Orașul damnat

UNU

CURGEA O APĂ CĂLDUȚĂ, mizerabilă la gust. Pâlnia dușului era fixată nefiresc de sus, nu puteau ajunge cu mâna, iar șiroaiele leneșe udau orice în afară de ceea ce ar fi trebuit să ude. Orificiul de scurgere era, ca de obicei, înfundat, și sub picioare, deasupra grătarului, plescăia apa. Și cel mai neplăcut era că trebuia să aștepți. Andrei trase cu urechea: de la vestiar tot se mai auzeau larmă și strigăte. Pare-se că pomeniseră și numele lui. Andrei se strâmbă și începu să-și miște spinarea, încercând să prindă șuvoiul pe coloană — alunecă, se prinse de peretele aspru de beton și trase o înjurătură în șoaptă. Să-i ia dracu’, ar fi putut să-și dea seama și să facă o cameră de duș separată pentru lucrătorii guvernamentali. Acum stai aici ca o buturugă…

Pe ușă, chiar sub nas, era scrijelit: „Uită-te la dreapta”. Andrei privi automat la dreapta. Acolo era zgâriat: „Uită-te îndărăt”. Andrei își aduse aminte. Știm, știm, am învățat încă de la școală, am scris și noi… Opri apa. În vestiar se făcuse liniște. Atunci întredeschise ușa și se uită. Slavă Domnului, plecaseră…

Ieși, șontâcăind pe gresia destul de murdară, strângând cu dezgust degetele, și se îndreptă spre cuierul unde își avea hainele. Surprinse cu coada ochiului o mișcare într-un colț, se uită mai bine și descoperi niște fese ascuțite, acoperite cu păr negru. Întocmai — tabloul obișnuit: un individ gol, stând în genunchi pe bancă, privea printr-o gaură în vestiarul femeilor. Înțepenise de încordare.

Andrei luă prosopul și începu să se șteargă. Era un prosop ieftin, mirosind a fenol, din dotarea administrației, care nu numai că nu absorbea apa, dar o întindea pe piele.

Tipul gol se uita întruna. Avea o poză anormală, parcă era un spânzurat — gaura în perete o făcuse pesemne un adolescent, prea jos, incomod de privit. Pe urmă, probabil că nu mai avea ce privi, răsuflă adânc și zgomotos, se așeză în capul oaselor și îl zări pe Andrei.

— S-a îmbrăcat, anunță el. Frumoasă femeie. Andrei tăcu. Își trase pantalonii, apoi se încălță.

— Iar mi s-au spart bătăturile — poftim… anunță din nou despuiatul, examinându-și palma. A nu știu câta oară. — Desfăcu prosopul și îl privi cu îndoială pe amândouă părțile. — Iată ce nu pricep eu, continuă el, ștergându-se pe cap. Oare nu se poate aduce aici un escavator? Căci noi toți putem fi înlocuiți cu un singur escavator. Scurmăm cu lopețile ca niște…

Andrei ridică din umeri și mormăi ceva ce nu înțelese nici el.

— Poftim? întrebă despuiatul, scoțând o ureche din prosop.

— Spuneam că în tot orașul nu sunt decât două escavatoare, spuse Andrei enervat. I se rupsese șiretul la pantoful drept și, acum, nu mai era posibil să evite discuția.

— Asta spun și eu — să aducă unul aici, replică individul gol, frecându-și energic pieptul micuț acoperit cu păr. Așa, cu lopețile… Cu lopata, dacă vreți să știți, trebuie să te pricepi să lucrezi, da’ cum să ne pricepem noi, întreb eu, dacă suntem de la comitetul planificării?

— Escavatoarele sunt necesare în altă parte, mormăi Andrei. Afurisitul de șiret nu se lăsa nicicum legat.

— În care altă parte? se agăță numaidecât dezbrăcatul de la planificare. Aici, după câte înțeleg, se află Marele Șantier, unde sunt atunci escavatoarele? Pe Cel mai Mare? N-am auzit de ăsta.

Dracu’ m-a pus să discut cu tine, își zise Andrei furios. Și, de fapt, de ce îl contrazic? Ar trebui să fiu de acord cu el. Să aprob de vreo două ori ce spune, și atunci ar renunța. Nu, degeaba, asta n-ar renunța. S-ar apuca să reflecteze despre muieri goale — ce folositor este pentru el să le admire. Prăpăditul.

— Ce vă tot văicăriți? zise el, îndreptându-se. Vi se cere să munciți doar un ceas pe zi și vă plângeți, de parcă vi s-ar fi vârât un creion în partea din dos… Și-a spart bătăturile, sărăcuțul! Traumă de producție…

Individul gol de la planificare îl privea năuc, cu gura ușor căscată. Slab, păros, cu genunchii atinși de podagra, cu burtică țuguiată…

— Căci pentru dumneata muncești! continuă Andrei, înnodându-și furios cravata. Doar nu pentru unchiul — pentru dumneata te roagă să muncești! Nu, ei sunt din nou nemulțumiți, din nou nu le convine nimic. Desigur, înainte de Revoluție curăța haznale, iar acum lucrează la planificare, și totuși se văicărește…

Își îmbrăcă sacoul și începu să-și împacheteze salopeta. Și abia atunci omul de la planificare deschise gura.

— Dați-mi voie, domnule! strigă el ofensat. Eu nu vorbeam în acest sens! Aveam în vedere logica, eficiența… E chiar bizar! Eu, dacă vreți să știți, am participat la asaltul primăriei!… Și vă spuneam că, fiind vorba de Marele Șantier, tot ce-i mai bun trebuie să fie aici… Și vă rog să nu strigați la mine!…

— A-a, vrei să discutăm frumos… zise Andrei și, înfășurând din mers salopeta în ziar, ieși din vestiar.

Selma îl aștepta pe o băncuța ceva mai departe. Fuma gânditoare, privind înspre groapa de fundație, ca de obicei — picior peste picior, proaspătă și îmbujorată după duș. Pe Andrei îl fulgeră neplăcut gândul că acelui avorton păros, foarte probabil, îi curgeau balele uitându-se prin gaură la ea. El se apropie, se opri alături și îi puse mâna pe gâtul răcoros.

— Mergem?

Ea își ridică ochii spre el, zâmbi și își frecă obrazul de mâna lui.

— Să-mi termin țigara, propuse ea.

— Bine, consimți Andrei și se așeză, aprinzând și el una.

În groapa de fundație mișunau sute de oameni, zbura pământul azvârlit de lopeți, soarele strălucea în metalul lustruit. Căruțele încărcate cu pământ se înșiruiau pe povârnișul opus, lângă stivele plăcilor de beton se aduna schimbul următor. Vântul învârtejea praful roșiatic, aducea frânturi de marșuri din difuzoarele instalate pe stâlpi de beton, clătina scuturile imense de placaj cu niște lozinci decolorate: „Geiger a spus: trebuie! Orașul a răspuns: vom face!”, „Marele Șantier — o lovitură neoamenilor!”, „Experimentul deasupra experimentatorilor!…”

— Otto a făgăduit că azi vor sosi covoarele, spuse Selma.

— Foarte bine, se bucură Andrei. Să-l iei pe cel mai mare. Îl vom pune pe parchetul din salon.

— Îl voiam în cabinet la tine. Pe perete. Îți amintești, ți-am vorbit de asta încă de anul trecut, când abia ne-am mutat…

— În cabinet? rosti Andrei gânditor. El își imagină cabinetul său, covorul și armele. Arăta bine. Just, spuse el. Excelent. Pune-l în cabinet.

— Să-i telefonezi însă negreșit lui Rumer, zise Selma. Să trimită un om.

— Sună-l tu, spuse Andrei. Eu n-o să am când… De fapt… bine, îi telefonez eu. Unde să ți-l trimită? Acasă?

— Nu, direct la bază. O să vii la prânz?

— O să vin, probabil. A, da, Izea vrea de mult să treacă pe la noi.

— Grozav! Spune-i să vină diseară. Nu ne-am mai adunat de-o sută de ani. Trebuie să-l chemăm și pe Van împreună cu Meilin…

— Îh, făcu Andrei. La Van, nu știu de ce, el nu se gândise. În afară de Izea, dintre ai noștri — ai de gând să mai chemi pe careva? întrebă el cu precauție.

— Dintre ai noștri? Putem să-l chemăm pe colonel… rosti Selma nehotărâtă. E simpatic… De fapt, dacă vrem să chemăm astăzi pe careva dintre ai noștri, atunci ar trebui în primul rând să chemăm familia Dollfuss. Noi am fost de două ori la ei, e jenant…

— Dacă ar fi fără soție, zise Andrei.

— Fără soție nu se poate.

— Știi ceva? spuse Andrei, deocamdată nu le telefona, diseară om mai vedea. Era foarte limpede pentru el că Van și Dollfuss nu se asortau câtuși de puțin. N-ar fi mai bine să îl chemăm pe Ceaciua?

— Genial! exclamă Selma. O să-l asmuțim asupra lui madam Dollfuss. Toți o să se simtă bine. — Ea azvârli chiștocul. — Mergem?

Din groapă, îndreptându-se spre dușuri, porniră alte șiruri de constructori ai Marelui Șantier — veselii și harnicii lucrători de la Turnătorie, asudați și gălăgioși.

— Să mergem, zise Andrei.

Pe o mică alee, presărată cu scuipături, printre două șiruri de tei firavi de curând sădiți, ieșiră la stația de autobuz, unde se mai aflau două autobuze arhipline. Andrei se uită la ceas: până la plecarea autobuzelor mai rămăseseră șapte minute. Din primul autobuz, niște muieri roșii la față îmbrânciră afară un bețiv. Bețivul striga cu glas răgușit, muierile vociferau și ele cu glasuri isterice, stridente.

— Mergem cu mitocanii sau pe jos?

— Ai timp?

— Am. Hai s-o luăm pe deasupra prăpastiei, e mai răcoare. Selma îl luă de braț, o cotiră la stânga la umbra unei clădiri vechi de patru etaje, înconjurată de schele, și se îndreptară pe o străduță pavată cu pietre spre prăpastie.

Era un cartier dosnic, părăginit. Căsuțe pustii coșcovite, așezate alandala, străduțe năpădite de iarbă. Înainte de Revoluție și imediat după, era primejdios să treci pe aici nu numai noaptea, ci și ziua — peste tot numai spelunci, cuiburi de hoți, aici se instalaseră fabricanții de basamac, negustorii de lucruri furate, traficanții profesioniști de aur, prostituate, complice ale hoților și tot felul de scursuri. Pe urmă au început să-i mătrășească: pe unii i-au prins și i-au deportat în baltă, ca argați la fermieri, pe alții — plevușca — i-au împrăștiat pur și simplu, care pe unde; pe unii, în învălmășeală, i-au pus la zid, iar tot ce au găsit valoros aici a fost confiscat în folosul Orașului. Casele au rămas pustii. La început mai trimiteau patrule, pe urmă le-au desființat ca fiind inutile, iar foarte recent s-a făcut cunoscut în mod public că această mahala de cocioabe va fi demolată, iar în locul ei, de-a lungul prăpastiei, în limitele razei orașului, va fi tăiată o fâșie de parcuri — un complex de odihnă și distracții.

Selma și Andrei ocoliră ultima dărăpănătură și o luară de-a lungul prăpastiei prin iarba verde, înaltă până la genunchi. Aici era răcoare — din prăpastie se înălța în valuri aerul umed și rece. Selma strănută, și Andrei o îmbrățișă pe după umeri. Parapetul de granit nu fusese încă tras până aici, și Andrei, instinctiv, se străduia să se țină cât mai departe de marginea prăpastiei — la vreo cinci-șase pași.

Deasupra prăpastiei orice om se simțea ciudat. Și, pesemne, toți încercau aceeași senzație, chipurile lumea, dacă o privești de aici, se împarte clar în două jumătăți egale. Spre apus — un gol verde-albastru nemărginit, nici mare, nici cer, ci exact un gol de culoare verde-albastră. Un Neant verde-albastru. Spre Răsărit — un zid galben nemărginit, care se înalță vertical, cu fâșia îngustă a terasei pe care se întindea Orașul. Zidul Galben. Zidul Galben absolut.

Golul infinit spre apus și Bolta infinită spre răsărit. Nu exista nici o posibilitate de a înțelege aceste două infinituri. Puteai doar să te obișnuiești. Cei care nu erau capabili să se obișnuiască se străduiau să nu vină la prăpastie, iată de ce rar dacă întâlneai pe cineva. Acum, pe aici veneau perechi de îndrăgostiți, mai cu seamă noaptea.

Noaptea, în prăpastie, se vedea o lumină verzuie slabă, de parcă acolo, în abis, ceva putrezea domol din veac în veac. Pe fundalul acestei luminiscențe, marginea zburlită a prăpastiei se vedea excelent, și iarba aici, peste tot, era extraordinar de înaltă și moale…

— Când o să construim dirijabile, spuse deodată Selma, o să zburăm în sus, ori ne coborâm în prăpastia asta?

— Care dirijabile? întrebă Andrei distrat.

— Cum care? se miră Selma, și Andrei își dădu seama numaidecât.

— A, aerostatele? spuse el. În jos. În jos, desigur. În prăpastie. Printre cei mai mulți orășeni care își efectuau ora de muncă la Marele Șantier se răspândise părerea că se construiește, chipurile, o gigantică uzină de dirijabile. Geiger considera că această părere trebuie susținută cu orice chip, însă fără a afirma ceva direct.

— De ce în jos? întrebă Selma.

— Păi, să vezi… Am încercat să înălțăm baloane — fără oameni, firește. Ceva se întâmplă cu ele acolo sus — explodează dintr-o cauză necunoscută. Mai sus de un kilometru nu s-a ridicat încă nici unul.

— Dar ce ar putea fi acolo, jos? Tu ce crezi? Andrei ridică din umeri.

— N-am idee.

— Ia te uită, ditamai savantul! Domnul consilier. Selma ridică din iarbă o bucată de scândură veche cu un cui strâmb și ruginit în ea și o aruncă în prăpastie.

— Poate nimerește pe cineva de acolo în scăfârlie, spuse ea.

— Nu fi huligan, zise Andrei pașnic.

— Păi, așa sunt eu! spuse Selma. Ai uitat? Andrei o măsură din cap până în picioare.

— Nu, n-am uitat, răspunse el. Vrei să te trântesc în iarbă?

— Vreau, încuviință Selma.

Andrei se uită în jur. Pe acoperișul celei mai apropiate dărăpănături, cu picioarele atârnate, fumau doi tipi cu șapcă. Chiar alături, înclinat pe o grămadă de gunoi, se afla un trepied grosolan, cu un berbec de fontă agățat de un lanț noduros.

— Se holbează la noi, spuse el. Păcat. Ți-aș fi arătat eu ție, doamnă consilier.

— Hai, trântește-o odată, de ce pierzi vremea! îi strigară tare cei de pe acoperiș. Bleg nepriceput!…

Andrei se prefăcu că nu aude.

— Te duci direct acasă? întrebă el.

— Trebuie să mai trec pe la coafor, spuse ea. Deodată, Andrei se simți cuprins de un sentiment

necunoscut. Brusc, își dădu seama, într-un mod foarte clar, că, uite, el este consilier, unul dintre oamenii de răspundere ai cancelariei personale a președintelui, om respectat, că are soție, o femeie frumoasă, și casă îmbelșugată, și că, uite, soția lui merge acum la coafor, pentru că diseară vor primi musafiri, nu vor chefui dezordonat, ci vor da o recepție serioasă, și musafirii nu sunt oricine, ci oameni serioși, importanți, necesari, cei mai necesari din Oraș. Era sentimentul maturității descoperite în mod neașteptat, al propriei importanțe, al propriei răspunderi. Era un om matur, pe deplin format, independent, cu familie. Era un bărbat matur, care stătea ferm pe picioarele lui. Doar copii nu avea, din toate celelalte avea ca adevărații maturi…

— Să trăiți, domnule consilier! rosti o voce respectuoasă.

Iată că ieșiseră din cartierul părăsit. În stânga începea parapetul de granit, sub picioare se așterneau plăcile de beton, la dreapta și înainte se înălța colosul alburiu al Casei de Sticlă, iar în drum se afla, în poziție de drepți, cu două degete duse la chipiu, un tânăr polițist negru, îmbrăcat îngrijit în uniforma albăstrie a celor din gardă.

Andrei îi făcu distrat un semn din cap și zise către Selma:

— Scuză-mă, spuneai ceva, mă gândeam în altă parte…

— Ziceam să nu uiți să-l suni pe Rumer. Acum îmi trebuie un om nu numai pentru covor. Trebuie să-l trimit după vin, după vodcă… Colonelului îi place whisky, iar lui Dollfuss — berea… Poate o să iau o ladă întreagă…

— Da! Și să pună alt bec la toaletă, spuse Andrei. Iar tu să prepari niște carne după rețeta din Burgundia. Să ți-o trimit pe Amalia?

Se despărțiră în dreptul aleii transversale ce ducea spre Casa de Sticlă, Selma își continuă drumul înainte, iar Andrei, conducând-o (cu plăcere) din ochi, o coti și se îndreptă către intrarea dinspre apus.

Vasta esplanadă din jurul edificiului, pavată cu lespezi de beton, era pustie, ici-colo doar se zăreau uniformele albăstrii ale celor din gardă. Pe sub copacii deși, care înconjurau platforma, ca întotdeauna, își pierdeau vremea câțiva gură-cască dintre novici — mâncau lacomi din ochi edificiul puterii —, iar pensionarii în bastoane le dădeau explicații.

