Orașul damnat

6 Sfârșitul

SOARELE ERA IA ZENIT. Din pricina prafului, discul lui arămiu atârna în centrul cerului alburiu și murdar, umbra rahitică se chircea și se zburlea chiar sub tălpi, când cenușie și spălată de apă, când parcă însuflețită brusc, căpătând claritatea conturului, umplându-se de negreală și devenind atunci deosebit de pocită. Nici pomeneală de vreun drum pe aici — era doar humă galben-cenușie, uscată, acoperită cu protuberanțe, crăpată, bătătorită, tare ca piatra și într-atât de goală, încât era absolut de neînțeles de unde aici această masă nesfârșită de praf.

Vântul, slavă Domnului, bătea din spate. Undeva, departe în urmă, el absorbea tone incalculabile de pulbere păcătoasă, încinsă, și, cu o îndărătnicie obtuză, o țâra de-a lungul ridicăturii pârlite de soare, strânse între prăpastie și Zidul Galben, când azvârlind-o până la cer ca pe o protuberanță învolburată, când răsucind-o strâns în gâturile de lebădă suple, aproape cochete, ale vârtejurilor, ori o rostogolea pur și simplu ca pe un val tumultos, iar apoi, mfuriindu-se cumplit, arunca faina înțepătoare în spate, în păr, șfichiuia, turbând, ceafa lac de sudoare, biciuia brațele, urechile, umplea buzunarele, se strecura pe după guler…

Aici nu era nimic, de mult nu mai era nimic. Poate că n-a fost niciodată. Soare, humă, vânt. Doar uneori trecea în goană, învârtindu-se și țopăind ca un saltimbanc, scheletul vreunei tufe smulse din rădăcină, Dumnezeu știe unde, în urmă. Și numai praf, praf, praf, praf…

Din când în când, lutul de sub picioare dispărea undeva și începea grohotiș compact. Când la dreapta, când la stânga, apăreau din norii de praf plutitor frânturi uriașe de stânci — cărunte, de parcă erau pudrate cu făină. Vântul și arșița dădeau cele mai bizare și neașteptate contururi, și era teribil că ele, nitam-nisam, ba apar, ba dispar din nou, ca și cum s-ar juca de-a v-ați ascunselea. Iar pietrișul de sub picioare devenea tot mai mare, și brusc roca lua sfârșit, și sub picioare răsuna iar lutul.

Pietrele se comportau foarte urât. Se răsuceau sub picioare, căutau cu insistență să se înfigă în talpa încălțărilor, să o străpungă, să ajungă la carnea vie. Lutul se comporta mai cuviincios, dar și el făcea tot ce putea. Se umfla brusc în movile pleșuve, alcătuia din senin niște costișe stupide, se despica în râpe adânci și abrupte, pe fundul cărora era cu neputință să respiri din pricina dogorii milenare… Juca și el un joc al lui, „de-a ascunsul” lui de lut, săvârșea metamorfoze pe măsura fanteziei sale modeste, de lut. Toate aici își jucau jocurile lor. Și toate la o singură poartă…

— Hai, Andrei! strigă Izea răgușit. Andriuha-a!…

— Ce vrei? întrebă Andrei peste umăr și se opri.

Teleguța, clătinându-se pe roțile mici, cu șuruburile slăbite, se rostogoli din inerție înspre el și îl izbi la încheietura genunchilor.

— Privește!…

Izea se afla la vreo zece pași în urmă și-i arăta ceva în mâna întinsă.

— Ce-i asta? întrebă Andrei fără vreun interes deosebit.

Izea apăsă șleaurile și, fără să lase mâna în jos, își împinse teleguța spre Andrei. Andrei îl privi cum venea — groaznic, cu barba până-n piept, cu chica vâlvoi, cenușie din pricina prafului, în scurta lui ruptă-ferfeniță, prin ale cărei găuri i se zărea trupul păros, lac de sudoare. Franjurii nădragilor de-abia îi acopereau genunchii, iar gheata dreaptă căsca o gură largă, etalând degetele murdare, cu unghii negre, rupte… Corifeu al spiritului. Sacerdot și apostol al templului veșnic al culturii…

— Un pieptene! pronunță solemn Izea, apropiindu-se.

Pieptenele era dintre cele mai ieftine, din material plastic, cu dinții rupți, nici măcar nu era un pieptene, ci doar o bucată de pieptene, și în locul unde se rupsese se putea încă desluși un anume STAS, dar masa plastică era albită de multele decenii de arșiță solară și mâncată de râia prafului.

— Vezi? spuse Andrei. Iar tu zbieri în gura mare că n-a mai trecut nimeni pe aici înaintea noastră.

— Da’ eu n-am zbierat deloc așa ceva, zise Izea pașnic. Hai să ședem puțin, ce zici?

— Să ședem, consimți Andrei fără pic de entuziasm, și numaidecât Izea, fără să-și scoată șleaurile, se trânti în fund direct pe pământ, vârându-și pieptenele în buzunarul de la piept.

Andrei își așeză teleguța în bătaia vântului, își scoase șleaurile și se instală, rezemându-și spatele și ceafa de canistrele fierbinți. Vântul se simți numaidecât mai puțin, în schimb, acum lutul îi ardea necruțător fesele prin stofa uzată.

— Unde îți este rezervorul? rosti el cu dispreț. Palavragiule.

— Caută-l, caută-l! răspunse Izea. Trebuie să fie!

— Asta ce mai este?

— Este o anecdotă cu un negustor, îi explică Izea cu plăcere. Un negustor s-a dus la un bordel…

— Gata, i-ai dat drumul! zise Andrei. Iar despre sex și amor? N-ai pic de astâmpăr în tine, Katzman, zău așa!…

— Nu-mi pot permite nici un dram de astâmpăr, declară Izea. Trebuie să fiu pregătit pentru cea dintâi ocazie.

— O să crăpăm aici amândoi, spuse Andrei.

— Pentru nimic în lume! Nici să nu te gândești și nici prin cap să nu-ți treacă.

— Păi nici nu mă gândesc, zise Andrei.

Era adevărat. Gândul la moartea, firește, inevitabilă îi trecea acum foarte rar prin minte. Naiba știe cum se explica acest lucru. Fie că acuitatea acestui sentiment de condamnare se estompase definitiv, fie că trupul se uscase atât de mult și era atât de istovit, încât încetase să mai urle și să mai strige, ci doar de-abia mai șuiera undeva, la limita sesizabilului… Ori poate cantitatea trecuse, în sfârșit, în calitate și începuse să acționeze prezența permanentă a lui Izea cu indiferența lui aproape nefirească față de moarte, care le dădea târcoale în cercuri, când apropiindu-se foarte mult, când apropiindu-se din nou, fără să-i scape însă niciodată din vedere… Într-un fel sau altul, iată însă că de multe zile Andrei, chiar dacă vorbea de sfârșitul inevitabil, o făcea doar pentru a se convinge o dată în plus de indiferența-i crescândă față de acesta.

