Orașul damnat

UNU

ÎNVINGÂNDU-ȘI UN SPASM, Andrei înghiți ultima lingură de terci, dădu gamela la o parte cu dispreț și întinse mâna după cană. Ceaiul era încă fierbinte. Andrei luă cănița în palme și începu să bea cu înghițituri mici, privind țintă flacăra șuierătoare a lămpii cu benzină. Ceaiul era neobișnuit de tare, răsfiert, mirosea a mătură și mai avea încă un gust aparte, fie de la apa scârboasă pe care au luat-o la kilometrul opt sute douăzeci, fie pentru că Kehada a pus din nou întregului colectiv din prafurile lui împotriva diareei. Sau poate cănița nu era bine spălată, astăzi era prea unsuroasă și lipicioasă.

Afară, jos, soldații zdrăngăneau din. gamele. Șugubățul Tevosian spuse ceva hazliu despre Mâmra, ostașii nechezară, dar numaidecât sergentul Vogel răcni pe neașteptate cu voce de prusac: „Te duci de santinelă sau în pat la muiere, tu, tu, amfibie! De ce ești desculț? Unde-ți sunt încălțările, trogloditule?” O voce prusacă răspunse că picioarele sunt roase până la sânge, iar în anumite locuri până la os. „Tacă-ți fleanca, vită încălțată! Urgent — încălțarea și la post fuga, marș!…”

Andrei își mișcă cu plăcere sub masă degetele picioarelor goale. Picioarele se mai odihniseră un pic pe parchetul răcoros. Ah — un lighean plin cu apă rece… Să-și vâre picioarele… Privi cănița. Era încă pe jumătate cu ceai și Andrei, trimițând în gând totul la mama dracului, surprinzător chiar și pentru el, sorbi restul din trei inghițituri mari, savuroase. Numaidecât începură să-i ghiorăie mațele. O vreme, Andrei ascultă temător ce se întâmplă acolo, pe urmă lăsă cănița, își șterse gura cu dosul palmei și privi spre lada de fier cu documente. Ax trebui să scoată rapoartele de ieri. N-am chef. Am destul timp. Acum ar fi bine să se culce, să se întindă cât e de lung, să se acopere cu scurta și să adoarmă, așa, vreo șase sute de minute…

Afară, brusc și mânios, începu să răpăie motorul tractorului. Prinseră să zdrăngăne resturile de geamuri din ferestre; lângă lampă, din tavan, căzu o bucată de tencuială. Cănița goală, tresăltând mărunt, se deplasă până la marginea mesei. Strâmbându-se tot, Andrei se ridică, lipăi cu picioarele goale spre fereastră și scoase capul afară.

În față îl izbiră arșița străzii ce nu izbutise să se răcească, gazele de eșapament înecăcioase, putoarea grețoasă de ulei încins. În lumina prăfoasă a farului mobil, oameni bărboși, așezați direct pe caldarâm, scurmau alene cu lingurile în gamele și castroane. Toți erau desculți și aproape toți erau dezbrăcați până la brâu. Corpurile albe, asudate luceau, iar chipurile păreau negre, și palmele brațelor erau negre, de parcă toate erau în mănuși. Andrei descoperi brusc că nu recunoaște pe nici unul dintre ei. O turmă de maimuțe goale, necunoscute… În cercul de lumină intră sergentul Vogel, ținând în mână un ceainic uriaș de aluminiu, și maimuțele începură numaidecât să se miște, să se agite, să se bâțâie, întinzând cănițele spre ceainic. Dând la o parte cănițele cu mâna liberă, sergentul începu să urle, dar, din pricina zgomotului de motor, aproape că nu auzea.

Andrei se întoarse la masă, dintr-o mișcare săltă capacul lăzii și scoase jurnalul și rapoartele de ieri. Din tavan mai căzu o bucată de tencuială pe masă. Andrei privi în sus. Camera era foarte înaltă — vreo patru metri, poate chiar cinci. Tavanul ornamentat era căzut din loc în loc și se vedea șindrila, care îți redeștepta amintirile dulci despre prăjiturile de casă cu magiun, servite cu o mare cantitate de ceai excelent pregătit, din pahare subțiri, transparente. Cu lămâie. Sau puteai pur și simplu să iei un pahar gol și să-ți iei de la bucătărie apă curată și rece, după pofta inimii…

Andrei clătină din cap, se ridică din nou și, traversând camera de-a curmezișul, se opri în fața unui uriaș dulap de cărți. Geamuri la ușițe nu erau, și nici cărți nu erau — doar rafturile goale pline de praf. Andrei știa acest lucru, totuși le mai cercetă încă o dată și chiar cotrobăi cu mâna prin colțurile întunecate.

Camera, trebuie spus, se păstrase destul de bine. Erau două fotolii bune și încă unul cu fundul rupt — cândva somptuos, tapisat cu piele gofrată. Lângă peretele de vizavi de fereastră se aliniau câteva scaune, iar în mijlocul camerei se afla o măsuță cu picioare scurte, iar pe măsuță — o vază mică de cristal cu ceva negru și uscat înăuntru. Tapetul se dezlipise de pe pereți, iar din loc în loc căzuse definitiv, parchetul se uscase și se umflase, însă, cu toate acestea, se afla într-o stare foarte bună — destul de curând aici mai locuiau oameni, cu vreo zece ani în urmă nu mai mult.

Pentru prima dată de la kilometrul cinci sute, Andrei vedea o casă atât de bine păstrată.

După mulți kilometri de cartiere arse până la temelie, transformate într-un pustiu negru, carbonizat; după mulți kilometri de ruine compacte, năpădite de ciulini maronii, dintre care se înălțau cutii multietajate pustii, clătinându-se de vechime, cu acoperișurile de mult prăbușite; după mulți și mulți kilometri de maidane presărate cu case din bârne putrede, fără acoperișuri, unde întreaga treaptă se vedea din drumul de la Zidul Galben spre răsărit și până la marginea prăpastiei la apus — după toate acestea, aici începeau din nou cartiere aproape întregi, drumul pavat cu piatră și, poate, undeva erau și oameni — în orice caz, colonelul a poruncit să se dubleze santinelele.

Interesant, ce-o fi făcând colonelul? Bătrânul cam slăbise în ultima vreme. De fapt, în ultima vreme, toți slăbiseră. S-a nimerit foarte bine că tocmai acum, pentru

prima dată. după douăsprezece zile, vor înnopta sub un acoperiș, nu sub cerul liber. Dacă ar fi găsit apă aici — puteau să facă un popas mai lung. Se pare însă că nici aici n-o să fie apă. În orice caz, Izea spune că nu trebuie să contăm pe apă. Din toată turma de aici, singurii cu scaun la cap sunt Izea și colonelul…

Răsună un ciocănit în ușă, abia auzit prin zgomotul motorului. Andrei se întoarse grăbit la loc, își puse scurta pe umeri și, deschizând jurnalul, strigă:

— Da!

Nu era decât Dugan — uscățiv, bătrân, aidoma colonelului său, foarte bine bărbierit, curat, încheiat la toți nasturii.

— Îmi permiteți să strâng, sir? strigă el.

Andrei aprobă din cap. Doamne, își zise el. Câte eforturi trebuie să depui ca se te respecți în mizeria de aici… și doar el nu e ofițer, nici măcar sergent — ordonanță și nimic mai mult. Lacheu.

— Ce face colonelul? întrebă el.

— Mă iertați, sir? zise Dugan, cu vasele murdare în mâini, încremeni și întoarse spre Andrei o ureche lungă, cartilaginoasă.

— Cum se simte colonelul?! strigă Andrei, și în aceeași clipă motorul de sub fereastră amuți.

— Colonelul bea ceai! urlă Dugan în liniștea care se lăsase și, numaidecât, fâstâcindu-se, adăugă, coborând vocea: lertați-mă, sir. Colonelul se simte satisfăcător. A cinat, iar acum bea ceai.

— Mai porunciți ceva, sir? întrebă Dugan.

— Nu, mulțumesc, spuse Andrei.

Când Dugan ieși, Andrei se apucă, în sfârșit, de rapoartele de ieri. Ieri n-a izbutit să scrie nimic. L-a chinuit atât de rău diareea, încât abia a putut rezista până la sfârșitul raportului de seară, iar pe urmă — jumătate din noapte n-a fost om, a stat pe vine în mijlocul drumului cu târtița goală spre tabără, privind încordat și ascultând întunericul nopții, cu pistolul într-o mână și cu lanterna în alta.

„Ziua a 28-a”, caligrafie el pe o pagină curată și sublinie cu două linii groase. Pe urmă luă raportul lui Kehada.

„S-au parcurs 28 km, scrise el. Înălțimea soarelui 630 51′ 113″.2 (km 979). Temperatura medie la umbră +23 °C, la soare +31 °C. Vântul 2,5 m/sec. Umiditatea 0,42. Gravitația 0,998. S-a forat la km 979, 981 și 986. Apă nu există. Consumul de combustibil…”

Luă raportul lui Ellisower, cu urme de degete murdare, și multă vreme îi trebui să deslușească scrisul aproape indescifrabil.

„Consumul de combustibil 1,32 rații. Rest la sfârșitul zilei a 28-a — 3 200 kg. Starea motoarelor: Nr. 1 —satisfăcătoare; Nr. 2 — două bolțuri uzate și ceva la cilindri…”

Ce anume se întâmplase cu cilindrii, Andrei nu izbuti să descifreze, cu toate că duse hârtia foarte aproape de flacăra lămpii.

„Starea personalului: starea fizică — aproape toți au rosături la picioare, nu încetează diareea generală, lui Permiak și Palotti li se agravează erupția de pe umeri. Evenimente deosebite nu au avut loc. S-au arătat de două ori lupi-rechini, au fost alungați cu focuri de armă. Consumul de muniții 12 cartușe. Consumul de apă 40 1. Rest la sfârșitul zilei a 28-a — 1100 kg. Consumul de alimente 20 de rații. Rest la sfârșitul zilei a 28-a — 730 rații…”

Afară scoase un țipăt pătrunzător Mâmra, nechezară gâtlejuri afumate cu tutun. Andrei înălță capul, ascultând. Dracu’ știe, își zise el. Poate nu-i rău că ea s-a agățat și se ține după noi. Oricum ar fi — pentru băieți e o distracție… Numai că în ultima vreme au cam început să se bată pentru ea.

Cineva bătu din nou la ușă.

— Intră, spuse Andrei nemulțumit.

Și intră Sergentul Vogel — o matahală cu fața roșie, cu pete mari, negre de sudoare la subsuoară.

— Sergentul Vogel cere permisiunea să se adreseze domnului consilier! behăi el, cu palmele lipite de coapse și coatele depărtate.

— Te ascult, sergent, spuse Andrei. Sergentul se uită pieziș spre fereastră.

— Cer permisiunea să vă vorbesc confidențial, rosti el, coborând vocea.

Asta-i ceva nou, își zise Andrei cu o senzație neplăcută.

— Ia loc, zise el.

Sergentul se apropie de masă în vârful picioarelor, se așeză pe marginea fotoliului și se aplecă spre Andrei.

— Oamenii nu vor să meargă mai departe, rosti el cu jumătate de voce. Andrei se lăsă pe spătarul scaunului. Așa. Iată, deci, ce-am trăit să vedem… Splendid… felicitări, domnule consilier.

— Ce înseamnă — nu vor? spuse el. Cine îi întreabă?

— Sunt epuizați, domnule consilier, spuse Vogel pe ton de încredere. Tutunul se termină. Diareea i-a dat gata. Și ce este mai important — se tem. Sunt înspăimântați, domnule consilier.

Andrei îl privi tăcut. Ar trebui să întreprindă ceva. Urgent. Neîntârziat. Dar nu știa ce anume.

— De unsprezece zile mergem prin pustiu, domnule consilier, continuă Vogel aproape în șoaptă. Domnul consilier ține minte cum au fost preveniți că vor fi treisprezece zile de pustiu, iar pe urmă — totul se va sfârși. Au mai rămas doar două zile, domnule consilier…

Andrei își linse buzele.

— Sergent, spuse el. Rușine. Ești un luptător cu experiență și crezi în scorneli muierești. Nu mă așteptam!

Vogel surâse strâmb, mișcându-și uriașul maxilar inferior.

— Nicidecum, domnule consilier. Eu nu mă sperii. Dacă aș avea acolo — el arătă cu degetul mare, aspru, afară —, dacă aș avea acolo numai germani sau măcar japonezi, n-am mai fi avut această convorbire, domnule consilier.

Dar am acolo o adunătură. Niște prăpădiți de italieni, niște armeni…

— La loc comanda, sergent! spuse Andrei ridicând vocea. Rușine! Nu cunoști regulamentul. De ce nu te-ai adresat ierarhic? Ce-i indisciplina asta, sergent? Drepți! Vogel se ridică greoi și luă poziția de „drepți”.

— Stai jos, spuse Andrei după o pauză.

Vogel se așeză la fel de greoi și tăcură o vreme amândoi.

— De ce mi te-ai adresat mie, și nu colonelului?

— Iertați-mă, domnule consilier. M-am adresat domnului colonel. Ieri. Vogel ezită, lăsând privirea în jos.

— Și?

— Domnul colonel n-a binevoit să ia cunoștință de raportul meu, domnule consilier. Andrei zâmbi.

— Vezi? Ce mama dracului de sergent ești tu, dacă nu știi să-ți ții oamenii în frâu? Vedeți dumneavoastră — le e frică! Sunt copii mici… Ar trebui să le fie frică de dumneata, sergent! strigă el. De dumneata! Nu de ziua a treisprezecea!

— Dacă ar fi numai germani…, începu iar Vogel posomorât.

— Ce-nseamnă asta? zise Andrei insinuant. Eu, șeful expediției, trebuie să te învăț, ca pe cel mai din urmă mucos, ce trebuie să faci când subordonații se revoltă? Rușine, Vogel! Dacă nu știi, citește regulamentul. După câte știu, acolo este prevăzut totul.

Vogel surâse din nou, mișcându-și maxilarul inferior. Probabil că regulamentul totuși nu prevedea astfel de cazuri.

— Aveam o părere mai bună despre dumneata, Vogel, spuse Andrei tăios. Mult mai bună! Vâră-ți bine în cap: nu interesează pe nimeni dacă oamenii dumitale vor ori nu vor să meargă. Toți am vrea acum să stăm acasă, nu să umblăm hai-hui prin arșița asta. Tuturor le este sete, toți sunt istoviți. Și cu toate astea, toți își fac datoria, Vogel. E clar?

— Am înțeles, domnule consilier, mormăi Vogel. Îmi permiteți să plec?

— Du-te.

Sergentul se retrase, călcând fără milă cu cizmele parchetul uscat.

Andrei își azvârli scurta și se apropie din nou de fereastră. Publicul parcă se mai potolise. În cercul de lumină se înălța imposibil de lungul Ellisower și, aplecându-se, examina o hârtie, se pare, harta pe care i-o ținea dinainte masivul Kehada. Țâșnind din întuneric, pe lângă ei trecu și dispăru în casă un soldat — desculț, pe jumătate gol, ciufulit, ținând automatul de curea. Acolo, de unde venea el, un glas chemă din întuneric:

— Năsosule! Hei, Tevosian!

— Ce vrei? i se răspunse din remorca nevăzută, unde, ca niște licurici roșii, se aprindeau și se stingeau luminițele țigărilor.

— Întoarce farul! Aici nu se vede nimic…

— Ce-ți trebuie să vezi? Pe întuneric nu poți?

— Au pângărit totul… Nu știu unde să pun piciorul…

— Santinelei nu i se cuvine, se amestecă o voce nouă. Dă-i drumul acolo, unde stai!

— Da’ luminați, sufletul mamii voastre! Vă e greu să vă ridicați șerteața?

Lunganul Ellisower se îndreptă, din doi pași ajunse lângă tractor și întoarse reflectorul de-a lungul străzii. Andrei zări santinela. Ținându-și pantalonii dezlegați, santinela se mișca șovăind pe picioarele jumătate îndoite, lângă statuia imensă de fier, pe care niște aiuriți găsiseră de cuviință s-o ridice chiar pe trotuarul de la intersecția cea mai apropiată.

Statuia îl reprezenta pe un tip robust, îmbrăcat în ceva ca o togă, ras pe cap, cu o figură antipatică, de broască. Acum, în lumina reflectorului, părea neagră. Mâna stângă arăta spre ceruri, iar dreapta, cu degetele răsfirate, se întindea peste pământ. Acum, de mâna asta atârna un automat.

— E-n regulă, mulțam! strigă santinela cu bucurie în glas și se instală zdravăn pe vine. Puteți să-l stingeți!

— Lasă, lasă, operează! îl încurajară cei din remorcă. În caz de ceva, te acoperim cu foc.

— Băieți, luați lumina! se ruga santinela cea capricioasă.

— N-o luați, domnule inginer, îl sfătuiră vocile de adineaori. Glumește. Și regulamentul interzice…

Ellisower însă schimbă direcția luminii. Se auzi cum soldații din remorcă se agită și râd în hohote. Pe urmă fluierară în duet un marș militar.

Totul pare ca întotdeauna, își zise Andrei. Astăzi se arată chiar mai veseli ca de obicei. Nici ieri, nici alaltăieri n-am auzit glume ca acestea. Casele de locuit să fie pricina?… Da, se prea poate. După atâta pustiu — acum au dat de niște case, totuși… Cel puțin se poate dormi, lupii nu deranjează… Numai că Vogel nu este un alarmist. Nu-u, el nu este dintr-ăia… Andrei își închipui că mâine sergentul va da ordinul de plecare, iar ei se vor strânge grămadă, se vor zburli cu automatele și vor spune: „Nu mergem!” Poate că din pricina asta sunt veseli acum — s-au înțeles între ei, au hotărât ca mâine să pornească înapoi (”…și ce-o să ne facă prăpăditul ăsta, funcționarul ăsta răpănos?…”), și acum nu le pasă, fie ce-o fi, să se dărâme pământul, nu le pasă de nimic… Iar Kehada, canalia, este cu ei. De câte zile se vaită că n-are rost să mergem mai departe… mă privește chiorâș la rapoartele de seară… ar avea o mare satisfacție dacă mă întorc la Geiger ca o curcă plouată…

Andrei se zgribuli de frig. Numai tu ești de vină, papă-lapte, ai scăpat hățurile, democrat păduchios… Atunci, pe roșcatul ăla de Hneupek trebuia să-l fi pus numaidecât la zid, ticălosul, și să-i fi luat pe toți bandiții ăștia de gât — acum ar tremura în fața mea! Mai ales că a existat și un prilej! Viol în grup, bestial, în plus — victima era o aborigenă, în plus — o aborigenă minoră… Și cura acest Hneupek rânjea impertinent — impertinent, ghiftuit, dezgustător — când am țipat la ei… și cum s-au înverzit cu toții când am scos pistolul… Ah, colonele, colonele! Ești un liberal, nu ofițer combatant! „De ce să-l împușcăm pe loc, consiliere? Există și alte metode de influență!…” Nu-u, colonele, pe specimenele de felul lui Hneupek, după cum se vede, nu le influențezi cu alte metode… Iar după asta, toate s-au întors cu fundul în sus. Fata s-a agățat de detașament, eu am scăpat situația din mână (poate de uimire?), iar pe urmă, din pricina ei, au început gâlcevile și încăierările… Și iarăși… la prima încăierare ar fi trebuit să acționeze, să pună pe careva la zid, iar pe fată — s-o biciuiască și s-o alunge din tabără… Numai că unde s-o alungi? — începuseră deja cartierele arse, fără apă, apăruseră lupii…

Deodată, jos, începură să zbiere, să înjure, ceva căzu și se rostogoli cu zgomot și, în cercul de lumină din ancadramentul ușii de la intrare, cu spinarea înainte, zbură o maimuță complet goală, ateriză pe șezut, stârnind o trombă de praf, și nu izbuti să se ridice în picioare când spre ea se năpusti, ca un tigru o a doua maimuță, tot goală, venind din aceeași direcție, și ele se încleștară, se rostogoliră pe caldarâm urlând, horcăind și scuipându-se, lovindu-se una pe alta din toate puterile.

Andrei, apucându-se cu o mână de pervaz, cu cealaltă începu să caute fără noimă la cingătoare, uitând că tocul revolverului fusese aruncat pe fotoliu, însă, numaidecât, din beznă țâșni sergentul Vogel, se năpusti ca un nor negru de ploaie gonit de uragan, se opri deasupra ticăloșilor și, iată, îl apucă pe unul de păr, pe celălalt de barbă, îi smulse de la pământ și, cu un trosnet sec îi izbi cap în cap, azvârlindu-i în lături ca pe doi cățeluși.

— Foarte bine, sergent! răsună vocea slabă, dar fermă a colonelului. Cei doi nemernici să fie legați de paturi pe timpul nopții, iar mâine — toată ziua în avangardă, peste rând.

— Am înțeles, domnule colonel, răspunse sergentul, gâfâind din greu. El se uită la dreapta, pe caldarâm, unde o maimuță goală se căznea să se ridice, și adăugă șovăind:

— Permiteți să raportez, domnule colonel, unul nu-i de-al nostru. E cartograful Roulier.

Andrei clătină din cap, eliberând un loc în gât și începu să urle cu o voce care parcă nu-i aparținea.

— Cartograf Roulier — trei zile în avangardă cu echipament de soldat complet! Dacă bătaia se mai repetă —să fie amândoi împușcați pe loc! — Simți că în gât îi plesni ceva cu durere. — Să fie împușcați pe loc toți ticăloșii care vor mai îndrăzni să se bată! șuieră el. Își veni în fire abia la masă. Este prea târziu, își zise el, privindu-și lung degetele care îi tremurau. E târziu. Trebuia mai demult… Dar vă fac eu să tremurați! O să faceți tot ce vi se ordonă! Jumătate — ordon să fie împușcați… îi împușc cu mâna mea… însă cealaltă jumătate o să tremure în fața mea. Destul!… Ajunge! Iar lui Hneupek — un prim glonț cu cel dintâi prilej. Un glonț!

Cotrobăi cu mâna la spate, trase centura cu tocul și scoase pistolul. Patul era murdar de noroi. Trase de închizător. Închizătorul alunecă anevoie până la jumătate și rămase în poziția asta. Drace, totul s-a împotmolit, totu-i murdar… Afară se făcuse liniște, doar în depărtare țăcăneau potcoavele santinelelor pe caldarâm și la parter cineva își sufla nasul, șuierând tare printre dinți.

Andrei se apropie de ușă și scoase capul pe coridor.

— Dugan! chemă el cu jumătate de voce.

În colț se mișcă cineva. Tresărind, Andrei se uită cu luare aminte: era Mutul. Ședea în poza lui obișnuită, încrucișându-și și, într-un fel foarte complicat, împletindu-și picioarele. Ochii lui străluceau umezi în semiîntuneric.

— Dugan! strigă Andrei mai tare.

— Vin, sir! răsună răspunsul din fundul casei. Apoi se auziră pași:

— De ce stai aici? îi zise Andrei Mutului. Intră în cameră.

Mutul, fără să se miște, îl privea, ridicându-și spre el fața lui lătăreață.

Andrei se întoarse la masă și, când Dugan, după ce bătu la ușă, își vârî capul în cameră, îi spuse:

— Te rog să-mi pui la punct revolverul.

— Am înțeles, sir, spuse Dugan respectuos, luă pistolul și la ușă se dădu la o parte, făcându-i loc lui Izea.

— Aha, lampă! zise Izea, îndreptându-se direct spre masă. Ascultă, Andrei, nu mai avem o astfel de lampă? M-am săturat de lanternă, mă dor ochii…

În ultimele zile, Izea slăbise zdravăn. Totul atârna pe el și toate de pe el erau rupte. Și puțea ca un țap bătrân. De fapt, toți puțeau astfel. În afară de colonel.

Andrei privea cum Izea, fără să ia aminte la ceva, înșfăcă un scaun, se așeză și trase lampa spre el. Pe urmă se apucă să scoată din sân niște pachete de hârtii vechi, mototolite, și să le așeze în fața lui. În acest timp, ca de obicei, sărea ușurel pe scaun, alergând cu ochii peste hârtii, vrând parcă să le citească pe toate deodată, și din când în când își ciupea negul. Acum îi era cam greu să ajungă la neg din pricina părului des și creț ce îi acoperise obrajii, gâtul și, pare-se, chiar urechile.

— Ascultă, totuși, ar fi bine să te bărbierești, spuse Andrei.

— De ce? întrebă Izea distrat.

— Toate cadrele de comandă se bărbieresc, zise Andrei mânios. Numai tu umbli ca o sperietoare.

Izea își înălță capul și o vreme se uită la Andrei, dezvelindu-și prin marea de păr dinții îngălbeniți, nespălați de mult.

— Da? zise el. Dar tu știi, eu nu sunt un om de prestigiu. Uită-te ce scurtă am pe mine. Andrei se uită.

— Desigur, ai putea s-o cârpești. Dacă nu te pricepi, dă-i-o lui Dugan.

— După opinia mea, Dugan are și fără mine destulă treabă… Apropo, în cine te pregătești să tragi?

— În cine trebuie, spuse Andrei mohorât.

— De-de, zise Izea și se cufundă în lectură.