La intrare se afla „rabla” lui Dollfuss; capota, ca de obicei, era ridicată, din motor ieșea partea inferioară, strânsă în crom strălucitor, a șoferului. Și, chiar alături, puțea un camion murdar, venit direct din baltă, cu siguranță al vreunui fermier — peste obloane atârnau neglijent extremitățile roșu-albastre ale unei vite jupuite. Deasupra ei roiau muștele. Stăpânul camionului, un fermier, se certa în ușă cu paznicii. Probabil că se certau de multă vreme, fiindcă erau aici șeful paznicilor și trei polițiști, iar încă doi se apropiau agale, urcând treptele largi, venind dinspre platformă.

Fermierul i se păru lui Andrei cunoscut — lung ca o prăjină, un țăran slab, cu mustăți pleoștite. Mirosea a nă-dușeală, a benzină și a băutură. Andrei arătă permisul și trecu în vestibul, izbutind să audă că țăranul voia să-l vadă personal pe președintele Geiger, iar paznicii îi explicau că aici este intrarea de serviciu și că el, țăranul, trebuie să ocolească edificiul și să-și încerce norocul la biroul de primiri. Vocile celor care discutau se ridicau încet-încet.

Andrei sui cu liftul la etajul cinci și intră pe ușa unde, pe o tăbliță aurie, scria cu litere negre: „Cancelaria personală a președintelui pentru știință și tehnică”. Când intră, curierii așezați la intrare se ridicară și cu același gest își ascunseseră la spate țigările aprinse. În coridorul cel alb și larg, altcineva nu se mai vedea; totuși, din spatele ușilor, ca și odinioară la redacție, răsunau țârâit de telefoane, voci care dictau, țăcănitul mașinilor de scris. Andrei deschise ușa pe care scria „Consilierul A. Voronin” și intră în anticamera cabinetului său.

Și aici se ridicară să-l întâmpine: Kehada, grasul și veșnic transpiratul șef al sectorului geodezic; Vareikis, șeful sectorului cadre, cu o fizionomie apatică, tristă, cu ochii bulbucați; o tanti în vârstă, foarte vioaie, de la direcția financiară și un flăcăiandru necunoscut, cu alură de sportiv, probabil un novice, care aștepta să fie prezentat. Iar de la măsuța ei cu mașina de scris, aflată lângă fereastră, se ridică sprintenă, zâmbindu-i, Amalia, secretara lui personală.

— Bună ziua, bună ziua, domnilor, rosti Andrei tare, schițând zâmbetul cel mai blând. Îmi cer iertare! Afurisitele de autobuze erau arhipline, a trebuit să vin pe jos chiar de la Șantier…

Începu să strângă mâinile: lăboanța groasă a lui Kehada, aripioara flască a lui Vareikis, mănunchiul de oase uscate al băbuței de la financiar (ce dracu’ o fi căutând aici? De ce o avea nevoie?) și lopata de fontă a novicelui încruntat.

— Cred că o lăsăm pe doamna să intre prima… spuse el. Doamnă, vă rog (către băbuța de la financiar)… Ceva urgent (către Amalia în șoaptă)? Mulțumesc (luă telefonograma întinsă și deschise ușa cabinetului)… Vă rog, doamnă, vă rog…

Despăturind telefonograma, trecu la birou uitându-se pe hârtie, îi arătă băbuței cu mâna spre fotoliu, apoi se așeză și el și puse telefonograma în față.

— Vă ascult.

Mătușica începu să turuie. Andrei, zâmbind din colțul buzelor, o asculta cu atenție, lovind cu creionul în telefo-nogramă. Pricepu totul din primele cuvinte.

— Iertați-mă, o întrerupse el după un minut și jumătate. Am înțeles. De fapt, la noi, oamenii nu se primesc prin protecție. Însă, în cazul dumneavoastră, avem, fără îndoială, de-a face cu o excepție. Dacă fiica dumneavoastră se interesează într-atât de cosmografie, încât s-a ocupat de ea încă din școală și din proprie inițiativă… Telefonați, vă rog, șefului de la biroul cadre. O să vorbesc cu el. — Se ridică. — Fără îndoială, astfel de ambiții ale tinerilor trebuie salutate și stimulate… — O conduse până la ușă. — Asta-i în spiritul vremurilor noi… Să nu-mi mulțumiți, doamnă, nu mi-am făcut decât datoria. Toate cele bune…

Se întoarse la birou și reciti telefonograma. „Președintele îl invită pe domnul consilier Voronin în cabinetul său la orele 14.00.” Atât. În ce problemă? De ce? Ce să iau cu mine? Ciudat… Mai degrabă, Fritz s-a plictisit și vrea să mai stea la palavre. Paisprezece zero-zero — este ora pauzei de prânz. Va să zică, vom lua prânzul la președinte. Ridică receptorul telefonului interior.

— Amalia, să intre Kehada.

Ușa se deschise și intră Kehada, trăgând după sine mâneca junelui sportiv.

— Domnule consilier, vreau să vă prezint, începu el încă din prag, iată, pe acest tânăr… Douglas Ketcher… Este novice, a sosit doar acum o lună și se plictisește stând într-un loc.

— Păi, începu Andrei râzând, toți ne plictisim stând într-un singur loc. Încântat, Ketcher. De unde ești originar? Din ce timp?

— Dallas, statul Texas, rosti, junele cu o voce de bas neașteptat de profundă, zâmbind sfios. Anul șaizeci și trei.

— Ai absolvit ceva?

— Un colegiu normal. Pe urmă am mers în expediții geologice. Prospecții petroliere.

— Excelent. Tocmai ceea ce ne trebuie, spuse Andrei, jucându-se cu creionul. Dumneata, Ketcher, nu știi, probabil, dar noi, aici, obișnuim să întrebăm: de ce? Ai fugit? Sau, pur și simplu, ești în căutare de aventură? Sau te interesează Experimentul?

Douglas Ketcher se posomori, luă în mâna dreaptă degetul mare de la stânga și se uită pe fereastră.

— S-ar putea spune că am fugit, bubui el.

— Acolo, la ei, a fost împușcat președintele, lămuri Kehada, ștergându-și fața cu batista. Chiar în orașul lui…

— Ah, așa deci! spuse Andrei cu înțelegere. Și te numărai cumva printre suspecți?

Junele clătină din cap, iar Kehada zise:

— Nu, nu-i vorba de asta. Este o poveste lungă. Ei își puneau mare nădejde în acest președinte, era un idol acolo… într-un cuvânt — psihologie…

— Blestemată țară, glăsui junele. Nimic nu-i va ajuta.

— Da — da, spuse Andrei, dând din cap compătimitor. Știi însă că noi nu mai recunoaștem Experimentul?

Junele ridică din umerii lui puternici.

— Îmi este indiferent. Mie îmi place aici. Doar că nu pot suferi să stau într-un singur loc. În Oraș mă cam plictisesc. Iar domnul Kehada mi-a propus să plec într-o expediție…

— Vreau să-l trimit pentru început cu grupul lui Son, spuse Kehada. Este un flăcău zdravăn, cu oarecare experiență, și să găsești oameni care să muncească în junglă, știți cât e de greu.

— Prea bine, spuse Andrei. Mă bucur mult, Ketcher. Îmi ești simpatic. Sper să fie astfel și de acum înainte.

Ketcher dădu din cap cu stângăcie și se ridică. Kehada se ridică și el suflând greu.

— Încă un lucru, zise Andrei, ridicând un deget. Vreau să te avertizez, Ketcher. Orașul și Casa de Sticlă sunt interesați ca dumneata să studiezi. N-avem nevoie de simpli executanți, avem destui. Avem nevoie de cadre cu pregătire.

Sunt convins că din dumneata va ieși un excelent inginer petrolist… Cum stă cu indicele, Kehada?

— Optzeci și șapte, spuse Kehoda, surâzând satisfăcut.

— Vezi?… Am toate motivele să mă încred în dumneata.

— Îmi voi da toată silința, mormăi Douglas Ketcher și se uită la Kehada.

— Noi nu mai aveam altceva, spuse Kehada.

— Nici eu, zise Andrei. Toate cele bune… Să intre Vareikis.

Ca de obicei, Vareikis nu intră, ci se introduse în cabinet pe bucăți, uitându-se mereu prin crăpătura ușii întredeschise. Pe urmă închise bine ușa, șontâcăi fără zgomot spre birou și se așeză. Tristețea de pe fața lui era acum și mai vizibila, colțurile gurii erau complet lăsate în jos.

— Ca să nu uit, spuse Andrei. A fost la mine femeia aceea de la direcția financiară.

— Știu, rosti încet Voreikis. Fiica.

— Da. Eu n-am nimic împotrivă.

— La Kehada, zise Vareikis cu o intonație nedeslușită — nu știai dacă era întrebare ori propunere.

— Nu, cred că mai bine la calculatori.

— Bine, spuse Vareikis, scoțând din buzunarul interior un blocnotes. Instrucțiunile zero-șaptesprezece, rosti el abia auzit.

— Da?

— A luat sfârșit ultimul concurs, șopti la fel de încet Vareikis. Au fost depistați opt colaboratori cu indicele de inteligență sub șapte zeci și cinci — cel admis.

— De ce șaptezeci și cinci? Conform instrucțiunilor, indicele-limită este șaizeci și șapte.

— Conform instrucțiunilor cancelariei personale a președintelui în probleme de cadre — buzele lui Vareikis abia se mișcau —, indicele-limită de inteligență pentru lucrătorii cancelariei personale a președintelui pentru știință și tehnică este de șaptezeci și cinci.

— Ah, așa deci… — Andrei se scărpina la tâmplă. Hm… Da, este logic.

— În afară de asta, continuă Vareikis, cinci din cei opt nu ajung nici măcar la șaizeci și șapte. Iată lista.

Andrei luă lista și se uită pe ea. Nume și prenume cvasi-cunoscute, doi bărbați și trei femei…

— Dă-mi voie, zise el, încruntându-se. Amalia Thorne… Păi asta este Amalia mea! Ce trucuri mai sunt și astea?

— Cincizeci și opt, spuse Vareikis.

— Și rândul trecut?

— Rândul trecut eu nu eram aici.

— Este doar secretară! Secretara mea personală! Vareikis tăcea abătut. Andrei mai parcurse o dată lista. Rașidov… Asta, pare-se, este geodez… Cineva l-a lăudat. Sau l-a înjurat?… Tatiana Postnik. Operator. A, asta-i mutrița aceea drăguță cu buclișoare, a avut ceva cu Kehada… ba nu, aceea era alta…

— Bun, zise el. Mă ocup eu de asta și o să mai vorbim. Ar fi bine dacă și dumneata, pe linia dumitale, ai cere lămuriri în privința unor funcții ca secretar, operator… În privința personalului auxiliar. Nu putem să emitem aceleași pretenții ca și pentru cercetătorii științifici. La urma urmelor, mai avem și curieri…

— Am înțeles, spuse Vareikis.

— Altceva? întrebă Andrei.

— Da. Instrucțiunile zero-zero-trei. Andrei își încreți fruntea.

— Nu-mi aduc aminte.

— Propaganda Experimentului.

— Ah, spuse Andrei. Și?

— Se primesc semnale sistematice referitoare la următoarele persoane.

Vareikis puse în fața lui Andrei încă o listă. Erau doar trei nume. Bărbați. Toți trei — șefi de sectoare. Principale. Cosmografie, psihologie socială și geodezie. Sullivan,

Boots și Kehada. Andrei bătu darabana cu degetele în lista. Ce pacoste, își zise el. Din nou — mereu aceeași placă. Dar — calm. Sa nu întrecem măsura. Pe acest cap pătrat nu-l poți scoate dintr-ale lui, iar eu o să mai lucrez multă vreme cu el…

— Neplăcut, rosti el. Foarte neplăcut. Socotesc că informațiile sunt verificate. Nu e nici o eroare?

— Informații încrucișate și confirmate în repetate rânduri, spuse Vareikis cu voce incoloră. Sullivan afirmă că Experimentul asupra Orașului continuă. După spusele lui, Casa de Sticlă, chiar și în pofida voinței sale, continuă să înfăptuiască linia Experimentului. Susține că revoluția nu este decât una din etapele Experimentului…

Cuvinte sacre, își zise Andrei. Izea spune același lucru, și lui Fritz asta nu-i place deloc. Doar lui Izea i se permite, lui Sullivan, sărmanul — nu.

— Kehada, continuă Vareikis. Față de subalterni își arată entuziasmul pentru forța științifico-tehnică a ipoteticilor experimentatori. Denigrează valoarea activității președintelui și a consiliului prezidențial. De două ori a asemănat această activitate cu zarva pe care o fac șoarecii într-o cutie de carton…

Andrei asculta cu ochii în jos. Fața îi era de piatră.

— În sfârșit, Boots. Face aprecieri dușmănoase la adresa președintelui. În stare de ebrietate, a numit orânduirea politică existentă dictatură a mediocrităților asupra cretinilor.

Andrei nu se mai stăpâni și mârâi. Îi trage dracu’ de limbă, își zise el enervat, dând lista la o parte. Și se mai numesc elită — își atrag singuri beleaua.

— Și dumneata știi toate astea, îi spuse el lui Vareikis. Le cunoști…

Nu trebuia să spună asta. A făcut o prostie. Fără să clipească, Vareikis îl privea trist drept în față.

— Lucrezi admirabil, Vareikis, spuse Andrei. Lângă dumneata mă aflu parcă în spatele unui zid de piatră…

Presupun că aceste informații au fost transmise pe canalele obișnuite, zise el, bătând cu unghia în listă.

— Vor fi transmise astăzi, spuse Vareikis. Eram obligat să vă aduc la cunoștință, în prealabil.

— Splendid, zise Andrei cu vioiciune. Transmite-le. — Prinse cu un ac cele două liste și le puse într-un dosar albastru, pe care scria: „Raportul pentru președinte” — Să vedem ce o să hotărască în această chestiune Rumer al nostru.

— Întrucât astfel de informații nu ne parvin pentru prima oară, spuse Vareikis, socotesc că domnul Rumer va recomanda ca acești oameni să fie scoși din posturile de conducere.

Andrei se uită la Vareikis, străduindu-se să-și concentreze privirea undeva mai departe, în spatele lui.

— Ieri am fost la vizionarea unui film nou, zise el. „Goi și desculți”. L-am aprobat, așa că în curând va apărea pe ecrane. Te sfătuiesc să-l vezi. Știi, acolo… Începu să-i expună lui Vareikis amănunțit și fără grabă conținutul acestei trivialități colosale, care, de altminteri, într-adevăr, i-a plăcut mult lui Fritz, și nu numai lui. Vareikis asculta în tăcere, aprobând când și când din cap, în cele mai neașteptate momente — de parcă atunci și-ar fi dat seama. Ca și mai înainte, chipul lui nu exprima nimic, în afară de durere și tristețe. Era evident că de mult pierduse șirul și nu înțelege nimic. În momentul culminant, când Vareikis pricepu clar că va trebui să asculte totul până la sfârșit, Andrei se întrerupse, căscă sincer și spuse blajin:

— Ei, și așa mai departe. Să-l vezi neapărat… Apropo, ce impresie ți-a făcut tânărul Ketcher?

Vareikis tresări surprins.

— Ketcher? Deocamdată am impresia că totul este în regulă.

— Și eu la fel, spuse Andrei. Puse mâna pe receptor. Mai ai ceva pentru mine, Vareikis?

Vareikis se ridică.

— Nu, spuse el. Nimic. Îmi dați voie să mă retrag?

Andrei îi făcu binevoitor semn din cap și rosti în receptor:

— Amalia, cine mai este acolo?

— Ellisower, domnule consilier.

— Care naiba Ellisower? întrebă Andrei, observând cum Vareikis iese cu grijă, bucată cu bucată, din cabinet.

— Adjunctul șefului sectorului transporturi. În problema „Acvamarin”.

— Să mai aștepte. Adu-mi corespondența. După un minut, Amalia apăru în prag și în tot minutul ăsta, Andrei, tușind, își frecă bicepșii, își roti mijlocul, totul îl durea în mod plăcut după un ceas de muncă asiduă cu lopata în mână, și, ca întotdeauna, se gândea distrat că, de fapt, aceasta este o foarte bună gimnastică pentru un om care duce cu preponderență o viață sedentară.

Amalia închise bine ușa după ea și, țăcănind pe parchet cu tocurile înalte, se opri alături de el, punând pe birou mapa cu corespondența. Ca de obicei, o cuprinse pe după șoldurile înguste și tari, înfășurate în mătasea răcoroasă, o bătu ușurel cu palma peste coapsă, iar cu mâna cealaltă deschise mapa.

— Ia să vedem ce avem aici? spuse el vioi.

Amalia era topită sub palma lui, încetase chiar să mai respire. Caraghioasă fată și fidelă ca un câine. Și își cunoaște meseria. O măsură cu privirea de jos în sus. Ca întotdeauna în clipele de mângâiere, fața ei era palidă și speriată, și când ochii lor se întâlniră, ea îi puse sfioasă palma îngustă și caldă pe gât, sub ureche. Degetele îi tremurau.

— Ce-i, prichindelule? rosti el blând. Este ceva important printre hârțoagele astea? Sau încuiem ușa și schimbăm poziția?

Acesta era codul lor pentru a denumi distracțiile în fotoliu și pe covor. Despre Amalia, n-ar putea spune niciodată cum este la pat. Nu fusese niciodată cu ea în pat.