— Ce tot spui? întrebă el încă o dată.

— Spun că important este să nu-ți fie teamă că o să dai ortul popii aici…

— Mi-ai mai spus asta de o sută de ori. Eu nu mă mai tem de mult, tu însă mă bați la cap mereu…

— Foarte bine, spuse Izea conciliant, întinzându-și picioarele. Oare cu ce să-mi leg talpa de la gheată? întrebă el adânc îngândurat. Foarte curând se va desprinde de tot…

— Păi — taie capătul șleaului și leagă-le. Să-ți dau briceagul? O vreme, Izea își contemplă degetele care îi ieșeau din gheată.

— Lasă, rosti el în sfârșit. Când s-o desprinde complet — atunci… Poate sorbim câte o înghițitură?

— Ți-au înghețat mânuțele, ți-au înghețat piciorușele, rosti Andrei o frază folosită adesea de nenea Iura, pe care și-l aminti pe neașteptate. Acum și-l amintea tot mai greu pe nenea Iura. El făcea parte din altă lume.

— Nu-i timpul să bem ceva tare? propuse Izea cu însuflețire, uitându-se lingușitor în ochii lui Andrei.

— Asta nu vrei? rosti Andrei cu satisfacție, arătându-i degetul mare vârât între arătător și mijlociu. Știi ce apă să bei? Aceea pe care ai păstrat-o undeva, acolo. Căci m-ai mințit în privința rezervorului, nu-i așa?

Cum se și aștepta, Izea se înfurie numaidecât.

— Du-te-n…! Ce, eu îți sunt guvernantă?

— Atunci, manuscrisul tău a mințit…

— Idiotule, spuse Izea cu dispreț. Manuscrisele nu mint. Astea nu-s cărți. Trebuie numai să știi să le citești…

— Atunci, înseamnă că nu știi să citești…

Izea doar se uită la el și numaidecât începu să se agite, ridicându-se.

— Aici orice căcat va… bombăni el. Ia scoală-te! Vrei rezervor? Atunci nu mai trândăvi… Scoală-te, îți spun!

Vântul, jubilând, îi biciui cu ghimpi peste urechi și, jucăuș ca un câine voios, ridică în rotocoale praful deasupra lutului pleșuv, iar lutul, cu opintire, le ieși în întâmpinare și un timp se comportă pașnic, ca și cum și-ar fi adunat forțele, apoi începu să se prăvălească în pantă…

Totuși, de-aș putea pricepe până la urmă încotro mă mână dracu’, își zise Andrei. Toată viața m-a purtat încotro va — nu pot sta locului, prostul de mine… Important este că acum nu mai are nici un sens… Înainte, exista totuși o noimă. Fie ea și cea mai neînsemnată, chiar absurdă, și, totuși, când eram plesnit peste bot, să zicem, puteam întotdeauna să-mi zic: asta nu-i nimic, asta-i în numele… asta-i lupta…

Toate pe lume nu valorează mai mult decât un căcat, a spus Izea. (Erau în Palatul de Cleștar, mâncaseră friptură de găină, pregătită sub presiune, și stăteau tolăniți pe niște salteluțe sintetice viu colorate, la marginea piscinei cu apă străvezie, luminată.) Toate pe lume nu valorează mai mult decât un căcat, a spus Izea, scobindu-se în dinți cu degetul bine spălat.

Toți plugarii voștri, toți acești strungari, toate blumingurile și distileriile voastre, grâul ramificat, laserele și maserele. Toate sunt un căcat, îngrășământ. Toate trec. Fie că trec pur și simplu fără urmă și pentru totdeauna, fie că trec întrucât se transformă. Toate acestea par importante numai pentru că majoritatea le consideră importante. Iar majoritatea le consideră importante deoarece tinde să-și umple burta și să-și desfete trupul cu prețul unor eforturi infime. Însă, dacă stai să te gândești, cine și ce treabă are cu majoritatea? Eu personal nu am nimic împotriva ei, eu însumi, într-un anumit sens, sunt majoritate. Pe mine, însă, majoritatea nu mă interesează. Istoria majorității are început și sfârșit La început, majoritatea înfulecă ceea ce i se dă. La sfârșit, însă, toată viața se ocupă cu problema opțiunii, ce ar putea să mai aleagă ca să înfulece? Ceva ce n-a mai înfulecat?… Ei, până acolo este încă destul de mult, a zis Andrei. Nu chiar așa departe precum îți închipui, a replicat Izea. Și chiar dacă este departe, nu asta contează. Important este că există un început și un sfârșit… Tot ce are un început are și un sfârșit, a spus Andrei. Desigur, desigur, a zis Izea nerăbdător. Eu însă mă refer la scara istoriei, nu la scara Universului. Istoria majorității are sfârșit, însă istoria minorității se va sfârși numai o dată cu Universul… Elitarist parșiv, i-a zis Andrei cu indolență, s-a sculat de pe covorașul său și a plonjat în piscină. A înotat mult, pufnind și fornăind în apa răcoroasă, și, dându-se la fund, unde apa era ca gheața, a început s-o înghită cu lăcomie, ca un pește…

Nu, firește, nu înghițea. Acum aș înghiți. Doamne, cum aș mai înghiți! Aș suge toată piscina, lui Izea nu i-aș lăsa — să caute rezervorul…

În dreapta, dintre nori de praf galben-cenușiu, se iviră niște ruine — un zid orb pe jumătate dărâmat, țepos din pricina plantelor prăfoase, rămășițele unui turn greoi cu patru laturi.

— Uite, vezi? spuse Andrei, oprindu-se. Și mai zici că nimeni înainte de noi…

— Niciodată n-am spus așa ceva, zevzecule! șuieră Izea. Am spus…

— Ascultă, poate că rezervorul este aici.

— Se prea poate, zise Izea.

— Hai să ne uităm.

Își scoaseră șleaurile și porniră agale spre ruine.

— He! zise Izea. O cetate normandă. Secolul zece…

— Apă, caută apă, spuse Andrei.