Andrei se uită la ceas. Era fără zece. Oftând, se aplecă sub masă, luă ghetele, scoase din ele șosetele întărite, le mirosi pe furiș, apoi ridică piciorul drept spre lumină și își examină călcâiul ros. Julitura se zvântase puțin, dar încă îl durea. Strâmbându-se anticipat, trase șoseta înțepenită și își mișcă talpa. Se strâmbă de-a binelea și se întinse după gheată. După ce se încălță, își puse centura cu tocul gol, își îndreptă și își încheie tunica.

— Poftim, spuse Izea și îi întinse un pachet de hârtii scrise.

— Ce-i asta? întrebă Andrei fără nici un interes.

— Hârtie.

— A-a… făcu Andrei, adună hârtiile și le ascunse în buzunarul tunicii. Mulțumesc.

Izea citea din nou. Repede, ca o mașină.

Andrei își aminti cât de mult ținuse să nu-l ia pe Izea în expediție — cu înfățișarea lui ridicolă de sperietoare, cu figura-i provocator de evreiască, cu chicotitul lui obraznic, cu incapacitatea lui evidentă de a nu suporta eforturi fizice grele. Era absolut clar că Izea o să pricinuiască multă bătaie de cap, iar folosul de pe urma unui arhivar, în condițiile de campanie, asemănătoare cu cele de război, va fi o nimica toată. Dar nu a fost așa.

Adică a fost și așa. Izea a fost cel dintâi care a făcut bătături la picioare. La amândouă deodată. Era insuportabil la raportul de seară cu glumele lui idioate și nelalocul lor, cu familiaritatea lui nedorită. În cea de a treia zi de drum a izbutit să se prăvălească într-un beci și au fost nevoiți să-l scoată. În cea de a cincea zi s-a rătăcit și a reținut înaintarea cu vreo câteva ceasuri. În timpul ciocnirii de la kilometrul trei sute patruzeci s-a comportat ca ultimul cretin și doar printr-o minune a rămas în viață. Soldații își băteau joc de el, iar Kehada se certa cu el necontenit. Ellisower era antisemit din principiu și a fost nevoit să facă în privința lui Izea o observație specială. Au fost. Au fost de toate.

Și cu toate acestea, foarte curând, lucrurile s-au întors, astfel încât Izea a devenit figura cea mai populară a expediției, poate fără a-l pune la socoteala pe colonel. Dar, într-un anumit sens, poate chiar mai popular decât el.

În primul rând, el găsea apă. Geologii căutau îndelung și zadarnic izvoare, forau în stâncă, asudau, efectuau marșuri istovitoare în timpul popasurilor generale.

Izea însă ședea pur și simplu în remorcă, sub o improvizație de umbrelă, și scormonea prin hârțoage vechi, din care adunase câteva lăzi. Și de patru ori a prezis unde trebuie căutate cisternele subterane. E drept că o cisternă era seacă, în cea de-a doua apa era stătută, însă de două ori expediția a obținut apă excelentă mulțumită lui Izea și numai lui Izea.

În al doilea rând, el a găsit un depozit de motorină, după care antisemitismul lui Elllisower a devenit într-o măsură considerabilă abstract. „Eu îi urăsc pe jidani, îi explica el mecanicului șef. Nimic nu-i mai rău pe lume ca jidanul. Niciodată însă n-am avut nimic împotriva evreilor! Să-l luăm, de pildă, pe Katzman…”

Mai departe. Izea îi aproviziona pe toți cu hârtie. Rezervele de hârtie igienică se isprăviseră chiar după cea dintâi explozie de maladii stomacale și iată că, în acest moment, popularitatea lui Izea — singurul posesor și păstrător al unor bogății de hârtie, în țara unde nu găsești nici un smoc de iarbă, darmite o frunză de brusture —, deci, în acest moment, popularitatea lui Izea a atins ultima limită.

Nu trecuseră nici două săptămâni de expediție, când Andrei, cu oarecare gelozie chiar, a descoperit că Izea era îndrăgit. De toată lumea. Chiar și de către soldați, ceea ce era absolut incredibil. În timpul popasurilor se înghesuiau în jurul lui și, cu gurile căscate, îi ascultau pălăvrăgeala. Din proprie inițiativă și cu plăcere îi cărau din loc în loc lăzile lui de fier pline cu documente. Ei se plângeau și se grozăveau pe lângă el ca școlarii pe lângă profesorul iubit. Pe Vogel îl urau, de colonel se temeau, cu cercetătorii se băteau, însă cu Izea râdeau. Nu de el — cu el!… „Știi, Katzman, i-a spus într-o zi colonelul. N-am înțeles niciodată de ce armata are nevoie de comisari. Eu n-am avut niciodată comisar, însă pe dumneata te-aș lua…”

Izea isprăvi de triat un pachet de hârtii și mai scoase unul din sân.

— Ai găsit ceva interesant? întrebă Andrei.

Nu întrebă pentru că ar fi fost într-adevăr curios, ci pur și simplu dorea să-și exprime cumva duioșia care îl cuprinsese brusc pentru acest om neîndemânatic, ridicol și chiar neplăcut la vedere.

Izea nu apucă să răspundă, izbuti doar să dea din cap. Ușa de deschise și în cameră intră colonelul Saint-James.

— Permiteți, consiliere?

— Vă rog, colonele, zise Andrei, ridicându-se. Bună seara.

Izea sări și îi trase colonelului fotoliul.

Ești foarte amabil, comisare, spuse colonelul și se așeză agale, din două mișcări. Arăta ca de obicei — îngrijit, proaspăt, mirosind a apă de colonie și a tutun de calitate —, numai obrajii, în ultima vreme, i se cam scofâlciseră și ochii parcă îi coborâseră mai mult în fundul capului. Și acum nu mai mergea cu obișnuita-i cravașă, ci cu un baston negru, lung, în care se sprijinea în mod clar când stătea în picioare.

— Acea bătaie revoltătoare sub fereastră… rosti colonelul. Îmi cer scuze, consiliere, pentru ostașul meu.

— Să sperăm că a fost ultima, spuse Andrei posomorât. N-am intenția să mai tolerez așa ceva.

Colonelul dădu din cap distrat.

— Soldații se bat întotdeauna, observă el neglijent. În armata britanică acest lucru este chiar stimulat. Spiritul combativ, agresivitatea sănătoasă și așa mai departe… Însă dumneavoastră aveți dreptate. În aceste condiții grele de campanie este inadmisibil. — Se lasă pe spate în fotoliu, scoase pipa și începu s-o umple. — Și totuși, adversarul potențial nu se arată, consiliere! spuse el ironic. În legătură cu aceasta, prevăd mari complicații pentru bietul meu stat-major. Ba chiar și pentru politicieni, ca să fiu sincer…

— Dimpotrivă! exclamă Izea. De-abia acum încep pentru noi zilele cele mai fierbinți! întrucât adevăratul adversar nu există, va trebui inventat. Și cum ne arată experiența universală, cel mai cumplit adversar este cel inventat. Vă asigur că acesta va fi un monstru neverosimil, înspăimântător. Va trebui dublată armata.

— Așa, deci? spuse colonelul, ca și mai înainte — ironic. Interesant, cine o să-l născocească? Nu cumva dumneata, comisarul meu?

— Dumneavoastră! zise Izea triumfător. Dumneavoastră în primul rând. — El începu să îndoaie câte un deget. — Mai întâi, va trebui să creați pe lângă statul major secția de propagandă politică…

Se auziră ciocănituri în ușă și, înainte ca Andrei să răspundă, intrară Kehada și Ellisower. Kehada era posomorât. Ellisower surâdea vag, de undeva tocmai de sub tavan.

— Vă rog să luați loc, domnilor, îi invită rece Andrei. Bătu cu nodurile degetelor în masă și se adresă lui Izea: Katzman, începem…

Izea se opri la jumătatea cuvântului și se întoarse ascultător cu fața spre Andrei, trecându-și mâna peste spătarul scaunului. Colonelul se îndreptă din nou, împreunându-și mâinile pe măciulia bastonului.

— Aveți cuvântul, domnule Kehada.

Șeful cu partea științifică ședea chiar în fața lui, cu picioarele groase larg desfăcute, ca un halterofil, ca să nu transpire când ridică haltera, iar Ellisower, ca întotdeauna, se așeză în spatele lui, gârbovindu-se cât mai mult cu putință, ca să pară mai puțin înalt.

— În geologie nimic nou, spuse Kehada mohorât. Ca și până acum — lut și nisip. Nici urmă de apă. Conducta de apă este de mult uscată. Poate că tocmai din pricina asta or fi plecat de aici, nu știu. Datele privind soarele, vântul și așa mai departe… — Scoase din buzunarul de la piept o foaie de hârtie și o întinse lui Andrei. — Deocamdată atât.

Lui Andrei tare nu-i plăcu acest „deocamdată”, însă dădu doar din cap și își mută privirea asupra lui Ellisower.

— Transportul?

Ellisower se îndreptă și începu să vorbească pe deasupra capului lui Kehada:

— Astăzi s-au parcurs treizeci și opt de kilometri. Motorul tractorului numărul doi are nevoie de reparație capitală. Regret mult, domnule consilier, dar — vai…

— Da, spuse Andrei. Ce înseamnă reparație capitală?

— Două-trei zile, spuse Ellisower. O parte dintre subansambluri vor trebui înlocuite, iar altele reparate. Poate chiar patru zile. Sau cinci.

— Sau zece, spuse Andrei. Dați-mi raportul.

— Sau zece, se învoi Ellisower, surâzând la fel de vag. Fără să se ridice, el întinse raportul său peste umărul lui Kehada.

— Ați spus asta în glumă, nu? rosti Andrei, încercând să fie cât mai calm.

— Ce anume, domnule consilier? întrebă Ellisower speriat. Sau doar se prefăcu speriat.

— Trei sau zece zile, domnule specialist?!

— Îmi pare foarte rău, domnule consilier… bâigui Ellisower. Mi-e frică să spun exact… Nu suntem la garaj, și pe urmă Permiak al meu… Are o erupție pe spate și toată ziua a vomitat… El este mecanicul meu șef, domnule consilier.

— Dar dumneavoastră? spuse Andrei.

— Eu voi face tot ce pot… Este altceva în condițiile noastre… mă refer la condițiile de campanie…

O vreme, el continuă să bâiguie ceva despre mecanici, despre macara, pe care n-au luat-o, deși el a avertizat… despre mașina de găurit, care nu există aici și, din păcate, nu poate să existe, din nou despre mecanic și încă despre niște pistoane și bolțuri… Cu fiece minut, vorbea tot mai încet, tot mai încâlcit și, în sfârșit, tăcu definitiv, iar Andrei, în tot timpul acesta, îl privea țintă în ochi și era absolut clar că acest pehlivan lung și fricos mințea cu nerușinare, și chiar el își dă seama și vede că toți ceilalți înțeleg asta și încearcă să iasă din încurcătură, dar nu izbutește, și totuși are intenția fermă să-și susțină minciuna până la capăt.

Pe urmă, Andrei lăsă ochii în jos, uitându-se peste raportul lui, peste rândurile dezordonate, mâzgălite cu laba-gâștii, însă nu vedea și nu înțelegea nimic. S-au înțeles, mișeii, își zicea el ușor disperat. Și ăștia s-au înțeles. Cum să procedez cu ei acum?… Păcat că n-am pistolul… Să-l plesnesc pe Ellisower… ori să-l sperii astfel încât să facă în pantaloni… Nu Kehada. Kehada este șeful lor. Vrea să arunce totul în spinarea mea… Vrea să mă facă doar pe mine răspunzător de acest proiect împuțit… secătura, matahala dracului… Îi venea să urle și să izbească din toate puterile cu pumnul în masă.

Tăcerea devenise insuportabilă. Deodată, Izea începu să se bâțâie pe scaun și să mormăie:

— De fapt, despre ce este vorba? La urma urmelor, n-avem unde să ne grăbim. O să facem un popas… în clădirile astea pot fi arhive… E adevărat că aici nu e apă, însă după apă putem trimite un grup special înainte…

Îndată îl întrerupse Kehada.

— Prostii, spuse el tăios. Haideți să sfârșim cu pălăvrăgeala, domnilor. Haideți să punem punctul pe „i”. Expediția a eșuat. Apă nu am găsit. Petrol — de asemenea. Și nici nu puteam găsi cu o astfel de organizare a prospecțiunilor geologice… Alergăm ca nebunii, oamenii sunt istoviți, mijloacele de transport — epuizate. De disciplină nici nu se poate vorbi în detașament — hrănim fete de pripas, cărăm după noi niște colportori de zvonuri… Am pierdut de mult orice perspectivă, pe nimeni nu mai interesează nimic. Oamenii nu vor să meargă mai departe, ei nu înțeleg de ce trebuie să mergem, iar noi nu știm ce să le spunem. Datele cosmo-grafice nu s-au dovedit bune de nimic: neam pregătit de geruri polare, dar am ajuns în pustiu dogoritor. Efectivul expediției a fost ales prost, la nimereală. Asistența medicală este detestabilă. Și, iată, drept rezultat, căpătăm ceea ce trebuia să căpătăm: decăderea spiritului moral, destrămarea disciplinei, nesupunerea tăinuită și, mâine-poimâine, răzmeriță.

Kehada tăcu, scoase portțigaretul și își aprinse o țigară.

— De fapt, ce propuneți, domnule Kehada? rosti Andrei cu voce înăbușită. Fața respingătoare cu mustăți groase plutea dinaintea lui în păienjenișul unor linii nedefinite. Tare ar fi vrut să-l pocnească. Cu lampa. Drept între mustăți…

— După mine, asta-i trivial, rosti Kehada cu dispreț. Trebuie să facem cale întoarsă. Și neîntârziat. Cât mai suntem întregi.

Calm, căuta Andrei să-și impună. Trebuie să fiu calm. Cât mai puține cuvinte. Nu trebuie, în nici un caz, să intru în discuție. Să ascult liniștit și să tac. Ah, ce mi-ar plăcea să-l pocnesc!…

— Într-adevăr, prinse glas Ellisower. Până când să tot mergem? Oamenii mei mă întreabă: cum vine asta, domnule inginer? Ne-am învoit să mergem până ce soarele apune la orizont. Păi el, dimpotrivă, se tot înalță. Pe urmă ne-am învoit — până se ridică la zenit… Și din nou — nu se înalță, nu ajunge la zenit, ci sare când în sus, când în jos…

Numai să nu intru cu ei în discuție, își repeta Andrei. Lasă-i să trăncănească. Este chiar interesant ce-or să mai născocească, ce-or să mai spună… Colonelul nu mă va trăda. Armata decide totul. Armata!… Oare tot ei, netrebnicii, să-l fi instigat și pe Vogel?…

— Da, și dumneata? îl întrebă Izea pe Ellisower. Dumneata?

— Eu ce?

— Că ei te întreabă, este clar… Dar dumneata ce le răspunzi? Ellisower începu să ridice din umeri și să-și miște sprâncenele rare.

— Ciudat… mormăi el. Dar ce pot eu să le răspund, vă întreb? Iată ce aș vrea să aflu, ce trebuie să le răspund?! De unde să știu?…

— Adică nu le răspundeți nimic?

— Ce aș putea să le răspund? Ce? Le răspund că șefii știu mai bine…

— Halal răspuns! spuse Izea, holbându-și ochii peste măsură de tare. Păi cu astfel de răspunsuri poți să destrami o armată întreagă, darmite niște prăpădiți de șoferi. „Eu, băieți, sunt gata chiar acum s-o pornesc îndărăt, dar, uite, fiara de șef nu mă lasă…” Dar dumneata, dumneata înțelegi de ce mergem? Căci dumneata ești voluntar, pe dumneata nu te-a obligat nimeni!

— Ascultă, Katzman…, încercă să-l întrerupă Kehada. Hai să vorbim la obiect! Izea nici măcar nu se uită la el.

— Știai că o să fie greu, Ellisower? Știai. Știai că nu mergem după turtă dulce? Știai. Știai că Orașul are nevoie de această expediție? Știai — dumneata ești un om cult, inginer… Cunoșteai ordinul: mergeți până terminați apa și combustibilul? Îl cunoșteai foarte bine, Ellisower!

— Da’ eu nu te contrazic! vorbi, în sfârșit, Ellisower speriat. Eu vă explic aici că explicațiile mele… mie nu-mi este clar cum trebuie să le răspund, pentru că ei mă întreabă…

— N-o mai scălda, Ellisower! spuse Izea ferm. Totul este cât se poate de clar: ți-e frică să mergi mai departe, te ocupi cu sabotajul moral, ți-ai demoralizat propriii subalterni, iar acum ai venit aici să te plângi… Și, de altfel, dumneata nici măcar nu mergi pe jos, mergi cu tractorul…

Hai, Izea, hai, drăguțule, își zicea Andrei cu înduioșare. Arde-l pe acest parșiv, arde-l!… După ce a făcut în pantaloni, acum se cere afară…

— Și, de fapt, nu înțeleg de unde panica asta, continuă Izea la fel de ferm. Ne-a tras pe sfoară geologia? Ducă-se la naiba geologia, ne descurcăm și fără geologie. Fără cosmografie — cu atât mai mult… Oare nu vă este clar că obiectivul nostru principal este explorarea, culegerea de informații? Eu personal afirm că expediția chiar astăzi a făcut foarte mult, și poate să facă și mai mult. S-a defectat tractorul? De ce vă e teamă? Poate să fie reparat aici, două zile sau zece, nu știu — îi lăsăm aici pe cei mai obosiți și bolnavi, iar cu cel de-al doilea tractor pornim încetișor mai departe. Dacă găsim apă — ne oprim și-i așteptăm pe cei din urmă. Totul este foarte simplu, nimic deosebit…

— Da, bineînțeles, totul este foarte simplu, Katzman, spuse Kehada caustic. Dar un glonț în spate nu vrei, Katzman? Sau în frunte? Ești prea pasionat de arhivele dumitale,nu mai observi nimic în jur..Soldații nu vor merge mai departe.Știu asta, i-am auzit cum s-au înțeles între ei…

Deodată, Ellisower se ridică din spatele lui și, îngăimând niște scuze nedeslușite, țâșni pe ușă afară ținându-se de burtă. Șobolanul, zise Andrei, în gând, cu bucurie răutăcioasă. Canalie fricoasă. Lașul!…

Kehada parcă nu observă nimic.

— Dintre geologii mei, nu pot să mă bizui decât pe unul, continuă el. Pe soldați și pe șoferi nu poți să te bizui în general. Firește, puteți să împușcați unul sau doi pentru intimidare, poate asta va ajuta. Nu știu. Mă îndoiesc. Și nu sunt convins că aveți dreptul moral să procedați astfel. Ei nu vor să mai meargă pentru că se simt înșelați. Pentru că această expediție nu le-a adus nimic și acum nu mai speră că o să le aducă. Această legendă minunată, pe care a născocit-o cu atâta istețime domnul Katzman — legenda despre Palatul de Cristal —, nu mai are nici o influență. Știi Katzman, acum au întâietate alte legende…

— Ce mama dracului? spuse Izea, bâlbâindu-se de indignare. Eu n-am născocit nimic!…

Kehada îl ignoră aproape binevoitor.

— Bine, bine, asta nu mai are acum nici o importanță. Acum este clar că n-o să fie nici un palat, așa că nu mai avem ce vorbi aici… Știți prea bine, domnilor, că trei sferturi dintre voluntarii noștri au venit în această expediție după pradă și numai după pradă. Ce au căpătat în loc de pradă? Diaree cu sânge și o cretină păduchioasă pentru distracții nocturne… Dar nici despre asta n-ar fi vorba. Nu-i de ajuns că sunt dezamăgiți — acum sunt și speriați. Să mulțumim domnului Katzman. Să mulțumim domnului Pak, căruia i-am oferit cu atâta amabilitate masă și casă în expediție. Prin străduințele acestor domni, oamenii au aflat extrem de multe despre ce ne așteaptă dacă vom porni mai departe. Oamenii se tem de ziua a treisprezecea. Oamenii se tem de lupii vorbitori. Nu ne-au fost de ajuns lupii-rechini — ne-au făgăduit și vorbitori!… Oamenii se tem de creaturile cu cap de fier… Și adăugând tot ceea ce au văzut — toți acești muți cu limbile tăiate, lagărele de concentrare părăsite, cretinii sălbăticiți, care se roagă la izvoare, și cretinii bine înarmați, care trag de după colț pe nepusă masă… Adăugând ce au văzut astăzi în casele astea — oasele din apartamentele baricadate… Rezultă o combinație încântătoare și impresionantă. Și dacă ieri soldatul, mai mult decât orice pe lume, se temea de sergentul Vogel, astăzi nu-i mai pasă de el — încearcă spaime și mai teribile…

Kehada tăcu în sfârșit și, trăgându-și răsuflarea, își șterse sudoarea care-i scălda din belșug fața grasă. Și atunci, colonelul, ridicând ironic o sprânceană, rosti:

— Am impresia că și dumneavoastră sunteți serios speriat, domnule Kehada. Sau greșesc?

Kehada îl privi pieziș cu ochii injectați.

— Nu vă faceți griji pentru mine, colonele, mormăi el. Iar dacă mă tem de ceva — mă tem de un glonț în spate. Pe degeaba. De la oameni pe care, de altfel, îi înțeleg.

— Așa, deci? observă colonelul. Da… Nu mă apuc să apreciez eu importanța acestei expediții și nu îndrăznesc să-i arăt conducătorului expediției cum trebuie să procedeze. Treaba mea este să îndeplinesc ordinele. Socotesc însă necesar să spun că toate aceste considerente referitoare la revoltă și nesupunere mi se par vorbe goale, vorbe fără rost. Lăsați-i pe soldați în seama mea, domnule Kehada. Dacă doriți, puteți să mi-i dați și pe acei geologi ai dumneavoastră în care nu aveți încredere. O să mă ocup cu plăcere de ei… Trebuie să vă atrag atenția, consiliere — continuă el cu aceeași politețe sarcastică, întorcându-se spre Andrei —, că astăzi, aici, se vorbește prea mult despre soldați, și — culmea! — vorbesc tocmai acele persoane care, oficial, nu au nici o legătură cu soldații…

— Despre soldați vorbesc persoane care zi și noapte muncesc, mănâncă și dorm alături de ei…

În liniștea care se lăsă răsună scârțâitul ușor al fotoliului de piele: colonelul se așeză foarte drept. O vreme nu spuse nimic. Ușa se deschise ușurel, Ellisower, surâzând acru, înclinându-se ușor din mers, se strecură la locul lui.

— Hai, îl zorea Andrei, neluându-și ochii de la colonel. Hai! Plesnește-l! Peste mustăți! Peste bot, peste bot!…

În sfârșit, colonelul începu să vorbească:

— Trebuie, de asemenea, să vă atrag atenția, consiliere, că la o parte dintre cadrele de conducere am descoperit astăzi o simpatie clară și, mai mult, îngăduință pentru manifestări explicabile, obișnuite, dar absolut nedorite, ale unor grade inferioare din armată. Ca ofițer superior, vreau să declar următoarele. În cazul când amintitele îngăduință și simpatie vor îmbrăca vreo formă practică, voi proceda cu cei îngăduitori și simpatizanți așa cum se procedează cu aceștia în condiții de campanie. În rest, domnule consilier, am onoarea să vă asigur că armata este gata și de acum înainte să îndeplinească ordinele dumneavoastră.

Andrei respiră ușor și privi spre Kehada cu satisfacție. Kehada, zâmbind strâmb, își aprinse o țigară de la chiștoc. Ellisower nu se vedea deloc.

— Și cum se procedează, de fapt, cu cei îngăduitori și simpatizanți în condițiile de campanie? se interesă Izea, extrem de curios, și el foarte mulțumit.

— Sunt spânzurați, răspunse colonelul sec.

Din nou se lăsă tăcerea. Asta este, își zise Andrei. Sper că e clar, domnule Kehada? Sau, poate, mai aveți întrebări? Da de unde, nu mai aveți nici o întrebare!… Armata! Armata rezolvă totul, dragii mei… Și totuși, nu înțeleg nimic, își zise el. De unde atâta siguranță la el? Ori asta este doar o mască, domnule colonel? Fiindcă și eu acum arăt foarte sigur. În orice caz, ar trebui să arăt… Sunt obligat.

Se uită pe sub sprâncene la colonel. Acela, ca și până acum, ședea foarte drept, strângând între dinți pipa stinsă. Și era foarte palid. Poate din pricina furiei… Pe dracu’, pe dracu’, își zise Andrei alarmat. Popas lung! Neîntârziat. Și Katzman să-mi găsească apă. Multă apă. Pentru colonel. Numai pentru colonel. Și chiar din noaptea asta — porție dublă de apă colonelului!…

Ellisower, crispat, scoase capul de după umărul gros al lui Kehoda și scânci jalnic:

— Îmi permiteți… Am nevoie… Din nou…

— Stați jos, spuse Andrei. Isprăvim îndată. — Se lăsă pe spate și se prinse de brațele fotoliului…

— Ordin pentru mâine. Se declară popas lung. Ellisower! Toate forțele Ia tractorul defect. Vă dau termen trei zile, vă rog să vă încadrați. Kehada! Mâine, toată ziua, vă ocupați de bolnavi. Poimâine, veți fi pregătit să plecați cu mine într-o recunoaștere în adâncime. Katzman, veniți cu noi… Apă! zise el și bătu cu degetul în masă. Îmi trebuie apă, Katzman!… Domnule colonel! Pentru mâine vă ordon să vă odihniți. Poimâine veți lua în primire comanda taberei. Asta-i tot, domnilor. Sunteți liberi.

