, căruia sclipirile lacului de departe îi redaseră parcă buna dispoziţie, se amestecă în vorbă.

- La o adică, tovarăşe profesor, ce-i nevoie să ne grăbim atâta? Că doar n-au intrat zilele în sac.

"Lua-te-ar naiba de beţivan! Parcă ţie ce-ţi pasă?", se răsti la el profesorul, dar numai în gând, ca să nu-şi ştirbească autoritatea faţă de localnici.

După aproape o jumătate de oră, mica expediţie se puse din nou în mişcare. Începură să coboare pe serpentine spre Lacul Bucura, mai precis spre tăpşanul din dreapta acestuia. După aceea, merseră de-a lungul malului până ajunseră la extremitatea lui sudică.

- Aici ne stabilim tabăra, hotărî profesorul. Toată lumea la treabă.

- Toată lumea la treabă, repetă Spiru Tofan.

Îndemnul nu era adresat celorlalţi, ci lui însuşi.

Mai întâi, fură ridicate corturile. Două la număr. Pe urmă, sub supravegherea directă a lui Spiru Tofan, fu construită o plută. Oamenii, mai ales cei trei, lucrau cu râvnă, dar şi cu mult spor. Singurul care se trăsese mai de o parte era profesorul. Stătea pe un scaun de campanie cu trei picioare şi cerceta atent o hartă desfăşurată pe genunchi. Din când în când, ridica ochii şi privea apele lacului, întins pe o suprafaţă de zece hectare. Apele erau întunecate şi aproape nemişcate. Când însă soarele ieşea din nori, fiindcă era o zi capricioasă, de la mal şi până departe în larg străluceau parcă solzii de metal ai unei uriaşe reptile.

- Ce-i ăla, bădie, un lup? întrebă Spiru arătând către o vietate aflată departe pe o stâncă, atât de departe, încât părea mai curând o pată.

- Ce lup, tovarăşe! Aceea-i o capră neagră. Când nu-s oameni, coboară până aici, ca să se adape în lac. Dar acuma, dacă ne-a văzut pe noi, nu se mai încumetă. Tare mai sunt ele sperioase!

Lămuririle le dădu călăuzul, deşi întrebarea nu-i fusese pusă lui direct. Dar de fiecare dată când unul dintre orăşeni le punea vreo întrebare, lor, localnicilor, lămuririle numai călăuzul le dădea. Ceilalţi doi făceau impresia ori a unor prostănaci, ori a unor oameni intimidaţi din cale-afară de prezenţa unui om atât de învăţat ca profesorul.

După ce pluta fu construită, şi pe ea instalat un scripete, "tehnicianul" porni spre profesor, care, retras mai deoparte, continua să studieze harta. Văzând că Spiru vine spre el, se grăbi s-o împăturească.

- Sunteţi sigur, tovarăşe profesor, că în partea asta a lacului trebuie să căutăm?

- Nimic nu e sigur pe lumea asta, Spirule. Dar logic, adică mai cu cap, este să începem de aici.

- Atunci să începem de aici.

- Când vrei să te scufunzi?

- Astăzi, în nici un caz. Acuma se întunecă.

- Bine, atunci s-o lăsăm pe mâine.

A doua zi, abia aproape spre prânz, Spiru Tofan coborî pentru prima dată în lac. Costumul, instalaţia de oxigen, telefonul totul era în perfectă ordine.

- Să fie într-un ceas bun! îi ură şoferul lui Spiru.

- Păi, să dea Dumnezeu!

Profesorul nu rosti nici un fel de urare. Ochii începuseră să-i lucească straniu şi pomeţii obrajilor i se îmbujoraseră, de parcă ar fi avut febră.

Când Spiru Tofan dispăru în apă, călăuzul întrebă cu multă sfiiciune, dar cu avidă curiozitate:

- Mă rog frumos, tovarăşe profesor, ce căutaţi dumneavoastră în lac?

Unul din consătenii săi, care până în clipa aceea nu scosese o vorbă din gură, împingându-l cu cotul, îl certă:

- Ce treabă ai tu să ştii? Când o fi să afle ceea ce caută dumnealor, ai să vezi, că doar ai ochi.

Profesorul nu răspunse nici unuia, nici celuilalt. Nu-i învrednici cu vreun cuvânt nici şoferul care, stând turceşte pe plută, privea atent apa, în locul unde se scufundase Spiru Tofan, ca şi când avea facultatea excepţională de a vedea ce se petrece dedesubt, - Numai să nu dea de dracu'! mormăi călăuzul, parcă mai mult pentru sine.

- Ce-ai vrut să înţelegi atunci când ai spus că ar putea să dea de dracu'? întrebă profesorul, vag neliniştit.

- Mă gândeam la ştimă...

- Ce ştimă?

- Păi n-aţi auzit că în lac îşi are sălaşul o ştimă?

- Ce-i aia ştimă? întrebă şoferul.

- O făptură a apelor. O făptură măiastră, îl lămuri călăuzul.

- Măi, că proşti mai sunteţi voi ăştia, de la ţară. Auzi ce tâmpenie! se indignă şoferul.

- Râzi dumneata. Dar dacă tovarăşul acela dă peste ştimă, viu nu mai iese el din apă.

Profesorul, cât era el de profesor, cel puţin în cazul acesta, se dovedi superstiţios. Bătu, fără ca cineva să observe, în scândura plutei, pe urmă spuse vorbind răstit:

- Despre altceva n-aveţi ce vorbi?

Călăuzul se uită compătimitor la profesor, după care oftă de câteva ori.

Pe măsură ce timpul trecea, obrajii profesorului se îmbujorau mai tare, mai tare îi străluceau ochii. Încolo, nu se cunoştea cât este de nervos, cât de tare îl înhăţase de suflet nerăbdarea. Fluiera abia auzit o melodie şi-şi curăţa unghiile cu vârful unei pile. Chiar şi atunci când Spiru ceru telefonic să fie adus la suprafaţă, continuă să pară la fel de calm. Atâta doar că acuma, dintr-o dată, bujorii îi dispărură din obraji. Deveni aproape galben la faţă. Faptul că Spiru ceruse doar să fie adus la suprafaţă, însemna că nu găsise nimic.

Totuşi, atunci când acestuia i se scoase casca, deşi ştia dinainte răspunsul, nu se putu stăpâni să nu întrebe:

- Nimic?

- Nimic.

- De ce ai ieşit aşa repede?

- La un moment dat, am simţit că mi se face rău. Pesemne, m-am cam dezobişnuit de când n-am mai coborât. Dar încă o dată sau de două ori să mă mai scufund, şi totul are să fie în ordine.

Spira Tofan coborî încă de trei ori şi de fiecare dată când reveni la suprafaţă răspunsul lui fu acelaşi:

- Nimic!

În ziua aceea, a patra oară nu mai coborî.

- Gata! Pentru astăzi îmi ajunge.

Puţinele ore care mai rămaseră până la căderea întunericului trecură într-o monotonie şi o plictiseală generală.

După ce cinară, se traseră sub corturi, localnicii înfofolindu-se cu şubele, Spiru şi şoferul vârându-se în saci. Numai profesorul rămase să se mai plimbe de colo-colo şi să fumeze. Intră şi el în cort abia după ce ceilalţi doi adormiseră. Şoferul sforăia cutremurător. În schimb, lui Spiru nici nu i se auzea răsuflarea. Profesorul îl scutură pe şofer.

- Ce s-a întâmplat? întrebă acesta, buimac de somn.

- Nimic! Dar nu mai sforăi atâta. Întoarce-te şi tu, dracului, pe o parte!

Pe urmă, se vârî şi el în sac.

A doua zi, Spiru Tofan coborî din nou în lac. Ca şi în ajun, nerăbdarea profesorului fu la fel de înfrigurată. Poate chiar mai înfrigurată. După scurgerea primului sfert de oră, şoferul, vorbind încet, ca să nu fie auzit de călăuz, întrebă: - Dacă nu găseşte, ce facem?

- Trebuie să găsească.

- Dar dacă, totuşi, nu găseşte?

- Atunci va trebui să căutăm în celălalt lac.

- În care?

Profesorul nu mai avu timp să răspundă, fiindcă Spiru comunică telefonic:

- Totul e în regulă. Scoateţi-mă!

De data asta, însuşi profesorul, bucuros din cale-afară, dădu o mână de ajutor la învârtirea manivelei scripetelui.

- În regulă! confirmă Spiru, după ce îi scoaseră casca.

- Ai găsit?

- Dacă am spus "în regulă", înseamnă că da. Patru bucăţi.

- Patru!

- Te aşteptai să fie mai multe?

- Nu!.. Totuşi... mai ştii?

- Uite, eu am să cobor acuma din nou ca să ancorez lăzile, două câte două. Până le scoateţi pe toate, eu am să mai caut.

- Foarte bine!

Ceva mai târziu, Spiru fu din nou lansat în adânc. După vreun sfert de oră, profesorul auzi vocea lui Spiru:

- În regulă! Daţi bătaie! Dar încet şi cu grijă.

Manivela scripetelui fu pusă din nou în funcţiune. Clipele păreau ore, şi nu atât pentru profesor, cât pentru ceilalţi.

În sfârşit, legate cruciş şi curmeziş cu un lanţ şi agăţate de un cârlig, mare aproape cât un braţ de ancoră, apărură la suprafaţă, pusă una deasupra celeilalte, primele două lăzi. Cu multă grijă, ele fură trase pe improvizatul ponton. După încă un sfert de oră, şi celelalte.

Câteva clipe toţi cinci se uitară în tăcere la ele. Lăzile erau cam de mărimea acelora cu muniţie de infanterie. Poate, ceva, ceva mai mari. În ochii călăuzului se citea un fel de uluitoare uimire, de parcă vedea nişte fiinţe fabuloase, în existenţa cărora refuza să creadă. Privirile îngrijitorilor de cai păreau neutrale, ca şi când lăzile nu ar fi făcut nici un fel de impresie asupra lor. Ochii profesorului exprimau triumf, iar ai şoferului, nedumerire.

Spiru ceru prin telefon să fie scos afară.

- Încă un efort, băieţi, şi gata! le ceru profesorul. Şi în timp ce "băieţii" învârteau manivela, adăugă, referindu-se la Spiru: Ei, acuma poate, săracu', să-şi ude gâtlejul, cât i-o plăcea.

- Ei, ce ziceţi de Spirache, profesore? se lăudă singur scafandrul.

- Ce să zic! Zic doar atâta: că Spirache se pricepe în meseria lui.

- As am fost. Acuma, gata! Mi-au ruginit bojocii şi mi s-a cam descentrat inima. Am ajuns o rablă. De azi înainte, nu mai cobor, profesore, nici dacă m-ai plăti în aur.

Şoferul începu să-l persifleze pe călăuz:

- Ei, cum e cu ştima? Aşa-i că te-a făcut de ruşine?

- Am zis şi eu aşa... Că zice lumea. Dar de bună seamă că nu "ezistă" ştima.

Profesorul, bine dispus, trată pe toată lumea cu coniac şi gustări. Şi în timp ce Spiru, cel mai bine dispus dintre toţi, ciocnea cu localnicii, profesorul îl trase mai deoparte pe şofer.

- Am o vorbă cu dumneata, tovarăşe Arghir.

- Da, tovarăşe profesor.

- Tovarăşe Arghir, am sfârşit treaba, aşa-i?

- Am sfârşit-o, tovarăşe profesor.

- După cum ţi-am mai spus şi la Bucureşti, misiunea pe care am îndeplinit-o este confidenţială. Adică, nu trebuie bătută darabana.

- Dinspre partea mea, tovarăşe profesor...

- Ştiu! Dar temerea mea nu e în legătură cu dumneata. Mă gândesc la localnicii ăştia. Mi-e teamă că ei n-au să-şi ţină gura.

