*

— Să-ţi vorbesc acuma despre boadil[17], am zis.

Feluca[18] noastră aluneca uşor pe luciul orbitor al apei de la poalele marilor coloane cenuşii ale Luxorului. Myshtigo stătea cu spatele la mine. Privea cu atenţie stâlpii şi-şi înregistra impresiile pe „secretarul de buzunar”.

— Unele vom debarca? mă întrebă el.

— Cam la vreo milă mai în amonte. Poate c-ar fi mai bine să-ţi vorbesc despre boadil.

— Ştiu ce este boadilul. Ţi-am spus doar că am studiat lumea voastră.

— Ei, da! Una-i să citeşti despre ei…

— Am şi văzut boadili. În Grădina Pământeană de pe Taler există patru exemplare.

— … şi alta-i să-i vezi în bazin.

— Dumneata şi cu Hasan constituiţi un adevărat arsenal plutitor. Văd că ai la brâu trei grenade, iar el patru.

— Nu poţi folosi grenada dacă te-nhaţă, pentru că în acest caz ţi-ai face singur rău. Şi nici dacă e mai departe nu-l poţi lovi cu grenada. Se mişcă prea repede.

El se întoarse către mine.

— Dumneata ce armă foloseşti?

Am băgat mâna sub gealabia[19] şi am scos arma pe care caut întotdeauna s-o am la mine, când pornesc la drum.

Myshtigo examină atent obiectul.

— Cum se numeşte?

— Pistol automat. Trage gloanţe cu metacianură. Un singur glonţ face cât o lovitură în greutate de o tonă. Nu are o precizie prea mare, dar nici nu-i nevoie. Este realizat după un pistol de tip „Schmeisser” din secolul XX.

— Cam greoi. Barem poate să oprească un boadil?

— Dacă ai noroc. Mai am în geamantan câteva asemenea pistoale. Vrei şi dumneata unul?

— Nu, mulţumesc. Însă poţi să-mi mai dai nişte date despre boadil, spuse, după o pauză. Atunci când i-am văzut eu, boadilii se aflau mai mult în apă şi abia am apucat să arunc o privire asupra lor.

— Cum să-ţi spun… Capul seamănă cu al unui crocodil, numai că-i mai mare. Lung cam de vreo 12 metri. Se poate încolăci aidoma unei mingi mare de plajă, cu dinţi. Se mişcă repede şi pe uscat, şi în apă — şi are o grămadă de picioruşe de fiecare parte a trupului.

— Câte picioare? mă întrerupse el.

— Păi… Am făcut o pauză. Să-ţi spun drept, nu le-am numărat. Dar stai o secundă! Hei, George! am strigat apoi, înspre locul în care eminentul biolog-şef al Pământului moţăia la umbra velei. Câte picioare are boadilul?

— Hă? articulă el, întorcând capul.

— Am întrebat: câte picioare are un boadil?

Se ridică în picioare, se întinse un pic şi veni lângă noi.

— Boadilii, începu George încercând să-şi amintească în timp ce se scărpina în ureche, sunt categoric din clasa reptilelor, asta-i clar. Dar dacă sunt din ordinul crocodililor, subordinul crocodilia sau dacă sunt din ordinul squamata[20], subordinul lacertilia, familia neopoda — cum susţine mai în glumă, mai în serios, un coleg de-al meu de pe Taler — nu ştiu cu certitudine. Pentru mine, ei seamănă într-un fel cu fotoreproducerile artistice, anterioare Celor Trei Zile, ale imaginii unui phytosaurus mezozoic, înzestrat — desigur — cu un număr excesiv de picioare, precum şi cu capacitatea de contracţie. Aşa că, în ce mă priveşte, înclin către ordinul crocodililor.

Se sprijini de bastingaj şi privi la luciul apei.

Văzând că n-are de gând să mai spună şi altceva, am insistat.

— Şi totuşi, câte picioare are?

— Ăăă? Picioarele? Nu le-am numărat niciodată. Dar, dac-avem noroc, poate ni se oferă ocazia. Sunt mulţi boadili pe-aici. Eu am avut unul mic, dar n-a rezistat prea mult.

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Myshtigo.

— Mi l-a mâncat megadonaplatiul.

— Megadonaplatiul?!

— Un fel de ornitorinc cu cioc de raţă şi cu dinţi, înalt de vreo trei metri, am explicat eu. Încercaţi să vi-l imaginaţi. Din câte ştim, au fost văzuţi doar de trei sau patru ori. Sunt de origine australiană. Pe-al nostru l-am obţinut printr-o întâmplare fericită. Probabil că această specie nu va dăinui, cel puţin nu atât cât boadilii. Sunt mamifere ovipare, dar ouăle lor au dimensiuni prea mari pentru ca o lume flămândă să le permită perpetuarea speciei — dacă megadonaplatiul este, cu adevărat, o specie. S-ar putea să fie doar un produs izolat.

— Poate da, poate nu…, zise George, însoţindu-şi remarca de o mişcare a capului.

Myshtigo se întoarse, dând şi el din cap.

Hasan îşi despachetase parţial uriaşul său robot golem, numit Rolem şi se încurcase în comenzi. Ellen renunţase în cele din urmă la simicoloring şi stătea întinsă la soare, prăjindu-se pe tot corpul. Perucă Roşie şi cu Dos Santos puneau ceva la cale, în celălalt capăt al navei. Ăştia doi nu se întâlnesc niciodată pur şi simplu; mereu au câte ceva de făcut împreună. Feluca noastră îşi vedea de drum încetişor, pe apa strălucitoare din faţa marilor colonade cenuşii de la Luxor, iar eu am hotărât că a sosit timpul să tragem la mal şi să vedem ce mai e nou printre mormintele şi templele ruinate.

Загрузка...