DOI

LUMINÂNDU-ȘI CU LANTERNA sub picioare, Andrei urcă grăbit la ultimul etaj — pare-se al patrulea. La dracu’, n-o să ajung… Se opri și se încordă tot, așteptând să-i treacă senzația unei nevoi fizice acute. Cu un mârâit surd, ceva i se răsuci în pântece, se simți puțin mai bine. Diavolii, au pângărit toate etajele, nici nu ai unde să pui piciorul. Ajunse pe palier și împinse prima ușă. Ușa se deschise scârțâind. Andrei se strecură înăuntru și adulmecă. Parcă nu se simțea nimic… Lumină cu lanterna. Pe parchetul crăpat de uscăciune, chiar aici, lângă ușă, se zăreau albe, niște oase printre zdrențe sfarojite, un craniu își rânjea dinții, acoperit de smocuri de păr. E limpede: au intrat, s-au uitat, dar s-au speriat… Mișcându-și nefiresc picioarele, Andrei aproape că o luă la fugă pe coridor. Salonul… La dracu’, un fel de dormitor… Unde o fi latrina? A, uite-o…

Pe urmă, liniștit, deși crampele din burtă nu se potoliseră definitiv, lac de sudoare rece și lipicioasă, ieși din nou în coridor, se încinse pe întuneric și scoase iar lanterna din buzunar.

Mutul era acolo, stătea rezemat cu umărul de un dulap lustruit, nesfârșit de înalt, cu palmele mari și albe vârâte sub centura lată.

— Păzești? îi spuse Andrei blând și distrat. Păzește, păzește, altfel mă vor trăsni cu ceva greu de după colț și ce-o să te faci atunci?…

Se surprinse gândindu-se că își făcuse obiceiul să vorbească cu acest om precum cu un câine uriaș și se simți rușinat. Îl bătu pe Mut prietenește pe umărul răcoros și, acum grăbindu-se, o pomi prin apartament, luminând cu lanterna în dreapta și în stânga. În spate, fără să se apropie și fără să rămână în urmă, se auzeau pașii ușori ai Mutului.

Acest apartament era și mai luxos. O mulțime de camere, pline cu mobilă veche, grea, lustre uriașe, tablouri mari înnegrite, în rame de muzeu. Mobila însă era aproape toată stricată — brațele fotoliilor rupte, scaunele zăceau fără spătare și fără picioare, dulapurile nu mai aveau uși. Oare au făcut focul în sobe cu mobilă? se întrebă Andrei. Pe căldura asta? Bizar…

Casa în general era, să spunem direct, cam bizară — soldații puteau să aibă deplină dreptate. Unele apartamente erau deschise, acestea erau goale, fără nimic, doar pereții goi. Altele erau încuiate pe dinăuntru, uneori chiar baricadate cu mobilă și, dacă izbuteai să pătrunzi, dădeai peste oase de om. Același lucru era și în casele vecine, se putea face presupunerea că și în celelalte clădiri ale cartierului era la fel.

Toate astea nu aveau nici un Dumnezeu, și nici chiar Izea Katzman nu izbutise deocamdată să născocească vreo explicație plauzibilă — de ce unii locatari ai acestor case au fugit, luând cu ei tot ce au putut să ducă, chiar și cărțile, iar alții s-au baricadat în locuințele lor, pesemne ca să moară acolo de foame și sete. Poate și de frig — în unele apartamente au fost descoperite jalnice parodii ale unor sobe de fier, iar în altele focul era făcut direct pe dușumea sau pe niște foi de tablă ruginită, smulse mai degrabă de pe acoperiș.

— Tu înțelegi ce s-a întâmplat aici? îl întrebă Andrei pe Mut.

Acela clătină încet din cap.

— Ai mai fost aici vreodată?

Mutul aprobă din cap.

— Atunci locuiați aici?

„Nu”, arătă Mutul.

— Am înțeles, mormăi Andrei, încercând să distingă ce reprezenta un tablou înnegrit. Se pare că era un fel de portret. O femeie…

— Este un loc periculos? întrebă el.

Mutul îl privea cu ochii ficși.

— Înțelegi întrebarea?

Da.

— Poți să răspunzi?

Nu.

— Mulțumesc și numai pentru atât, spuse Andrei gânditor. Deci, poate că nu e nimic. Bine, hai acasă.

Se întoarseră la etajul întâi. Mutul rămase în colțul lui, iar Andrei intră în camera sa. Coreeanul Pak îl aștepta, discuta ceva cu Izea. Zărindu-l pe Andrei, tăcu și se ridică să-l întâmpine.

— Luați loc, domnule Pak, spuse Andrei, așezându-se și el.

Pak, zăbovind puțin, se lăsă cu grijă pe scaun și își puse mâna pe genunchi. Fața lui gălbuie era liniștită, ochii somnoroși străluceau umezi prin crăpăturile dintre pleoapele ușor umflate. Lui Andrei i-a plăcut întotdeauna de el — prin ceva insesizabil semăna cu Kensi, sau pur și simplu pentru că era întotdeauna curat și îngrijit, binevoitor, prietenos cu toată lumea, însă fără pic de familiaritate, zgârcit la vorbă, însă politicos și afabil —întotdeauna el însuși, întotdeauna la o oarecare distanță… Ori poate pentru că tocmai el, Pak, stăvilise ciocnirea aceea stupidă de la kilometrul trei sute patruzeci — în toiul schimbului de focuri a ieșit dintre ruine și, ridicând brațul cu palma desfăcută, a pornit în întâmpinarea gloanțelor…

— Dormeați, domnule Pak? întrebă Andrei.

— Nu, domnule consilier. Încă nu mă culcasem.

— Vă chinuie stomacul?

— Nu mai mult decât pe alții.

— Probabil însă că nici mai puțin… observă Andrei. Dar cu picioarele cum stați?

— Mai bine decât alții.

— Asta-i bine, spuse Andrei. Care e starea de spirit? Ați obosit rău?

— Cu mine totul este în regulă, vă mulțumesc, domnule consilier.

— Asta-i bine, repetă Andrei. Iată de ce v-am deranjat, domnule Pak. Mâine va fi popas lung. Însă poimâine, intenționez să efectuez, cu un grup nu prea mare, o mică recunoaștere. Vreo cincizeci-șaptezeci de kilometri înainte. Trebuie să găsim apă, domnule Pak. Probabil că vom merge fără bagaje multe, pentru iuțeală.

— Vă înțeleg, domnule consilier, spuse Pak. Cer permisiunea să vă însoțesc.

— Mulțumesc. Voiam să vă rog asta. Așadar, pornim poimâine dimineață, la șase fix. Hrana rece și apa o primești de la sergent. Ne-am înțeles? Acum, iată ce e… Ce credeți, vom izbuti să găsim apă aici?

— Cred că da, spuse Pak. Am auzit câte ceva despre ținuturile astea. Undeva pe aici trebuie să fie un izvor. Cândva, se spune, era un izvor puternic. Acum, probabil, o mai fi slăbit. Dar pentru detașamentul nostru s-ar putea să ajungă. Trebuie cercetat.

— Dar poate că a secat de tot?

Pak clătină din cap.

— Este posibil, dar foarte puțin probabil. N-am auzit niciodată de izvoare care să fi secat definitiv. Debitul apei poate să se împuțineze, chiar foarte mult, dar izvoarele, de bună seamă, nu seacă definitiv.

— În documente, deocamdată, n-am găsit nimic folositor, spuse Izea. Apa era adusă în oraș printr-un apeduct, dar acum acest apeduct este uscat ca… ca… nici nu știu ce… Pak tăcea.

— Și ce ați mai auzit despre aceste cartiere? îl întrebă Andrei.

— Tot felul de lucruri, care mai de care mai teribile, zise Pak. O parte, evident — născociri. În ceea ce privește restul… — el ridică din umeri.

— De exemplu? spuse Andrei.

— De fapt, toate astea vi le-am povestit mai înainte, domnule consilier. De exemplu, după cele auzite, undeva, nu prea departe de aici, se află așa-zisul Oraș al Creaturilor-cu-cap-de-fier. Însă cine sunt acestea, n-am izbutit să înțeleg… Cascada însângerată — asta însă este departe, desigur. Probabil că e vorba de un torent care spală o rocă de culoare roșie. În orice caz, acolo va fi apă multă… Există legende despre animale care vorbesc — dar asta-i de acum la limita verosimilului. Iar despre ce se află dincolo de această limită, nu are, pesemne, rost să vorbim… De altfel, Experimentul este Experiment.

— De bună seamă că vi s-a făcut lehamite de aceste întrebări, spuse Andrei zâmbind. Îmi închipui cât v-ați săturat să repetați unul și același lucru a douăzecea oară. Dar trebuie să ne scuzați, domnule Pak. Dumneavoastră sunteți cel mai informat dintre noi.

Pak ridică iar din umeri.

— Din păcate, valoarea informațiilor mele este mică, spuse el sec. Majoritatea zvonurilor nu se confirmă. Și invers — se întâlnesc multe despre care n-am auzit niciodată nimic… Iar în ceea ce privește întrebările — nu vi se pare, domnule consilier, că membrii de rând ai grupului sunt prea informați când este vorba despre zvonuri? Personal, răspund la întrebări numai atunci când discut cu cineva dintre cadrele de conducere. Consider incorect, domnule consilier, că soldații și alți lucrători de rând ai expediției sunt la curent cu toate aceste zvonuri. Este dăunător pentru moral.

— Sunt întru totul de acord, spuse Andrei, încercând să nu-și abată privirea. Și în orice caz, aș prefera mai multe zvonuri despre râuri cu lapte și miere.

— Da, zise Pak. Iată de ce când mă întreabă soldații, eu încerc să ocolesc temele neplăcute și insist mai mult asupra legendei cu Palatul de Cleștar… E drept că în ultima vreme nu mai vor s-o asculte. Toți se tem tare mult și vor acasă.

— Și dumneavoastră la fel? întrebă Andrei cu înțelegere.

— Eu nu am casă, spuse Pak liniștit. Fața lui era impenetrabilă, ochii îi deveniseră tare somnoroși.

— Mda… făcu Andrei, bătând darabana în masă. Bine, domnule Pak, încă o dată — mulțumesc. Vă rog să vă odihniți. Noapte bună.

El însoți cu privirea spatele îmbrăcat în serj albastru decolorat, așteptă să închidă ușa și zise:

— Aș vrea totuși să înțeleg, de ce s-a agățat de noi?

— Cum adică de ce? tresări Izea. Ei n-au putut să organizeze o expediție de explorare, iată că s-au cerut la tine…

— De fapt, ce nevoie au ei de explorare?

— Ei, dragul meu, nu tuturor le este pe plac împărăția lui Geiger, cum îți este ție! înainte n-au vrut să trăiască sub domnul primar — asta nu te miră? Iar acum nu doresc să trăiască sub domnul președinte. Ei vor să trăiască de sine stătător, înțelegi?

— Înțeleg, spuse Andrei. Însă, după mine, nimeni nu are de gând să-i împiedice să trăiască de sine stătător.

— Asta — după tine, zise Izea. Dar tu nu ești președinte.

Andrei căută în cufărul de fier, scoase un bidonaș plat cu spirt și deșurubă căpăcelul.

— Oare tu îți închipui, spuse Izea, că Geiger va tolera în coasta lui o colonie puternică, bine înarmată? Două sute de bărbați căliți, care au îndurat de toate, la numai trei sute de kilometri de Casa de Sticlă… Bineînțeles, le va face viața imposibilă. Deci, ei trebuie să plece mai departe, la nord. Încotro?

Andrei își stropi mâinile cu spirt și începu să le frece cu putere una de alta.

— Mi s-a făcut lehamite de murdăria asta… mormăi el cu dezgust. Nici nu-ți poți închipui…

— Da, murdăria… zise Izea distrat. Murdăria nu-i ca zahărul… Spune-mi de ce te iei mereu de Pak? Cu ce nu-ți este pe plac? Eu îl cunosc de mult, poate chiar din prima zi. Este un om foarte cinstit și foarte cult. De ce te ții de capul lui? Doar ura ta zoologică față de intelectuali poate fi explicația acestor interminabile interogatorii iezuite. Dacă ții morțiș să afli cine răspândește zvonurile, interoghează-i pe informatorii tăi, dar Pak n-are nici un amestec…

— Eu n-am informatori, spuse Andrei rece. Tăcură. Apoi, Andrei, surprinzător și pentru el, zise:

— Vrei să-ți spun cinstit?

— Ei? făcu Izea cu ochii strălucind de curiozitate.

— Iată, dragul meu, în ultima vreme am mereu sentimentul că cineva dorește tare mult să oprească expediția noastră. S-o întrerupă definitiv, înțelegi? Nu să facem calea întoarsă pur și simplu și să ne ducem acasă, ci să ne dea gata. Să ne distrugă. Să dispărem fără urmă, pricepi?

— Ei, frățioare!… spuse Izea. Degetele lui se afundară în barbă, căutând negul.

— Da-da! Și tot încerc să-mi dau seama cine ar avea interesul s-o facă. Și rezultă că Pak al tău ar avea acest interes. Taci! Lasă-mă să isprăvesc! Dacă noi dispărem fără urmă, Geiger nu va afla nimic — nici despre colonie, despre nimic… Și o a doua expediție de acest fel nu va organiza prea curând! Și atunci ei nu vor fi nevoiți să se retragă spre nord, să-și părăsească locurile cu care s-au deprins… Uite, vezi, așa mă gândesc, înțelegi?!

— Eu cred că te-ai țicnit, zise Izea. Ce te face să ai impresia asta? Dacă-i vorba de făcut calea întoarsă — nu-ți trebuie nici un sentiment, nici o impresie. Toți vor să ne întoarcem… De unde însă ai scos-o că vor să ne distrugă?

— Nu știu, spuse Andrei. Ți-am spus — e un sentiment… — Tăcu. — În orice caz, am făcut bine că am hotărât să-l iau pe Pak cu mine poimâine. N-are ce face fără mine în tabără…

— Da’ ce amestec are el? strigă Izea. Gândește-te cu capul tău ăla prost! Ne distruge, și pe urmă? Opt sute de kilometri pe jos? Fără apă?

— De unde să știu eu? se oțărî Andrei. Poate că știe să conducă tractorul.

— Urmează s-o mai suspectezi și pe Mâmra, spuse Izea. Ca în… cum îi zice? Ca în povestea craiului Dodon… Crăiasa din Șemahan[8].

— Mda… Mâmra… zise Andrei. Altă poamă… Și Mutul ăsta… Cine o fi? De unde este? De ce se ține peste tot de mine ca un câine? Chiar și la privată… De altfel, știi, se pare că el a mai fost prin locurile astea.

— Mare descoperire ai făcut! spuse Izea disprețuitor. Eu mi-am dat seama de mult. Oamenii fără limbă au venit dinspre nord…

— Poate că tocmai aici le-au fost tăiate limbile? zise Andrei încet.

Izea se uită la el.

— Auzi? Hai să bem, spuse el.

— N-avem cu ce amesteca.

— Atunci, dacă vrei, ți-o aduc pe Mâmra?

— Du-te dracului… — Andrei se ridică și, strâmbându-se, își mișcă piciorul ros de gheată. — Bine, eu mă duc să văd ce și cum. — Se bătu peste tocul gol. — Tu ai revolver?

— Am, nu știu pe unde. De ce?

— Bine, mă duc așa, spuse Andrei.

Scoțând din mers lanterna, ieși în coridor. Mutul se ridică, întâmpinându-l. La dreapta, în fundul apartamentului, de după o ușă pe jumătate deschisă, se auziră niște glasuri domoale. Andrei se opri puțin.

— … La Cairo, Dugan, la Cairo! predica, pe un ton solemn și convingător, colonelul. Acum văd că ai uitat totul, Dugan. Regimentul douăzeci și unu al pușcașilor din Yorkshire. Și pe atunci îl comanda bătrânul Bill, cel de al cincilea baronet de Stratford.

— Îmi cer scuze, domnule colonel, replică Dugan respectuos. Putem să apelăm la jurnalele de zi ale domnului colonel…

— Nu-i nevoie, nu-i nevoie de nici un jurnal, Dugan! Vezi-ți de pistolul dumitale. Mi-ai promis că-mi citești ceva înainte de culcare…

Andrei ieși pe palierul scării și se izbi de Ellisower ca de un stâlp de telegraf. Ellisower fuma, sprijinindu-se cu dosul de balustrada metalică.

— Ultima înainte de culcare? întrebă Andrei.

— Întocmai, domnule consilier. Mă duc să mă culc.

— Da, da, mergeți la culcare, spuse Andrei, trecând mai departe. Știți: cu cât dormi mai mult, cu atât greșești mai puțin.

Ellisower chicoti respectuos în urmă. Găliganul, gândi Andrei. Încearcă să nu te încadrezi în cele trei zile — o să te înham pe tine la remorcă…

Gradele inferioare se instalaseră la parter (deși nevoile și le făceau la etajele de sus). Nu se auzeau discuții — pesemne toți, sau aproape toți, dormeau. Prin ușile deschise, pentru curent, ale apartamentelor care dădeau în vestibul, se auzea sforăit pe mai multe voci, plescăit, mormăit prin somn, tuse tabagică.

Andrei se uită mai întâi în apartamentul de la stânga. Aici se instalaseră soldații. Dintr-o cămăruță fără ferestre răzbătea lumină. Sergentul Vogel, numai în chiloți și cu chipiul dat pe ceafă, ședea la o măsuță și completa cu sârg nu știu ce formular. În armată era ordine: ușa cămăruței era dată la perete, și nimeni nu putea să intre ori să iasă fără a fi observat. Auzind zgomot de pași, sergentul ridică repede capul și se uită, ferindu-și fața de lumina lămpii.

— Eu sunt, Vogel, spuse Andrei încet și intră.

Într-o clipă, Vogel îi trase un scaun. Andrei se așeză și se uită împrejur. Da, în armată era ordine. Cele trei bidoane cu apă de băut erau aici. Lăzile cu pesmeți și conserve pentru micul dejun de mâine erau și ele aici. Și lada cu țigări. Pistolul admirabil curățat al sergentului se afla pe masă. În cămăruță era un miros greu, bărbătesc, de campanie. Andrei își puse mâna pe spătarul scaunului.

— Ce avem la micul dejun, sergent? întrebă el.

— Ca de obicei, domnule consilier, spuse Vogel mirat.

— Hai, născocește și tu ceva care să nu fie ca de obicei, zise Andrei. Orez cu lapte și zahăr… Fructe conservate mai sunt?

— Se poate orez cu prune, propuse sergentul.

— Bun, orez cu prune… Dimineață să dai porție dublă de apă. Și ciocolată, jumătate de tabletă. Ciocolată a mai rămas?

— A mai rămas puțină, spuse sergentul fără tragere de inimă.

— Dă-o pe aceea… Țigările… Asta-i ultima ladă?

— Întocmai.

— N-ai ce-i face. Mâine ca de obicei, iar de poimâine, micșorezi rația… Da, și încă ceva. De astăzi încolo, colonelului o porție dublă de apă.

— Permiteți-mi să raportez…, începu sergentul.

— Știu, îl întrerupse Andrei. Spui că este ordinul meu.

— Am înțeles… Cum dorește domnul consilier… Anastasis! încotro? Andrei se întoarse. În coridor, clătinându-se pe picioarele nesigure și ținându-se cu mâna de perete, stătea un soldat complet moleșit de somn — tot numai în chiloți și ghete.

— Îmi cer iertare, domnule sergent… bălmăji el. Era evident că nu-și dădea seama de nimic. Apoi luă poziția de drepți. Permiteți să merg la toaletă, domnule sergent!

— Ai nevoie de hârtie?

Soldatul plescăi din buze, mișcându-și fața.

— Nu… Am… zise el, arătând o bucată de hârtie mototolită în pumn, probabil din arhivele lui Izea. Îmi permiteți?

— Du-te… Vă rog să mă iertați, domnule consilier. Toată noaptea urdină. Uneori se întâmplă să facă pur și simplu pe ei… Înainte mai ajuta permanganatul, acum nimic nu mai ajută… Domnul consilier dorește să inspecteze santinelele?

— Nu, spuse Andrei, ridicându-se.

— Ordonați să vă însoțesc?

— Nu. Continuă-ți treaba.

Andrei ieși din nou în vestibul. Aici era la fel de cald, dar puțea, totuși, mai puțin. Lângă el răsări fără zgomot Mutul. Se auzea cum pe scară, cu un etaj mai sus, icnește

și șuieră printre dinți soldatul Anastasis. Dacă nu poate să ajungă la umblătoare, îi dă drumul pe dușumea, se gândi Andrei cu o compasiune plină de dezgust.

— Hai, zise el în șoaptă către Mut. Hai să vedem cum s-au aranjat civilii. Traversă vestibulul și intră în apartamentul de vizavi. Putoarea de campanie trăsnea și aici, dar nu mai domnea ordinea militărească. Lampa din coridor, cu făclia micșorată, lumina palidă, aparatele introduse neglijent în husele de prelată aruncate claie peste grămadă laolaltă cu armele, un rucsac murdar întors pe dos, gamele și cănițe aruncate lângă perete. Luând lampa, Andrei intră în camera cea mai apropiată și numaidecât călca pe o gheată.

Aici dormeau șoferii — goi, transpirați, întinși pe o prelată mototolită. Nici nu mai așternuseră cearșafurile… Însă, cu siguranță, cearșafurile erau mai murdare decât orice prelată. Deodată, unul dintre șoferi se ridică în capul oaselor, fără să deschidă ochii, se scărpină cu furie pe umeri și rosti nedeslușit: „Mergem la vânătoare, nu la baie… La vânătoare, ai înțeles? Apa e galbenă… sub zăpadă e galbenă, pricepi?” Fără să termine, se muie și se prăvăli într-o rână.

Andrei se convinse că toți patru erau acolo și trecu în altă cameră. Aici locuiau intelectualii. Dormeau pe paturi pliante, pe cearșafuri cenușii, dormeau tot neliniștiți, sforăind nesănătos — gemeau, scrâșneau din dinți. Doi cartografi într-o cameră, doi geologi — în cealaltă. În camera geologilor, Andrei sesiză un miros dulceag necunoscut și numaidecât își aduse aminte de zvonul că geologii fumează hașiș. Alaltăieri, sergentul Vogel i-a luat soldatului Tevosian țigara cu hașiș, l-a plesnit peste față și l-a amenințat că o să-l lase să putrezească în avangardă. Deși colonelul a tratat acest caz mai degrabă cu ironie, lui Andrei acest lucru nu i-a plăcut deloc.

Celelalte camere din imensul apartament erau goale, doar la bucătărie, cu capul învelit în niște zdrențe, dormea Mâmra — se vede că o istoviseră în seara asta. De sub zdrențele mizerabile ieșeau picioarele subțiri, goale, toate numai vânătăi și cu niște pete. Uite ce belea pe capul nostru, își zise Andrei. Crăiasa din Șemahan. Dracu’ s-o ia de cățea blestemată. Târfa abjectă… De unde o fi? Cine este? Bălmăjește ceva ininteligibil într-o limbă necunoscută… De ce există în oraș o limbă necunoscută? Cum se poate una ca asta? Când Izea a auzit — a rămas năuc… Mâmra[9].

Izea a botezat-o așa. A botezat-o foarte bine. I se potrivește. Mâmra.

Andrei se întoarse în camera șoferilor, ridică lampa desupra capului și i-l arătă Mutului pe Permiak. Mutul alunecă fără zgomot printre cei ce dormeau, se aplecă deasupra lui Permiak și îl luă cu amândouă palmele de urechi. Pe urmă se îndreptă. Permiak ședea, sprijinindu-se într-o mână, și cu cealaltă — ștergându-și saliva care-i cursese din gură în timp ce dormea.

Prinzându-i privirea, Andrei îi făcu semn din cap spre coridor, și Permiak se ridică numaidecât în picioare — ușor, fără zgomot. Intrară într-o cameră goală din fundul apartamentului, Mutul închise ușa bine și se sprijini cu spatele de ea. Andrei se uită unde să se așeze. Camera era goală, și el se așeză direct pe dușumea. Permiak se lăsă pe vine lângă el. În lumina lămpii, fața lui pistruiată părea murdară, părul încurcat îi cădea pe frunte, și printre smocuri se vedea tatuajul strâmb „Robul lui Hrușciov”.

— Ți-e sete? întrebă Andrei în șoaptă.

Permiak aprobă din cap. Pe fața lui apăru cunoscutu-i zâmbet ștrengar. Andrei scoase din buzunarul de la spate un bidonaș plat, în care mai plescăia puțină apă pe fund și i-l întinse. Se uită cum bea Permiak — cu înghițituri mici, zgârcite, răsuflând zgomotos pe nas, mișcându-și în sus și în jos mărul lui Adam. Apa îi apăru numaidecât pe corp sub formă de nădușeală.

— E călduță… spuse Permiak răgușit, înapoind bidonașul. De-ar fi fost rece… de la robinet… Eh!

— Ce se întâmplă cu motorul? întrebă Andrei, vârându-și bidonașul înapoi în buzunar. Cu palma desfăcută, Permiak își adună sudoarea de pe frunte.

— E un motor de căcat, spuse el. A fost al doilea în lucru și s-au grăbit să-l termine la timp… E o minune că a rezistat până azi.

— Poate fi reparat?