— Mai du-te-ncolo cu apa ta! rosti Izea cu mânie. Ochii i se rotunjiră, i se rostogoliră și, cu un gest de mult uitat, își duse mâna sub barbă, căutându-și negul. Normanzii… mormăi el. Cum au putut… Interesant, cu ce i-or fi ademenit aici?

Agățându-și zdrențele prin mărăcini, ei înfruntară o spărtură și se treziră în acalmie. Pe o suprafață patrulateră netedă se înălța o clădire scundă cu acoperișul năruit.

— Alianța paloșului și a mâniei, mormăi Izea, îndreptându-se hotărât spre golul ușii. Iată de ce nu mă dumiream eu ce alianță era asta… de unde până unde paloș aici… Parcă poți să înțelegi așa ceva?…

Interiorul casei era o deplină paragină. Deplină și străveche. Seculară. Căpriorii prăbușiți se amestecaseră cu frânturi de scânduri putrede — rămășițe ale unei mese cât casa de lungă. Totul era prăfuit, putrezit, descompus, iar de-a lungul peretelui din stânga se aflau niște bănci la fel de putrede și prăfuite. Continuând să bombăne, Izea se apucă să scormonească prin această grămadă de putregai, iar Andrei ieși afară și pomi să facă înconjurul casei.

Foarte curând, el dădu peste ceea ce cândva fusese rezervorul — o uriașă groapă rotundă, căptușită cu lespezi de piatră. Acum pietrele erau uscate ca deșertul însuși, dar apă aici — nu încape îndoială — a existat: lutul de la marginea gropii, tare precum cimentul, păstra urme adânci de picioare încălțate și labe de câine. Treburile merg prost, își zise Andrei. Vechea spaimă îi strânse inima, dar dispăru numaidecât: la capătul opus al gropii se întindeau pe lut frunze late, zburlite, de „jenșen”. Andrei pomi spre ele la trap mărunt, căutându-și briceagul în buzunar.

Vreme de câteva minute, gâfâind și asudând, el scormoni cu înfrigurare lutul împietrit, dădu la o parte bulgării mărunți și scormoni din nou, pe urmă, apucând cu amândouă mâinile rădăcina groasă — rece, umedă, viguroasă, trase puternic, dar cu prudență, ca nu cumva, Doamne ferește, să se rupă de la mijloc.

Rădăcina era dintre cele mari — lungă de vreo șaptezeci de centimetri și groasă cât pumnul — albă, curată, lucioasă. Apăsând-o pe obraz cu amândouă mâinile, Andrei porni spre Izea, însă pe drum nu se putu abține — mușcă din rădăcina mustoasă și crocantă, începu să mestece cu desfătare, încercând să nu se grăbească, străduindu-se să mestece cât mai meticulos, ca să nu piardă nici măcar un strop din această delicioasă amăreală mentolată, de la care simți în gură și în tot trupul prospețime și răcoare, ca dimineața în pădure, iar capul devine limpede, și nu-ți mai e teamă de nimic, și pop; să urnești munții din loc…

Pe urmă, ședeau pe pragul casei și mușcau bucuroși, crănțăneau și clefaiau, cu gura plină, făcându-și voios cu ochiul, iar vântul urla dezamăgit deasupra capului și nu putea ajunge la ei. L-au păcălit din nou — nu i-au permis să se joace cu oasele pe lutul pleșuv. Acum puteau iar să-și măsoare puterile.

Băuseră câte două înghițituri din canistra fierbinte, se înhămară la teleguțele lor și porniră mai departe. Acum mergeau mai ușor, Izea nu mai rămânea în urmă, ci pășea alături, lipăind cu talpa lui pe jumătate desprinsă.

— Am mai observat o tufă, spuse Andrei. Mică. La întoarcere…

— Păcat, zise Izea. Trebuia s-o mâncăm.

— Nu ți-a fost de ajuns?

— De ce să se piardă degeaba?

— Nu se pierde, spuse Andrei. La întoarcere o să ne prindă bine.

— Nu va fi nici o întoarcere!

— Asta, frate, n-o știe nimeni, zise Andrei. Tu să-mi spui mai bine următoarele: o să mai găsim apă ori nu?

Izea își înălță capul și se uită la soare.

— La zenit, informă el. Sau aproape la zenit. Tu ce părere ai, domnule astronom?

— Așa pare.

— Curând o să înceapă lucrul cel mai interesant, spuse Izea.

— Ce poate fi aici atât de interesant? Bine, o să trecem de punctul zero. Bine, o să mergem spre Antioraș…

— De unde știi?

— Despre Antioraș?

— Nu. De ce crezi că uite așa, pur și simplu, vom trece și vom merge?

— Da’ eu nu cred nimic din toate astea, rosti Andrei. Eu mă gândesc la apă.

— Dumnezeule mare! La punctul zero este începutul lumii, înțelegi? Iar el se gândește la apă!…

Andrei nu răspunse. Începuse urcușul spre următoarea colină, înaintând cu greu, șleaurile le pătrundeau în umeri. Bun lucru acest „jenșen”, gândi Andrei. De unde știm de el?… Ne-a povestit Pak? Mi se pare… A, nu! Mâmra a adus în tabără, nu știu cum, câteva rădăcini și s-a apucat să le mănânce, iar soldații au încercat și ei. Da. Pe urmă toți umblau foarte țanțoși și au tăvălit-o pe Mâmra toată noaptea, până dimineața… Iar Pak de-abia pe urmă a povestit că acest „jenșen”, ca și adevăratul jenșen, se găsește foarte rar. Crește prin locurile unde cândva a fost apă și e foarte bun când ești istovit. Numai că nu poate fi păstrat, trebuie mâncat neîntârziat, pentru că peste un ceas ori chiar mai puțin rădăcina se veștejește și devine chiar otrăvitoare.. Lângă Pavilion se găsea mult „jenșen”, o grădină întreagă… Acolo au mâncat pe săturate și toate rănile lui Izea s-au vindecat într-o noapte. A fost bine la Pavilion. Iar Izea perora tot timpul despre edificiul culturii…

