Nemuritorul

*

În noaptea aceea am dormit pe apucate, la distanţa unei lovituri de cuţit faţă de Myshtigo, dar nu s-a întâmplat nimic, şi nimeni n-a încercat ceva. Dimineaţa care-a urmat, ca şi cea mai marc parte a după-amiezii, s-au scurs fără evenimente deosebite.

— Myshtigo, am zis cu, în timp ce ne oprisem pentru a fotografia coasta unui munte, de ce nu te-ntorci tu acasă? Du-te înapoi pe Taler! Du-te unde vrei! Pleacă de-aici! Apucă-te să scrii o altă carte! Cu cât intrăm mai mult în civilizaţie, cu atât se micşorează puterea mea de a-ţi asigura paza şi protecţia.

— Mi-ai dat un pistol automat, îţi aminteşti? zis el, făcând cu mâna dreaptă gestul tragerii cu arma.

— În regulă… M-am gândit doar să fac o nouă încercare.

— Pe ramura de jos a pomului de colo se vede o capră, nu?

— Da; le place să mănânce frunzuliţele verzi care cresc pe crengi.

— Vreau să fotografiez şi copacul. E un măslin, nu?

— Da.

— Bine. Am vrut să ştiu cum să-mi intitulez fotografia. O să-i spun: „Capră mâncând frunzuliţe verzi dintr-un măslin”, comentă el şi înregistră pe bandă această explicaţie a imaginii.

— Perfect. Apasă pe declanşator cât mai ai ocazia.

Ce bine-ar fi fost să nu fie aşa de necomunicativ, de străin, de nepăsător faţă de propria lui bunăstare! Îl uram. Şi nu puteam să-l înţeleg. Nu vorbea decât ca să ceară informaţii sau ca să răspundă la o întrebare, iar când răspundea la întrebări, o făcea scurt, sau evaziv, sau într-un mod insultător, sau toate trei la un loc. Era infatuat, orgolios, nesuferit şi arogant. Mă făcea cu adevărat să mă mir de tradiţiile filosofice, filantropice şi de jurnalism luminat ale neamului Shtigo. Nu-mi plăcea de loc această creatură.

În seara aceea, am vorbit şi cu Hasan, după ce stătusem toată ziua cu ochii pe el (în special cu cel albastru).

Era aşezat lângă foc şi arăta ca într-o pictură de-a lui Delacroix. Alături stăteau Ellen şi Dos Santos, bând cafea. Mi-am scuturat praful de pe cunoştinţele mele de limbă arabă şi m-am apropiat.

— Merhaba! [22]

— Merhaba!

— Azi n-ai încercat să mă omori.

— Nu.

— Poate mâine?

El ridică din umeri.

— Hasan, uită-te la mine!

Se uită.

— Ai fost angajat să-l omori pe Myshtigo?

El ridică iarăşi din umeri.

— Nu-i nevoie să negi sau să confirmi. Eu ştiu deja. Dar nu pot să-ţi permit să faci asta. Dă-i înapoi lui Dos Santos banii pe care ţi i-a plătit şi vezi-ţi de drum. Îţi asigur un skimmer pentru mâine dimineaţă. Te duc oriunde vrei, în lume.

— Dar sunt mulţumit aici, Karagee.

— Curând n-ai să mai fii, dacă i se întâmplă ceva rău tipului ăsta albastru!

— Eu sunt gardă personală, Karagee.

— Nu, Hasan. Tu eşti fiul unei cămile dispeptice.

— Ce-i aia „dispeptic”, Karagee?

— Nu ştiu cum se spune în arabă, iar tu nu cunoşti cuvântul grecesc. Dar stai, să caut o altă ocară… Aşa! Eşti un laş şi-un mâncător de mortăciuni, un chiulangiu ordinar, pentru că eşti pe jumătate şacal şi pe jumătate maimuţoi.

— S-ar putea să fie aşa, Karagee. Taică-meu mi-a zis că m-am născut ca să fiu jupuit de viu şi rupt în patru.

— De ce?

— Pentru c-am fost nepoliticos cu Dracul.

— Ooo!

— Da… Ăia cărora le-ai cântat ieri în poiană, erau draci? Aveau coarne, copite…

— Nu, nu erau draci. Erau Copiii-Fierbinţi-Din-Naştere ai unor părinţi nefericiţi, care i-au lăsat să moară în sălbăticie. Ei au trăit totuşi, pentru că sălbăticia este adevărata lor casă.

— Aaa! Şi eu care speram să fie draci… Încă mai cred că-i aşa, pentru că unul dintre ei mi-a zâmbit când i-am rugat să mă ierte.

— Să te ierte? De ce?

O privire distantă apăru în ochii lui.

— Tatăl meu era un om foarte bun, blajin şi credincios, spuse Hasan. El se închina lui Malak Tawus, cel pe care şiiţii (Hasan scuipă când le pomeni numele) îl numesc Iblis, adică Şeitan sau Satan; tata era întotdeauna respectuos cu Hallâj şi cu ceilalţi din Sangeac. Era vestit pentru pietatea şi marea lui bunătate. Eu l-am iubit pe tata, dar de mic aveam un drăcuşor în mine. Eram ateu. Nu credeam în Diavol. Eram un copil rău. Odată am luat un pui de găină mort, l-am pus într-un vârf de băţ, i-am zis „Îngerul Păun” şi mi-am bătut joc de el, lovindu-l cu pietre şi smulgându-i penele. Unul dintre băieţi s-a speriat şi i-a povestit tatălui meu despre toate astea. Tata m-a purtat atunci pe străzi, biciuindu-mă, şi mi-a zis că m-am născut ca să fiu jupuit de viu şi că pentru blasfemiile mele voi fi rupt în patru. M-a făcut să mă duc pe Muntele Sandjar şi să-mi cer iertare; eu m-am dus, dar cu toată bătaia drăcuşorul tot mai sălăşluia în mine şi n-am prea crezut în rugăciunile pe care le făceam. Acum, că am îmbătrânit, drăcuşorul din mine a fugit, dar între timp s-a dus şi tata şi nu pot să-i mai spun: „Îmi pare rău că mi-am bătut joc de Îngerul Păun”. Pe măsură ce trece timpul, simt nevoia de religie. Sper ca Diavolul, în marea lui înţelepciune şi milă, să înţeleagă şi să mă ierte.

— Hasane, e greu să te insult cum se cuvine, am spus eu. Dar te previn că tipului albastru nu trebuie să i se facă nici un rău.

— Eu nu sunt decât un umil însoţitor, pentru pază şi protecţie.

— Ha! Tu ai viclenia şi veninul şarpelui. Tu eşti înşelător şi perfid. Şi eşti rău.

— Nu, Karagee. Iţi mulţumesc, dar nu-i adevărat. Mă mândresc cu faptul că întotdeauna îmi îndeplinesc obligaţiile. Asta e tot. Asta e legea după care mă conduc. Şi-apoi, tu nu mă poţi insulta ca să te provoc ia duel, permiţându-ţi să alegi lupta cu mâinile goale, cu pumnalul sau cu sabia. Nu. Eu nu mă simt ofensat.

— Atunci, fii atent, i-am spus. Prima mişcare pe care-o vei face împotriva veganului va fi şi ultima.

— Dacă aşa-i scris, Karagee…

— Zi-mi Conrad!

M-am ridicat şi am plecat, mocnind gânduri rele.