— Proiectul de buget… rosti Amalia cu voce stinsă. Pe urmă tot felul de cereri… Bineînțeles — scrisori personale, nu le-am desfăcut.

— Foarte bine ai făcut, spuse Andrei. Dacă dădeai de o scrisoare de la vreo admiratoare…

El își trase mâna și ea oftă ușor.

— Șezi, zise el. Nu pleca, termin repede.

Luă prima scrisoare care îi căzu sub mână, rupse plicul, începu să citească, încruntându-se. Operatorul Evseenko informa despre șeful său direct Kehada, că acela „îngăduie critici la adresa conducerii și personal a domnului consilier”. Andrei îl cunoștea bine pe acest Evseenko. Era un om fără seamăn de bizar și tot fără seamăn de nenorocos — ghinionist în tot ce întreprindea. Într-o vreme, el a uluit închipuirea lui Andrei, când a lăudat perioada războiului din patruzeci și doi de lângă Leningrad. „Ce bine era atunci, spunea el chiar cu oarecare nostalgie în glas. Trăiești, nu te gândești la nimic, iar dacă-ți trebuie ceva — spui soldaților și ei îți aduc…” A terminat războiul căpitan și, cât a fost pe front, a ucis un singur om — pe propriul politruc. Ieșeau dintr-o încercuire, Evseenko a văzut că pe politruc l-au prins nemții și îl căutau prin buzunare. Atunci el a tras în ei din tufiș, l-a ucis pe politruc și a fugit. Pentru fapta asta se lăuda ori de câte ori avea prilejul: ei l-ar fi torturat… Ce să mă fac cu prostul ăsta? Era al șaselea denunț… Și nu-i scrie lui Rumer, nici lui Vareikis, ci mie. Cel mai nostim subterfugiu psihologic. Dacă i-ar fi scris lui Vareikis sau lui Rumer, Kehada ar fi fost tras la răspundere. Eu însă nu mă ating de Kehada, știu totul despre el, dar nu-l ating, pentru că îl prețuiesc și îl iert, toți știu asta. Așa — rezultă că și datoria cetățenească a fost îndeplinită și nici omul n-a pățit nimic… Totuși — ce monstru, Doamne iartă-mă!…

Andrei mototoli scrisoarea, o aruncă la coș și luă alta. Scrisul de pe plic i se păru cunoscut, un scris foarte caracteristic. Adresa expeditorului nu era trecută. În plic era o bucată de hârtie, textul era bătut la mașină — o copie, nici măcar prima —, iar jos era semnătura de mână. Andrei citi, nu pricepu nimic, mai citi o dată, se înfioră și se uită la ceas. Apoi smulse receptorul telefonului alb și formă un număr.

— Consilierul Rumer, urgent!

— Consilierul Rumer este ocupat.

— La telefon consilierul Voronin! Am spus — urgent!

— Iertați-mă, domnule consilier. Consilierul Rumer este la președinte… Andrei azvârli receptorul și împingând-o pe Amalia, care îl privea buimacă, se repezi spre ușă. Când pusese mâna pe clanța de material plastic, își dădu seama câ-i târziu, oricum n-ar fi izbutit. Dacă totul este adevărat, firește. Dacă nu cumva e vorba de o cacealma idioată.

Se apropie de fereastră, apucă bara învelită în catifea și începu să privească afară, pe esplanadă. Era pustie, ca întotdeauna. Ici-colo se zăreau uniformele albăstrii, la umbră, sub copaci — aceiași gura-cască, o bătrână trecu agale, împingând un cărucior de copil. Trecu un automobil. Andrei aștepta cu mâinile încleștate pe bară.

Amalia se apropie din spate și îi atinse ușurel umărul.

— Ce s-a întâmplat?

— Dă-te la o parte, spuse el fără să se întoarcă. Așază-te în fotoliu.

Amalia dispăru. Andrei se uită din nou la ceas. După ceasul lui trecuse un minut în plus. Desigur, își zise el. Nu se poate. Cacealma idioată. Ori șantaj… Și, în aceeași clipă, de sub copaci apăru, înaintând agale pe esplanadă, un om. Părea foarte mic de la înălțimea și de la distanța asta, și Andrei nu-l recunoscu. El știa că acela era uscățiv, bine legat, iar ăsta era masiv, umflat, și doar în ultima clipă Andrei își dădu seama de ce. Își miji ochii și se dădu înapoi de la fereastră.

Pe esplanadă răsună un bubuit — puternic și scurt. Ferestrele se cutremurară și numaidecât, undeva, jos, se auzi zăngănit enervant de geamuri sparte. Amalia scoase un țipăt înăbușit, iar jos, pe esplanadă, răsunau țipete disperate…

Îndepărtând-o cu o mână pe Amalia, care se smucea înspre el, ori spre fereastră, Andrei se sili să deschidă ochii și să se uite. Acolo, unde stătuse omul, acum era o coloană de fum gălbui, și dincolo de fum nu se vedea nimic. Spre acel loc alergau din toată părțile uniforme albastre, iar ceva mai departe se adunau din ce în ce mai mulți oameni. Totul se sfârșise.

Andrei, fără să-și simtă picioarele, se întoarse la birou, se așeză și luă din nou scrisoarea.

„Tuturor maimarilor acestei lumi de lepădături!

Urăsc minciuna, dar adevărul vostru e mai rău decât minciuna. Ați transformat Orașul într-o cocină confortabilă, iar pe cetățenii Orașului — în porci ghiftuiți. Eu nu vreau să fiu păzitor de porci, iar altă alternativă în lumea voastră de râmători nu există. În naivitatea voastră, sunteți niște nulități, încântați de voi, deși, cândva, mulți ați fost oameni adevărați. Printre voi sunt și foștii mei prieteni și eu mă adresez lor în primul rând. Cuvintele nu au efect asupra voastră, și eu le întăresc cu moartea mea. Poate o să vă fie rușine, poate — frică, sau poate pur și simplu incomod în cocina voastră. Aceasta-i tot ce mai mi-a rămas să sper. Să pedepsească Dumnezeu plictisul vostru! Nu sunt cuvintele mele, dar eu mă semnez cu entuziasm sub ele — Denny Lee.”

Toate acestea erau imprimate cu mașina de scris, cu indigo, în trei sau patru copii. Mai jos era adăugat de mână:

„Dragă Voronin, adio! O să mă arunc în aer astăzi la orele treisprezece fix pe esplanada din fața Casei de Sticlă. Dacă scrisoarea nu întârzie, poți să privești cum se va produce, dar nu trebuie să mă împiedici — ar fi niște victime în plus. Fostul tău prieten și șef al secției scrisori de la fostul tău ziar — Denny.”

Andrei ridică ochii și o văzu pe Amalia.

— Ți-l amintești pe Denny? întrebă el. Denny Lee, șeful de la scrisori… Amalia dădu din cap în tăcere, apoi fața ei parcă fu schimonosită de groază.

— Nu se poate! rosti ea răgușit. Nu-i adevărat…

— S-a aruncat în aer… spuse Andrei, mișcându-și cu greu buzele. Probabil că și-a legat dinamită. Pe sub sacou.

— De ce? întrebă Amalia. Ea își mișcă buza, ochii i se umplură de lacrimi, lacrimile porniră șiroaie pe fața ei mică și albă, adunându-se sub bărbie.

— Nu înțeleg, spuse Andrei neputincios. Nu înțeleg nimic… — El privea rară nici o noimă scrisoarea. Ne-am văzut recent… Am discutat, ne-am dondănit… — Se uită din nou la Amalia. — Poate a venit la mine în audiență? Poate nu l-am primit?

Amalia, ascunzându-și fața în palme, clătină din cap.

Și brusc, Andrei simți că îl cuprinde furia. Nu era furie, ci o enervare cumplită, pe care o mai încercase astăzi la vestiar, după duș. De ce naiba?! Ce le mai lipsește?! Ce nu le-ajunge acestor lepădături?… Idiotul! Ce-a vrut să dovedească? Porc nu vrea să fie, nici porcar nu vrea să fie… Se plictisește! Du-te la mama dracului cu plictisul tău!…

— Încetează cu bocitul! strigă el la Amalia. Șterge-ți nasul și du-te la tine.

Aruncă hârtiile din fața lui, sări în picioare și se apropie din nou de fereastră.

Pe esplanadă se adunase o mulțime uriașă. În centrul acestei mulțimi era un spațiu cenușiu gol, înconjurat de uniforme albăstrii, și acolo mișunau oameni în halate albe.

Ambulanța „Salvării” claxona, încercând să-și croiască drum…

…Și totuși ce-ai dovedit? Că nu vrei să trăiești laolaltă cu noi? Și de ce trebuie s-o dovedești, și cui? Că ne urăști? Păcat. Noi facem ceea ce trebuie. Noi nu suntem vinovați că ei sunt porci. Au fost porci și înaintea noastră și vor rămâne porci și după noi. Noi nu putem decât să-i hrănim, să-i îmbrăcăm și să-i izbăvim de suferințele animalice, pentru că suferințe spirituale n-au cunoscut de când sunt ei și nu vor cunoaște vreodată. Ce? — am făcut puțin pentru ei? Privește cum s-a schimbat Orașul. Curățenie, ordine, nici pomeneală de haosul de mai înainte, haleală — din belșug, cârpe — din belșug, curând vor avea și spectacole din belșug, dă-ne puțin răgaz, și ce le mai trebuie?… Dar tu, ce-ai făcut? Uite, infirmierii îți culeg mațele de pe asfalt — astea sunt faptele tale… Iar noi trebuie să muncim, să ne spetim muncind, ca să urnim

colosul, pentru că tot ce am obținut nu e decât începutul, toate astea trebuie să le și păstrăm, dragul meu, și, păstrându-le, să le înmulțim. Pentru că pe Pământ, poate, deasupra oamenilor, nu este nici Dumnezeu, nici diavolul, însă aici — este… Democrat împuțit, narodnic, slugarnic, frate al fraților mei…

Dar în fața ochilor îi stătea mereu Denny, așa cum era la ultima lor întâlnire, cu o lună sau două în urmă — se uscase de tot, în ochii lui triști, aproape stinși, se cuibărise teama —, și cum îi spusese la sfârșitul discuției lor dezordonate și fără noimă, când se ridicase, aruncând pe farfurioara de argint niște bancnote mototolite: „Doamne, ce ți-a venit să te lauzi față de mine? Pui burta pe altar… Pentru ce? Ca oamenii să aibă burta plină! Păi, oare ăsta-i scopul? În amărâta Danemarcă știu să facă asta de mulți ani. Bine, fie, eu n-am dreptul, cum te exprimi tu, să intervin în numele tuturor. Să zicem că nu toți, dar eu și cu tine știm exact că oamenilor nu asta le trebuie, că nu în felul acesta poți să construiești o lume nouă!” „Dar cum, mama ta, așa și pe dincolo, cum s-o construiești? Cum?” strigase atunci Andrei, dar Denny a dat din mână a lehamite și n-a vrut să mai discute.

Sună telefonul alb. Andrei se întoarse fără nici o plăcere la birou și ridică receptorul.

— Andrei? Geiger la telefon.

— Salut, Fritz.

— Îl cunoșteai?

— Da.

— Și ce crezi despre asta?

— Un isteric, spuse Andrei printre dinți. Noroi.

Geiger făcu o pauză.

— Ai primit o scrisoare de la el?

— Da.

— Bizar om, spuse Geiger. Bine. Te aștept la două.

Andrei puse receptorul în furcă, și telefonul sună din nou. De data aceasta telefona Selma. Era foarte îngrijorată. Vestea despre explozie ajunsese până la Curtea Albă și pe drum, bineînțeles, fusese denaturată, încât era de nerecunoscut, iar acum la Curtea Albă domnea o panică potolită.

— Da, toate sunt întregi, toți sunt întregi, spuse Andrei. Și eu sunt întreg, și Geiger e întreg și Casa de Sticlă e întreagă… N-ai telefonat lui Rumer?

— Ducă-se dracului, de Rumer îmi ardea mie? rosti Selma indignată. Am fugit ca o nebună de la coafor — madam Dollfuss a dat năvală ca o vijelie, toată albă, și a început să țipe că a avut loc un atentat împotriva lui Geiger și s-a dărâmat jumătate din clădire…

— Bine, bine, spuse Andrei nerăbdător. Mă grăbesc.

— Poți să-mi spui ce s-a întâmplat?

— Un maniac… Andrei se opri, dându-și seama. Un tembel care trecea cu explozibil pe esplanadă, probabil l-a scăpat jos…

— Precis nu a fost atentat? întrebă Selma cu insistență.

— Nu știu! Rumer se ocupă cu asta, eu nu știu nimic! Selma respiră adânc în telefon.

— De bună seamă, minți cu nerușinare, domnule consilier, spuse ea și închise. Andrei ocoli biroul și se întoarse la fereastră. Mulțimea se împuținase. Infirmierii dispăruseră, ambulanța „Salvării” — de asemenea. Câțiva polițiști spălau cu furtunurile spațiul din jurul unei știrbituri nu prea adânci în beton. Iar bătrâna care împingea căruciorul cu copilul, șontâcăia acum în direcție inversă. Și nimic altceva.

Se apropie de ușă și aruncă o privire la secretariat. Amalia era la locul ei — severă, cu buzele strânse, cu totul inaccesibilă, degetele îi alergau pe clape cu obișnuita viteză turbată, pe față — nici urmă de lacrimi, smiorcăit sau alte emoții. Andrei o privi cu duioșie… Strașnică fată, își zise el. Să te ia dracu’ spuse, gândindu-se la Vareikis. Mai degrabă o să te zbor pe tine la mama dracului…

Brusc, Amalia dispăru din vedere, ecranată. Andrei ridică ochii. La o înălțime neomenească deasupra lui se zărea fizionomia, turtită în părți, a lui Ellisower de la sectorul transporturi.

— A, spuse Andrei. Ellisower… Scuză-mă te rog, dar nu te pot primi astăzi. Mâine dimineață, te rog.

Fără să scoată o vorbă, Ellisower se frânse de la mijloc în semn de salut și dispăru. Amalia se ridică de pe scaun cu blocnotesul și creionul pregătite.

— Da, domnule consilier.

— Intră pentru o clipă, îi spuse Andrei.

El se întoarse la birou, și numaidecât sună din nou telefonul alb.

— Voronin? se auzi o voce hârâită de fumător. Rumer te deranjează. Cum e pe la voi?

— Minunat, spuse Andrei, făcându-i semn Amaliei: nu pleca, isprăvesc îndată.

— Soția ce face?

— Foarte bine, îți transmite salutări. Apropo, trimite-i doi băieți de la servicii, are ceva treabă în gospodărie…

— Doi? Bine. Unde?

— Să-i telefoneze, o să le spună ea. Să-i telefoneze chiar acum.

— Bine, spuse Rumer. S-a făcut. Poate nu chiar acum, dar s-a făcut… Eu sunt prins aici cu toată nebunia asta. Cunoști versiunea oficială?

— De unde? zise Andrei supărat.

— Deci, așa… Accident cu explozibil. În timp ce se mutau niște substanțe explozive. În timpul transportului. Amănuntele vor fi elucidate.

— Am înțeles.

— Deci, un muncitor artificier căra acest explozibil.. Sau, să zicem, îl ducea undeva, acolo… Beat.

— Bine, am înțeles, spuse Andrei. E corect. Bravo.

— Aha, făcu Rumer. Și s-a împiedicat sau… Dar amănuntele vor fi elucidate. Vinovații vor fi pedepsiți. Informația se multiplică acum, or să-ți aducă și ție. Dar mai aveam să-ți spun ceva. Tu ai primit scrisoare, nu-i așa? Cine a mai citit-o?

— Nimeni.

— Secretara?

— Ți-am spus: nimeni. Scrisorile personale mi le deschid singur.

— Just, spuse Rumer aprobativ. Tu ți-ai aranjat bine lucrurile. Că la alții, e o întreagă harababură cu scrisorile… Numai cine nu vrea nu le citește… Deci, pe a ta n-a citit-o nimeni. Splendid. Ascunde bine scrisoarea asta — arunc-o și trage apa. Dar nu, o să vină la tine acum unul din slujitorii mei, să i-o dai lui, bine?

— De ce? întrebă Andrei. Rumer răspunse cu greutate.

— Păi, cum să-ți spun… bâigui el. Poate prinde bine… Se pare că îl cunoșteai?…

— Pe cine?

— Păi, pe ăsta… — Rumer chicoti. — Pe artificierul ăsta…

— Îl cunoșteam.

— Știi, nu putem la telefon, dar omul meu o să-ți pună vreo două întrebări, te rog să-i răspunzi.

— N-am timp de el, zise Andrei supărat. Fritz m-a chemat la el.

— Doar cinci minute, se tângui Rumer. Ce te costă, zău… Nu poți să răspunzi la două întrebări?…

— Bine, bine, spuse Andrei nerăbdător. Asta-i tot?

— L-am și trimis, într-un minut o să ajungă la tine. Zwirig e numele lui. Adjutor-major…

— Bine, bine, ne-am înțeles.

— Numai două întrebări, n-o să te rețină…

— Asta-i tot? întrebă din nou Andrei.

— Tot. Trebuie să-i sun și pe ceilalți consilieri.

— Să nu uiți să-i trimiți Selmei doi băieți.

— N-o să uit. Mi-am notat. La revedere.

Andrei puse receptorul în furcă și-i spuse Amaliei:

— Fii atentă, tu n-ai văzut și n-ai auzit nimic.

Amalia se uită la el speriată și, fără să vorbească, arătă cu degetul spre fereastră.