— Poate fi reparat. O să ne moșmondim cu el vreo două-trei zile și-l reparăm. Doar că nu va ține mult. O să mai umble vreo două sute de kilometri, pe urmă o să ardă din nou. O porcărie de motor.

— Am înțeles, spuse Andrei. Spune-mi, n-ai observat dacă Pak, coreeanul, se învârte pe lângă ostași?

Permiak se eschivă, înciudat, să răspundă. Se dădu mai aproape de Andrei și-i spuse chiar în ureche:

— Astăzi, la popasul de prânz, soldații s-au înțeles să nu meargă mai departe.

— Asta știam, zise Andrei, strângând din dinți.

— Nu pot să-mi dau seama nicicum, șefule, răspunse Permiak, șoptind șuierător. Cel mai mult trăncănește Tevosian, dar el este un palavragiu, și pe urmă, în ultima vreme, în fiece dimineață — e țeapăn…

— E țeapăn… din pricina hașișului fumat… Nu-l ascultă nimeni. Da’ cine-i căpetenia — nu-mi dau sema.

— Hneupek?

— Știe-l dracu’. S-ar putea. E un tip cu autoritate… Șoferii se pare că susțin și ei să nu mergem mai departe. Pe domnul Ellisower nu poți să te bizui nicicum — el chicotește într-una ca o curvă și vrea să facă pe placul tuturor… deci îi este frică. Eu ce pot face? Eu doar îi îmboldesc, că pe soldați nu te poți bizui, că ei ne urăsc pe noi, șoferii. Noi, chipurile, mergem cu tractorul, ei merg pe jos. Ei au rație de soldat, iar noi ca domnii savanți… De ce să ne iubească? Înainte avea efect, dar acum, nu știu de ce, nu prea mai are.

— Dar cercetătorii ce zic? îl întrerupse Andrei.

— Știe-i dracu’? Se ceartă cumplit, își aruncă vorbe de ocară, dar pentru cine sunt — nu-mi dau seama. În fiece zi de la Dumnezeu se încaieră cu soldații pentru Mâmra… Iar domnul Kehada știți ce spunea? — Că domnul colonel n-o mai duce mult.

— Cui îi spunea?

— Cred că la toți le spune. Eu l-am auzit cu urechile mele cum le zicea geologilor să nu se despartă de arme. N-aveți o țigară, Andrei Mihailovici?

— Nu, spuse Andrei. Dar sergentul?

— De sergent nu te poți apropia. De la el nu poți să scoți nimic. Enigmă. Pe el o să-l omoare cel dintâi. Îl detestă mult.

— Bine, spuse Andrei. Și totuși — despre coreean? Face propagandă printre soldați ori nu?

— N-am văzut. El se ține întotdeauna deoparte. Dacă doriți, o să-l urmăresc în mod special, dar după mine este un număr necâștigător…

— Uite ce este, zise Andrei. De mâine intrăm în popas lung. Nimic de lucru. Doar la tractor. Soldații vor lenevi și vor sta la palavre. Iată ce ai de făcut, Permiak. Trebuie să-mi clarifici cine este căpetenia. Treaba asta-i pe locul întâi. Născocește ceva, tu știi mai bine cum să procedezi… — El se ridică, iar Permiak se îndreptă și el. — Este adevărat că ai vomitat azi?

— Da, nu știu ce m-a dat peste cap… Acum îmi e mai bine.

— Ai nevoie de ceva?

— Nu. Tot n-o să-mi fie mai bine. Niște țigări…

— Bine. Reparați tractorul și o să vă dăm un premiu. Du-te.

Permiak se strecură pe ușă pe lângă Mutul care se dăduse la o parte, iar Andrei se apropie de fereastră și se sprijini cu mâinile de pervaz, așteptând cele cinci minute cuvenite. În razele farului mobil se zărea carcasa greoaie a remorcii celui de al doilea tractor, străluceau frânturile de geamuri din ferestrele negre ale clădirilor de vizavi. Pe dreapta, santinela nevăzută, țăcănind cu potcoavele, se plimba înainte și înapoi de-a curmezișul străzii și fluiera încetișor ceva trist.

Nu-i nimic, își zise Andrei. Ne vom descurca. Daca am găsi căpetenia… Își închipui din nou cum, la ordinul lui, sergentul aliniază soldații în coloană câte unul și cum el, Andrei, conducătorul expediției, cu pistolul în mână, merge încet în lungul coloanei, privind aceste, fețe împietrite și năpădite de păr, cum se oprește dinaintea mutrei roșcovane a lui Hneupek și îl împușcă în burtă — o dată… Fără judecată și fără anchetă. Așa vor păți toți nemernicii și lașii care vor îndrăzni…

Iar domnul Pak, pesemne, n-are, într-adevăr, nici un amestec, gândi el. Mulțumesc și pentru atât. Bine. Mâine încă nu se va întâmpla nimic. Încă vreo trei zile nu se va întâmpla nimic, iar în trei zile se pot găsi multe soluții. Poate fi, de pildă, descoperit un izvor grozav, la vreo sută de kilometri înainte. La apă se vor repezi în galop, ca niște cai… Ce zăduf, ce miros greu este totuși aici. Abia de o seară suntem aici și pute peste tot a scârnă… Și, în general, timpul lucrează întotdeauna pentru șefi și împotriva rebelilor. Pretutindeni a fost așa și mereu a fost așa… Iată, astăzi ei au căzut de acord că mâine nu vor pleca mai departe. Dimineață se vor scula, rânjind, iar noi îi vom anunța că facem popas lung. Băieții se vor trezi că nu vor trebui să meargă nicăieri, degeaba și-au arătat colții… În plus — orez cu prune, a doua cană de ceai, ciocolată… Uite-așa, domnule Hneupek! Tot o să ajung eu la tine, dă-mi puțintel răgaz… La dracu’, mi s-a făcut somn. Mi-e sete… Ei, despre apă, cred că poți să uiți, domnule consilier, însă poți să te culci, trebuie să dormi. Mâine în zori… Înghițite-ar pământul, Fritz, cu expansiunea ta cu tot. Ce să zic — împăratul tuturor căcaților…

— Să mergem, îi zise el Mutului.

La masă, Izea își răsfoia hârtiuțele. Acum își făcuse un alt obicei prost — se-și muște barba. O apucă între degete, o vâră între dinți și începe sa roadă. Ce să mai zici?… Sperietoare, zău… Andrei se apropie de patul pliant și se apucă să aștearnă cearșaful. Cearșaful se lipea de mâini ca o mușama.

Deodată, întorcându-se spre el cu tot corpul, Izea spuse:

— Așadar, ei trăiau aici sub conducerea Celui-Mai-Iubit-Și-Simplu. Totul cu literă mare, bagă de seamă. Trăiau bine, aveau de toate din belșug. Pe urmă a început să se modifice clima, s-a instaurat o răcire bruscă. Pe urmă s-a mai întâmplat ceva și toți au pierit. Am găsit un jurnal de zi. Posesorul s-a baricadat în apartament și a murit de foame. Mai exact — n-a murit, ci s-a spânzurat, dar s-a spânzurat de foame — a înnebunit… Totul a început atunci când în stradă a apărut acea unduire…

— Ce a apărut? întrebă Andrei, oprindu-se din descălțat.

— O unduire a apărut. Unduire! Cine nimerea în această unduire dispărea. Unii mai izbuteau să urle, alții nici atât — pur și simplu se dizolvau în văzduh și gata!

— Ce aiureală… mormăi Andrei. Și?

Cei care au ieșit din casă au pierit cu toții în această unduire. Iar cei care s-au speriat au considerat că au pus-o de mămăligă și au supraviețuit o vreme. La început au vorbit la telefon, pe urmă au prins a muri încetul cu încetul. Nu mai aveau ce mânca, afară era ger, lemne nu aveau, încălzirea nu funcționa…

— Și cu unduirea ce s-a întâmplat?

— Despre asta nu scrie nimic. Ți-am spus, spre sfârșit, omul a luat-o razna. Ultima însemnare este următoarea… — Izea foșni niște hârtii. — A, da, ascultă: „Nu mai pot. Și pentru ce? E simplu. În dimineața asta, Cel-Iubit-Și-Simplu a trecut pe stradă și s-a uitat pe fereastra mea. A zâmbit. E timpul. Și gata.” Apartamentul lui, bagă de seamă, este la etajul patru. Sărmanul, și-a agățat ștreangul de lustră… Ștreangul atârnă și acum acolo.

— Da, se pare că într-adevăr a înnebunit, spuse Andrei vârându-se în așternuturi. De foame, precis. Ascultă, dar despre apă — nimic?

— Deocamdată — nimic. Cred că mâine trebuie să mergem până la capătul apeductului… Ce, te-ai culcat?

— Da. Și te sfătuiesc și pe tine, spuse Andrei. Fă lampa mică și șterge-o.

— Ascultă, zise Izea tânguitor. Aș vrea să mai citesc puțin. Lampa ta e foarte bună.

— A ta unde este? Ai una la fel.

— Mi s-a spart, înțelegi? În remorcă… Am pus o ladă peste ea. Fără să vreau…

— Crrretinule! spuse Andrei. Bine. Ia lampa și du-te.

Izea își strânse, fâșâind, hârtiile, împinse scaunul, pe urmă zise:

— Da. Dugan ți-a adus pistolul. Și ți-a mai transmis ceva din partea colonelului, dar am uitat…

— Bine, dă-mi pistolul, spuse Andrei.

Vârî pistolul sub pernă și se întoarse pe o parte, cu spatele la Izea.

— Nu vrei să-ți citesc o scrisoare? zise Izea insinuant. Ăștia aveau aici ceva de felul poligamiei.

— Ieși afară, spuse Andrei liniștit.

Izea chicoti. Cu ochii închiși, Andrei auzea cum se foiește, foșnește hârtiile, parchetul uscat — răs-uscat. Pe urmă scârțâi ușa, iar când Andrei deschise ochii, în cameră era întuneric.

O unduire… Mda. Ei, aici cum îți e norocul. Asta depinde numai de noi… Iată, la Leningrad n-a fost nici o unduire, a fost frig, îngrozitor, turbat, și cei care înghețau strigau în gangurile înțepenite de ger — din ce în ce mai încet, îndelung, multe ore în șir… El adormea, auzind cum striga cineva, se trezea în același strigăt deznădăjduit, și nu se poate spune că-i era frică, mai degrabă îi era greață, și dimineața, când înfășurat până la ochi, cobora după apă pe scara plină de scârnă înghețată, ținând-o de mană pe mama, care trăgea sania cu căldarea legată de ea, acela care striga zăcea jos lângă cușca liftului, probabil tot acolo unde căzuse ieri, probabil tot acolo — singur nu se putea scula, să se târască, de asemenea, iar de ieșit la el — n-a ieșit nimeni… Și n-a fost nevoie de nici o unduire. Noi am supraviețuit numai pentru că mama obișnuia să cumpere lemnele nu vara, ci de cum se împrimăvăra.

Lemnele ne-au salvat. Și pisicile. Douăsprezece pisici mature și un motănel micuț, care era atât de flămând, încât, atunci când am vrut să-l mângâi, s-a repezit la mâna mea și a început să-mi muște cu lăcomie degetele… Pe voi să vă fi trimis acolo, își zise Andrei, gândindu-se la soldați cu neașteptată ură. Acolo nu era Experiment… Și orașul acela era mai înspăimântător decât acesta. Acolo, eu aș fi înnebunit. M-a salvat faptul că eram mic. Cei mici mureau pur și simplu…

Și totuși, orașul nu a fost predat, gândi el. Cei ce au rămas mureau încetul cu încetul. Îi așezau în stive în magaziile de lemne, pe cei vii încercau să-i scoată — puterea oricum funcționa și viața își urma cursul. O viață bizară, delirantă. Unii mureau liniștiți, alții săvârșeau fapte eroice, apoi mureau și ei; unii lucrau credincioși la fabrică, dar când venea vremea mureau și ei… Alții din toate astea se îngrășau, pentru o bucată de pâine cumpărau bijuterii, aur, perle, cercei, apoi mureau și ei — îi duceau în jos, la Neva și îi împușcau, pe urmă urcau fără să se uite la nimeni, își petreceau carabinele peste spinare… Alții vânau cu toporul în străduțe întunecoase, mâncau carne de om, încercau chiar să vândă carne de om, dar, oricum, tot mureau… În acel oraș nu era nimic mai obișnuit decât moartea. Dar puterea a rămas, și câtă vreme puterea a rămas, orașul a rezistat.

Interesant totuși, le era milă de noi? Sau pur și simplu nici nu se gândeau la noi? Îndeplineau pur și simplu ordinul și în ordin se vorbea de oraș și nimic despre noi. Adică era și despre noi, dar abia la punctul „g”… La Gara Finlandeză, sub cerul senin și alb din pricina frigului, se aflau eșaloanele vagoanelor de vilegiatură. Vagonul nostru era plin de copii, de-o vârstă cu mine, doisprezece ani — nu știu ce casă de copii. Nu mai țin minte aproape nimic. Țin minte soarele în geamuri, și aburul respirației, și o voce de copil repetând la nesfârșit una și aceeași propoziție, cu aceeași intonație țipătoare, neputincios-furioasă: „Du-te-n p… de-aicea!” Și din nou: „Du-te-n p… de-aicea!” Și din nou…

Stai puțin, nu despre asta voiam. Ordin și milă — iată despre ce voiam. Iată, mie, de pildă, îmi este milă de soldați. Îi înțeleg perfect și chiar îi compătimesc. Au recrutat doar voluntari, și, bineînțeles, în primul rând s-au oferit aventurierii, care în Orașul nostru bine orânduit se plictisesc și suferă de lâncezeală, care nu se dau în lături să vadă locuri absolut noi, să se joace cu automatul la o ocazie, sa scormonească prin ruine, iar la întoarcere — să-și umple buzunarele cu recompense, să-și agațe trese noi la epoleți, să se umfle în pene printre fete… Și iată, în loc de toate acestea — diaree, bătături însângerate și alte drăcovenii groaznice… În astfel de condiții te revolți!

Dar mie, mie îmi este mai ușor? Am venit aici pentru pântecăraie? Nici eu nu mai am chef să merg mai departe, nici eu nu mai văd nimic bun înainte, și eu, lua-v-ar dracu’, am avut niște speranțe — ale mele, înțelegeți? Un Palat de Cleștar al meu dincolo de orizont! Poate că aș fi nespus de bucuros acum să dau comanda: gata băieți, ne luăm tălpășița spre casă!… Căci și eu m-am săturat de murdăria asta, și eu sunt dezamăgit. Și mie îmi este frică, drăcia dracului, de cine știe ce unduire parșivă sau de oameni cu capete de fier. Poate că mie mi s-a rupt ceva înăuntru când i-am văzut pe acești oameni fără limbă: iată, prostule, ăsta este un avertisment — nu te duci mai departe, întoarce-te… Iar lupii? Când mergeam singur în ariergardă, pentru că voi toți făcuserăți în pantaloni de frică, credeți că mie nu mi-a fost greu? Sare unul din praf, îți înșfacă jumătate de șezut și — dus a fost… Iată dar, drăguților, ticăloșii mei iubiți, nu doar vouă vă este greu, și mie, de sete, mi-a crăpat ceva înăuntru…

Bine, își zise el. Atunci de ce dracu’ nu te oprești? Uite, chiar mâine dă comanda — vom zbura îndărăt, peste o lună vom fi acasă, îi arunci lui Geiger la picioare toate înaltele-i împuterniciri și îi spui: du-te frate în…, du-te singur dacă îți dorești atât de mult această expansiune, dacă te mănâncă atât de mult într-un loc… Ba nu, de ce neapărat cu scandal? Cum-necum, totuși s-au parcurs nouă sute de kilometri, au făcut harta, au strâns zece lăzi cu documente de arhivă — ce, e puțin? Mai departe însă nu este nimic! Câte bătături să mai faci la picioare? Căci doar aici nu-i Pământul, nu e glob! Firește, nu există nici un fel de Antioraș, acum este absolut clar — nimeni pe aici nu știe nimic… De fapt, justificări se vor găsi. Justificări… Ei, vezi, aia e, că există justificări!

Cum se pune problema aici? V-ați înțeles să mergeți până la capăt, și ți s-a poruncit să mergi până la capăt. Așa-i? Da. Acum: poți să mergi mai departe? Pot. Bucate avem, combustibil avem, armele sunt în ordine… Firește, oamenii sunt epuizați, dar sunt întregi și nevătămați… Dar, la urma urmelor, nu sunt chiar atât de epuizați dacă seara mai au putere s-o tăvălească pe Mâmra… Nu, frățioare, nu prea ți se potrivesc socotelile. Ești un comandant de două parale, o să-ți spună Geiger, m-am înșelat în privința ta! Și numaidecât Kehada o să-i șușotească la o ureche, Permiak la cealaltă și poate chiar Ellisower le va da o mână de ajutor…

Andrei se căzni să alunge cât mai repede gândul acesta din urmă, însă era prea târziu. Descoperi cu groază că pentru el, se pare, un rol deloc minor îl joacă situația lui de domn consilier și că lui nu-i place câtuși de puțin să-și închipuie că această situație s-ar putea schimba.

N-are decât să se schimbe, își zise el apărându-se. Ce, o să crăp de foame fără această situație? Poftim! Să treacă domnul Kehada în locul meu, iar eu în locul lui. O să sufere treaba din pricina asta?… Doamne, își zise el deodată. Care treabă, de fapt? Ce tot bați câmpii, drăguțule? Căci acum nu mai ești mic — să te preocupi de soarta lumii… Soarta lumii se va descurca și fără tine, și fără Geiger… Fiecare trebuie să-și facă treaba în postul pe care îl deține? Mă rog, n-am nimic împotrivă. Sunt gata să-mi fac treaba în postul pe care îl dețin. Postul meu. Postul acesta. Postul aceluia care deține puterea. Uite așa, domnule consilier!… Ce mama dracului? De ce un fost ofițer al unei armate înfrânte are dreptul să comande peste un oraș de un milion, iar eu, fără puțin doctor în științe, om cu studii superioare, comsomolist — nu am dreptul să comand partea de știință? Ce, eu nu mă pricep așa ca el? Atunci?

Prostii — „am dreptul, nu am dreptul”… Dreptul la putere îl are acela care are putere. Și mai exact, dacă doriți — are dreptul la putere acela care înfăptuiește această putere. Ești în stare să supui — ai dreptul la putere. Nu ești în stare — scuză-mă!…

Dar veți merge mai departe, ticăloșilor! se adresă el expediției adormite. Și nu veți merge pentru că eu ard de nerăbdare să merg în depărtări necunoscute, precum acest pavian bărbos, veți merge pentru că eu vă ordon să mergeți. Și vă ordon să mergeți, jigodiilor, trântorilor, mercenari căcăcioși, nu din simțul datoriei față de Oraș ori, Doamne ferește, față de Geiger, ci pentru că eu am putere, și această putere trebuie să o confirm permanent —și față de voi, parșivilor, și față de mine. Și față de Geiger… Față de voi — pentru că altfel mă veți devora. Față de Geiger — pentru că altfel mă va da afară și va avea dreptate. Iar față de mine… Știți, regii și tot felul de monarhi au avut la vremea lor viață bună. Ei aveau puterea de la Dumnezeu, personal, fără putere nici ei înșiși nu se pot închipui, și nici supușii lor. Dar nici ei nu prea aveau ocazia să taie frunză la câini. Dar noi suntem oameni neînsemnați, nu credem în Dumnezeu. Pe noi nu ne-a uns nimeni pe tron cu mir. Noi trebuie să ne îngrijim singuri de soarta noastră… La noi, știți, este așa: cine poate — oase roade. Nouă nu ne trebuie impostori — eu o sa conduc. Nici tu, nici el, nici ele. Eu. Armata mă va susține…

Poftim, uite ce am făcut, își zise el chiar cu oarecare jenă. Se întoarse pe partea cealaltă, vârându-și, ca să-i fie mai comod, mâna sub pernă, unde era mai răcoare. Degetele întâlniră pistolul.

…Și acum intenționați să realizați acest program, domnule consilier? Vedeți — va trebui să trageți cu pistolul! Să trageți de-adevăratelea, nu în fantezie („Soldat Hneupek, ieși din front!…”), făcând onanism intelectual, ci uite așa — să te apuci și să împuști un om viu, poate neînarmat, poate fără să bănuiască nimic, poate chiar nevinovat, la urma urmelor… dar naiba să le ia toate astea! — să tragi într-un OM VIU — în burtă, în intestine… Nu, eu nu pot să fac așa ceva, zău, nu-mi închipui… Firește, la kilometrul trei sute patruzeci, am tras și eu, ca toți ceilalți, de frică pur și simplu, nu pricepeam nimic… Dar acolo n-am văzut pe nimeni, și acolo, drăcia dracului, în mine, de asemenea, trăgeau!…

Bine, zise el. Foarte bine — aici e vorba de umanism, lipsă de obișnuință… Și dacă totuși nu vor vrea să meargă? Eu o să le ordon, iar ei or să-mi răspundă: mai du-te, frate, — n… mergi singur dacă te mănâncă undeva…

Dar asta este o idee! își zise el. Să li se dea trântorilor puțină apă, o parte din alimente pentru întoarcere și să-și repare tractorul stricat… Duceți-vă, ne descurcăm și fără voi! Ce grozav ar fi — ar scăpa dintr-o dată de toți împuțiții ăștia!… Însă numaidecât își închipui figura colonelului când va auzi această propunere. Mda, colonelul nu va înțelege asta. Nu-i genul. El însă este dintr-ăștia… dintre monarhi. Lui, gândul la o posibilă nesupunere pur și simplu nu poate să-i treacă prin cap. În orice caz, el nu se va chinui din pricina acestor probleme… Viță de militari aristocrați. El se simte bine — și tatăl lui a fost colonel, și bunicul a fost colonel, și străbunicul a fost colonel — iată ce imperiu au clădit, iată de ce, probabil, au omorât o mulțime de oameni… Atunci să-i împuște el în caz de ceva. La urma urmelor — sunt oamenii lui N-am intenția să mă amestec în treburile lui… La dracu’, sunt sătul până în gât de toate astea! Ah, intelectual prăpădit, sub scăfârlie n-ai decât tărâțe!… Trebuie să meargă, și gata! Eu îndeplinesc un ordin, fiți buni și îndepliniți-l și voi. N-o să fiu mângâiat dacă îl încalc, dar și voi o să plătiți, drăcia dracului! Și gata! Și la dracu’. Mai bine m-aș gândi la femei, decât la tâmpenia asta. Ce să spun — filosofia puterii!…

Se întoarse din nou, răsucind cearșaful sub el, și, cu mare greutate, și-o închipui pe Selma. În capoțelul acela liliachiu — cum se apleacă lângă pat și pune pe măsuță tava cu cafea… Își închipui cu de-amănuntul cum ar fi fost cu Selma, pe urmă, brusc, fără nici o sforțare, se trezi la serviciu, în cabinetul său, unde o descoperi pe Amalia în fotoliul cel mare cu fusta trasă până la subțiori… Atunci își dădu seama că treaba ajunsese prea departe.

Aruncă cearșaful, se așeză înadins incomod, ca marginea parului să-l înțepe în fese, și o vreme șezu, holbându-se în dreptunghiul ferestrei, slab luminat de o lumină difuză. Apoi se uită la ceas. Era trecut de douăsprezece. Ce-ar fi să mă scol acum? Cobor la parter… Ori unde doarme ea? Parcă la bucătărie… Altădată, gândul acesta îi stârnea întotdeauna un profund dezgust. Acum nu se întâmplă așa ceva. Își închipui picioarele goale, murdare ale Mâmrei, dar nu se opri, ci urcă mai sus… Pe neașteptate, simți că ar vrea să știe cum arăta goală. La urma urmelor — muierea e muiere…

— Doamne! rosti el tare.

Numaidecât scârțâi ușa, iar în prag apăru Mutul. O umbră neagră în beznă. Numai albul ochilor strălucea.

— De ce ai venit? întrebă Andrei plictisit. Du-te și dormi.

Mutul dispăru. Andrei căscă nervos și se prăvăli pe pat într-o rână.

Se trezi de groază, lac de sudoare.

— Stai, cine e? strigă din nou sub fereastră santinela. Vocea era stridentă, disperată, de parcă ar fi strigat după ajutor.

Și numaidecât, Andrei auzi niște lovituri grele, care pârâiau, ca și cum cineva uriaș ar fi izbit ritmic cu barosul în piatră.

— Stai că trag! strigă santinela cu glas pătrunzător, ce nu mai părea să fie glas de om, și începu să tragă.