- Păi să le spuneţi că e secret de stat, tovarăşe profesor.

- Crezi că atâta ajunge? Eu îi cunosc mai bine, fiindcă nu pentru prima dată guvernul mi-a încredinţat asemenea misiuni importante. Şi tocmai fiindcă îi cunosc bine, încă înainte de a pleca din Bucureşti, am pregătit nişte formulare pe care ei să le semneze şi prin care să-şi ia angajamentul că nu vor pălăvrăgi.

- Atunci e în regulă, tovarăşe profesor.

- Da, oarecum e în regulă. Ca toată treaba asta să aibă şi mai mare greutate, mă gândesc să le spun că eşti de la Securitate şi că dumneata le ceri angajamente scrise. Eşti de acord?

- În regulă, tovarăşe profesor.

- Mulţumesc. Să ştii că în raportul pe care am să-l întocmesc la Bucureşti am să vorbesc şi despre dumneata.

Şi îl bătu pe umăr protector.

După aceea, ciocnind paharul cu toţi ceilalţi, le ţinu următorul discurs:

- Desigur, sunteţi curioşi să ştiţi ce conţin lăzile pe care le-am adus la suprafaţă. Din păcate, nu-mi stă în putinţă să vă potolesc, repet, din păcate, curiozitatea, de altfel legitimă. Adică, firească, ţinu el să le explice, ca nu cumva să rămână vreun cuvânt neînţeles de auditoriul său. Şi nu pot, fiindcă e vorba de un secret de stat. Voi ştiţi ce înseamnă un secret de stat?

- De bună seamă că ştim, tovarăşe profesor, vorbi şi în numele celorlalţi călăuzul.

- Dacă ştiţi, atunci cu atât mai bine. Nu mai e nevoie să vă explic. Va să zică, nu pot să vă spun ce conţin lăzile, fiindcă este secret de stat. Or, dacă este secret de stat, înseamnă că voi nu aveţi voie să vorbiţi nimănui, dar absolut nimănui, despre lăzi. Nici nevestelor, nici nimănui. Dacă vor începe să umble zvonuri prin sat, atunci vom şti că unul din dumneavoastră nu şi-a ţinut gura şi atunci acela va trebui să dea socoteală acolo unde trebuie, pentru că a trădat un secret de stat. Am fost clar?

- Aţi fost.

- Sunt bucuros că m-am putut face înţeles de dumneavoastră. Vreau să vă mai spun că, fără îndoială, veţi fi întrebaţi de oamenii din sat pe unde am umblat şi ce am făcut. Voi atâta trebuie să spuneţi: că am luat probe de apă din lac de la diferite adâncimi şi că, din cauza timpului, am amânat treaba pentru la primăvară. Aveţi să ţineţi minte?

- Că doar nu suntem copii, se supără călăuzul.

- Nu sunteţi, desigur. Eu însă mă simt obligat să vă înfăţişez lucrurile cât mai clar. Şi acuma mai este ceva. Fiindcă a venit vorba de secret de stat, de un mare secret de stat, trebuie să v-o spun deschis: eu nu mă pot mulţumi doar cu făgăduiala dumneavoastră că veţi păstra secretul. Trebuie să vă luaţi în scris angajamentul, adică sarcina, că nu veţi vorbi. De fapt, nu eu vă cer un asemenea angajament, ci dumnealui. Profesorul arătă spre şofer. Dumnealui nu este şofer, aşa cum v-am lăsat să credeţi. Dumnealui este de la Securitate. Dar nici despre aceasta nu aveţi voie să vorbiţi.

- Clar, tovarăşe profesor!

- Atunci, tovarăşe Moraru, ai cuvântul.

Tovarăşul Moraru era şoferul. Acesta făcu un pas înainte, îşi drese glasul şi spuse:

- Măi tovarăşi, tovarăşul profesor v-a spus tot ceea ce trebuia să vă spună. Sarcina mea a fost să-l păzesc pe dumnealui, adică pe tovarăşul profesor. Şi mai am acuma o sarcină. Aceea de care, de asemenea, v-a vorbit tovarăşul profesor. Tovarăşe profesor, citiţi-le textul!

- Am aici - vorbi profesorul - nişte formulare pe care trebuie să le completaţi şi să le semnaţi. Scrie aici: Subsemnatul (puncte, puncte), de profesiune (adică meseria, ocupaţia), din comuna (puncte, puncte), raionul (puncte, puncte), participant în expediţia tovarăşului academician-profesor Nicolaie Nedelcu în calitate de (puncte, puncte), prin prezenta, îmi iau angajamentul să nu discut cu nimeni şi să nu dezvălui absolut nimic din ceea ce am văzut cât timp am colaborat (adică am lucrat împreună) cu tovarăşul profesor. În cazul când voi divulga ceva (adică în cazul când careva dintre dumneavoastră va vorbi) din cele ce mi s-a atras atenţia că nu am voie, voi avea de suferit rigorile legii (adică vă aşteaptă închisoarea). Urmează semnătura şi data. Are careva de pus vreo întrebare?

- Nu! răspunseră cu toţii într-un glas.

- Atunci, nu vă mai rămâne decât să completaţi şi să semnaţi formularul. Ştiţi carte?

- Ştim!

- În regulă! Tovarăşe Moraru, împarte formularele.

Şoferul împărţi formularele. Cei trei le completară şi le semnară.

- Gata?

- Gata!

- Atunci daţi-le încoace.

Le strânse, le împături şi le vârî în buzunar.

- Şi încă ceva: măi oameni buni, eu sunt tovarăşul Moraru, şoferul. (Şi apăsă asupra ultimului cuvânt). M-aţi înţeles?

- Înţeles.

- Cu atât mai bine. Ştiţi că nu se glumeşte cu asemenea lucruri.

Profesorul ar fi vrut să nu mai întârzie o clipă şi să pornească la drum, înapoi la cabană. Dar Spiru susţinea că, fiind obosit după atâtea scufundări, nu se simte în stare să facă drumul pe jos până la cabană. De voie, de nevoie, profesorul fu nevoit să amâne plecarea pe a doua zi.

Abia începea să se lumineze, când grupul se puse în mişcare. La înapoiere, drumul nu fu chiar atât de anevoios şi nici nu dură atâta. Acum, la întoarcere, în frunte tot profesorul mergea.

La cabană făcură popas numai atâta cât a fost necesar să se odihnească puţin şi să înfulece câte ceva din bunătăţile calde cu care îi îmbie cabanierul. Profitând de acest popas, profesorul, generos, oferi călăuzului şi tovarăşilor lui câte o sumă de bani care compensa cu prisosinţă eforturile depuse.

După jumătate de oră, "caravana" se puse din nou în mişcare şi peste încă o oră ajunse la cantonul silvic. Lăzile fură încărcate în camion, la fel, restul bagajului. În sfârşit, când toată treaba fu terminată, profesorul îi concedie.

- Puteţi să plecaţi acasă. Dacă nu aveaţi caii, vă duceam noi cu camionul.

- Lăsaţi, tovarăşe profesor. Am mers noi atâta pe jos, încât cei câţiva kilometri ce ne-au mai rămas de făcut până în sat nu ne sperie. Atunci să ne mai vedem sănătoşi, tovarăşe profesor, ură călăuzul, fiindcă el vorbise.

- La revedere.

Călăuzul duse două degete la pălărie, pe urmă, apucând de căpăstru un cal, îl îndemnă:

- Haide acasă, mă talanule!

După "talanul" călăuzului se luară şi ceilalţi trei cai.

Cei doi conductori nu se urniră însă din loc.

- Voi ce mai aşteptaţi?

- Noi rămânem aici, vorbi unul dintre ei.

- De ce? Nu mai am treabă cu voi!

- Avem însă noi cu voi! Sunteţi arestaţi!

Profesorul duse fulgerător mâna la buzunar.

- Cuminte, profesore, cuminte! Nu mai are nici un rost să te agiţi, îl sfătui ironic unul dintre conductori care, de fapt, era locotenentul-major Oprişan.

Profesorul înţelese situaţia. În afară de cei doi, ca din pământ mai apăruseră trei lucrători ai Securităţii. Printre copaci se zăreau câteva autocamioane.

- Stânga împrejur spre canton, profesore! Şi voi, ăştilalţi doi, le porunci Oprişan.

Profesorul, Spiru Tofan şi şoferul făcură ceea ce li se ceruse.

Le deschise uşa sublocotenentul Dorobanţu.

- Tovarăşe căpitan - raportă el - sosesc musafirii.

Bogdan nu răspunse. Strivi în scrumieră ţigara, după care se duse să se reazeme cu spatele de sobă. În colţul celălalt stăteau pe o laviţă Fuiorescu şi tovarăşul său, care nu era altul decât Marcel Koruz.

Uşa se deschise şi în încăpere pătrunseră, pe rând, profesorul, Spiru Tofan şi şoferul.

Bogdan se uită la ei cu priviri întunecate, pe urmă îi spuse sublocotenentului:

- Du-i în camera cealaltă, Dorobanţule!

CAPITOLUL XVIII

Participa întreg colectivul direcţiei condusă de colonelul Joldiş. Ducu era un pic emoţionat. În câteva minute urma să ia cuvântul şi nu se prea simţea în largul său. Nu-i plăcea să vorbească liber, fiindcă ştia că, în scris, se descurca mult mai bine. Colonelul însă insistase. El avea părerea că un material, oricât ar fi de bine conceput, pierde mult prin lectură.

Când colonelul Joldiş se ridică în picioare, în sală se făcu linişte. Îşi privi colaboratorii şi, cu toate că nu era la primele sale succese, o clipă simţi cum o undă de bucurie îi scaldă sufletul. Erau cu toţii oameni care în diferite împrejurări dovediseră competenţă, ataşament, abnegaţie, spirit de sacrificiu.

- Tovarăşi, vă este cunoscut că, recent, datorită activităţii competente şi neobosite a unora dintre dumneavoastră, a putut fi capturat şi făcut inofensiv un grup de diversionişti, dintre care unii vechi şi înrăiţi spioni de talie internaţională. În reuşita acestei acţiuni meritul revine în primul rând secţiei conduse de maiorul Mănăilă.

Cazul, tovarăşi, prezintă un interes întrucâtva special. Mai întâi, fiindcă obiectivul pe care şi-l propuseseră diversioniştii iese oarecum din comun. În al doilea rând, fiindcă şi metodele folosite de ei se deosebesc, parţial, de cele pe care le-au întrebuinţat până acuma. Întrucât maiorul Mănăilă s-a ocupat direct de elucidarea lui, cred că el este cel mai în măsură să expună, în faţa dumneavoastră, datele principale ale problemei. Prelucrând acest caz, cred că fiecare dintre dumneavoastră va avea câte ceva de învăţat. În consecinţă, dau cuvântul maiorului Mănăilă, Ducu se ridică. Acuma nu mai era emoţionat. Privi, la rândul său, chipurile cunoscute ale tovarăşilor săi de muncă, pe urmă, după ce aruncă o privire pe foaia de hârtie pe care jalonase ideile principale ale expunerii sale, începu:

- Tovarăşi, pentru ca faptele concrete să fie înţelese în înlănţuirea lor logică, va trebui să încep cu... puţină istorie.

La 9 mai 1945, Germania hitleristă, în faţa loviturilor nimicitoare ale aliaţilor, a trebuit să capituleze fără condiţii. Unele dintre căpeteniile hitleriste s-au sinucis ca să scape de pedeapsă, altele au fost deferite Tribunalului internaţional de la Nürnberg, care i-a judecat şi condamnat, iar alţii au izbutit să fugă şi să se ascundă prin ţările Americii de Sud şi prin alte părţi ale lumii.