— Întocmai, spuse Andrei. Nu știi nici un nume și, de fapt, nu știi ce s-a întâmplat…

Ușa se deschise ușor și în cabinet se strecură o figură palidă, vag cunoscută, cu ochii înroșiți.

— Așteptați! spuse Andrei tăios. O să vă chem eu. Figura dispăru.

— Ai înțeles? zise Andrei. Ai auzit o explozie, și altceva nu știi. Versiunea oficială este asta: un lucrător beat căra explozibil de la depozit, se fac cercetări pentru găsirea vinovaților. — Se opri, cugetând. — Unde am mai văzut eu mutra asta? Și numele îmi este cunoscut… Zwirig, Zwirig…

— De ce a făcut asta? întrebă Amalia. Ochii i se umeziră din nou în mod suspect. Andrei se încruntă.

— Hai să nu mai discutăm despre asta acum. Pe urmă. Du-te și cheamă-l încoace pe slugoiul ăla.

DOI

CÂND SE AȘEZARĂ LA MASĂ, Geiger îi zise lui Izea:

— Ospătează-te, dragul meu evreiaș! Ospătează-te, drăguțule…

— Eu nu sunt evreiașul tău, replică Izea, punându-și salată în farfurie. Ți-am spus de o sută de ori că eu sunt propriul meu evreu. Iată-l pe evreul tău, zise el, arătând cu furculița spre Andrei.

— Suc de roșii nu este? întrebă Andrei posomorât, căutând cu privirea pe masă.

— Vrei suc de roșii? întrebă Geiger. Parker! Suc de roșii pentru domnul consilier! În ușa sufrageriei apăru un tânăr chipeș, înalt și roșu la față — aghiotantul personal al președintelui —, cu pinteni ce răsunau plăcut, se apropie de masă și, cu o plecăciune ușoară, puse dinaintea lui Andrei o carafă îmbrobonată cu suc de roșii.

— Mulțumesc, Parker, spuse Andrei. Lasă, îmi torn eu. Geiger dădu din cap, și Parker se făcu nevăzut.

— Ce dresaj! rosti Izea cu gura plină.

— Un flăcău de ispravă, spuse Andrei.

— Știi, la Mangiuro, la prânz, se oferă și vodcă, spuse Izea.

— Turnătoriile, îi zise Geiger cu reproș.

— De ce? se miră Izea.

— Dacă Mangiuro bea vodcă în timpul programului, trebuie să-l pedepsesc.

— Pe toți n-o să-i împuști, zise Izea.

— Pedeapsa cu moartea a fost abolită, spuse Geiger. De fapt, știu exact. Trebuie să-l întreb pe Ceaciua…

— Da’ ce s-a întâmplat cu predecesorul lui Ceaciua? se interesă Izea naiv.

— A fost o pură întâmplare, spuse Geiger. Un schimb de focuri.

— Apropo, era un lucrător excelent, observă Andrei — Ceaciua își cunoaște meseria, însă, șefule!… Acela era un om fenomenal.

— Mda, am cam călcat în străchini, atunci… spuse Geiger gânditor. Tinerețe — minte necoaptă…

— Totul e bine când se termină cu bine, zise Andrei.

— Încă nu s-a terminat nimic! replică Izea. De unde ați scos-o că totul s-a terminat?

— Ei, în orice caz, cu schimbul de focuri s-a terminat, mormăi Andrei.

— Adevăratul schimb de focuri nici n-a început încă, declară Izea. Ascultă, Fritz, la viața ta au atentat vreodată? Geiger se încruntă.

— Ce idee tâmpită. Bineînțeles că nu.

— Vor atenta, făgădui Izea.

— Mulțumesc, rosti Geiger rece.

— Vor avea loc atentate, continuă Izea. Explozia narcomaniei. Revoltele îmbuibaților. Hippy au apărut deja, de ei nici nu mai vorbesc. Vor avea loc sinucideri în semn de protest, oameni care își vor da foc, se vor arunca singuri în aer…. De fapt — au și apărut.

Geiger și Andrei se uitară unul la altul.

— Poftim, spuse Andrei cu necaz. A și aflat.

— Interesant — de unde? rosti Geiger, privindu-l pe Izea cu ochii mijiți.

— Ce am aflat? întrebă Izea repede, punând furculița jos. Stați puțin!… A! Așa, deci, asta a fost o sinucidere de protest? Că îmi ziceam eu — ce-i aiureala asta tâmpită? Niște artificieri beți umblă hai-hui cu dinamită… Asta era! Iar eu, cinstit să fiu, credeam că a fost o încercare de atentat… E clar… Și cine a fost acela?

— Unul Denny Lee, spuse Geiger și făcu o pauză. Andrei îl cunoștea.

— Lee… rosti Izea gânditor, mânjindu-și distrat reverul sacoului cu maioneză. Denny Lee… Stai puțin, unul subțirel… Ziarist?

— L-ai cunoscut și tu, spuse Andrei. Iți amintești, la mine, la ziar…

— Da-da-da! exclamă Izea. Just! Mi-am adus aminte.

— Numai, pentru Dumnezeu, pune-ți lacăt la gură, spuse Geiger.

Izea, cu obișnuitul său zâmbet încremenit, începu să-și ciupească negul de pe gât.

— Iată, deci, cine era… mormăi el. Înțeleg. Înțeleg… Și-a pus, va să zică, explozibil de jur împrejur și a ieșit pe esplanadă… Pesemne că a trimis scrisori la toate ziarele, smintitul. Da-da-da… Și ce intenționezi să întreprinzi acum? se adresă el lui Geiger.

— Am și întreprins, spuse Geiger.

— Desigur, desigur! zise Izea cu nerăbdare. Ai pus totul la secret, ai difuzat o minciună oficială, pe Rumer l-ai slobozit din lanț, dar nu la asta mă refeream. În general, ce crezi tu despre asta? Sau consideri că este o întâmplare?

— N-nu. Nu consider că este o întâmplare, spuse Geiger tărăgănat.

— Slavă Domnului! exclamă Izea.

— Dar tu ce crezi? îl întrebă Andrei. Izea se întoarse la iuțeală spre el:

— Da’ tu?

— Eu cred că orice societate onorabilă trebuie să-și aibă maniacii ei. Denny era un maniac, asta-i absolut exact. Avea o deviație clară pe terenul filosofiei. Și, desigur, nu este singurul din Oraș…

— Da’ ce spunea? întrebă Izea foarte curios.

— Spunea că se plictisește. Spunea că noi n-am găsit adevăratul țel. Spunea că toată munca noastră pentru ridicarea nivelului de viață este un fleac și nu rezolvă nimic. Și câte și mai câte, dar nu era în stare să propună ceva rezonabil. Un maniac. Isteric.

— Și totuși, ce voia? întrebă Geiger. Andrei dădu din mână.

— Obișnuita tâmpenie poporanistă…

— Nu înțeleg, spuse Geiger.

— Păi, socotea că sarcina oamenilor luminați este să ridice poporul până la nivelul lor de luminare. Dar cum să se apuce de asta — nu știa, desigur.

— Și pentru asta s-a omorât?!… spuse Geiger, nevenindu-i să creadă.

— Eu ce îți spuneam — maniac.

— Tu ce părere ai? îl întrebă Geiger pe Izea. Izea nu stătu nici o clipă pe gânduri.

— Dacă maniac îl numim pe acel om care își bate capul cu o problemă irezolvabilă, atunci da, era maniac. Și tu — Izea îl arătă cu degetul pe Geiger — n-o să-l înțelegi. Tu faci parte dintre oamenii care se apucă doar de probleme care pot fi rezolvate.

— Să admitem, spuse Andrei. Denny era absolut sigur că problema lui poate fi rezolvată.

Izea îi făcu semn să tacă.

— Voi, amândoi, nu pricepeți o iotă, declară el. Vă considerați tehnocrați și elită.

Democratul pentru noi este un cuvânt obscen. Ar trebui însă ca fiecare să-și cunoască lungul nasului. Voi disprețuiți cumplit masele largi și vă făliți grozav cu disprețul vostru. Când, de fapt, voi sunteți adevărații, sută la sută, robi ai acestor mase! Tot ce faceți, faceți pentru mase. Orice lucru pentru care vă spargeți capul este necesar numai acestor mase. Voi trăiți pentru mase. Dacă masele ar dispărea, viața voastră n-ar mai avea sens. Nu sunteți decât niște jalnici și bieți practicieni. Și tocmai din această pricină din voi n-o să iasă niciodată un maniac. Fiindcă tot ceea ce trebuie maselor largi este relativ ușor de obținut. Iată de ce toate problemele voastre sunt evident rezonabile. Voi n-o să-i înțelegeți niciodată pe oamenii care se sinucid în semn de protest…

— Adică de ce să nu înțelegem? replică Andrei enervat. Ce-i aici de înțeles? Bineînțeles, noi facem ce vrea majoritatea covârșitoare. Și-i dăm sau încercăm să-i dăm acestei majorități totul — mai puțin lapte de pasăre de care, în realitate, această majoritate nici nu are nevoie. Mereu există însă o minoritate infimă, care dorește tocmai lapte de pasăre. Ăștia au o idee fixă, înțelegeți? O obsesie! Să le dai tocmai lapte de pasăre! Și numai pentru că laptele de pasăre este imposibil de procurat! Uite așa apar maniacii sociali. Ce-i greu de înțeles aici? Ori tu crezi, într-adevăr, că toată această masă de cretini poate fi adusă la nivelul elitei?

— Nu-i vorba de mine, spuse Izea, rânjindu-se. Eu nu mă consider sclavul majorității, adicătelea sluga poporului. N-am lucrat niciodată pentru el și n-am nici o obligație față de el…

— Bine, bine, spuse Geiger. Toată lumea știe că tu ești de sine stătător. Dar să ne întoarcem la sinuciderile noastre. Care va să zică, tu consideri că sinuciderile vor exista indiferent de politica pe care o promovăm?

— Ele vor exista tocmai pentru că voi promovați o politică bine determinată! spuse Izea. Și din rău în mai rău, deoarece voi îi lipsiți pe oameni de grija pentru pâinea cea de toate zilele, fără să le dați nimic în schimb. Oamenii încep să se plictisească, li se face urât. Iată de ce vor exista sinucideri, narcomanie, revoluții sexuale, revolte stupide cu motive de două parale…

— Ce tot bălmăjești? spuse Andrei cu sinceritate. Gândește-te numai ce nerozii îndrugi, experimentator păduchios! „Mai mult piper, mai mult piper în viața lui!” Ce, nu-i așa? Propui să creăm neajunsuri artificiale, nu? Gândește-te cu ce o să te-alegi!…

— Nu eu o să mă aleg, spuse Izea, întinzându-și peste toată masa mâna schiloadă ca să ia sosiera. Tu o să te alegi. Însă — că voi nu puteți oferi nimic în schimb — este un fapt. Marile voastre șantiere sunt un moft. Experimentul asupra experimentatorilor — o aiureală, nimănui nu-i pasă… Și încetați să mai săriți la mine, eu nu vă condamn. Pur și simplu asta e starea lucrurilor. Aceasta e soarta oricărui narodnic — fie că își pune togă de tehnocrat-binefăcător, fie că se va duce să consolideze în popor niște idealuri fără de care, după opinia lui, poporul nu poate să trăiască… Două fețe ale aceleiași monede — cap sau pajură. În concluzie — ori revoltă de foame, ori revoltă de ghiftuire, alegeți după cum vă e placul. Voi ați ales revolta ghiftuită — bravo vouă, de ce săriți la mine?

— Nu vărsa sosul pe fața de masă, spuse Geiger mânios.

— Pardon… — Izea șterse distrat pata de pe fața de masă cu șervețelul. — Este clar ca lumina zilei, zise el. Să zicem că nemulțumiții sunt doar unu la sută. Dacă în Oraș trăiesc un milion de oameni — înseamnă zece mii de nemulțumiți. Să zicem chiar o zecime dintr-un procent — o mie de nemulțumiți. Păi când o începe mia asta să-ți urle sub fereastră!… Apoi, băgați de seamă, mulțumiți pe deplin nu există. Există doar pe deplin nemulțumiți. Căci fiecăruia îi lipsește câte ceva. Este mulțumit de toate, dar, uite, n-are automobil. De ce? El, bagă de seamă, pe Pământ s-a obișnuit cu automobilul, dar aici nu are, și ce e mai rău, nu-i nici o perspectivă… Vă închipuiți câți sunt dintr-ăștia în Oraș?

Izea se întrerupse și începu să mănânce cu poftă macaroane, stropindu-le din belșug cu sos.

— E gustoasă haleala voastră, zise el. Cu posibilitățile mele, doar la Casa de Sticlă mai mănânc și eu ca oamenii…

Andrei se uita la el cum înfulecă, pufni, turnându-și suc de roșii. Bău, apoi își aprinse o țigară… Veșnic, Izea ajunge la apocalips… Cele șapte potire pline de mânia lui Dumnezeu și cele din urmă șapte urgii… Cretinii sunt cretini. Firește, ei se vor revolta, însă noi pentru asta îl ținem pe Rumer. Adevărat — revolta celor sătui, asta-i ceva nou, ceva ca un paradox. Pe Pământ, cu siguranță, așa ceva nu s-a pomenit. Cel puțin din câte am apucat eu. Nici clasicii nu vorbesc de așa ceva… Dar revolta e revoltă… Experimentul este Experiment, fotbalul e fotbal… Ptiu!

Își întoarse privirea către Geiger. Fritz, rezemat de spătarul fotoliului, se scobea, distrat și totuși insistent, cu degetul în dinți, și pe Andrei îl fulgeră deodată o idee simplă și cumplită prin simplitatea ei: ăsta, una peste alta, nu-i decât un subofițer al Wermachtului, un soldățoi, un semidoct, în toată viața lui n-a citit zece cărți onorabile, și el este cel care hotărăște! De fapt, și eu hotărăsc, își spuse el.

— În situația noastră, zise el către Izea, un om onorabil nu are pentru ce opta. Oamenii au îndurat foame, au fost bătuți și schingiuiți, speriați — copii, bătrâni, femei… Era de datoria noastră să creăm condiții decente de existență…

— Foarte adevărat, spuse Izea. Înțeleg perfect. Ați fost călăuziți de milă, de caritate etcetera etcetera. Dar nu la asta mă refeream. Să compătimești niște femei și copii care plâng de foame — nu e mare lucru, oricine e în stare. Dar să vă văd dacă sunteți în stare să compătimiți pe un zdrahon de bărbat ghiftuit care are un sex uite-atât de mare. — Izea arătă cât. — Pe un bărbat care moare de plictiseală? Denny Lee pesemne că era în stare, dar voi sunteți? Sau vă puneți numaidecât cu biciul pe el?…

Se opri, fiindcă în sufragerie intră rumenul Parker însoțit de două fete frumoase cu șorțuri albe. Strânseră masa și aduseră cafele cu frișcă. Firește, Izea se mânji numaidecât cu frișca aceasta și începu să se lingă, ca un motan, până la urechi.

— Și în general, știți ce mi se pare mie? rosti el gânditor. Îndată ce societatea rezolvă vreo problemă, imediat, în fața ei, se ridică o nouă problemă de aceleași proporții… nu, de proporții și mai mari. — El se învioră. —De aici, printre altele, decurge următoarea chestie interesantă. Până la urmă, în fața societății se vor ridica niște probleme atât de complexe, încât oamenii nu vor mai putea să le rezolve. Și atunci așa-zisul progres se va opri.

— Fleacuri, zise Andrei. Omenirea nu-și va pune probleme pe care să nu le poată rezolva.

— Da’ eu nu vorbesc de problemele pe care și le pune omenirea, replică Izea. Eu vorbesc de problemele care se ridică în fața omenirii. Se ridică singure. Problema foamei omenirea nu și-a pus-o niciodată. A răbdat de foame pur și simplu…

— Hei, ați luat-o razna! spuse Geiger. Ajunge. Destul cu pălăvrăgeala. Cine vă aude crede că n-avem altceva de făcut decât să stăm la taifas.

— Dar ce treabă avem? se miră Izea. Eu, de pildă, acum am pauză de prânz…

— Cum dorești, spuse Geiger. Voiam să vorbim de expediția ta. Însă putem să amânăm. Izea încremeni cu ibricul de cafea în mână.

— Dă-mi voie, spuse el cu asprime. De ce să amânăm? Nu trebuie să amânăm, am amânat de atâtea ori…

— Atunci de ce trăncăniți atâta? zise Geiger. Ți se face lehamite ascultând.

— Ce expediție? întrebă Andrei. După arhive?

— Marea expediție spre nord! anunță Izea, dar Geiger îl opri, ridicând palma lui mare și albă.

— Este o discuție prealabilă, spuse el. Însă decizia privind expediția am luat-o, fondurile au fost alocate.

Transportul va fi gata peste vreo trei-patru luni. Acum trebuie schițate obiectivele și programul.

— Adică va fi o expediție complexă? întrebă Andrei.

— Da. Izea își va primi arhivele, iar tu îți vei primi observațiile solare și încă tot ce mai ai nevoie…

— Slavă Domnului! spuse Andrei. În sfârșit!