…Toate celelalte nu sunt decât schelele de lângă zidurile templului, zicea el. Tot ce a născocit omenirea mai bun, timp de o sută de mii de ani, toată chintesența pe care a înțeles-o și la care a ajuns se adună în acest templu. Prin mileniile istoriei sale, luptându-se, înfulecând și împreunându-se, omenirea poartă acest templu, fără măcar să bănuiască, pe creasta tulbure a valului ei. Se întâmplă ca, brusc, ea să-l observe pe umerii săi, își dă seama și atunci ori se apucă să dărâme acest templu cărămidă cu cărămidă, ori i se închină cu febrilitate, ori începe să clădească un alt templu alături, în semn de hulire, dar niciodată nu va înțelege clar cu ce are de-a face și, pierzându-și speranța de a folosi templul în vreun fel sau altul, foarte curând se întoarce la necesitățile sale așa-zise vitale: începe să împartă din nou ceea ce a mai fost împărțit de treizeci de ori, să mai răstignească pe cineva, să preamărească pe cineva — iar templul crește fără contenire din veac în veac, din mileniu în mileniu, și este imposibil să mai fie dărâmat ori micșorat… Cel mai amuzant (spunea Izea) este faptul că fiecare cărămidă, chiar cea mai mică, a acestui templu, fiecare carte nemuritoare, fiecare melodie nemuritoare, fiecare formă arhitectonică irepetabilă poartă în sine experiența condensată a acestei omeniri, gândurile ei și gândurile despre ea, ideile privind scopul și contradicțiile existenței ei; că, oricât ar părea de în afara tuturor intereselor imediate ale acestei turme de porci autofagi, el este, în același timp și întotdeauna, inseparabil de această turmă și de neconceput fără ea… Și tot amuzant (spunea Izea) este și faptul că nimeni, de fapt, nu clădește acest templu în mod conștient. El nu poate fi proiectat dinainte pe hârtie sau într-un creier genial, el crește de sine stătător, absorbind fără greș tot ce este mai bun din ceea ce creează istoria umană… Tu, poate, crezi (a întrebat Izea caustic) că meșterii care au construit acest templu nu sunt porci? Doamne, și ce mai porci sunt uneori! Tâlharul și ticălosul de Benvenuto Cellini, bețivul pătimaș Hemingway, pederastul Ceaikovski, schizofrenicul și ultrareacționarul Dostoievski, hoțul spânzurat François Villon… — Doamne, păi oamenii onorabili sunt o raritate printre ei! Dar ei sunt precum polipii coralieri, nu știu ce creează. Și omenirea întreagă — la fel. Generație după generație, înfulecă, se desfată, pradă, ucid, dau ortul popii, dar când te uiți — un întreg atol de corali a crescut, și ce splendoare! Și ce durabil!… Bine, bine, i-a spus Andrei. Un templu. Dar, atunci, noi ce facem? Atunci eu ce fac aici?

— Stai! zise Izea, apucându-l de șleau. Așteaptă. Pietre.

Într-adevăr, aici erau niște pietre convenabile — rotunjite, plate, ca niște lipii din balegă de vacă uscate.

— Să mai înălțăm un templu? rosti Andrei, zâmbind ironic.

Își scoase șleaurile, făcu vreo câțiva pași într-o parte și ridică piatra cea mai apropiată. Piatra era tocmai așa cum trebuia să fie o piatră de fundament — dedesubt cu protuberanțe, colțuroasă, deasupra — netedă, șlefuită de praf și de vânt Andrei o așeză pe un strat plat de grohotiș mărunt, o îndesă, mișcându-și umerii, cât mai adânc și solid și se duse după următoarea.

Punând fundamentul, el simțea un fel de mulțumire: oricum, era totuși o muncă, nu o mișcare absurdă din picioare, ci o treabă efectuată cu un anumit scop. Acest scop putea fi contestat, Izea putea fi declarat psihopat și maniac (ceea ce, firește, și era)… Și se putea, uite așa, piatră lângă piatră, să se clădească o platformă, pe cât posibil plană, pentru fundament.

Alături, Izea gâfâia și gemea, răsturnând pietrele cele mai mari, poticnindu-se, talpa i se desprinse definitiv, iar când fundamentul fu gata, dădu fuga la teleguța lui, de unde scoase încă un exemplar din ghidul său.

Când în Palatul de Cleștar și-au dat definitiv seama și aproape au crezut că nicicând nu vor întâlni pe nimeni în drumul spre nord, Izea s-a așezat la mașina de scris și, cu o viteză supranaturală a scris Ghidul unei lumi delirante. Pe urmă a multiplicat singur acest Ghid la o mașină de copiat neobișnuită (în Palatul de Cleștar erau al dracului de multe și felurite mașini automate neobișnuite), a introdus cele cincizeci de exemplare în plicuri confecționate dintr-un material ciudat, transparent și foarte durabil, numit „peliculă de polietilenă”, și-a încărcat cu vârf teleguța, în care de-abia i-a mai rămas loc pentru sacul cu pesmeți… Iar acum mai avea doar vreo zece bucăți din acele plicuri, poate chiar mai puțin.

— Câte ți-au mai rămas? întrebă Andrei.

Izea, așezând plicul în centrul fundamentului, răspunse distrat:

— Dracu’ să le știe… Puține. Adu pietre. Și din nou se apucară să care pietre și, curând, deasupra plicului se inălță o piramidă de vreun metru și jumătate. În acest pustiu nelocuit, piramida arăta destul de ciudat, dar, ca să arate și mai ciudat, Izea stropi pietrele cu o vopsea de un roșu-țipător dintr-un tub mare, pe care îl găsise în magazia de sub Turn. Pe urmă veni lângă teleguță, se așeză și se apucă să-și lege talpa desprinsă cu un crâmpei de sfoară. În vremea asta se uita mereu la piramida sa, și pe fața lui îndoiala și nesiguranța se schimbau întruna cu satisfacția și cu o mândrie crescândă.

— Ce zici?! îl întrebă el pe Andrei, umflându-se în pene. Chiar și cel mai mare prost nu va trece fără să se oprească, își va da seama că nu degeaba a fost ridicată aici…

— Da, spuse Andrei, așezându-se alături pe vine. Mare folos o să ai tu că un prost va răscoli prin piramida asta.

— Nu-i nimic, nu-i nimic, mormăi Izea. Prostul este tot o ființă rațională. Dacă nu înțelege el — va povesti altora… — Deodată se însufleți. — Să luăm, de pildă, miturile! Cum se știe, proștii alcătuiesc majoritatea covârșitoare, iar asta înseamnă că la orice eveniment interesant a fost martor, de regulă, un prost. Ergo: mitul este descrierea unui eveniment real în percepția unui prost și prelucrarea unui poet. Ce zici?