Vă reamintiţi, tovarăşi, că încă din 1942, când războiul era în toi, hitleriştii duceau o mare criză de devize. De altfel, cu devizele au stat ei prost totdeauna. Ideea de a face rost de devize, recurgând la falsuri, i-a venit mai întâi Obergruppenführerului S.S. Reinhard Heydrich. Desigur, numele acesta odios vă este cunoscut. Este vorba bineînţeles de acelaşi Reinhard Heydrich care, în calitatea sa de locţiitor al Reichsprotektorului, a fost lichidat de către patrioţii cehi, la 4 iulie 1942, la Praga. Ideea lui Reinhard Heydrich de a face rost de devize recurgând la falsuri a fost preluată de Himmler, şeful suprem al Direcţiei generale a siguranţei Reichului şi a devenit Acţiunea Bernhard. În ce a constat această Acţiune Bernhard? În falsificarea bancnotelor, respectiv a dolarului şi a lirei sterline, care, în schimburile internaţionale, aveau aceeaşi valoare ca şi aurul propriu-zis. Practic, cum au procedat hitleriştii? Au aruncat pe piaţă, prin agenţii lor, o cantitate de bancnote false în valoare de trei sute cincizeci de milioane de lire sterline. Bancnotele false au fost puse în circulaţie în America de Sud, în special, dar şi într-unele din ţările Europei. Cu aceste bancnote false erau achiziţionate metale preţioase şi obiecte de mare valoare, pe care, revăzându-le apoi, hitleriştii obţineau devize veritabile. Meticuloşi, "specialiştii" lui Himmler au tipărit o cantitate de bancnote false mult mai mare decât aceea pe care, prin agenţii lor, izbutiră s-o pună în circulaţie.

Iată însă că a venit şi ziua când până şi capii hitlerişti s-au convins că războiul este pentru ei iremediabil pierdut. Şi atunci au iniţiat o acţiune menită să distrugă sau să camufleze la loc sigur tot ceea ce puteau deveni dovezi ale monstruoaselor lor crime şi fărădelegi. În consecinţă, trebuiau să dispară şi bancnotele falsificate pe care încă nu apucaseră să le pună în circulaţie, adică ceea ce constituise prin 1943 terminarea Acţiunii Bernhard.

Se pare însă că în ultimele zile ale războiului prin terminarea Acţiunii Bernhard a început să se înţeleagă nu numai camuflarea cantităţii de bancnote false nepusă în circulaţie, ci, mai ales, ascunderea la loc sigur, prin peşteri şi lacuri de munte, a documentelor celor mai compromiţătoare, precum şi a cartotecilor şi fişelor agenţilor serviciului de siguranţă hitlerist sau Gestapo. Revenind însă la bancnotele false, ştiţi care a fost soarta lor.

- N-ar strica, totuşi, să reaminteşti tovarăşilor aspectele mai importante, îi propuse colonelul Joldiş.

- Foarte pe scurt, iată ce s-a întâmplat. În ultimele zile de agonie ale hitlerismului, mai multe camioane încărcate cu lăzi au luat drumul şoselelor şi potecilor din regiunea muntoasă care forma graniţa dintre Austria şi Germania. Camioanele au urcat pline cu lăzi şi s-au întors goale.

În ciuda măsurilor de securitate luate de hitlerişti, faptul acesta n-a trecut neobservat. A început să se zvonească printre localnici că hitleriştii au ascuns în munţi lăzi cu lingouri de aur şi alte metale preţioase. Datorită acestor zvonuri, imediat după încetarea războiului, câţiva temerari au început să caute "comorile" ascunse de hitlerişti în lacurile din munţi. Unii dintre aceştia şi-au găsit moartea în chip misterios, alţii au avut şanse. Încercarea cea mai serioasă şi cu sorţi de izbândă a fost întreprinsă de către nişte gazetari ai unei reviste germane. Aceştia, fără a se lăsa intimidaţi de actele de sabotaj întreprinse asupra aparatelor cu care lucrau şi nici de scrisorile de ameninţare primite, au cercetat sistematic fundul lacului Töplitz şi până la urmă au descoperit mai multe lăzi care, în afară de bancnote falsificate, conţineau şi multe documente legate de activitatea Direcţiei generale a siguranţei Reichului. Este interesant de ştiut că, scurt timp după ce a fost adus la suprafaţă, materialul de arhivă găsit în lăzi a dispărut în mod misterios.

Lacul Töplitz nu este singurul lac unde hitleriştii au scufundat documente compromiţătoare. După toate probabilităţile - din cele ce urmează, vă veţi convinge că aşa stau lucrurile - în cadrul Acţiunii Bernhard - adică în cadrul acţiunii de camuflare a arhivelor - multe lacuri şi peşteri trebuie că au fost transformate în ascunzători, atât în Germania, cât şi în alte ţări. Numai că aceste ascunzători nu au putut fi descoperite⁽⁷⁾. O dovadă o constituie faptul că până acum o săptămână nici la noi nu s-a ştiut că şi în ţara noastră, în zilele următoare lui 23 August, hitleriştii au scufundat nişte lăzi în lacul Bucura din Retezat. Lăzile nu conţineau dolari falşi şi nici lire sterline, ci documente, precum şi planurile unei invenţii. Despre natura acestei invenţii veţi afla din cele ce urmează.

Fără îndoială că lăzile scufundate ar fi rămas pentru totdeauna acolo, pe fundul lacului, dacă de existenţa lor nu ar fi aflat - sau, mai precis, dacă nu ar fi fost informat - Trustul Nebel. Şi iată că acuma a sosit momentul să vă spun câte ceva despre Trustul Nebel.

Ce este şi ce urmăreşte acest Trust Nebel? Este o întreprindere de spionaj, care are drept obiectiv obţinerea de informaţii - din toate domeniile de activitate - şi comercializarea lor. Este, cu alte cuvinte, o întreprindere care nu aparţine unui anumit stat - cel puţin până la ora actuală - şi care vinde informaţiile obţinute aceluia care este dispus sau care are posibilitatea să plătească mai bine, pentru a nu spune cel mai bine. Trustul Nebel dispune de un capital important şi are o reţea de agenţi răspândită în mai toată lumea. (Vă rog să luaţi notă că foarte mulţi din agenţii Trustului au făcut parte din serviciile secrete hitleriste: Ahwehr-Ausland - contraspionaj în străinătate - de pe lângă Oberkommando der Wehrmacht (înaltul comandament al Wehrmachtului; Forschungsamt - serviciul de investigaţii, al Ministerului Flotei Aeriene; Armate străine din Răsărit; Direcţia generală a siguranţei Reichului etc.). Este de la sine înţeles că o întreprindere care are ca "obiect de comerţ" informaţia de toate genurile - politică, industrială, ştiinţifică, financiară şi chiar de ordin strict personal - realizează beneficii extraordinar de mari. Dar, la început, - şi nu numai atunci - până să se pună pe picioare, Trustul a trebuit să fie finanţat. Întrebarea este: cine sunt aceia care au finanţat Trustul? Sau, dacă vreţi, cine sunt acţionarii lui? La această întrebare nu vă pot răspunde, dându-vă şi nume. Dar îi veţi putea deduce dacă vă voi spune că banii cu care Trustul a fost iniţial finanţat provin din capitalurile depuse de către diferite mărimi naziste, pe alte nume, la multe şi mari bănci din străinătate. Or dacă aşa se prezintă lucrurile, este uşor să deduceţi cine sunt acţionarii adevăraţi şi din umbră ai Trustului. Sunt aceia care, atunci când regimul hitlerist s-a prăbuşit, au izbutit să fugă în străinătate şi, camuflaţi sub nume de împrumut, aşteaptă, cu mare nerăbdare, termenul de prescriere a crimelor lor, pentru a ieşi din nou la suprafaţă.

Deci, peste câţiva ani, de pildă, atât Martin Bormann, fostul locţiitor al lui Hitler, care, în urma unei operaţii, şi-a schimbat complet înfăţişarea, ca şi Joseph Mengele, medicul asasin, care a iniţiat cutremurătoarele "experienţe medicale" din lagărele de concentrare, ar putea să apară cu numele lor adevărate şi - cine ştie? - să pună bazele unui nou partid nazist, în emigraţie. Desigur, rămâne de văzut dacă speranţele căpeteniilor naziste, rămase în viaţă, vor fi sau nu spulberate. Până atunci, ele fac tot posibilul ca să-şi păstreze incognito-ul, după cum şi Trustul Nebel nu precupeţeşte eforturile ca să-şi întindă antenele în toată lumea.

Dacă nu vă pot cita nominal numele acţionarilor Trustului, în schimb vă pot spune cine este preşedintele consiliului de administraţie, sau, dacă vreţi, directorul său general. Este un vechi spion de talie internaţională care, cu ani în urmă, până în 1937, făcea spionaj, probabil, în solda lui "Abwehr-Ausland" - contraspionaj în străinătate - de pe lângă Oberkommando der Wehrmacht, în oraşul în care s-a născut cel ce vă vorbeşte acuma.

TrustulNebel! Nebel în limba germană înseamnă ceaţă. Oare numele Trustului nu vă aminteşte de sinistrul Nacht und Nebel - noapte şi negură - denumirea convenţională a acelei directive a lui Hitler pe baza căreia au fost exterminaţi pe loc sau deportaţi în secret în Germania - şi până la urmă tot exterminaţi - oameni cu desăvârşire nevinovaţi, al căror număr niciodată nu va fi cunoscut? Că Trustul nu în mod întâmplător se numeşte Nebel şi că există o legătură strânsă între Trust şi Nacht und Nebel-Erlass o dovedeşte şi faptul că Trustul Nebel subvenţionează Organizaţia secretă nazistă denumită "Serviciul Tăcut", care a ajutat - pentru aceasta a şi fost înfiinţată - mulţi nazişti notorii să fugă din ţară, asigurându-le în străinătate mijloace de existenţă. ("Serviciul Tăcut" dispune în diferite ţări din Europa şi alte continente de nu mai puţin de paisprezece filiale). Iată dar - foarte pe scurt - ce este şi ce urmăreşte acest faimos Trust Nebel, despre existenţa căruia se vorbeşte foarte puţin şi se ştie şi mai puţin. Explicaţiile pe care vi le-am dat - evident sumare - sunt necesare pentru a înţelege mai bine cele ce urmează.

Desigur, sunteţi nerăbdători să aflaţi ce s-a întâmplat cu lăzile scufundate în Lacul Bucura din Retezatul nostru. Aşa cum v-am mai spus, spre deosebire de cele înecate, de pildă, în Lacul Töplitz, lăzile ascunse în Bucura nu conţineau bancnote falsificate, ci numai documente. Înainte însă de a vă arăta cum am izbutit să intrăm în posesia lor, din nou va trebui să amintesc de evenimentele de la 23 August 1944.

În ziua de 23 August 1944, Hauptsturmführerul S.S. Siegfried Fröhlich primea, cu proces-verbal semnat în regulă, de la maiorul S.S. Arnold Weisenfels, patru lăzi cu arhivă care trebuiau predate personal Reichsführerului S.S. Himmler. Maiorul S.S. Arnold Weisenfels se afla în România numai de puţine zile, ca trimis special al Gruppenführerului S.S. Walter Schellenberg, şeful Serviciul VI al RSHA, adică al Direcţiei generale a siguranţei Reichului.

Ce rol juca acest Arnold Weisenfels, în cadrul Serviciului VI, nu ştim. Nu ştim precis nici în ce scop fusese trimis de Walter Schellenberg în România. Se pare că Arnold Weisenfels ocupa un post important la Serviciul VI, în cadrul secţiei "Volksdeutsche Mittelstelle", adică a "secţiei de legătură a persoanelor de origine etnică germană", sau, cu alte cuvinte, a persoanelor de naţionalitate germană care erau şi cetăţeni ai altor ţări. (Putem deduce aceasta acuma, după ce cunoaştem conţinutul uneia din lăzile găsite în Lacul Bucura). În orice caz, ca trimis special al Gruppenführerului S.S. Walter Schellenberg, se pare că a fost investit cu atribuţii speciale şi puteri discreţionare, fiindcă însuşi şeful din România al RSHA se străduia să-i intre în voie.