— Veți avea însă cel puțin încă un obiectiv, spuse Geiger. Prospecțiuni în ținuturile îndepărtate. Expeditia trebuie să pătrundă foarte adânc spre nord. Cât mai adânc posibil. Cât vă îngăduie combustibilul și apa. Iată de ce oamenii pentru expediție trebuie aleși cu grijă deosebită, cu mare atenție. Numai voluntari și doar cei mai buni dintre voluntari. Nimeni n-are habar ce poate fi acolo — în nord. E foarte posibil să fiți nevoiți nu doar să căutați niște hârțoage și să priviți prin lunetele voastre, ci și să trageți cu arma, să asediați, să vă strecurați și așa mai departe. Iată de ce în grup vor fi și militari. Cine și câți — vom preciza ulterior…

— Ah, cât mai puțini! spuse Andrei strâmbându-se. Îi cunosc eu pe militarii tăi, va fi imposibil de lucrat… — Dădu cu necaz ceașca la o parte. — De altfel, nu înțeleg. Nu înțeleg ce nevoie este de militari. Nu înțeleg ce schimb de focuri poate fi acolo… Acolo doar e pustiu, ruine — de unde schimb de focuri?

— Acolo, frățioare, poate fi orice, zise Izea vesel.

— Ce-nseamnă — orice? Poate că pe acolo mișună dracii, și astfel ne ordoni să luăm și popi cu noi?

— Poate mă lăsați să isprăvesc ce am de spus? întrebă Geiger.

— Spune, rosti Andrei indispus.

Întotdeauna este așa, își zise el. Precum cu lăbuța de iepure. Chiar dacă ți se îndeplinește dorința, ți se pun atâtea condiții că mai bine nu s-ar îndeplini. Nu. Fie ce-o fi. Nu voi ceda expediția asta, domnilor ofițeri. Șeful expediției — Kehada. Șef pentru partea științifică și al întregului grup. Altfel, duceți-vă la mama dracului, n-o să aveți nici o cosmografie, și Feldwebelii* n-au decât să-l comande pe Izea. Expediția este o expediție științifică, deci, trebuie să aibă în frunte un om de știință… Dar își aduse aminte că Kehada nu inspiră încredere și gândul ăsta îl înfurie într-atât, încât nu auzi o parte din ce spunea Geiger.

— Ce-ai spus? întrebă el tresărind.

— Te întreb: la ce distanță de Oraș poate fi sfârșitul lumii?

— Mai exact — începutul, interveni Izea. Andrei ridică supărat din umeri.

— Tu citești vreodată referatele mele? îl întrebă el pe Geiger.

— Le citesc, spuse Geiger. Tu spui acolo așa: dacă te îndepărtezi spre nord, soarele se va înclina spre orizont. Probabil că undeva, departe, la nord, el apune la orizont și, de fapt, dispare din vedere. Așa că te întreb: cât de departe este acest loc, poți să-mi spui?

— Nu citești referatele mele, spuse Andrei. Dacă le-ai fi citit, ai fi înțeles că toată această expediție am pus-o la cale anume pentru a elucida unde se află acest început al lumii.

— Asta am înțeles, spuse Geiger îngăduitor. Eu te întreb: cu aproximație. Măcar cu aproximație poți să-mi definești această distanță? Cât este — o mie de kilometri? O sută de mii? Un milion?… Noi stabilim obiectivul expediției, înțelegi? Dacă el se află la distanță de un milion de kilometri, acesta nu mai este obiectiv. Iar dacă…

— E clar, e clar, spuse Andrei. De ce nu spui așa? Va să zică… Toată greutatea constă în faptul că noi nu cunoaștem curbura lumii, nici distanța până la soare. Dacă am fi avut mai multe observații de-a lungul întregii linii a Orașului — înțelegi? — nu a Orașului de acum, ci de la început până la sfârșit —, atunci am putea determina aceste mărimi. Este necesar un arc mare, înțelegi? Cel puțin câteva sute de kilometri. Iar tot materialul nostru pentru arc este de cincizeci de kilometri. Iată de ce și precizia este infimă.

— Dă-mi minimul și maximul, spuse Geiger.

— Maximul — infinitul, zise Andrei. Asta dacă lumea este plană. Iar minimul — de ordinul a o mie de kilometri.

— Sunteți niște trântori, spuse Geiger cu dezgust. Am băgat în voi atâția bani fără nici un folos…

— Isprăvește, zise Andrei. De doi ani mă căznesc să-ți obțin aprobarea expediției. Vrei să știi în ce lume trăiești — dă bani, mijloace de transport, oameni… Altfel n-o să fie nimic. Ne trebuie, în total, un arc de vreo cinci sute de kilometri. Vom măsura gravitația, variația intensității, variația după înălțime…

— Bine, îl întrerupse Geiger. Nu vom discuta acum. Astea-s detalii. Voi trebuie să înțelegeți însă că unul dintre obiectivele expediției este acela de a ajunge la capătul de început al lumii. Ați înțeles?

— Am înțeles, spuse Andrei. Dar nu pot să pricep.

— Vreau să știu ce se află acolo, zise Geiger. Fiindcă acolo se află ceva. Ceva de care pot să depindă multe.

— De exemplu? întrebă Andrei.

— De exemplu, Antiorașul. Andrei pufni.

— Antiorașul… Ce, tu mai crezi și acum în el?

Geiger se ridică și, ducându-și mâinile la spate, începu să se plimbe prin sufragerie.

— Crezi — nu crezi… zise el. Eu trebuie să știu exact: există ori nu există?

— Eu, personal, spuse Andrei, m-am lămurit de mult de tot că Antiorașul este o născoceală a vechii cârmuiri…

— De felul Edificiului Roșu, spuse Izea chicotind încetișor. Andrei se posomorî.

— Edificiul Roșu n-are nici un amestec. Chiar și Geiger afirma că vechea conducere pregătea o dictatură militară, îi trebuia o amenințare din afară — poftim Antiorașul.

Geiger se opri în fața lui.

— De fapt, de ce protestezi atâta împotriva expediției până la capăt? Oare tu nu ești câtuși de puțin curios să afli ce-ar putea fi acolo? M-a pricopsit Dumnezeu cu niște consilieri…

— Nu se afla nimic acolo! spuse Andrei, de altfel puțin derutat. Este ger acolo, noapte veșnică, deșert de gheață… cealaltă față a Lunii, pricepi?

— Eu dispun de alte informații, zise Geiger. Antiorașul există. Nu-i nici un deșert de gheață acolo, și chiar dacă există — nu poate fi trecut. Acolo se află un oraș la fel ca al nostru, dar noi nu știm ce se petrece acolo și nu știm nici ce vor ei. Se spune, de pildă, că la ei totul este invers. Când la noi e bine — la ei este rău… — El se întrerupse, reluându-și plimbarea prin cameră.

— Doamne! spuse Andrei. Ce aiureală o mai fi și asta?… El se uită spre Izea și amuți. Izea ședea cu mâna petrecută după spătarul scaunului, cravata îi ajunsese pe după ureche, iar fața îi strălucea languros. Privea triumfător la Andrei.

— Am înțeles, spuse Andrei. Aș putea să aflu care sunt sursele acestor informații? îl întrebă el pe Izea.

— Toate au aceeași sursă suflețelule, spuse Izea. Istoria este o știință mare. Iar în Orașul nostru ea este în stare de multe surprize, căci prin ce altceva, pe lângă multe altele, mai este bun Orașul nostru? Nu știu de ce, dar aici arhivele nu sunt distruse! Războaie nu există, invazii nu, ce e scris e sfânt…

— Arhivele tale… spuse Andrei cu ciudă.

— Nu vorbi! Uite, Fritz e martor — cine a găsit cărbunele? Trei sute de mii de tone, într-un depozit subteran? Geologii tăi? Nu, Katzman l-a găsit. Și fără să iasă din cabinetul său, bagă de seamă!…

— Pe scurt, spuse Geiger, așezându-se din nou în fotoliu, știința cu știința, arhivele cu arhivele, dar eu vreau să știu următoarele. Unu. Ce se află în spatele nostru? Se poate trăi acolo? Ce lucruri folositoare se pot aduce de acolo? Doi. Cine trăiește acolo? Pe întreg parcursul: din acest loc — el bătu cu degetul în masă — și până la sfârșitul sau începutul lumii, sau până acolo unde veți ajunge… Ce fel de oameni sunt? Sunt oameni sau altceva? De ce sunt acolo? Cum au ajuns acolo? Cu ce trăiesc?… Și trei. Tot ce veți izbuti să aflați despre Antioraș. Acesta este obiectivul POLITIC pe care vi-l trasez. Și acesta este adevăratul obiectiv al expediției, Andrei, iată ce trebuie să înțelegi tu. Vei conduce aceasta expediție, vei clarifica tot ceea ce am spus și îmi vei prezenta concluziile mie, aici, în această încăpere.

— Ce spui? zise Andrei.

— Vei raporta. Aici. Personal.

— Vrei să mă trimiți pe mine acolo?

— Natural! Tu ce credeai?

— Dă-mi voie… — Andrei se zăpăci. De unde până unde?… Nu aveam de gând să plec nicăieri… Am treburi până peste cap, cui o să i le las?… Și nici nu vreau să plec nicăieri!

— Cum adică nu vrei? Atunci de ce m-ai bătut la cap? Dacă nu te trimit pe tine, atunci pe cine să trimit?

— Doamne, spuse Andrei. Dar trimite pe cine vrei! Pune-l șef pe Kehada… este unul dintre exploratorii cei mai experimentați… Sau pe Boots, de exemplu… Sub privirea fixă a lui Geiger, Andrei tăcu.

— Hai mai bine să nu vorbim nici de Kehada, nici de Boots, rosti Geiger încet. Andrei nu găsi ce să răspundă și se lăsă o tăcere stânjenitoare. Pe urmă, Geiger își mai turnă niște cafea rece.

— În tot orașul ăsta, spuse el la fel de încet, eu n-am încredere decât în doi-trei oameni, nu mai mult. Dintre ei doar tu poți să conduci expediția. Pentru că sunt încredințat: dacă eu te rog să mergi până la capăt, tu vei merge până la capăt. Nu te vei întoarce de la jumătatea drumului și nu vei îngădui nimănui să se întoarcă de la jumătatea drumului, iar când, pe urmă, vei prezenta raportul, eu o să pot avea încredere în acest raport. Aș avea, de pildă, încredere și în raportul lui Izea, dar el nu este câtuși de puțin un bun administrator, iar ca politician nu face două parale. Mă înțelegi? De aceea, hotărăște. Ori conduci tu această expediție, ori expediția nu va avea loc.

Din nou se lăsă tăcerea. Jenat, Izea spuse:

— O-ho-ho-ho-ho… Poate vreți să ies, administratorilor?

— Șezi acolo, ordonă Geiger fără să se întoarcă spre el. Uite — ia și te-ndoapă cu prăjituri.

Andrei chibzuia cu febrilitate. Să părăsească totul. Pe Selma. Casa. Viața tihnită, bine orânduită… Ce dracu’ mi-o fi trebuit mie asta? Amalia. Să se ducă la dracu-n praznic. Arșiță. Murdărie. Mâncare proastă… Ce naiba, am îmbătrânit? Cu vreo doi ani în urmă o astfel de propunere m-ar fi entuziasmat la culme. Acum însă nu vreau. Nu vreau deloc… Izea în fiecare zi — în proporții homerice. Militarii. Soldățimea. Și, desigur, pe jos — întreaga mie de kilometri, pe jos și cu ranița în spinare, și nu goală, mama ei de raniță… Și arma. Măiculiță-Doamne, poate va fi nevoie să trag acolo!… Ce naiba mi-o fi trebuit? Sub gloanțe nu mai fusesem! Asta îmi lipsea! Precum chelului tichia de mărgăritar… Va trebui să-l iau pe nenea Iura, neapărat — eu n-am pic de încredere în militarii ăștia… Arșiță, și bătături, și putoare… Iar la capăt, probabil — ger de crapă lemnele… Bine că măcar soarele îl vom avea mereu din spate… Și pe Kehada trebuie să-l iau, nu plec fără Kehada și gata, ce dacă nu ai încredere în el, în schimb, cu el voi fi liniștit în ceea ce privește partea științifică… Și atâta vreme fără muiere — să înnebunești nu alta, m-am dezobișnuit. Dar o să-mi plătești pentru asta. În primul rând o să-mi suplimentezi schema cancelariei — la secția de psihologie socială… și chiar la geodezie ar prinde bine… În al doilea rând, lui Vareikis să-i mai dai peste mâini. Și, în general, toate aceste restricții ideologice — nu vreau să mai aud de ele la mine în știință. În alte sectoare — mă rog, nu mă privește… Și acolo nici apă nu este, mama mă-sii! Căci de ce Orașul se târăște tot timpul spre sud — în nord seacă izvoarele. Vreți să cărăm și apă cu noi? Pentru o mie de kilometri?

— Și ce — apa o s-o car în spinare? întrebă el enervat.

Geiger ridică mirat din sprâncene.

— Ce apă? Andrei se dezmetici.

— Da, bine, spuse el. Numai că militarii o să mi-i aleg singur, dacă tot insiști atâta. Altfel mă trezesc că mă pricopsești cu tot felul de tembeli… Și să fie conducere unică! spuse el amenințător, ridicând degetul. Șeful o să fiu eu!

— Tu, tu, zise Geiger liniștitor și se lăsă pe spătarul fotoliului, zâmbind. În general, o să-ți alegi toți oamenii. Singurul pe care ți-l impun este Izea. Ceilalți sunt ai tăi. Să te îngrijești de mecanici buni, să-ți alegi un doctor…

— Apropo, o să am ceva mijloace de transport?

— O să ai, spuse Geiger. Adevărate, clasa întâi. Așa ceva n-am avut până acum. N-o să fie nevoie să cărați nimic, poate doar armele… Nu-ți pierde vremea, toate astea-s mărunțișuri. Le vom mai discuta o dată când o să alegi șefii grupurilor… Vreau să vă atrag atenția asupra unui singur lucru: secretul! Băieți, trebuie să mi-l asigurați. Desigur, va fi imposibil să ținem întru totul ascuns un asemenea proiect, deci va trebui să recurgem la dezinformare — de pildă, că ați plecat să căutați petrol. La kilometrul două sute patruzeci. Însă obiectivul politic al expediției trebuie să-l cunoașteți doar voi. Ne-am înțeles?

— Ne-am înțeles, răspunse Andrei preocupat.

— Izea, asta se referă în special la tine. Auzi?

— Ihâm… făcu Izea cu gura plină.

— De fapt, la ce bun atâta secret? întrebă Andrei. Ce e atât de neobișnuit în ceea ce vrem să facem, încât e nevoie să ținem totul în mare secret?

— Nu înțelegi? întrebă Geiger, strâmbându-se.

— Nu înțeleg, spuse Andrei. Nu văd absolut deloc ce ar putea fi aici… amenințător pentru sistem.

— Nu pentru sistem, nerodule! spuse Geiger. Pentru tine! Tu ești amenințat! Oare e atât de greu de înțeles că ei se tem de noi la fel cum ne temem și noi de ei?

— Care ei? Antiorășenii tăi sau cine?

— Natural! Dacă noi ne-am gândit să trimitem, în sfârșit, o echipă de exploratori, de ce să nu presupunem că ei au făcut asta demult de tot? Că Orașul este plin se spionii lor? Nu zâmbi, nu zâmbi, găgăuță! Astea nu-s bancuri! Dacă nimeriți într-o ambuscadă — vă taie pe toți ca pe niște pui de găină…

— Bine, spuse Andrei. M-ai convins. Nu mai scot o vorbă.

O vreme, Geiger îl cercetă cu îndoială, pe urmă zise:

— Bine. Deci, obiectivele vă sunt clare. În ceea ce privește secretul — nu avem probleme. Prin urmare — asta ar fi totul. Astăzi o să semnez ordinul privind numirea ta ca șef al operațiunii… hm, să-i zicem… hm-mm…

— „Beznă și ceață”, sugeră Izea, holbându-și ochii naiv.

— Ce? Nu… E prea lung. Să-i zicem… „Zigzag”. Operația „Zigzag”. Sună frumos, nu-i așa? — Geiger își scoase din buzunarul de la piept un bloc-notes micuț și notă ceva. — Tu, Andrei, poți să te apuci de pregătiri. Mă refer deocamdată la partea pur științifică. Alege-ți oamenii, stabilește-ți problemele… comandă aparatura, echipamentul.. O să asigur comenzilor tale coridor verde. Cine-i adjunctul tău?

— La cancelarie? Boots.

Geiger strâmbă din nas.

— Bine, spuse el. Să fie Boots. Pune-i în spate întreaga cancelarie, iar tu ocupă-te numai de operația „Zigzag”… Și avertizează-l pe Boots al tău să trăncănească mai puțin! se răsti el brusc.

— Uite ce-i, spuse Andrei. Hai să ne înțelegem…

— La dracu’, la dracu’! zise Geiger. Nu vreau să discut acum această problemă. Știu ce vrei să-mi spui! Dar peștele de la cap se împute, domnule consilier, iar tu ai adunat la tine în cancelarie… dracu’ știe…

— Iacobini, îi suflă Izea.

— Tacă-ți fleanca, evreule! zbieră Geiger. Dracu’ să vă ia de limbuți! M-ați derutat definitiv… Ce spuneam?

— Că nu dorești să discuți această problemă, zise Izea. Geiger se uită lung la el, neînțelegând nimic, și atunci, Andrei vorbi înadins foarte calm:

— Fritz, eu te rog foarte mult să-i ferești pe colaboratorii mei de gogomăniile ideologice. Eu însumi i-am ales pe acești oameni, eu am încredere în ei, și dacă tu vrei într-adevăr să ai știință în Oraș — lasă-i în pace.