Andrei nu răspunse. Se uită la piramidă. Vântul se apropia prudent, pe neobservate, de ea, stârnea șovăitor praful în jur, șuiera slab prin crăpăturile dintre pietre, și Andrei, brusc își închipui kilometrii nesfârșiți rămași în urmă și linia punctată rar, întinsă de-a lungul acestor kilometri, a piramidelor dăruite vântului și timpului… Și își mai închipui cum spre această piramidă se va târî în patru labe un călător uscat ca o mumie, mort de foame și de sete… și cum acesta răstoarnă și împinge pietrele cu frenezie, rupându-și unghiile, iar imaginația lui înfierbântată îi zugrăvește acolo, sub pietre, o ascunzătoare cu apă și mâncare… Fără să vrea, Andrei izbucni într-un scurt râs isteric. Iată, atunci, eu m-aș fi împușcat negreșit. Este imposibil să înduri așa ceva…

— Ce-i cu tine? întrebă Izea bănuitor.

— Nu-i nimic, totu-i în ordine, zise Andrei și se ridică.

Izea se ridică și el și o vreme contemplă cu ochi critic piramida.

— Aici nu-i nimic caraghios! declară el și bătu din piciorul înfășurat cu sfoară. Pentru început ține, anunță el. Mergem?

— Mergem!

Andrei se înhămă la teleguță, iar Izea nu se abținu totuși și mai dădu o dată ocol piramidei. Era limpede că și el își închipuia ceva acum, niște scene, și aceste scene îi măguleau amorul propriu, el surâdea pe furiș, își freca mâinile și pufnea zgomotos în mustăți.

— Ai o figură formidabilă! spuse Andrei, neputându-se stăpâni. Ca o broască râioasă. Ți-ai ouat icrele și acum nu poți să-ți mai vii în fire de mândrie. Sau ca un somon.

— Ho-ho! spuse Izea, vârându-și mâinile în șleauri. Somonul, după treaba asta, dă ortul popii.

Așa este, zise Andrei.

— Ei-ei! făcu Izea amenințător, și porniră mai departe.

Pe urmă, Izea întrebă pe neașteptate:

— Tu ai mâncat somon?

— Pe săturate. Știi ce bine merge cu vodcă? Ori sandvișuri cu ceai… Dar de ce mă întrebi?

— Așa… spuse Izea. Fetițele mele însă nici nu l-au gustat.

— Fetițele tale? se miră Andrei. Tu ai fetițe?

— Trei în total, zise Izea. Și nici una nu știe ce e ăla somon. Le-am explicat că somonul și nisetrul sunt niște pești care au dispărut. Precum ihtiozaurii. Iar ele or să spună același lucru odraslelor propriii despre scrumbie…

El a mai spus ceva, însă Andrei, uluit, nu-l mai asculta. Ei poftim! Trei fetițe! Izea! îl cunosc de șase ani și nici prin cap nu mi-a trecut așa ceva. Atunci — cum de s-a hotărât să vină aici? Bravo, Izea!… Dracu’ știe ce fel de oameni mai sunt pe lume… Nu, băieți, își zise el. Totul e corect și totul e drept: nici un om normal n-o să ajungă până la piramida asta. Un om normal, îndată ce ajunge la Palatul de Cleștar, rămâne acolo pentru toată viața. Am văzut acolo destui dintre aceștia — oameni normali… Nu le deosebești mutrele de șezuturi… Nu, băieți, dacă totuși va ajunge cineva aici, apoi acela nu poate fi decât un Izea-numărul-doi… Și îndată ce va desface piramida, îndată ce va rupe plicul, numaidecât va uita de toate — va muri aici, citind… Deși, pe de altă parte, și eu am ajuns aici?… Pentru ce? La Turn a fost bine. La Pavilion — și mai bine. Cât despre Palatul de Cleștar… ca în Palatul de Cleștar eu n-am mai trăit niciodată și nici n-o să mai trăiesc… Prea bine — Izea. El are un ardei în cur, nu poate sta locului. Dar dacă Izea n-ar fi fost cu mine — aș mai fi plecat de acolo sau aș fi rămas? Aceasta-i întrebarea!…

De ce trebuie să mergem înainte, întreba Izea pe Plantație, iar fetele oacheșe, cu pielea netedă, țâțoase, ședeau alături și ne ascultau cu atenție. De ce totuși, orice s-ar întâmpla, noi trebuie să mergem înainte, perora Izea, mângâind-o distrat pe cea mai apropiată pe genunchiul mătăsos. Pentru că în urmă nu este decât moartea ori plictiseala, care tot moarte se cheamă. Oare ție nu îți este de ajuns acest raționament simplu? Căci noi suntem cei dintâi, înțelegi tu asta? Fiindcă nici un om n-a străbătut încă această lume de la un capăt la altul: din junglă și din baltă până la punctul zero… Poate că acest proiect tocmai de aceea a fost născocit, ca să se găsească acel om?… Care să parcurgă de la până la?… Pentru ce? a întrebat Andrei posomorât. De unde să știu eu pentru ce, a zis Izea indignat. Dar templul pentru ce se clădește? E clar că e templu — este singurul scop vizibil, dar pentru ce — aceasta nu-i o întrebare corectă. Omul trebuie să aibă un scop, fără scop el nu poate, pentru asta i-a fost dată mintea. Dacă nu are un scop, îl inventează… Și tu ai inventat unul, a spus Andrei.