Dacă este adevărat ce declară Fuiorescu - şi nu avem motiv să nu-l credem - principala misiune pentru care Arnold Weisenfels a fost trimis în România pare a fi următoarea:

La Sibiu, încă din 1941, începuse să lucreze la o invenţie deosebit de importantă un oarecare profesor Axel Fächner. În 1941, profesorul Axel Fächner avea şaizeci şi opt de ani. În tinereţe, fusese unul dintre cei mai apreciaţi agenţi ai colonelului Nikolai, şeful spionajului german în timpul primului război mondial.

Mai zilele trecute, răsfoind o istorie a spionajului scrisă tot de un fost agent de talie internaţională, am găsit acolo aprecieri extrem de entuziast laudative la adresa lui Axel Fächner. Autorul cărţii susţine, fără nici o rezervă, că Axel Fächner nu a fost, sub aspectul competenţei, cu nimic mai prejos decât Mata Hari sau Fräulein Doktor. Dimpotrivă, afirmă el, le-a întrecut, fiindcă, spre deosebire de acestea, care au sfârşit prin a fi prinse, el a desfăşurat o activitate prodigioasă sub nasul Biroului II, fără ca serviciul de contrainformaţii francez să prindă de veste. Autorul cărţii, încercând să explice succesele lui Axel Fächner, pretinde că ele s-ar datora faptului că faimosul spion avea a formaţie ştiinţifică.

Pensionat, din pricina bătrâneţii sau din alte motive, Axel Fächner a revenit la preocupările lui ştiinţifice din tinereţe. În care anume ramură a ştiinţei se specializase el până a nu deveni spion, nu ştim. Ştim, în schimb, că după pensionarea lui, a început să-l pasioneze electronica. Invenţia, la care începuse să lucreze prin 1941 şi care se baza pe electronică, urma să-şi găsească aplicaţia într-un domeniu de activitate deosebit de pasionant pentru el: spionajul. Dar, nazist până în măduva oaselor, a considerat că este de datoria lui ca, atunci când invenţia avea să fie definitivată, s-o pună la dispoziţia Gestapoului.

Desigur, sunteţi curioşi să ştiţi despre ce invenţie este vorba? Nefiind specialişti, nici eu şi nici dumneavoastră, şi întrucât aspectul tehnic nu interesează acuma, n-am să intru în detalii. Ca să vă puteţi însă da seama de importanţa acestei invenţii, cred că va fi suficient dacă vă voi da un exemplu. De pildă, închipuiţi-vă că tot ce discutăm noi acuma este interceptat de un agent, să zicem al Trustului Nebel, fără ca aici, în sală, să existe ascuns vreun microfon sau ceva asemănător. Vă întrebaţi probabil dacă lucrul acesta este posibil. Axel Fächner pretindea că da şi, teoretic vorbind, o asemenea invenţie nu este imposibilă, ea bazându-se pe principiul captării şi selecţionării undelor sonore. Or, dacă aşa stau lucrurile, vă puteţi explica uşor de ce Reichsführerul Himmler, aflând de invenţia lui Axel Fächner, începu personal să se intereseze de ea. Închipuiţi-vă ce ar fi însemnat pentru serviciile de spionaj hitleriste dacă invenţia, pusă la punct, ar fi ajuns în mâna hitleriştilor.

O primă măsură luată de Himmler a fost aceea de a propune lui Axel Fächner să plece în Germania, unde urmau să-i fie create condiţii optime de lucru, atât în ceea ce priveşte aparatajul, cât şi colaboratorii specializaţi. Bătrânul însă, ciudat ca mai toţi bătrânii, a refuzat. A refuzat şi colaboratorii care i s-au propus a fi trimişi din Germania. A acceptat, în schimb, ajutor material, atât pecuniar, cât şi în ceea ce priveşte aparatajul.

Ca să poată fi păstrat secretul, în casa în care locuia bătrânul Axel Fächner s-a instalat reprezentanţa unei societăţi comerciale germane, de fapt, un birou special al Gestapoului, care avea misiunea să vegheze la păstrarea secretului invenţiei.

Vă reamintiţi că Axel Fächner a început să lucreze la invenţia sa în 1941. În a doua jumătate a lunii august 1944 ea încă nu era pusă la punct. Astăzi, când suntem în posesia întregii documentări, avem temei să presupunem că bătrânul Axel Fächner îl cam ducea de nas pe marele său patron de ticăloşii, Himmler. Fiindcă, după mai bine de trei ani, invenţia se găsea într-o fază puţin avansată.

Dar iată că s-a întâmplat un lucru pe care cei de la RSHA nu-l prevăzuseră. Un atac de cord puse capăt pe neaşteptate vieţii inventatorului. Bineînţeles, Bernhard a fost imediat anunţat, de altfel cum era şi de aşteptat. Şi atunci Walter Schellenberg, probabil din însărcinarea lui Himmler, l-a trimis pe Arnold Weisenfels, cu misiunea specială de a aduce la Berlin toate hârtiile lui Axel Fächner, fără îndoială pentru ca cercetările în legătură cu invenţia să fie continuate de altcineva.

Ducu făcu o pauză. Îşi umezi buzele, sorbind o înghiţitură de apă, apoi continuă:

- Dacă nu s-ar fi întâmplat evenimentele de la 23 August 1944, probabil că transportul hârtiilor ar fi ajuns la Berlin fără vreun incident. Dar cum evenimentele s-au întâmplat, în zilele acelea de haos şi de panică pentru hitlerişti, maiorul S.S. Arnold Weisenfels nu a avut altă posibilitate de a trimite la Berlin hârtiile lui Axel Fächner decât de a le ambala în lăzi speciale - împreună cu alte documente importante - şi a le expedia cu un camion. Lăzile fură date în primire Hauptsturmführerului Siegfried Fröhlich, unul din colaboratorii lui Arnold Weisenfels, cu care acesta venise de la Berlin. Prevăzător, Arnold Weisenfels s-a gândit şi la eventualitatea când Siegfried Fröhlich nu putea scoate din ţară camionul cu documente şi i-a dat instrucţiuni ce măsuri să ia într-un asemenea caz. Şi, într-adevăr, lucrurile chiar aşa s-au şi întâmplat. Siegfried Fröhlich, dându-şi seama că nu va putea trece, în conformitate cu ordinul primit de la Arnold Weisenfels, le-a înecat în Lacul Bucura.

Ce s-a întâmplat după aceea cu Siegfried Fröhlich şi S.S.-iştii care au însoţit transportul, nu ştim. E de presupus că măcar unii dintre ei să fi scăpat.

În ceea ce-l priveşte pe Arnold Weisenfels, trimisul special al lui Walter Schellenberg, ştim din scrisoarea pe care ne-a trimis-o Reinhardt Klausner că a sfârşit-o prost. A fost omorât în timpul luptelor pe care le-a dat detaşamentul hitlerist ca să fugă din oraş. Cu acest prilej, servieta burduşită cu diverse hârtii "strict" secrete a ajuns în mâinile acestuia din urmă. Vă reamintiţi, desigur, în ce împrejurare Reinhardt Klausner, falsul Florea Bombonică, a primit ordin să nu distrugă documentele, ci să le păstreze până când un trimis special avea să vină după ele. Vă reamintiţi, de asemenea, că Reinhardt Klausner, asumându-şi riscurile, a ascuns servieta într-un loc sigur, aşteptând cu răbdare ziua când avea să apară acela căruia trebuia s-o predea.

Ducu făcu din nou o pauză. Se uită prin hârtiile din faţa sa, bifă cu creionul pe punctaj ideile pe care le dezvoltase, pe urmă continuă:

- Acuma va trebui să întrerup firul povestirii şi să revin la Trustul Nebel.

Nu ştim pe ce cale, cert este însă că omul care conduce treburile operative ale acestei organizaţii de spionaj, Şuncărică, respectiv Căpitanul de Cursă Lungă, a aflat atât de invenţia lui Axel Fächner, cât şi de soarta servietei maiorului S.S. Arnold Weisenfels.

Desigur, vă întrebaţi, ce legătură există între invenţia lui Axel Fächner şi servietă? Există, şi încă una de foarte mare importanţă. Fiindcă în servietă, printre alte hârtii, se găsea şi raportul, în original, al lui Arnold Weisenfels, adresat personal lui Walter Schellenberg. Arnold Weisenfels raporta şefului său direct măsurile pe care le luase ca, în ciuda evenimentelor neprevăzute pentru ei, întreaga documentaţie privind invenţia lui Axel Fächner să ajungă în Reich. Mai mult - şi tocmai de aceea raportul prezenta importanţă pentru Trust - în încheiere, Arnold Weisenfels preciza că dăduse instrucţiuni Hauptsturmführerului Siegfried Fröhlich ca, în cazul când nu va putea străbate "dincolo", să pătrundă în Retezat şi să înece lăzile, fie în lacul Bucura, fie în Lacul Zănoaga.

Spuneam mai adineauri că Trustul Nebel, respectiv Şuncărică, a aflat atât despre invenţia lui Axel Fächner, cât şi despre soarta maiorului Arnold Weisenfels. Mai precis, ce a aflat Şuncărică? A aflat că la Sibiu Axel Fächner lucra la o invenţie deosebit de importantă, privind posibilitatea culegerii de informaţii de la distanţă, prin interceptarea celor mai confidenţiale convorbiri; că inventatorul a murit înainte de a-şi pune la punct invenţia; că toate hârtiile inventatorului, împreună cu alte hârtii - ceva mai târziu veţi afla în ce consta importanţa celorlalte documente - au fost închise în nişte lăzi speciale şi expediate cu un camion în Germania; că datorită evenimentelor de la 23 August 1944, camionul n-a putut ieşi din ţară, că însoţitorul transportului, Hauptsturmführerul Siegfried Fröhlich, de teamă ca nu cumva lăzile să ajungă în mâinile românilor, executând ordinul primit de la Arnold Weisenfels, le-a scufundat într-un lac din România.

Acestea au fost informaţiile pe care le-a obţinut în legătură cu invenţia. Să vedem acuma ce informaţii a obţinut în legătură cu posibilitatea de a obţine invenţia. A aflat astfel că trimisul special al lui Walter Schellenberg, maiorul S.S. Arnold Weisenfels, şi-a găsit moartea în timpul insurecţiei armate din august 1944; că în momentul când a fost ucis, avea cu el o servietă în care se găseau o seamă de documente deosebit de importante; că această servietă nu a căzut în mâna românilor, ci a fost însuşită de către un agent al Gestapoului, pe nume Reinhardt Klausner; că acest Reinhardt Klausner a primit ordin să nu distrugă documentele, ci să le păstreze până când un trimis special avea să vină să i le ceară; că, după toate probabilităţile, Reinhardt Klausner nu a distrus servieta; că, în fine, printre hârtiile din servietă, se găsea şi raportul neexpediat al lui Arnold Weisenfels către şeful său direct, Gruppenführerul S.S. Walter Schellenberg, raport care indica şi locul unde dăduse el ordin lui Siegfried Fröhlich să scufunde lăzile, în caz de primejdie.

E de la sine înţeles că pe Şuncărică l-a interesat conţinutul lăzilor scufundate. L-a interesat din punctul de vedere al intereselor Trustului Nebel. Un interes dublu. Îl interesa în primul rând invenţia. Şi se putea să nu intereseze, când Trustul se ocupă cu obţinerea şi vânzarea către cei interesaţi a informaţiilor din toate domeniile de activitate? Gândiţi-vă ce ar însemna pentru Trustul Nebel dacă ar fi în posesia unui aparat pentru obţinerea de informaţii de la distanţă. Trustul ar deveni atunci o forţă formidabilă şi invenţia în sine ar preţui cât cea mai nouă şi mai extraordinară armă.