Andrei nici nu știu cum ajunse la fereastră. La dreapta, în beznă, țâșneau sacadat flăcările portocalii ale împușcăturilor. În reflexele focurilor, pe stradă, în sus se vedea ceva masiv, nemișcat, cu trăsături nedeslușite, din care zburau și se împrăștiau snopi de scântei verzui. Andrei nu izbutea să-și dea seama se ce întâmplă. Santinelei i se isprăvi încărcătorul, pentru o clipă se făcu liniște, pe urmă, santinela, acolo, în beznă, strigă din nou, ca un cal înspăimântat, se auzi tropăind cu ghetele pe caldarâm, și brusc intră în cercul de lumină chiar sub fereastră — se opri din fugă, se învârti pe loc, agitându-și automatul gol, apoi, neîncetând să țipe, se repezi spre tractor, se piti în umbra neagră sub șenilă și trase, și trase de încărcătorul de rezervă de sub centură, fără să izbutească în nici un chip să-l scoată… Și atunci din nou trosniră loviturile de baros în piatră: bumm-bumm-bumm…

Când Andrei, doar în scurtă și ghete, fără pantaloni, cu pistolul în mână, ieși în stradă, acolo era plin de lume. Sergentul Vogel mugea ca un taur:

— Tevosian, Hneupek! La dreapta! Pregătiți-vă de tragere! Anastasis! Pe tractor, în dosul cabinei! Observați, pregătește-te să deschizi focul!… Mai cu viață! Prăpădiților!… Vasilenko! La stânga! Culcat, efectuați… La stânga, tăntălău slav! Culcat, efectuați, observare!… Palatti! Încotro, macaronarule!…

Îl înhăță degeaba pe italianul care fugea ca un bezmetic, îi aplică din toate puterile un șut în fund și îl azvârli spre tractor.

— În spatele cabinei, dobitocule! Anastasis — lumină în lungul străzii!…

Andrei era îmbrâncit din toate părțile. Strângând din maxilare, el încerca să se mențină în picioare, nepricepând nimic, luptându-se cu dorința insuportabilă de a urla ceva stupid. Se lipi de perete și, întinzând pistolul înainte, se uita în toate părțile ca un animal încolțit. De ce fug toți într-acolo? Dacă vor fi atacați din spate? Sau de pe acoperiș? Sau din clădirea de vizavi?

— Șoferii! răcni Vogel. Șoferii la tractoare!… Cine trage acolo, secăturilor?! Încetați focul!…

Încetul cu încetul, în capul lui Andrei se făcu lumină. Se pare că lucrurile nu stăteau chiar așa de prost. Soldații se instalaseră unde li se poruncise, agitația încetase și, în sfârșit, la tractor, cineva întoarse reflectorul și lumină strada.

— Iată-l! strigă o voce înăbușită.

Automatele se dezlănțuiră scurt și tăcură numaidecât. Andrei izbuti să observe doar ceva uriaș, mai înalt decât casele, monstruos, cu cioturi și țepi atârnând în toate părțile. Aruncă în lungul străzii o umbră nesfârșită și numaidecât o coti după colțul străzii, cu două blocuri mai în sus. Dispăru din vedere, iar loviturile de baros în piatră deveniră mai slabe, apoi și mai slabe, iar curând amuțiră cu totul.

— Ce s-a întâmplat acolo, sergent? rosti glasul liniștit al colonelului deasupra lui Andrei.

Colonelul stătea la fereastră, încheiat la toți nasturii, sprijinindu-se cu mâinile de pervaz, aplecat ușor înainte.

— Santinela a dat alarma, domnule colonel, răspunse sergentul Vogel. Soldatul Terman.

— Soldatul Terman — la mine, spuse colonelul. Ostașii întoarseră capetele.

— Soldat Terman! răcni sergentul. La domnul colonel! În lumina difuză a reflectorului se vedea cum soldatul

Terman iese cu greu de sub șenile. Din nou, săracul, i se agățase ceva. Se smulse cu putere, se ridică în picioare și strigă cu glas subțire:

— Soldatul Terman s-a prezentat la ordinul domnului colonel!

— Popândăule! spuse colonelul disprețuitor. Încheie-ți nasturii.

În acel moment se aprinse soarele. A fost atât de surprinzător, încât deasupra taberei se înălță mugetul sugrumat al numeroaselor voci. Mulți își acoperiră fața cu palmele. Andrei își miji ochii.

— De ce ai dat alarma, ostaș Terman? întrebă colonelul.

— Un străin, domnule colonel! turui Terman cu disperare în glas. N-a răspuns. Venea direct spre mine. Pământul se zguduia!… Conform regulamentului, l-am somat de două ori, pe urmă am deschis focul…

— Bine ai făcut, spuse colonelul. Bravo.

În lumina strălucitoare toate păreau altfel decât cu cinci minute în urmă. Tabăra arăta ca orice tabără —nesuferitele remorci, butoaiele de tablă cu combustibil murdare, tractoarele acoperite cu praf… Pe acest fundal obișnuit, de care îți era lehamite, oamenii înarmați, pe jumătate goi, care stăteau întinși sau pe vine cu mitralierele sau cu automatele lor, ciufuliți, cu fețele obosite și cu bărbile încâlcite, păreau ridicoli, caraghioși. Andrei își aminti că și el este fără pantaloni, cu șireturile ghetelor nelegate, și se simți stingherit. Se trase încetișor spre intrare, însă acolo stăteau grămadă șoferii, cartografii și geologii

— Permiteți-mi să raportez, rosti între timp Terman, care prinsese curaj. Acela nu era un om, domnule colonel.

— Dar ce era?

Terman nu putu răspunde imediat.

— Mai degrabă seamănă cu un elefant, domnule colonel, spuse Vogel cu autoritate. Sau cu un monstru dinainte de potop.

— Cel mai mult semăna cu un stegozaur, dădu glas Tevosian.

Numaidecât, colonelul își aținti privirile asupra lui și câteva clipe îl cercetă plin de curiozitate.

— Sergent, rosti el în sfârșit. De ce oare oamenii dumitale deschid gura fără permisiune?

Cineva chicoti răutăcios.

— Vorrrba! șopti sergentul amenințător. Permiteți să-l pedepsesc, domnule colonel?

— Consilier…, începu colonelul, dar numaidecât fu întrerupt.

— U-ua-ua-ua-u-u…, începu să urle cineva, mai întâi încetișor, apoi din ce în ce mai tare, și Andrei înconjură tabăra cu privirea, căutând să vadă cine urlă și de ce.

Toți se agitară speriați, toți își rotiră capetele, pe urmă Andrei văzu că Anastasis, din spatele cabinei tractorului, arată cu mâna undeva înainte, alb ca varul, chiar verde, neputând îngăima nici o vorbă coerentă. Andrei, încordându-se dinainte, gata de orice, privi încotro arăta Anastasis, dar nu văzu nimic acolo. Strada era pustie, în capătul îndepărtat tremura o pâclă dogoritoare. Pe urmă, sergentul își drese glasul zgomotos, trăgându-și chipiul pe frunte, cineva înjură încet și cu disperare, iar Andrei, care tot nu pricepea nimic, își dădu, în sfârșit, seama despre ce era vorba, doar când o voce necunoscută îi hârâi lângă urechi: „Doamne, facă-se voia Ta!…” Andrei simți că i se mișcă părul de pe ceafă și i se moaie picioarele.

Statuia din colț dispăruse. Uriașul om de fier cu chip de broască și cu mâinile desfăcute patetic dispăruse. În intersecție rămăsese doar scârna uscată, împrăștiată de către soldați în jurul statuii.

TREI

— EU AM PLECAT, COLONELE, spuse Andrei, ridicându-se.

Colonelul se ridică și el, sprijinindu-se numaidecât greoi în baston. Astăzi arăta și mai palid, fața i se ascuțise și părea foarte îmbătrânit. Din ținuta lui impecabilă nu mai rămăsese nimic.

— Drum bun, domnule consilier, rosti el. Ochii lui mici și decolorați priveau aproape vinovați. Pe toți dracii, de fapt, recunoașterea intră în atribuțiile mele… Andrei luă automatul de pe masă și îl agăță pe umăr.

— Nu știu, nu știu… spuse el. Eu, de pildă, am impresia că dau bir cu fugiții, lăsând totul în seama dumneavoastră… Și dumneavoastră sunteți bolnav, colonele.

— Da, închipuiți-vă, astăzi, eu… — colonelul se întrerupse. — Bănuiesc că vă întoarceți până se înnoptează, nu?

— Cu mult mai devreme, zise Andrei. Această călătorie nici măcar n-o consider recunoaștere. Vreau pur și simplu să le demonstrez acestor lepădături fricoase că nu e nimic înfricoșător înainte. Statui umblătoare, vedeți dumneavoastră!… — Numaidecât își dădu seama. — N-am vrut să fac reproșuri ostașilor dumneavoastră, colonele…

— Fleacuri… zise colonelul, dând din mâna lui uscată. Aveți perfectă dreptate. Soldații sunt întotdeauna fricoși. N-am văzut în viața mea soldați curajoși. Și de ce să fie curajoși?

— Ei, zâmbi Andrei, dacă înainte ne-ar aștepta doar tancurile inamicului…

— Tancurile! rosti colonelul. Tancurile sunt altceva. Uite, însă, îmi aduc foarte bine aminte o întâmplare când o companie de parașutiști a refuzat să intre într-un sat unde trăia un vrăjitor cunoscut în toată regiunea.

Andrei râse și întinse colonelului mâna.

— La revedere, spuse el.

— O clipă, îl opri colonelul. Dugan!

În cameră intră Dugan, ținând un bidonaș învelit într-o plasă argintie. Pe masă apăru o tăviță de argint, iar pe tăviță niște păhărele tot de argint.

— Vă rog, spuse colonelul. Băură și își strânseră mâna.

— La revedere, repetă Andrei.

El coborî pe scara împuțită în vestibul, îl salută cu răceală pe Kehada, care, direct pe dușumea, își făcea de lucru cu un aparat, parcă un teodolit, și ieși în strada ce respira dogoare. Umbra lui scurtă se așternu pe lespezile crăpate și prăfoase ale trotuarului și, îndată, apăru alături o a doua umbră, și atunci Andrei își aminti de Mut. Se uită îndărăt. Mutul stătea în poza lui obișnuită, cu palmele vârâte după cingătoarea lată, de care atârna un tesac înfricoșător la vedere. Părul negru, des, îi stătea vâlvoi, picioarele îi erau desfăcute, iar pielea maronie strălucea de parcă era unsă cu grăsime.

— Poate iei totuși un automat? îl întrebă Andrei.

— Nu.

— Cum dorești…

Andrei se uită împrejur. Izea și Pak ședeau la umbra remorcii și examinau harta orașului. Doi soldați, cu gâturile întinse, priveau peste capetele lor. Unul dintre ei prinse privirea lui Andrei, lăsă ochii în jos și îl înghionti pe celălalt în coaste. Amândoi se îndepărtară imediat și dispărură după remorcă.

Lângă cel de al doilea tractor trebăluiau șoferii în frunte cu Ellisower. Șoferii erau îmbrăcați care cu ce, iar pe căpățâna mică a lui Ellisower se lăfăia în toată splendoarea o pălărie gigantică. Și aici se aflau doi soldați — dădeau sfaturi, scuipând adesea într-o parte.

Andrei se uită de-a lungul străzii în sus. Era pustie. Aerul încins tremura deasupra caldarâmului. Pâclă. Nu se mai distingea nimic dincolo de o sută de metri — ca în apă.

— Izea! strigă el.

Izea și Pak întoarseră capul și se ridicară. Coreeanul luă de pe caldarâm și își puse sub braț micul său automat, lucrat de mână.

— Ce, deja? întrebă Izea vioi.

Andrei aprobă din cap și porni înainte.

Toți se uitau la el: Permiak, cu ochii mijiți din pricina soarelui, nerodul Ungeru, cu gura rotunjită a spaimă și veșnic întredeschisă, morocănosul Gorila-Jackson, care își ștergea alene mâinile cu un smoc de câlți… Ellisower, semănând foarte mult cu o ciupercă murdară și zdrențăroasă de pe terenul de joacă pentru copii, duse două degete la borul pălăriei cu înfățișarea cea mai solemnă și compătimitoare, iar soldații care scuipau, se opriră din scuipat, făcură schimb de observații neauzite, rostite printre dinți, și o roiră. Vă e frică, păduchilor, gândi Andrei răzbunător. Dacă v-aș chema acum, ca să mă distrez, v-ați da drumul în pantaloni…

Trecură pe lângă santinelă, care luă numaidecât poziția „pentru onor”, și trecură pe caldarâm — înainte Andrei cu automatul pe după umăr, în urmă, la câțiva pași — Mutul cu rucsacul în care se aflau patru cutii de conserve, un pachet de biscuiți și două bidonașe de apă; în spate, la vreo zece pași, venea lipa-lipa în ghetele-i rupte Izea — avea în spate un rucsac gol, într-o mână ținea schema, iar cu cealaltă se bătea sacadat peste buzunare, vrând parcă să vadă dacă nu a uitat ceva. Ultimul, cu mersul omului obișnuit cu marșurile lungi, ușor legănat, pășea lejer coreeanul Pak cu automatul lui scurt sub braț.

Strada era încinsă. Soarele ardea necruțător omoplații și umerii. Dinspre pereții clădirilor veneau valuri de dogoare. Vântul nu adia deloc.

În spate, în tabără, porniră mult-chinuitul motor — Andrei nu se întoarse. Un sentiment de eliberare îl cuprinse dintr-o dată. Pentru câteva ceasuri bune, din viața lui dispăreau soldații împuțiți cu psihologia lor simplă, imposibil de înțeles; dispărea intrigantul Kehada, căruia i se citea totul pe față, și din pricina asta era sătul de el până-n gât; dispăreau toate aceste griji dezgustătoare pentru picioarele roase ale altora, pentru scandalurile și încăierările altora, pentru că cineva vomită — nu s-o fi otrăvit? — iar altcineva va face cu sânge — n-o fi dizenterie?… Să vă ia dracu’ pe toți, repeta Andrei chiar cu oarecare încântare. De nu v-aș mai vedea un secol!

Cât e de bine fără voi!…

E drept, își aminti numaidecât de suspectul coreean Pak, și pentru o clipă i se păru că bucuria luminoasă a eliberării îi va fi tulburată acum de noi griji și suspiciuni, dar alungă cu ușurință gândul acesta. Un coreean ca toți coreenii. Liniștit, niciodată nu se plânge de nimic. Varianta extrem-orientală a lui Iosif Katzman, și nimic mai mult… Își aminti deodată că fratele lui îi povestise cândva că în Extremul Orient se comportă cu coreenii exact la fel cum se comportă europenii cu evreii. Acest lucru i se păru acum amuzant, și nu știu de ce îi veni în minte Kensi… Da, ce bine ar fi să aibă lângă el, acum, pe Kensi, pe nenea Iura, pe Donald… E-he-he… Dacă ar fi reușit să-l convingă pe nenea Iura să vină în expediție, acum ar fi fost altceva…

Își aminti cum, în ajunul plecării, și-a lăsat special câteva ceasuri libere, a luat limuzina lui Geiger cu geamuri antiglonț și a tras o fugă la nenea Iura. Cum au băut în casa lui mare cu etaj, unde era curat, luminos, mirosea plăcut a izmă, a fum de casă, a pâine proaspăt coaptă. Au băut trăscău, au mâncat piftie de purcel, castraveciori proaspăt murați, crocanți, de care Andrei nu mai mâncase Dumnezeu știe de câți ani, au ros oase de berbec, muind bucățile de carne în sosul cu aromă de usturoi, după care Marta, olandeza durdulie, soția lui nenea Iura, gravidă pentru a treia oară, a adus samovarul șuierând, pe care nenea Iura îl cumpărase pe o căruță de grâu și una de cartofi, și multă vreme, temeinic, fundamental, au băut ceai și au mâncat dulceață din niște fructe necunoscute — au asudat, și-au făcut vânt, și-au șters fețele umede cu ștergare cusute de mână, iar nenea Iura bubuia întruna: „Nu-i nimic, băieți, acum se poate trăi în voie… Îmi trimit în fiecare zi câte cinci trântori din lagăr, îi educ prin muncă, nu-mi precupețesc forțele, înțelegi? Nu mi le precupețesc… De cârâie vreunul — poc peste bot, în schimb, la mine mănâncă până crapă, ce mănânc eu — le dau și lor, eu nu sunt exploatator…” Iar la plecare, când Andrei urca în mașină, nenea Iura, strângându-i mâna între lăboanțele lui, care se transformaseră parcă într-o bătătură neîntreruptă, rostise, căutându-i privirea: „Tu mă ierți, Andriuha, eu știu… Lăsam totul, și muierea o lăsam… Da, uite, pe ăștia nu-i pot lăsa, nu-mi permit…” —și a arătat cu degetul cel mare peste umăr înspre doi băieței născuți la un an diferență, care, încet, să nu se audă, își dădeau ghionturi în cerdac…

Andrei se întoarse. Tabăra nu se mai vedea, pâcla o înghițise cu totul. Huruitul motorului de-abia se mai auzea — ca prin vată. Izea mergea acum alături de Pak, îi flutura schema pe sub nas și striga ceva despre scara hărții. Pak, de fapt, nu-l contrazicea. El doar zâmbea, și când Izea încerca să se oprească pentru a desfășura schema, îl lua delicat de cot și îl trăgea înainte. Om serios, fără îndoială. Pe unul ca el, în alte condiții egale, puteai foarte bine să te bizui. Interesant, ce-o fi avut de împărțit cu Geiger?… Sunt oameni cu totul diferiți, este limpede…

Pak a studiat la Cambridge și avea titlul de doctor în filosofie. Întors în Coreea de Sud, a luat parte la niște dezordini studențești împotriva regimului, și Li Sân Man l-a băgat la zdup. De la zdup l-a eliberat în o mie nouă sute cincizeci armata nord-coreeană, despre el au scris în ziare ca despre un adevărat fiu al poporului coreean, care urăște clica lui Li Sân Man și pe imperialiștii americani, a devenit prorector, iar peste o lună l-au băgat din nou la răcoare, unde, fără să i se aducă vreo acuzație, a fost ținut până la desantul din Chemulpo, când închisoarea a nimerit sub focul unităților Diviziei întâi de cavalerie, care înainta impetuos spre nord-est. La Seul era infernul de pe lume! Pak nu mai credea că scapă cu viață, și tocmai atunci i s-a propus să participe la Experiment.

În Oraș ajunsese cu mult înaintea lui Andrei, a schimbat douăzeci de profesii, s-a luat, bineînțeles, la harță cu domnul primar și a intrat în organizația ilegală a intelectualilor, care susținea atunci mișcarea lui Geiger. Între ei și Geiger s-a petrecut ceva. Oricum, un mare grup de ilegaliști, cu doi ani înainte de revoluție a părăsit în secret Orașul și s-a îndreptat spre nord. Au avut noroc: la kilometrul trei sute cincizeci au găsit în ruine „obuzul timpului” — o cisternă metalică uriașă, înțesată cu cele mai diverse obiecte de cultură și modele de tehnologie. Locul era bun — apă, teren fertil chiar lângă Zid, multe clădiri întregi — și s-au stabilit acolo.

Nu știu nimic din cele ce s-au petrecut în Oraș, și când au apărut tractoarele blindate ale expediției, au crezut că pe ei îi caută. Din fericire, în scurta, înverșunata și absurda încăierare n-a pierit decât un singur om. Pak l-a recunoscut pe Izea, vechiul său prieten, și a înțeles că se face o greșeală… Pe urmă i-a solicitat lui Andrei să se alăture expediției. A spus că îl mână curiozitatea, că el planificase de mult o călătorie spre nord, dar emigranții nu dispuneau de mijloace. Andrei nu l-a prea crezut, dar l-a luat. I s-a părut că Pak va fi de folos cu erudiția lui, și Pak, într-adevăr, s-a dovedit util. A făcut tot ce a putut pentru expediție, cu Andrei era întotdeauna prietenos și prevenitor, cu Izea — cu atât mai mult, însă n-a fost cu putință să-l determine să facă vreo mărturisire. Astfel, nici Andrei, nici chiar Izea n-au aflat de unde are el atâtea informații de ordin mitic și real referitoare la drumul ce îl aveau de străbătut, de ce totuși s-a atașat de expediție și, în general, ce gândea el despre Geiger, despre Oraș, despre Experiment… Pak nu se angaja niciodată în discuții pe teme abstracte. Andrei se opri și, așteptându-și ariergarda, întrebă:

— Ei, ați convenit ce anume vă interesează?

— Ce anume? — Izea își desfășură, în sfârșit schema. — Privește… zise, arătând cu unghia îndoliată. Acum suntem aici. Deci, unu, doi… peste șase cvartale trebuie să fie o piață. Uite aici o clădire mare, pesemne guvernamentală. Aici trebuie să ajungem neapărat. Ei, și dacă pe drum întâlnim ceva interesant… Da! Uite aici ar mai fi interesant să ajungem. Pare puțin cam departe, dar scara hărții este ca dracu, așa că nu se știe, poate fi chiar alături… Vezi ce scrie? „Panteon”. Mie îmi plac panteoanele.

— Desigur… zise Andrei, îndreptându-și automatul. Se poate și așa, firește… Înseamnă că apă n-o să căutăm astăzi?

— Până la apă este departe, spuse Pak încet.

— Da, frate… susținu Izea. Până la apă, frate… Vezi, aici, este imediat — castel de apă… Aici? îl întrebă el pe Pak. Pak ridică din umeri:

— Nu știu. Dacă însă în aceste cartiere a rămas în genere apă, atunci numai aici.

— Da-a-a… zise Izea tărăgănat. Cam departe. Vreo treizeci de kilometri, într-o zi nu izbutim să ne ducem și să ne întoarcem… Este adevărat, scara… Ascultă, da’ de ce îți trebuie apă tocmai acum? După apă ne ducem mâine, cum ne-am înțeles… mai exact ne ducem cu tractorul.

— Bine, spuse Andrei. Să mergem.

Acum mergeau alături și o vreme tăcură. Izea își răsucea capul nerăbdător și parcă adulmeca, dar nici pe dreapta, nici pe stânga nu se vedea nimic interesant. Case cu două și trei etaje, uneori destul de frumoase. Geamuri sparte. Unele ferestre erau astupate cu placaj scorojit. La balcoane — lădițe de flori pe jumătate distruse, multe case erau acoperite cu iederă aspră, plină de praf. Un magazin mare — vitrinele uriașe, acum mate din pricina prafului, se păstraseră, nu se știe cum, întregi, dar ușile erau sparte… Izea se desprinse, fugi în trap ușor, se uită și se întoarse.

— E gol, comunică el. Complet devastat.

Un edificiu public — teatru, sală de concerte sau cinematograf? Apoi din nou un magazin — vitrina spartă — și încă un magazin pe partea cealaltă… Deodată, Izea se opri, adulmecă zgomotos cu nasul și ridică degetul lui murdar.

— O! spuse el. Pe aici, pe undeva!

— Ce? întrebă Andrei, privind în jur.

— Hârtie, răspunse Izea scurt.

Fără să se uite la careva, el se îndreptă hotărât spre o clădire de pe partea dreaptă a străzii. Era o clădire ca toate clădirile, nu se deosebea prin ceva special de cele vecine, poate că intrarea era mai somptuoasă, iar în aspectul ei general se simțea un anume accent gotic.

Izea dispăru pe ușa de la intrare, și nici nu izbutiră să traverseze strada că el apăru din nou și îi strigă entuziasmat:

— Veniți încoace, Pak. Biblioteca!

Andrei clătină din cap cu admirație. Bravo, Izea!

— Biblioteca? întrebă Pak, grăbind pasul. Nu se poate!…

În vestibul era răcoare și semiîntuneric după arșița galbenă, dogoritoare a străzii. Ferestrele gotice înalte, care dădeau, de bună seamă, în curtea interioară, erau împodobite cu vitralii colorate. Dușumeaua era așternută cu plăci decorative. Două scări de piatră albă duceau la dreapta și la stânga… Pe cea din stânga o luase la fugă Izea, Pak îl ajunse ușor și, amândoi, sărind câte trei trepte deodată, dispărură din vedere.

— Da’ noi ce dracu’ să căutăm acolo? îi spuse Andrei Mutului.

Mutul fu de acord. Andrei căută cu privirea unde să se așeze și se lăsă pe treptele albe, răcoroase. Își scoase automatul și îl puse alături Mutul sta pe vine lângă perete cu ochii închiși, înlănțuindu-și genunchii cu brațele lungi și puternice. Era liniște, numai sus bubuiau nedeslușit vocile celor doi. M-am săturat, își zise Andrei, enervat. M-am săturat de aceste cartiere moarte. De această tăcere încinsă. De enigmele astea… De-ar găsi niște oameni, să stea cu ei, să-i chestioneze… și aceștia să-i trateze cu ceva… indiferent cu ce, numai cu terci de ovăz nu… și cu vin rece! Mult, cât poftești… sau bere. Îi ghiorăi burta, și el se încordă speriat, ascultând.

Nu, nu-i nimic. Astăzi — ptiu-ptiu! — nu i-a venit niciodată să-și facă nevoile, mulțumesc și pentru asta. Și călcâiul parcă i se vindecase…

Sus se prăbuși ceva, scoțând un zgomot greoi, sfărâmicios. Izea strigă deslușit: „Hei, unde te cațări, zău așa!..” Un hohot de râs și vocile bubuiră din nou.