Trebuie negreșit să treci de la până la. Ce mai scop — n-am ce zice! Nu l-am inventat eu, a zis Izea. El este unic. N-am din ce alege. Ori scop, ori lipsă de scop — iată cum stau treburile noastre… Dar de ce mă tot bați la cap cu templul tău, a zis Andrei. Ce amestec are templul tău aici?… Și încă ce amestec are! a perorat Izea cu satisfacție, de parcă asta aștepta. Templul, dragul meu Andriușenka, nu înseamnă doar cărțile nemuritoare, doar muzica nemuritoare. Așa ar rezulta că templul a început să fie construit numai după Gutenberg sau, cum v-au învățat pe voi, după Ivan Feodorov al vostru. Nu, drăguțule, templul se mai construiește și din fapte. Dacă vrei, templul este cimentat cu fapte, durează prin ele, se sprijină pe ele. Totul a început de la fapte. Mai întâi fapta, apoi — legenda, și doar pe urmă toate celelalte. Firește, se are în vedere fapta neobișnuită, care nu intră în nici un cadru, care este inexplicabilă, dacă dorești. Iată, deci, de unde a început templul — de la fapta extraordinară!… Pe scurt, de la fapta eroică, — a remarcat Andrei, surâzând disprețuitor. Bine, fie și așa, de la fapta eroică, a consimțit Izea îngăduitor. Rezultă că tu ești un erou, a spus Andrei. Vrei să fii erou. Sindbad Marinarul și redutabilul Ulise… Iar tu ești un prost, a spus Izea. A spus-o cu blândețe, fără cea mai mică intenție de a jigni. Te asigur, prietene, că Ulise n-a vrut să fie erou. Pur și simplu el A FOST erou — așa a fost firea lui, el nu putea altfel. Uite, tu nu poți să mănânci căcat — ți-e greață, iar lui i-a fost greață să fie un regișor în prăpădita lui de Ithacă. Eu văd că mă compătimești — săracul, e maniac, psihopat… Văd, văd, lasă. Tu însă nu trebuie să mă compătimești. Trebuie să mă invidiezi. Pentru că eu știu absolut exact: că templul se construiește, că, în afară de asta, nimic serios nu se întâmplă în istorie, că eu n-am decât un țel în viață — să păzesc acest templu și să înmulțesc bogățiile lui. Firește, eu nu sunt nici Homer și nici Pușkin — n-o să adaug o cărămidă la zidul lui. Dar eu sunt Katzman! Și templul acesta este în mine, deci și eu sunt o parte a templului, deci, prin faptul că eu sunt conștient de mine, templul s-a mărit cu încă un suflet de om. Și asta-i splendid. Pot chiar să nu pun în zid nici o fărâmă… Deși, firește, eu mă străduiesc să pun, fii sigur. Aceasta va fi probabil o fărâmă foarte mică, mai rău — fărâmița asta poate, cu timpul, o să cadă pur și simplu, nu este bună pentru templu, dar în orice caz eu știu că templul a fost în mine și a fost durabil și prin mine… Nu înțeleg nimic din asta, a spus Andrei. Te exprimi confuz. Parcă-i o religie — temple, spirit… Cred și eu, a spus Izea. Dacă asta nu-i o sticlă de vodcă și nu-i un mindir de unu și jumătate, înseamnă că este, negreșit, religie. De ce te superi? Tu însuți mi-ai împuiat urechile că ți-a fugit pământul de sub picioare, că ești suspendat în vid… Corect, ești suspendat. Așa trebuia să ți se întâmple. Cu orice om care gândește cât de cât până la urmă se întâmplă așa… Iată dar că eu îți ofer pământ sub picioare. Cel mai tare care poate exista. Vrei — așază-te cu amândouă picioarele, nu vrei — du-te-n…! Dar atunci să nu mi te plângi!… Tu nu-mi oferi pământ sub picioare, a spus Andrei. Tu îmi vâri nu știu ce nor fără formă! Bine. Să zicem că am înțeles totul despre templul tău. Însă ce folos am eu din asta? Printre constructorii templului tău eu nu pot figura — s-o spunem deschis, nu sunt Homer… Dar tu măcar ai templul în suflet, fără el nu poți — eu văd cum gonești prin lume, ca un cățeluș adulmeci cu lăcomie tot ce îți cade în cale, lingi sau încerci cu dinții! Știi, mă uit cum citești tu. Tu poți să citești douăzeci și patru de ore în șir… Și, pe deasupra, memorezi totul… Eu însă nu pot nimic din toate acestea. Îmi place să citesc, totuși cu măsură. Muzica — perfect! Îmi place foarte mult să ascult muzică. Însă tot așa — nu douăzeci și patru de ore! Iar memoria mea este una dintre cele mai obișnuite — nu pot s-o îmbogățesc cu toate comorile agonisite de omenire… Chiar dacă m-aș ocupa numai cu asta — tot n-aș putea. Mie îmi intră pe o ureche și îmi iese pe cealaltă. Așadar, cu ce mă încălzește pe mine templul tău?… Just, așa este, a spus Izea. Nu te contrazic. Templul nu-i este hărăzit oricui… Nu neg că este apanajul unei minorități, depinde de firea omenească… Însă ascultă-mă. O să-ți spun cum văd eu toate astea. Templul are — Izea a început să îndoaie câte un deget — ziditori. Aceștia sunt cei care îl construiesc. Apoi, să zicem, hm-m-m… ptiu, drace, nu-mi găsesc cuvintele,

Îmi vin pe limbă doar termeni religioși… Bine, fie și așa — preoți. Aceștia sunt cei care îl poartă în sine. Cei prin ale căror suflete el crește și în ale căror suflete există… Și mai sunt consumatorii — cei care, ca să spunem așa, se bucură de el… prin urmare, Pușkin este ziditor. Eu — preot. Iar tu — consumator… Nu te strâmba, prostule! Asta-i un lucru grozav! Căci templul fără consumatori nu ar avea nici un rost. Tu, găgăuță, gândește-te ce noroc ai avut! Fiindcă sunt necesari ani și ani de prelucrare specială, de spălare a creierelor, de cele mai ingenioase sisteme de înșelăciune, ca să te împingă pe tine, consumatorul, la distrugerea templului… Însă la nivelul la care ai ajuns acum nici nu poți fi împins la o astfel de treabă, poate doar sub amenințarea cu moartea!… Gândește-te, dovleac sec, că și cei ca tine sunt tot o mică minoritate! Căci majorității nu trebuie decât să-i faci semn cu ochiul, să-i dai voie și se va năpusti chiuind să dărâme cu răngile, să dea foc cu torțele… s-a mai întâmplat, de nenumărate ori s-a întâmplat! Și se va mai întâmpla probabil nu o dată… Iar tu te plângi! Păi dacă, în general, s-ar putea pune întrebarea: pentru cine există templul? — răspunsul va fi numai unul: pentru tine!…

— Andriușa! zise Izea pe cunoscutul său ton dezagreabil. Ne clătim gâtlejul, ce zici?

Se aflau pe culmea unei coline înalte. La stânga, unde era prăpastia, totul era acoperit de vălul tulbure al prafului ce se învârtejea cu turbare, la dreapta însă, ca prin minune, se înseninase și se vedea Zidul Galben — nu neted cum este în raza orașului, ci tot numai cute și zgârcituri adânci, de parcă era coaja unui arbore monstruos. Jos, în față, începea, întins și neted ca o masă, un șes de piatră albă — nu grohotiș, ci piatră întreagă, monolit —, și acest șes se întindea cât vedeai cu ochii, și deasupra lui se legănau, la o jumătate de kilometru de colină, două vârtejuri subțiri — unul galben, celălalt negru…

— Asta-i ceva nou, spuse Andrei, mijindu-și ochii. Privește — piatră continuă…

— Poftim? Da, sigur… Ascultă, hai să bem un păhărel — au trecut patru ceasuri…

— Hai, consimți Andrei. Să coborâm mai întâi.