Desigur, ar putea obiecta cineva: bine, dar moartea lui Axel Fächner a survenit înainte ca acesta să-şi poată pune la punct invenţia. Pe urmă, de la moartea acestuia şi până acuma au trecut nişte ani. Tehnica, între timp, a făcut paşi uriaşi. Oare astăzi, dacă ţinem seama de răsunătoarele succese ale tehnicii mondiale, invenţia lui Axel Fächner mai poate prezenta vreun interes? Răspunsul la o asemenea întrebare nu poate fi decât afirmativ. Şi am să vă explic imediat de ce. Trustul, respectiv Şuncărică, nu avea de unde să ştie cât de mult sau cât de puţin avansase Axel Fächner în cercetările sale. El deţinea informaţia că acesta lucrase până în clipa morţii la inventarea unui aparat de captare de la distanţă a informaţiilor. Chiar dacă din punct de vedere al procedeelor folosite de Axel Fächner invenţia era depăşită, în raport cu dezvoltarea tehnicii, ea interesa Trustul din punct de vedere al ideii care stătuse la bază. Cu alte cuvinte, Şuncărică era interesat să afle dacă şi în ce măsura ideea lui Axel Fächner mai prezenta sau nu interes.

Pe urmă, pentru Şuncărică, prezentau interes şi celelalte documente aflate în lăzi. Despre ce anume documente este vorba? Documente privind activitatea Gestapoului în România, cartoteci cu fişele agenţilor care au lucrat pentru diferitele servicii de informaţii hitleriste. Ori pentru o organizaţie de natura Trustului Nebel a fi în posesia fişelor tuturor agenţilor care au lucrat pentru serviciile de informaţii hitleriste - în primul rând pentru Abwehr şi Gestapo - înseamnă, teoretic, şi câteodată nu numai teoretic, posibilitatea de a recruta o reţea în ţara respectivă. Valoarea unor asemenea documente creşte mai ales când e vorba de o ţară socialistă, dat fiind faptul că în ţările socialiste serviciile de informaţii înregistrează cele mai catastrofale eşecuri.

Deci, atât din punctul de vedere al invenţiei, cât şi din al fişelor de cartotecă, Trustul Nebel a fost interesat să intre în posesia lăzilor înecate în lacul Bucura.

Iată însă că s-a întâmplat ceva. Cam în acelaşi timp, o altă organizaţie de spionaj află atât despre invenţia, cât şi de soarta servietei fostului maior S.S. Arnold Weisenfels. Află şi începe să manifeste acelaşi interes ca şi Trustul Nebel. Informaţii mai precise despre această a doua organizaţie de spionaj nu vă pot da. Rezidentul ei, pe care, de asemenea, l-am arestat, afirmă că nu ştie pentru cine lucra şi că, de fapt, nici nu-l interesa, atâta vreme cât era plătit, şi încă bine plătit. Faptul că a fost şi el un fost agent hitlerist ar putea fi un indiciu asupra compoziţiei reţelei, ca şi asupra scopurilor urmărite.

Şi cu toate că nu cred să mai fie nevoie, ţin să precizez că şi această organizaţie de spionaj, din aceleaşi motive, a devenit interesată în a pune mâna pe lăzile scufundate în lacul Bucura.

Se naşte însă întrebarea: cum de a aflat această a doua organizaţie de soarta lăzilor, ca şi de conţinutul lor. După toate probabilităţile, din aceeaşi sursă ca şi Trustul Nebel. Vreau să spun că acela care a informat Trustul a vândut informaţia şi celeilalte organizaţii, probabil contra unei importante sume de bani. După cât se pare, este vorba de cineva din anturajul lui Arnold Weisenfels, la curent atât cu natura transportului, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul raportului neexpediat - din lipsă de timp al lui Arnold Weisenfels către Walter Schellenberg. Cu alte cuvinte, este vorba de cineva care, de asemenea, a făcut parte din RSHA, adică din Direcţia generală a siguranţei Reichului. Mai greu este să înţelegem de ce a tăcut atâţia ani. Putem presupune fie că a avut motive să tacă, fie că nu şi-a dat seama că invenţia ar mai putea să intereseze. Un lucru e cert că atunci când s-a convins că informaţiile pe care le deţine interesează, le-a speculat la maximum, oferindu-le în două locuri. Asta poate să însemne că avem de-a face cu un fost spion hitlerist, agent dublu, de altfel lucru destul de obişnuit printre spionii de profesie.

Este interesant de ştiut că ambele organizaţii au început să acţioneze în acelaşi timp, şi iată de ce. Fiecare dintre ele a trimis în ţară un emisar care să ia legătura cu omul lor. Numai că Trustul Nebel nu ştia că omul pe care el îl trimitea era în acelaşi timp emisarul şi celeilalte organizaţii, şi invers. Fiind trimis de ambele organizaţii, emisarul acela a luat legătura nu cu o singură persoană, ci cu două. Ca trimis al Trustului Nebel a luat legătură cu Aspasia, iar ca trimis al celeilalte organizaţii, cu Werner Steinborn, falsul Chivu Boraş.

Instrucţiunile transmise de către ambele organizaţii prin emisar sunau aproape la fel: trebuia mai întâi găsit Reinhardt Klausner, cu alte cuvinte, trebuia să se dea de urma servietei, respectiv de raportul lui Arnold Weisenfels în care se preciza lacul unde fuseseră înecate lăzile. Pe urmă, trebuia iniţiată acţiunea de aducere la suprafaţă a lăzilor - o acţiune din cele mai dificile. În fine, trebuia - lucru şi mai dificil - ca întreaga documentaţie privind invenţia să fie trecută peste graniţă. Cât priveşte fişele foştilor agenţi hitlerişti, ele urmau să rămână în păstrarea agentului din ţară ca să-şi recruteze o reţea dintre ei, folosind şantajul. În acest scop, fiecare organizaţie îşi investea agentul cu funcţia de rezident: Trustul Nebel, pe Aspasia, cealaltă organizaţie, pe Werner Steinborn.

Trebuie precizat că până la venirea în ţară a emisarului, nici Aspasia şi nici Werner Steinborn n-au desfăşurat vreo activitate de spionaj. Dar să nu credeţi cumva că se hotărâseră să devină cetăţeni paşnici, ci, pur şi simplu, fiindcă, după prăbuşirea Germaniei hitleriste, pierduseră legătura cu cei pe care îi slujiseră până atunci.

Rechemaţi în serviciul activ, atât Aspasia, cât şi Werner Steinborn au fost foarte bucuroşi că, în sfârşit, li se oferea din nou prilejul să "lucreze" şi să demonstreze vechea lor competenţă în meserie. Fiindcă ambii spioni aveau într-adevăr asemenea state de serviciu, încât din punctul lor de vedere aveau de ce să se mândrească.

Poate că evenimentele ar fi avut cu totul altă desfăşurare dacă emisarul trimis să ia legătura cu ei nu ar fi atras atenţia şi unuia, şi celuilalt că nu e singurul care are interes să pună mâna pe lăzile înecate. Astfel a început competiţia dintre Aspasia şi Werner Steinborn.

Emisarul venind în ţară, a vizitato mai întâi pe Aspasia. Aceasta aflând de existenţa celuilalt competiţionar, şi neputând smulge de la emisar nici un fel de informaţie în legătură cu concurentul său, bine inspirată şi cu mai multă experienţă, l-a urmărit şi în felul acesta l-a descoperit pe Werner Steinborn. N-a întârziat să-şi ia revanşa şi să câştige cea de-a doua repriză, spre furia şi disperarea acestuia.

Până aici lucrurile sunt foarte clare sau în orice caz clare. De acum încolo, ele se încurcă, se încâlcesc în aşa măsură, încât nu e de mirare că abia la sfârşit, când evenimentele s-au precipitat, am fost în stare să înţelegem în ce consta caracterul deosebit al acestui caz şi să tragem exact de firul care trebuia.

Mai întâi, însă, câteva cuvinte despre Werner Steinborn. Şi acesta, ca şi Aspasia, a fost unul din spionii de anvergură ai lui Himmler. În palmaresul său de oberspion figurează câteva succese răsunătoare în diferite ţări pe unde a activat. În România, a fost trimis să lucreze după atentatul împotriva lui Hitler şi cu toate că, oficial, avea o cu totul altă însărcinare, în realitate, avusese misiunea să spioneze şi să raporteze nominal despre fiecare ofiţer din comandamentul hitlerist de la Bucureşti în ce măsură a rămas fidel Führerului. Werner Steinborn era originar din România.

...Şi acum despre încâlceala de care am amintit mai adineauri. Aspasia i-a pus gând rău lui Werner Steinborn. În ce sens gând rău? Iată în ce sens: Aspasia ştia de la emisar că el urmăreşte, ca şi ea, să intre în posesia lăzilor. Pe de altă parte, ea presupunea că el apucase să citească documentele din servietă. Mai mult, el se dovedise mai perspicace decât ea în descoperirea bârlogului lui Reinhardt Klausner. În fine, cu experienţa ei de veche şi încercată agentă, şi-a dat seama, cântărindu-l dintr-o privire, că nu avea de a face cu un ageamiu, ci cu cineva egal, dacă nu mai competent decât ea. A început atunci să se întrebe ce activitate desfăşura rivalul ei, de când şi cu ce rezultate. Şi s-a mai întrebat ceva: dacă nu ar fi bine ca dinăuntrul cetăţii să fie informată absolut de tot ce întreprinde Werner Steinborn. Dacă putem pune bază pe spusele lui Fuiorescu, Aspasia îşi fixase ca obiectiv mai îndepărtat atragerea lui Werner Steinborn în reţeaua pe care visa s-o recruteze.

În vederea atingerii atât a obiectivului apropiat, cât şi a celui îndepărtat, Aspasia a făcut un lucru foarte puţin cugetat, mai ales pentru o spioană de talia ei. A manevrat în aşa fel, încât Werner Steinborn să-i ceară ei să lucreze pentru el. De aici a pornit încâlceala care ne-a derutat şi care ne-a silit să investigăm piste false. A fost, repet, o mare greşeală, fiindcă putea să introducă în "cetatea" duşmană pe Fuiorescu sau mai curând pe Marcel Koruz.

Misiunea cu care Werner Steinborn a însărcinat-o pe Aspasia a fost aceea de a investiga şi descoperi pe misterioasa Champignon care îi suflase servieta cu documente. Cu alte cuvinte, Werner Steinborn, alias profesorul Nicolae Nedelcu, îi încredinţase misiunea să se "descopere" pe ea însăşi. (Sper că e suficient dacă amintesc numai, că cei doi corespondau folosind un cifru care avea la bază figurile de şah).

În legătură cu Werner Steinborn, mai ales asupra unui lucru nu se înşelase: că nu era un vulpoi mai mic decât ea. Nu ştiu cum a ajuns Werner Steinborn să-şi dea seama că Aspasia îl ducea de nas. Cert este că lucrul acesta s-a întâmplat. Şi cum în ochii acestuia viaţa unui om nu preţuieşte mai mult decât a unei muşte, a ucis-o zvârlind-o în "Prăpăstiile".