Scotociți, scotociți, gândi Andrei. Doar în voi îmi este nădejdea. Numai de la voi mai aștept un rezultat cât de mic… Și va rămâne din acest proiect stupid doar raportul meu și cele douăzeci și patru de lăzi cu hârtii ale lui Izea!…

Își întinse picioarele și se întinse și el pe trepte, sprijinindu-se în coate. Mutul strănută brusc și îi răspunse ecoul răsunător. Andrei își dădu capul pe spate și privi tavanul boltit și înalt. Construiau bine, frumos, mai dihai decât la noi. Și, în general, după cum se vede, nu trăiau rău. Și cu toate astea, au pierit totuși… tare n-o să-i placă lui Fritz — firește, el ar fi preferat adversarul potențial. Căci altfel ce poate să însemne asta? Au trăit, au construit, au proslăvit pe un Geiger al lor… iubit și simplu… Și drept rezultat — poftim: pustietate. Ca și când n-ar fi existat nimeni. Doar oase, dar și alea cam puține pentru o astfel de așezare… Uite-așa, domnule președinte! Omul plănuiește, iar Dumnezeu sloboade cine știe ce unduire și — gata cu toate…

Strănută și el, apoi își trase nasul. E cam răcoare aici… Kehada însă ar trebui să fie judecat când ne întoarcem. Gândurile lui o apucară ușor pe făgașul obișnuit: cum să-l încolțească pe Kehada, ca acesta nici să nu cuteze să crâcnească, și toată documentația să fie ca-n palmă și lui Geiger să-i fie clar de la început… El alungă aceste gânduri — erau inoportune. Acum trebuie să se gândească numai la ziua de mâine. Ba chiar și la cea de astăzi n-ar strica. De pildă, unde a dispărut, totuși, statuia? A venit cineva încornorat… nu știu ce stegozaur… a luat-o la subsuoară și a dus-o cu el. Pentru ce? Și apoi, ea cântărește pe puțin vreo cincizeci de tone. Această dihanie, dacă vrea, îți ia tractorul la subțioară… trebuie să plecăm de aici, asta e. Dacă nu era colonelul, astăzi nici urmă de noi nu mai era pe aici… Se gândi la colonel și deodată își dădu seama că ciulise urechile.

Se auzea un sunet vag, îndepărtat — nu erau voci, vocile răsunau sus ca și mai înainte —, nu, acolo în stradă, dincolo de ușa înaltă, întredeschisă, de la intrare. Zăngăniră clar geamurile colorate ale vitraliilor, și vibrară neîndoielnic treptele de piatră sub coatele și șalele lui, de parcă undeva, prin apropiere, se afla o cale ferată pe care acum trecea un tren — o garnitură grea cu vagoane de marfă. Deodată, Mutul deschise larg ochii și întoarse capul, ascultând cu încordare.

Andrei își trase cu grijă picioarele sub el și se ridică, ținând automatul de curea. Mutul se sculă și el numaidecât, uitându-se cu un ochi la el și continuând să asculte cu atenție.

Cu automatul în poziție de tragere, Andrei trecu în fugă, ușor, spre ușă și scoase cu grijă capul afară. Aerul fierbinte, prăfos îi pârjoli fața. Strada era galbenă, încinsă și pustie ca și mai înainte. Doar liniștea desăvârșită dispăruse. Un ciocan uriaș, îndepărtat, lovea cu o regularitate monotonă în caldarâm și aceste lovituri se apropiau din ce în ce mai mult — lovituri grele, care prefăceau în fărâmițe piatra caldarâmului.

În casa de vizavi căzu cu zgomot vitrina spartă. Surpriza îl făcu pe Andrei să sară înapoi, dar se stăpâni numaidecât și, mușcându-și buza, trase piedica automatului. Dracu’ m-a adus aici, își zise el, undeva, la marginea conștiinței.

Ciocanul se apropia din ce în ce mai mult și era cu neputință să-ți dai seama dincotro, dar loviturile erau tot mai grele, mai răsunătoare, și se simțea în ele un fel de triumf inevitabil și de neclintit. Pașii destinului, îi fulgeră lui Andrei prin cap. Se uită descumpănit spre Mut.

Andrei fu șocat. Mutul stătea rezemat cu umărul de perete și opera cu tesacul său, tăindu-și unghia degetului mic de la mâna stângă. Figura lui era indiferentă și părea chiar plictisită.

— Ce?! întrebă Andrei răgușit. Ce faci acolo?…

Mutul se uită la el, dădu din cap și își văzu de treabă mai departe. Bumm, bumm, bumm, răsuna undeva foarte aproape și pământul se zguduia sub picioare. Și deodată se făcu liniște. Acum, Andrei scoase din nou capul afară. Și văzu: la intersecția din apropiere, ajungând cu capul până la etajul al doilea, se înălța o figură neagră. O statuie. O statuie veche din metal. Același tip cu mutră de broscoi, doar că acum stătea în poziție de drepți, încordat, cu bărbia voluminoasă ridicată, o mână dusă la spate, cealaltă — aci amenințând, aci arătând spre ceruri — era înălțată, cu degetul arătător înainte…

Încremenit, ca într-un vis urât, Andrei se uita la acest monstru de coșmar. El știa însă că asta nu-i coșmar, nu-i aiureală. Statuia ca toate statuile — o construcție stupidă, fără har, din metal, acoperită fie de scorie, fie de cocleală, instalată absurd, într-un loc nepotrivit… În aerul fierbinte care se ridica dinspre caldarâm, conturul ei tremura și se unduia la fel precum profilurile caselor de-a lungul străzii.

Andrei simți o mână pe umărul său și se întoarse — Mutul zâmbea și dădea din cap liniștitor. Bumm, bumm, bumm — răsună din nou în stradă. Mutul continua să-l țină de umăr — îl bătea ușurel, îi apăsa mușchii cu degetele-i moi. Andrei se trase brusc la o parte și scoase iar capul afară. Statuia nu mai era acolo. Și din nou era liniște.

Atunci, Andrei îl împinse pe Mut și, cu picioarele moi, ca de vată, o porni pe scară în sus, unde, ca și mai înainte, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, răsunau glasurile celor doi.

— Gata! strigă el, năvălind în sala bibliotecii. Să mergem!

Vocea îi răgușise de tot, și ei nu îl auziră, totuși poate îl auziră, dar nu-i dădură atenție — ei erau ocupați. Încăperea era uriașă, se pierdea în adâncime naiba știe unde, stelajele ticsite înăbușeau sunetele. Unul dintre stelaje era prăbușit, cărțile zăceau grămadă, și în această grămadă scormoneau Izea și Pak — amândoi foarte mulțumiți, înfierbântați, asudați, entuziasmați… Andrei, călcând peste cărți, se apropie de ei, îi apucă de gulere și îi ridică.

— Să plecăm de-aici, spuse el. Gata. Să mergem.

Izea se uită la el cu ochii înnegurați, se smuci, se eliberă din strânsoare și numaidecât își reveni.

Ochii lui îl măsurară iute pe Andrei din cap până-n picioare.

— Ce-i cu tine? întrebă el. S-a întâmplat ceva?

— Nu s-a întâmplat nimic, rosti Andrei furios. Gata cu scotocitul pe aici. Unde vreți să mai mergem? La panteon? Hai să mergem la panteon.

Pak, pe care încă îl mai ținea de guler, scutură delicat din umeri și tuși încetișor. Andrei îi dădu drumul.

— Tu știi ce-am găsit noi aici? începu Izea cu entuziasm, dar se întrerupse numaidecât.

— Ascultă, ce s-a întâmplat?

Andrei își revenise. Tot ce se întâmplase acolo jos i se părea cu totul absurd și imposibil aici — în această sală sobră și înăbușitoare, sub privirea iscoditoare a lui Izea, alături de imperturbabil-corectul Pak.

— Nu putem să pierdem atâta vreme cu orice obiectiv, spuse el, posomorându-se. Nu avem decât o zi la dispoziție. Să mergem.

— Biblioteca nu-i orice obiectiv! replică Izea neîntârziat. E prima bibliotecă de pe întregul traseu… Ascultă, ești palid ca moartea. Ce s-a întâmplat la urma urmelor? Andrei tot nu se putea hotărî să le povestească. Nu știa cum.

— Să mergem, mormăi el, apoi se întoarse și porni peste cărți spre ieșire. Izea îl ajunse și, luându-l de braț, porni alături de el. În ușă, Mutul se dădu la o parte, lăsându-i să treacă. Andrei tot nu știa cum să înceapă. Toate începuturile și toate cuvintele i se păreau stupide. Pe urmă își aminti de jurnalul de zi.

— Ieri mi-ai citit dintr-un jurnal… rosti el. Coborau scara. — Al ăluia… care s-a spânzurat…

— Da?

— Sigur că da!

Izea se opri.

— Unduirea?

— Dar voi chiar n-ați auzit nimic? întrebă Andrei dezolat. Izea clătină din barbă, iar Pak răspunse încet:

— Pesemne din pricina entuziasmului.

— Maniacilor… spuse Andrei. El respiră sacadat, se uită la Mut și, în cele din urmă, rosti: Statuia. A venit și a plecat… Hoinăresc prin oraș de parcă ar fi vii… Înțelegi?

Tăcu.

— Și? zise Izea nerăbdător.

— Ce și? Asta-i tot.

Fața încordată a lui Izea exprima o mare dezamăgire.

— Și ce-i cu asta? spuse el. O statuie… Și azi-noapte hoinărea una, și ce-i cu asta? Andrei deschise gura, dar o închise la loc.

— Creaturile-cu-cap-de-fier, dădu glas Pak. Pesemne că această legendă aici a fost zămislită.

Andrei nu era în stare să rostească nici un cuvânt, ci doar își muta privirea de la Izea la Pak și invers. Izea, compătimitor — în sfârșit pricepuse și el! — își țuguie buzele și se porni să-l bată ușor pe Andrei pe mână, iar Pak, socotind, probabil, că toate explicațiile necesare au fost date, se uita pe furiș peste umăr spre ușa bibliotecii.

— Da-a… izbuti să articuleze Andrei. Foarte drăguț. Va să zică ați crezut numaidecât în asta?…

— Ascultă, liniștește-te, spuse Izea, apucându-l totuși de mânecă. Bineînțeles că am crezut, de ce să nu credem?

Că Experimentul este totuși Experiment. Din pricina diareelor și zâzaniilor noastre, am uitat de el, dar în realitate… Mama mă-sii, da’ ce-i așa de strașnic în asta? Da, niște statui, da, care merg… Dar aici avem o bibliotecă! Și știi ce este foarte interesant? Oamenii care au trăit aici sunt contemporanii noștri, secolul al douăzecilea…

— Am înțeles, spuse Andrei. Lasă-mi mâneca în pace. Îi era absolut clar că face pe prostul. De fapt, această

pereche încă nu văzuse statui de-adevăratelea. Să-i vedem cum o să cânte când o să vadă. E drept, Mutul tot cam bizar…

— Nu-i nevoie să mă convingeți. Acum nu aveam vreme pentru această bibliotecă. Când vom trece pe aici cu tractoarele — puteți să umpleți o remorcă întreagă. Dar acum — să mergem. Am făgăduit să ne întoarcem înainte de stingere.

— Foarte bine, spuse Izea liniștitor. Hai să mergem. Să vedem.

Mda, își zise Andrei, coborând în fugă pe scară. Oare cum am putut? gândi el jenat, deschizând ușa de la intrare și ieșind primul în stradă pentru ca nimeni să nu-i vadă fața. Și doar nu-i soldat, nu-i un șofer oarecare, își zicea el pășind pe caldarâmul încins. Numai Fritz e de vină, gândi el furios. A declarat, auzi, că s-a isprăvit cu Experimentul, iar eu l-am și crezut… adică nu l-am crezut, bineînțeles, ci pur și simplu am acceptat noua ideologie din loialitate și în virtutea serviciului… Nu, băieți, toate ideologiile astea noi sunt pentru proști, pentru mase… Trebuie însă să spunem că am trăit patru ani buni și nu ne-am amintit de nici un Experiment, am fost ocupați cu alte treburi până peste cap… Am făcut carieră, gândi el veninos. Ne-am procurat covoare, exponate pentru colecțiile personale…

La răscruce se opri puțin și privi oblic în străduță. Statuia era acolo — amenința cu degetul ei negru de o jumătate de metru, rânjind neplăcut cu botul ei de broască. ”Vâ arăt eu vouă, feciori de lele!…”

— Asta de-aici? întrebă Izea neglijent.

Andrei dădu din cap și pomi mai departe.

Merseră, merseră întruna, simțind că se tâmpesc de căldură și de lumina orbitoare, călcând pe propriile umbre scurte și pocite, sudoarea se cristaliza într-o crustă sărată pe frunte și pe tâmple, și chiar Izea încetase să mai trăncănească despre năruirea unor ipoteze logice ale sale, și chiar neobositul Pak își târa un picior — i se desprinsese talpa ghetei, iar Mutul, din când în când, căsca gura lui neagră și, scoțând oribila frântură de limbă, începea să respire iute-iute, precum câinii. Și nu se mai întâmplă nimic, doar o singură dată, Andrei, neizbutind să se stăpânească, tresări, când, ridicându-și întâmplător ochii, văzu într-o fereastră deschisă de la etajul al treilea o figură imensă înverzită, uitându-se la el cu ochii ei orbi și bulbucați. Firește, priveliștea era cu adevărat înfricoșătoare — etajul al treilea și o mutră verde cu pete, cât toată fereastra.

Pe urmă ieșiră într-o piață.

O astfel de piață nu mai întâlniseră până acum. Era asemănătoare cu o pădure stranie tăiată. Drept buturugi, în ea fuseseră plantate postamente — rotunde, cubice, hexagonale, în formă de stea, de forma unor arici abstracți, turele de artilerie, animale mitice — din piatră, fontă, gresie, marmură, oțel inoxidabil și, pare-se, chiar din aur… Și toate aceste postamente erau pustii, numai la vreo cincizeci de metri înainte capul unui leu înaripat era sprijinit pe un picior gol, rupt mai sus de genunchi, cât un stat de om, un picior desculț, cu o pulpă neobișnuit de musculoasă.

Era o piață imensă, capătul opus nu se zărea dincolo de pâcla tulbure, iar la dreapta, chiar lângă Zidul Galben, nu zăreau contururile denaturate de valurile de aer fierbinte ale unei clădiri joase cu o fațadă din coloane așezate aproape una lângă alta.

— Halal! scapă Andrei involuntar, iar Izea rosti confuz.

— Este ba în bronz, ba în marmură, ba cu pipă, ba fără pipă… — Și întrebă. — De fapt, unde o fi dispărut?

Nu-i răspunse nimeni. Toți priveau și nu se mai saturau privind, pare-se chiar și Mutul. Pe urmă Pak spuse:

— Noi, pesemne, trebuie să intrăm acolo…

— Ăsta e panteonul vostru? întrebă Andrei numai ca să spună ceva, iar Izea rosti cu oarecare indignare:

— Nu înțeleg! Ce face, umblă toate hai-hui prin oraș? Și de ce noi, atunci, aproape că nu le-am văzut? Căci aici ar trebui să fie mii, mii!…

— Orașul-Celor-O-Mie-De-Statui, spuse Pak.

Izea se întoarse spre el cu însuflețire:

— Există și o astfel de legendă?

— Nu. Eu însă așa l-aș boteza.

— Tram-tararam! spuse Andrei, pe care îl fulgeră o nouă idee. Cum o să trecem pe aici cu tractoarele noastre? Ca să arunci în aer aceste obstacole nu-ți ajunge toată dinamita din lume…

— Cred că trebuie să existe un drum în jurul pieței, spuse Pak. Pe lângă prăpastie.

— Mergem? spuse Izea. Nu mai avea răbdare.

Și porniră de-a dreptul spre panteon, pășind printre postamente, pe caldarâmul spart și fărâmițat în pietriș, în praf alb, ce sclipea în soare. Din când în când se opreau și, ba aplecându-se, ba ridicându-se în vârful picioarelor, citeau inscripțiile de pe postamente, și inscripțiile acestea erau ciudate, într-atât de ciudate încât te zăpăceau.

ÎN ZIUA A NOUA DE LA SURÂS. BINECUVÂNTARE MUSCULUS GLUTEUS AL TĂU A SALVAT PE ACEȘTIA MICI. SOARELE A RĂSĂRIT ȘI A ASFINȚIT ZAREA IUBIRII, DAR. Și chiar numit simplu: CÂND? Izea râdea în hohote și se bătea cu pumnul în palmă, Pak zâmbea, dând din cap, iar Andrei se simțea stânjenit, veselia asta i se părea nelalocul ei, chiar necuviincioasă, dar aceste senzații erau invizibile, și el nu făcea altceva decât să-i grăbească: „Gata, ajunge. Ajunge, repeta el. Să mergem, la mama dracului, întârziem, nu e frumos…”

Îi venea să turbeze de necaz, uitându-se la acești idioți — și-au găsit, vedeți dumneavoastră, vremea și locul de distracție. Iar ei se opreau mereu, își purtau degetele murdare peste literele săpate ale inscripțiilor, zeflemiseau, făceau bășcălie, și el îi lăsă în pace, și simți o mare ușurare când descoperi că vocile lor rămăseseră hăt în urmă și nu le mai deslușea cuvintele.

Așa este mai bine, își zise el cu satisfacție. Fără această suită stupidă. La urma urmelor, nu-mi amintesc să-i fi invitat și pe ei. S-a spus ceva acolo despre ei, dar ce anume? Ba rugau să vină în costum de gală, ba, dimpotrivă, rugau să nu vină deloc… Ah, dar ce importanță are asta acum? În ultimă instanță, or să stea jos. Pak — treacă-meargă, dar Izea va începe deodată să se lege de fiecare cuvânt, Doamne ferește, va dori chiar sa vorbească. Nu, nu, fără ei este mai bine, nu-i așa, Mutule? Tu să stai în spatele meu, uite aici, în dreapta, și fii cu ochii în patru! Aici, frățioare, nu trebuie să asculți fără să pricepi. Nu uita: aici suntem în tabăra unor adevărați oponenți, ăștia nu sunt Kehada și nici Hneupek, poftim, ține automatul, am nevoie de libertate de mișcare, și, pe urmă, să vii cu automobilul la catedră… că, slavă Domnului, eu nu sunt Geiger… Dă-mi voie, da’ unde sunt tezele cuvântării mele? Asta-i bună! Ce mă fac fără teze?…

Panteonul se înălța în fața lui și deasupra lui, cu toate coloanele sale, cu treptele sparte, știrbite, care își arătau, ca un rânjet, armătura ruginită, de după coloane adia un frig de gheață, acolo era întuneric, de acolo mirosea a așteptare și deșertăciune, iar canaturile gigantice, aurite, erau deja deschise, și nu rămânea decât să intri. El păși din treaptă în treaptă, fiind foarte atent ca nu cumva — Doamne ferește! — să se poticnească, să se lungească aici sub privirile tuturor. Își tot pipăia buzunarele, dar tezele nu erau nicăieri, pentru că, firește, rămăseseră în lada de fier… nu, costumul cel nou, căci doar am vrut să îmbrac costumul cel nou, însă apoi mi-am zis că așa este mai de efect…

Tii, drăcie, ce-o să mă fac fără teze? își zise el, intrând în vestibulul întunecos. Oare ce era acolo, în tezele mele? se întrebă, pășind cu grijă pe dușumeaua alunecoasă de marmură neagră. Mi se pare că, în primul rând, ceva despre mărire, își aminti el, încordându-se din toate puterile, simțind cum frigul de gheață i se strecoară sub cămașă. Aici era foarte frig, în acest vestibul, puteau să mă avertizeze, totuși afară nu e vară, puteau, de altfel, să presare nisip, nu le-ar fi căzut mâinile, și apoi, cine știe, poți să cazi și să te lovești cu ceafa…

…Aici, la voi, pe unde? La dreapta, la stânga? Ah, da, pardon… Deci, așa. În primul rând, despre mărire, își zicea el, apucând-o pe coridorul întunecos. Iată, asta-i altceva — covorul. Au ghicit! Dar nu le-a trecu prin minte să pună și făclieri. Mereu este așa, aici, la ei: ori îți pun făclieri sau chiar un proiector, ori — ca acum… În felul acesta — mărire…

…Vorbind despre mărire, ne aducem aminte de așa-numitele nume mari. Arhimede. Foarte bine? Siracusa, evrica, baia… În sens de cadă. Gol. Mai departe. Attila! Dogele Veneției. Adică, îmi cer iertare — Othello, dogele Veneției. Attila — conducătorul hunilor. Vine călare. Mut și mohorât, ca un mormânt… Da’ de ce să ne ducem după exemple așa departe? Petru! Mărire. Mare. Petru cel Mare. Întâiul. Petru al Doilea și Petru al Treilea nu au fost mari. Foarte posibil pentru că n-au fost cei dintâi. Cel mare și cel dintâi, întâiul, sunt foarte adesea luate ca sinonime. Deși-i-i… Ecaterina a Doua cea Mare. A doua, dar asta nu înseamnă mai puțin mare. Este important să remarcăm această excepție. Vom avea deseori de-a face cu astfel de excepții, care, să zicem așa, nu fac decât să confirme regula…

Își încleștă cu tărie mâinile la spate, își sprijini bărbia în piept și, mușcându-și buza inferioară, făcu vreo câțiva pași înapoi și înainte, ocolindu-și cu eleganță taburetul. Pe urmă dădu taburetul la o parte cu piciorul, se propti cu degetele încordate în masă și, ridicând sprâncenele, privi pe deasupra ascultătorilor.

Masa era complet goală, îmbrăcată cu zinc cenușiu, și se așternea în fața lui ca o șosea. Capătul îndepărtat nu i se vedea, în ceața gălbuie clipeau acolo luminițele, unduite de curent, ale unor lumânări, și Andrei, cu o ciudă trecătoare, își zise că, pe toți dracii, el ar fi trebuit totuși să aibă posibilitatea să vadă cine este acolo — în celălalt capăt al mesei. Era mult mai important să-l vadă, pe acela, decât pe ăștia… Dar asta nu-i grija mea.

Distrat și îngăduitor, el cercetă cu privirea șirurile ăstora. Ei ședeau drepți de ambele părți ale mesei, întorcând spre el chipurile atente — de piatră, de fontă, de aramă, de aur, de bronz, de ghips, de matostat… și alte chipuri de care mai au ei. Bunăoară — de argint. Ori, să spunem, de jad… Ochii lor orbi erau dezagreabili, și, în general, ce putea fi plăcut în aceste matahale ai căror genunchi se aflau cu un metru, ba chiar și cu doi, mai sus de suprafața mesei? Era bine totuși că tăceau și nu se mișcau. Orice mișcare acum ar fi fost de neîndurat. Andrei asculta cu plăcere, chiar cu oarecare voluptate cum se scurgeau ultimele picături ale pauzei plănuite.

— Care este însă regula? În ce constă ea? În ce constă esența ei substanțializată, imanentă doar ei însăși și nici unui alt predicat?… Și eu, aici, mă tem că va trebui să spun lucruri nu prea obișnuite și câtuși de puțin plăcute auzului dumneavoastră… Mărirea! Ah, cât de multe s-au spus despre mărire, câte s-au pictat, s-au dansat, s-au cântat! Ce ar fi fost neamul omenesc fără categoria măririi? O bandă de maimuțe despuiate, în comparație cu care chiar soldatul Hneupek ni s-ar părea culmea înaltei civilizații. Nu-i așa?… Căci fiecare Hneupek în parte nu posedă măsura lucrurilor. Pe el, natura l-a învățat numai să digere și să se înmulțească. Oricare altă faptă a pomenitului Hneupek nu poate fi apreciată de el singur nici ca bună, nici ca rea, nici folositoare, nici zadarnică sau dăunătoare — și, tocmai ca o consecință a unei asemenea stări de lucruri, fiecare Hneupek în parte, în alte condiții egale, mai devreme ori mai târziu, dar inevitabil, va ajunge la Curtea Marțială, și ea va hotărî cum să se procedeze cu el… În felul acesta, absența unei instanțe interioare este suplinită în mod logic, și eu aș zice fatal, de prezența unei instanțe exterioare, de pildă Curtea Marțială… Însă, domnilor, o societate alcătuită din inși de teapa lui Hneupek și, fără nici o îndoială, din Mâmre, pur și simplu nu este capabilă să acorde o atenție atât de mare instanței interioare — nu are importanță dacă aceasta este curte marțială sau curte cu jurați, instanța secretă a Inchiziției sau cea a lui Lineh, judecata Zeiței Themis sau consiliul de așa-zisă onoare. Nu mai vorbesc de tribunalele tovărășești și alte tribunale… S-ar cuveni să se găsească o asemenea formă de organizare a haosului constând în organele sexuale și digestive atât ale celor ca Hneupek, cât și ale celor ca Mâmra, o asemenea formă a acestei babilonii universale, pentru ca măcar o parte a funcțiilor instanțelor exterioare pomenite să fie transferate instanței interioare. Iată, iată când ar fi necesară și ar prinde bine categoria măririi! Este vorba, domnilor, că în mulțimea uriașă și absolut amorfă a Hneupecilor, în uriașa mulțime și mai amorfa a Mâmrelor, din când în când apar personalități pentru care sensul vieții nu se reduce câtuși de puțin cu precădere la funcțiile digestive și sexuale. Dacă vreți — o a treia necesitate! Pentru el, înțelegeți, e puțin lucru să digere ceva, acolo, și să se folosească de farmecele cuiva. El vrea, înțelegeți, să creeze ceva ce înainte, până la el, n-a mai existat. De pildă, o structură instanțională sau ierarhică. Vreun țap sălbatic pe perete. Cu testicule. Ori să compună mitul Afroditei… La ce naiba îi trebuia așa ceva — nici el nu-și dă seama. Într-adevăr — ce-i trebuie lui Hneupek Afrodita cea născută din spuma mării sau țapul sălbatic. Cu testicule. Firește, există ipoteze, și destul de multe! Țapul, orice ați spune, înseamnă foarte multă carne. Despre Afrodita, nici nu mai vorbesc… De altminteri, dacă e să vorbim cinstit și deschis, originea celei de-a treia necesități rămâne deocamdată o enigmă pentru știința noastră materialistă. În momentul de față însă, aceasta nici nu trebuie să ne intereseze. În momentul de față ce ne interesează, prietenii mei? Că în mulțimea comună, cenușie, apare o personalitate care nu se mulțumește, ticăloasa, cu terci de ovăz ori cu Mâmra cea murdară, cu picioarele numai crăpături, deci, nu se mulțumește cu realismul larg accesibil ci se apucă să idealizeze, începe să abstractizeze, holera — în gând preface terciul de ovăz în țap suculent cu sos de usturoi, iar pe Mâmra într-o făptură splendidă cu coapse frumoase și bine spălată — căci ea se naște din ocean. Din apă… Maică, măculița mea! Păi un astfel de om nu are preț! Un astfel de om trebviie așezat pe un loc înalt și să duci la el batalioane de Hneupeci și Mâmre, ca să învețe, paraziții, să priceapă care este locul lor. Iată, nespălaților, voi sunteți în stare să faceți ce face el? Uite, tu, tu, roșcatule, păduchiosule, te pricepi să desenezi un codet, să-l desenezi astfel încât să-ți vină numaidecât să-l mănânci? Sau măcar să compui o anecdotă? Nu te pricepi? Atunci de ce, căcatule, te înghesui să te compari cu el? La arat, du-te la arat! La prins pește, la prins raci!…

Andrei se îndepărtă de masă și, frecându-și mâinile încântat, făcu din nou câțiva pași înapoi și înainte. A ieșit grozav. Splendid! Și fără nici un fel de teze. Toți popândăii ăștia ascultau, ținându-și răsuflarea. Măcar unul să se fi mișcat… Păi da, așa sunt eu. Eu, bineînțeles, nu sunt Katzman, eu mai mult tac, însă dacă mă provoacă, la dracu’, dacă sunt întrebat… Este drept, în capătul celălalt, nevăzut, al mesei, se pare că cineva începuse să vorbească. Un evreu oarecare. Poate Katzman s-a furișat? Ei, o să vedem noi care pe care.