Coborâră de pe colină, își scoaseră șleaurile, și Andrei luă din teleguța lui canistra încinsă. Canistra se agăță de cureaua automatului, pe urmă de sacul cu firimituri de pesmeți, dar Andrei o smulse totuși, strângând-o între genunchi, o destupă. Izea țopăia alături, ținând pregătite două cănite de material plastic.

— Scoate sarea, spuse Andrei. Izea se opri numaidecât din țopăit.

— Dă-o încolo… scânci el. De ce? Hai să bem fără…

— Fără sare nu primești, spuse Andrei obosit.

— Atunci, hai să facem așa, zise Izea, fulgerat de o idee nouă. Puse cănițele pe piatră și scotoci în teleguța sa. Atunci, știi ceva? Eu o să mănânc sarea pur și simplu, și pe urmă o să beau apă…

— Doamne, zise Andrei uluit. Bine, hai așa.

Umplu cănițele pe jumătate cu apă fierbinte, mirosind a fier, luă pachetul cu sare de la Izea și spuse:

— Scoate limba.

Presără un pic de sare pe limba încărcată a lui Izea, privind cum acesta se strâmbă, se îneacă, întinzând disperat mâna spre cana cu apă, apoi sară apa lui și începu s-o bea cu înghițituri mici, zgârcite, fără să simtă nici o plăcere, ca pe un medicament.

— Grozav! spuse Izea, gemând. Doar că nu e de ajuns. Ce zici? Andrei dădu din cap. Apa băută ieși numaidecât sub formă de sudoare, și în gură — nici o schimbare, totul rămăsese ca și mai înainte, nici un pic de ușurare. El săltă canistra, apreciind. Pentru vreo două zile mai ajunge, pe urmă… Pe urmă se va mai găsi iar ceva, își zise cu furie. Experimentul este Experiment. Nu te lasă să trăiești, dar nici să crăpi…

Aruncă o privire spre platoul alb ce respira dogoare și se întindea înaintea ochilor, își mușcă buza uscată și se apucă să așeze din nou canistra în teleguță. Izea se așeză, refăcând bandajul la gheata cu talpa desprinsă.

— Știi, zise el gâfâind, ăsta-i într-adevăr un loc ciudat… Nu-mi amintesc să mai fi văzut așa ceva… — Se uită la soare, punându-și mâna streașină la ochi. — La zenit, spuse. Zău, la zenit. O să fie ceva… Da’ aruncă dracului pușcociul ăla, de ce îl mai cari după tine?

Andrei așeză cu grijă automatul lângă canistră. — Fără pușcociul ăsta am fi fost făcuți piftie dincolo de Pavilion, îi aminti el.

— Bine, dincolo de Pavilion! Dar de atunci, iată, mergem de cinci săptămâni și n-am văzut măcar o muscă… replică Izea.

— Bine, bine, spuse Andrei. Nu-l cari tu… Să mergem. Platoul de piatră era uimitor de neted. Teleguțele mergeau ca pe asfalt — doar că roțile zăngăneau mai tare. Arșița însă devenise și mai cumplită. Piatra albă azvârlea soarele îndărăt, și acum ochii nu mai aveau nici o scăpare. Tălpile frigeau, ca și când ghetele nici nu existau, dar praful, oricât ar părea de ciudat, nu se împuținase câtuși de puțin. Dacă n-o să ne dăm duhul aici, își zise Andrei, atunci o să trăim veșnic… Mergea cu ochii mijiți, apoi îi închise definitiv. Era ceva mai bine. Uite așa o să merg, gândi el. Ochii o să-i deschid, să zicem, după douăzeci de pași. Sau după treizeci… mă uit și pornesc mai departe…

Cu o piatră albă foarte asemănătoare era pardosit beciul Turnului. Doar că acolo era răcoare și semiîntuneric, iar pe lângă pereți se aflau o mulțime de cutii din carton gros, pline cu felurite mărfuri de fierărie. Aici se aflau cuie, șuruburi, bolțuri de mărimi diferite, cutii cu cleiuri și vopsele, flacoane cu lacuri multicolore, unelte de tâmplărie și lăcătușerie, rulmenți împachetați în hârtie unsuroasă… De mâncare nu au găsit nimic, dar într-un colț, dintr-o bucată de țeavă ce ieșea din perete, curgea și dispărea în pământ o șuviță subțire de apă rece și incredibil de gustoasă…

…Totul în sistemul tău este bun, a zis Andrei, punând pentru a douăzecea oară cana sub șuvița de apă. Un singur lucru nu-mi place. Nu-mi place când oamenii sunt împărțiți în importanți și neimportanți. Nu e drept. Este odios.

Există templul, iar în jurul lui mișună puzderie de cretini. „Omul este un suflet prăpădit, împovărat de trup.” S-ar putea, în realitate, să fie chiar așa. Oricum, nu este just. Toate astea ar trebui schimbate, drăcia dracului… Parcă eu spun că nu trebuie, a zis Izea, ridicându-se. Desigur, ar fi bine ca această rânduială să fie schimbată. Însă cum? Căci până în prezent toate încercările de a schimba situația, de a uniformiza câmpul omenesc, de a pune totul la același nivel, ca să fie totul just și drept, toate aceste încercări s-au încheiat cu distrugerea templului, ca să nu se mai înalțe, și cu tăierea capetelor care ieșeau deasupra nivelului general. Și gata. Iar deasupra câmpului nivelat începea să crească iute-iute, ca o tumoare canceroasă, piramida puturoasă a noii elite politice, și mai dezgustătoare decât cea veche… Și, știi, alte căi deocamdată nu au fost născocite. Firește, toate aceste excese nu au schimbat cursul istoriei și nu au putut să distrugă templul definitiv, dar capete luminate au căzut cu duiumul. Știu, a spus Andrei. Este totuna. Oricum, este mârșav. Orice elită este odioasă… Te rog să mă scuzi, a replicat Izea. Uite, dacă ai fi spus: orice elită, care domină destinele și viețile altor oameni este odioasă, atunci aș fi fost de acord cu tine. Iar elita în sine, elita de dragul elitei — pe cine deranjează? Ea irită — până la turbare, până la frenezie! — , dar asta e altă treabă, căci a irita este una dintre funcțiile ei… Și egalitatea deplină înseamnă mlaștină, stagnare. Trebuie să-i mulțumim naturii-mamă că așa ceva nu poate să existe: egalitate deplină. Înțelege-mă, Andrei, eu nu propun un sistem de reorganizare a lumii. Nu cunosc un astfel de sistem și nici nu cred că există. Prea multe și felurite sisteme au fost încercate, dar, în general, totul a rămas ca mai înainte… Eu nu propun decât un țel al existenței… Ptiu, dar nici măcar nu propun, m-ai încurcat. Eu am descoperit în mine și pentru mine acest țel — țelul existenței mele, înțelegi? Al existenței mele, și al semenilor mei… Vorbesc despre asta numai cu tine și numai acum, pentru că mi s-a făcut milă de tine — văd că omul s-a maturizat, a aruncat pe foc toate cele cărora li s-a închinat, iar acum nu știe la ce să se mai închine. Iar fără închinare tu nu poți, ai supt asta o dată cu laptele mamei — necesitatea de a te închina la ceva sau cuiva. Ție ți-au băgat pentru totdeauna în cap că dacă nu există o idee pentru care merită să mori, nu merită nici să trăiești. Iar unul ca tine, ajungând la înțelegere deplină, este capabil de lucruri cumplite. Ori își trage un glonte în tâmplă, ori devine o canalie extraordinară, înțelegi?… Ori și mai rău: începe să se răzbune pe lume pentru că lumea este așa cum este și nu acceptă un ideal dinainte stabilit… Însă ideea templului, printre altele, mai este bună și fiindcă să mori pentru ea este pur și simplu contraindicat. Pentru ea trebuie să trăiești. Să trăiești în fiecare zi, din toate puterile, până la capăt… Da, probabil, a zis Andrei. Probabil că așa este. Și totuși această idee încă nu-mi aparține!…