— Bine, bine, mormăi Geiger. Să nu vorbim acum despre asta…

— Ba nu, să vorbim, spuse Andrei blând, înduioșat de el însuși. Tu mă știi — sunt cu totul pentru tine. Înțelege, te rog: acești oameni nu pot să nu cârtească. Așa sunt ei făcuți. Cine nu cârtește, acela nu face nici două parale. Lasă-i să cârtească! De moralitatea ideologică din cancelaria mea mă ocup eu însumi. Poți să fii liniștit. Și spune-i, te rog, scumpului nostru Rumer să-și vâre în capul lui de pavian o dată pentru totdeauna…

— S-ar putea fără ultimatumuri? se interesă cu trufie Fritz.

— Se poate, spuse Andrei și mai blând decât înainte. Totul se poate. Se poate fără ultimatumuri, și fără știință se poate, și fără expediție…

Geiger, respirând zgomotos prin nările-i umflate, îl privi țintă în ochi.

— Nu vreau să discut acum această problemă! spuse el. Și Andrei înțelese că pentru astăzi ajunge. Mai ales că,

Într-adevăr, asemenea probleme trebuie discutate între patru ochi.

— Bine, nu vrei — nu vrei! spuse el împăciuitor. Eu ți-am zis așa, fiindcă venise vorba. Vareikis, astăzi, m-a adus, înțelegi… Ascultă, uite ce întrebare am: care este cantitatea totală a încărcăturii pe care o pot lua cu mine? Măcar orientativ.

Geiger mai răsuflă încă de vreo câteva ori adânc pe nări, apoi se uită pieziș la Izea și se lăsă pe spate în fotoliu.

— Contează pe cinci tone, poate pe șase… și chiar mai mult, spuse el. Ia legătura cu Mangiuno… Însă bagă de seamă, deși este al patrulea în stat, nu știe nimic de adevăratele obiective ale expediției. El răspunde de transport. Prin el vei afla toate amănuntele.

Andrei aprobă din cap.

— Bine. Dintre militari știi pe cine vreau să iau? Pe colonel. Geiger tresări.

— Pe colonel? N-ai gusturi proaste! Și eu cu cine rămân aici? Pe el se sprijină întregul stat-major…

— Excelent, spuse Andrei. Care va să zică, domnul colonel va face concomitent și o recunoaștere serioasă. Va studia personal, ca să zicem așa, virtualul teatru de operațiuni. Și relațiile mele cu el sunt bune… Apropo, băieți, astăzi organizez o mică serată. Cotlete de Burgundia! Ce spuneți?

Pe fața lui Geiger apăru imediat o expresie de preocupare.

— Hm… Astăzi? Nu știu, amice, nu pot să-ți spun exact… E posibil să mă reped pentru o clipă.

Andrei oftă.

— Bine. Însă dacă nu vii, te rog să nu-l trimiți pe Rumer în locul tău, ca data trecută! Eu, înțelegi, nu-l invit pe președinte, ci pe Fritz Geiger. Nu am nevoie de înlocuitori oficiali.

— Bine, bine, o să vedem… spuse Geiger. Încă o ceșcuță? Mai avem timp. Parker! Rumenul Parker se ivi în prag, ascultă, înclinându-și capul cu cărare perfectă, porunca pentru cafea și rosti cu voce delicată:

— Pe domnul președinte îl așteaptă la telefon consilierul Rumer.

— Vorbești de lup și lupu-i la ușă… — mormăi Geiger, ridicându-se. Iertați-mă, băieți, vin îndată.

Ieși. Numaidecât apărură cele două fete cu șorțuri albe. Repede și fără zgomot, aranjară turul al doilea de cafele și dispărură împreună cu Parker.

— Tu vii? îl întrebă Andrei pe Izea.

— Ce plăcere, spuse Izea, sorbind cafeaua cu zgomot. Cine mai vine?

— Colonelul Dollfuss cu nevasta, poate Ceaciua… Da’ ție cine ți-ar face plăcere?

— Drept să-ți spun, madam Dollfuss nu-mi face o plăcere deosebită.

— Nu-i nimic, o să-l asmuțim asupra ei pe Ceaciua… Izea consimți din cap, apoi spuse brusc:

— Cam de mult nu ne-am mai adunat, nu-i așa?

— Da, frate, treburile…

— Minți, minți, ce treburi ai tu… Stai și freci la colecția ta… Ia seama să nu te împuști întâmplător… Da! Fiindcă veni vorba, ți-am făcut rost de un pistolaș. Un smithwesson de prerie, autentic…

— Pe cuvânt?!

— Doar că este ruginit, a ruginit tot…

— Să nu cumva să-l cureți! strigă Andrei, sărind de pe scaun. Să-l aduci neatins, altfel strici totul, neîndemânatic cum te știu! Și ăsta nu-i un pistolaș, ci revolver. Unde l-ai găsit?

— Unde trebuie, acolo l-am găsit, spuse Izea. Ai răbdare, în expediție vom găsi atâtea, că n-o să le poți căra acasă…

Andrei lăsă jos ceașca de cafea. Acest aspect al expediției încă nu-i venise în cap și, într-o clipă, simți un elan neobișnuit, închipuindu-și o colecție unică de colturi, browninguri, mausere, naga nuri, parabellumuri, sauere, waltere… și mai departe, în adâncul vremurilor: lafaucheturile și lepageurile de duel… pistoalele uriașe de abordaj cu baionetă… excelentele pistoale lucrate de mână din Occidentul îndepărtat… toate aceste bijuterii de nedescris, la care nici nu cuteza să se gândească, citind și recitind catalogul colecției particulare a milionarului Brunner, ajuns printr-o minune în Oraș. Poate are noroc să găsească o „ceska zbrojovka”, cu schalldampfer… sau o „astra — nouă sute” ori poate, fir-ar să fie, și un „nouar — mauser zero-opt”, o raritate, un vis… Da-a…

— Da’ mine antitanc nu colecționezi? îl întrebă Izea. Ori, să zicem, tunuri-coulevrine?

— Nu, zise Andrei, zâmbind bucuros. Numai arme de foc personale…

— Sau, uite, mi se propune o bazooka de ocazie, spuse Izea. Nu cer scump — două sute de tugrici cu totul.

— E, frate, cu bazooka să te duci la Rumer, zise Andrei.

— Mulțumesc. La Rumer am mai fost, zise Izea, și surâsul lui încremeni.

— Ah, la dracu’, își zise Andrei jenat, dar, din fericire, se întoarse Geiger. Era mulțumit.

— Ia turnați o ceșcuță președintelui, spuse el. Ce discutați?…

— Despre literatură și artă, spuse Izea.

— Despre literatură? întrebă el sorbind din cafea. Așa, deci! Și ce anume discută consilierii mei despre literatură?

— Bate câmpii, zise Andrei. Vorbeam de colecția mea, nu de literatură.

— Dar cum de ți-a stârnit brusc interesul literatura? întrebă Izea, privindu-l curios pe Geiger. Tu ai fost întotdeauna un președinte practic…

— Mi-a stârnit interesul tocmai pentru că sunt practic, spuse Geiger. Socotiți, propuse el și începu să îndoaie degetele. În Oraș apar două reviste literare, patru suplimente literare ale unor ziare, cel puțin zece titluri cu baliverne de aventuri în fascicule… cam atât, pare-mi-se. Încă vreo cincisprezece titluri de cărți într-un an. Și cu toate acestea — nimic mai de Doamne-ajută. Am vorbit cu specialiști. Nici înainte, nici după revoluție n-a apărut nici o operă literară cât de cât importantă. Doar maculatură. Despre ce-i vorba?

Andrei și Izea se uitară unul la altul. Da, Geiger se pricepea întotdeauna să te uimească, nimic de spus.

— Eu totuși nu te înțeleg, îi zise Izea lui Geiger. Ce te interesează pe tine asta? Cauți un scriitor care să-ți scrie biografia?

— Acum fără glume, spuse Geiger răbdător. În Oraș sunt un milion de oameni. Peste o mie se socotesc scriitori. Și toți sunt doar mediocrități, fără pic de talent. Desigur, eu nu citesc, dar…

— Așa e, așa e, fără pic de talent, îl aprobă Izea. Te-au informat corect. Nici un Dostoievski, nici un Tolstoi la orizont. Nici Lev, nici măcar Alexei.

— Într-adevăr, de ce? întrebă Andrei.

— Scriitori de seamă nu avem, continuă Geiger. Artiști plastici nu. Compozitori nu. Ăștia… sculptori… de asemenea nu.

— Arhitecți nu, prelua Andrei. Cineaști nu…

— Nimic din toți ăștia… spuse Geiger. Un milion de oameni! La început acest lucru m-a mirat, dar pe urmă, cinstit vorbind, m-a alarmat.

— De ce? întrebă Izea numaidecât. Geiger mișcă din buze, șovăind.

— E greu de explicat, recunoscu el. Personal, nu știu de ce trebuie așa ceva, dar am auzit că în orice societate onorabilă există. Și dacă noi nu avem, înseamnă că ceva nu e în ordine… Așa consider eu. Foarte bine: înainte de Revoluție, viața în Oraș era grea, era mizerie și nu le ardea de artele frumoase. Acum, însă, iată că viața se normalizează…

— Nu, îl întrerupse Andrei gânditor. Asta n-are nici un amestec. După câte știu eu, cei mai mari maeștri ai lumii au lucrat tocmai în condiții de mare mizerie. Aici nu este nici o legitate. Maestrul putea să fie sărac, nebun, bețiv, dar putea să fie și un om înstărit, chiar bogat, ca Turgheniev, de pildă… Nu știu.

— În orice caz, îi zise Izea lui Geiger, dacă te pregătești, de pildă, să ridici brusc nivelul de viață al scriitorilor tăi…

— Da! De pildă! — Geiger sorbi iar din cafea și, lingându-și buzele, începu să-l privească pe Izea cu ochii mijiți.

— Din asta n-o să iasă nimic, spuse Izea cu un soi de satisfacție. Să nu speri!

— Stați puțin, zise Andrei. Poate că oamenii de artă talentați pur și simplu nu ajung în Oraș? N-or fi vrând să vină încoace?

— Ori, să zicem, nu li se propune, zise Izea.

— Lăsați-o baltă, spuse Geiger. Jumătate din populația Orașului o formează tinerii. Pe Pământ ei nu erau nimic. Cum s-ar putea determina dacă sunt creatori sau nu?

— Dar poate că totuși este posibil să se determine, spuse Izea.

— Fie și așa, zise Geiger. În Oraș sunt câteva zeci de oameni care s-au născut și au crescut aici. Ce se întâmplă cu ei? Ori talentul este ceva în mod obligatoriu ereditar?

— Este bizar, într-adevăr, spuse Andrei. În Oraș sunt ingineri remarcabili, oameni de știință onorabili. Poate nu chiar Mendeleevi, dar oricum — de înalt nivel mondial. Dacă ar fi să-l luăm pe același Boots… Sunt o sumedenie de oameni talentați — inventatori, administratori, meseriași… în general, diferite feluri de pragmatici…

— Asta e, zise Geiger. Asta mă miră cel mai mult

— Ascultă, Fritz, spuse Izea. Ce nevoie ai tu de complicații suplimentare? Să te vedem când o să-ți apară scriitorii talentați și or să înceapă să te înjure în operele lor geniale — și pe tine, și regimul tău, și pe consilierii tăi… Și o să te trezești cu cele mai neplăcute dandanale. La început o să încerci să-i îndupleci, pe urmă o să-i ameninți, apoi vei fi nevoit să-i bagi la zdup…

Da’ ce, este obligatoriu să mă încondeieze? spuse Geiger indignat. Poate că, dimpotrivă, mă vor proslăvi?

— Nu, spuse Izea. Nu te vor proslăvi. Andrei ți-a explicat astăzi cum este cu oamenii de știință. Tu ia aminte, și marii scriitori cârtesc întotdeauna. Asta e starea lor normală, pentru că ei sunt conștiința bolnavă a societății, de care, poate, chiar societatea nu are habar. Și întrucât, în cazul respectiv, simbolul societății ești tu, o să fii cel dintâi în care vor azvârli cu noroi… Izea chicoti. Îmi închipui cum se vor răfui cu Rumer al tău!

Geiger ridică din umeri.

— Desigur, dacă Rumer are neajunsuri, un scriitor adevărat este obligat să le înfățișeze. De asta e scriitor — să vindece răni…

— Nicicând scriitorii n-au vindecat nici o rană, replică Izea. Conștiința bolnavă doare pur și simplu, și atât…

— La urma urmelor, nu despre asta este vorba, îl întrerupse Geiger. Tu să-mi spui deschis: situația actuală o consideri normală sau nu?

— Da’ ce să luăm ca etalon? întrebă Izea. Poate fi socotită normală situația de pe Pământ?

— Iar trăncănești aiurea! spuse Andrei, strâmbându-se. Ți s-a pus o întrebare simplă: poate să existe o societate fără talente creatoare? Te-am înțeles corect, Fritz?

— O să întreb și mai exact, spuse Geiger. Este oare normal ca un milion de oameni — indiferent unde, aici sau pe Pământ — timp de zeci de ani să nu dea nici un talent creator?

Izea tăcea, sâcâindu-și distrat negul, iar Andrei zise:

— Dacă judecăm, să zicem, după Grecia Antică, este tare anormal.

— Atunci care-i cauza? întrebă Geiger.

— Experimentul este Experiment, spuse Izea. Dacă însă judecăm după mongoli, atunci la noi totul este în ordine.

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Geiger bănuitor.

— Nimic deosebit, se miră Izea. Și ei sunt tot un milion, poate chiar mai mult. Mai putem să-i aducem ca exemplu, să zicem, pe coreeni… aproape oricare țară arabă…

— Nu-i uita pe țigani, spuse Geiger nemulțumit. Andrei se învioră.

— Apropo, băieți, zise el. Oare țigani sunt în Oraș?

— Ia mai lăsați-mă! spuse Geiger supărat. Cu voi nu se poate discuta serios… El vru să mai adauge ceva, dar în prag apăru Parker cel rumen, și Geiger se uită numaidecât la ceas.

— Gata, zise el, ridicându-se. Dați-i drumul!… — Oftă și începu să-și încheie nasturii la tunică. — Încolonarea! Încolonarea, consilieri! rosti el.

TREI

OTTO FRISCHA NU ȚINTISE: covorul era într-adevăr splendid. Era pe fond negru-purpuriu, cu nuanțe rafinate. Ocupa tot peretele din stânga al camerei de lucru, vizavi de ferestre, și camera de lucru căpătase acum un aspect cu totul special. Era al dracului de frumos, era elegant, era expresiv.

Plin de încântare, Andrei o sărută pe Selma pe obraz, și ea plecă din nou la bucătărie să supravegheze slujitorii, iar Andrei se plimba prin cameră, examinând covorul din toate punctele de vedere, privindu-l când din față, când dintr-o parte, apoi deschise scrinul său drag și scoase din el un mauser foarte mare — un monstru cu încărcător de zece gloanțe, creat în secția specială de la Mauserwerke, arma favorită — vestită în războiul civil — a comisarilor în coifuri prăfuite, precum și a ofițerilor japonezi imperiali în mantale cu gulere din blană de câine.

Mauserul era curat, sclipea, ca aspect părea gata de luptă, dar, din păcate, avea percutatorul tocit. Andrei îl luă cu două degete și îl balansă suspendat, apoi îl apucă de patul rotunjit, cu striații, îl lăsă în jos, pe urmă îl ridică la nivelul ochiului și ochi în tulpina mărului de afara, precum Geiger la poligon.

Apoi se întoarse spre covor și o vreme alese cu privirea locul. Îl găsi repede. Andrei se descălță de pantofi, se urcă pe canapea și așeză mauserul pe locul hotărât. Lipindu-l de covor cu o mână, se depărtă cât putu mai mult și admiră. Era extraordinar. Sări pe dușumea și,numai în șosete dădu fuga în vestibul, deschise dulapul din perete, scoase lădița cu instrumente și se întoarse îndărăt la covor.

Atârnă mauserul, pe urmă luggerul cu lunetă (cu acest lugger, Coccis a împușcat mortal doi milițieni în ultima zi a Revoluției) și începu să caute loc pentru browningul model o mie nouă sute șase — micuț, aproape pătrat —, când o voce cunoscută rosti în spatele lui:

— Mai la dreapta, Andrei, un pic mai la dreapta. Un centimetru mai jos.

— Așa? întrebă Andrei fără să se întoarcă.

— Așa.

Andrei fixă browningul, sări de pe canapea cu fața spre covor, se dădu înapoi până lângă birou, examinând opera mâinilor sale.

— Frumos, îl lăudă Mentorul.

— Frumos, dar puțin, spuse Andrei oftând.

Mentorul, călcând fără zgomot, se apropie de scrin, se lăsă pe vine, scotoci și scoase un nagan militar.

— Dar asta? întrebă el.

— Îi lipsește placajul de lemn de pe mâner, spuse Andrei cu regret. De multe ori mi-am zis să comand, dar de fiecare dată am uitat… — își puse pantofii, se așeză pe pervazul ferestrei lângă birou și aprinse o țigară. — Deasupra o să-mi instalez arsenalul de duel. Prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea. Se pot întâlni exemplare dintre cele mai frumoase, cu incrustații de argint și cele mai uimitoare forme — de la cele mai mici, uite atât, până la cele mai uriașe, cu patul lung.

— Lepageurile, spuse Mentorul.

— Nu, ele sunt, dimpotrivă, mici… Jos, chiar deasupra canapelei, voi atârna arme de luptă din secolele șaptesprezece și optsprezece…

Tăcu, închipuindu-și cât o să fie de frumos. Mentorul, stând pe vine, scotocea prin scrin. Afară, în apropiere, duruia o mașină de tuns gazonul. Fluierau și ciripeau păsări.