— Așadar, mărirea ca noțiune a apărut din creație, fiindcă este mare doar cel care creează, adică creează ceva nou, nemaiîntâlnit. Să ne întrebăm însă, domnii mei, cine, atunci, o să-i vâre cu nasul în scârnă? Cine le va spune: unde te bagi, nemernicule, unde te înghesui? Cine va deveni, ca să zicem așa — și eu nu mă sperii de acest cuvânt —, sacerdotul creatorului? Sacerdotul acesta va deveni, drăguții mei domni, cel care nu se pricepe să deseneze pomenitul cotlet ori, să zicem, pe Afrodita, dar nici să prindă raci nu vrea în ruptul capului acest creator-organizator, acest creator-care-aliniază-în-front, acest creator care extorchează darurile și tot el le distribuie!… Și iată —nu foarte aproape de problema privind rolul lui Dumnezeu și al diavolului în istorie. Problemă, vom spune deschis, încâlcită, arhicomplicată și în legătură cu care s-au spus numai minciuni gogonate… căci chiar și pentru un prunc necredincios este clar că Dumnezeu este un om bun, iar diavolul, dimpotrivă, rău. Dar asta, domnilor, este o mare aiureală! În realitate, ce știm noi despre ei? Că Dumnezeu a luat haosul în mâinile sale și l-a organizat, în vreme ce diavolul — dimpotrivă, în fiecare zi, în fiecare ceas se străduiește să distrugă această organizare, această structură, s-o reîntoarcă în haos. Este adevărat, nu? Pe de altă parte însă, istoria ne învață că omul, ca personalitate aparte, năzuiește anume spre haos. El vrea să fie de sine stătător. Vrea să facă numai ceea ce el vrea să facă. Țipă întruna cât îl ține gura că el este liber de la natură. Nu trebuie să căutăm prea departe exemplele — să-l luăm pe același faimos Hneupek!… Sper că înțelegeți la ce fac aluzie? Căci, vă întreb: cu ce s-au ocupat în decursul întregii istorii cei mai crunți tirani? Ei s-au străduit tocmai ca haosul amintit, specific omului, această hneupeko-mâmrenie haotică și amorfă să o rânduiască într-un mod cuvenit, să o organizeze, să o modeleze, să o alinieze — de dorit într-o singură coloană —, să o alinieze spre un singur punct și, în general, să o facă praf. Sau, mai simplu, să o distrugă. Și, de altminteri, de regulă, asta le-a reușit. Deși, e drept, pentru o vreme nu prea îndelungată și doar cu prețul sângelui… Așa că eu vă întreb: cine este de fapt omul cel bun? Acela care năzuiește să realizeze haosul — căci el înseamnă libertate, egalitate și fraternitate —, ori cel care năzuiește să reducă la minimum această hneupeko-mâmrenie — citește: entropie socială? Cine? Ei, vedeți, asta este!

Ce frază, ce perioadă splendidă a ieșit! Seacă, exactă și în același timp plină de înflăcărare. De ce-o fi bombănind acela acolo, la celălalt capăt? Cum îndrăznește, mitocanul înfumurat? Mă deranjează, și în general…

Cu un sentiment neplăcut, Andrei descoperi brusc în rândurile regulate ale celor care îl ascultau cu atenție câteva cefe întoarse către el. Se uită cu atenție. Nu încăpea îndoială — cefe.

Una, două… șase cefe! Tuși cât putu de tare și ciocăni sever cu nodurile degetelor în suprafața zincată a mesei. Asta nu avu nici un efect. Ei, așteptați voi, gândi el amenințător. Vă arăt eu, îndată! Cum o fi asta pe latinește?

— Quos ego! strigă el. V-ați închipuit, pare-se, că voi, chipurile, însemnați ceva? Noi, pasămite, suntem mari, iar voi mișunați acolo, jos! Noi, pasămite, suntem de piatră, iar voi sunteți came ce putrezește — țărână, efemeride! Poftim! — El le dădu cu tifla. — Da’ cine își amintește de voi? V-au ridicat în cinstea unor nerozi de mult uitați… Arhimede — mare scofală! Da, a existat unul, știu, fugea gol pe stradă fără pic de rușine. Și ce-i cu asta? La un nivel corespunzător de civilizație, pentru asta ar fi fost jugănit. Ca să nu mai fugă. Îi trebuia evrica, înțelegi… Ori același Petru cel Mare. Ei da, a fost țarul, împăratul a toată Rusia… Am văzut noi dintr-ăștia. Dar ia să-mi spuneți care era numele lui de familie? Nu știți? Dar monumente i s-au ridicat! Ode i s-au scris! Însă dacă întrebi un student la examen — Dumnezeu știe dacă unu din zece va ști care îi era numele de familie. Vedeți ce mare a fost?!… Și cu voi, cu toți, se întâmplă același lucru! Ori nimeni n-a auzit, în general, de noi și holbează ochii mirați, ori, să zicem, își amintesc prenumele, dar numele nu. Și invers: își amintesc numele — de pildă, premiul Kallinga, dar prenumele… da’ care nume! Cine a fost el? A fost, pare-se, scriitor, sau negustor de lână, speculant… Și, judecați singuri, cine are nevoie de așa ceva? Căci dacă vrei să-l ții minte pe fiecare dintre voi, o să uiți care-i prețul vodcii.

Acum remarcă în fața sa peste zece cefe. Era o mare jignire. Iar Katzman, în capătul celălalt, bombănea tot mai tare, tot mai stăruitor, dar la fel de nedeslușit.

— Momeală! strigă Andrei din toate puterile. Asta înseamnă lăudata voastră mărire! Momeală! Hneupek privește la voi și își zice: ia te uită ce oameni au existat. Acum o să mă las de băut, o să mă las de fumat, pe Mâmra mea n-o s-o mai tăvălesc prin tufișuri, o să mă duc să mă înscriu la bibliotecă și o să realizez și eu toate astea… Adică este doar o presupunere că el trebuie să gândească așa! Dar, privindu-vă, el nu gândește deloc așa. Și dacă n-o să fiți păziți, dacă n-o să vi se pună paravan de siguranță, el o să se spurce peste tot, va scrie cu creta și se va duce îndărăt la Mâmra lui tare mulțumit. Poftim, asta este funcția educativă! Asta este memoria omenirii!… Și la ce naiba îi trebuie lui Hneupek memoria? De ce naiba să mă țină minte, v-aș ruga să-mi spuneți? Firește, au fost și vremuri când era de bonton să vă țină lumea minte. Nu aveau ce face și vă țineau minte. Alexandru Macedon s-a născut la data cutare, a murit la data cutare. Cuceritor. Bucefal. „Contesă, Bucefalul dumneavoastră este extenuat, cu acest prilej nu doriți să rămâneți peste noapte la mine?” Civilizat, plastic, monden… Bineînțeles, și acum școlarii trebuie să tocească. S-a născut în anul cutare, a murit în anul cutare, reprezentant al vârfurilor oligarhice. Exploatator. Și este de neînțeles cine are nevoie de așa ceva. Ai dat examenul — gata, ai scăpat de grijă. „Alexandru Macedon a fost și el mare conducător de oști, dar de ce să distrugi scaunele?” A fost un film așa, „Ceapaev”. L-ați văzut? „Țara arde și baba se piaptănă…” Iată toate foloasele lui Alexandru Macedon al vostru…

Andrei tăcu. Toate aceste vorbe nu aveau nici un rost. Nu-l asculta nimeni. În fața lui erau numai cefe — de fontă, de piatră, de fier, de jad… rase, pleșuve, cârlionțate, cu codiță, cu știrbituri, altele chiar ascunse după zale, coifuri, tricornuri… Nu le place, își zice Andrei cu amărăciune. Adevărul supără. S-au obișnuit cu cântările, cu odele. Exegi monumentum… Da’ ce v-am spus atât de supărător? N-am spus minciuni, firește, și nu m-am purtat ca un ticălos față de voi — ce am gândit, asta v-am spus. Căci ei nu sunt împotriva măririi. Pușkin, Lenin, Einstein… Mie nu-mi place idolatria. Trebuie să te închini faptelor, nu statuilor. Și poate că nici faptelor nu trebuie să te închini. Pentru că fiecare face ce-i stă în puteri. Unul — revoluție, celălalt — un fluieraș. Eu poate n-am puteri decât pentru un fluieraș, atunci înseamnă că eu, acum, sunt un căcat?…

Iar vocea de dincolo de ceața galbenă bombănea întruna și acum se puteau desluși anumite cuvinte: „nemaivăzut și neobișnuit din situația catastrofală… doar voi… a meritat veșnică recunoștință și veșnică slavă…” Iată, asta nu pot s-o sufăr în mod deosebit, își zise Andrei. Urăsc mai ales atunci când se azvârle cu veșnicia la stânga și la dreapta. Frați pe vecie. Prietenie veșnică. Pe veci împreună. Glorie veșnică… De unde or fi luând toate acestea? Ce văd ei veșnic?

— Destul cu minciunile! strigă el peste masă. Ar trebui să vă fie rușine!

Nimeni nu-i acordă nici o atenție, el se întoarse și o pomi agale îndărăt, simțind cum curentul îl pătrunde până la oase, curentul împuțit, îmbibat cu emanații de cavou, de rugină, aramă coclită… Nu era Izea cel care pălăvrăgea acolo, își zice el moleșit. Izea n-a rostit în viața lui astfel de cuvinte. L-am bănuit de pomană… Am venit degeaba aici. De fapt, de ce oi fi venit? Probabil mi s-a părut că aș fi înțeles ceva. Totuși am trecut de treizeci de ani, e timpul să mă dumiresc ce și cum. Ce idee năstrușnică — să-i convingi pe oameni că sunt inutili… Poate chiar așa este, dar cine va crede așa ceva?…

În ultimii ani, cu mine s-a petrecut ceva, își zise el. Am pierdut ceva… Scopul — iată ce am pierdut. Cu vreo cinci ani în urmă știam exact la ce folosesc acțiunile mele. Dar acum, iată, nu știu. Știu că Hneupek trebuie pus la zid. Dar de ce — nu-mi dau seama. Adică îmi dau seama că atunci îmi va fi mai ușor să lucrez, dar de ce este nevoie să-mi fie mai ușor să lucrez? De asta însă numai eu am nevoie. Pentru mine. De câți ani oare trăiesc pentru mine?… Este, de bună seamă, just că în locul meu, pentru mine nu va trăi nimeni, va trebui să mă îngrijesc eu singur. Acest lucru este însă plicticos, nu mai am putere… Și nu mai am nici putință de alegere. Iată ce am înțeles eu. Omul nu poate nimic, nu se pricepe la nimic. Poate un singur lucru, la un singur lucru se pricepe — să trăiască pentru sine. El scrâșni din dinți, constatând limpezimea și precizia disperată a acestui gând.

Ieși din cavou în umbra coloanelor și își miji ochii. Piața galbenă încinsă, plantată cu postamente goale, se întindea în fața lui. Dintr-acolo dogoarea venea în valuri ca dintr-un cuptor. Arșiță, sete, epuizare… Aceasta era lumea în care trebuia să trăiască și, prin urmare, să lucreze.

Izea dormea cu fruntea căzută pe un volumaș deschis, întins pe lespezile de piatră la umbră. Pantalonii lui aveau o gaură în spate, picioarele, în ciubotele scâlciate, erau sucite în mod nefiresc. Puțea de la o poștă a nădușeală. Mutul era și el aici — ședea pe vine, cu ochii închiși, rezemat cu spatele de o coloană — pe genunchi i se afla automatul.

— Deșteptarea! spuse Andrei obosit.

Mutul deschise ochii și se ridică. Izea înălță puțintel capul și îl privi pe Andrei printre genele umflate.

— Unde-i Pak? întrebă Andrei, căutând cu ochii împrejur. Izea se așeză în capul oaselor, își înfipse degetele încovoiate în chica-i prăfuită și începu să se scarpine cu înverșunare.

— La dracu’… mormăi el nedeslușit. Îmi este o foame de lup… Cât putem?

— Acum plecăm, îi spuse Andrei. El continua să caute cu privirea. Unde-i Pak?

— S-a… slaotecă… răspunse Izea, căscând cu gura până la urechi. Ptiu, sunt complet sleit de puteri, pe toți dracii…

— Unde s-a dus?

— S-a dus la bibliotecă. — Izea se ridică, își luă volumașul și se apucă să-l vâre în sac. — Am hotărât să meargă să ia cărți… Cât o fi ceasul? Al meu cred că s-a oprit…

Andrei se uită la ceas.

— Trei, rosti el. Să mergem.

— Poate mai înainte mâncăm? propuse Izea șovăitor.

— Din mers, spuse Andrei.

Simți o neliniște vagă. Era ceva care nu-i plăcea. Ceva nu era cum trebuie. Luă automatul de la Mut și, mijindu-și ochii dinainte, păși pe treptele încinse.

— Ei poftim… bodogănea Izea în urmă. Acum să mâncăm din mers. Eu l-am așteptat ca un om cinstit, iar el nu-mi îngăduie să mănânc ca oamenii… Mutule, dă-ncoace sacul…

Fără să privească înapoi, Andrei porni repede printre postamente. Îi era foame de îl durea la lingurică, însă ceva îl împingea să meargă și să meargă repede. Își așeză mai comod pe umăr cureaua automatului și se uită iar din fugă la ceas. Arăta la fel — trei fără un minut. Duse ceasul la ureche. Stătuse.

— Hei, domnule consilier! îl strigă Izea. Ține!

Andrei se opri puțin și primi de la el doi pesmeți, între care se afla o bucată de came de porc groasă. Izea clefăia și înghițea cu plăcere. Privind din mers sandvișul — de unde-i mai bine să muște? — , Andrei întrebă:

— Când a plecat Pak?

— Păi, aproape imediat a plecat, spuse Izea cu gura plină. Am cercetat împreună panteonul ăsta, n-am găsit nimic interesant și atunci el a plecat.

— Păcat, spuse Andrei și înțelese ce îl neliniștea.

— Ce — păcat? Andrei nu răspunse.

PATRU

LA BIBLIOTECĂ — nici urmă de Pak. Firește, nici n-a avut de gând să vină aici. Cărțile zăceau grămadă ca și adineauri.

— Ciudat, spuse Izea, răsucindu-și capul descumpănit. A zis că ia toate cărțile de sociologie…

— „A zis, a zis…”, rosti Andrei printre dinți. El izbi cu vârful ghetei într-un volum gros care i se nimeri în cale, se întoarse și o porni în fugă pe scară în jos. Totuși, m-a tras pe sfoară până la urmă. M-a păcălit. El însuși nu-și dădea bine seama în ce constă viclenia lui Pak, însă simțea cu toate fibrele sufletului că l-a tras pe sfoară!

Acum mergeau pe lângă ziduri — Andrei pe partea dreaptă a străzii, Mutul, care își dăduse și el seama că treburile merg prost, pe stânga. Izea o pornise pe mijloc, însă Andrei strigă astfel la el, încât arhivarul se întoarse ca fulgerul lângă el și pomi pe urmele lui, fornăind și bombănind disprețuitor. Vizibilitatea — vreo cincizeci de metri, mai departe strada parcă se afla într-un acvariu — totul acolo tremura tulbure, licărea și sclipea, de parcă niște alge se întindeau deasupra caldarâmului.

Când ajunseseră în dreptul cinematografului, Mutul se opri brusc. Andrei, care îl urmărea cu coada ochiului, se opri și el. Mutul stătea nemișcat, parcă trăgea cu urechea, ținându-și tesacul scos din teacă în mâna lăsată în jos.

— Miroase a ars… rosti încetișor din urmă Izea.

Și Andrei simți numaidecât mirosul de ars. Asta ce-o mai fi, își zise el, încleștându-și fălcile.

Mutul ridică mâna cu tesacul, arătă în lungul străzii și pomi mai departe. Mirosul de ars se intensifică. Miros de metal încins, de cârpe care ardeau mocnit, de motorină, și încă niște mirosuri dulcegi, aproape plăcute. Ce s-o fi petrecut acolo? repeta el neliniștit. Ce o fi arzând acolo? Căci acolo arde ceva, fără îndoială… Și numaidecât îl văzu pe Pak.

Își zise imediat că acesta e Pak, pentru că pe cadavru se afla scurta din serj albastru decolorat. Nimeni în tabără nu mai avea o astfel de scurtă. Coreeanul zăcea în colț cu picioarele depărtate, cu capul sprijinit pe automatul cu țeava scurtă, lucrat artizanal. Țeava automatului era îndreptată în lungul străzii înspre tabără. Pak era, nu știu cum, neobișnuit de gras, parcă umflat și palmele îi erau negre-albastre și luceau.

Andrei nici nu izbuti bine să-și dea seama ce vede în realitate, că Izea, cu un strigăt răgușit, îl dădu la o parte, se repezi, călcându-l pe picior, străbătu intersecția și căzu în genunchi alături de cadavru. Andrei înghiți în sec și se uită înspre Mut. Mutul dădu din cap energic și arătă cu tesacul undeva înainte și Andrei zări la limita vizibilității încă un corp. Acolo zăcea cineva mai spre mijlocul străzii, tot gras și negru, iar prin pâclă acum se vedea cum se înalță deasupra acoperișurilor o coloană de fum cenușiu, denaturată de refracție.

Lăsând automatul, Andrei traversă intersecția. Izea se și ridicase în picioare, și, apropiindu-se, Andrei își dădu seama de ce: cadavrul în serj albastru emana o duhoare dulceagă și grețoasă.

— Doamne-Dumnezeule…, rosti Izea, întorcând spre Andrei fața-i ca de mort, îmbrobonată de sudoare. Ei l-au ucis, nemernicii… Toți laolaltă nu făceau cât el… Andrei privi fugitiv sub picioare la momâia oribilă, umflată, cu o plagă neagră în loc de ceafă. Soarele sclipea slab în tuburile de aramă împrăștiate pe jos. Andrei îl ocoli pe Izea și, fără să se mai ferească, fără să se mai aplece, păși de-a curmezișul străzii spre următoarea momâie umflată, lângă care se și lăsase pe vine Mutul.

Aceasta zăcea pe spate și, cu toate că fața îi era monstruos de umflată și neagră, Andrei îl recunoscu pe unul dintre geologi, Ted Kaminsky, adjunctul lui Kehada. Era teribil faptul că el se afla în chiloți și, nu se știe de ce, într-o scurtă vătuită de care purtau șoferii. Probabil că fusese împușcat din spate, și rafala îl străpunsese dintr-o parte în alta — la piept pufoaica era numai găuri, și din găuri ieșeau smocuri de vată cenușie. La vreo cinci pași se afla automatul fără încărcător.

Mutul îi atinse lui Andrei umărul și arăta înainte. Acolo, așezat lângă zid pe partea dreaptă a străzii, se chircise încă un cadavru. Era Permiak. Fusese, pesemne, ucis în mijlocul străzii, acolo se mai vedea încă, pe caldarâm, o pată neagră uscată, dar el, chinuindu-se, se târâ spre zid, lăsând în urma lui o dâră neagră, groasă, și acolo, lângă zid, chinuindu-se, a murit, întorcând capul și strângându-și din toate puterile cu mâinile pântecele găurit de gloanțe.

Aici se uciseseră unul pe celălalt într-un ceas de furie înverșunată, ca niște animale de pradă turbate, ca niște tarantule furioase, ca niște șobolani înnebuniți de foame. Ca niște oameni…

De-a curmezișul străduței nepavate din vecinătatea taberei, peste murdăriile uscate zăcea Tevosian. Alergase după tractorul care cotise în această străduță și se îndreptase spre prăpastie, răscolind pământul uscat cu șenilele grăbite. Tevosian a alergat după el chiar din tabără, trăgând din mers, iar cei din tractor au tras în el și aici, la intersecție, unde în noaptea aceea se afla statuia cu mutră de broscoi, l-au nimerit, și el a rămas întins, rânjindu-și dinții îngălbeniți, în tunica lui de soldat, murdărită de praf, necurățenii și sânge. Înainte de a muri însă, ori poate și după moarte, a nimerit și el: la jumătate de cale spre prăpastie, înfigându-și degetele încovoiate în pământul tocat de șenile, ca o movila umflată, zăcea grămadă sergentul Vogel, și mai departe tractorul plecase fără el — până la prăpastie și în jos, în prăpastie.

În tabără continua să ardă domol remorca. Pe butoaiele deformate de împușcături, reflexe albastre din pricina dogorii, mai alergau limbile fumegânde ale flăcării portocalii și spre cerul pâclos se înălțau domol rotocoale de fum gros. Din grămada neagră care se cocea în remorcă ieșeau niște picioare arse și se simțea mirosul acela plăcut, dar care acum îți făcea greață.

Din fereastra camerei cartografilor atârna trupul gol al lui Roulier — brațele păroase aproape atingeau trotuarul, iar pe trotuar se afla automatul. În jurul ferestrei, tot zidul era lovit și desfigurat de gloanțe, iar în partea opusă zăceau unul peste altul, cosiți de aceeași rafală, Vasilenko și Palotti. Lângă ei nu erau arme, iar pe fața uscată a lui Vasilenko se păstrase o expresie de uimire nemărginită și de spaimă.

Pe cel de al doilea geolog, pe cel de al doilea cartograf și pe adjunctul cu partea tehnică, Ellisower, i-au împușcat, punându-i lângă același zid. Astfel, ei zăceau alături sub aceeași ușă găurită de gloanțe — Ellisower în izmene, ceilalți despuiați.

Chiar în centrul acestei hecatombe pestilențiale, în mijlocul străzii, pe o masă lungă cu picioare de aluminiu, acoperit cu stindardul britanic, zăcea liniștit, cu mâinile încrucișate pe piept, colonelul Saint-James, în uniformă de gală, cu toate decorațiile, la fel de uscat, imperturbabil și chiar surâzând ironic. Alături, prăvălit lângă piciorul mesei, cu capul cărunt proptit de caldarâm, zăcea Dugan — și el în uniforma de gală —, strângând în mână bastonul rupt al colonelului.

Asta era tot. Șase soldați, inclusiv Hneupek, inginerul Kehada, Mâmra, fata de pripas, și cel de al doilea tractor cu cea de a doua remorcă dispăruseră. Rămăseseră cadavrele, rămăsese aparatura geologică aruncată grămadă, rămăseseră câteva automate, așezate în piramidă. Și putoarea, și funinginea îmbibată de grăsime. Și duhoarea înăbușitoare de came friptă venind dinspre remorca încă arzând.

Andrei năvăli în camera lui, căzu în fotoliu și, gemând, își lăsă capul în palme. Totul se sfârșise. Pentru totdeauna. Și nu puteai să scapi de durere, și nu puteai să scapi de rușine, și nu puteai să scapi de moarte.

…Eu i-am adus aici. Eu. Eu i-am părăsit și i-am lăsat singuri, eu, lașul, nemernicul. Am vrut să mă odihnesc. A vrut să se odihnească de mutrele lor împuțitul, blegul, maniacul… Colonele, ah, colonele! Nu trebuia să mori, nu trebuia!… Dacă nu aș fi plecat, el nu ar fi murit. Dacă el n-ar fi murit, nimeni aici n-ar fi îndrăznit să crâcnească. Fiarele, fiarele… hienele! Trebuia să-i fi împușcat, să-i fi împușcat, să-i fi împușcat!…

Din nou gemu prelung, frecându-și obrazul ud de mânecă. S-a răcorit prin biblioteci… a ținut discursuri statuilor… hăbăucul, palavragiul, a pângărit totul, a pierdut totul… Și acum să piei, ticălosule! N-o să te plângă nimeni. Cine dracu’ mai are acum nevoie de tine?… Dar e îngrozitor, îngrozitor… S-au alergat unii pe alții, au tras — au tras în cei căzuți, au tras în morți, i-au pus la zid cu înjurături, cu palme… Până unde ați ajuns, băieți… În ce hal v-am adus… Și de ce? De ce?