Andrei se opri și îl prinse pe Izea de braț. Izea deschise numaidecât ochii și întrebă speriat:

— Ce-i? Ce s-a întâmplat?

— Taci, rosti Andrei printre dinți.

Se întâmpla ceva în față. Ceva se mișca — nu se învârtejea, nu se așternea chiar deasupra pietrei, ci se deplasa prin toate acestea. Le venea în întâmpinare.

— Oameni, spuse Izea entuziasmat. Auzi, Andrei, oameni!

— Taci, dobitocule! rosti Andrei în șoaptă.

Își dăduse și el seama că erau oameni. Sau un om… Nu, parcă erau doi. Stăteau în picioare. Probabil că îi observaseră și ei… Din nou nu se mai vedea nimic din pricina prafului blestemat.

— Ei, vezi? zise Izea într-o șoaptă triumfătoare. Și tu te văicăreai întruna — o să murim, o să murim…

Andrei se eliberă cu grijă de chingi și se dădu înapoi spre teleguța lui, fără să-și ia ochii de la umbrele confuze din față. Drace, totuși câți or fi? Și ce distanță o fi până la ei de aici? Vreo sută de metri? Ori mai puțin?… Pe pipăite, găsi automatul, îi trase piedica și-i spuse lui Izea:

— Apropie teleguțele, și adăpostește-te după ele. În caz de ceva, mă acoperi…

Îi înmână lui Izea automatul și, fără să se întoarcă, pomi agale înainte, cu mâna pe tocul revolverului. Se vedea îngrozitor. O să mă împuște, gândi el despre Izea. Drept în ceafa…

Acum putea să distingă că unul dintre aceia îi venea în întâmpinare — o siluetă lungă, confuză, în praful care se învârtejea. Are armă sau nu? Ei poftim, iată și Antiorașul. Cine ar fi putut crede? Uf, nu-mi place deloc cum ține mâna!… Andrei desfăcu grijuliu tocul pistolului și puse mâna pe patul striat. Degetul mare se așeză singur pe piedica de siguranță. Nu-i nimic, totul se va aranja. Trebuie să se aranjeze. Important e să nu faci mișcări bruște…

Vru să tragă pistolul din toc. Pistolul se agăță de ceva. Îl cuprinse spaima. Trase mai tare, apoi și mai tare, pe urmă din toate puterile. Văzu clar mișcarea bruscă a celui care îi venea în întâmpinare (înalt, zdrențăros, sleit de puteri, cu fața acoperită până la ochi de o barbă murdară)… E stupid, își zise el, apăsând pe trăgaci. E stupid, își zise el, apăsând pe trăgaci. O împușcătură, flacăra împușcăturii din partea opusă și, pare-se, strigătul lui Izea… Și o lovitură în piept, din pricina căreia, dintr-o dată, se stinse soarele…

— Iată, Andrei, rosti cu oarecare solemnitate vocea Mentorului. Ai parcurs întâiul cerc.

Becul, sub abajurul de sticlă verde, era aprins și pe masă, în cercul de lumină, numărul proaspăt al ziarului Leningradskaia pravda, cu un amplu articol de fond sub titlul: Dragostea leningrădenilor pentru tovarășul Stalin este fară margini. Pe etajera din spate vuia și bolborosea aparatul de radio. La bucătărie, mama zăngănea cu vasele și discuta cu vecina. Mirosea a pește prăjit. Afară, în curtea interioară, țipau și făceau larmă copiii, se jucau de-a v-ați ascunselea. Prin oberlihtul deschis intra un aer umed, răcoros. Cu un minut în urmă, totul era absolut altfel decât acum — mult mai obișnuit. Era fără viitor. Mai exact — separat de viitor. Andrei netezi fără să vrea ziarul și rosti…

— Întâiul? De ce întâiul?

— Pentru că mai sunt multe înainte, rosti vocea Mentorului.

Atunci, Andrei, încercând să nu se uite spre locul de unde răsunase vocea, se ridică și se sprijini cu umărul de dulapul de lângă fereastră. Puțul negru al curții interioare, luminat slab de dreptunghiurile galbene ale ferestrelor, era sub el și deasupra lui, iar undeva sus, departe, pe cerul definitiv întunecat, ardea Vega. Îi era absolut imposibil să părăsească din nou toate acestea, și absolut — cu mult mai — imposibil să rămână printre toate acestea. Acum.

După tot ce a fost.

— Izea! Izea! răsună o voce stridentă de femeie în curtea interioară. Izea, hai la masă! Copii, nu l-ați văzut pe Izea?

Iar jos, glasurile copiilor care începură să strige:

— Izka! Katzman! Du-te, te cheamă mama ta!…

Încordându-se din toate puterile, Andrei își lipi fruntea de geam, privind în întuneric. Dar nu văzu decât niște umbre nedeslușite care se mișcau de colo-colo pe fundalul umed și negru al curții interioare, printre stivele de lemne înghesuite una într-alta.

1970–1972, 1975, 1987