Asasinarea Aspasiei a încâlcit şi mai mult lucrurile. Ea era moartă, şi noi căutam să dăm, pe de o parte, de urma ei, a "tantei Aspasia", pe de alta, de a lui Champignon. Mai mult. Atât de puţin logică, atât de absurdă mi s-a părut ipoteza că ar putea exista o legătură directă între Werner Steinborn, alias profesorul Nedelcu, şi Aspasia, încât atunci când căpitanul Bogdan mi-a arătat fotografia cadavrului ei, nici nu m-am gândit că ar putea fi ea, ci am înclinat să cred că este Catina, fiica ei, cu toate că în oraşul meu există monumentul funerar al acesteia din urmă. Această a doua ipoteză mi se părea mult mai probabilă, tocmai fiindcă ştiam că nu puţini din agenţii serviciilor de spionaj hitleriste sunt "morţi" şi îngropaţi prin diverse cimitire din Germania, dar în realitate trăiesc, sub nume false, în diverse locuri din lume.

Ducu îşi şterse fruntea transpirată şi îşi umezi buzele cu o înghiţitură de apă. Pe urmă continuă:

- După cum ştiţi, Aspasia primise ordin de la Şuncărică, fostul ei "soţ", să scoată la suprafaţă lăzile scufundate în lacul pe care avea să-l afle citind raportul lui Arnold Weisenfels adresat şefului său direct Walter Schellenberg. Dar aceasta nu era o treabă de femeie. Trebuiau recrutaţi nişte bărbaţi. Printre documentele din servietă, Aspasia a găsit o listă cu numele unor agenţi dubli, pe care Gestapoul, din anumite motive lesne de înţeles, nu considerase necesar să-i lichideze. Pe această listă figura şi numele lui Fuiorescu.

- Şi al lui Marcel Koruz, ţinu să adauge Bogdan.

- Da, şi al lui Marcel Koruz. Deci, Aspasia, care fusese investită cu funcţia de "rezident", avea acum reţeaua ei, alcătuită, inclusiv ea, din patru verigi, dacă o socotim şi pe Mica. Pe de alta parte, ştia în care anume lac, din ordinul lui Arnold Weisenfels, Hauptsturmführerul Siegfried Fröhlich înecase lăzile. Îi mai trebuia un costum de scafandru şi un scufundător. Ca să procure costumul în ţară, i s-a părut prea riscant. Sau, mai precis, s-a gândit să rişte numai în cazul când nu va fi posibil să-i parvină unul din afară. Încunoştiinţat, Şuncărică i l-a făgăduit. Costumul urma să-i parvină camuflat într-una din lăzile cu utilaje comandate în străinătate pentru întreprinderea "Textila". Planul fusese astfel conceput: în timpul transportului pe calea ferată, înainte de a intra în ţară, una din lăzi urma să fie înlocuită cu aceea în care se afla costumul de scafandru. Nu ştim din ce motive, probabil datorită vigilenţei firmei producătoare, care nu are absolut nici un amestec în treaba aceasta, substituirea nu a putut fi făcută. Aşa se explică de ce în lada preluată de Koruz de la Nae Voicu au fost găsite tot piese de maşini. Neparvenindu-le costumul, deci nemaifiindu-le de vreun folos Şutelcă, pe care îl răpiseră în prealabil, au fost nevoiţi să-i dea drumul.

După accidentul suferit de Marcel Koruz, deci după ce, verificând conţinutul celor două lăzi substituite am descoperit că una conţinea tot piese de maşini, iar cealaltă, pietre, operaţia în sine mi s-a părut absurdă, cum absurdă mi s-a părut răpirea lui Şutelcă şi eliberarea lui după câteva zile. Nu am acordat însă o atenţie deosebită faptului în sine. Absurdul însă nu are ce căuta într-o afacere de spionaj. Tovarăşul colonel ne-a atras atenţia asupra acestui fapt, mie şi căpitanului Tudoraşcu. Mai precis, ne-a sugerat că aparentul absurd al substituirii lăzilor reprezintă de fapt unul din punctele nod ale cazului "Tanti Aspasia". Am reflectat mult asupra acestei probleme şi cred că dacă Aspasia nu ar fi făcut greşeala să se lase recrutată de Werner Steinborn, încurcând iţele, mult mai devreme ne-am fi dat seama că avem de-a face cu două tabere angajate într-o anumită competiţie.

Dar să mergem mai departe. Să vedem ce s-a întâmplat după lichidarea Aspasiei de către Werner Steinborn. Sarcinile acesteia au fost preluate de către Fuiorescu, devenit acuma rezident. Acuma reţeaua număra pe Fuiorescu, pe Marcel Koruz şi pe Mica, aceasta din urmă având rolul de agent recrutor, prima ei "victimă" fiind eu. Dar despre aceasta ceva mai târziu, Werner Steinborn nu a lichidat-o pe Aspasia decât după ce a depistat reţeaua ei. Pentru el obiectivul numărul unu continua să rămână aducerea la suprafaţă a lăzilor înecate în lac. Dar pentru aceasta trebuia ori să intre în posesia raportului lui Arnold Weisenfels, ori să afle indirect, de la cineva din reţeaua lui Fuiorescu, numele lacului. Să vedeţi cum a procedat. A căutat să cunoască pe Mica şi, întrucât, ca bărbat, ticălosul nu-i de loc de lepădat, ea a sfârşit prin a se îndrăgosti de el. Şi iată că el izbuti astfel ceea ce Aspasiei nu numai că nu-i reuşise, dar o costase şi viaţa: să introducă în cetate propriul său cal. Prin Mica află ceea ce se petrece în tabăra duşmană. Prin Mica află că, mai întâi, Aspasia, pe urmă, Fuiorescu puseseră la cale racolarea mea, la sugestia Micăi. Ideea de a mă recruta i-a venit Micăi atunci când a aflat de la căpitanul Tudoraşcu, mai întâi că îl cunoscusem pe Reinhardt Klausner cu mulţi ani în urmă, apoi că am o maşină marca "Rekord". Motiv în plus ca să se felicite le-am oferit atunci când i-am mărturisit că lucrez la arhiva Ministerului de Externe şi că, din când în când, sunt trimis în străinătate în calitate de curier diplomatic. Aflând de toate acestea de la Mica - Mica îi este nepoată - Fuiorescu a fost de părere să fiu imediat recrutat. "Argumente" cu care să mă convingă i se păreau că există suficiente. Primul: să mi se ofere bani, întrucât mereu mă văităm că duc lipsa lor. Al doilea: să fiu şantajat cu "unchiul" din R.F.G. Aspasia, care visa foarte departe, a fost de altă părere şi l-a convins şi pe el. Visa să scoată din ţară, cu ajutorul meu, tot ceea ce privea invenţia lui Axel Fächner. Visa să obţină prin mine diverse documente din arhiva Ministerului. Cu experienţa pe care o avea, dându-şi seama ce mină de informaţii puteam deveni, s-a gândit că ar fi mult mai eficace - din punctul de vedere al obedienţei totale din partea mea - dacă racolarea avea să se întâmple în străinătate, cu metode moderne şi de către un expert ca Şuncărică.

Despre planul acesta al Aspasiei, însuşit ulterior de către Fuiorescu, fu pus la curent de către Mica şi Werner Steinborn. Prin Mica a aflat data plecării mele în străinătate, şi tot prin ea a introdus în încuietoarea geamantanului microfilmul destinat agenturii pe care o slujea, subtilizat ulterior din ascunzătoarea lui de către pretinsul Johan Ohlson, şi acesta în slujba aceleiaşi organizaţii.

După cum ştiţi, experţii noştri descoperiseră în prealabil microfilmul şi îl descifraseră. Fiind în posesia mesajului, nu ne-a trecut prin minte că eu eram, de fapt, purtătorul a încă unui mesaj, acela adresat de Fuiorescu, noul rezident, lui Şuncărică. Şi este normal că nu ne-a trecut prin minte, fiindcă la ora aceea nu ştiam că aveam de a face cu două organizaţii de spionaj.

Pentru a transmite raportul său, Fuiorescu nu şi l-a microfotografiat. El a folosit o metodă mai simplă. L-a scris cu o cerneală specială pe versoul fotografiei ce o reprezenta pe Mica şi pe care aceasta mi-a dăruit-o în ajunul plecării, chipurile ca să n-o uit cât timp voi fi departe de ea. "Intenţia" cu care îmi fusese oferită reieşea clar şi idiot de banal din dedicaţie: "O piedică în calea uitării, de la Mica ta". Nici măcar cele două ieşiri succesive în eter, cu conţinut aproape identic, nu ne-a făcut să bănuim adevărul. Anume, că avem de a face cu doi rezidenţi, sau, altfel spus, cu două reţele. Una, reprezentată numai de Werner Steinborn, cealaltă, formată din Aspasia şi trei verigi, iar apoi, după lichidarea ei, din Fuiorescu şi două verigi, Marcel Koruz şi Mica. Cât priveşte pe Nae Voicu şi Andriesei, ei nu pot fi incluşi în vreuna din reţele. Ei au fost plătiţi pentru câte o acţiune limitată şi, după cum ştiţi, singuri au venit să-şi recunoască vina. De asemenea, nici în ceea ce priveşte pe Arghir, şoferul, sau pe Spiru, scafandrul. Amândoi l-au însoţit pe profesor convinşi că au de a face cu un veritabil profesor şi membru al Academiei. Cu atât mai puţin Reinhardt Klausner, care n-a acţionat în nici un fel după 23 August, mărginindu-se doar să păstreze servieta cu documente.

Datorită faptului că n-am ştiut decât de existenţa unei singure reţele, fără voia mea i-am făcut un asemenea serviciu lui Şuncărică atunci când i-am vorbit de Johan Ohlson şi frumoasa lui pretinsă metresă Malla. Abia după ce m-am întors şi după ce ne-am dat seama că avem de a face cu două reţele, mi-a fost clar de ce Şuncărică mi-a cerut să-i vorbesc cât mai în detaliu despre Johan Ohlson şi Malla, pe care eu îi numisem "oamenii lui". Voia să afle amănunte spre a se convinge dacă nu era la mijloc mâna "concurenţei".

Poate că cineva dintre dumneavoastră se întreabă chiar acuma: Bine, dar ce măsuri a luat Şuncărică atunci când a aflat de la mine că mai există şi alţii pe care îi preocupa persoana mea. Acestora eu le răspund: nici una. Şi e normal. De ce? Pentru următorul motiv: în definitiv ce a aflat el de la mine? Că, în tren, un oarecare Johan Ohlson îmi scotocise prin bagajele personale. Constituia acest fapt un motiv de nelinişte pentru el? Cu alte cuvinte, putea el deduce din acest fapt că se interesau şi alţii de persoana mea exact din motivele pentru care se interesa şi el? Categoric, nu! Dacă v-aş fi spus că oamenii lui au şterpelit din ascunzătoare microfilmul camuflat acolo... de Mica, asta, într-adevăr, ar fi constituit un motiv de alarmă pentru el. În primul rând, fiindcă microfilmul nu lui era adresat, iar în al doilea, pentru că însăşi perspicacitatea mea i-ar fi dat de bănuit. Or eu îi spusesem că Johan Ohlson scotocise prin bagajele mele personale, dar nu se atinsese de geanta mea diplomatică. Asta ce putea să însemne? Putea să însemne că Johan Ohlson era mai curând un hoţ ce opera în trenuri decât un spion. Aşa că, de fapt, vorbindu-i de Johan Ohlson, nu i-am făcut propriu-zis un serviciu. Sau chiar dacă - vulpoi cu experienţă cum este - a înţeles că Johan Ohlson era un coleg de breaslă, în nici un caz nu a avut motiv să intre la bănuială că îl interesase persoana mea - s-au mai precis, bagajele mele - exact din motivele pentru care îl interesa pe el. Fiindcă nu trebuie pierdut din vedere că eu călătoream în calitate de curier diplomatic şi că un diplomat în călătorie exercită în general asupra acelora care se ocupă cu obţinerea de informaţii o foarte mare atracţie.