Izbea în masă cu pumnii strânși, se îndreptă, își șterse fața cu palma. Se auzea cum afară țipă îngrozitor Izea, iar Mutul, ca să-l liniștească, gângurește ca un porumbel. Nu vreau să mai trăiesc, își zicea Andrei. Nu vreau. Ducă-se dracului toate astea… Se ridică de la masă — afară, lângă Izea, lângă oameni — și deodată zări în fața lui jurnalul expediției deschis. Îl împinse cu dezgust, dar observă că ultima pagină nu este scrisă de mâna lui. Se așeză din nou și începu să citească. Kehada scria:

„Ziua a 31-a. Ieri, în dimineața celei de a 30-a zi a expediției, consilierul Voronin cu arhivarul Katzman și emigrantul Pak au plecat în recunoaștere cu intenția de a se întoarce în tabără la ceasul stingerii, dar nu s-au întors. Astăzi, orele 14 și 30 de minute a răposat subit de inimă colonelul Saint-James, locțiitorul temporar al comandantului expediției. Întrucât consilierul Voronin tot nu s-a întors din recunoaștere, preiau comanda expediției. Semnătura: D. Kehada, comandant adjunct cu probleme de știință. A 31-a zi a expediției, orele 15 și 45 min.”

Mai departe urma bălmăjeala obișnuită despre consumul de alimente și apă, temperatura, vântul, precum și ordinul privind numirea sergentului Vogel șef cu partea militară, mustrarea adjunctului cu partea tehnică Ellisower pentru tărăgănare și ordinul — tot al lui — de a grăbi reparația celui de al doilea tractor. Mai departe Kehada scria:

„Mâine am intenția sa organizez funeraliile solemne ale colonelului Saint-James, prematur răposat și, îndată după ceremonie, să trimit un detașament bine înarmat în căutarea grupei de recunoaștere a consilierului Voronin. În caz că grupa dispărută nu va fi descoperită, intenționez să dau ordin de întoarcere deoarece socotesc că a merge mai departe este și mai absurd decât înainte!”

„Ziua a 32-a. Grupa de recunoaștere nu s-a întors. Pentru scandalul nerușinat comis noaptea trecută, pe cartograful Roulier și pe soldații Hneupek și Tevosian îi avertizez pentru ultima oară și le tai rația de apă pe o zi…”

Mai departe, pe hârtie urma un zigzag și stropi de cerneală, și cu asta însemnarea lua sfârșit. Probabil afară începuse tragerea, Kehada ieșise și nu se mai întorsese.

Andrei reciti însemnările de două ori. Da, Kehada, tu ai vrut asta. Ai căpătat ceea ce ai dorit. Iar eu am păcătuit față de Pak, fie-i țărâna ușoară… Mușcându-și buza, Andrei își miji ochii — în fața lui apăru din nou momâia umflată, în scurtă albastră decolorată și, deodată, îi fulgeră prin minte: ziua a treizeci și doua. Cum — a treizeci și doua? A treizecea! Ieri, eu am scris pentru douăzeci și opt… El întoarse repede pagina. Da. Douăzeci și opt. Și cadavrele astea umflate — zac de câteva zile… Doamne, dar ce-i asta?… Una, două… Ce dată este astăzi? Căci doar azi-dimineață am plecat!

Și el își aminti de piața dogoritoare, presărată cu postamente goale, și întunericul de gheață al panteonului, și statuile oarbe la masa nesfârșit de lungă… Toate astea au fost demult. Foarte demult. Da-a. Care va să zică, m-a învârtit, m-a răsucit, forța aceea ticăloasă, m-a tras pe sfoară, m-a turmentat… Puteam să mă întorc în aceeași zi, l-aș fi găsit viu pe colonel, n-aș fi admis…

Ușa se deschise, și în cameră intră Izea foarte schimbat — parcă mai uscat, cu fața osoasă alungită, posomorât, îndârjit, ca și când nu el țipase adineauri sub fereastră ca o femeie. Azvârli în colț sacul pe jumătate gol, se așeză în fotoliu vizavi de Andrei și zise:

— Cadavrele zac de cel puțin trei zile. Ce se întâmplă, tu înțelegi? Andrei îi împinse tăcut jurnalul. Izea îl apucă lacom, înghițind rapid însemnările și înălță spre Andrei ochii roșii.

Andrei spuse, zâmbind strâmb:

— Experimentul este Experiment.

— Canalie odioasă și parșivă… rosti Izea cu ură și dezgust. Bestiile!…

— Cred că am fost legați acolo, în piață, spuse Andrei. În piața cu postamentele…

Izea aprobă din cap, se lăsă pe spate în fotoliu, cu bărbia ridicată și cu ochii închiși.

— Ce-o să facem, consiliere? întrebă el.

Andrei nu răspunse.

— Numai să nu-ți treacă prin cap să te împuști! zise Izea. Te cunosc eu pe tine… Comsomolistul… vulturul.

Andrei zâmbi din nou strâmb și se trase de guler.

— Ascultă, rosti el. Hai să plecăm de aici…

Izea deschise ochii și îl pironi cu privirea.

— Duhoarea de la fereastră… rosti Andrei cu greutate. Nu mai pot.

— Hai la mine, spuse Izea.

În coridor, Mutu se ridică în întâmpinarea lor. Andrei îl apucă de brațul musculos și îl trase după sine. Intrară cu toții în camera lui Izea. Aici ferestrele dădeau în altă stradă. Dincolo de ferestre, deasupra acoperișurilor scunde, se înălța spre tării Zidul Galben. Aici nu putea deloc și era, nu se știe de ce, chiar mai răcoare, doar că nu aveai unde să te așezi — toată dușumeaua era plină de hârtii Și de cărți.

— Așază-te pe dușumea, pe dușumea, rosti Izea, iar el se lăsă pe patul lui murdar nearanjat. Hai să chibzuim, spuse el. Eu n-am de gând să dau ortul popii. Mai am o grămadă de treburi pe aici.

— Ce să chibzuim? spuse Andrei mohorât. Oricum… Apă n-avem, au luat-o cu ei, iar alimentele au ars toate. Drum de întoarcere nu există — n-o să putem răzbate prin pustiu… Chiar dacă o sa-i ajungem din urmă pe ticăloșii ăia… Dar nu — cum o să-i ajun gem, au trecut câteva zile… dacă am găsi apă… rosti el după o pauză. E departe până la castelul acela de apă al tău?

— Vreo douăzeci de kilometri, zise Izea. Sau treizeci.

— Dacă am merge noaptea, pe răcoare…

— Nu puteam merge noaptea, spuse Izea. Este întuneric. Și apoi lupii.

— Aici nu sunt lupi, replică.

— De unde știi?

— Ei, atunci hai să ne împușcăm, ce mama dracului? zise Andrei. El însă știa că n-o să se împuște. Voia să trăiască. Niciodată înainte nu știa că poți să dorești atât de mult să trăiești.

— Bine, bine, spuse Izea. Dar vorbind serios?

— Vorbind serios, eu vreau să trăiesc. Și o să supraviețuiesc. Acum nu-mi pasă de nimic. Acum suntem amândoi împreună, pricepi? Noi trebuie să supraviețuim, și gata. Și ducă-se cu toții la mama dracului. Vom găsi apă și vom trăi acolo, lângă ea.

— Just, zise Izea. Se așeză pe pat, își vârî mâna sub cămașă și începu să se închine. Ziua o să bem apă, iar noaptea eu o să te încalec pe tine. Andrei se uită la el fără să priceapă.

— Poți să mai propui și altceva? întrebă el.

— Deocamdată nu. Totu-i corect — mai întâi trebuie să găsim apă. Fără apă putem să ne luăm adio de la viață. Ce-o fi mai departe — o să vedem. Uite ce cred eu acum. După toate semnele, se vede că au șters-o în mare grabă, îndată după masacru. Li s-a făcut frică. S-au năpustit în remorcă, luându-și tălpășița cu toată viteza! Trebuie să cotrobăim prin casă, cu siguranță că vom găsi și apă și de-ale gurii…

Vru să mai spună ceva, dar se opri cu gura căscată. Ochii îi ieșiseră din orbite.

— Privește, privește, șopti el speriat. Andrei se întoarse iute spre fereastră.

La început nu observă nimic deosebit, auzea doar ceva ca un huruit îndepărtat, ca o avalanșă, parcă undeva se rostogoleau niște pietre. Pe urmă, ochii lui surprinseră o mișcare pe panta galbenă, verticală, de deasupra acoperișurilor.

De sus, din pâcla albăstrui-alburie, încotro dispărea lumea, se rostogolea repede, cu vârful în jos, un nor triunghiular ciudat. Se deplasa de la o înălțime neînchipuită și era încă foarte departe de baza zidului, dar se putea deja distinge că în vârf se învârte turbată, ciocnindu-se de proeminențe nevăzute și sărind, un corp greu, cu niște trăsături cumplit de cunoscute. La fiecare lovitură, din acest corp zburau bucăți și continuau să cadă alături, ca un evantai zbura amestecătura de piatră, și se umflau rotocoalele de praf alburiu, încorporându-se în nor, formându-l, risipindu-se în unghi, precum talazurile când se izbesc de pupa unui cuter rapid, iar vuietul ce huruia departe deveni și mai intens și se destrămă în lovituri separate, trosnetul divizat al sfărâmăturilor lovindu-se de un monolit, fâșâitul amenințător al unei alunecări de teren…

— Tractorul! rosti Izea cu glasul întretăiat.

Andrei îl înțelese în ultima secundă. Când mașina schilodită, ciopârțită, țâșni năvalnic după acoperișuri, dușumeaua se zgudui sub picioare din pricina loviturii strașnice, praful de cărămidă se înălță ca o coloană, zburară în văzduh sfărâmături, cioburi, bucăți de tablă — într-o clipă, toate acestea dispărură sub torentul avalanșei galbene.

Multă vreme nu scoaseră o vorbă, ascultând cum acolo încă bubuie, trosnește, pârâie, se rostogolește, și dușumeaua tresaltă sub picioare, iar deasupra acoperișurilor nu se mai vedea nimic dincolo de norul galben neclintit.

— Grozav! spuse Izea. Cum or fi ajuns acolo?

— Cine? întrebă Andrei stupid.

— Păi ăsta-i tractorul nostru, nerodule!

— Care tractorul nostru? Care a șters-o?

Izea tăcu, suflându-și din toate puterile nasul cu degetele murdare.

— Nu știu, spuse el. Nu înțeleg nimic. Tu înțelegi? întrebă el deodată, întorcându-se spre Mut.

Acela dădu din cap indiferent. Înciudat, Izea se lovi peste genunchi, însă numaidecât Mutul făcu un gest bizar: întinse în față degetul arătător, îl lăsă brusc spre podea, apoi îl ridică deasupra capului, descriind în aer un cerc alungit.

— Eu? spuse Izea nerăbdător. Ei?

Mutul ridică din umeri și repetă același gest. Și deodată Andrei își aminti — își aminti și înțelese numaidecât totul.

— Stelele Căzătoare! spuse el. Ca să vezi, domnule! — începu să râdă amar. — Ca să vezi, domnule, când am înțeles asta!…

— Ce-ai înțeles? strigă Izea. Care stele? Andrei dădu din mână, continuând să râdă.

— Nu-mi pasă, spuse el. Nu-mi pasă, nu-mi pasă și iar nu-mi pasă! Ce ne mai interesează pe noi acum? Destul cu pălăvrăgeala, Katzman! Noi trebuie să supraviețuim, înțelegi tu? Să supraviețuim. În această lume odioasă, neverosimilă! Ne trebuie apă, Katzman!…

— Stai puțin, stai puțin… mormăi Izea.

— Eu nu mai vreau nimic altceva! strigă Andrei, agitându-și pumnii strânși. Eu nu doresc să mai înțeleg nimic! Eu nu doresc să mai aflu nimic!… Căci acolo zac niște cadavre, Katzman! Cadavre!… Și ei au vrut să trăiască! Dar acum s-au umflat și putrezesc, Katzman!

Izea, ridicându-și barba, se sculă de pe pat, îl apucă pe Andrei de scurtă și îl așeză cu forța pe dușumea.

— Tăcere! spuse el, gâfâind din greu. Vrei să te plesnesc peste bot? îndată. Muiere!

Andrei scrâșni din dinți și tăcu. Izea, suflând din greu, se întoarse la patul său și începu iar să se închine.

— N-a mai văzut cadavre… bodogănea el. N-a mai văaut lumea asta… Muierea…

Andrei, ascunzându-și fața în palme, înăbușea și stingea în sine un urlet absurd, dezgustător. Dar undeva, la marginea conștiinței, își dădea seama ce se întâmplă cu el acum, și asta îl ajută. Era cumplit: să fii aici, printre morți, chipurile încă viu, dar de fapt deja mort… Izea vorbea ceva, dar el nu asculta. Pe urmă îi trecu.

— Ce tot zici acolo? întrebă el, luându-și mâinile de pe față.

— Zic că eu mă duc să scotocesc pe la soldați, iar tu scotocești la intelectuali. Și în camera lui Kehada — acolo, la el, trebuie să existe undeva stocul intangibil al geologilor. Nu-ți pierde cumpătul, ne descurcăm noi.

În clipa aceea se stinse soarele.

— Mama mă-sii! Asta mai lipsea! zise Izea. Acum trebuie să căutăm felinarul… Stai puțin, felinarul tău trebuie să fie la mine…

— Ceasul, rosti Andrei cu greutate. Trebuie să potrivim ceasul…

Duse mâna la ochi, desluși acele fosforescente și le potrivi la zece fix. Izea, suduind printre dinți, se foia prin întuneric, mișca nu știu de ce patul, umbla prin hârtii. Pe urmă scăpără și aprinse un chibrit. Izea stătea în mijlocul camerei în patru labe, ducând chibritul dintr-o parte în alta.

— De ce stați, mama voastră!… strigă el. Căutați felinarul! Iute, că nu am decât trei chibrituri!

Andrei se ridică fără tragere de inimă, dar Mutul găsise felinarul, îi ridică sticla și îl întinse lui Izea. Se făcu puțină lumină. Izea, mișcându-și barba concentrat, regla fitilul. Mâinile lui erau neîndemânatice, fitilul nu se lăsa potrivit Mutul, lucind de sudoare, se întoarse în colț, se așeză pe vine și de acolo, trist și devotat, se uita la Andrei cu ochii larg deschiși de copil Oștire. Rămășițe ale armatei înfrânte…

— Da-mi felinarul, spuse Andrei.

Luă felinarul de la Izea, îi potrivi fitilul și ordonă:

— Haideți!

Împinse ușa de la camera colonelului. Aici, ferestrele erau închise etanș, geamurile întregi, și duhoarea nu se simțea deloc. Mirosea a tutun și a apă de colonie. A colonel. Era ordine desăvârșită. Două geamantane pregătite luceau cu pielea lor de bună calitate. Patul pliant de campanie așternut fără nici o cută, la capul patului atârna în cui centironul cu tocul pistolului, chipiul cu cozoroc uriaș. Pe scrinul masiv din colț, pe un cerc de pâslă, se afla felinarul cu gaz, alături — o cutie de chibrituri, un teanc de cărți și binoclul în tocul lui…

Andrei puse felinarul pe masă și se mai uită încă o dată prin încăpere. Tava cu bidonașul și păhăruțele răsturnate se afla pe raftul stelajului gol.

— Dă-mi-o, îi spuse el Mutului.

Mutul se repezi, luă tava și o puse pe masă, lângă felinar. Andrei turnă coniac în păhăruțe. Nu erau decât două păhărele, și pentru sine turnă în căpăcelul bidonașului.

— Luați, spuse el. Pentru viață!

Izea se uită aprobator la el, luă păhăruțul și îl mirosi cu aer de cunoscător.

— Grozavă treabă! spuse el. Pentru viață, deci?… Păi, parcă asta-i viață? — El chicoti, ciocni cu Mutul și bău. Ochii i se umeziră. — Strașnic… rosti el cu glasul ușor răgușit

Mutul bău și el — parcă apă, fără nici un interes. Iar Andrei tot mai stătea cu căpăcelul plin și nu se grăbea să bea. Voia să mai spună ceva, dar nici el nu știa ce anume. O altă mare etapă lua sfârșit și începea una nouă. Și cu toate că de la ziua de mâine nu prea aștepta nimic bun, ziua de mâine era totuși o realitate — resimțită în mod deosebit, fiindcă va fi poate una din foarte și foarte puținele zile care au mai rămas. Asta era o senzație foarte acută și cu totul necunoscută lui Andrei. Dar tot nu găsi ce să spună, ci doar repetă: „Pentru viață” și bău.

Pe urmă aprinse felinarul cu gaz al colonelului și i-l înmână lui Izea, făgăduindu-i:

— Dacă îl spargi și pe ăsta, barbă ciungă, o să te pocnesc după ceafă…

Izea, bodogănind ofensat, se îndepărtă, iar Andrei tot mai zăbovea, cercetând încăperea distrat. Ar trebui cotrobăit pe aici, firește — cu siguranță că Dugan mai pusese ceva deoparte, pentru șef, dar să cotrobăiască tocmai aici i se părea, nu știa de ce… rușinos, zău…

— Nu te rușina, Andrei, nu te rușina, auzi el deodată o voce cunoscută. Morții nu mai au nevoie de nimic.

Mutul ședea pe marginea mesei, bălăbănindu-și piciorul, și el nu mai era Mutul, mai exact — aproape Mutul. Ca și până acum, era doar în pantaloni și cu tesacul vârât la cingătoarea lată, dar pielea lui devenise acum uscată și mată, fața i se rotunjise, în obraji îi apăruse o roșeață sănătoasă de piersică. Era Mentorul — în persoană, și Andrei, pentru prima dată, nu simți la vederea lui nici bucurie, nici speranță, nici entuziasm. Doar ciudă și stânjeneală.

— Iar dumneavoastră… mormăi el, întorcându-se spre Mentor cu spatele. Nu ne-am văzut cam de multișor…

Se apropie de fereastră și, lipindu-și fruntea de geamul cald, privi în bezna slab luminată de flăcările remorcii care tot mai ardea.

— Noi, aici, după cum vedeți, ne pregăteam să murim. De ce să muriți? rosti Mentorul cu însuflețire. Trebuie să trăiți! Știi — să mori nu-i niciodată prea târziu, ci întotdeauna prea devreme, nu-i așa?…

— Și dacă nu vom găsi apă?

— O să găsiți. Ați găsit întotdeauna, o să găsiți și acum.

— Bine. O să găsim. Și o să trăim lângă ea toată viața? Atunci de ce să mai trăim?

— Dar în general de ce să trăiești?

— Iată, și eu mă tot gândesc: de ce să trăim? Am dus o viață prostească, Mentore. Stupidă… Am plutit ca un căcat în copcă — nici în sus, nici în jos. La început, m-am luptat pentru nu știu ce idei, pe urmă — pentru covoare care lipseau de pe piață, și apoi m-am smintit de tot… am nenorocit oamenii…

— Ei-ei-ei, asta-i neserios, spuse Mentorul. Oamenii mor întotdeauna. Ce amestec ai dumneata?… Acum începi o nouă etapă, Andrei, după opinia mea — o etapă hotărâtoare. Într-un anumit sens, este chiar bine că totul a ieșit anume așa. Mai devreme sau mai târziu, toate astea trebuiau să se întâmple. Căci expediția era condamnată. Dar dumneata puteai să pieri fără să treci de acest prag important…

— Interesant, ce prag o mai fi și ăsta? rosti Andrei, zâmbind. El se întoarse cu fața spre Mentor. Idei am avut — tot felul de zbuciumări cu privire la binele general și alte aiureli pentru țânci… Carieră am făcut, ajunge, mulțumesc, am stat destul printre șefi… Deci — ce s-ar mai putea întâmpla cu mine?

— Înțelegere! spuse Mentorul, ridicând ușor vocea.

— Cum adică — înțelegere? Ce să înțeleg?

— Înțelegere, repetă Mentorul. Iată ce ți-a lipsit până acum — înțelegerea!

— Această înțelegere a dumneavoastră mi-a ajuns iată până unde! — Andrei se lovi ușor cu muchia palmei peste mărul lui Adam. — Acum eu înțeleg tot ce este pe lume. Treizeci de ani am mers spre această înțelegere și acum, iată, am ajuns la ea. Nimeni nu are nevoie de mine, și nimeni nu are nevoie de nimeni. Exist, nu exist, mă lupt, stau tolănit pe canapea — nici o deosebire. Nimic nu se poate schimba, nimic nu se poate îndrepta. Poți doar să te aranjezi — mai bine sau mai rău. Totul merge de la sine, și aici eu nu am nici un amestec. Iată înțelegerea dumneavoastră, altceva eu nu mai am de înțeles… Spuneți-mi mai bine ce trebuie să fac cu această înțelegere? S-o pun la sare pentru iarnă ori s-o mănânc acum?…

Mentorul dădu din cap.

— Întocmai, spuse el. Acesta este pragul cel din urmă: ce să faci cu înțelegerea? Cum să trăiești cu ea? Căci de trăit, oricum, trebuie să trăiești!

— Trebuie să trăiești când înțelegerea nu există! spuse Andrei cu ușoară furie. Iar cu înțelegere trebuie să mori! Și dacă nu aș fi atât de laș… dacă nu ar țipa așa în mine afurisita de protoplasmă, aș ști ce trebuie să fac. Aș alege o frânghie — mai rezistentă… — Și tăcu.

Mentorul luă bidonașul, umplu cu grijă un pahar, apoi altul și înșurubă gânditor căpăcelul.

— Păi, să începem cu faptul că dumneata nu ești laș, spuse el. Și n-o să folosești frânghia nu pentru că ți-ar fi teamă… Undeva, în subconștientul dumitale, și undeva nu prea adânc, te asigur, se află speranța, ba mai mult, certitudinea, că se poate trăi și cu înțelegerea. Și trăi bine. Interesant. — El împinse cu unghia spre Andrei unul dintre păhărele. — Ia amintește-ți cum te punea tata să citești Războiul lumilor, cum nu voiai, cum te înfuriai, cum vârai cartea afurisită sub canapea, ca să te întorci la ilustratul Baron Münchausen… Wells te plictisea, îți făcea greață, nu pricepeai la ce dracu’ îți trebuia, voiai să scapi de el… Pe urmă însă ai citit această carte de douăsprezece ori, ai învățat-o pe dinafară, ai desenat ilustrații pentru ea și ai încercat să scrii continuarea…

— Și ce-i cu asta? spuse Andrei posomorât.

— Și asta s-a întâmplat cu dumneata nu doar o dată! zise Mentorul. Și se va întâmpla de mai multe ori. Dumitale de-abia ți-au băgat în cap înțelegerea, și ți s-a făcut greață de ea, nu știi la ce dracu’ îți poate folosi, vrei să te lipsești de ea. Își luă păhărelul. — Pentru continuare! spuse el.

Și Andrei păși spre masă, luă păhărelul său și îl duse spre buze, simțind cu obișnuita ușurare cum se risipesc din nou toate îndoielile triste și ceva deja licărește în bezna ce înainte părea de nepătruns, și acum trebuie să bea, și să izbească voios păhărelul gol de masă, și să spună ceva energic, viguros, și să se apuce de treabă, dar în acel moment un al treilea, care până acum tăcuse întotdeauna, a tăcut toți cei treizeci de ani — fie că a dormit, fie că a zăcut beat, fie că nu i-a păsat — chicoti deodată și rosti un singur cuvânt fără înțeles: „Ti-li-li, ti-li-li”…

Andrei azvârli coniacul pe dușumea, trânti păhărelul pe tavă și zise, vârându-și mâinile în buzunare:

— Și eu am mai înțeles ceva, Mentore… Beți, beți sănătos, eu n-am poftă… — El nu mai putea să privească această față rumenă. Se întoarse cu spatele și din nou se apropie de fereastră. — Prea sunteți mereu de acord, domnule Mentor. Necuviincios de multe ori sunteți de acord cu mine, domnule Voronin-al-doilea, conștiința mea galbenă, de cauciuc, prezervativ folosit… Numai ție, Voronin, de acord, totul ție, scumpule, de acord. Important este ca noi toți să fim sănătoși, iar ceilalți să crape cu toții. Nu ajunge mâncarea? Să-l împușc pe Katzman, nu-i așa? Drăguță treabă!…

În spatele lui se auzi scârțâitul ușii. Se întoarse. Camera era goală. Și păhărelele erau goale, și bidonașul era gol, și pieptul parcă-i era gol, ca și cum de acolo i se smulsese ceva mare, obișnuit. Fie o tumoare. Fie inima… Și acum, obișnuit cu această senzație nouă, Andrei se apropie de patul colonelului, luă din cui centura cu pistolul, și-o petrecu peste mijloc, strângând-o puternic, și potrivi tocul pistolului la brâu.

— Ca amintire, rosti el tare către perna albă ca zăpada.