— Bună idee să atârn aici covorul, nu-i așa? spuse Andrei.

— Grozavă, zise Mentorul, ridicându-se. Își scoase batista din buzunar și se șterse pe mâini. — Doar că sfeșnicul l-aș fi pus în colțul acela, alături de telefon. Și ți-ar trebui un telefon alb.

— N-am voie telefon alb, spuse Andrei, oftând.

— Nu-i nimic, zise Mentorul. Te întorci din expediție și o să ai și tu telefon alb.

— Deci e bine că am acceptat să merg?

— Da’ ce, aveai îndoieli?

— Da, spuse Andrei și stinse chiștocul în scrumieră. În primul rând, nu doream. Nu aveam chef, pur și simplu. E mai bine acasă, m-am aranjat bine, am mult de lucru. În al doilea rând, cinstit vorbind, mi-e cam teamă.

— Ei, nu se poate, spuse Mentorul.

— Nu, zău, așa este. Poftim, dumneavoastră mi-ați putea spune ce-o să întâlnesc acolo? Vedeți? Necunoscut deplin… Vreo zece legende de groază ale lui Izea și necunoscut total… Plus toate plăcerile vieții de campanie. Eu cunosc aceste expediții! Am fost în expediții arheologice și în altele de tot felul…

Aici, cum se și aștepta, Mentorul întrebă curios:

— Dar ce este în aceste expediții, cum să mă exprim… care-i lucrul cel mai înspăimântător în ele, cel mai neplăcut?

Lui Andrei îi plăcea foarte mult această întrebare. Răspunsul îl născocise demult, îl scrisese chiar în carnet și, ulterior, îl folosise de multe ori în discuțiile cu diverse domnișoare.

— Cel mai înspăimântător? repetă el ca să-și ia elan. Să vedeți ce este cel mai înspăimântător. Închipuiți-vă: un cort, noaptea, în jur pustiu, nici țipenie de om, urlă lupii, grindină, furtună… — Făcu o pauză și se uită la Mentor, care se aplecase cu totul înainte, ascultând. Grindină, înțelegeți? De mărimea unui ou de porumbel… Și trebuie să ieșiți pentru nevoi.

Așteptarea încordată de pe fața Mentorului se schimbă cu un surâs puțin dezorientat, pe urmă, izbucni în hohote de râs.

— Ce hazliu, zise el. Tu ai născocit asta?

— Eu, spuse Andrei cu mândrie.

— Bravo, e foarte hazliu… — Mentorul izbucni din nou în râs, întorcându-și capul. Apoi se așeză în fotoliu și privi în grădină. — E frumos aici, la voi, la Curtea Albă, spuse el.

Andrei se întoarse. Se uită și el în grădină. Verdeața inundată de soare, fluturii deasupra florilor, merii neclintiți, iar la vreo două sute de metri dincolo de tufele de liliac — pereții albi și acoperișul roșu al cottage-ului vecin… și Van într-o cămașă albă lungă, pășind fără grabă, domol, în urma mașinii de tuns iarbă, și mezinul lui, alergând cu pași mărunți și ținându-se de pantalonii tatălui.

— Da, Van și-a dobândit liniștea, spuse Mentorul. Poate că el este cel mai fericit om din Oraș.

— E foarte posibil, consimți Andrei. În orice caz, despre alți cunoscuți n-aș putea spune așa ceva.

— Da, ai un alt cerc de cunoscuți, replică Mentorul. Printre ei — Van este o excepție. Aș spune chiar că este un om din alt cerc. Nu al tău.

— Da-a, făcu Andrei tărăgănat. Și doar cândva încărcam amândoi gunoiul, ședeam la aceeași masă, beam din aceeași cană… Mentorul ridică din umeri.

— Fiecare primește ceea ce merită.

— Ceea ce obține, mormăi Andrei.

— Se poate spune și așa. Dacă vrei, este același lucru. Van a dorit întotdeauna să fie pe treapta cea mai de jos. Orientul este Orient. Noi nu putem înțelege. Iată că s-au despărțit cărările voastre.

— Este amuzant, spuse Andrei, că eu mă simt bine cu el, ca și înainte. Avem întotdeauna ce să discutăm, ce să ne amintim… Când sunt cu el, nu mă simt nicicând stingherit.

— Dar el?

Andrei se gândi.

— Nu știu. Însă mai degrabă da decât nu. Uneori am brusc impresia că încearcă din toate puterile să se țină cât mai departe de mine.

Mentorul se întinse, pocnindu-și degetele.

— Parcă despre asta e vorba? spuse el. Când Van șade cu tine la o sticlă de vodcă și depănați amintiri, despre cum a fost, Van se odihnește — trebuie să recunoști. Dar când tu șezi cu colonelul la o sticlă de scotch, se odihnește vreunul dintre voi?

— Ce odihnă poate fi asta? mormăi Andrei. Nici vorbă… De colonel am pur și simplu nevoie. Și el de mine.

— Dar când dejunezi cu Geiger? Sau când bei bere cu Dollfuss sau când Ceaciua îți povestește la telefon anecdote noi?

— Da, spuse Andrei. Așa este. Da.

— Doar cu Izea ai menținut vechile relații, dar nici acelea…

— Asta e, zise Andrei. Dar nici acelea.

— Nu-u, nici nu poate fi vorba! spuse Mentorul cu fermitate. Închipuie-ți numai: uite-aici șade colonelul, adjunctul șefului statului major al armatei voastre, vechi aristocrat englez dintr-un neam vestit. Dincoace șade Dollfuss, consilier pentru construcții, cândva inginer celebru la Viena. Și soția lui — baroneasă, iuncheriță prusacă. Și vizavi de ei — Van. Portar.

— Mda, făcu Andrei. Se scărpină după ceafă și începu să râdă. Ar fi lipsă de tact.

— Nu-nu! Uită de lipsa de tact profesională, dă-o încolo… Tu închipuie-ți cum se va simți Van, cum îi va fi?…

— Înțeleg, înțeleg… spuse Andrei. Înțeleg… Toate astea-s fleacuri! O să-l chem mâine, o să ne așezăm amândoi, o să stăm de vorbă, Meilin și Selma ne vor pregăti un ceai, iar băiatului o să-i dăruiesc un „buldog” —am unul fără trăgaci…

— Veți bea! prelua Mentorul. O să vă povestiți unul altuia de-ale vieții, și el are ce să-ți povestească, dar și tu ești un bun povestitor, iar el nu știe nimic nici despre Pengekent, nici despre Harbaz… Va fi minunat! Chiar vă invidiez.

— Veniți și dumneavoastră, spuse Andrei și începu să râdă. Mentorul râse și el.

— În gând voi fi alături de voi, spuse el.

În acest moment se auzi soneria de la intrare. Andrei se uită la ceas — era opt fix.

— Acesta-i colonelul, cu siguranță, spuse el, și se ndică. Mă duc?

— Bineînțeles! zise Mentorul. Și te rog, de acum înainte să nu uiți că în Oraș sunt sute de mii de Vani, consilieri însă — doar douăzeci…

Într-adevăr, era colonelul. El sosea întotdeauna la ora fixată, prin urmare — cel dintâi.

Andrei îl întâmpină în vestibul, îi strânse mâna și îl invită în cabinet. Colonelul era în civil.

Costumul gri-deschis îi venea ca turnat, părul cărunt și rar era pieptănat cu grijă, pantofii străluceau, iar obrajii proaspăt rași — de asemenea. Era de statură nu prea înaltă, uscățiv, cu o ținută perfectă, dar în același timp ușor destins, fără acea înțepenire specifică ofițerilor germani, de care armata era plină.

Intrând în cabinet, el se opri în fața covorului și, ducându-și la spate mâinile albe, uscate, examină în tăcere splendoarea neagră-purpurie în general și armele agățate pe acest fond în special. Pe urmă spuse: „O!” și se uită la Andrei aprobator.

— Luați loc, colonele, spuse Andrei. O țigară de foi? Whisky?

— Mulțumesc, spuse colonelul, așezându-se. O picătură de întăritor nu strică. — El scoase pipa din buzunar. — Azi am avut o zi turbată, declară el. Ce s-a întâmplat acolo, la dumneavoastră, pe esplanadă? Mi s-a ordonat să dau alarma în toate cazărmile.

— Un tembel, spuse Andrei, trebăluind la bar, a luat de la depozit niște dinamită și n-a găsit loc mai bun să se poticnească decât sub ferestrele mele.

— A, va să zică n-a fost nici un atentat?

— Doamne ferește, colonele! zise Andrei, turnând whisky. Totuși, aici nu-i Palestina. Colonelul surâse și luă paharul de la Andrei.

— Aveți dreptate. În Palestina, incidentele de felul acesta n-ar fi mirat pe nimeni. De altfel, și în Yemen la fel…

— Va să zică, la dumneavoastră s-a dat alarma? întrebă Andrei, așezându-se vizavi cu paharul său.

— Închipuiți-vă.

Colonelul sorbi din pahar, se gândi puțin, ridicând din sprâncene, apoi puse grijuliu paharul pe măsuța telefonului de lângă el și se apucă să-și umple pipa. Mâinile lui erau îmbătrânite, cu puf argintiu, dar nu tremurau.

— Și cum s-a dovedit pregătirea de luptă a trupelor? se interesă Andrei, sorbind și el din pahar.

Colonelul surâse din nou, și Andrei simți pentru o clipă că îl invidiază — ar fi dorit mult să știe să surâdă la fel.

— Este secret militar, spuse colonelul. Dar dumneavoastră o să vă spun. A fost îngrozitor. Așa ceva n-am văzut nici în Yemen. Ce spun eu, Yemen! Așa ceva n-am văzut nici când îi dresau pe cioroii din Uganda!… Jumătate din soldați lipseau din cazărmi. Jumătate din cealaltă jumătate au ieșit la alarmă fără arme. Cei care au apărut cu arme, nu aveau muniții, pentru că șeful depozitului, cu cheile la el, își efectua ora de muncă la Marele Șantier…

— Sper că glumiți, spuse Andrei.

Colonelul trase de câteva ori din pipă și, alungând fumul cu palma, se uită la Andrei cu ochii lui incolori de bătrân. În jurul ochilor avea o puzderie de riduri și părea că râde.

— Poate că am exagerat puțin, zise el, însă judecați și dumneavoastră, consiliere. Armata noastră a fost creată fără un scop bine definit, numai pentru că o anume persoană, pe care o cunoaștem amândoi, nu concepe o organizație statală fără armată. Probabil că nici o armată nu e în stare să funcționeze dacă lipsește un adversar real.

Fie el și numai potențial… De la comandantul statului major până la ultimul bucătar — întreaga armată este pătrunsă de convingerea că această inițiativă nu este decât un joc cu soldați de plumb.

— Și dacă am presupune că potențialul adversar totuși există? Colonelul se învălui din nou în rotocoale de fum dulceag.

— Atunci arătați-mi-l, domnilor politicieni!

Andrei sorbi din nou din pahar și după o clipă de gândire întrebă:

— Spuneți, colonele, statul major deține ceva planuri operative în cazul unei invazii din afară?

— Cum să spun… eu nu le-aș numi propriu-zis planuri operative. Gândiți-vă la statul major al dumneavoastră, rus, de pe Pământ. Deține el planuri operative în cazul unei invazii din Marte, să zicem?

— Ce să zic, spuse Andrei. Cred că au ceva de felul acesta.

— „Ceva de felul acesta” avem și noi, zise colonelul. Noi nu așteptăm nici un atac, nici de sus, nici de jos. Noi nu admitem posibilitatea unui pericol serios de la sud… excluzând, bineînțeles, posibilitatea unei răzmerițe a criminalilor care lucrează în coloniile celor deportați, dar pentru asta suntem pregătiți… Rămâne nordul. Noi știm că, în timpul Revoluției și după, la nord au fugit destul de mulți adepți ai vechiului regim. Teoretic, noi admitem că ei pot să se organizeze și să întreprindă vreo diversiune sau chiar o încercare de restaurație…

— Trase de câteva ori, fâsâind, din pipă. — Însă ce amestec are armata în asta? Este clar că în cazul tuturor acestor pericole este prea de ajuns poliția specială a domnului consilier Rumer, iar din punct de vedere tactic — tactica cea mai simplă, a cordonului… Andrei așteptă puțin și întrebă:

— Trebuie să înțeleg, colonele, că statul major este pregătit pentru o invazie serioasă dinspre nord?

— Vă referiți la invazia marțienilor? întrebă colonelul gânditor. Nu, nu este gata. Înțeleg ce vreți să spuneți. Noi însă nu avem serviciu de recunoaștere. Posibilitatea unei asemenea invazii nu a examinat-o nimeni și niciodată în mod serios. În această privință, nu avem pur și simplu nici un fel de date. Noi nu știm nici măcar ce se întâmplă la kilometrul cincizeci de la Casa de Sticlă. Nu avem nici hărți ale ținuturilor nordice… — începu să râdă arătându-și dinții lungi, ușor îngălbeniți. — Domnul Katzman, arhivarul municipal, a pus la dispoziția statului major ceva care ar vrea să fie o hartă a acestor raioane… După câte îmi dau seama, el a făcut-o singur. Acest document excepțional îl păstrează la mine în seif. El lasă impresia sigură că domnul Katzman a executat această schemă în timp ce mânca, scăpând — una-două — sandvișurile și vărsând cafeaua pe ea.

— Totuși, colonele, spuse Andrei cu reproș, cancelaria mea v-a prezentat, cred eu, niște harți destul de bune!

— Indiscutabil, indiscutabil, consiliere. Acestea însă sunt mai ales hărți ale Orașului locuit și ale împrejurimilor sudice. Potrivit directivei principale, armata trebuie să fie pregătită de luptă în cazul unor dezordini, iar dezordinile pot să aibă loc tocmai în raioanele pomenite. În acest fel, munca efectuată de dumneavoastră este absolut necesară și, datorită dumneavoastră, noi suntem pregătiți pentru dezordini. Însă în ceea ce privește invazia… — colonelul clătină din cap.

— După câte îmi aduc aminte, spuse Andrei semnificativ, cancelaria mea nu a primit de la statul major nici o comandă de cartografiere a ținuturilor din nord.

O vreme, colonelul îl privi țintă, pipa i se stinsese.

— Trebuie să vă spun că astfel de comenzi le-am adresat președintelui personal. Răspunsurile, recunosc, erau absolut nebuloase… — Tăcu din nou. — Considerați, domnule consilier, că pentru folosul cauzei trebuie să ne adresăm dumneavoastră cu astfel de cereri? Andrei aprobă din cap.

— Astăzi am prânzit cu președintele, zise el. Am discutat mult pe tema asta. Problema cartografierii raioanelor de nord este, în principiu, rezolvată. Este însă necesară și participarea specialiștilor militari. Un lucrător operativ cu experiență… dumneavoastră vă dați seama, fără îndoială.

— Îmi dau seama, zise colonelul. Apropo, de unde ați procurat acest mauser, consiliere? Ultima oară, dacă nu greșesc, am văzut asemenea monștri la Batum, în anul o mie nouă sute optsprezece…

Andrei începu să-i povestească de unde și cum a procurat el acest mauser, dar în vestibul sună din nou soneria. Andrei se scuză și se duse să deschidă.

Spera să fie Katzman, însă, împotriva tuturor așteptărilor, era Otto Frisha, pe care Andrei, de fapt, nici nu-l invitase. Îi ieșise din cap. Otto Frisha îi ieșea mereu din cap, deși, ca șef al administrației Casei de Sticlă, era cel mai util și chiar de neînlocuit. De altminteri, Selma nu uita niciodată această împrejurare. Iată, și acum primea de la Otto un coșuleț dichisit, acoperit grijuliu cu un șervet fin de batist, și un buchețel de flori. Lui Otto i se îngădui să-i ducă mâna la buze. Își pocni tocurile, se înroși până în vârful urechilor și era, evident, fericit.

— A, amice, îi spuse Andrei. Iată-te și pe tine!

Otto era la fel ca odinioară. Nu știu de ce, Andrei se gândi că, dintre toți bătrânii, Otto se schimbase cel mai puțin. De fapt, nu se schimbase deloc. Același gât de pui de găină, aceleași urechi mari și clăpăuge, aceeași expresie de șovăială continuă pe fața-i pistruiată. Și pocnetul tocurilor. Era în uniforma albăstruie a poliției speciale, cu medalia pătrată „Pentru merit”.

— Îți mulțumesc foarte mult pentru covor, rosti Andrei, cuprinzându-l pe după umeri și conducându-l în cabinet. Îndată o să vezi cum arată… O să-ți lingi degetele, o să mori de invidie…

Însă, intrând în cabinet, Otto Frisha nu se apucă să-și lingă degetele, și cu atât mai puțin să moară de invidie. Îl zări pe colonel.

Fruntașul de infanterie Otto Frisha nutrea pentru colonelul Saint-James sentimente învecinate cu evlavia. În prezența colonelului, el își pierdea definitiv darul vorbirii,

Își fixa cu șuruburi de oțel pe figură surâsul servil și era gata să-și pocnească tocurile în fiece clipă și din ce în ce mai tare.

Întorcându-se cu spatele spre vestitul covor, el luă poziția de „drepți”, cu pieptul scos înainte, palmele lipite de coapse, își desfăcu coatele și dădu din cap atât de brusc în semn de plecăciune, încât îi trosniră vertebrele gâtului, de se auzi în tot cabinetul. Zâmbind alene, colonelul se ridică în întâmpinarea lui și îi întinse mâna. În mâna cealaltă ținea paharul.