În orice caz, în legătură cu mine, Şuncărică n-a avut nici un fel de suspiciuni. Acordând credit deplin rezidentului, nu m-a supus nici unei "verificări". Şi când spun aceasta, mă gândesc la "detectorul de minciuni", aparatul foarte mult utilizat în cadrul diferitelor oficine de spionaj. Deci, netrezindu-i suspiciuni, Şuncărică a trecut direct la racolarea mea. Şi tocmai pentru că îşi dădea perfect de bine seama cât de extraordinar de util le putea fi şeful arhivei Ministerului Afacerilor Externe, s-au gândit să folosească o metodă de racolare prin care să mă lege şi de mâini şi de picioare. Vreau să spun, să-şi asigure o obedienţă totală din partea mea, indiferent ce mi-ar fi cerut. În acest scop, au încercat să-mi imprime o conştiinţă falsă. Metoda aceasta a fost folosită pentru prima dată de hitlerişti. Se pare că metoda a fost preluată - cel puţin de către Trustul Nebel - şi perfecţionată. Că asupra mea nu a avut nici un efect, asta este cu totul altceva.

După ce mi-a dat drumul de pe "Nebel II", verificându-mi la hotel bagajele, am constatat că îmi lipsea fotografia pe care mi-o dăruise Mica la plecare. Abia atunci am întrezărit adevărul. Anume, că ea fusese purtătoarea unui mesaj adresat lui Şuncărică, al cărui conţinut îmi rămăsese - mai precis, ne rămăsese - necunoscut. Nădăjduiam, în schimb, ca din mesajul de răspuns al lui Şuncărică - mesaj camuflat în stiloul dăruit de el, pe care îl purtam în buzunar - vom putea deduce conţinutul aceluia adresat de rezident şefului său dinafară.

Scurt timp după aceea, m-am reîntors în ţară, aducând instrucţiuni pentru ambii rezidenţi. Pentru Aspasia - respectiv Fuiorescu - camuflate în stilou, pentru Werner Steinborn, sub formă de microfilm, ascuns de către Johan Ohlson în broasca geamantanului. Deşi încă nu ştiam că aveam de a face cu doi rezidenţi, un lucru m-a nedumerit mult. De ce Mica s-a grăbit să pună mâna pe microfilm şi să şi-l păstreze şi de ce a trebuit să vină Werner Steinborn să şi-l ia.

Iată, în câteva cuvinte, ce se întâmplase în lipsa mea.

Făcând risipă de multă şiretenie, Mica izbuti să afle de la unchiul ei - care, în treacăt spus, nutreşte faţă de nepoată-sa şi altfel de sentimente decât de rudenie - numele lacului unde Hauptsturmführerul Siegfried Fröhlich înecase cu ani în urmă lăzile. Odată în posesia acestei informaţii, Mica se grăbi s-o aducă la cunoştinţa amantului ei, Werner Steinborn. Acesta, ajuns în posesia informaţiei de care avea atâta nevoie, a început să-şi cam neglijeze prietena, faţă de care nici o clipă nu manifestase un sentiment sincer. Femeile, după cum ştiţi, simt imediat când se întâmplă o asemenea treabă. Şi, colac peste pupăză, a mai avut neşansa să-l vadă pe Werner Steinborn în compania unei alte femei. Mica este o fiinţă extrem de vanitoasă. Se crede unicat. În consecinţă, s-a simţit furios de jignită, mai ales după ce a avut dovada materială că Werner Steinborn preferă pe alta. Un prieten spune - şi Ducu se uită semnificativ la Bogdan - că e preferabil să ai zece bărbaţi duşmani decât să te duşmănească o singură femeie. Ca să se răzbune, Mica a început prin a mărturisi unchiului ei propria-i "trădare". Şi ca să-i dovedească acestuia cât de sinceră îi este căinţa, i-a oferit microfilmul ascuns de Johan Ohlson în broasca geamantanului meu, microfilm destinat lui Werner Steinborn, dar însuşit de ea imediat după reîntoarcerea mea din călătorie.

Vă puteţi imagina cum a primit Fuiorescu vestea că celălalt competiţionar, Werner Steinborn, cunoaşte lacul unde se aflau înecate lăzile. Primul său gând a fost să-l lichideze prin Marcel Koruz. Nu s-a putut hotărî să-şi pună imediat planul în aplicare din cauza Micăi. Deşi nepoată-sa se jura că îl urăşte de moarte pe fostul ei amant, totuşi, cunoscând firea femeilor, cu alte cuvinte dându-şi seama că Mica tot îl mai iubeşte pe Werner Steinborn, şi-a spus că e mai prudent să nu se transforme în instrumentul răzbunării ei.

Acesta a fost un prim motiv. Dar a mai fost unul, precumpănitor. Werner Steinborn, aflând de la "prietena" sa ceea ce îl interesa, s-a pus imediat pe treabă. Adică, a început pregătirile în scopul aducerii la suprafaţă a lăzilor scufundate în Lacul Bucura. Fuiorescu, celălalt rezident, care, ca o primă măsură după ce a aflat de trădarea Micăi a fost să-l supravegheze îndeaproape pe Werner Steinborn, şi-a dat imediat seama ce scop au pregătirile. Şi atunci i-a venit ideea să scoată castanele din foc cu mâinile acestuia. Adică, să-l lase pe Werner Steinborn să aducă la suprafaţă lăzile - asumându-şi toate riscurile - şi după aceea să pună mâna pe ele, eventual chiar lichidându-l, la întoarcerea din "expediţie".

În vederea realizării acestui scop, Fuiorescu, însoţit de Koruz, l-au urmărit în Retezat pe profesorul Nedelcu şi, spionându-l, au văzut când lăzile au fost aduse la suprafaţă. Pe urmă, fără să mai întârzie o clipă, s-au grăbit să se întoarcă şi să pregătească atacul expediţiei, în preajma cantonului silvic, unde ei bănuiau că profesorul urma să se dispenseze de serviciile localnicilor. Din păcate pentru ei, am fost şi noi pe acolo. Le-am zădărnicit planul, arestându-i, aşa cum am procedat curând după aceea şi cu profesorul.

Ducu făcu o scurtă pauză, numai atâta cât a fost nevoie ca să-şi umezească buzele.

- ...Şi o dată cu arestarea lor - vorbi el din nou - cazul "Tanti Aspasia" l-am putut considera încheiat. De asemenea, cred că şi eu aş putea considera încheiată expunerea mea.

- Nu înainte de a le da tovarăşilor explicaţiile necesare în legătură cu "Pensiunea Dankner", îi reaminti colonelul Joldiş.

- Vă mulţumesc, tovarăşe colonel, că mi-aţi adus aminte. Trebuie să precizez de la început, tovarăşi, că nici Lotte Dankner şi nici Fredi, alias falsul Ion Vasilescu, nu au nici un amestec în cazul "Tanti Aspasia". Greşeala a fost a mea. M-am lăsat mistificat de aparenţe. Dacă vă mai amintiţi, la Pensiune am fost dus de Mica. A fost suficient acest fapt, ca să devin suspicios. Că am devenit suspicios, n-a fost rău. Fiindcă - numai datorită acestui fapt am putut descoperi ceea ce am descoperit. Cert este însă că Mica m-a dus acolo fără nici o intenţie, ci doar fiindcă mă plânsesem că nu prea am bani, după cum, de asemenea este clar că ea nu a avut vreo legătură, nici cu Lotte Dankner şi nici cu Fredi. Începând să investighez, ştiţi ce surpriză am avut: Fredi adăpostindu-se la Pensiune sub numele de Ion Vasilescu: adevăratul Ion Vasilescu, bolnav la Spitalul Central, ajuns incurabil, nu fără contribuţia Lottei Dankner. În realitate, Lotte Dankner şi Fredi, falsul Ion Vasilescu, sunt doi infractori de drept comun. Cazul lor a fost predat miliţiei, care, în prezent, anchetează. Pot să vă informez că Fredi este de fapt fratele Lottei Dankner şi că are la activul lui cel puţin patru crime.

Şi cu aceasta cred că pot considera încheiată expunerea mea. S-ar putea să aveţi totuşi unele nelămuriri. Dacă ele există, vă rog să le formulaţi şi vă voi răspunde.

Primul care ridică mâna fu Picioruş.

- Aş avea de pus o întrebare, tovarăşe maior.

- Te ascult, Picioruş.

- De ce Werner Steinborn, direct sau prin patronii săi din străinătate, nu a încercat racolarea dumneavoastră?

- Cred că e mai bine să răspund la fiecare întrebare în parte. De aceea, iată care este răspunsul la întrebarea pusă de sublocotenentul Picioruş: Werner Steinborn ştiind de la prietena lui că urmează să fiu racolat de către Trustul Nebel nu a mai considerat necesar să fiu încă o dată racolat de agentura pe care o slujea. El sconta să se folosească de mine fie indirect, prin Mica, obţinând copia materialelor pe care eu le-aş fi furnizat lui Fuiorescu, fie exercitând asupra mea un şantaj direct: ori lucrezi şi pentru mine, ori te denunţ că ai fost racolat şi că procuri informaţii Trustului Nebel. Clar, tovarăşe Picioruş?

- Clar, tovarăşe maior.

- Altă întrebare?

- Tot eu aş mai avea una, tovarăşe maior. De ce s-a sinucis dentistul Paulian? Dar Cornelia Melinte? Există vreo legătură între aceste două sinucideri?

- S-au sinucis din motive diferite. Mai întâi, de ce s-a sinucis Liviu Paulian: Acest Liviu Paulian a fost şi el până în preajma insurecţiei de la 23 August spion dublu. Numele lui figurează pe lista găsită în servieta lui Arnold Weisenfels, adică pe lista spionilor dubli pe care Gestapoul, din anumite motive, nu considerase oportun să treacă la lichidarea lor. (Asta nu înseamnă că nu aveau de gând s-o facă mai târziu. Evenimentele însă nu le-au dat răgazul). După 23 August 1944, Liviu Paulian s-a dat la fund, s-a "cuminţit" cu alte cuvinte. Rezidentul, vrând să-şi lărgească reţeaua, a încercat să-l "reactivizeze" pe dentist prin Koruz, folosind şantajul. Dar între timp în viaţa fostului spion interveniseră unele evenimente. (Nu mai pun la socoteală că îmbătrânise). Îşi măritase fată cu un inginer "cu viitor", iar pe deasupra ajunsese bunic. Pe de altă parte, ştia ce riscuri îşi asumă dacă o ia de la capăt. Şi atunci a preferat să-şi pună capăt zilelor. Sinuciderea dentistului i-a dat de gândit lui Fuiorescu. Din considerente tactice, s-a hotărât să amâne reactivarea pentru reţeaua lui a foştilor agenţi de pe lista găsită în servietă, până după terminarea operaţiei, denumită în limbaj convenţional "Operaţia Nautilus". În legătură cu această sinucidere, aş vrea să precizez că nici soţia dentistului şi nici fiica acestuia - cu atât mai puţin ginerele său, inginerul - nu au cunoscut motivul sinuciderii.

Şi acum în legătură cu sfârşitul neprevăzut al Corneliei Melinte. V-am spus că Fredi are la activul său cel puţin patru crime. Dintre acestea face parte şi asasinarea soţului Corneliei Melinte. Această ultimă crimă a săvârşit-o la îndemnul Corneliei Melinte, atunci când ea a descoperit că soţul ei caută satisfacţii extraconjugale. Roasă de remuşcări tardive, şi terorizată de Fredi care cerea compensaţii în natură, până la urmă a sfârşit prin a-şi pune capăt zilelor.

Locotenentul major Dorobanţu formulă prima întrebare astfel:

- Tovarăşe maior, ultima dată când v-a chemat Mica la telefon, la un moment dat, a fost împiedicată să continue conversaţia. De către cine a fost împiedicată şi în ce scop?

- V-am spus că Mica, geloasă că Werner Steinborn preferă pe o alta, ca să se răzbune, a mărturisit unchiului ei, lui Fuiorescu, propria ei "trădare", jurându-i că nu mai vrea să ştie de el. Dar Fuiorescu, vulpoi bătrân, cu experienţă, n-a avut de loc încredere în căinţa nepoatei sale. Temându-se că Mica ar putea reveni la amantul ei, a hotărât ca, pentru o anumită perioadă de timp, să fie ţinută... sub cheie. Atunci când mi-a telefonat, a fost surprinsă de către Fuiorescu. Acesta crezând că vorbeşte cu Werner Steinborn a împiedicat-o să continue conversaţia. Poate că, tovarăşe Dorobanţu, ai vrea să ştii în ce scop mi-a telefonat. Simplu: voia să-mi propună ca, pentru un anumit timp, să vină să locuiască la mine. Fiind o fire independentă şi voluntară, Mica nu poate suferi în general constrângerea şi cu atât mai puţin una exercitată de unchiul său.

- Folosirea "Rekord"-ului - formulă a doua întrebare locotenentul major Dorobanţu - a fost o iniţiativă personală şi spontană a Micăi, sau premeditată, aprobată de rezidentul ei? Pun această întrebare, fiindcă mi se pare această acţiune cam riscantă.

- Într-adevăr, acţiunea, din punctul lor de vedere, a fost cam riscantă. Obiectiv vorbind, însăşi drogarea mea prealabilă poate fi considerată riscantă. Trebuie să vă spun din capul locului că nu a fost o iniţiativă personală şi spontană a Micăi, ci o acţiune premeditată, concepută de însuşi Fuiorescu. L-am întrebat pe Fuiorescu dacă nu s-a gândit că riscă prea mult drogându-mă. Răspunsul lui a fost categoric, da. El pretinde că din punct de vedere psihologic, în nici un caz nu aveam motiv s-o bănuiesc pe nepoată-sa că m-a drogat. Dacă aş fi fost şi în realitate - mi-a argumentat el - ceea ce i-am lăsat să creadă că sunt, adică un fluşturatec, pe deasupra îndrăgostit de Mica, nici prin minte nu mi-ar fi putut trece că am fost drogat. Un om îşi petrece toată noaptea într-un bar împreună cu prietena lui. Se desparte de ea spre dimineaţă, pe la orele trei. La şapte, este prezent la slujbă. Lucrează toată dimineaţa. La prânz, se întâlneşte din nou cu prietena lui. Iau o masă copioasă, fac o plimbare cu maşina la Băneasa. După aceea, prietena lui îl invită în casă, la o cafea. Îl instalează într-un fotoliu confortabil. Ei bine, el fiind foarte obosit, este oare imposibil ca să-l fure somnul? Şi oare, nu este foarte normal ca prietena lui, văzându-l adormit, şi ştiind că are motive să fie obosit, să-l lase să doarmă, ferindu-se să facă zgomot? Şi apoi, ce motiv aveam eu, după ce m-am trezit, să mă întreb dacă somnul a fost sau nu unul natural? Numai într-un singur caz. În cazul când încă mai dinainte aş fi avut motive de suspiciune împotriva Micăi. Or, eu niciodată nu-i dădusem motiv să creadă că o bănuiesc de nesinceritate.

Cam în felul acesta a raţionat Fuiorescu, şi cred că din punct de vedere al psihologiei lor nu a judecat greşit.

În ceea ce priveşte cea de a doua acţiune, anume folosirea "Rekord"-ului, într-adevăr şi Fuiorescu recunoaşte că a fost un risc. Dar şi în acest caz, se pare că între două rele, el a preferat pe cel mai puţin rău. Orice ieşire în eter - îşi dădea seama şi Fuiorescu - implică un risc, deoarece se poate stabili exact locul de unde se transmite. El trebuia însă neapărat să iasă în eter, ca să-i anunţe lui Şuncărică iminenta mea plecare în străinătate. Şi fiindcă trebuia neapărat să comunice prin radio, folosirea "Rekord"-ului - tocmai fiindcă are posibilitatea să se deplaseze rapid dintr-un loc în altul - i s-a părut un risc mai mic, sau, dacă vreţi, un risc preferabil.

Un alt lucrător din grupa operativă ceru să i se explice cum se face că, până a nu fi lichidată de către Werner Steinborn, nu s-a ajuns la Aspasia mergându-se pe firul Fuiorescu.

- Pentru că - explică Ducu - Fuiorescu nu se întâlnea niciodată cu ea. Ei ţineau legătură prin "corespondenţă", pe baza unui "cifru" original: cravatele! Multele şi originalele lui cravate. În cifrul întocmit de ei, fiecare cravată semnifica un cuvânt sau un grup de cuvinte. De pildă, atunci când Fuiorescu trecea prin faţa ferestrelor ei, având la gât o cravată galbenă cu nişte linii fanteziste negre, însemna: "Ordinul a fost executat. Rezultatul negativ". Şi aşa mai departe. Cu ajutorul celor treizeci şi şase de cravate, Fuiorescu a elaborat un cod cu semnificaţii minimale, dar suficiente pentru a putea coresponda cu Aspasia. Dar mai exista un cod prin intermediul căruia Aspasia putea transmite ordinele în jos, către Fuiorescu şi Koruz. Acest cod era alcătuit de douăsprezece sacoşe, fiecare cu altă semnificaţie. Mai mult, dacă sacoşa - o anumită sacoşă - era ţinută în mâna dreaptă sau stângă, dacă era goală sau plină, dacă se vedea din ea colţul unei franzele, capătul unui ziar, o coadă de praz, etc. în fiecare caz însemna altceva. Atunci când Aspasia avea de transmis lui Fuiorescu instrucţiuni ample, îi scria. Comunicarea scrisă i-o strecura în buzunar, la înghesuială, în tramvai sau autobuz. (Vă rog să luaţi notă că la vârsta de cincisprezece ani, Aspasia a fost arestată ca hoaţă de buzunare).

- Tovarăşe maior - vru să ştie acelaşi - ce s-a întâmplat cu mama Micăi? Că ea nu are nici un amestec în cazul Tantei Aspasia, este clar. Dar cel puţin cunoştea ceva din preocupările fiică-si?

- Într-adevăr, coana Leduncă - aşa cum e cunoscută de colegii şi colegele ei de breaslă, adică de acei care sub o formă sau alta au o legătură cu decesele - nu are nici un amestec în afacerea Tanti Aspasia. De asemenea, habar nu avea că fiică-sa se îndeletnicea cu spionajul. Pe de altă parte, nici n-a prea fost afectată de ceea ce i s-a întâmplat odraslei sale. Coana Leduncă este o fiinţă vrednică de pana unui Balzac. Iubeşte banul şi se pricepe să şi-l apropie speculând la maximum durerea acelora ce îşi pierd fiinţele dragi.

Faptul că două nopţi consecutive a lipsit de acasă, nu constituie un lucru neobişnuit. Deseori i se întâmplă să rămână nopţile la familiile unde poposise implacabila aripă a morţii.

...Şi cu aceste ultime explicaţii, sper că am izbutit să dau o imagine cât mai clară a cazului Tanti Aspasia.

Ducu strânse notiţele, le vârî în buzunar, pe urmă se aşeză. De la locul său, Bogdan îi făcu din ochi şi-i zâmbi. Şi parcă îl auzi:

"- Ai fost a-ntâia, bătrâne! Gata: îmi scot pălăria".

**".

Când s-au urcat în maşină, erau amândoi roşii ca nişte raci, deşi stătuseră sub duşul rece minute întregi.

- A fost a-ntâia, bătrâne?

- A fost, Bogdane!

Abia ieşiseră de la baia de aburi. Totdeauna după ce elucidau un "caz" se duceau să facă o baie de aburi, ca să le iasă din pori, prin transpiraţie, "murdăria morală" - cum spunea Bogdan - cu care se îmbibaseră în contact cu lepădăturile pe care le investigaseră.

La fel se întâmplase şi acuma. Numai că de data aceasta stătuseră mai mult ca de obicei, sus, acolo unde aburii sunt mai denşi şi mai fierbinţi, fiindcă amândoi avuseseră senzaţia că sunt mai "impregnaţi" decât de obicei. Baia de aburi constituia prima parte a programului lor de purificare: de purificare fizică. Urma cealaltă, aceea de purificare intelectuală.

Acasă la Ducu, îi aştepta mătuşa Sabina, cu dulceaţă de trandafiri - fiindcă îi plăcea lui Bogdan - şi cafele.

- Sărut mâna, mătuşă Sabina!

- Iată că s-au întors băieţii.

Băieţii îşi dezbrăcară pardesiele şi foarte nerăbdători se refugiară în camera de lucru a lui Ducu.

Mătuşa Sabina, care le cunoştea obiceiul, după ce le aduse pe o tabla dulceaţa şi cafeaua, îi lăsă singuri, închizând uşa după ea.

- Dă-i drumul, bătrâne!

- Îndată, copile!

Ducu deschise uşiţa discotecii şi, fără să mai caute, fiindcă ştia de unde să-l ia, scoase un disc: Concertul nr. 5 de Ludwig van Beethoven. Puse discul, dar înainte de a porni picupul, se uită mai întâi la telefon, pe urmă, întrebător, la Bogdan. Acesta se ridică şi scoase din priză telefonul: - Acuma, bătrâne, e totul în regulă!

Sfârşit

⁽¹⁾ Despre această întâmplare ca şi despre altele, privind unele dintre personajele acestei cărţi - tanti Aspasia, nea Şuncărică sau Catina - cititorii sunt în cunoştinţă de cauză din romanul "Fiul lui Monte Cristo".

⁽²⁾ De acum încolo ori de câte ori va fi vorba de maiorul Radu Mănăilă autorul îi va spune simplu: Ducu, nume sub care acest personaj este cunoscut cititorilor din cartea amintită în nota anterioară.

⁽³⁾ Wilhelm Canaris, şeful Abwehrului - serviciul secret militar al Wehrmachtului, care dispunea de mii de spioni şi ale căror fire se întindeau în toată lumea - a fost primul care, după toate probabilităţile, s-a gândit să recruteze ca agenţi surdomuţi.

⁽⁴⁾ Se referă la filmul de aventuri intitulat "Cartouche".

⁽⁵⁾ Din cuvintele greceşti: cali şi imera, adică "ziuă frumoasă".

⁽⁶⁾ Ciupercă (în limba franceză).

⁽⁷⁾ Descoperirile făcute, succesiv, în anii următori aceluia când s-au întâmplat evenimentele închipuite de autor a se fi petrecut, şi povestite în această carte, au confirmat presupunerea lui Ducu. După cum au anunţat diferite agenţii de presă, lăzi cu documente au mai fost descoperite în Italia, în Germania, în Cehoslovacia. Nu de mult, corespondentul ziarului "Scânteia" a transmis din Praga că autorităţile au găsit în Lacul Negru nişte lăzi cu arhivă. Lăzile conţineau documente privind încercarea nereuşită de puci din 25 iulie 1934, documente în legătură cu asasinarea cancelarului Dollfuss sau cu Anschluss-ul, în organizarea căruia - se ştie - serviciul de spionaj hitlerist a avut un rol decisiv. O ştire, de asemenea, relativ recentă ne-a informat că, în urma denunţului unui fost deţinut care a lucrat în timpul războiului la o mină ce procura materia primă pentru proiectilele "V"-urilor cu care au fost bombardate oraşele engleze, nişte experţi din R.F.Germană au plecat să cerceteze galeriile respectivei mine din Saxonia, deoarece se presupune că acolo hitleriştii ar fi ascuns lăzi cu lingouri de aur şi metale preţioase, precum şi lăzi cu arhivă secretă.

Table of Contents

(1)

(2)

(3)

(4)

(5)

(6)

(7)