— Sunt foarte bucuros de întâlnire… rosti el. Vă salut, domnule… hm-m…

— Fruntaș Otto Frisha, domnule colonel! strigă Otto entuziasmat, se îndoi pe jumătate și abia atinse degetele colonelului. Am onoarea să mă prezint!…

— Otto, Otto, spuse Andrei dojenitor. Aici suntem fără grade. Otto chicoti jalnic, își scoase batista, vrând să-și șteargă fruntea, dar numaidecât se sperie și începu să-și vâ-re batista îndărăt, dar fără să nimerească buzunarul.

— Țin minte că, lângă El-Alamein, spuse colonelul blajin, băieții mei mi-au adus un feldwebel german…

În vestibul târâi din nou soneria, și Andrei, scuzându-se iar, ieși, lăsându-l pe nefericitul de Otto să fie mâncat de leul britanic.

Apăru Izea. Până ce o sărută pe Selma pe amândoi obrajii, până își curăță pantofii la cererea ei și se lăsă prelucrat cu peria de haine, dădură buzna în același timp Ceaciua și familia Dollfuss. Ceaciua o ducea de braț pe madam Dollfuss, copleșind-o din mers cu anecdote, iar Dollfuss, cu un surâs palid, se târa în urma lor. Pe fundalul șefului plin de temperament al cancelariei juridice, el părea destul de cenușiu, incolor și neînsemnat. Pe fiecare mână avea câte un fulgarin călduros, în caz că se lăsa frig peste noapte.

— La masă, la masă! răsună clopoțelul delicat al Selmei, însoțit de două bătăi din palme.

— Draga mea! protestă cu vocea-i de bas madam Dollfuss. Eu trebuie să mă aranjez!…

— De ce?… se miră Ceaciua, rotindu-și ochii injectați. Asemenea mândrețe mai trebuie aranjată? În conformitate cu articolul două sute optsprezece al Codului de procedură penală, legea interzice…

Se stârni zarva obișnuită. Andrei nu prididea să zâmbească. La urechea stângă clocotea și gâlgâia Izea, povestindu-i ceva în legătură cu extraordinara debandadă constatată în cazărmi cu prilejul alarmei de astăzi, iar la cea dreaptă — Dollfuss, hodoronc-tronc, îi bubuia ceva despre latrine și principala magistrală de canalizare, aflată aproape în stare de a fi astupată… Pe urmă, dădură năvală în sufragerie.

Andrei, invitând, așezând, risipind în stânga și în dreapta vorbe de duh șî complimente, observă cu coada ochiului cum se deschide ușa cabinetului și, vârând pipa în buzunar, apăru zâmbitor colonelul. Singur. Lui Andrei îi zvâcni inima, dar numaidecât apăru și fruntașul Otto Frisha — pesemne că el pur și simplu respectase distanța de cinci metri în urma celui mai mare în grad, prevăzută de regulament. Începu să răsune pocnet de tocuri.

— O să bem, o să chefuim!… urlă cu glas gutural Ceaciua.

Prinseră să zăngăne cuțitele și furculițele. Instalându-l, nu fără greutate, pe Otto între Selma și madam Dollfuss, Andrei se așeză la locul său și cuprinse masa cu privirea. Totul era bine.

— Și închipuie-ți, draga mea, în covor era o gaură uite-atâta! Asta-i grădina dumitale, domnule Frisha, băiat rău!…

— Colonele, se spune că ați împușcat pe cineva în fața frontului, așa este?

— Țineți minte vorbele mele: canalizarea, tocmai canalizarea va distruge cândva Orașul nostru!…

— Asemenea frumusețe și un păhărel atât de mic?!…

— Otto, scumpule, lasă osul acela… Uite o bucățică bună!…

— Nu, Katzman, acesta-i secret militar. Îmi ajung neplăcerile pe care le-am suferit de la evrei în Palestina…

— Vodcă, domnule consilier?

— Vă mulțumesc, domnule consilier! Și tocurile pocneau sub masă.

Andrei bău două păhărele de vodcă unul după altul — pentru elan, începu să mănânce cu plăcere și laolaltă cu ceilalți ascultă toastul infinit de lung și fantastic de necuviincios rostit de Ceaciua. Când, în sfârșit, se lămuri că domnul consilier de la justiție ridică acest pahar micuț-micuț cu un sentiment mare-mare nu pentru a îndemna pe cei prezenți să comită toate perversiunile sexuale enumerate, ci doar „pentru cei mai răi și necruțători dușmani ai mei, cu care mă lupt de o viață și de care toată viața am fost învins, și anume — pentru femeile frumoase!”… Andrei izbucni ușurat în râs o dată cu ceilalți și dădu peste cap cel de-al treilea păhărel.

Madam Dollfuss, complet epuizată, hohotea cu sughițuri, acoperindu-se cu șervetul.

Toți se chercheliră foarte repede. „Da! O, da!” răsună expresia cunoscută în capătul îndepărtat al mesei. Ceaciua, al cărui nas mobil atârna deasupra decolteului sclipitor al doamnei Dollfuss, turuia fără să se oprească o clipă. Madam Dollfuss râdea epuizată, dându-se jucăuș înapoi și, cu spatele ei lat, se prăvălea peste Otto. Otto scăpă pentru a doua oară furculița în coasta lui Andrei. Dollfuss lăsând, în sfârșit, în pace canalizarea, fu cuprins inoportun de entuziasm profesional și începu să dezvăluie cu nemiluita secrete de stat.

„Autonomie! bubui el amenințător. Cheia spre a… a-u-to-no-mie… este clorella!… Marele Șantier?… Nu mă faceți să râd. Care dirijabile? Clorella!” „Domnule consilier, domnule consilier, încerca Andrei să-l oprească. Pentru Dumnezeu! Asta nu e nevoie s-o știe toți. Povestiți-mi mai bine cum merg treburile cu corpul laboratoarelor…” Servitorii luau farfuriile murdare și aduceau altele curate. Aperitivele dispăruseră. Se aduseră cotletele de Burgundia.

— Ridic acest pahar micuț-micuț!…

— Da, o, da!

— Băiat rău! Se poate să fii iubit?…

— Izea, mai lasă-l în pace pe colonel! Colonele, vreți să mă așez lângă dumneavoastră?

— Paisprezece metri cubi de clorella — asta-i zero… Autonomia!

— Whisky, consiliere?

— M… țumesc, consiliere!

În toiul veseliei, în sufragerie apăru deodată rumenul Parker. „Domnul președinte vă roagă să-l scuzați, raportă el. O consfătuire urgentă. El transmite salutări fierbinți doamnei și domnului Voronin, la fel și celorlalți musafiri…” Pe Parker îl siliră să bea votcă — pentru asta apelară la distrugătorul Ceaciua. Fu rostit un toast pentru președinte și pentru izbânda tuturor inițiativelor lui. Era ceva mai multă liniște, fură aduse cafeaua cu înghețată și lichiorurile. Otto Frisha se plângea că nu are noroc în dragoste. Madam Dollfiiss îi povestea lui Ceaciua despre scumpul Königsberg, iar Ceaciua dădea din nas și rostea pătimaș: „Cum să nu! Țin minte… generalul Cerniahovski… Cinci zile l-am burdușit cu tunurile…” Parker dispăruse, afară se făcuse întuneric. Dollfuss bea cu sete cafea și dezvolta față de Andrei niște proiecte fantasmagorice de reconstrucție a cartierelor de nord. Colonelul îi povestea lui Izea: „…i-au dat zece zile pentru huliganism și zece ani de ocnă pentru divulgarea unui secret de stat și militar”. Izea împroșca, gâlgâia, în timp ce răspundea: „Păi, ăsta-i vechi, Saint-James! Asta îl spuneau despre Hrușciov!…” „Din nou politică!” striga Selma ofensată. Totuși ea se strecurase între Izea și colonel, iar bătrânul ostaș îi mângâia genunchiul părintește.

Andrei simți deodată că îl cuprinde tristețea. Se scuză fără să-l audă cineva, se ridică și, pe picioarele amorțite, trecu în camera de lucru. Acolo se așeză pe pervaz, își aprinse o țigară și se uită pe fereastră în grădină.

În grădină era întuneric beznă, prin frunzișul negru al tufelor de liliac licăreau ferestrele cottage-ului vecin. Noaptea era caldă, prin iarbă zburau licurici. „Oare mâine ce va fi? își zise Andrei. Mă voi duce în expediția asta, o să cercetez… o să-mi aduc de-acolo o grămadă de arme, o să aleg, o să le atârn… și, mai departe?

În sufragerie era mare larmă. „Dumneata știi, colonele? urla Izea. Comandamentul unional propune pentru capul lui Ceapaev douăzeci de mii!”…Și Andrei își aminti numaidecât continuarea: „Comandamentul unional putea să dea și mai mult, excelența voastră. Căci în spatele nostru se află orașul Guriev, iar în Guriev este petrol. He. He. He…” „Ceapaev? întreba colonelul. A, ăsta-i cavaleristul nostru. Dar parcă a fost împușcat?…” Deodată, Selma intonă cu voce înaltă: „Și în zori măicuța… pe Katia a trezit… Scoală, scoală, Katia… corăbiile-au sosit…” Dar imediat o întrerupse urletul catifelat al lui Ceaciua: „Ți-am adus flori… Ah, ce flori frumoase!… Dar acele flori tu nu le-ai luat… De ce nu l-ai luat…”

Andrei închise ochii și, brusc, cu un dor nespus, își aminti de nenea Iura. Nici Van nu e la masă, nici nenea Iura… Ce treabă am eu cu acest Dollfuss, întreb?… Îl înconjurară fantomele.

Pe canapea ședea Donald, cu pălăria lui texană ponosită… Ședea picior peste picior, cuprinzându-și genunchiul ascuțit cu degetele împreunate. Plecând — să nu te întristezi, venind — să nu te bucuri. Iar la birou se așeză Kensi, în uniforma lui veche de polițist — își sprijinise cotul de birou și își pusese bărbia în palmă. Se uita la Andrei fără să-l condamne, dar nici căldură nu era în privirea aceea. Iar nenea Iura îl bătea pe Van pe spate și zicea: „Nu-i nimic, Vanea, nu fi trist, o să te facem ministru, o să te plimbi cu ”Pobeda”…” Și, insuportabil de dureros, simți mirosul cunoscut de mahorcă, sudoare sănătoasă și basamac. Andrei răsuflă din greu, își frecă obrajii amorțiți și din nou se uită în grădină.

În grădină se afla Edificiul Roșu.

Clădirea era firesc și solid înfiptă printre copaci, de parcă se afla aici de mult, dintotdeauna, și are intenția să rămână în acest loc până la sfârșitul veacurilor — roșie, de cărămidă, cu trei etaje —, și, ca atunci, ferestrele de la parter erau acoperite cu obloane, iar acoperișul — tot din tablă zincată, spre ușă ducea o prispă din patru trepte de piatră, iar lângă singurul horn se înălța o antenă bizară, în formă de cruce. Acum însă toate ferestrele erau întunecate, iar la parter, din loc în loc, lipseau obloanele, geamurile erau murdare, cu dâre, cu fisuri, ici-colo înlocuite cu panouri de placaj scorojit, altele fiind lipite cruciș cu fâșii de hârtie. Și nu se mai auzea muzica aceea solemnă și sumbră — dinspre Edificiu se târa o liniște grea, de vată, aidoma unor cețuri nevăzute.

Fără să stea o clipă pe gânduri, Andrei își trecu picioarele peste pervaz și sări în grădină, în iarba deasă și moale. Se îndreptă spre Edificiu, speriind licuricii, cufundându-se tot mai adânc în liniștea de moarte, fără să-și ia ochii de la cunoscuta clanță de aramă a ușii înalte de stejar. Însă acum clanța era fără luciu și acoperită cu pete verzui.

Urcă pe prispă și privi îndărăt. În ferestrele puternic luminate de la sufrageria sa, frângându-se bizar, țopăiau umbre de oameni, răsuna slab muzică de dans și, nu se știe de ce, din nou clinchet de cuțite și furculițe. El dădu din mână către toate acestea, se întoarse și puse mâna pe arama sculptată, jilavă.

În vestibul era acum semiîntuneric, umezeală și aer stătut, cuierul cu ramuri răsfirate stătea în colț, gol, ca un copac uscat. Pe scara de marmură nu mai erau covorul și nici vergele metalice — rămăseseră doar inelele înverzite, mucuri de țigară îngălbenite de vreme și gunoi nedefinit pe trepte. Călcând cu greu și fără să audă nimic, cu excepția pașilor și răsuflării proprii, Andrei urcă încet pe palierul de sus.

Din căminul stins de mult venea miros stătut de funingine și amoniac; ceva, abia perceptibil, mișuna acolo, foșnea și tropăia. În salonul imens era la fel de frig, trăgea curent la picioare, niște cârpe negre, prăfoase, atârnau din plafonul invizibil, pereții de marmură erau acoperiți de pete murdare dubioase, șiroaiele de umezeala îi făceau să strălucească, aurul și purpura căzuseră de pe ei, iar busturile modest-trufașe — de ghips, de marmură, de bronz, de aur — priveau oarbe și triste din nișe prin fâșiile de păienjeniș. Sub picioare, parchetul trosnea și se deplasa la fiecare pas, pe dușumeaua murdară se așterneau pătrate de lumină lunară, iar în față, în adâncime, departe, se deschidea o galerie în care Andrei nu fusese înainte. Și, brusc, puzderie de șobolani țâșni de sub picioare, chițăind și tropăind, și o zbughiră în lungul galeriei, dispărând în beznă.

Oare unde or fi? se întreba Andrei, mergând prin galerie. Ce s-o fi întâmplat cu ei? își zicea el anapoda, coborând spre subsolul cu aer stătut pe niște scări metalice zgomotoase. Cum s-o fi petrecut totul? își zicea, trecând dintr-o cameră în alta, iar sub picioare îi trosneau tencuiala căzută și geamurile sparte, plescăia noroiul acoperit cu mici protuberante pufoase de mucegai… și mirosea dulceag a putreziciune, și undeva se auzea zgomot de apă, căzând picătură cu picătură, și pe pereții coșcoviți atârnau tablouri negre, uriașe, în rame solide, din care nu puteai să deslușești nimic…

Acum, aici, așa va fi mereu, își zise Andrei. Nu știu ce am făcut eu, nu știu ce am făcut noi că de acum totul, aici, va fi așa întotdeauna. Edificiul nu se va mai mișca din loc, va rămâne pentru totdeauna aici, va putrezi și se va dărâma, precum o casă veche obișnuită, și, la urmă de tot, o vor sfărâma cu berbecele de fontă, gunoiului îi vor da foc, iar cărămizile înnegrite de fum le vor duce la groapa de gunoi… Căci nu se aude nici o voce! Și de fapt, nici un zgomot, doar chițăitul disperat al șobolanilor prin colțuri…

Zări un dulap suedez uriaș cu ușă de jaluzele și, brusc, își aduse aminte că un dulap exact la fel se află în cămăruța lui — șase metri pătrați, mica fereastră da spre curtea interioară, alături de bucătărie. Dulapul era plin cu ziare vechi, afișe făcute sul, pe care le colecționa tata înainte de război, și încă alte vechituri de hârtie… și când capcana i-a zdrobit botul unui șobolan uriaș, acesta a izbutit, nu știu cum, să se cațere pe dulap și multă vreme a fâsâit și s-a foit acolo, și în fiece noapte lui Andrei îi era teamă că o să-i cadă în cap, iar odată a luat binoclul și de departe, de pe pervaz, s-a uitat să vadă ce se întâmplă acolo, printre hârtii. El a văzut — sau i s-a părut că a văzut? — niște urechi atârnând, un cap cenușiu și o bășică îngrozitoare, strălucitoare, de parcă era lăcuită, în loc de bot. Era ceva atât de înspăimântător, încât el a țâșnit glonț din camera lui și o vreme a șezut în coridor pe un cufăr, simțind slăbiciune și greață în măruntaie. Era singur acasă, nu avea de cine să se jeneze, dar îi era rușine de frica lui, și până la urmă s-a ridicat, s-a dus în camera mare și a pus la patefon „Riorita”… Și, după vreo câteva zile, în cămăruța lui a apărut un miros dulceag și grețos, precum cel de aici…

Într-o încăpere adâncă, boltită, ca un puț, pe neașteptate și ciudat, licăriră șirurile plumburii ale unei orgi imense, de mult moarte, înțepenite și amuțite, ca un cimitir părăginit al muzicii. Iar lângă orgă, alături de scaunul organistului, zăcea un omuleț chircit, înfășurat într-un covor rupt, și la capul lui strălucea o sticlă goală de vodcă. Andrei înțelese că totul este într-adevăr sfârșit și porni grăbit spre ieșire.

Coborând de pe prispă în grădina sa, îl zări pe Izea. Izea era mai beat ca niciodată, răvășit și zburlit. Se clătina, ținându-se cu o mână de trunchiul mărului, și se uita la Edificiu. În noapte, dinții îi străluceau dezgoliți, într-un surâs încremenit.

— Gata, îi spuse Andrei. S-a sfârșit.

— Aiureala conștiinței tulburate! rosti Izea nedeslușit.

— Doar șobolanii mai aleargă, spuse Andrei. Totu-i putreziciune.

— Aiureala conștiinței tulburate… repetă Izea, chicotind.